Universitatea de VestFacultatea de Economie si de Administrare a Afacerilor

Timisoara

Teoria zonelor monetare optime si Uniunea Economica Monetara

2009

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………….3

Cap.1 Conceptul de Uniune Economică şi Monetară………………………..4

Cap.2 Teoria spatiului monetar optim…………………………………………..7 2.1 Abordarea clasica a teoriei zonelor monetare optime……………...7 2.2 Abordarea moderna...........................................................................9

2.2.1 Teoria zonelor monetare optime – convergenta, flexibilitate si discontinuitate…………………………………………….………………9

2.2.2 Beneficii si costuri ale uniunii monetare………………………………...12

Cap.3 Teoria zonelor monetare optime si UEM.......................................15 3.1 Tipuri de socuri...............................................................................15 3.2 Mobilitatea fortei de munca............................................................17 3.3 Diversificarea productiei.................................................................18 3.4 Viabilitatea UEM............................................................................19 3.5 Masuri necesare pentru ameliorarea mecanismelor de ajustare ale

UEM...............................................................................................20

Cap.4 Argumente pro şi contra aderarii la zona monetara optima.......22 4.1 Argumentele contra aderarii la zona monetara optima...................22 4.2 Argumente pro-aderare la zonele monetare optime........................23

Concluzii......................................................................................................24

Bibliografie..................................................................................................25

2

Introducere

Aceasta lucrare isi propune sa realizeze o analiza a teoriei zonelor monetare optime teorie care a evoluat odata cu integrarea economica, economistii incercand sa afle daca UE formeaza o zona monetara optima. Am facut o scurta definire a conceptului de Uniune Economica Monetara, am explicat teoria zonelor monetare optime prin prisma lui Robert Mundell, cel care a formulat pentru prima data aceasta teorie, care apoi a constituit obiectul a o serie de dezvoltari ulterioare si a fost supusa la o serie de verificari empirice.

In prezent, teoria ZMO este utilizata in principal pentru a stabili masura in care, in cazul unui grup de tari aflate in process de intergrare economica, este de dorit sau nu sa se adopte o moneda unica. Am prezentat astfel criteriile pe care o anumita zona geografica trebuie sa le indeplineasca pentru ca adoptarea unei monede unice sa fie in avantajul sau, am identificat beneficiile si costurile constituirii unei zone monetare optime pentru statele participante la Uniunea Monetara. Apoi, prin prisma criteriilor de definire a unei zone monetare optime si pe baza studiilor empirice care au fost efectuate pe cazul tarilor din vestul Europei, care in anii 90 ai secolului trecut au edificat o uniune monetara reusita la care in prezent incearca sa adere si tarile central-europene am prezentat gradul de expunere al acestei zone la diverse tipuri de socuri, mobilitatea fortei de munca si gradul de diversificare a productiei. De asemenea, am scris cateva masuri necesare pentru ameliorarea mecanismelor de ajustare ale UEM si am prezentat pe scurt si cateva argumente pro si contra aderarii la o zona monetara optima.

3

Cap.1 CONCEPTUL DE UNIUNE ECONOMICĂ ŞI MONETARA

Conceptul se bazeaza pe două componente, uniunea economica si uniunea monetară. Procesul de unificare economică şi monetară a inceput în diverse momente în care sistemele sociale, politice, şi mai ales economice erau diferite fundamental de cele de astăzi. Astfel primele unificări monetare (care includeau de cele mai multe ori uniuneaeconomică) au avut loc în contextul unificării politice şi în condiţiile în care moneda aveavaloare intrinsecă (moneda marfă), atunci când funcţiona sistemul monetar metalist. Bineînţeles că problema se punea altfel în acele momente în care nu exista emisiune de monedă fără acoperire şi mai mult decât atât, nu exista creaţie monetară a băncilor comerciale.

Raţiunea reprezentată de unificarea monetară se baza pe întărirea politică şi economică a entităţii respective sau pe asigurarea convertibilităţii între monede pentru a putea derula comerţ exterior. Dacă astăzi determinanţii sunt doar puţin diferiţi, condiţiile de realizare sunt fundamental diferite, ceea ce complică procesul de unificare monetară.

Pentru a uşura percepţia procesului de realizare a uniunii economice şi monetare vom începe cu definirea conceptului de uniune economică, şi vom continua cu prezentarea regimurilor monetare (denumite şi regimuri de schimb) pe care le pot alege statele membre.

Uniunea economicăPentru a înţelege termenul de uniune economică plecăm de la conceptul de

integrare economică şi prezentăm stadiile acestui proces.În literatura care a studiat formele de integrare economică se regăseşte următoarea

clasificare a stadiilor integrării: zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică, uniune economică completă.

Zona de liber schimb este o zonă formată din două sau mai multe state între care sunt eliminate barierele tarifare sau netarifare în ce priveşte comerţul reciproc. Circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi politica comercială proprie faţă de terţi.

Uniune vamală este o zonă în care se liberalizează circulaţia bunurilor la fel ca în cazul zonei de liber schimb, dar în plus se elaborează şi se pune în aplicare un tarif vamal comun faţă de terţi. În cadrul uniunii vamale începe un proces de uniformizare a legislaţiei vamale, iar un produs poate circula liber odată admis în cadrul uniunii vamale. Este forma de integrare care se regăseşte la baza actualei Uniuni Europene.

Piaţa comună este în primul rând o uniune vamală în care în plus se liberalizeazăcirculaţia serviciilor şi a factorilor de producţie. Miron (2001) arată că această definire „lasă deschise mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi”. Legat de definiţia pieţei comune, s-a arătat că dezavantajele conceptului sunt „atât de grave încât ar trebui utilizată altă definiţie pentru a elimina neînţelegerile: o piaţă comună realizează libera circulaţie a produselor, serviciilor şi factorilor de producţie, împreună cu integrarea pozitivă necesară pentru funcţionarea corespunzătoare a pieţei comune”.

4

Uniunea economică reprezintă o piaţă comună cu un anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale în scopul eliminării discriminării datorate acestor politici.

Uniune economică completă implică unificarea politicilor monetare, fiscale şi sociale precum şi instituirea unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.În această secvenţializare putem introduce stadiul de uniune monetară care se

situează ca etapă distinctă între uniunea economică şi uniunea economică completă.Pentru o percepţie mai consistentă a sensului de uniune economică prezentăm

următoarele definiţii, care au fost elaborate pe baza experienţei europene.Un prim concept defineşte uniunea economică drept o piaţă internă finalizată,

incluzând toată integrarea pozitivă necesară pentru funcţionarea acestei pieţe interne. O astfel de uniune nu necesită o uniune monetară; pentru a funcţiona adecvat este nevoie însă de stabilitatea ratei de schimb.

Practica a arătat că SME, creat tocmai pentru a furniza această stabilitate, a cunoscut dificultăţi datorate eliminării controlului mişcărilor de capital. Această situaţie are în final două ieşiri posibile: în condiţiile în care nu se poate pune problema reintroducerii controalelor, fie se revine la rate de schimb flexibile, fie se trece la o formă de uniune monetară. Ideea este că uniunea economică ar putea exista fără uniune monetară, dar numai în condiţiile unei coordonări foarte bune a politicilor macroeconomice, pentru garantarea stabilităţii ratei de schimb.

Un al doilea concept se concentrează asupra stabilizării macroeconomice, aspect ce presupune existenţa în mare măsură a integrării pieţelor. Acum problema se pune astfel: ce integrare economică, spre deosebire de cea strict monetară, este necesară pentru funcţionarea corespunzătoare a uniunii monetare? Răspunsul poate fi următorul: o uniune economică pusă în slujba unei uniuni monetare ar trebui să îndeplinească două cerinţe: să existe capacitatea adecvată de ajustare a economiei uniunii şi să existe o bună coordonare a politicilor fiscale, astfel încât stabilitatea preţurilor să nu fie pusă în pericol. Cele două cerinţe se regăsesc de fapt în teoria Zonelor Monetare Optime şi sunt necesare pentru a păstra costurile uniunii monetare cât mai scăzute.

Al treilea concept este mai ambiţios şi are conotaţii „federale”, raţionamentul în favoarea uniunii economice îmbinând atât argumente economice cât şi politice. Un exemplu ar putea fi unificarea germană din 1990, catalogată ca uniune politică a reprezentat de fapt o combinaţie de UEM cu uniune socială şi uniune fiscală. De ce uniune socială? Pentru împiedicarea migraţiei şi pentru compensarea ajustării dure şi bruşte care ar fi putut rezulta în urma expunerii la concurenţa vest germană, datorată ratei de schimb ridicate pentru marca est-germană. Chiar dacă este un exemplu interesant, unificarea germană reprezintă un caz unic.

Termenul de Uniune Economică şi Monetară poate fi definit ca fiind ”o zonă formată din două sau mai multe ţări în care este realizată libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, odată cu implementarea metodelor de integrare pozitivă, coordonarea politicilor economice şi utilizarea unei singure monede.”

În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică coordonarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi unificarea pieţelor naţionale ale acestora, asigurându-se astfel nu numai libera circulaţie a mărfurilor ci şi a serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă şi mai ales convertibilitatea totală şi

5

ireversibilă a monedelor statelor membre şi ulterior punerea în circulaţie a unei monede unice.

Uniunea monetară şi alte regimuri de schimbGama de regimuri valutare este destul de variată. O clasificare simplistă ar fi cea

care împarte regimurile în două categorii, fiecare dintre acestea cu câte două variante. Prima categorie este cea a regimurilor de cursuri fixe, cu fixitate rigidă şi fixitate ajustabilă. A doua categorie este cea a regimurilor de cursuri fluctuante, caz în care putem regăsi flotare pură (independentă) sau flotare controlată (administrată).

S-au efectuat foarte multe studii care arată în ce mod alegerea unui regim sau altulinfluenţează funcţionarea economiei. Fiecare regim presupune beneficii şi costuri, una din cele mai importante implicaţii fiind cea asupra politicii monetare naţionale.

FMI a realizat această clasificare pe baza regimurilor observate de-a lungul timpului. O altă clasificare, care diferă puţin de cea a Fondului este regăsită în Frankel (1999) care împarte regimurile în trei grupe. Prima grupă este cea a regimurilor fixe care include: uniune monetară (adică regim în care statele adoptă aceeaşi monedă), Consiliu Monetar, dolarizare şi regimuri de curs fix cu paritate revocabilă. A doua grupă este cea a regimurilor intermediare cu următoarea componenţă: regimuri de curs fix dar ajustabil ocazional, regimuri de curs fix cu bandă, regimuri cu ajustare periodică, regimuri de curs fix în care referinţa este un coş de monede. A treia grupă este compusă din regimuri flotante cu cele două variante, flotare controlată şi flotare liberă.

Ceea ce ne interesează este că în prima grupă regăsim regimurile care se pot încadra în sens larg, în conceptul de uniune monetară. Cu toate acestea, în sens restrâns uniunea monetară apare numai în cazul în care statele adoptă aceeaşi monedă.

Care dintre regimurile prezentate este cel mai indicat? Frankel (1999) a arătat că nu există un regim care să fie optim pentru toate statele, ceea ce este pe deplin corect. Ţinând cont de preferinţele ţărilor dezvoltate putem afirma că în prezent lumea se îndreaptă spre un regim de cursuri flotante, iar stadiul de uniune economică şi monetară pe care l-a atins Uniunea Europeană reprezintă o excepţie. Un alt autor, (Bordo (2003)), după ce prezintă modul în care ţările îşi manifestă preferinţa pentru un regim sau altul, afirmă că „există încă o tendinţă către uniuni monetare pentru ţări care sunt apropiate politic şi integrate economic, sau pentru ţări cu economii mici şi deschise”.

Pe fondul acestui citat vom face o sinteză pentru definirea conceptul de uniune monetară. Pentru aceasta prezentăm următoarea clasificare a regimurilor de curs de schimb, care reprezintă forme ale integrării monetare:

1. Participarea la angajamente bilaterale sau multilaterale care stabilesc cursuri de schimb fixe dar ajustabile între monedele ţărilor membre; (este important nivelul marjei). Formă de integrare incompletă;

2. Utilizarea unei monede a unei alte ţări, adică înlocuirea monedei proprii cu o monedă străină ca măsură unilaterală (proces denumit ”dolarizare”);

3. Angajamente bilaterale sau multilaterale care stabilesc cursuri de schimb fixe şiirevocabile între monedele ţărilor membre; regimul este consistent cu sensul de uniunemonetară;

4. Renunţarea la moneda proprie şi adoptarea unei monede comune sau unice pe baza unui acord. Poate fi creată o nouă monedă sau ţara în cauză poate adopta, ca decizie

6

mutuală, o monedă deja existentă. Această categorie reprezintă practic sensul de uniune monetară completă.

Concluzia este că uniunea monetară completă poate fi preferată deoarece se elimină riscurile ajustărilor cursului, se reduce tentaţia de a părăsi sistemul şi există o bancă centrală comună în care participanţii sunt reprezentaţi.

Cap.2 TEORIA SPATIULUI MONETAR OPTIM

2.1 Abordarea clasica a teoriei ZMO Teoria zonelor monetare optime are ca obiect criteriile economice in functie de care se defineste o zona geografica optima, in interiorul unui spatiu monetar constituit pe baza unei monede unice sau a unui sistem de cursuri de schimb fixe intre diverse monede. Conform acestei teorii, o zona monetara optima este un ansamblu de regiuni sau de tari intre care relatiile monetare se caracterizeaza prin cursuri fixe sau printr-o moneda unica, iar intregul este capabil sa faca fata socurilor reale sau nominale. Aceasta teorie a fost formulata pt prima data de catre economistul canadian Robert Mundell, intr-un articol celebru, publicat in anul 1961 ’’A Theory of Optimum Currency Areas’’. Acesta a scris un mare numar de articole si studii, a tinut numeroase conferinte si prelegeri la universitati de prestigiu din toata lumea si a elaborat mai multe teorii de referinta pentru care, in anul 1999 a primit Premiul Nobel pentru Economie.

Teoria zonelor monetare optime elaborate de Mundell a dominat dezbaterile stiintifice cu privire la unificarea monetara europeana. Majoritatea analizelor empirice referitoare la acest proces au ajuns la concluzia ca tarile europene, indiferent de numarul lor: 6, 11, 25 sau mai multe, nu constituie o zona monetara optima caci nu indeplinesc decat partial criteriile acesteia. Intr-adevar, pe de o parte, zonele monetare optime nu corespund niciodata- din motive practice- teritoriului unui stat sau unui grup de state. Optimalitatea monetara in sens strict impune asadar aproape intotdeauna ca diverse regiuni ale aceluiasi stat sa apartina unor zone monetare diferite, avand fiecare propria sa moneda. Ori, aceasta inseamna ca orice propunere concreta de realizare a unei uniuni monetare intre statele existente poate fi respinsa pe motivul ca nu este optima in sensul propriu al cuvantului. Pe de alta parte s-a constatat ca piata muncii din principalele tari europene sufera de o serie de rigiditati pronuntate care fac ca factorul ’’ forta de munca’’ – destul de putin mobil, chiar si in interiorul anumitor tari- sa fie si mai putin mobil intre tari. In pofida acestor obiectii Mundell a continuat sa pledeze pentru crearea unei monede unice europene propunand in acest sens o strategie proprie pe care a lansat-o in luna martie 1970 la Conferinta privind zonele monetare optime de la Madrid. Conform argumentatiei lui Mundell, ideea ca un regim de cursuri flotante este superior unuia de cursuri fixe sau unei monede unice, in ceea ce priveste amortizarea efectelor socurilor asimetrice, se bazeaza pe ipoteza existentei a ceea ce se numeste “iluzia monetara”. Conceptul de “iluzie monetara” desemneaza faptul ca agentii economici sunt influentati de valoarea nominala, nu reala a diverselor variabile economice: venituri, averi, preturi etc.. In cazul unei tari mici, sau al unei regiuni in care ponderea importurilor si exporturilor in PIB este mare (gradul de deschidere al economiei

7

este ridicat), efectele pe care deprecierea monedei le exercita asupra preturilor sunt imediate, iar “iluzia monetara” dispare rapid. In plus, este de presupus ca intr-o tara care recurge sistematic la deprecierea monedei pt a stimula cresterea gradului de ocupare a mainii de lucru, mai devreme sau mai tarziu, salariile vor fi indexate intr-un mod sau altul, iar efectul stimulator va inceta, lasand loc inflatiei. Principalul argument in favoarea cursurilor flotante este faptul ca, in cazul in care economia unei tari este stabila, in timp ce economia mondiala este instabila, regimul de curs respectiv creaza posibilitatea ca tara in cauza sa aiba o rata a inflatiei mai redusa decat cea din alte tari. De asemenea, in cazul in care o anumita tara este incapabila, din diverse motive, sa gestioneze in mod corespunzator politica sa bugetara si monetara, cursul flotant permite tarii respective sa aiba o rata a inflatiei mai mare decat cea din alte tari. Insa, a incerca sa fi diferit de toti ceilalti are propriile sale costuri, iar aceste costuri tin de instabilitatea pe care flotarea cursurilor o creeaza.

In al doilea rand, la fel ca in interiorul unei tari, mobilitatea capitalurilor poate inlocui mobilitatea fortei de munca ca factor de ajustare in procesul economic desfasurat la nivel international. Or realizarea unei uniuni monetare este un factor de integrare care determina pe de o parte, cresterea mobilitatii factorilor de productie, iar pe de alta parte, reducerea probabilitatii aparitiei socurilor asimetrice. In al treilea rand, moneda comuna si efectul sau integrator creeaza o serie de avantaje pentru pietele terte, mai ales pt marile piete financiare ale lumii care, din motive istorice sunt situate in tari care nu participa deci la uniunea monetara. In conditiile globalizarii, aceasta externalizare a efectelor pozitive contribuie la buna functionare a economiei mondiale in ansamblul sau. Propunerea lui Mundell – facuta la inceputul anilor `60 – de a se crea o zona monetara europeana, care sa se alature zonei dolarului si zonei lirei sterline, nu a fost deci, nici incoerenta si nici nerealista. In disputa dintre “monetaristi”(adeptii unor reguli de crestere a agregatelor monetare si a cursurilor flotante) si “economisti” care, de la Planul Werner la Tratatul de la Maastricht – a marcat tot timpul dezbaterile stiintifice cu privire la procesul de unificare europeana, Mundell s-a situat ferm de partea monetaristilor. Acestia din urma considera ca fixarea definitiva a cursurilor de schimb intre monedele tarilor candidate la uniunea monetara si adoptarea unei monede unice asigura o convergenta suficienta a economiilor respective, mai ales a ratelor inflatiei si a ratelor dobanzii din aceste economii. Ca urmare, principala problema o constituie renuntarea la autonomia politicii monetare nationale si crearea institutiilor necesare pt elaborarea si aplicarea politicii monetare comune. “Economistii” considera, dimpotriva, ca adoptarea unei monede unice trebuie sa fie “incoronarea” unui lung proces de convergenta a economiilor candidate. Teoria zonelor monetare optime formulate de Mundell a constituit obiectul a o serie de dezvoltari ulterioare si a fost supusa la o serie de verificari empirice. Asfel, R. Mac Kinnon a aprofundat problema rolului gradului de deschidere a economiei ca factor de optimalitate , ajungand la concluzia ca o mare deschidere a economiei mareste avantajele monedei unice, deoarece permite stabilizarea acelor economii care sunt foarte sensibile la variatiile cursurilor de schimb. Alte contributii importante sunt cele ale lui P. Kenen, care a evidentiat rolul diversificarii structurilor industriale si cele ale lui G. Haberler si M. Fleming care s-au ocupat de criteriul performantelor comparabile in materie de inflatie. De asemenea, sunt de mentionat cercetarile lui T. Scitovsky, J. Ingram

8

si H. G. Johnson care au studiat rolul criteriului integrarii financiare si fiscale, precum si lucrarile lui R. Cooper si C. Kindleberger care au aratat ca o uniune monetara presupune – pe langa anumite criterii obiective – un consens intre tarile participante cu privire la obiectivele politice esentiale, indeosebi in ceea ce priveste optiunea intre inflatie si somaj.

Criteriile ZMO - condiţii sau existenţa beneficiilor nete: 1. Proprietăţi legate de manifestarea şocurilor asimetrice (aceste proprietăţi presupun existenţa convergenţei structurale a economiilor ce compun zona analizată). În prezenţa acestor proprietăţi rata de schimb reprezintă un instrument de ajustare mai puţin util:

a. Structura producţiei şi consumului b. Gradul de deschidere a economiei c. Similaritatea ratelor inflaţiei

2. Proprietăţi care pot asigura ajustări ale pieţei în cazul lipsei ratei de schimb ca instrument de politică economică (flexibilitate a pieţelor):

a. Flexibilitatea preţurilor şi a salariilorb. Mobilitatea capitaluluic. Mobilitatea forţei de muncă

d. Integrarea financiară

3. Proprietăţi care asigură ajustarea prin intervenţia autorităţilor (flexibilitate prin pârghii ale autorităţilor)

a. Integrarea fiscală (pentru a asigura transferuri fiscale) b. Uniune politică

4. Proprietăţi complexea. Similaritatea şocurilor cererii

b. Similaritatea şocurilor ofertei

2.2 Abordarea moderna

2.2.1 Teoria zonelor monetare optime – convergenţă, flexibilitate şi discontinuitate

Mundell a analizat criteriile care stau la baza unei bune functionari a uniunii monetare, in momentul în care Uniunea Monetară Europeana era in stadiu de proiect (pe baza Raportului Werner, care nu a fost pus in practica). La momentul actual putem afirma ca judecatile din etapa de pionierat a teoriei zonei monetare optime au intuit foarte bine provocarile în fata carora se afla tarile care doresc sa formeze o uniunea monetara, cu toate ca pe parcurs teoria a evoluat.

Teoria studiaza costurile si beneficiile asociate adoptarii unei monede unice, dar se axeaza in principal pe componenta costuri, a caror minimizare depinde de anumite conditii caracteristice economiilor tarilor participante. Sintetizand problema, beneficiile care sunt situate in majoritate la nivel microeconomic, se refera in principal la castigurile obtinute din eliminarea costurilor asociate schimbului valutar, si la importul de

9

credibilitate a bancii centrale a uniunii, care reduce expectatiile inflationiste si implicit nivelul inflatiei. Cat priveste costurile, manifestate in primul rand la nivel macroeconomic, acestea sunt legate de efectele negative ale renuntarii la politica monetara independenta si la mecanismul cursului de schimb, ca instrumente de ajustare a socurilor care sunt asimetrice intre potentialii membri ai uniunii monetare. Cu cat nevoia de efectua ajustari ale ratei nominale este mai mica, cu atat costurile participarii la uniunea monetara se diminueaza, iar acest stadiu de integrare poate fi benefic pentru participanti.

Mundell afirma ca zona monetara optima ’’reprezinta un set de regiuni unde tendinta de migratie este suficient de mare pentru a asigura ocuparea deplina atunci cand una din regiuni cunoaste un soc“. Mc Kinnon (1963) a adaugat la proprietatile ZMO gradul de deschidere economica, iar Kenen (1969) a aratat ca diversificarea productiei si consumului poate reprezenta de asemenea o caracteristica a zonelor monetare optime.

O alta definitie este cea a lui Frankel (1999) care afirma ca „o zona monetara optima este o regiune pentru care este optim sa existe o moneda unica si o politica monetara unica“.

Mai recent, Mongelli (2002) prezinta urmatoarea definitie: „o zona monetara optima este definita ca spatiul geografic optim al unei monede unice, sau al unui grup de tari, care au fixat irevocabil ratele de schimb si urmeaza sa se unifice“. Pentru a clarifica definitia sunt necesare urmatoarele explicatii: (1) moneda unica sau monedele care au curs fix fluctueaza impreuna fata de modelele altor tari; (2) spatiul ZMO este dat de state suverane care au adoptat moneda unica sau au stabilit cursuri fixe; (3) optimalitatea este definita in sensul unor proprietati (conditii, criterii) care trebuie intrunite pentru ca integrarea monetara sa fie benefica.

Pelkmans (2003) a definit mai simplu zona monetara optima – ’’ca acea zona pentru care costul renuntarii la rate de schimb flexibile sau la optiunea de realiniere este mai scazut decat beneficiile unei monede unice“.

In concluzie, zona monetara optima a fost definite ca o zona ce prezinta anumite proprietati care fac ca socurile asimetrice sa fie absorbite fara a fi necesara utilizarea cursului de schimb sau a instrumentelor politicii monetare. Aceste proprietati au fost denumite ’’preconditii“, ’’caracteristici“ sau ’’criterii“ si sunt repere utile pentru a evalua costurile si beneficiile unui aranjament monetar.

Rolul acestei teorii este sa arate daca, sau mai bine spus cand este benefic pentru doua sau mai multe state sa creeze o uniune monetara. Sarcina teoriei ZMO este de a asigura raspunsuri pentru masurile care trebuie luate pentru a imbunatati situatia si de a face posibila uniunea monetara.

Tinand cont de faptul ca pentru a forma o uniune monetara trebuie sa existe o decizie, iar aceasta se bazeaza in parte pe teoria ZMO, proprietatile in cauza trebuie analizate ex – ante. De fapt trebuie sa stim daca la momentul lansarii stadiului de uniune monetara acestea vor fi indeplinite, sau daca exista premise pentru ca dupa lansarea acestui stadiu, statele in cauza sa se apropie mai mult de statutul de ZMO.

Asadar teoria clasica a zonelor monetare optime ofera justificarea economica a realizarii zonelor monetare. Evolutiile recente aduc insa in prim plan critici in crestere la teoria clasica a ZMO.

10

Cea mai importanta critica, ce a revolutionat in opinia noastra perceptia teoriei ZMO, este ca teoria clasica nu a considerat natura endogena si dinamica a criteriilor, economistii aplicandu-le pe baza unei abordari statice, in care evolutiile pozitive ulterioare nu sunt relevante. In opinia noastra, teoria clasica ZMO a ignorat critica lui Lucas, si nu a luat in calcul discontinuitatea provocata de schimbarea majora de regim.2

Frankel si Rose (1998) au sustinut caracterul endogen al criteriilor ZMO si au afirmat ca accentuarea integrarii datorita unificarii monetare, va duce la sincronizarea mai buna a ciclurilor economice si la apropierea de statutul de zona monetara optima. Aceasta schimbare apare datorita discontinuitatii in comportamentul agentilor economici in sensul ca acestia isi adapteaza comportamentul in interesul Uniunii Economice si Monetare.

In acest sens, o tara care nu satisface criteriile poate participa la o uniune monetara, obtinand astfel avantaje nete din eliminarea riscurilor de schimb si a costurilor de tranzactie. Reducerea costurilor duce la cresterea gradului de integrare, care in continuare stimuleaza corelarea ciclurilor economice, fiind astfel demonstrate limiteleaplicarii statice a teoriei. Abordarea aceasta ne face sa intelegem ca ceea ce ne intereseaza este sa se obtina beneficii in special pe termen lung, deci nu imediatdupa unificarea monetara.

Abordarea endogena complica insa si mai mult o analiza tip costuri-beneficii, dar arata ca o uniune monetara se poate realiza chiar daca nu sunt indeplinite toate conditiile, cele mai importante dintre acestea putand fi atinse dupa unificare.

Aceasta abordare reprezinta una din paradigmele teoriei zonelor monetare optime, care este impartasita si de Comisia Europeana.

In alta ordine de idei trebuie sa tinem cont si de a doua paradigma a teoriei, care este opusa celei promovate de Frankel & Rose, si care afirma ca de fapt integrarea comerciala ar putea duce la specializare si la o corelatie mai slaba a ciclurilor economice, fiind sustinuta de Krugman.

Pe baza modelului SUA, Krugman a sustinut ca integrarea sporita duce la o specializare mai stricta si accentueaza posibilitatea aparitiei socurilor asimetrice. Totusi, chiar daca in ce priveste industria pot apare concentrari economice in anumite zone,este putin probabil ca acest fenomen sa duca la accentuarea asimetriilor. Pe de o parte pentru ca odata cu cresterea gradului de integrare apare si posibilitatea unor concentrari in zone transfrontaliere, iar pe de alta parte este redusa probabilitatea ca aceste concentrari sa apara in sectorul serviciilor. Deoarece acest sector reprezinta 60-70% din PIB-ul statelor member UE, el va conta in ecuatia costuri-beneficii poate mai mult decat sectorul industrial. Oricum studiile empirice sustin opinia Comisiei.

Zonele monetare se întâlnesc frecvent în economia globală:• Zona Euro• El Salvador şi Ecuador au format o zonă monetară pe dolar;• În America Latină mai există o zonă monetară formată din 6 ţări printre care Peru,

Mexic, Guatemala, Argentina;• 6 ţări din Africa de Vest încearcă formarea unei zone monetare bazată pe moneda

Africii de Sud (rand);• 6 ţări producătoare de petrol (Saudi Arabia, United Arab Emirates, Bahrain,

Oman, Qatar şi Kuwait) şi-au declarat intenţia de a forma o zonă monetară în 2010

11

2.2.2. Beneficii si costuri ale Uniunii Monetare

De ce se pune problema integrării monetare, de ce ar dori mai multe state sa renunţe la moneda proprie? Din ce parte poate veni o iniţiativă de realizare a uniunilor monetare? Care sunt avantajele uniunii monetare, şi în ce condiţii pot fi maximizate?

Este clar că o schimbare majoră de regim, cum este unificarea monetară se realizează atunci când există motivaţii puternice, date de beneficii. O asemenea schimbare presupune însă şi costuri, riscuri şi dificultăţi. De aceea este importantă rezultanta finală: beneficii contra costuri. Dacă în ceea ce priveşte beneficiile unei uniuni monetare lucrurile sunt ceva mai clare, nu acelaşi lucru se poate spune despre costuri. Este foarte important să înţelegem că de fapt o uniune monetară este benefică atunci când costurile sunt minimalizate. Ajungem astfel la condiţiile necesare pentru minimalizarea costurilor unei UM şi la criteriile ZMO, ca să răspundem la o altă întrebare, şi anume: când este benefic pentru două sau mai multe state să realizeze uniunea monetară?

Literatura care analizează costurile şi beneficiile uniunii monetare este destul de bogată, existând chiar unele divergenţe legate de anumite costuri sau beneficii.

a. Beneficii ale uniunii monetareDeoarece unele state îşi manifestă dorinţa de unificare monetară pentru că

aşteaptă anumite avantaje, cred că este potrivit să începem cu prezentarea beneficiilor unificării monetare.

Beneficiile sunt identificate şi se fac simţite în primul rând la nivel microeconomic. Cu toate acestea sunt identificate o serie de beneficii ca urmare a stabilităţii macroeconomice precum şi datorită unei poziţii internaţionale mai bune. În acelaşi timp, legat de beneficiile participanţilor la uniunea monetară se propagă anumite avantaje şi asupra economiei mondiale.

La nivel microeconomic:In primul rand utilizarea aceleaşi monede de către mai multe tari reduce

costurile de tranzactie. De Grauwe (2003) separa aceste castiguri in castiguri directe din dispariţia costurilor şi câştiguri indirecte ca urmare a transparenţei preţurilor. Eliminarea costurilor de tranzacţie este importantă mai ales pentru cei care efectuează des plăţi transfrontaliere în numerar. În cazul acesta, pe lângă costul direct al schimbului valutar mai apar alte costuri, care în cazul unificării monetare sunt evitate (tranzacţiile interbancare, tranzacţiile între bănci şi terţi – cu excepţia costurilor datorate numerarului şi a costurilor interne ale firmelor).

Cât priveşte influenţa benefică a monedei unice prin mecanismul preţurilor, explicaţia constă în faptul că existenţa mai multor monede reduce transparenţa preţurilor, ceea ce ar putea determina sau susţine pe piaţa unică discriminarea prin preţ între zonele monetare naţionale. Totuşi, atunci când consumatorii achiziţionează produse cu preţ ridicat (electronice, automobile), putem afirma că aceştia pot să treacă peste bariera ratei de schimb şi să aleagă piaţa cea mai ieftină. Există în prezent şi alte obstacole, iar

12

Pelkmans susţine că analiza microeconomică a disparităţii preţurilor pe piaţa unică nu depinde neapărat de problema monedelor multiple.

În al doilea rând unificarea monetară elimină volatilitatea ratei de schimb şicosturile acesteia. În acest context, diminuarea sau chiar eliminarea incertitudinilor legate de rata de schimb, stimulează comerţul între membrii uniunii monetare. Unii autori au analizat, utilizând diverse modele, impactul volatilităţii ratei de schimb sau al monedei comune asupra comerţului reciproc.

Întâlnim două abordări: (1) problema eventualelor efecte negative asupra comerţului, cauzate de costurile de tranzacţie şi volatilitatea ratei de schimb, şi (2) beneficii ale monedei comune asupra comerţului reciproc. S-a încercat practic răspunsul la două tipuri de întrebări: (a) este costisitoare menţinerea independenţei monetare pentru comerţul reciproc? şi (b) unificarea monetară stimulează comerţul dintre parteneri?

În ceea ce priveşte prima abordare, literatura care a studiat această problemă apreciază că probabil impactul este mai degrabă mic13, deoarece fluctuaţiile cursurilor de schimb pot fi acoperite cu costuri mici prin tranzacţii la termen. De Grauwe şi Skudelny utilizează un model complex aplicat comerţului intra UE pentru perioada 1972-1995 determinând un impact pe termen scurt de aproape 1% anual. Autorii arată că efectul pe termen lung este mai ridicat, estimând că ar putea fi de şase ori mai mare.

Referitor la a doua abordare, Frankel & Rose (2002) utilizează un model gravitaţional pentru a demonstra impactul monedei unice asupra comerţul. Ei constată că ţările care folosesc o monedă unică au un comerţ reciproc de trei ori mai mare decât state similare care îşi menţin monedele naţionale. Ei arată de asemenea că un nivel ridicat al comerţului accelerează creşterea economică, estimând că fiecare creştere cu un punct procentual a raportului comerţ/PIB duce la o creştere a PIB/ locuitor cu o treime de punct procentual, pe un orizont de 20 de ani.

În al treilea rând sunt urmărite influenţele asupra preferinţei locale. Se apreciază că aceasta este puternică în Europa (ca şi în SUA şi Canada), chiar dacă au dispărut controalele la frontieră.

La nivel macroeconomic, in schimb, beneficiile rezultă din:- stabilitatea preţurilor- accesul la o piaţă financiară mai largă şi mai transparentă care îmbunătăţeşte posibilităţile de finanţare externă- eliminarea unor fluctuaţii ale producţiei care ar putea fi datorate politicilor economice diferite.

Pentru anumite state dezideratul de stabilitate a preţurilor, deci alinierea în jos a ratelor inflaţiei şi oportunităţile de obţinere a credibilităţii reprezintă o motivaţie importantă pentru participarea la o uniune monetară. Ca un efect al stabilităţii preţurilor reducerea dobânzilor prezintă avantaje importante pentru guvern, companii şi consumatori, care pot contracta împrumuturi mai ieftine.

Urmărind procesul din UE, este evident că euro şi politica monetară a BCE au adus primă componentă a rezultatelor aşteptate, adică stabilitate în Europa. Dispariţia ratelor de schimb între monedele ţările care au adoptat euro, elimină un important element de incertitudine şi volatilitate, îmbunătăţindu-se calitatea procesului de management al firmelor locale sau străine ce au afaceri în zona euro.

13

O urmare a dispariţiei ratelor de schimb este câştigul dat de stabilitatea ratelor dobânzii. Este cunoscut că instabilitatea ratelor de schimb anterioară introducerii euro, era legată de volatilitatea ratelor dobânzii.

În fine ajungem şi la beneficii datorate rolului internaţional al noii monede dacă, ţinem cont de faptul că unificarea monetară poate duce la o mai largă utilizare a monedei respective la nivel global.

În primul rând sunt obţinute venituri sub formă de senioraj, deoarece se emite monedă care reprezintă o datorie a statului în cauză nepurtătoare de dobândă. Moneda este utilizată în afara economiei emitente şi acesta reprezintă un câştig. Dacă SUA importă frecvent mai mult decât exportă, este îmbunătăţită lichiditatea internaţională, dar în acelaşi timp surplusul este un câştig. Consiliul Guvernator FED estimează câştigul din senioraj al SUA între 11 şi 15 miliarde anual.

În al doilea rând, pe măsură ce rolul internaţional al monedei creşte, împrumuturile, investiţiile, şi achiziţiile de bunuri şi servicii (la nivel intern sau internaţional) vor fi din ce în ce mai mult decontate prin instituţiile financiare ale entităţii emitente. Astfel vor creşte profiturile sectorului financiar.

În al treilea rând, utilizarea monedei proprii în comerţul exterior face ca economiaemitentă să fie mai puţin vulnerabilă la modificarea ratei de schimb a acesteia decât alte economii. Dacă dolarul se depreciază de exemplu, efectul asupra inflaţiei în SUA va fi mai mic decât în cazul altor economii, deoarece majoritatea importurilor americane sunt decontate în dolari (preţurile pe piaţa internă nu vor fi ajustate conform deprecierii).

Nu trebuie să omitem însă realitatea că UEM are şi beneficii strategice. De aceea analizele nu trebuie să se axeze strict pe beneficiile pe termen scurt sau mediu, ci pe perspectivele unui rol proeminent al zonei euro la nivel mondial.

b. Costuri ale uniunii monetareProblema principală în cazul uniunilor monetare este legată de costurile acestui

proces. Am arătat anterior că există multe beneficii ale UM, însă este necesar ca aceste beneficii să fie mai mari decât costurile. În timp ce majoritatea beneficiilor sunt localizate la nivel microeconomic, costurile sunt evidenţiate în primul rând la nivel macroeconomic.

Costurile pot aparea datorită faptului că atunci când participă la o uniune monetară ţările pierd importante instrumente ale politicii economice respectiv cele specifice politicii monetare, adică manevrarea ratei dobânzii şi a ratei de schimb. Aceste costuri se fac simţite în cazul manifestării şocurilor asimetrice.

- disparitia cursului valutar ca instrument de politica economica (ceea ce ridica problema mecanismelor de ajustare disponibile in cazul unui soc asimetric).

- pierderea autonomiei politicii monetare si disparitia posibilitatii de finantare a datoriei publice prin emisiune monetara

Ca urmare a renunţării la independenţa politicii monetare statele membre ale unei uniuni monetare cedează prerogativele politicii monetare unei autorităţi centrale, ceea ce face ca autorităţile naţionale să nu mai poată realiza ajustări, în cazul unor şocuri asimetrice, prin

14

utilizarea instrumentelor monetare. Mai mult, în funcţie de arhitectura instituţională statele membre vor avea o influenţă mai mare sau mai mică în procesul decizional, situaţie care poate fi percepută ca negativă pentru statele cu influenţă redusă.

Dimensiunea costurilor asociate pierderii instrumentelor de politică economică depinde de diferenţele dintre ţări. În cazul existenţei acestor diferenţe atât în structura economică cât şi din punct de vedere legal şi instituţional, economiile în cauză trebuie să deţină alternative la instrumentele monetare, pentru reglarea şocurilor. Ceea ce trebuie să ştim este care ar putea fi natura şi probabilitatea şocurilor asimetrice şi ce instrumente alternative pot fi utilizate în lipsa ratei de schimb sau a ratei dobânzii.

- costuri aferente tranzitiei la moneda unica, antrenate de totalitatea modificarilor ce trebuie realizate

Cap.3 TEORIA ZONELOR MONETARE OPTIME SI UEM

Dupa stiinta noastra exista doar 2 studii importante care aplica teoria zonelor monetare optime la scara economiei mondiale in ansamblu.

Unul din aceste studii este cel elaborat de A. Ghosh si H. Wolf care analizeaza corelatia dintre proximitatea geografica a diverselor tari si posibilitatea gruparii acestora in zone monetare optime. Rezultatele obtinute de cei doi autori sugereaza ca crearea unei uniuni monetare dupa criterii exclusiv geografice implica un cost foarte ridicat. De asemenea ei ajung la concluzia ca adoptarea unei monede unice ar fi foarte costisitoare pentru multe regiuni ale lumii si ca in cazul majoritatii regiunilor cele mai mari avantaje s-ar obtine prin folosirea nu a unei monede unice ci a unui numar relativ mic de monede cu circulatie internationala.

Al doilea studiu, elaborat de M. Artis, M. Kohler si J. Melitz opereaza cu doua criterii de optimalitate(nivelul ridicat al schimburilor bilaterale si gradul de simetrie a socurilor) identificand urmatoarele 4 mari zone monetare optime ale lumii: Europa Occidentala; America Centrala impreuna cu partea de nord a Americii de Sud; o buna partea a Orientului Mijlociu; tarile din ASEAN, inclusiv China si Australia.

Studiile empirice cele mai numeroase si mai ample, au fost efectuate pe cazul tarilor din vestul Europei care, in anii 90 ai secolului trecut au edificat o uniune monetara reusita la care in prezent incearca sa adere si tarile central si est-europene. Aspectele principale investigate sunt gradul de expunere al acestei zone la diverse tipuri de socuri, mobilitatea fortei de munca si gradul de diversificare a productiei.

3.1 Tipuri de socuri

Conceptul de soc „asimetric” este un element esential al teoriei zonelor monetare optime. Ca urmare, o problema importanta abordata in lucrarile de factura empirica referitoare la cazul tarilor vest-europene este cea a naturii socurilor care afecteaza economiile respective.

O prima modalitate de masurare a incidentei socurilor este cea propusa de T. Bayoumi si B. Eichengreen care au construit in acest scop un model de tip „vector

15

structural auto-regresiv”. Cu ajutorul acestui model autorii au cuantificat socurile care au afectat in perioada 1960-1988 cererea si oferta in tarile U.E. si in SUA.

Un model asemanator a fost folosit de N.Chanie, A. DeSerres si R. Lalonde, care clasifica socurile care influenteaza rata de crestere economica, preturile si masa monetara in 3 categorii:

1) Socuri care afecteaza oferta reala2) Socuri care afecteaza cererea reala3) Socuri nominale Rezultatele obtinute de autorii citati invedereaza ca in Europa doar doua tari

(Germania si Elvetia) cunosc socuri simetrice in timp ce alte tari europene(Grecia, Italia, Portugalia, Suedia) inregistreaza socuri asimetrice . Autorii trag concluzia ca in cazul multor tari europene participarea la o uniune monetara presupune costuri de ajustare ridicate.

Un alt studiu de acelasi gen este cel elaborat de S. Dibooglu si J. Horvath care isi propune sa identifice socurile reale si nominale care se manifesta la nivelul ofertei in cazul a 20 de tari europene. Comparand, din acest punct de vedere, tarile fondatoare ale C.E., pe de o parte, cu noile tari membre si cu tarile nemembre, pe de alta parte, autorii arata ca, in cazul acestora din urma, socurile manifestate in volumul productiei, prezinta o serie de caracteristici specifice. Or, avand in vedere ca prin intrarea lor in UEM, tarile respective renunta de fapt la o politica monetara independenta, inseamna ca tarile in curs de aderare trebuie sa dispuna si dupa aceea de anumite mecanisme de ajustare alternative la politica monetara.

Studii empirice similare au efectuat M. Funke, R. Lafrance si P. St-Amant, L. Boone, J. Melitz si A. Weber, etc. Rezultatele obtiunte de toti acesti autori par sa indice ca ceea ce predomina in cazul diverselor sub-grupuri de tari din vestul Europei este simetria in timp ce in cazul tarilor aflate la periferia geografica a vechiului continent prevaleaza asimetria.

Un rezultat important al studiilor empirice efectuate in legatura cu problematica socurilor este ca, in general, exista cinci criterii de clasificare:

1) Socuri temporare si socuri permanente2) Socuri specifice unei anumite tari si socuri specifice unui anumit sector3) Socuri reale si socuri financiare4) Socuri exogene si socuri endogene (induse prin politicile aplicate de autoritati)5) Socuri simetrice si socuri asimetriceDistinctia intre socurile temporare si socurile permanente este importanta pentru

ca socurile din prima categorie pot fi corectate prin modificari conjuncturale ale politicii bugetare si/sau monetare, respectiv prin contractarea de imprumuturi externe, pe cand cele din a doua categorie nu pot fi resorbite, de regula, decat prin ajustari interne majore, cum ar fi scaderea veniturilor reale si a preturilor relative reale, emigrarea fortei de munca, restructurarea profunda si de durata a economiei, etc.

Studiile arata ca este dificil de trasat o frontiera clara intre socurile temporare si socurile permanente. In realitate, orice soc are elemente de amble tipuri, necesitand deci atat ajustari ale politicilor pe termen scurt, cat si reforme structurale pe termen lung. In plus pot fi necesare transferuri financiare, inter-regionale nu numai pentru a rezolva problemele oscilatiilor ciclice ale productiei, ci si pentru a favoriza schimbarile de natura structurala.

16

Distinctia intre socurile specifice unei anumite tari si socurile specifice unui anumit sector este importanta deoarece masurile de politica monetara au incidenta generala asupra ansamblului economiei, iar ca urmare, masurile de acest gen nu sunt mijloace adecvate pentru resorbirea unui soc care nu afecteaza decat un anumit sector sau anumita regiune geografica a economiei respective.

Studiile empirice efectuate invedereaza toate ca socurile suferite pana in prezent de UE au fost doar arareori specifice unor tari sau unor zone monetare preexistente. Intrun numar semnificativ de cazuri, aceste socuri au fost specifice unor ramuri economice, iar in cca 80% din cazuri au fost specifice anumitor regiuni. Aceasta inseamna ca pierderea autonomiei politicii monetare, care s-a produs prin crearea UEM, nu a diminuat capacitatea tarilor respective de a face fata socurilor reale pentru simplul motiv ca socurile reale nu se combat prin politica monetara.

Delimitarea intre esocurile reale si socurile financiare (nominale) este extrem de relevanta, deoarece permite conceperea unor masuri diferentiate in functie de cauza perturbatiilor. Astfel, investigatiile empirice efectuate arata ca chiar si in cazul socurilor specifice unor tari, variatia cursurilor de schimb este un remediu adecvat, doar daca aceste socuri influenteaza cererea reala agregata. In cazul socurilor nominale de tip monetar, cum ar fi de exemplu socul reprezentat de cresterea cantitatii de moneda nationala, raspunsul cel mai bun este fixitatea cursurilor de schimb sau moneda unica, deoarece aceasta solutie elimina obstacolele care impiedica fluxurile monetare dintre tari.

Distinctia intre socurile exogene (produse de evenimente asupra carora autoritatile din o anumita economie nu au nici un control direct) si socurile endogene (induse prin politicile interne) este importanta pentru ca mijloacele de a face fata celor doua genuri de dezechilibre sunt- si din acest punct de vedere- diferite. Un exemplu de soc exogen este cresterea pretului petrolului, iar un exemplu de soc endogen, produs de propriile masuri politice ale autoritatilor este cresterea salariilor, convenita de sindicate si patronate care necesita, pentru a putea fi realizata, cresterea cheltuielilor bugetare sau cresterea masei monetare. Un alt exemplu de soc endogen este acordarea unor ajutoare, sporuri, cresteri de salarii, subventii, compensatii, etc, in perioadele electorale.

In fine,distinctia intre socurile simetrice si socurile asimetrice este esentiala deoarece potrivit teoriei ZMO, o asemenea zona nu poate fi constituita decat din economii care se aseamana una cu alta. Or, existenta unor socuri care prin natura lor au efecte simetrice, este cea mai buna dovada a similaritatii economiilor respective.

3.2 Mobilitatea fortei de munca

O concluzie importanta care se desprinde din teoria zonelor monetare optime este ca tarile afectate de socuri asimetrice trebuie sa aiba o piata a fortei de munca foarte flexibila caci, un grad ridicat de mobilitate a mainii de lucru constituie un mecanism alternativ de ajustare a socurilor aleatoare. Pornind de aici, numeroase studii empirice au investigat mobilitatea fortei de munca in interiorul UE, evidentiind ca aceasta este mai redusa comparativ cu SUA. Totodata, studiile respective arata ca europenii manifesta putin entuziasm fata de masurile de natura sa flexibilizeze piata mainii de lucru.

Astfel, O. Blanchard, J. Katz si L. Katz prezinta o serie de date empirice care arata ca, in Sua, mobilitatea fortei de munca constituie un mecanism de ajustare mai important decat flexibilitatea preturilor si a salariilor.

17

T. Bayoumi si B. Eichengreen constata ca elasticitatea fluxurilor migratoare intre regiuni in raport cu diferentele inter-regionale de salarii si de grad de ocupare a mainii de lucru este mult mai redusa in Anglia si Italia decat in SUA.

Conform studiilor elaborate de autorii ca P.Masson si m. Taylor, P. De Grauwe si W. Vanhaverbeke, A.Fatas, P. Puhani etc, deosebirea existenta in materie de mobilitate a fortei de munca intre economia americana, pe de-o parte si economia europeana pe de alta parte are mai multe explicatii. In primul rand exista o problema metodologica si anume de a sti daca nu cumva deosebirile in ceea ce priveste migratia fortei de munca intre state si regiuni reflecta mai degraba incidenta diferita a socurilor asimetrice ca atare, decat rigiditatile diferite ale pietelor muncii. Pe baza examinarii faptelor de observatie, M. Obsfeld si G. Peri arata ca in nici un caz nivelul scazut al migratiei europene nu poate fi pus pe seama raritatii socurilor asimetrice manifestate la nivelul acestei zone. Ei remarca totusi ca armonizarea cantitativa a socurilor este inca insuficienta pentru a putea face comparatii internationale ale efectelor socurilor asimetrice. In al doilea rand se constata cu usurinta ca obstacolele in calea miscarii mainii de lucru sunt mai mari in UE decat in SUA. Dintre obstacole amintim: diferentele de limba si de cultura care in Europa sunt extrem de importante si greu de inlaturat, pe cand in SUA sunt aproape inexistente; imposibilitatea transferului dintr-o tara in alta a drepturilor de pensie sau de asistenta sociala, lipsa de informatii cu privire la locurile de munca din alte tari membre, etc.

Comparatia intre mobilitatea mainii de lucru in economia americana si in economiile UE invedereaza pertinenta a ceea ce se numeste „critica Lucas”. Intr-adevar, absenta mobilitatii mainii de lucru in UE face ca aceasta sa nu fie o zona monetara optima, insa se poate pune problema si in mod invers, si anume in ce masura tocmai existenta monedei unice favorizeaza aceasta mobilitate in SUA. Un alt aspect important este ca puternica mobilitate geografica pe piata fortei de munca este costisitoare, iar in anumite cazuri chiar indezirabila. In cazul in care socul este doar temporar, plecarea muncitorilor poate fi un obstacol in calea relansarii economice a regiunii de bastina. Pe de alta parte, regiunile de imigrare pot inregistra, la randul lor, importante costuri, cum ar fi cele cu locuintele, cu asigurarile sociale, etc. In ceea ce ii priveste pe angajatii insisi, acestia sunt, orice s-ar spune, doar niste imigranti, cu tot ceea ce implica acest status in plan social si politic.

In consecinta, explicatia mobilitatii scazute a fortei de munca in Europa pare a fi destul de simpla: pe vechiul continent, costurile globale ale migratiei pe scara mare sunt in continuare mai mari decat avantajele. Situatia este diferita in cazul SUA, care este o tara de dimensiuni continentale si cu radacini istorice mai putin profunde.

3.3 Diversificarea productiei

Autorul P. Kennen a subliniat importanta pe care o are diversificarea productiei in conturarea unei zone monetare optimale, argumentand ca diversificarea gamei produselor unei tari poate fi un mecanism de ajustare mai adecvat decat mobilitatea fortei de munca. P. Krugman a aratat ca pe masura ce o regiune se specializeaza ea devine vulnerabila in caz de socuri asimetrice si deci necorespunzatoare pentru a participa la o zona monetara unica. Spre deosebire de aceasta, o regiune caracterizata printr-o mare diversitate a productiei este mai potrivita pentru a intra intr-o uniune monetara.

18

La prima vedere aceasta nu contrazice cu nimic importanta acordata de Mundell si McKinnon mobilitatii factorilor de productie si liberului schimb. Conditia este insa ca libera circulatie a bunurilor si a capitalurilor sa nu intensifice specializarea regionala. In caz contrar, apare o situatie paradoxala: mobilitatea factorilor de productie, care este una din conditiile esentiale ale existentei unei zone monetare optime, submineaza o alta conditie si anume diversificarea productiei. In ceea ce priveste UE, aceasta inseamna in mod specific, ca desi piata comuna are nevoie de o moneda unica, adoptarea acestei monede unice poate distruge conditiile necesare pentru ca UEM sa existe.

Unii autori considera ca acest fenomen se manifesta realmente, desi oficialitatile insista asupra aptitudinii UEM de a determina convergenta structurilor de productie europen, iar dovezi in acest sens sunt diferentele care exista intre statele menbre in ce priveste ponderea agriculturii, industriei si serviciilor in totalul locurilor de munca, precum si amintitele deosebiri constatate de T. Bayoumi si B.Eichengreen in materie de socuri intre asa-zisele tari „centrale” si „periferice”.

Alti autori argumenteaza insa ca o integrare mai puternica determina cresterea volumului schimburilor intra-industriale, ducand, deci, la cresterea posibilitatii aparitiei unor socuri simetrice. Acest din urma punct de vedere a fost oficializat de Comisia Europeana, care considera si ea ca unificarea monetara reduce asimetriile dintre tarile membre.

Concluzia care se desprinde din cele aratate este ca, la fel ca teoria, cercetarile empirice cu privire la criteriul diversificarii productiei duc la rezultate contradictorii. Este limpede ca dispersarea sau concentrarea teritoriala a activitatii economice nu este totuna cu specializarea regionala. Este adevarat, de asemenea, ca principiile diviziunii muncii si avantajul comparativ permit sa se creada ca specializarea „regiunilor” este de natura sa duca la recuperarea decalajelor pe care aceastea le cunosc in materie de dezvoltare economica. Cu toate acestea, exemplul industriilor de inalta tehnologie invedereaza ca atat concentrarea, cat si specializarea sunt marcate de anumite ambiguitati si ca, de fapt, toate industriile si intreprinderile trebuie sa –si adopte deciziile in cadrul acelorasi genuri de constrangeri.

3.4 Viabilitatea UEM

Studiile cu privire la viabilitatea UEM au fost efectuate indeosebi in perioada anterioara incheierii „Tratatului de la Maastricht” si a planificarii detaliate a fazelor crearii UEM. In general, aceste studii consta intr-o evaluare a semnificatiei datelor de observatie disponibile prin prisma teoriei zonelor monetare optime.

Dezbaterile au progresat mai ales in urma rezultatelor amintitelor cercetari empirice efectuate de T. Bayoumi si B. Einchengreen. Acestia au considerat ca exista un „bloc al Europei de Nord”(Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Olanda si Elvetia), ale carui tari cunosc, in general, socuri similare. De aici ei deduc ideea unificarii monetare europene in „doua viteze”.

Unii autori contesta posibilitatea delimitarii nete intre „tarile centrale” si „tarile periferice”. J.Vinals arata ca unele dintre socurile specifice anumitor tari, care au fost observate in trecut, s-au datorat, de fapt, coordonarii defectuoase a politicilor monetare nationale, precum si unui efect de substituire a monedelor si miscarilor cursurilor de

19

schimb, nu caracterul „central” sau „periferic” al tarilor respective. Pe de alta parte, se stie ca tarile asa-zis „centrale” au avut, o lunga perioada de timp, legaturi de politica monetara si valutara foarte stranse intre ele, ceea ce a facut, in mod firesc, ca investigatiile empirice sa constate, in cazul lor, existenta unei accentuate simetrii.

Degajarea unor concluzii definitive este ingreunata si de amintitele deosebiri de ordin metodologic intre lucrarile consacrate determinarii simetriei sau asimetriei socurilor inregistrate de tarile vest-europene.

Analizand mecanismul de transmitere a diverselor tipuri de socuri, A.Webber constata ca socurile asimetrice determina evolutia salariilor reale si dinamica ratelor somajului din tarile vest-europene, pe cand socurile simetrice determina nivelul si evolutia ratelor inflatiei.

O categorie importanta de studii empirice este cea considerata amintitei probleme fundamentale a sincronizarii ciclurilor economice in tarile vest-europene si a coordonarii raspunsurilor la aceste oscilatii. Desi economiile care fac parte din UE se caracterizeaza printr-o cronologie si durata diferita a ciclurilor economice, raspunsurile acestora la socurile, care din aceasta cauza sunt asimetrice, sunt similare. Prin urmare ei ajung la concluzia ca procesul de integrare europeana in cadrul unor institutii si politici uniforme nu ar trebui sa creeze dificultati in derularea cicluriloe economice.

O alta problema studiata este cea a masurii in care asimetria este produsa de deosebirile existente intre diverse tari in ceea ce priveste mecanismul de transmitere a efectelor politicii monetare. Aceste politici monetare similare au efecte diferite in diverse tari sub aspectul decalajului si incidentei asupra productiei. Cauzele acestor asimetrii sunt structurile financiare diferite existente in diverse tari, rolul diferit jucat de banci, intensitatea concurentei dintre acestea etc. Aceste asimetrii s-au atenuat odata cu introducerea euro.

Un efect imediat al UEM a fost stabilirea ratei dobanzii pe termen scurt de catre o singura autoritate: „Banca Centrala Europeana”. La inceput ratele dobanzii nationale erau destul de diferite, ceea ce i-a facut p unii autori sa considere ca rata dobanzii caracteristica zonei euro nu va fi optima pentru toate regiunile zonei.

Toate controversele au fost transate, pana la urma prin, prin crearea efectiva a UEM prin „Tratatul de la Maastricht”. Cu toate acestea, problema convergentei reale a ramas nerezolvata, desi obiectivul tratatului este clar formulat: crearea unei uniuni economice si monetare.

3.5 Masuri necesare pentru ameliorarea mecanismelor de ajustare ale UEM

Viabilitatea zonei monetare europene necesita perfectionarea in continuare a mecanismelor sale de ajustare. In acest context, problema cea mai discutata este de a sti daca o uniune monetara de succes necesita sau nu o politica bugetara „federala”, bazata pe un buget comunitar extins.

Opiniile economistilor cu privire la acest subiect sunt impartite. Unii au estimat ca UEM nu va putea functiona fara transferuri financiare suficiente. Din cauza socurilor asimetrice, a slabei mobilitati a fortei de munca si a rigiditatii salariatilor si preturilor, este necesar sa existe mecanisme sau institutii insarcinate cu monitorizarea cresterii

20

echilibrate in cadrul UE. A. Fatas a afirmat ca avantajele conferite de crearea unei federatii bugetare europene sunt mult mai mici decat se considera de obicei. Desi sistemul bugetar federal are drept scop partajarea inter-regionala a riscurilor, el poate duce la transferuri permanente in orice directie, inclusiv, deci, de la regiunile sarace spre cele bogate.

Conform „Raportului MacDougall”, publicat in anul 1977, un buget european care vehiculeaza un volum de fonduri situat intre 5% si 7% din PIB este de natura sa permita masuri bugetare eficace impotriva efectelor conjuncturale, manifestate la scara europeana, precum si o redistribuire de resurse susceptibila sa compenseze decalajele de venituri intre regiuni. Dupa cum o dovedesc insa recentele tensiuni legate de respectarea „Pactului de crestere si stabilitate”, chiar si acest ordin de marime, absolut modest in comparatie cu SUA, s-a dovedit nerealizabil din punct de vedere politic.

Trebuie totusi spus ca absenta unui amplu buget „federal”, care sa dispuna de fonduri importante, nu a impiedicat existenta, in cadrul UE, a unor mecanisme automate de ajustare bugetara. Astfel, bugetele reunite ale tuturor statelor membre depasesc cu mult bugetul SUA, iar fiecare dintre aceste verigi constituie o importanta „pompa fiscala” intre regiuni, fara a mai vorbi de transferurile voluntare realizate in cadrul programelor de ajutor regional sau de exonararile fiscale.

A. Fatas constatat ca in ultimii ani, desi disipatiile regionale se mentin, acestea devin din ce in ce mai simetrice la scara UE. El a mai precizat ca regiunile din anumite tari se dezvolta mai incet ca altele insa aceste regiuni defavorizate si bazeaza mai mult pe bugetele nationale decat pe bugetul european. Fatas face distinctie intre rolul bugetelor nationale in „transferurile inter-temporale” si rolul lor in „asigurarea inter-regionala”. Restrictiile privind deficitele bugetare, prevazute in „Pactul de crestere si stabilitate” limiteaza gradul de „asigurare inter-regionala” si pot chiar sa accentueze diferentele intre statele membre in ceea ce priveste „asigurarea bugetara” realizata la nivel national.

Unii autori considera ca transferurile bugetare inter-regionale afecteaza negativ optimalitatea UEM. Caracterul sistematic al transferurilor tinde a da nastere la tensiuni politice intre regiunile prospere si regiunile asistate, care pot duce chiar la dezmembrarea unei tari. Pentru a limita aceste efecte destimulative se propune ca solutie instaurarea unui sistem de „asigurare bugetara comunitara” partiala, care reactioneaza doar la socurile negative cu caracter exceptional sau care depasesc un anumit prag.

Consecinta practica a concluziilor desprinse din aceste studii empirice este ca statele membre ale UE au fost dotate cu o serie de mecanisme de ajustare de natura financiara si bugetara. Acestea sunt:1) transferurile realizate prin bugetul UE;2) fondurile structurale;3) fondul de coeziune;4) creditele acordate de Banca Europeana de Invetitii etc. Desi nu este stipulat ca atare in “Tratatul de la Maastricht”, in realitate, exista o legatura intre crearea acestor fonduri si etapizarea realizarii uniunii economice si monetare. Astfel, pentru a participa la moneda unica, deficitele bugetare ale statelor member trebuie sa fie mai mici de 3% din PIB, iar datoria publican u poate depasi 60% din PIB. Or, reducerea cheltuielilor publice in vederea indeplinirii acestor criterii este susceptibila sa determine, in unele tari member ale UE, franarea unor investitii publice indispensabile. Contributiile financiare ale fondurilor amintite urmaresc, deci,

21

compensarea acestei reduceri si, prin aceasta, promovarea in cadrul UEM atat a convergentei nominale (inflatia si rata dobanzii), cat si a convergentei reale (PIB/locuitor, structura si deschiderea economiei, ocuparea mainii de lucru ). Teoria zonelor monetare optime are vaste implicatii practice, care pot afecta viata a milioane si milioane de oameni de pe continentul european si din intreaga lume.

Cap.4 ARGUMENTE PRO SI CONTRA ADERARII LA ZONA MONETARA OPTIMA

4.1 Argumentele contra aderarii la zona monetara optima

1. Cand o tara doreste o rata a inflatiei diferita de rata inflatiei din zona monetara; 2. Cand tara doreste sa utilizeze cursul de schimb ca un instrument al politicii de ocupare pentru a scadea sau a creste salariile; 3. Cand tara doreste sa utilizeze cursul de schimb ca un instrument pentru captarea de salarii din alte tari; 4. Csnd o tara de dimensiuni mari nu doreste ca o tara cu care nu se afla in relatii de prietenie sa beneficieze de pe urma avantajelor marimii economiei zonei monetare mari sau dacă se teme ca acceptarea altei monede ar ingreuna politica macroeconomica; 5. Cand tara doreste sa foloseasca expansiunea banilor sau rata inflatiei pentru a finanta cheltuieli guvernamentale; 6. Cand o tara nu doreste sa utilizeze propria moneda ca mijloc international de plata; aceasta se aplica in special tarilor mari; 7. Cand guvernul tarii vrea sa utilizeze suveranitatea ca o sursă de finantare ascunsa sau extrabugetara pentru folosinta personala a unor membri, ai unei echipe dictatoriale, corupte sau a unui guvern democratic naiv; 8. Deoarece un regim al cursului de schimb fix poate intra in conflict cu politicile promovate de banca centrală, care are un mandat constituţional de a garanta stabilitatea preturilor; 9. Deoarece integrarea monetara, cu una sau mai multe tari, ar inlatura o dimensiune a suveranitatii naţionale, care este un simbol vital al independentei nationale; 10. Datorita faptului ca o tara vrea sa optimizeze valoarea monetara potrivita pentru veniturile sale pe locuitor; 11. Deoarece tara vrea sa-si mentina independenta monetara, in sensul folosirii expansiunii monetare sau a ratei inflatiei, in conditiile declansarii unui razboi; 12 .Deoarece o tara vrea sa-si protejeze secretul statisticilor sale, ca in cazul optiunii Uniunii Sovietice de a fi in afara Fondului Monetar International si al obligarii „satelitilor” ei de a parasi Fondul. 13. Deoarece nu există un conducator politic şi economic capabil sa mentina un regim al cursului de schimb fix in echilibru; 14. Deoarece autoritatile politice nu pot obtine echilibrul bugetar si nu pot stabili increderea in permanenta a acestui echilibru sau in viabilitatea cursurilor de schimb fixe; 15. Deoarece partenerii din cadrul zonelor monetare sunt instabili politic sau predispusi

22

invaziei de catre tari agresoare; 16. Deoarece tarile partenere sunt mai sarace si se vor astepta la ajutor, la egalizarea platilor sau, dimpotrivă, la cheltuieli de mari proportii; 17. Deoarece o tara nu acceptă gradul de integrare propus de inţelegerea Zonelor Monetare Optime, cum ar fi standardele comune, imigrarea, munca şi legislatia tarifara.

4.2 Argumente pro-aderare la zonele monetare optime

1. Castigarea ratei de inflatie a Zonei Monetare Optime; 2. Reducerea costurilor de tranzactie în comertul unei tari cu un partener major; 3. Eliminarea costului de imprimare si mentinere a unei monede nationale separate; 4. Participarea la zona de paritate a pretului de cumparare pe criterii de cursuri de schimb fixe si chiar prin uniuni monetare; 5. Stabilirea unui etalon pentru politica, un punct fix în jurul caruia pot fi formulate asteptarile si politicile pot garanta; 6. Inlaturarea discretionismului in politica monetară si in politica fiscala a autoritatilor; 7. Evitarea folosirii cursurilor de schimb „ca pe o minge de fotbal” raportandu-le la interese care vor duce la cresterea profitului sau la eliberarea de datorii a debitorilor; 8. Stabilirea unui mecanism automat de control care va avea ca obiectiv disciplina monetară si fiscala; 9. Existenta unui amortizor multinational impotriva socurilor; 10. Participarea în termeni completi si egali la centrul financiar si pe piata de capital a Uniunii; 11. Furnizarea unui catalizator pentru alianta politica sau pentru integrare; 12. Stabilirea unui bloc al puterii care să lupte impotriva dominaţiei puterilor vecine; 13. Impartirea deciziilor politice de determinare a ratei inflatiei din Zona Monetara Optima; 14. Stabilirea unei monede concurente internationale ca un concurent al dolarului si care sa castige seniorajul; 15. Reinstaurarea unui bloc puternic care sa detina o mai mare putere de interventie în discutiile economice internationale si o mai mare putere de imbunatatire a starii economice, prin politica sa comerciala; 16. Sustinerea unui mecanism din afara procesului politic care sa aplice disciplina monetara si fiscala;

23

CONCLUZII

In perioada anilor 1959-1961 Mundell a analizat un model ce presupunea trei zone monetare: zona dolar, zona liră si a treia bazată pe o moneda europeană, numită de el „zona taler”. Concluzia lui Mundell este că o dată ce ţările vor avea controlul deficitelor bugetare, ele vor avea opţiunea pentru fixarea cursurilor de schimb faţă de euro cu marje foarte înguste, obţinându-se multe beneficii ale Uniunii Monetare Europene fără sacrificarea suveranităţii. Cu cât aderă mai multe ţări, cu atât va fi mai mare succesul Uniunii.

Teoria evoluat odata cu integrarea economia, economistii incercand sa afle daca UE formeaza o zona monetara optima. Imposibilitatea unui raspuns clar la aceasta intrebare a indemnat unii autori sa utilizeze notiuni alternative cum ar fi:” zonamonetara fezabila“ (Corden 1972), “zona monetara avantajoasa“, “zona monetaraviabila“.

De asemenea apreciem ca poate fi folosit si termenul “zona monetara functionala“ care defineste un grup de tari ce pot trece la uniunea monetara, chiar daca nu reprezinta o zona monetara optima asa cum a fost definita de teoria clasica, pe baza existentei unor conditii minime ce permit functionarea stadiului de uniune monetara.

Principalul beneficiu al Uniunii Monetare poate fi considerat usurinta ajustarii la un soc. Beneficiile unei monede unice se regasesc la nivel microeoconomic si se considera ca nu sunt epuizate pana nu sunt cuprinse toate tarile din lume. Existã patru beneficii ale ratelor de schimb fixate în mod irevocabil: scaderea costurilor volatilitatii ratei de schimb, reducerea costurilor de tranzactie, a incertitudinii, dar si scaderea „preferintei locale”. Desi politica monetara este perceputa ca neputincioasa în influentarea variabilelor reale pe termen lung, UE poate fi apropiata de o zona monetara optima. Actuala zona euro poate avea beneficii nete pozitive, pe masura ce mecanismele de ajustare functioneaza mai bine, iar economia devine mai flexibilã.

24

Bibliografie

- Cerna S., “Teoria zonelor monetare optime” Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2006

- Cerna S., Donath L., Seulean V., Barglazan D., Boldea B., “Economie monetara si financiara internationala” , Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2005

- www.biblioteca.ase.ro

- www.ier.ro

- www.finint.ase.ro

- www.ectap.ro

25