TEATRUL POSTBELIC – M. SORESCU, Iona

Autor și operă:

Marin Sorescu se înscrie în linia generației scriitorilor generației `60-70, abordând pe parcursul

carierei sale mai multe genuri și specii, fiind poet, dramaturg, romancier dar și eseist. Din punct de

vedere al dramaturgiei observăm la acesta o deosebită ingeniozitate în a prelua personaje dintr-un fond

cultural preexistent – istorie, mitologie, decontextualizându-le, pentru a le reașeza ulterior într-o lume

ale cărei trăsături se adaptează contextului contemporan; el se înscrie în linia teatrului modern

dezvoltat de Eugen Ionesco, Samuel Beckett, Arthur Adamov. Astfel, toate aceste figuri sunt desprinse

din timpul concret în care trăiesc și devin contemporane cu spectatorul lor, prin actualitatea

problematicii pe care o întruchipează.

Iona (1968) a fost publicată mai întâi în revista Luceafărul, fiind inclusă ulterior în trilogia cu

titlu simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paraclisierul și Matca. Trilogia poate fi considerată o

meditație asupra condiției omului, văzut în multiplelele sale raporturi: cu sine și cu Divinitatea ( Iona ),

cu colectivitatea căreia îi aparține ( Matca ), respectiv cu propria creație ( Paraclisierul ). Această

problematică a individului și a condiției sale existențiale este văzută prin filtrul cultural a trei mituri

fundamentale: mitul biblic al profetului Iona, mitul potopului și mitul sacrificiului pentru creație.

Specia și sursele de inspirație:

Subintitulată tragedie în patru tablouri, piesa iese din clasificările clasice, fiiind o parabolă

dramatică, alcătuită sub forma unui monolog ( solilocviu ), cultivând alegoria și metafora. Deși

autorul își subintitulează piesa tragedie, respectă doar parțial canoanele acestei specii:

ASEMĂNĂRI:- subiectul grav,

- eroul preluat din mitologie,

- deznodamântul violent prin moartea protagonistului.

DEOSEBIRI: - se renunță la dialog, autorul obligându-și personajul să se dedubleze, ca și cum în

scenă ar fi două personaje, de fapt este un dialog cu sine,

- dispare conflictul și intriga din teatrul clasic, piesa plasându-se în sfera parabolei,

- protagonistul nu este un erou, un reprezentant al valorilor nobile, în luptă cu

destinul, este un om obișnuit, un antierou,

- Iona nu se confruntă cu un destin potrivnic ci cu lipsa de sens a lumii lui; el

încearcă să-și inventeze o misiune, să își dea un sens.

- categoriei estetice proprie tragediei – sublimul, îi ia locul comicul, grotescul,

absurdul,

- teatrul modern recurge la formele fixe, la constrângeri, toate valorile înalte cad în

derizoriu, tocmai pentru a susține absența sistemului de valori.

1

Parabola: povestire alegorică având un cuprins religios sau moral (exprimare alegorică), care cuprinde

un anumit tâlc. Biblia conține numeroase astfel de narațiuni, al căror scop este realizarea unei analogii

între situația relatată și un adevăr, având un tâlc moral.

Teatrul modern renunță adesea la distincțiile dintre specii. Eliberarea de formele dramaturgiei

tradiționale se manifestă prin preferința pentru teatrul – parabolă și teatrul absurdului, alăturarea

comicului și a tragicului, inserția liricului în text, valorificarea miturilor, apariția personajului-idee, lipsa

conflictului, încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor.

Deși nu reprezintă un fond predominant, se păstrează din sursa biblică- Vechiul Testament,

Iona,cap.2, o serie de aspecte. Textul biblic face referire la Rugăciunea lui Iona pentru izbăvire, acesta

cerând iertare lui Dumnezeu pentru nesupunerea sa, petrecând o perioadă de recluziune înainte de a

împlini misiunea cu care Divinitatea l-a însărcinat.

Titlul: indică direct legătura dramei cu fabula biblică. Dincolo de această filiație, numele are o anume

particularitate: „io”- stăpân (în cazul acesta stăpânul mării), și termenul familiar „na”-„ia” care

sugerează ideea obiectivării eului, dar și a negării lui. Pentru Iona, pierderea ecoului și a numelui

înseamnă dobândirea conștiinței solitudinii. Strigându-și numele și primind doar răspunsul „io”,

personajul își realizează solitudinea.

Tema: M. Sorescu face din piesa sa o parabolă a omului modern, văzut în singurătatea sa esențială,

rătăcit într-o lume care și-a pierdut sensurile, reperele. Problematica se diversifică prin revolta

omului în fața destinului, raportul dintre libertate și necesitate sau incomunicare socială, ca sursă a

singurătății.

Structura piesei. Mijloace moderne de construcție a subiectului:

Piesa este concepută ca o succesiune de patru tablouri statice bazate pe simetrie și opoziție,

deoarece în primul și în ultimul Iona se află în afară iar în tablourile II și III, Iona este înăuntru, trecerile

reprezentând calea protagonistului spre deziluzionare, spre cunoaștere, lumea fiind percepută ca

închisoare, de unde și căutarea unei căi de aflare a sinelui.

Are loc o stilizare de natură expresionistă a decorului, acesta fiind redus la esență, reprezentând

mimetic realitatea: plaja, burta peștelui, grota din care iese, acvariul. Comunicarea sensurilor piesei se

face prin simbolurile enumerate, evenimentele fiind reduse la minim. Iona își creează un interlocutor, un

dublu imaginar pe baza căruia se construiește întreaga piesă.

TABLOUL I: apare plaja la marginea mării, acvariul, gura deschisă a peștelui, spectatorul fiind invitat

să vadă dincolo de aparența lucrurilor; cercurile concentrice stilizate trimit la orizontul deschis al mării.

Gura deschisă a balenei reprezintă de la început o amenințare, chiar dacă Iona o ignoră. Acvariul cu

pești este un mise-en-abime (semnificațiile sale sintetizându-le de fapt pe toate cele ale piesei); Iona se

va descoperi pe sine la fel de ignorant ca și peștii din acvariu, neștiind că de fapt sunt captivi, personajul

repetându-le destinul.Gestul său disperat din finalul primului tablou, care încearcă să oprească fălcile

2

„care se încleșteaza scârțâind groaznic”,vine prea târziu, iar strigătul zadarnic, Ajutoooor!, este o

confirmare.

TABLOUL II: ajuns prizonier în burta peștelui, el va încerca să se adapteze, să-și demonstreze sieși că

poate face ceea ce dorește. El reușește să-și învinga teama prin cuvânt: „Fac ce vreau. Vorbesc. Să

vedem dacă pot să și tac. Să-mi țin gura....Nu mi-e frică.” Adoptă o atitudine contemplativ-meditativă,

încercând să se elibere mai întâi prin cuvânt iar apoi prin faptă, constatând că are cu sine un cuțit.

TABLOUL III: se află în burta celui de-al doilea chit, continuându-și reflecția asupra existenței. Apare

acum în mod simbolic o mică moară de vânt- element aparent absurd dar care sugerează efortul

donquijotesc al personajului care caută un sens acolo unde nu există, dispus chiar să-l inventeze pentru a

da coerență lumii sale. Trecerea dintr-un spațiu închis în alt spațiu închis nefiind decât un șir de lumi

fără posibilitatea eliberării. Apariția pescarilor surzi și muți, figuranți, sugerează grotescul unei existențe

mediocre. Dorința de libertate a personajului îl face să imagineze un scenariu mitic al revenirii în timpul

originar, purificator, un regressus ad uterum: „mai naște-mă o dată”, „naște-mă mereu”. De aceea în

mod simbolic se estompează treptat imaginea soției și se conturează tot mai insistent imaginea mamei.

TABLOUL IV: decorul este asemănător cu cel dintâi, punând și mai bine în evidență iluzia – lumea nu

este decât un spațiu carceră, o imensă burtă de pește. Barba lui Iona care răsare la gura grotei, lungă și

ascuțită, este un indice de timp: a trecut deja o viața de când omul încearcă să găsească soluția. După

călătoria simbolică prin burțile atâtor pești decide să pornească în altă direcție, de unde gestul final al

spintecării burții. Sinuciderea este plină de speranță: „răzbatem noi la lumină”, moare Iona-tatăl, dar

renaște Iona-fiul.

Construcția personajului. Conflictul cu sine/ cu lumea

Iona este un personaj simbolic, voce a umanității, care rostește de la început un mesaj

profetic:”Toți ne naștem morți. Toți venim pe lume și străbatem timpul ce ce ne e dat, în interiorul unui

chit, al unei închisori, căci trupul e închisoare a spiritului.”

Statutul social al personajului este acela de pescar, însă acesta în piesă are un rol simbolic, cu

referire la comportamentul uman, el reprezintă figura speranței până la ultimul gest pe care îl face.

Actul de a pescui înseamnă cunoaștere și autocunoaștere. Multitudinea și diversitatea trăirilor acestuia îl

plasează în liniile unui om modern, fapt susținut și de indicațiile scenice: explicativ, înțelept,

imperativ, timid, vesel curajos, în primul act al piesei sau blazat, speriat, zâmbind, chibzuind,

enervat spre finalul piesei când își realizează eșecul.

În primul act al operei are loc o dezvăluire abruptă a identității în maniera teatrului modern: „De

fapt, Iona sunt eu”. Regăsindu-se atât de singur ( își pierde chiar ecoul ), își inventează un geamăn, se

dedublează, pentru a-și păcăli singurătatea, pentru a-și putea pune întrebări și a-si da răspunsuri. Iona ia

cunoștință de sine vorbind. Se autodefinește ca fiind „un pescar fără noroc la pești”, având un destin

absurd. Este un visător, de unde și ideea de a deveni pescar de nori. Dedublându-se, își creează o

ipostază care își asumă ludic clișeele unei colectivități pentru care înțelepciunea înseamnă prudență,

3

conformism: „De-aia fiecare om trebuie să-și vadă de trebușoara lui. Să privească în cercul său. Să

tacă.”. În același timp, însă, tot el este și răzvrătitul: „Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.”

Vorbele lui dezvăluie misiunea pe care personajul și-o asumă, aceea a căutării de sine. La finele

primului tablou îl regăsim pe Iona pescuind naiv, fără a-și da seama că oamenii sunt prin destin

asemănatori peștișorilor naivi, că destinul lor este absurd.

Tablourile următoare îl găsesc în burta chitului, într-o stare meditativă, de recluziune, trecerile

dintr-o burtă în alta fiind ca niște etape existențiale, de cunoaștere și autocunoaștere, având timp să se

concentreze asupra unor probleme majore precum viața sau moartea. Refuză disperarea și „sparge

ferestre” în burta chitului, tânjind după lumină, după un sens. Înghițirea de către un monstru

reprezintă o schemă simbolică, de largă circulație, legată de imaginea recluziunii și de cea a renașterii.

Reușita inițierii rămâne problematică, fiind pusă sub semnul întrebării, de protagonistul însuși.

Nostalgia după un sens se exprimă prin invocarea unor figuri divine, reprezentări simbolice ale unor

posibile soluționări ale impasului existențial. Apare mai întâi imaginea lui Dumnezeu, sever, autoritar,

capabil să separe întunericul de lumină, dar treptat imaginea acestuia se estompează și Iona se regăsește

prizonier dintr-un pește într-altul: „Aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici”. Treptat imaginea tatălui este

înlocuită de o imagine feminină, aparținând unui imaginar păgân, precreștin: marea Mamă, ocrotitoare.

De aceea în piesă se estompează imaginea soției și se accentuează imaginea mamei, capabilă să-l nască

mereu, fără a-i schimba cu adevărat destinul. În ciuda acestor imagini liniștitoare tabloul al treilea se

închide cu o imagine terifiantă, Iona simțind în jurul său ochii unor pești pregătiți să-l devoreze.

Ieșirea la suprafață poate fi asociată unei renașteri și totuși imaginea bărboasă a lui Iona arată că

timpul de recluziune n-a fost unul al regenerării ci al îmbătrânirii. Bătrânețea are avantajul de a-i aduce

luciditatea, înțelepciunea, înțelegerea absurdului lumii în care trăiește. În final uită tot ceea ce nu a fost

important și se redescoperă: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Iona înțelege rostul lumii în care

trăiește și totuși o refuză, atribuie lumii un sens chiar cu prețul propriului sacrificiu: „Gata, Iona? (Își

spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.” Are loc regăsirea de sine , triumful și așa cum observă

Nicolae Manolescu: „Omul își depășește tragica nelibertate, când are curajul de a o privi în față. (...)

Adevărata măreție a lui Iona este de a fi luat cunoștință de sine, de forța sa: de aici înainte el va putea fi

ucis, dar nu înfrânt.”

Din punct de vedere al mijlioacelor de caracterizare în textul dramatic observăm caracterizarea

directă realizată de autor prin indicațiile scenicve dar și procedeele moderne precum introspecția și

monologul interior, „deoarece personajul dramatic – tragic sau comic- se înfățișează [...] prin

acțiunile și vorbele sale rostite [...} într-un monolog.” ( Gabriela Duda, Analiza textului literar)

4

5