Ierodiacon AUGUSTIN MÂZGOIU DOR…STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI

2

3

Ierodiacon

AUGUSTIN MÂZGOIU

DOR…

STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI

-versuri şi gânduri-

Ediţie îngrijită de

IONUŢ-CONSTANTIN PETCU

Postfaţă de AUREL PENTELESCU

SFÂNTA MĂNĂSTIRE CRASNA-PRAHOVA

2007

4

Ediţia princeps: Dor…Strigătul din adâncuri, Editura ANCO, Comăneşti, 2006, 180 p. Lector la ediţia princeps:

Petru-Atanasie TĂNĂSESCU Îngrijirea ediţiei princeps:

Petre SOVEJANU (şi Postfaţa), Adrian-Nicolae PETCU

Redactor: Aurel PENTELESCU Tehnoredactare şi coperta:

Ionuţ-Constantin PETCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MÂZGOIU, Ierodiacon AUGUSTIN:

Dor…Strigătul din adâncuri: versuri şi gânduri/ Ierodiacon Augustin Mâzgoiu – Bucureşti: Editura………….,2007

188 p.;20,5cm. ISBN 973-

I.Petcu, Ionuţ-Constantin (ed.)

II.Pentelescu, Aurel (postf.)

Coperta 1 şi 4: Sfânta Mănăstire Crasna –

Prahova (vedere de ansamblu, 2003)

5

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Dor...Strigătul din adâncuri este volumul de debut al părintelui ierodiacon Augustin Mâzgoiu de la Mănăstirea Crasna-Prahova, tipărit la Editura ANCO, Comăneşti, în 2006, 180 pagini, 103 titluri. Prezenta ediţie îl reproduce integral, adăugându-i doar, la început, poemul Închinare. Faţă de ediţia princeps, în ediţia de faţă s-au operat tacit mai multe corecturi de culegere şi tehnoredactare, fără să se altereze spiritul şi structura volumului. Între altele, s-au aplicat cu mai multă rigoare normele ortografice actuale, astfel ca sensul versurilor să fie ferit de echivoc, iar începutul acestora s-a grafiat cu majusculă, fără însă a se modifica frazarea impusă de autor. Am găsit nimerit, la fel cum s-a procedat la ediţia princeps, să nu alcătuim un Cuprins al volumului, cele 103 titluri fiind reperate prin numerotarea acestora (cu cifre arabe între paranteze), în cadrul celor patru secţiuni stabilite de către autor şi numerotate de noi cu cifre romane. Prin acest artificiu volumul Dor…Strigătul din adâncuri poate să lase impresia – aşa cum sigur şi-a dorit autorul – unui singur poem…

Ionuţ-Constantin PETCU

6

CĂTRE CITITOR

Un gând, un vers, o rimă – torent năvalnic, abis nesfârşit, deşi

poate… stângace, le privesc detaşat şi vreau să cred că nu vor rămâne fără de

ecou.

Cine citeşte, poate o să-nţeleagă, dar să nu uite că eu sunt… un dor.

Impresii şi adunări de gânduri, înainte ca bobocul să-nflorească şi să

devină floare, când toate-s Dor şi numai visare.

Recunoştinţă şi vie mulţumire celor

ce m-au ajutat, celor ce m-au îndrumat şi tuturor binefăcătorilor şi

sfătuitorilor de taină în purcederea spre drumul spinos al vieţii şi,

nu în ultimul rând, în alcătuirea acestei lucrări.

Autorul

7

ÎNCHINARE

Părintelui Arhimandrit Nicodim

de la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova

O, lumea întreagă e-n mişcare

Şi oameni azi se nasc şi mor,

Sunt unii anonimi, dar alţii

Strigă-n gura mare…

Nu de eroi eu vreau astăzi să vorbesc,

Îi ştim, şi din istorii îi cunoaştem.

Prin felul lor, prin dăruire

Au fost peceţi peste vreme.

Despre cei nebăgaţi în seamă,

Despre cei necunoscuţi, nepreţuiţi,

Aş încerca eu să vorbesc.

Deşi, eu ştiu, nu s-ar cădea,

Căci sunt prea mic,

Dar datoria nu mă lasă

8

Şi chiar fără de voia mea, sfios, mă plec

Peste hârtie.

Mă cuceresc umil,

Vă rog, să mă înţelegeţi, sunt alţii mai

Dibaci –

Să fie asta ca o pecete a voastră

A tuturor ce credeţi

Şi-aveţi un dor de infinit,

Căci, nu ştiu cum se face,

Nu pot ca să-mi explic...

De multe ori vorbit-am despre virtute,

Despre iubire şi păcat eu am vorbit,

Dar, am văzut adesea că m-am

Propovăduit, un neemit.

Iar vouă astăzi eu mă confesez,

Căci până ce mai ieri iubeam,prin viaţa mea

Eu azi detest.

La orice pas, la orice cotitură a vieţii ne

Aşteaptă o ispită.

Imbold ne este firea noastră, o ştiţi şi voi,

9

Dar voi tăceţi.

Cât am crezut că pot, că sunt şi eu ceva!

Dar azi, golindu-mi tot balastul, observ:

De am ceva, e doar prin tine

Şi, fără ca eu să vreau,

Când te detest, smerit îţi mulţumesc.

Privit în urmă, timpul lasă riduri,

Iar ghioceii au înflorit în păr.

Vrei mult, în inima-ţi largă nu simţi că

Îmbătrăneşti !

Ai grijă dar de tine, noi suntem încă tot

Plăpânzi.

Sub umbra ta noi ne întărim

Şi sevă sufletului adunăm.

Văd astăzi, timpul trece, dar cere vamă,

Clipele pierdute, sfinte nu mai sunt...

Nu te-am înţeles şi-mi pare rău,

Iubind părerea, am greşit.

Dar azi, la ceas de taină,

10

Când timpul parcă stă pe loc

Şi cearneala-i întărită în călămară –

Ca briza mării, duios, ne-ai mângâiat,

Tăcut în taină te-ai rugat.

În cărările vieţii, ducându-ţi paşii,

Cum treci, de obicei – deşi obosit de griji

Şi frânt, de gânduri rupt –

Tu vezi o altă lume la care noi nici nu

Visăm…

Zideşti clădiri măreţe şi temple vii lui

Dumnezeu.

Poate din toţi va fi unul ce va înţelege,

Continuându-ţi lucrarea...

Sfios mă plec, deşi nu sunt eu cel

Mai în măsură,

Îţi mulţumesc.

Ne-am nărăvit, ca vitele te-am îmbrâncit

Şi te lovim.

11

Tu crezi şi vrei o altă lume, din răi şi fără

De minte tu ne vrei buni,

Şi torţe vii ne vrei.

Mulţi nu vor, nu te înţeleg, dar tu ai

Lumea ta

În care crezi şi speri până într-o zi.

Făuriţi-va Domnul palate,

Un suflet dur de diamante, ca înjugat

Acestui timp

Tu să-l străbaţi zâmbind.

Să-ţi numere Domnul paşii, gândul ostoit

Să-l odihnească,

În toate să ai ajutor,

Să te bucuri de zilele cu soare – căci ştiu că

Îl iubeşti –,

Punţi peste oamenii prin viaţa-ţi să

Clădeşti;

Tu, vrând, nevrând ne chemi la

Mântuire.

Sunt mulţi cei care te lovesc, deşi în faţă

12

Îţi zâmbesc,

Nărozii toţi te dosădesc.

Şi eu am pactizat cu ei, deşi poate nu pe

Faţă,

Cuţitul cel adânc l-am înfipt în rană…

Ce icnete, ce durere conştiinţa mi-au

Răscolit!

Cu nesimţirea gândului trufaş de

Dreptate te-am părăsit.

Putere n-am, o lume nu pot să schimb,

Dar, din stăfunduri,

Răzbat un dor...

Ce mult aş vrea ca să mă schimb, să

Înţeleg

Şi fără cutezanţă să ascult !

O, obşte, adunătură fără minte, cuvinte

Grele spun,

Căci ele acum se rup din mine…

Ne-am ridicat şi nu te-am vrut, fără de

Sfială Hristos este lovit!

13

Crezând că doar, jurând, noi Îl slăvim,

Fiind fără de minte cu dracul ne însoţim.

Hristos iară, şi voit, El este răstignit !

Coboară, Doamne, duhul Tău,

Fii nouă astăzi călăuză,

Ca în ceas de bucurie, moment omagial,

Să preţuim şi omul, înţelegând

Ce el ne-a dăruit.

Mulţi strigă, sunt zâmbăreţi,

Imnuri îţi dedică,

Dar vântul nesimţirii crunt loveşte în faţă,

Spoiala se arată...

Frumoasă-i viaţa şi timpul e prea scurt,

E greu să înţelegem.

La capătul cărării se vede o lumină, dar

N-avem călăuză...

Vom rătăci, vom fi una cu pământul.

Acum, în ceasul cel din urmă,

Sfios, deşi nu merităm….

Ne condu, îţi mulţumim.

14

Multe am a spune, dar evit a spune

Tot,

Vorbească cel ce este în măsură, iar eu,

Tăcând,

Rugându-mă în taină, deşi te-am supărat,

Ajută-mă să înving.

Crasna, 8-20 octombrie 2006

15

I

Gânduri şi sentimente pe versuri

16

17

(1)

Hotărâre1

Cu pas mărunt şi apăsat,

În alai de îngeri,

În cor de protopsalţi –

Acum, vin către Tine,

O, Doamne Sfinte!

Voind a mă lepăda de toate,

Ca viaţa mea, Ţie, Doamne Sfinte,

Să Ţi-o închin.

Al Tău cuvânt când m-a ajuns

Întreagă firea mi-a pătruns

Şi-n viaţa-mi totul s-a schimbat.

Am zis dar: Iată, vin...

Lăsând în urmă fraţi, părinţi,

Căci am simţit cum

1 Înainte de călugărire, în momentele de maximă intensitate sufletească.

18

Viaţa lumii este înşelăciune.

Voit-am a muri lumii,

Ca să fiu un mort printre cei vii,

Căci prin micile încercări

Ne faci părtaşi veşnicelor bucurii.

Şi aş vrea cu a Ta dulce suflare

Să-mi rupi lanţul ce mă sugrumă

Tot mai tare…

Sunt tânăr şi firav şi-aş vrea ca

Ţie să slujesc

Fără de murmur şi şovăieli.

Şi astfel, încununându-mă cu

Dumnezeiescul chip,

Pe Tine să Te am pildă şi model.

Primeşte-mi, o, Doamne Sfinte, ruga

Căci sunt încă pe cale,

Al meu jurământ nici să nu-i fac

Pogorământ,

Ca nu cumva, venind „noaptea”,

Să ajung să bat la uşi străine…

19

(2)

Rugă (1)

Distanţa ne desparte,

Dar, o, Doamne Sfinte,

Te simt aşa de aproape!

Tu eşti în mine,

Iar eu mă simt în Tine.

Îţi simt căldura,

Dumnezeiescul glas

Al Sfintelor Scripturi.

Şi aş dori ca-ntotdeauna

Şi Tu să fii cu mine,

Iar eu să fiu cu Tine

În veci de veci.

Amin.

20

(3)

Rugă (2)

Acum către Tine eu vin,

Primeşte-mă, O, Doamne Sfinte,

Să-mi fii pe veci şi mamă şi părinte.

Tu prieten la necaz să-mi fii,

Tu Cel ce cu raza înţelepciunii

Citeşti în sufletu-mi

Ca într-o carte.

Sunt tânăr şi firav,

Dar încărunţit în ale mele fărădelegi.

Primeşte-mă, iubit Părinte,

Căci până acum eu am tot rătăcit, umblând

Haotic în negură şi fum.

Căci am voit al meu suspin,

Tu, Doamne, să-l alini cu roua

Harului Divin.

Stăpân al inimii mele să fii

21

Şi să-mi dai, Doamne, putere să ajung

În casa faptelor bune,

Că să pot întotdeauna spune:

- Fie voia Ta!…

Ca nimic să nu mai fac

După a mea părere.

(4)

La Golgota priveşte

Voi, ce pe pământ petreceţi,

Deschideţi ochii şi vedeţi

Că totul este trecător.

Şi nu mai petreceţi în desfătări

Şi-n necuviincioase destrăbălări,

Căci timpul trece, iar în Ziua de Apoi

22

Va fi vai şi amar de voi.

Căci cei ce pe nesimţite

Viaţa şi-au irosit

Vor merge jos, în munci

Cu demonii şi ai lor prea zeloşi

Slujitori.

Tărie şi povaţă –

Învăţătura lui Hristos să-ţi fie,

Căci El te cheamă la veşnica-i bucurie.

La Golgota, tu, frate drag, acum

Priveşte,

La jertfa de pe Cruce,

Căci aceasta este un scump izvor

Ce tuturor iertare, dacă vrem, aduce.

Acest izvor mereu te-ademeneşte,

Mereu cu dulci cuvinte:

– O , vino, fiu pierdut…

Căci Domnul te iubeşte,

Nu-i vreme de pierdut!

23

(5)

Aş vrea

Hristoase al meu –

Veşnic Mântuitor,

Tu cel ce din ceruri

Cu tristeţe priveşti

Cum lumea haotică

Alunecă spre pierzare,

Dărâmând ale Tale Sfinte Altare.

Din buze întinate,

Din suflet pângărit

Către Tine strig:

– Eu, Stăpâne, Doamne, nu am nimic,

Eu însumi sunt al Tău.

Căci Tu – comori nenumărate,

Nu de aur şi de argint, nu de pietre

Scumpe

24

Şi mărgăritare mi-ai dat.

Însuţi sângele-Ţi Prea Sfânt

La Golgota, pe Cruce, l-ai dăruit,

Ca lumea cu Dumnezeu să se împace.

Aş vrea ca eu, venind la Tine,

Să sorb din cupa cu nectar

A învăţăturilor divine.

(6)

Vino, Doamne…

Iisuse Doamne,

Al lumii Împărat,

De soare şi de lună în veci prea înălţat,

Eu aur şi argint – comori să-Ţi dau

Nu am.

Căci prea scump este sufletul

Să-l pot răscumpăra.

25

Al Tău este pământul, marea şi Văzduhul,

Păsările şi cerul…

Orbecăind mereu pe cale,

Din adâncul firii am strigat:

–Vino Doamne, şi mă aşteaptă

La răscruce,

Ca nu cumva, cu obosita-mi minte,

Să mai întârzii, la Tine ca să vin.

(7)

Un glas

Un glas al omului în pierzare

Se înalţă către Tine, Doamne,

Cerându-Ţi îndurare.

Primeşte-L, Doamne Sfinte, şi nu-Ţi

Întoarce faţa Ta,

26

Ci priveşte-Ţi moştenirea, şi-n veci

Pradă pierzării,

O, Doamne Sfinte, n-o lăsa.

Căci Tu, Cel ce pentru mine

Mult ai pătimit.

Îmi ştii, o, Doamne, firea,

Dar îmi ştii şi dorinţa.

Acum, când cu lacrimi şi suspine,

La Tine, Doamne, vin,

Primeşte-mă şi-mi dă din cupa

Dragostei Tale cu nesaţiu să mă alin.

Căci eu, nimic nu am,

Dar iată, Doamne, la Tine vin

Strigându-Ţi ca tâlharul:

–Primeşte-mă, Doamne, în casa Ta

Şi-mi fii şi Tu stăpân pe casa mea.

Amin.

27

(8)

Rugă (3)

Deschide-mi, Doamne, ochii minţii

Ca orbului ce la îndemnul Tău, în

Scăldătoarea Siloam,

Clătindu-se pe faţă,

La porunca Ta ochii lui au primit lumină.

Aceeaşi lumină, Te rog, să pătrundă de

Astăzi şi-n sufletul meu.

Şi ochii sufletului meu să-i spele.

Să fiu cu luare aminte

La cele ce de acum în faţă-mi vor sta,

Pe care eu le întăresc cu făgăduinţa.

Ca fără şovăire, prin spini, prin tină şi

Noroi, prin jungla negrului păcat eu,

Doamne Sfinte, cărăruie să-mi croiesc.

La tine, Doamne Sfinte,

Stindardul meu ceresc,

28

Eu vin.

Eu vin agale, clătinat de povara-mi

Grea.

Dar vino, Doamne, înainte-mi,

O, Doamne, Sfinte, nu întârzia.

(9)

O, Doamne,

Acum aş vrea să plâng

O, Doamne, Doamne,

Acum aş vrea să plâng,

Dar lacrimi nu mai am

Căci le-am cheltuit în râset dezmăţat.

O, vino, Tu, acuma şi ogorul cel pietros

Desţeleneşte-L cu plugul cuvântului

Tău,

29

Şi astfel, iar aruncă sămânţa

Sănătoasă.

Căci altfel mor, năpădit de spinii şi

Pălămida negrului păcat,

Şi voi rămâne afară, tot plângând.

(10)

O, suflete al meu

O, suflete al meu,

Tezaur al marelui Dumnezeu,

Scânteie din focul nemuririi,

Cu nesaţiu eu te-aş adăpa mereu

Şi aş dori să scriu, să scriu mereu

Despre iubirea

Marelui Dumnezeu,

Până ce hârtii n-or mai fi.

30

Dar nu a scrie este greu,

Căci nu ştiu dacă în scris aş putea

Să comunic dorul meu.

În lume-s mari nevoi,

Dar nu-s aşa de mari încât

Să nu răzbatem,

Căci zice Sfânta carte:

„În lume necazuri veţi avea,

Dar îndrăzniţi căci veţi învinge.”

Căci numai laşii şi lacomii se primejduiesc

Şi mor,

Însemnându-se cu „diadema” lui

Veliar.

De aceea, Doamne, eu Te rog... Suflete,

Să nu te laşi sufocat

De-al lumii groaznic păcat!

31

(11)

Ajută-mi!

Voit-am, Doamne Sfinte,

Osanale şi imnuri sfinte să-Ţi compun.

Dar Tu eşti veşnic şi eşti bun,

Iar eu sunt o biată pală de fum,

Ce parcă prea repede s-a şi împrăştiat

Pe drum,

Căci drumu-i greu.

Spre cer privirea îmi ridic

Şi din străfundul firii mele eu acuma strig:

–Ajută-mi!... Ajută-mi!…

Căci întârzii pe drum.

32

(12)

Eu nu ştiu, Doamne…

Eu nu ştiu, Doamne, ce să fac?

Sunt mic sau poate prea prost, şi

Ce să fac?

Căci gândurile mă tulbură,

Dracii mă-nspăimântă,

Trupul din lupta-i aprigă

Nu mă lasă,

Iar eu sunt leneş

Sau prea îndărătnic

Şi sfatu-Ţi nu-l ascult.

De aceea, eu

Te rog mult,

Învaţă-mă şi mă povăţuieşte,

Deschide-mi inima şi mintea

Mi-o înţelepţeşte.

33

(13)

Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta

– Dumnezeiesc Altar –

Eu astăzi vin, Stăpâne, şi mă plec cu amar.

Dar Tu, ca Prieten şi Părinte,

Fii bun, şi chiar de eu sunt rău, fii

Îndurat

Şi calea-mi ocroteşte.

De tot cei rău, Te rog, Tu mă fereşte,

Condu-mi paşii pe drepte cărări

Şi mă adapă din limpedele Tău izvor –

Ce izvorăşte nemurire

Din coasta Ta,

Cea însuliţată de mine

Şi de greul meu păcat.

34

(14)

Priveşte la Hristos

Priveşte, frate dragă, la Hristos

Şi să nu crezi că vei rămâne

Fără de folos.

Dar, te rog, să-ţi fie pilda conştiinţei

Adormite.

De dragoste, smerenie, de tot ce vrei,

Ca noaptea neagră a întristării să nu-ţi

Întunece cerul capului tău.

Priveşte la El dar, caută să înţelegi,

Căci El te vrea, dar tu, tu-L vrei?

Că numai privirea-I blândă topeşte

Fiori de gheaţă…

Şi altă viaţă

Tu să începi,

Căci viu fiind, tu ai fost mort.

35

(15)

Pe Tine, Doamne, Te invoc

Aşa cum e firesc,

Cum sufletul o cere,

Pe Tine Doamne Te invoc –

În suferinţă şi-n extaz,

În bucurie şi-n necaz,

Pe tine DUMNEZEUL adevărului în

Care şi prin Care toate viază şi se

Mişcă.

Dar totuşi Natura şi făptura

Este sluţită

De cel ce împărat

Pentru dânsa a fost creat,

Prin neascultarea şi răzvrătirea

Primului om.

Căci prin acesta

Ele suferă durerea facerii

Şi nu agonia morţii.

36

(16)

Te rog

O, Doamne Sfinte, eu Te rog…

Aprinde-mi în inimă dorul de Tine

Şi astfel, o, Doamne Sfinte,

Şi a mea conştiinţă limitată

Va putea cuprinde lumea toată.

Şi pe astă lume nimic nu-mi va mai

Îngenunchea

Şi fi-voi astfel mereu în slujba Ta.

37

(17)

Un ultim omagiu

O, tu, omule, ce-n astă lume

Ca o floare te arăţi!

Astăzi răsari, dar mâine… pleci,

Te rog, cu stăruinţă şi chiar

Te implor

Să fii cu luare aminte.

Ca prin necazuri suflet bun să-ţi

Cizelezi.

Căci toate plăcerile-s ca fumul,

Se arată şi se duc, dar în urmă

Nu-ţi rămâne decât amintirea.

Căci ce-i bun –

Tu poţi strânge într-o viaţă,

Dar se poate pierde într-un minut.

Dar un nume bun este mai de preţ

Decât orice bogăţie.

38

Numele dreptului este

Binecuvântat.

Şi astfel noi, de vom fi cu luare aminte

Şi prin sfinţi (cărţile) de-am cerceta,

Vedea-vom, frate dragă,

Că tot ce-i bun în veci nu piere,

Eu astfel te îndemn…

Nu pierde vreme,

A vieţii carte în zadar răsfoind,

Ci, te rog, ca-n sufletul curat al

Creştinului pios,

Tu cu nesaţiu să priveşti,

Adunând astfel comori ce nici nu

Bănuieşti.

Şi astfel, citind rândurile de mai jos,

Fii cu luare aminte,

Şi vei avea mult folos.

Căci s-a înălţat în smerenie şi pe cei

Din nevoi, cu preţul jertfei sacre,

39

El i-a ajutat.

El e David Durlicioiu

Ce în viaţă s-a ostenit

De parcă pământul veşnic el a

Dobândit.

Căci nu ştiu să fie mănăstire

Prin care, blând, ca un părinte,

El să n-o fi ajutat.

După o viaţă întreagă,

Multă sămânţă în ogor a semănat.

Cunoscut fiind la CRASNA,

Locul veşnicei odihne,

La Cozia, din Olt.

Mănăstirea Dintr-un-Lemn,

De asemeni.

A simţit inima-i caldă,

Emanată din Ploieşti.

Ştiu maicile de la Ghighiu, Zamfira,

De la Cheia sau Suzana,

40

Sau Râmeţul din Ardeal,

De la Turnu cel din vale,

Şi Stănişoara în vârf de munte,

Surpatele sau Govora de la şes.

Îl cunoaşte şi Cernica

Şi vechiul Căldăruşani.

Şi cine va spune de Putna,

Ctitoria Marelui Ştefan –

„Atletul lui Hristos ”,

Cum a ajutat-o, aducându-şi

Sufletului mult folos.

Arnota din vârf de munte,

Ctitoria lui Matei Basarab,

La dânsul găsit-a mult sprijin.

La Bistriţa cea maiestoasă,

Prin al ei Sfânt Părinte Grigorie,

Sufletului doritor de înălţime

Bucurie i-a adus.

Ce să mai vorbim de giuvaerul

Brâncovenesc de la Hurezi,

41

Şi câte-or fi lăcaşurile-n care,

Prin al său cuvânt

Şi cu sudori mult trudind,

Numele în Cartea Vieţii

El l-a scris ca nemurind.

Ciclul Psalmi

(18)

Dumnezeul meu Cel a toate Creator,

Cel ce împărăţeşti mai presus de nori

Şi soare,

Pe Tine, Cel ce ai puterile creşti, cu

Sfiiciune Te privesc –

Purtat de Tronuri şi prea-nălţat de

Heruvimi,

De care tot trupul tremură.

42

În Sion e mare Dumnezeu, deasupra

Lumii,

Cel înălţat din veacuri de toţi

Înţelepţii lumii.

Şi al Tău nume tot cei viu Îl preamăreşte,

Că e mare al Tău nume şi-nfricoşat şi Sfânt.

Şi iubirea de dreptate este a Ta tărie

Şi Tu o dai celui ce-o cere –

Tu, Cel ce ai pus temelie adevărului

Şi ai adus pacea pe pământ.

43

(19)

Dumnezeule, pe cel ce în nevoi

Se zbate,

Te rog, primeşte în bunătatea-Ţi,

Grăbeşte, şi pe cei ce strigă Tu-i auzi.

Ruşinaţi să fie în veci cei ce-ncearcă

Să ne ia viaţa

Şi, ruşinaţi, întoarcă-şi faţa

Toţi cei ce vor a mea durere şi-mi

Strigă: „Bine! Bine!”,

Iar cei ce de-a pururi spre Tine ochii

Îşi înalţă

Să se bucure de-apururi de harul Tău

Şi al Tău bine.

Iar cei iubitori şi-nsetaţi de mântuire,

Bucurându-se, de-a pururea să strige:

„Minunat e Dumnezeu!”.

Sărac sunt eu, şi neputincios,

44

Iar la ananghie

Nu întârzia, Părinte,

Dă-mi grabnic ajutorul.

Pentru că, o, Doamne, Tu ştii binele,

Tu eşti izbăvitorul.

(20)

O, Doamne,

Puterea şi ajutorul –

Alungă-mi toţi duşmanii, risipindu-mi Toţi

vrăjmaşii!

Topeşte-i cum se topeşte ceara,

Cum fumul, risipeşte-i în vânt.

Şi astfel să piară de la faţa Ta toţi

Ticăloşii,

Iar cei drepţi, cei iubitori,

Ca nişte fii prea înţelepţi

45

Să se bucure, să cânte,

Mărind de-a pururi pe Dumnezeu.

Domnului veşnic, o, ceruri să cântaţi!

Cântaţi-I numele Lui cel Sfânt,

Preamăriţi-L, căci El mare e şi-n cer

Şi pe pământ preamărit

De toate neamurile.

De pe gene alungaţi somnul,

Lăudaţi-l pe Cel ce vine!

Numele Lui este Dumnezeu!

Al orfanilor El e Părinte,

Iar văduvelor tărie,

Celor neputincioşi ajutor,

El este Dumnezeu de-a pururi în Sfânt

Lăcaşul Său!

46

(21)

Doamne, Doamne al meu ocrotitor,

Din slava Ta ne binecuvântează

Şi peste ale noastre suflete mohorâte

Să strălucească Prea Sfânta-Ţi Faţă

Şi spre calea mântuirii să păşim fără

Şovăire.

Primeşte, o, Doamne, neamurile lumii,

Şi veselească-se sub braţul Tău

Puternic,

Şi de nimic nu se vor teme în lume –

Căci Tu judeci cu dreptate,

Şi pe cel păcătos nu-l părăseşti,

Ci aştepţi, aştepţi şi nu Te ofensezi.

Preamăreşte-Te, o, Doamne, întru toate

Popoarele lumii,

Câte la Tine cugetă, cât pot grăi Cuvântul.

Şi ne binecuvântează pe noi, Doamne.

Amin.

47

(22)

Se cuvine, Doamne Sfinte, ca nişte Biserici,

Şi pe Tine să Te primim.

Şi se înalţă spre Tine

Tăria rugăciunii sfinte,

Străină de mine.

Că la Tine aleargă tot omul de sub povară,

Fiindcă numai Tu ne eşti

Şi frate şi părinte.

Ne doboară, Doamne, povara scârnavelor

Păcate.

Dar, în mila-Ţi cea mare,

Noi cerem îndurare.

Şi fericit va fi de-a pururi cel smerit,

Că prin patima cea sfântă aflară

Mântuire.

De aceea, Tu, Judecătorul lumii,

Cel ce pământul peste ape ai întărit

Şi cu putere ai încins munţii,

48

Şi prin cuvânt

Mugetul mării ai potolit,

Şi furia valurilor o sugrumi

Cu mâna Ta divină,

Precum sugrumi păcatul şi răzvrătirea

Oamenilor pe pământ…

Căci privirea-Ţi atingând pământul

Îi stinge setea,

Iar el, smerit, servitorilor Tăi le deşartă

Bogăţia.

Râurile Tale sunt pline mereu de ape

Ce izvorăsc din lacrimile sihaştrilor,

Ce se hrănesc de îngeri cu mana cea

Divină.

49

(23)

Către Domnul de-a pururi cei vii

Strigaţi,

Daţi laudă-n timpane şi osanale prin

Chimvale înălţaţi,

Şi ziceţi toţi, nu fiţi muţi,

Căci dacă voi veţi tace

Pietrele vor grăi.

Ce minunate-s, Doamne,

Lucrurile Tale!

Cum tot pământul cu nori, cu vânt şi ape,

Munţi, dealuri

Ţie Ţi se-nchină.

Veniţi, veniţi acum cât este lumină

Şi toţi cei vii luaţi aminte

La măreţia faptelor Lui.

Cum marea uscat a arătat şi-n piatra seacă

Izvor de viaţă poporului

A izvodit…

50

Căci prin puterea Lui divină

Se aprind stelele

Şi El priveşte ca de-a pururi trufia

Să nu se înalţe.

Căci El e viu şi sufletul viu îl va păstra,

Alungând pe vrăjmaşi.

(24)

Prin Sfânt

Cuvântul Tău întrupat,

Din iubirea-Ţi fără margini

La sfârşitul veacurilor

Tu ne-ai cercetat,

51

Stăpâne.

Şi ne-ai lămurit prea bine,

Cum lămureşte argintarul în văpaie

Mult ispititorul său argint.

Ne-ai pus peste umăr

Capcane fără număr,

Nu că Tu ai fi rău sau chiar ai vrea

Ca să ne pedepseşti,

Ci din iubire, prin încercare

Ne-ai lămurit.

Oameni răi fără de număr

Într-un năvalnic torent ne-au cotropit.

Şi chin, dacă din când în când noi am

Cârtit.

Din toate, prin braţul Tău, prin Sfinţii

Tăi ne-ai izbăvit.

De aceea, eu în casa Ta

Pe-al inimii altar

Jertfi-voi, Doamne, Ţie, Sfinte,

Un duh umil şi răbdător.

52

Şi cu gura mea striga-voi către Dumnezeu,

Sub stele:

– Binecuvântat să fie Milostivul lumii,

Tată,

Cel ce ruga mea fierbinte

N-ai respins-o niciodată!

(25) *

Pe căi întortocheate,

Din fragedă copilărie petrecând,

N-am vrut niciodată de sfatul tău să

Ascult.

Dar Domnul în marea-I bunătate

A prăvălit un stâlp al casei,

* În amintirea mamei care între timp a trecut la cele veşnice.

53

Ca, mai apoi, încercând eu greul,

Să Te cunosc atunci pe Tine,

Ca prea înţeleptul Pavel,

Şi pe căile luminii,

Adunând mintea cu legile lui

Dumnezeu.

Astfel – sufletul pe căile luminii

Mângâiat de soarele lăuntric…

Eram sădit lângă izvoarele adevărului,

Aproape de veşnicul Dumnezeu.

54

(26)

Călugărul

Tu – om, sălbăticiunea acestei lumi,

Cetăţeanul pustiului, îngerul

Pământesc,

Călugăre şi om ceresc,

Nu îngădui ca niciodată o formă sau o

Imagine să te domine.

Pe raţiune nu te baza,

Ca sfinţii din vechime tu să fii,

Să crezi în supremul ţel

Şi bucurie tuturor să le împarţi,

Jertfindu-te pe tine.

Ca o lumină pentru toţi să fii,

La compromisuri să nu te învoieşti,

Ci fii neclintit în toate.

Durerea satisfacţie să-ţi fie,

Batjocora – ca binecuvântarea.

De eşti slăvit, nu te mări,

55

Iar pradă pornirilor tale nu te lăsa.

Ci caută să trăieşti prin alţii

Şi cel de lângă tine să-ţi fie mai intim decât

Persoana ta.

Şi-n chipul fiecăruia,

Tu pe Hristos să-L vezi.

Luptându-te cu tine

Pe Dânsul să-L urmezi.

56

57

II

Ecouri, la sfat cu conştiinţa – pândarul

cel nemitarnic.

Răbufniri şi şoapte, nelinişti sufleteşti

58

59

(1)

Ecouri

Când după clipe negre –

Tărăgănate zile, trecute agale,

Te mângâie un firav amor

Şi te întâlneşti pe aceeaşi cale,

Înfiripată de dulcele fior,

Pământul prea mic ţi se pare

Şi bucuria-n piept nu-ncape.

Grădini şi pajişti

În preajmă-ţi înfloresc,

Când omul tresaltă de cântare

Şi păsări în roiuri îl ocolesc.

De tristeţe şi de amorul de mai-nainte

Să râzi ca un nebun îţi vine

Şi-n gând te luminezi,

Şi simţi că-n viaţă fericirea-i

60

Cel mai mare bine.

Şi ai vrea pe toate

Să pui stăpânire.

O… nu!… Te rog din suflet,

Gândeşte la clipele trecute,

De zbuciumul tău adu-ţi aminte

Şi nu mai lăsa şi tu pe altul

Ca-n aceleaşi dureri să se frământe,

Căci nu se cuvine

Atâta fericire să fie numai a ta.

Topeşte-te-n iubire,

Făcând pe alţii fraţi cu tine

Şi-n veci tu nu vei mai ofta.

61

(2)

Gând

Pe bolta cerului-nstelată

Maiestos Luceafărul răsare

Şi stelele smerite în preajmă se

Topesc.

Aşa şi tu creştine –

Pribeag al acestei lumi,

Smerit urmează-ţi calea,

Pătruns de focul cel divin

Înalţă-te mereu mai sus,

Mai sus, dar fii umil!

62

(3)

Lacrimă

Din bolţi întunecate

De amoruri şi suspin,

Sfioase lacrimi picură încet.

De parcă s-ar prelinge

Din jgheaburi depărtate.

Suspine tainice

Din suflete cernite

Pe obraz neîncetat se preling,

De parcă tot mai adânc

Obrazul ele îl sapă.

Dar picăturile ne-ncetate

Nu-l înfrâng,

Ci sufletul îl spală

Şi tot mai curat el se arată.

Căci oricâte furtuni asupră-i

S-ar abate,

63

Un suflet brav va răzbate

Când ţelul său e nemurirea!

Şi oricâte suferinţe asupra-i

S-ar abate,

El le-ar străbate –

Voios spre cer

Făcându-şi, prin închinare,

Armuri de fier.

(4)

Adevărul

De-ai vrea să-l afli,

Ascultă vorba cea umilă.

De-ai vrea să ştii,

Apleacă-te şi din izvor te-adapă.

64

Şi vei vedea atunci

Că oricât vei bea

Tot vei mai dori.

Cât încă mai eşti pe cale

Aleargă, aleargă

Şi sufletului nu-i da-ndurare,

Căci altfel vei pieri pe cale.

Te rog fii blând cu tine

Şi fii călăul tău…

Priveşte azi la Cruce

Şi fie-ţi suferinţa nectarul

Din fiece zi.

Nebun de mă vei socoate,

Nebun şi tu să fii,

Căci vorbele sunt prea mici.

Ai milă azi de tine,

Martir de fiecare ceas să fii.

65

(5)

De eşti vrednic

Priveşte!

Cerul semănat cu stele,

Pământul mare şi tot universul

Aleargă atunci cu gândul

La Cel ce le-a făcut…

Şi-n minte te pogoară,

De eşti vrednic de-atâta

Mărire!

(6)

Dreptate

Dreptate, unde eşti?

Pe ce tărâmuri rătăceşti?

Sau poate alta-ţi este denumirea

66

Şi oamenii nu te mai cunosc

Şi a MINERVEI făptură dalbă

Încet-încet s-afundă în

Nesimţire.

Apună toţi... Doar tu să vii,

Ai milă de sărmanul ce

Te cheamă.

Ai milă de făptura ce te

Invocă

Şi nu lăsa să cadă

Din mâna-ţi rece

Divina cumpănă!

Căci de-ai pieri sub pietre,

Prin grote, ca profeţii,

De dincolo de timpul negru –

Timp al vieţii,

Înalţă-ţi biruinţa

Şi ocroteşte pe cei

67

Ce te invocă.

Dispară lume,

Împăraţi să cadă,

Dar nici o suferinţă şi

Lacrima vărsată

Nu lăsa-n zadar să piardă.

(7)

Întoarcerea

Pustii sânt zorile în care

Am benchetuit ca un nebun.

Primeşte-mă, că astăzi vin la Tine,

Primeşte-mă aşa cum sânt –

Să nu mă întrebi unde am

Fost... O, nu... Nu-i

Momentul acum!

68

Zănatic şi fără de minte

M-am hrănit cu himere,

Dar văd, Doamne, cum

Gândurile deşarte

M-au lăsat străin rătăcitor

În ţara părinţilor mei.

Venit-am dar acasă,

Căci Tu eşti blândul meu amic.

Din triste zori eu vin la

Tine,

Din necunoscute, oarbe iluzii,

Din graiul SIRENEI m-am

Înfruptat!

M-am rupt de îngerul de pază

Pe drumuri – fără nici o rază,

Şi aş vrea să vin la Tine,

În suflet să le port,

Fii mie, de astăzi, pază.

69

(8)

Străin

Pribeag şi şovăielnic

Păşesc pe drumul care duce

La moarte sau la viaţă.

Ca soarele ce împarte fără greaţă

Lumina tuturor

Şi nu desparte pe nimeni,

Lumina tuturor o dă.

Dar totul depinde

De cât putea-vom noi primi,

Că fără de nici o vină el este.

De fi-va conştiinţa-ncărcată

De fapte mişeleşti,

Cu lacrimi şi suspine

Pe Domnul ţi-L apleacă

Şi află îndurare în calea către viaţă!

70

(9)

Redă-mi speranţa (1)

O, Doamne Sfinte,

Stăpân a tot ce mişcă şi

A toate,

Slăvit de îngeri, cohorte toate,

De oameni adorat,

Privirea Ta Ţi-apleacă

La cei năimiţi!

Şi-n al luminii zâmbet,

Cu inima-Ţi străpunsă de multele

Păcate,

Redă-mi, Doamne, speranţa

Şi bucuria Ta divină,

Căci simt cum tot universul

Stă să cadă

Când noi bieţii oameni

Trăim clipe de tăgadă!

71

La pieptul Tău de foc

Astăzi Tu mă cheamă

Şi până se va stinge a vieţii

Mele rază

Cu lanţurile iubirii

Tu mă încătuşează.

(10)

De eram

De eram ce astăzi

Nu sânt,

Aş fi făcut ceva, nu ştiu ce mare

Lucru… Ce?

Dar poate aş fi făcut ceva

Sau poate nimic nu eram.

72

Un rege al lumii de eram,

Un geniu,

Pământul de l-aş fi întors pe dos

Şi un cuvânt de-aş fi rostit –

Poate toţi ar fi încremenit.

Dar astăzi văd

Cât de mic sunt în astă lume,

Sunt o fărâmă,

Nimica nu-s!

Dar aş dori, ca din străfundul

Firii pe Tine, Doamne,

Să Te invoc,

Şi-n casa Ta primeşte-mă, STĂPÂNE,

Şi întră şi Tu-n chilia mea.

E întunecoasă şi e rece,

Dar vino, Doamne, vino,

Lumina şi căldura Tu-i redă!

73

(11)

Să mergi

Să mergi,

Să fugi iubit de jale,

Pătruns de dor, ca un

Aluat să te dospeşti.

Şi-nsoţit doar de-a luminii rază

Pe căi bătătorite de alţii

Tu să calci apăsat,

În noaptea plină de lumină,

Încălzit de-al vocii tainic fior.

Cu gândul până la stele

Şi-n sălbatica grădină a firii

Să aduni în ochi flori

De lacrimi –

De lacrimi şi de bucurie că

Tu Îl ai pe Iisus,

Stindardul tău

Şi-al tău ocrotitor…

74

(12)

Redă-mi speranţa (2)

Pe bolta vieţii mele

Soarele caută spre amiezi

Şi simt că tinereţea

Şi anii de iubire

Acum se profilează.

Redă-mi, Doamne, speranţa,

Speranţa de copil,

Şi ca pe un copil mă du

De mână.

Iar bucuriilor Divine, Te rog,

Tu nu mă fă străin.

Căci grija morţii

Până-n străfundu-mi

Mă înfiorară.

Înnoptat şi trist, trecute le găsesc,

75

Căci la sânu-i s-a pierdut

Ca-n noian de plânsuri

Tot dorul ce-am avut.

Dar azi privesc în viaţă

La cele ce mă aşteaptă

Şi strig cu dor şi jale:

Ai milă, ai milă, Doamne,

Şi de mine!

(13)

Cutezător

Cutezător se-nalţă

Şi gându-mi către cer –

Muritorul care Te are,

Doamne, pe Tine, armurier.

Gheţarul din conştiinţă

76

Topeşte-l Tu, Doamne,

Şi-n lume nu mă lăsa stingher.

Râzând de lume dar,

Nu pentru că o urăsc,

Căci cocoţat pe metereze

Am şansa ca-n faţă s-o privesc.

Spre fraţii mei de-alături,

Triumfători prin viaţă,

Privesc cu jind, o, Doamne,

Părtaş mă fă de-a lor viaţă,

Căci morţi am fi, trecând prin

Viaţă,

Prin viaţa ce se scurge

Prin glasul Sfintei Liturghii.

De hainele de gheaţă

Şi ţurţurii din suflet

Voi azi, vă dezbrăcaţi!

Priviţi, adevărul în faţă

Şi-nţelepciunea cu sârg

Voi s-o urmaţi.

77

(14)

Târziu

Târziu – în pacea nopţii

Celei tainice, eu Te-am zărit.

Te-am simţit în şoapta ierbii,

În susurul de ape.

Şi chiar de-au fost torente,

Cu zbucium prea sălbatec,

Am înţeles atuncea

Că dorul cel mai mare

Se dobândeşte prin ardoare,

Prin lacrimi şi sforţare…

Primeşte-mă, dar astăzi cât încă

Mai sunt pe cale.

Şi-n zorii veşniciei

Luminează-mi zarea.

78

(15)

Ce sunt

Eu sunt,

Dar nu ştiu, chiar să vreau,

Ce sunt sau ce-aş dori

Să fiu.

Umbră fac pe acest pământ,

Ruşine parcă simt în mine

Şi-n iadul la frământările nocturne

Stau de sfadă, în orice clipă

Pornite, conştiinţa să-mi

Sfredelească cu închipuiri

Nebune.

Durerea este mare – şi chin

Parcă o simt în mine.

Nebun de disperare

Eu zac zdrobit sub Cruce

Şi-n agonie lungă, iubirea-Ţi

79

Mă veghează.

În mine lumea toată geme

Cu icnete de moarte.

Dar tot trăieşte încă – să-mi

Mistuie puterea,

Şi tremură în pleoapa-mi,

Tăcută şi nebună,

De frică să nu moară.

(16)

Vulturi

Adesea noi, ca nişte nepricepuţi,

Noi, vulturii iubirii

Din zorile senine,

Atraşi de lume, privind cu jind…

80

Dar, vai, o clipă de privire

Veninul ne strecoară

Şi marele SATAN,

Cu sunet mare pe mulţi a prăvălit.

Căci din înălţimile iubirii

Cei ce coboară

Devin neputincioşi şi neîndemânatici.

Şi vâslele – aripi neputincioase,

Pe puntea vieţii, ca nişte

Pârghii neputincioase sunt

Zdrobite.

Zdrobite de nepăsarea noastră,

Şi poeziile deşarte…

Deci voi, vulturii iubirii,

Înălţimea voi o stăpâniţi.

81

(17)

Maxime şi Cugetări

1. NATURA - cartea celor leneşi:

cei certaţi cu ordinea şi disciplina.

2. NATURA - nu poate fi înţeleasă de

cei ce nu se înţeleg pe ei.

3. CREŞTINUL – omul Evangheliei, îşi

propune să trăiască viaţa şi îşi

împrospătează spiritul ca să-şi lărgească

orizontul, să iubească frumosul şi să

gândească bine.

4. Puţini pot crea, dar toţi se pot

bucura.

5. Un om ce ştie să atingă corzile

sensibile este primit oriunde.

6. Cine trăieşte înţelepţeşte nu se va

ruşina uitându-se înapoi.

82

(18)

O rugăciune…

a)

O rugăciune e un zbucium,

O rugăciune e un vulcan ce erupe,

Căci lava rugăciunii

Topeşte tot în cale.

Prin psalmi lumea plânge

Şi la sfadă stă cu infinitul.

O rugăciune e o baladă,

E drumul către mănăstire,

E poteca ce duce spre

Luminişul din negura pădurii seculare,

E scâncetul pruncului de ţâţă,

Orbecăind la sânul mamei.

Lasă lacrimile la picioarele Crucii,

Aruncă departe povara negrului

Păcat,

Căci însuşi viaţa e

O rugăciune.

83

b)

Murind,

Eu simt că mor –

Nu Te cunosc, nu mi-Te închipui,

Dar presimt

Şi toate din mine Te cheamă.

Din bezna morţii eu simt

Că renasc…

Ah, ce taină

Mare:

Eu mor, dar simt că înviez

Şi simt fiorul vieţii noi în vene.

Din pântecul morţii

Eu mă arunc la Tine,

Cuprins de zbucium şi

Durere.

În nopţi de-nsingurare

Eu doar pe Tine Te chem,

Te chem cu ardoare

Din veşnicii înspăimântătoare şi

84

Fără fund şi fără cale.

Te aştept, Te aştept…

Slăbănogit şi nemernic

Ca un prunc,

Al meu suflet

Primeşte-l, Doamne, în

Mâinile Tale.

(19)

Pruncia

Nu lepăda pruncia credinţei mele –

Aş vrea să fiu înţeles,

Dar, de fiecare dată eu vin

Prea târziu…

Ca chip, numele-Ţi stâlcesc

Când Îl pronunţ gândind

85

Şi neputând sta

Pe picioarele-mi, târâş vin,

De-a buşilea păşesc.

Întinde-mi dreapta, ca-ncercare,

Ridică-mă în umblet

Şi tărie paşilor mei dă.

Şi prin iubire condu-mă la

A Ta cărare.

86

(20)

Căinţa

Ce taine!

Ce mister mai presus de mine!

Deşi eu fug de Tine,

CONŞTIINŢA mea mă trage către

Tine.

Păcatul, fără voia-mi,

Tot străfundul firii îl vădeşte.

Comori, plăceri – deşarte-s,

Durerile nu le alină.

Cu dor eu Te-am chemat, iată

Vin la Tine,

Colcăind de patimi, de vicii

Şi ruşine.

Îngenunchez în faţa-Ţi,

Primeşte-mă o, Doamne,

Primeşte-mă şi pe mine.

87

Cu cât stau mai departe,

Distanţa mă ucide.

Şi cu cât fug de Tine,

Conştiinţa mea rămâne lângă

Tine.

Tot iadul e un ochi deschis…

Şi-n negru e păcatul,

Cu spulberări senile.

Înlănţuit de ceruri,

CĂINŢA mă cuprinde.

88

(21)

Deşi

Deşi eu sunt hain la suflet,

Am totuşi un dor:

Ca-mpărtăşit cu Tine

Pe veci să fiu.

Şi să te naşti şi-n mine Domn

De TAINĂ.

Căci tot ce izbutesc,

Prin Tine azi eu reuşesc.

Şi din abisul disperării

La Tine să mă tragi…

Să nu rămân în Gheenă…

Să nu fiu o hazna,

Să nu fiu o groapă

De lespezi pecetluită,

Ci să mă arăţi izvor de taină

Şi să mă faci făptura TA.

89

(22)

Aş vrea

a)

Aş vrea, ca toţi

Să simtă ce simt eu.

Şi bucuria ÎNVIERII să

Ne străpungă şi să ne

Descătuşeze de cel rău.

Ca nu cumva scârba sau

Necazul

La Tine să mă aducă, ci

DORUL după Tine să-mi

Fie sfătuitor.

b)

Ca oarecând, în CANA,

Minunea schimbării apei în vin

Repet-o azi cu mine, Doamne,

Căci mult am ostenit pe drum

90

Şi vasul mi-e spart…

Dar vinul e bun, căci e fior

Divin.

Dar vasul spart şi dogit

Cere revărsarea minunii

Dintr-un vas de alabastru

Plin cu mirul bun.

c)

Te simt…

Ca o cetate în vârf de munte,

Ca un stejar la răscrucea

Vânturilor,

A mea conştiinţă, eu, Doamne,

O găsesc.

Alerg şi strâng comori,

Dar simt că-n van alerg.

Sădeşte-mi în conştiinţă dorul

De zenit.

Te-am căutat, şi azi Te caut,

Te simt aproape.

91

Dar nu îndrăznesc să strig,

Cuvintele îmi sunt stângace,

Şi-n căutări deşarte…

Redă-mi, Doamne, speranţa

Şi dorul de infinit.

Te simt aproape şi parcă

Suflarea Ta în ceafa-mi eu

O simt.

Dar nu Te chem, mi-e frică

De infinit.

Te caut şi astăzi cum Te-am

Căutat mereu,

Primeşte-mă, o, Doamne,

Cum sunt eu,

Şi-n lacrimi, prin iubirea Ta,

Astăzi să mă speli.

Ca nu cumva în ceasul de-ncercare

Să fiu cu cei mişei.

92

d)

Din adâncul nourat al firii

Chem iubirea Ta de oameni.

Păzeşte-mă, fereşte-mă

Şi calea-mi luminează.

Să-Ţi mulţumesc

Fior nu simt,

Dar vin,

În faţa Ta mă prostern,

Părinte al meu Divin

Şi frate în durere,

Cărarea-mi ocroteşte.

Şi spini de vor apare,

Fă să nu-nţepe prea tare…

Din suflet hăituit

Şi mintea aburită de patimă şi

Păcat,

Te chem, Stăpâne, Tu fii mie

Împărat.

93

Aş vrea să Te înţeleg –

Deşi eşti aproape,

Te văd prin negură şi fum.

Şi simt, Stăpâne, Doamne,

Că nici nu am plecat la drum

Şi-n dorul după Tine

Ca un aisberg în soare eu

Mă topesc.

(23)

Crucea (1)

De vei fi robit,

În chinuri de vei fi

Şi-n cuget

Nu vei mai găsi cuvânt,

Priveşte dar la Cruce

94

Şi să nu fii mormânt…

Căci de are vreo floare,

Poate,

Şi de-i îngrijit – mira-m-aş,

În el sunt numai oase şi putoare.

Şi doar privit fiind, acolo

Tu nu ai şti de-i împărat

Sau om de rând…

De ţi-e inima prea slabă

Şi-nţelesul mintea nu poate

Să-l încapă,

Priveşte zilnic la Cruce,

Căci ea este tăria,

Stindardul

Prin care vei învinge.

E un Noe, este-o arcă,

E slabă şi e blamată –

Dar nu uita

Că-i Supremul Altar

Şi-i purtătoarea de HRISTOS.

95

Prin ea, potopul păcatelor

Vei birui.

(24)

Remediu

Sunt trist şi abătut,

Gânduri nebune pace nu-mi dau,

Ca nişte năluciri mă torturează.

Balsamul rugăciunii nu-mi vindecă

Carnea sângerând

Şi simt că n-am leac pe

Lume…

Şi nu-i nimeni să mă mângâie.

Dar, ce aud prin noaptea lumii?

O adiere, un vuiet

Sau poate o bătaie…

96

Da, se aude bine

O bătaie, un ecou peste veacuri.

E glasul Tău care ne cheamă.

Mă aşez lângă icoane

Şi suspin discret…

O, Doamne, încă n-ai plecat?!

Te-am izgonit, bezmetic

Prin lume am umblat,

Dar Tu ai stat la uşă...

Cu dor m-ai aşteptat,

Sunt iarăşi plin de bube...

O, Doamne, chiar mă recunoşti?

Te-am întâlnit în pieţe,

În răspântii, pe poteci,

Dar eu stau de vorbă

Doar cu mine,

Pe Tine ignorându-Te.

Însă astăzi

Doar Tu mi-ai mai rămas,

Împunsule în coastă,

97

Bătutule în cuie –

Redă-mi, Doamne, speranţa

Adapă-mă la izvor.

Tu ştii ce e durerea, şi ştii

Ce înseamnă

De-a fi părăsit…

Deci, ia-mă astăzi

Lângă Tine, Iisuse al meu

Cel mult iubit.

(25)

M-ai căutat

Prin lume de-a pururi Tu

Ai umblat, şi azi mai umbli.

98

M-ai căutat,

Dar am fugit de Tine.

Un alt sinedriu, iată, astăzi te acuză:

MINTEA - marele preot,

Un strălucit CAIAFA

Te târăşte în faţă la judecată,

Iar eu un ISCARIOTEAN iarăşi

Te-am vândut –

Dar nu pe arginţi,

Ci prin mândria propriei minţi.

Ce mare păcat!

99

(26)

Crucea (2)

CRUCE – jug dulce al bunului IISUS,

De Tine-n veci aş dori

Să nu mai fug.

Dar sunt laş,

Povara păcatelor mele

Altora o dau.

În adâncul cerbiciei, inima-mi

Pleacă-n jos.

Şi, sub povara Ta eu cer

Să mă înjug.

Şi ca pe Iosif cel drept

Tu azi să mă primeşti…

Doar braţul tău, STĂPÂNE, l-a păzit!

O, IOSIFE,

Chip al Bunului Păstor.

100

(27)

Clipa

Când totul credeam

Că este înveşnicit,

Când nori negri dispăruseră

Şi din iubire eu trăiam…

Ai plecat.

Ai dispărut ca o nălucă,

Ca boaba de rouă la

Ivirea soarelui,

Ca o foşnire

În şoapta dimineţii,

Chiar înainte s-o mai aud…

Şi-am rămas avid de doru-Ţi

Şi searbăd ca o

Clipă.

Cu orice clipă,

Timpul pentru mine îmbătrâneşte.

101

Cu orice clipă,

Ceva din viaţa mea se duce.

Şi fiecare clipă

Mai dornic de veşnicie mă face.

Aş vrea să ţin timpul pe loc,

Şi fiecare clipă mă ţine la răscruce.

Străin, stau de vorbă cu vântul

Şi gândul cu dorul îl alint.

Pe Tine Te caut,

În viaţa mea eu vreau să

Te simt.

În şoapte

Aş vrea să mă prefac,

Să râd, să tac.

Pe căi lăturalnice la

Tine să vin în iatac

Şi la ureche să-Ţi spun

Vorbe de dor.

Şi la sânu-Ţi aş vrea să mor…

102

Să mă înţelegi,

O, Doamne Sfinte,

Să Te-nţeleg, ca mai înainte.

Dar nu mai sunt sincer

Ca un copil,

M-am răzvrătit, m-am

Răzvrătit…

Pe Tine, Doamne, Te-am părăsit,

Deşi eşti atât de aproape…

Că ar trebui să vorbim

Doar în şoapte.

Un voal pe faţa-mi cernită

Mă ţine departe de Tine

Şi nu Te recunosc.

De sunt treaz

Sau încă dorm,

De visez sau vorbesc în somn –

Ascult şi tac,

Deşi eu cred că mă prefac.

103

Timpul vine şi-mi ia vamă,

Pe mine nu mă bagă-n seamă,

Dar ştie cât îmi e de teamă.

Nimic aş vrea să nu ştiu

Şi totul să ştiu despre

Iubire... Iubire, ce eşti

Şi pe unde pribegeşti?

(28)

Adevărul

a)

De-ai vrea să-l afli,

Ascultă vorba cea umilă.

De-ai vrea să-l ştii,

Apleacă-te şi tuturor supus să fii.

104

Din izvorul, deşi tulbure,

Al iubirii te adapă,

Şi cât vei bea

Tot mai însetat să fii.

Pe cale fiind, aleargă şi

Nu mai zăbovi.

Sufletului nu-i da strânsoare,

De vrei alinare.

Fiind blând cu tine,

Călăul tău să fii.

Călăul clipei fiind,

Priveşte dar la Cruce

Şi din suferinţă sorbind

Nectarul, în fiecare zi

Nebun de iubire tu să fii.

b)

De-ai vrea să-l afli,

Nu-l căuta în stele,

Ci caută-l în vorba cea umilă.

105

De vrei să-l ştii,

Aruncă-ţi cerbicia şi tu

Smerit să fii.

Nu-ţi face casă cu îngâmfarea

Şi duşmănie să nu ţii.

Soarbe-nţelepciunea

Şi vei vedea că

Tot mai însetat vei fi.

(29)

De-ai vrea

De-ai vrea,

De-ai crede –

Statornic cuvântului să fii,

Speranţă şi lumină tu ai fi.

106

De-ai vrea,

De-ai şti…

Cârmaci de-ai fi,

Conducător chiar de te-ai crede –

Îţi spun: nimic tu nu ai fi,

Trăind de unul singur

Şi fără vreo speranţă,

O frunză luată-n vânt ai fi…

Clădeşte, zideşte

Şi zilnic te consumă.

Dar fii lumină, fii licărul de zi

Şi din căile-ntortocheate

Pe toţi tu îi animă.

107

(30)

Nimic?

Să scrii este uşor,

Dar oare simţi ce scrii?

Coloane ale infinitului

De-ai clădi…

Dar de n-ai nerv şi inimă,

Nimica sunt şi ca nimicul

Vor pieri.

Din nimic, o,

Lumea s-a creat!…

Dar totul este la sfatul

Celui ce Le-a creat.

Şi azi de-ai spune că-s nimic,

Nu fi searbăd…

Căci Cuvântul este –

Şi prin Cuvânt

Totul s-a creat.

108

(31)

Te crezi

Te crezi ceva,

Ce ai făcut de este aşa?

Şi de ai ceva,

De unde le-ai moştenit?

Priveşte-n jurul tău –

Cine a împodobit natura,

Oare?

Poţi să spui,

Şi atâtea constelaţii

Cine a creat?

Şi-atomul ce se mişcă,

Oare este haotic?

Eu asta te întreb!

109

(32)

De-aş spune

De-aş spune multe,

Nu ştiu de vei înţelege.

De aş tăcea,

Din priviri vei înţelege.

Dar, ce să-nţelegi când tac?

Dar şi tăcerea este un cuvânt

Dar nerostit.

Priveşte-n străfundul firii

Să afli, de-nţelegi o noimă –

Ca ţie să-ţi fie lege,

Ca nimic şi nimeni

Să nu te lege.

110

(33)

De ce...

Sunt trist.

De ce?

Sunt trist şi nici eu

Nu pot să înţeleg de ce?

Sunt trist şi abătut,

Aş vrea cuvântul meu

Să fie lege –

Dar numai cuvântul?

Orice gând, un sentiment,

Un murmur de şoptire

Îmi dau vlagă şi putere.

Eşti lângă mine,

Te simt.

Te simt şi aş vrea

Să nu mă mint,

Căci simt că-mi dai putere.

111

De ce? …

Eu tot nu înţeleg

Şi nu pricep

De ce, o, Doamne!

(34)

Am vrut

Am vrut,

Şi văd că astăzi nu se poate

Pe toţi să-nţeleg.

Am vrut,

În mii de cioburi să mă frâng –

Dar… astăzi

Un idolaş

Din mine am făcut.

112

Am vrut,

Necunoscut şi fără nume

Prin lume eu să trec,

Dar sfatul Tău şi dreapta-Ţi

Un alt ceva pentru mine

A gătit.

Şi, iată, mă supun,

Ajută-mă să înţeleg –

Pământ umil,

Supus, şi de voia Ta

Mă modelează,

Un altul eu să fiu.

113

(35)

De-ai crede

De-ai crede că poţi

Ceva prin forţa ta,

Gândeşte întâi ce eşti.

De-ai crede,

De nimic nu te-ai îndoi.

Ca lutul în mâna olarului

Cu tot te-ai dărui,

Neexistând în minte sau

În gându-ţi posesiuni,

Cu tot te-ai dărui.

O floare de-ai fi,

Topindu-te, vei dori

Lumina – speranţă-n suflet.

De-ai crede,

Murind vei dăinui.

114

(36)

Noiembrie

1. De vrei să faci ceva,

urmează pildele înaintaşilor tăi,

iar de nu vei vrea,

caută să-nţelegi să fii în

duhul lor

şi părerea ta să fie moartă.

2. Cu orice zi ce trece,

cu orice ceas

consideră-te prea bătrân

pentru a pleca,

dar gândul hrăneşte-l

cu elan tineresc –

ca nu cumva să fii o pasăre

cu aripile frânte,

un vultur ce nu ştie să zboare.

115

3. Toţi visează, dar numai

cei ce lucrează pot:

pune visurile în realitate

deşi realitatea este crudă,

perseverează.

4. Fereşte-te de corectitudinea

intelectuală

şi de motivaţiile puerile.

5. Şi fă-ţi prieten pe cei ce îşi cunosc

greşelile.

116

117

III

Medicamente sufletului,

prinos Bucuriei şi

Veşnicului Dumnezeu

2003

118

119

(1)

Aleargă

Tu cel ce te crezi învăţat,

Priveşte-n străfundul firii

Şi, de vei afla loc de odihnă,

Socoate că eşti împărat,

Aleargă…

Sub umbra Crucii mereu să fii!

Ocara să-ţi fie pâinea de fiecare zi,

Iar osteneala în bine –

Prieten drag să-l ştii.

Sfaturi să nu ştii să dai,

Dar gata de luptă mereu să fii,

Odihna să-ţi fie sudoarea,

Şi-n încercări –

Pildă

Tuturor să fii.

120

Aleargă cât mai ai vreme,

Mereu în frunte, ca

În urma tuturor

Să fii.

(2)

De-ai fi

Cunoaşte-te pe tine,

Prin slăbiciunile altora să te vezi.

Urechi să fii, şi gură să fii,

Picior să fii, şi mână de-ai fi –

Doar în lucrarea sfântă…

Un nimeni, nimic să fii, şi tu să crezi.

La masă cu mojicii de-ai sta,

Dar îngeri să-ţi slujească…

De-ai fi ceva,

121

Un fir de iarbă de-ai fi –

În adierea vântului te-ai mlădia,

Pământul sărutând, ar fi ceva…

Căci este aşternut Domnului,

Slavei.

De-ai fi ceva,

Un râu de ai fi –

Prin clipocitul cristalin

Serenade-ai îngâna

Şi setea drumeţului

Plin de colb ai potoli.

De-ai fi ceva,

Pământ de-ai fi –

În mână Sfântă tu te-ai modela

Şi vas de cinste te-ai arăta.

De-ai fi ceva…

Nimic să fii.

(3)

Tu ne chemi

122

Din străfundurile vremii

Pe noi, Doamne, Tu ne chemi.

Venim la Tine,

Căci altceva nu ştim,

Nu vrem…

Suntem flămânzi şi goi suntem,

Venim la Tine, o, Doamne Sfinte,

Deşi nu vrem…

Ceva ne atrage, ceva ne cheamă.

E flacăra divină,

E glasul Tău.

Deşi am vrea să credem

Că nu-i aşa,

Tot goi suntem…

Călcâiul împotriva Ta l-am ridicat!

Şi şarpele lovitură grea ne-a dat,

Dar Tu ne chemi...

O, Doamne, nebuni suntem –

Filozofii deşarte în lume

Am adunat.

123

Dar ocolind prin văgăuni

Şi prin prăpăstii,

Sufletul l-am aruncat.

Dar Tu ne chemi…

Şi noi suntem răzvrătiţi!

Şi totuşi, Doamne, Tu ne chemi…

(4)

Strigăt

Când inima în pieptu-ţi bate,

Când dorul de bine

Nu-ţi dă pace –

Fii blând cu tine,

Dar fii călăul tău,

De vei avea milă…

124

Târziu, când răul te va cuprinde,

Când tăvălugul nesimţirii te va lovi,

Vei înţeleg poate,

Şi chiar de nu vei vrea,

Din străfundurile firii glasul tău

Va răzbate.

Ce vor să spună,

Cuvintele-s puţine.

Şi gândurile

Nu-mi dau pace,

Aleargă, aleargă…

Priveşte-te pe tine,

Căci orice vei aduce

Puţin e şi timpul e prea scurt.

Dar un gând, înveşnicit în bine,

Rodeşte din neam în neam

În veşnicie.

(5)

Deşi…

125

Deşi sunt slab,

Deşi sunt neînvăţat –

Dar strig din străfundul firii,

O, Doamne Sfinte...

Şi pentru mine ai pătimit, şi

Pentru mine ai înviat.

Mi-e frică, mi-e ruşine…

Cu paşi şovăielnici astăzi vin.

Deşi eşti aproape,

Te simt departe

Şi fug de Tine,

Deşi eu cred că vin după Tine.

Cum s-ar putea altfel,

Când gândul nu-l leg în lucrare,

Când sunt numai o talangă stearpă

Şi paşii-s mici, dar vreau să cred

Că vin către Tine…

Primeşte-mă, o Doamne, şi-n glasul

Tainic al Sfintei LITURGHII

Obrocul Tu mi-l ridică.

126

Sunt firav, dar ştiu

Că nu spun prostii:

Tu, Doamne Sfinte,

Tu mereu mă chemi.

(6)

Cunoaşte-te

Cunoaşte-te pe tine,

Inspirat eşti chemat

Să fii.

Dar, de bună voie,

Prostiei tu slujeşti,

Cu roşcove şi mătrăgună te hrăneşti…

De ce nu vrei să iei aminte?

De ce nu te înţelepţeşti?

127

Virtutea ţi-e străină,

Lucrare n-ai

Şi rău te chinuieşti.

Cunoaşte-te pe tine,

Pe câţi poţi Lui să slujeşti,

Obolul adu-ţi-l.

Nemuritor să fii,

Nu mai orbecăi în întuneric…

E frig şi căile străine sunt întunecate,

Deşi par luminoase.

Lumina-i din adâncurile zbuciumate

Şi numai pacea divină

Ţi-o poate da.

Cunoaşte-te pe tine,

Cunoaşte-ţi azi sălaşul

Şi vino la ai tăi prieteni ce te aşteaptă,

Dar vino azi şi nu mai sta.

(7)

De-aş şti…

128

De-aş şti că până mâine

Mai am eu să trăiesc,

Aş petrece-n pocăinţă,

O, Doamne Sfinte,

Aş încerca să Te iubesc.

Dar, născut fiind, deja

Sunt un candidat al veşniciei.

Dar care?…

Petrec făr' de lucrare

Şi timpul caut să-l lungesc.

Şi cât mă-nşel!…

Veni-va ziua-n care

Tot se va-ncerca,

Şi ca aurul în topitoare

Lucrarea-mi, Doamne, va fi.

- O, marea-Ţi îndurare

Vei încerca!

De-aş şti…

Dar ştiu prea bine, căci

Pentru mine,

129

Pentru nemernici şi mişei –

Prinos Tatălui Te-ai adus.

Primeşte-mi dară gândul

Şi nu cerca lucrarea,

Căci n-am făcut nimic,

Pe Tine doar eu Te doresc.

(8)

Mijlocitori

Mijlocitori

La scaunul îndurării

Avându-vă pe voi,

Copii ai Tatălui ceresc,

Voi mucenici şi sfinte muceniţe –

Prinos de bucurie ai Mielului

130

Prea blând,

Pentru noi cei ce-n nesimţire stăm,

Vă rugăm…

O, Doamne, îndură-Te,

Ce mult Te supărăm,

Ca nişte prunci suntem

Deşi bătrâni în răutate.

Copiii Tăi… Deşi noi

Stăm departe.

A Ta-ndurare, prin dânşii azi o cerem,

Să nu ne laşi în noapte…

Prin rugăciuni Te implorăm,

Prin dânşii,

De darul Tău să ne faci parte.

(9)

Te caut

131

Aş vrea să cred,

Aş vrea să sper…

Când inima-mi tresaltă

Şi mintea-i întunecată, Te caut

Şi Te chem.

Dar Te reneg.

Deşi eşti aproape,

Căci suflul în ceafă-l simt…

Dar prin înţelepciuni deşarte

Spre alte zări alerg.

O, Doamne! Doamne, îndură-Te,

Priveşte a Ta făptură

Cum în negură se zbate.

Te caut, dar Tu m-ai găsit.

Aş vrea să stau cu Tine,

Dar fug de sfatul Tău.

Din ape tulburi mă adap

Şi strig, Doamne, după Tine.

132

(10)

Când

Când zbuciumul lăuntric

Ameninţă făptura,

Priveşte jos în groapă

Şi ia învăţătura…

De ce-ţi faci viaţa amară

Deşi-i aşa de scurtă?

Primeşte sfat...

Şi din povaţa Crucii ia învăţătură:

Veni-vei în căile Iubirii

Şi totul se va linişti de la sine.

Când zbuciumul lăuntric

Zăgazul vrea să-l rupă,

Coboară-te-n străfundurile firii

Şi vezi cine-i de vină.

133

Bună îţi este pâinea,

Când altul strigă către tine?

Sau apa-i bună,

Când altul însetează lângă tine?

Nu fi cu nepăsare,

Priveşte-n jurul tău!

Şi Ziditorului Tău adă prinos

De închinare.

Căci El te-aşteaptă sus pe Cruce…

- Veniţi la Mine voi cei plini de

Întristare!…

Avea-vei tu în tine linişte,

La glasul blând ce zice

Sau vei rămâne-n nepăsare?

Să nu fie – cu astea zise – ,

Ai milă de tine

Şi nu petrece-n nepăsare.

(11)

La ceas de taină

134

La ceas de taină,

Când clopotele sună –

Aleargă, frate dragă,

Şi nu sta proţăpit,

Căci viaţa este scurtă

Şi timpu-i drămuit.

Aleargă, virtutea să ajungi

Şi nu te hrăni cu himere,

Că-n lume nimic nu-i

Netrecător.

O umbră eşti sub soare,

O frunză şi chiar o boare.

Acum este timpul,

Înveşniceşte clipa.

Aleargă şi nu te crede-n visuri,

Căci, trezindu-te,

Cu mâna goală tu vei fi,

Cu gura seacă…

De somn nu-ţi îngreuna

135

Pleoapele

Şi nu fi în nepăsare.

(12)

O, Doamne Sfinte

O, Doamne Sfinte,

Te caut şi Te chem –

Prin pieţe, prin iarmaroace stai…

La colţuri poate Tu vei trece pe calea

Vieţii mele.

Necredincios fiind iubirii Tale,

Am stat tot în umbră,

Neascultându-Ţi sfatul,

M-am făcut prieten cu necuratul.

Cetatea sufletului, Tu ai vrut

136

Să o păzeşti.

Din cerul prea înalt

Soli mi-ai trimis.

Dar, închis în mine fiind,

Te-am lăsat să pribegeşti.

O metereză am de apărat,

Metropola virtuţii – cetatea minţii.

Dar cum voi reuşi când, iată,

Vrăjmaşului i-am deschis

Larg porţile

Şi la ferestre nu am pus

Grătare,

O, Doamne,

Rezista-voi eu oare?

Ai milă,

Şi-ndurare…

Deşi Te chem,

Prin fapte Te reneg.

Sufletul, copleşit de-al patimilor

Iureş nărăvaş,

137

Se lasă cucerit prin jocuri

Şi priviri deocheate.

În lupte, cu păcatul

Făcut-am de mult pact.

Îmbrăcăminte, bani, cântările din

Instrumente

Şi vocile mieroase

M-au cucerit... Şi vreau să cedez…

Nu mă lăsa, Doamne!

De vreau sau chiar de nu,

Sabie, Tu,

În citadelă să-mi fii.

(13)

Un gând

138

Iubite frate-întru Hristos,

De ce eşti astăzi ranchiunos?

De ce tot ce te înconjoară

Pe toate tu le vezi pe dos?

O spun, dar poate mă înşel!

O ştiu, iubite, ştiu prea bine

Ce gând te macină azi pe tine,

În strânsura lui de multe ori

Mă ţine şi pe mine.

Te rog, nu te mai lăsa răpus de răutate,

Căci pământul pe toţi ne poartă,

Deşi suntem sălbatici şi

Cu apucături de fiare, privindu-ne

Ca nişte neprieteni.

Şi grei la inimi, de patimi răpuşi.

Nu mai fi supărăcios

Pe cel ce-ţi seamănă,

Ci tot oful varsă-l azi

Peste neputinţa ta

139

Şi vino la HRISTOS!

Cu inimă veselă slujeşte,

Prin fapte şi cuvinte,

Pe cel ce din înălţimi ne-a adus

Speranţă. Prin pocăinţă şi lacrimi

Renaşte astăzi mai mult ca oricând,

Şi nu te lăsa răpus.

(14)

De-ai încerca

De-ai încerca,

De-ai vrea –

Dar totul stă-n puterea ta!

De-ai crede,

Păcatul şi prostia nu ar vrea părtăşie

Cu firea ta.

140

Lasă-te modelat de darul lui

HRISTOS.

De-ai crede,

Prin iubire te-ai schimba.

Ai fi un foc,

Un rug ce nu se mistuie,

Şi-n lumină te-ai scălda.

De vorbă ai sta cu sfinţii

Şi îngeri ţi-ar călăuzi paşii.

Ai fi ceva dar, de ai crede…

Ai fi ceva... sau

N-ai fi nimic…

HRISTOS ar fi prin tine,

Şi de poţi ceva

Sau de ai ceva.

Ai un ţel şi poţi totul în HRISTOS,

De ai încerca.

Dar, mai bine zis, de-ai vrea!

(15)

141

În orice lucru

De-ai vrea să faci ceva,

Priveşte pururea la Cruce

Şi nu te mai împăuna.

Căci orice bine,

De nu-i cu socoteală,

Rodi-va spini şi pălămidă,

Iar Domnul va privi cu scârbă

Şi răceală.

Pătrunde-te cu darul divin,

Lucrează cât este lumină…

Prin osteneli şi cu sudoare,

Mănâncă-ţi pâinea ta.

Nu te îngâmfa, o, frate,

Şi fii cu chibzuială,

Ca lucrul şi cuvântul tău să fie

Dres cu sare, temei având.

Şi martori fiindu-ţi sfinţii

Ce L-au urmat fără să

142

Icnească…

Urmează-L şi tu, suflete,

Sub scutul Său, de-a dreapta,

Găsive-i alinare.

(16)

Ceva

De câte ori

Am vrut să fac ceva,

Un altceva mi-a ieşit.

Deşi nu vreau să cred,

Dar totu-i adevărat.

Câte începuturi…

Atâtea faceri!

Şi gânduri,

143

Frământări nebune –

În inimi şi-n suflet clocotesc.

Aş vrea să cred

Că am ceva, şi-n suflet

Te doresc.

Am crezut că pot ridica Altare...

Şi-un împăunat slujitor

Eu m-am crezut,

Că lumea eu, după gându-mi,

O pot schimba.

Dar, văd, cât sunt de mic

Şi nu ştiu de-aş putea,

Dar vreau să fac ceva...

Ceva... ce anume

Nici eu nu ştiu.

Şi nu mai ştiu de-aş dori ceva!

(17)

144

Gând

Când gândurile nu-ţi dau pace

Şi prea mic eşti,

Când te-ai crezut mare –

Nimic nu-ţi mai rămâne decât

Să taci.

Ascultă-ţi inima

Şi pune-ţi în rânduială

Starea.

Căci nu cred că ai putea altceva,

De vei nesocoti al meu

Îndemn.

Trăi-vei clipa,

Părea-ţi-se-va…

Infern!

Înveşniceşte bucuria…

La căile bătute de alţii

Azi te întoarce

Şi avea-vei pace,

145

O pace cu suspine

Ce nu o vei putea înţelege.

(18)

Ascultă

Ascultă-ţi inima

Şi vorbelor nu le da frâu,

Că nicăieri în lume polologhiile

Nu au fost adulate.

Iubeşte tăcerea,

Şi-n taina nopţilor târzii

Strigă din străfundul CONŞTIINŢEI

Ode…

Osanale pe corzile firii,

Tăcerea e de aur...

146

Fereşte-te de vorbărie multă,

Că de nu, atunci vei plânge.

Şi-n faţa tâmplelor cernite

Apleacă-ţi sfios privirea.

Nu te-njosesc, spunându-ţi asta.

La templu tu aleargă şi

Pildă să-ţi fie umilul VAMEŞ,

Să nu fii un FARISEU

Netrebnic.

(19)

Aş vrea…

Aş vrea, ca-n lume petrecând,

Pământul să-l străbat,

Comorile să-i scurm,

147

Dar nu ştiu la ce bun!

Fantome şi bezmetice himere,

Toate în lume sunt.

Dar omul, făptură minunată,

Întunecat la minte,

Lăsând pe Ziditorul se-nchină

la Făptură.

Şi-mbătat de mândrie

El uită menirea ce pe pământ

O are.

Împărat fiind chemat să fie,

Petrece-n nepăsare.

(20)

148

Când

Când viaţa este searbădă

Şi nu te poţi face înţeles,

Ce-ţi rămâne decât... un oftat

Şi-un dor sec în piept.

Când una doreşti,

Dar ca un peşte pe uscat

Te zbaţi şi nu dobândeşti,

Şi crezi orice afli,

Şi orice strigăt mut

Poate fi o rugă.

Dar varsă-ţi veninul

Să nu-ţi fie letal.

Încordează-ţi voinţa

Şi fii nu cum tu ai vrea să fii,

Ci fii real,

Şi nu umbla cu chiţibuşuri,

Voind să pari ce tu nu eşti.

La ceas de întristare,

149

Când gândul te frământă,

Muşcă din tine

Şi vei simţi durerea.

Nu te lăsa copleşit,

Melancolia este pentru retrograzi,

Luptă cât sângele-ţi pulsează în vene,

Un semn, o urmă să laşi prin viaţă –

Nu edificii măreţe, nu palate,

Căci timpu-i nemilos şi le macină.

(21)

Un semn

Natura strigă,

Făptura nu te mai cunoaşte,

Stihiile se dezlănţuie,

150

Pământu-ţi fuge de sub picioare,

Şi foc revarsă din pântec,

Dorind parcă, mârşav,

Într-o clipă să curme viaţa,

Tot ce e viu să-nghită…

Ştiri de războaie, ucigătoare

Cataclisme –

Când unii mor de nepăsare,

În altă parte-a lumii se moare

De foame.

La masa lumii se adună

Toţi aleşii,

Se fac alianţe

Şi-nţelegeri între popoare,

Dar care mai de care se

Înjunghie pe la spate.

Cel mic zace-n mocirlă,

Cei mari se-nfruptă în nepăsare.

Un semn parcă toţi aşteaptă,

Să vină cineva,

151

Să vină să aducă alinare.

Dar, ce linişte? Ce alinare?

Când toţi fierb de ură,

Dorind să fie cel mai tare…

Umil priveşte Domnul azi de pe

Cruce,

El iarăşi se jertfeşte!…

De mii de ani aşteaptă.

Aşteaptă, dar nu uită –

Căci Domnul îndelung rabdă

Şi amarnic pe mişei El pedepseşte.

Nu te amăgi cu-nţelepciunea

Şi-n piatra filozofală azi nu

Mai crede.

(22)

152

La Cruce

La Crucea Domnului privind

Jalea-ţi cu inima largă tu o du.

Deşi singur vei fi, şi nu răpus,

Pe Golgota te suie.

Priveşte-n juru-ţi şi vezi cum eşti tu,

Prin purtarea-ţi

Dezordine ai adus.

Dar, ia aminte la IISUS,

La Cel ce-n coastă S-a lăsat

Străpuns

Şi sângele pentru omenire

Prinos Tatălui a adus.

153

IV

Clipe de suspin şi linişte

sufletească. O adiere dintr-un suflet HĂMESIT

pentru Cel ce toate le ţine

într-una bunătate

2005

154

155

(1)

Mărturisire

Adânc întunecos, prăpăstios,

Rămân cuprins de jale –

Eu azi dorul printre suspine

Caut să-l ascund…

Deşi M-ai chemat adesea

Şi ţi-am promis că vin –

Copil fără de minte,

Adolescent hain.

Tu mai chemat mereu,

Suflul Ţi l-am simţit în ceafă.

De-ai şti Tu cât mi-a fost de greu,

Cum pe-ntortocheatele căi ale vieţii

Mă aşteptai la cotitură.

Deşi ştiam că stai în piaţă

Şi-aştepţi o îmbucătură,

Te-am ocolit.

156

Dar, vine, o, Doamne,

Vine vremea

Când nu ne putem ascunde

Şi şoaptele tainice răsună-n inimi,

Răsună în suflet

Ca dangătul de clopot.

Aş vrea, o, să Te înţeleg –

Aşa cum sunt,

Cum eşti de fapt,

Nu cum mi Te închipui.

Căci prea mult am

Trăit din vise,

Prea mult am ocolit adevărul.

Sunt orb, sărac şi gol,

Supus nevoilor fireşti şi

Patimi – am o groază.

INTRAREA către mine Tu o ştii,

Ai milă azi de mine,

Căci zilele ca umbra trec

Şi-s îmbrăcat subţire,

157

Iar viaţa-i mincinoasă.

Acum sunt bine, dar mâine cine ştie,

Poate-o groapă fi-va sălaşul meu.

Acuma par norocit,

Dar, vai, norocul fuge într-o clipă!

(2)

Să tac

De aş tace, pământul va striga,

Căci l-am spurcat.

Deşi credeam că fug de Tine,

Tu erai de faţă

Şi-n orice încercare dreapta-Ţi

Mă oblăduia.

Sunt ticălos!

158

O, când voi încerca să îndrept

Răzvrătirea mea, prin îndreptarea Ta?

Tu iubeşti dreptatea şi unimea,

Iar eu, dezordinea, şi-al meu egoism

De-apururi îl hrănesc

Cu-nchipuiri deşarte şi vise.

Tu eşti fericire,

Liniştea în casa sufletului ai vrut să

Aduci, dar eu mă propovăduiesc pe

Mine

Şi-n frig afară Te-am lăsat…

Cruţă-mă, o, Doamne Sfinte,

Că-s plin de putoare,

Om nenorocit, şi-s răul cel mai mare!

159

(3)

Strigăt

Ajută-mi!

Tu eşti puterea ce-mi dă alinare,

Tu eşti raza ce blând mângâie

Pământul când

Iese după ploaie.

Tu eşti lumina orbului ISAAC, deşi

Ochii din afară erau întunecaţi…

Ajută-mi! Te chem, dar Te alung…

Lumina Ta pătrunde-n sufletul meu hain.

Ajută-mi! Aproape eşti de mintea mea,

Aproape de inimă şi simt căldura-Ţi,

Căci dragostea Ta mă chinuie.

Deşi simt că fără Tine o să mor,

Mireasma Ta mă vindecă pe mine.

Câştigă-mă, o, Doamne, pentru mine!

Căci nu mai sunt al meu,

Îs sclav mişel

160

Şi sub obidă eu zac istovit.

Ajută-mi! Tu să-mi fii lumină,

Lumină-n suflet şi în gând.

Ajută-mi, ajută-mi!

(4)

Tu eşti cuvântul

Scârbit şi plin de bube

Eu zac răpus de amăgiri

Şi răul am în suflet.

Dar vin, o, Doamne, către Tine

Am alergat pe căi întortocheate,

Deşi eşti atât de aproape.

Te-am simţit în boarea dimineţii

Din zilele toride.

161

În boaba cristalină de rouă

Ţi-am văzut Chipul.

Te-am simţit în preajmă,

Dar cât eşti de departe!

Te chem dar, Te alung,

Căci prin fapte eu Te contest.

Cuvinte n-am, deşi mă cred deştept.

Cuvântul Tău dă viaţă

Şi chiar Tu eşti Cuvântul,

Şi seve din potir noi sorbim.

Prin Cuvântu-Ţi eu mă mişc

Şi Ţie mă închin.

162

(5)

Negaţie

Cât de mult eu Te doresc

O văd bine când Te detest.

Şi cred în Tine,

Dar prin fapte eu Te reneg.

Şi, deşi eu strig, cuvântu-mi

Este doar şoaptă.

Dar, în şoapta inimii, pieptul

Vreau să-l sparg şi răul să-l pătrund,

Să văd cum Te reneg…

Creştin – spoială, călugăr de nimic!

Ţi-am făgăduit ascultare,

Şi-am zis că viaţa-mi Ţi-o dedic.

Dar văd – şi, ştiu eu, poate

Doar cred că văd! –

Pe mine însumi de la Tine

Eu mă fur, şi alerg, alerg, dar

Stau pe loc, căci viaţa fără

163

Tine e un veşnic abis şi

Fără fund şeol.

Te caut, dar voia mea eu o

Săvârşesc, deşi ştii prea bine –

De mine eu vreau să fug

De gesturile nebune şi

Nesăbuite fapte.

(6)

Când clopotele…

Când clopotele imită glasul sfânt

Şi trâmbiţa judecăţii parcă sună

Eu stau mofluz,

Şi cât de mult aş vrea să plâng –

Să plâng de bucurie, să plâng de dorul

164

După Tine.

Dar, cum se face?... Eu simt

Că ceva mă ţine...

Deşi eu cred că tânjesc după Tine,

Un dor nebun, un dor hain

Îmi străbate prin vene.

Pământean sunt

Şi roadă-mi este vina.

Tânjesc după Tine, dar

Pe mine însumi mă păstrez

Doar pentru mine.

Nu sunt nimic... Nu sunt curat,

Căci ochii minţii sunt tulburi…

Deşi nu vreau, ai milă,

Doamne, şi de mine.

Când ruga-mi pe buze o rostesc,

Un foc Te rog s-o faci

Şi flacăra-i să mă cuprindă,

Şi aş dori să ard

Doar pentru Tine.

165

Să stingi focul păcatului

Şi-n dorire sfântă,

Să Te caut doar pe Tine!

(7)

Aştept

Aştept, aştept,

Dar nu ştiu ce mai aştept –

Căci asta este clipa mea

Şi nu ştiu dacă altele vor mai urma.

Nu te-nşela şi nu-ţi mai crede

Pornirilor tale, o, suflete,

Plin de bube şi ponosit de păcat.

Aştept, aştept,

Dar oare Tu mai mă aştepţi?

166

ÎNVEŞNICEŞTE, Doamne, clipa

Şi luminează-mi mintea

Ca nu în deşert s-aştept.

(8)

Am crezut

Deşi am crezut că Te iubesc

– Tu mă cunoşti, dar eu Te detest –

ÎNVAŢĂ-MĂ să văd cine sunt,

Să ştiu mai bine menirea ce

O am –

Pământ fiind, pământeşti îmi

Sunt gândurile, iar faptele

Păgâneşti.

Iubesc, dar...patima o am

De soră bună, iar virtutea

167

În firea-mi n-o găsesc.

Eu am crezut în prea multe,

Însă firea-mi este duplicitară

Şi sunt foarte răvăşit.

Iubesc ceea ce ar trebui să detest.

Iubesc ceea ce ruşine-mi este a spune.

Iubesc dar sunt strâmt la minte,

Mă mint pe mine şi

Nedreptatea zilnic parcă săvârşesc.

Lumină este iubirea, dar sunt

Întunecat.

Bucuria şi dreptatea sunt surorile

Cele bune –

Virtuţi ce-n tolba-mi nu găsesc.

ÎNŢELEPTE cuvinte

Şi sfaturi toţi putem să dăm,

Dar oare CUVÂNTUL îşi are sălaş

În minte

Şi căile inimii sunt luminate

De Cuvânt?

168

Căci prin Cuvânt totul s-a făcut

Şi tot Cuvântul le ţine.

Alerg, dar stau pe loc.

HRĂNEŞTE-MĂ, o, Doamne, din Cuvânt

Şi ai milă de mine!

(9)

Chilia

Cum aş putea-n chilie să stau

Şi să mă rog,

Când totul e răvăşit în mine

Şi-n mintea-mi nu-i loc de Tine?

Redă-mi speranţă şi zâmbetul

Pe buze să-nflorească.

În inima-mi sărăcită

169

Tu eşti roua dimineţii ce cu nesaţ

O soarbe licărul de lumină.

(10)

Îndemn (1)

De vrei să faci ceva,

Urmează pilda înaintaşilor tăi.

De vei vrea să înţelegi,

Caută să fii în duhul lor

Şi moartă să-ţi fie părerea ta.

Cu orice zi ce trece, cu orice ceas,

Consideră-te prea bătrân pentru

A pleca.

Dar gândul hrăneşte-l cu elan tineresc,

Ca nu cumva să fii o pasăre cu aripile

Frânte,

170

Un vultur ce nu a învăţat să zboare.

Toţi lucrează, toţi visează,

Dar numai cei ce vor, şi pot.

Visurile fă-le realitate,

Şi chiar de răutatea-i crudă, perseverează.

Fereşte-te de corectitudinea

Intelectuală

Şi de motivaţiile puerile.

Caută să-ţi faci prieteni

Dintre cei ce-şi cunosc greşelile!

171

(11)

O, omule (1)

O, omul al veacului acesta,

Ce-n beznă şi-n ignoranţă rătăceşti!

Omule al luminii obscure

Şi-nţelesurilor groteşti,

Ţi-ai făcut din o viaţă – ţel,

Şi pe pământ fără viaţă tu trăieşti,

Deşi eşti viu...

Sau tu vrei să te amăgeşti?!

Priveşte, azi, şi fii cu luare aminte,

Cu iluzii te hrăneşti.

Hămesit şi plin de deznădejde

Alergi, pământul tot îl străbaţi

Şi vezi că aduni numai vânt,

Şi amăgire ai în firea ta.

Şi ai vrea să crezi că tu trăieşti,

Dar te înşeli amarnic... Tu eşti mort,

Revino-ţi, azi!

172

ÎNVEŞNICEŞTE clipa, fii responsabil,

Fie-ţi milă de tine,

O, om al clipei

Şi-al veşnicei dureri.

Natura… strigă-n juru-ţi, te aşteaptă…

Făcătorul încă

Te mai cheamă,

O, omule... făptură şchioapă,

Scântei din Fiinţa divină.

Revino-ţi, azi,în fire

Şi nu mai sta în nesimţire.

Revino-ţi cât timp mai curge

Sânge în vene,

Căci timpul trece

Şi doar prin clipe de durere

Câştiga-vei veşnicia.

173

(12)

O, Omule (2)

O, omule ce te-ai născut

Pe acest pământ,

Durerea, suspinul şi jalea-ţi

Sunt prietenii tăi.

Înţelepţeşte-te şi lucrează ca-n ultima

Clipă.

Statorniceşte-te în bine, de rău caută

Să te fereşti,

Căci mai scump e un nume bun

Decât aromele de preţ.

Şi mai sfântă-i ziua morţii

Decât ziua în care te-ai născut.

De eşti înţelept…

Nu firul să-l desfaci în patru

Şi nodul GORDIAN, prin părerea-ţi,

174

A-l desface tu nu socoate!

Ascultă suflul iubirii…

Şi glasul tainic al conştiinţei

Nu-l înăbuşi din faşă,

Căci mai bun este necazul decât râsul

Şi întristarea feţei

Bucurie inimii aduce.

De nu mă crezi, priveşte-n locaşurile

Veseliei cum nu sunt ocolite

De întristare,

Iar înţeleptul petrece cu resemnare.

Căci mulţi păcătoşi petrec în tihnă

Şi-n lucruri bune de sub soare,

Crezând că-şi lungesc viaţa.

Ei ocolesc legea şi nimeni

Nu-i condamnă, căci, au un nume...

Dar oare suflete mai au?

Nebuni fiind, ei se îmbracă-n vorbe,

Iar îngerul MORŢII îi cuprinde

Şi ei încă nu au pornit pe cale.

175

(13)

În loc de cugetare

Stihuri voind a scrie,

E drept, de multe ori am încercat.

Iar de-am reuşit, să spună alţii, fără

Părtinire.

Am vrut să strig, în pieţe să rostesc,

Dar n-am cuvânt şi-s prea mic.

Cei mari n-au timp de fleacuri,

Sunt înghiţiţi de filosofia vorbei

Şi lustruiesc condeiul.

Peste picior să nu mă ia-nvăţatul,

Cu glas nătâng şi fără noimă-n vorbe…

Măcar să râzi în barbă,

Dar, te rog, nu în faţă!

Ce să mai lungim vorba,

Înţelege-mi oful şi nu-mi mări durerea.

De multe ori, şi tu cel ce citeşti

176

Avut-ai acelaşi sentiment

Şi nimeni nu te-a înţeles.

Asemenea colbului,

Şi oamenii se vor naşte.

Să fie poate unul

Ce rostul va-nţelege…

(14)

Îndemn (2)

Îndreaptă-ţi paşii spre iubire,

Jertfeşte-te în fiece zi,

Străpunge-ţi coasta, trufia-ţi o omoară –

Căci după faptă şi răsplată

Vei primi pentru orice povară.

Şi-n zorii vieţii

Aleargă-n templul iubirii.

Jertfeşte-te pentru a fi,

177

Povară nimănui să fii.

Căci dulce este somnul lucrătorului,

Fie de-a mâncat mult sau puţin.

Dar strânsura stropită-n sânge

N-aduce linişte făptuitorului.

(15)

Îndemn (3)

Destoinicia-n lupte se dovedeşte

Şi-n osteneli un trup se ofileşte,

Dar spiritul înmugureşte şi pe pajişti

Pârjolite.

Voinţa azi tu o căleşte,

Comoara sufletului nu arăta tuturor,

Căci mică este limba...

Şi mădular neînsemnat,

178

Dar păduri poate aprinde.

Visează şi fă-ţi planuri,

Dar ia aminte bine…

Din visuri nu poţi trăi!

Coboară-te din norii… nesimţirii,

Înfăptuieşte-ţi menirea,

Şi nu te hrăni cu HIMERE.

Speranţă-n suflet având,

Cunoaşte-ţi neputinţa

Şi mai presus de toate,

Lucrează-ţi mântuirea.

179

POSTFAŢĂ

(la ediţia princeps)

Având în faţă volumul de Poeme al

ierodiaconului Augustin Mâzgoiu din Mănăstirea Crasna – Prahova, intitulat DOR…STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI – versuri şi gânduri, trăim senzaţia ciudată că păşim cu multă atenţie într-un teritoriu sacru…

STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI este o sintagmă care se referă la un verset dintr-un psalm: „Dintru adâncuri am strigat, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. Într-adevăr, întregul volum este un „strigăt”. Este strigătul din adâncurile adâncurilor, strigăt care-şi doreşte ecou în inimile celor ce îl ascultă, strigătul celui ce-L caută şi-L cheamă pe Domnul şi Stăpânul Său, Căruia îi slujeşte ziua şi noaptea.

Ziua – prin multele şi grelele îndatoriri de econom al unei mănăstiri mari cum este Crasna-Prahovei, cercetată, în ciuda drumului tot mai accidentat şi anevoios, de şiruri întregi, sute de pelerini, simpli credincioşi, vizitatori, sau oaspeţi mai de vază, pe care-i primeşte cu egală căldură şi ospitalitate; noaptea – prin rugăciune, meditaţie şi, în atât de rarele clipe în care renunţă la odihnă, prin a-şi aşterne dorul inimii pe nesfârşite pagini. Noaptea, desprins cu totul de greaua povară a ascultării de econom, se adună în sine şi dă drumul inimii sale care clocoteşte de simţiri, iar gândurile năvălesc unele după altele.

180

Ceea ce surprinde la prima lectură este sensibilitatea şi originalitatea la înalte cote. Nu numai a conţinutului dar şi a formei.

Conţinutul relevă o sensibilitate ieşită din comun, sensibilitate care într-un fel s-ar vrea ascunsă, într-alt fel s-ar vrea dezvăluită ca să-i asculte ecourile. Este o deşertare de sine, un sine umplut de mireasma Scripturilor care răzbate din fiecare rând, deşertare care ea însăşi este un ecou la adâncurile Scripturilor.

În poemul „Redă-mi speranţa”, auzim „strigătul” al celui plin de „dorul” Celui chemat : “La pieptul Tău de foc astăzi Tu mă cheamă/Şi până se va stinge a vieţii mele rază/Cu lanţurile iubirii Tu mă încătuşează. ”

Sau în poemul „De eram”, răzbate un acut sentiment de nimicnicie : “De eram ce astăzi nu sunt/ Aş fi făcut ceva, nu ştiu mare/ Lucru… ce?/ Dar poate aş fi făcut ceva sau poate nimic nu eram…”

Şi aceste sentimente şi gânduri se rostogolesc pe nesfârşite rânduri, ca în poemul „O suflete al meu”: “Şi aş dori să scriu, să scriu mereu despre iubirea Marelui Dumnezeu/ Până ce hârtii n-or mai fi…”

În ceea ce priveşte forma, punerea în pagină este şi ea cu totul originală. Marile spaţii libere dintre poeme parcă ar vrea să fie o invitaţie ca cititorul să reflecteze asupra celor citite şi să asculte în adâncul său ecoul, la care se referă autorul.

181

„Tânăr şi firav” în ale aşternerii şi exprimării gândurilor şi sentimentelor, şi mai puţin versat în tainele scrisului, dar „încărunţit” în cunoaşterea Scripturilor şi, ceea ce răzbate aproape din fiecare vers, al trăirii lor, debutantul aşteaptă, îndreptăţit, cu emoţie, delicateţe şi discreţie, ecoul poemelor sale, chiar dacă, pentru început, a ales forma versurilor libere, albe.

Petre SOVEJANU,

4 decembrie 2005

182

O TULBURĂTOARE CARTE DE POEZIE PURĂ

(Postfaţă)

Cu mai mulţi ani în urmă, însoţit de un prieten, am urcat pentru prima dată la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova. Atunci l-am cunoscut pe părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu, care se zorea toată ziua în ascultarea sa de econom al acestei mănăstiri. Vorbea puţin şi parcă în versete psalmice. Prea Cuvioşia Sa să fi avut atunci la vreo treizeci de ani. Am revenit la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova peste câţiva ani. Şi de data aceasta ne-am bucurat de ospitalitatea deosebită din partea părintelui stareţ şi a ucenicului său, părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu. Pentru ca, la începutul anului 2006, să primesc pe adresa mea din Bucureşti un plic recomandat ce conţinea o carte: Dor…Strigătul din adâncuri, semnată de Ierodiacon Augustin Mâzgoiu. A fost surpriza surprizelor! Nu-mi venea să cred ochilor. Orice aş fi crezut, numai că părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu scrie versuri, nu. Pe nerăsuflate, timp de aproape o jumătate de zi am parcurs volumul, făcând ici-colo diferite sublinieri. Satisfacţie intelectuală deosebită! I-am scris o scrisoare entuziastă, felicitându-l pentru izbândă. Mi-a răspuns prompt. Apoi a urmat o altă scrisoare a mea…Aşa ne-am împrietenit, zic eu. Dar împrejurările nu mi-au

183

mai permis sa urc la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova, în locul acela binecuvântat de Dumnezeu, prin frumuseţea sa, un adevărat Rai pe pământ… Probabil că în virtutea acestei relaţii, de curând părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu m-a rugat să scriu „câteva rânduri”, ca Postfaţă, la noua ediţie a volumului său de versuri Dor…Strigătul din adâncuri. O fac, socotindu-mă deosebit de onorat prin această invitaţie. Numai că…ceea ce s-a putut spune, esenţial, despre acest volum de versuri, a spus Petre Sovejanu (trecut de curând la cele veşnice) în Postfaţa la ediţia princeps! Părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu este poet prin fiecare vers al său, chiar dacă – aşa cum deschis o recunoaşte – versurile pe care le-a scris sunt „stângace”, şi mai multe din acestea sunt aşa, întrucât autorul lor nu dispune de o instrucţie specializată pe această temă. Dar starea poetică ce răzbate din versurile părintelui ierodiacon Augustin Mâzgoiu este copleşitoare! O poezie pură, încă adolescentină ca filon sufletesc, extrem de intens trăită pe fiecare silabă… „Distanţa ne desparte,/ Dar, o, Doamne Sfinte,/ Te simt aşa de aproape!/ Tu eşti în mine,/ Iar eu mă simt în Tine./ Îţi simt căldura,/ Dumnezeiescului glas/ Al Sfintelor Scripturi…”(I,2). Părintele Augustin, ca monah, a înţeles prea bine – fiind de la o vârstă fragedă în mănăstire, cu metania (schimbarea minţii şi a

184

inimii!) în Sfânta Mănăstire Crasna/ Prahova – canoanele vieţii monahale, „scara” cu cele treizeci de trepte, de la lepădarea de sine la iubire, preconizată de Sfântul Ioan Scărarul, marele teolog… Mai mult, a trăit aceste canoane cu intensitate maximă: un zbucium permanent spre a se îmbogăţi duhovniceşte. Dor…Strigătul din adâncuri este dovada peremptorie a acestui zbucium, versurile şi gândurile Prea Cuvioşiei Sale izvorând ca o nevoie organică de mărturisire în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu Atotputernicul, Creatorul, Cel carele L-a jertfit pe Fiul Său Iisus pentru a noastră mântuire… Cititorul va sesiza lesne acest zbucium interior, această luptă aprigă cu propria conştiinţă, care este starea de fapt şi starea de bine a părintelui Augustin, atât ca monah, cât şi ca poet. Spun asta, întrucât nu consider gestul poetic al ierodiaconului Augustin Mâzgoiu în Dor…Strigătul din adâncuri ca fiind dinadins, adică special convenţional şi didactic, ci firesc, ca un izvor natural… De aici puritatea poeziei sale, candoarea adolescentină a multora dintre rostirile sale poetice, dar şi îndemnurile, realmente grave, mature, pe care şi le adresează şi, evident, le adresează cititorului. „Îndreaptă-ţi paşii spre iubire,/ Jertfeşte-te în fiecare zi,/ Străpunge-ţi coasta, trufia ţi-o omoară…”(IV, 15) sunt versuri cu totul remarcabile, antologice, un fel de crez pentru viaţă a autorului lor, unde iubirea este ultima treaptă (din cele treizeci!) a desăvârşirii duhovniceşti.

185

De fapt, întregul poem Îndemn(2), din care s-a citat, este memorabil, definitoriu pentru esenţa efortului poetic prestat de părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu. Dar, atenţie! Poemele sale nu sunt un manual de…teologie morală, iniţiatică, pentru cel ce vrea să alegă pentru sine calea monahală, închinoviindu-se într-o mănăstire, precum Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova. Poemele părintelui Augustin – de fapt, un unic poem, Dor…Strigătul din adâncuri, cu mai multe etape şi variaţiuni de scriere – sunt produsul experienţei proprii, unice, ca pământean ce a ales calea monahală. „Pământ fiind, pământeşti îmi/ Sunt gândurile, iar faptele/ Păgâneşti.”(IV, 8). Şi încă: „Pământean sunt/ Şi roadă-mi este vina./ Tânjesc după Tine, dar/ Pe mine însumi mă păstrez/ Doar pentru mine.”(IV, 6). Din frământarea adâncă vine, sfâşietor, şi strigătul: „Câştigă-mă, o, Doamne, pentru mine!”(IV,3). În Odă (în metru antic) Mihai Eminescu strigă: „Ca să pot muri liniştit pe mine/ Mie redă-mă!…” Cu peste un an în urmă, scriam părintelui Augustin, entuziasmat: „Mare bucurie mi-ai făcut, Părinte, scriindu-mi, trimiţându-mi cartea ta, care e un strigăt sfâşiat de dor…Fiecare poem e o rugăciune fierbinte. Fără exagerare, poate aşa s-au născut şi Psalmii regelui David. Om tânăr, te-au încercat multe ispite. Aveai nevoie de o rugăciune a ta pentru a-ţi lucra mântuirea… Cu adevărat, versurile: „Speranţă-n suflet având,/ Cunoaşte-ţi neputinţa./ Şi mai presus de toate,/ Lucrează-ţi

186

mântuirea…”(IV, 16) sunt emblematice, defini-torii – în viziunea mea – pentru monahul şi poetul Augustin Mâzgoiu. La fel ca şi versurile: „Adânc întunecos, prăpăstios,/ Rămân cuprins de jale – / Eu azi dorul printre suspine/ Caut să-l ascund”.(IV, 1). Păstrând proporţiile dintre autori, vezi zbuciumul din versul eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”… Zămislite în Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova versurile din volumul Dor…Strigătul din adâncuri au sfinţenie, nu numai prin smerenia verbului lor, ci, poate mai ales, prin destinul poetic al autorului inclus în ele, în spovedania părintelui ierodiacon Augustin Mâzgoiu: „Eu sunt,/ Dar nu ştiu, chiar să vreau,/ Ce sunt sau ce aş dori/ Să fiu”.(II, 15). Şi încă: „Eu nu ştiu, Doamne, ce să fac?/ Sunt mic sau poate prea prost – / Şi ce să fac?/ Căci gândurile mă tulbură,/ Dracii mă-nspăimântă,/ Trupul din lupta-i aprigă/ Nu mă lasă…”(I, 12). Desigur, un teolog ar putea decela alte sensuri din versurile citate. Părintele Augustin face, în versuri, mereu penitenţă, gestul de pocăinţă specific vieţii monahale, prea puţin practicat sau chiar în mare măsură respins de către laici (cel puţin în poezie!). Dar, îndrăznesc să afirm că tocmai în acest ritual penitenţial rezidă substanţa poeziei ierodiaconului Augustin Mâzgoiu. Un ritual amplu, impresionant prin firescul şi simplitatea sa, dezarmant de sincer, profund trăit de autor, profund răscolitor pentru cititor, care, fără să vrea, pe măsura înaintării în lectură, este solicitat tot mai intens. „Jertfeşte-te

187

pentru a fi,/ Povară nimănui să fii”(IV, 15), spune monahul poet. Şi tot el, parcă spre a se autoportretiza: „Lumina-i din adâncurile zbuciumate/ Şi numai pacea divină/ Ţi-o poate da.”(III, 6). Şi încă, versuri memorabile: „Prin psalmi lumea plângea/ Şi stă la sfadă cu infinitul.”(II, 18) Se vede că lecturile filocalice i-au limpezit şi îmbogăţit sufletul... Cu voie sau fără de voie, o artă poetică care mi se pare mai mult decât pentru sine: „Să scrii este uşor,/ Dar oare simţi ce scrii?/ Coloane ale infinitului/ De-ai clădi…/ De n-ai nerv şi inimă,/ Nimic sunt şi ca nimicul/ Vor pieri”(II, 30) Dor…Strigătul din adâncuri rămâne o carte tulburătoare de poezie pură, unică în felul ei, iar părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu un poet autentic, trăindu-şi dramatic poezia.

Prof. dr. Aurel PENTELESCU, 25 martie 2007