STATUTUL JURIDIC AL CULTELOR

ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

CUVÂNT INTRODUCTIV

Anul 1945 marchează începutul unei noi perioade în istoria poporului

român. Timp de aproape jumătate de secol, la conducerea acestui popor s-au aflat

oameni „Fără Neam şi Dumnezeu”. Unde s-a instalat un astfel de regim, n-a putut

dăinui decât prin teroare şi temute închisori, prin maltratări şi asasinate neştiute

decât de ei.

Statul comunist şi-a rezervat de la sine putere dreptul de control asupra

Bisericii şi a cultelor. Regimul comunist a mimat libertatea religioasă, prin

constituţiile sale succesive, deşi ducea programatic o politică ateistă. Perioada a

fost încărcată de numeroase legi scrise şi nescrise. Dar această abundenţă de legi

nu e decât un reflex a lipsei sentimentului legalităţii. Cu cât se ignoră mai mult

legile, cu atât se fac mai multe şi cu cât se înmulţesc, cu atât sunt mai ignorate,

începând cu cei care le sancţionează.

Instaurarea noului regim a adus o serie de schimbări şi la nivel

confesional. În situaţia dată, confruntate cu o orânduire atee instaurată prin dreptul

forţei, dar şi ca urmare trădării occidentalilor, a abandonării deliberative (şi

negociate) a Europei Centrale şi de Est la discreţia sovieticilor, de către „Aliaţi”,

Cultele religioase aveau de ales între a înfrunta comunismul cu crucea în mână,

fără nici o şansă şi fără cea mai vagă speranţă a vreunui ajutor din afară, gest

sinucigaş care ar fi servit exact interesele dictaturii prosovietice şi atee, sau să

caute şi să găsească un modus vivendi în stare să asigure supravieţuirea instituţiei,

conservarea credinţei în Dumnezeu, păstrarea contactului cu credincioşii şi

asistarea lor duhovnicească, plătind, fireşte, preţul cu care se putea obţine toate

acestea.

Pentru a distruge mai bine credinţa, guvernul ateu s-a grăbit să promulge

câteva legi decisive, ca „Decretul asupra regimului general al Cultelor” (4 august

1948), obligând toate confesiunile religioase să se supună controlului statului, sau

„Legea pentru reforma învăţământului public”, din aceeaşi perioadă, a cărei

raţiune era să transforme „toate şcolile confesionale sau private de orice fel” în

şcoli de stat.

Biserica a fost resimţită de către autorităţi drept ultimul obstacol

important în calea impunerii regimului de inspiraţie sovietică. Tocmai de aceea, un

prim reper pentru acţiunea organelor represive împotriva ei l-a constituit

prevederile Legii cultelor, care deşi garanta „libertatea de conştiinţă şi de

credinţă”, o circumscria armonizării cu Constituţia, cu securitatea internă, ordinea

publică şi moralitatea generală (art. 6 şi 7), iar statutele cultelor trebuiau aprobate

de ministerul de resort.

Astfel, deşi constituţia garanta libertatea religioasă, totuşi regimul

comunist a dus o politică militant ateistă, de reducere a rolului religiei. Controlul

statului a fost prezent la toate nivelurile şi structurile bisericeşti. S-a urmărit cu

consecvenţă ca Biserica să-şi restrângă activitatea doar la planul strict liturgic,

fiind îndepărtată din armată, penitenciare şi aşezămintele de ocrotire socială.

Pentru a înţelege anumite acţiuni ale Bisericii în regimul comunist este nevoie de o

paralelă cu perioada de dinainte de 1944.

Abuzurile la adresa Bisericii Ortodoxe şi a ierarhilor ei nu au început o

dată cu instaurarea puterii comuniste. O mare parte de vină pentru faptul că cea

mai importantă confesiune din România nu a putut face o opoziţie prea hotărâtă în

faţa puterii totalitare se datorează guvernărilor anterioare, care au privit Biserica

din punctul de vedere al intereselor de stat.

Biserica a fost nevoită să facă anumite declaraţii care, la următoarea

schimbare de regim, au trebuit să fie contestate. Nu trebuie uitat faptul că

patriarhul Nicodim a condus Biserica în patru regimuri politice diferite, fiind

nevoit de fiecare dată lupte pentru drepturile şi libertăţile Bisericii.

În perioada interbelică, Biserica participa, prin reprezentanţii ei din

Parlament, la adoptarea legilor care o priveau, spre deosebire de perioada

comunistă, când acestea erau impuse de stat.

Liberalii, dar şi alte partide, s-au folosit de Biserică fără scrupule. Carol al

II-lea, care prin lovitura de stat din 1938 anunţa sfârşitul vechilor metehne,

promitea, în discursuri remarcabile un rol crescut pentru Biserică, fapt care nu s-a

întâmplat. Venirea legionarilor la putere, care în mod tradiţional se considerau

apărători ai ortodoxiei, nu a făcut decât să dezamăgească. Antonescu era militar

care judeca numai din perspectiva ordinii şi disciplinei, considerând Biserica un

corp de armată. Ascultând de partea legală, respectând mereu misiunea de a

răspândi cuvintele Mântuitorului, Biserica Ortodoxă a sperat în acelaşi timp într-o

îmbogăţire a condiţiei ei. De aceea, în orice regim politic, întâlnim în discursul

Bisericii deopotrivă declaraţii politice de sprijin al guvernului, dar şi cereri de

îmbunătăţire a situaţiei sale, chiar confruntări pe această temă.1

Atitudinea comuniştilor faţă de diferitele grupuri religioase creştine a

îmbrăcat în general trei forme: subordonarea Bisericii Ortodoxe, cea de a doua a

vizat eliminarea şi desfiinţarea bisericii Catolice de rit răsăritean iar cea de a treia

formă cuprinde o varietate de culte, de la cel romano-catolic, continuând cu cele

protestante şi chiar cu musulmanii, toate fiind obiectul constrângerilor şi atacurilor

puterii comuniste ce au ca urmări slăbirea lor instituţională şi umană cu scopul

reducerii treptate a rolului lor în societate.

Având în faţă experienţa rusă, noul patriarh, Justinian, s-a pronunţat

pentru o adaptare a Bisericii Ortodoxe Române la „lumea nouă”. Biserica

Ortodoxă a căutat să-şi asigure supravieţuirea într-o societate care ridica ateismul

la rang de religie, iar faptul că aproximativ 85% din români o constituie una din

instituţiile fundamentale ale statului, dovedeşte că Biserica cu toate restricţiile care

i s-au impus, a reuşit să fie aproape de oameni şi de nevoile lor.

Lucrarea ce urmează îşi propune să detalieze Statutul şi situaţia Bisericii

Ortodoxe, cât şi a celorlalte culte religioase într-o perioadă în care propovăduirea

lui Hristos era scoasă în afara legii.

1 George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, 2005, p. 84.

Un alt scop a acestei lucrări este de a arăta faptul că deşi Legea Cultelor

era extrem de restrictivă, Biserica Ortodoxă nu a fost niciodată o simplă rotiţă a

guvernului comunist, ci după anul 1944, Biserica a fost una din componentele

esenţiale ale rezistenţei neamului nostru.

I. STATUTUL JURIDIC AL CULTELOR ÎN PERIOADA

COMUNISTĂ

1. Instaurarea comunismului în România

Perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947 este o perioadă de tranziţie

dintre două dictaturi. În luptele politice din această perioadă de trei ani şi jumătate

scopul a scuzat mai mereu mijloacele. Confruntarea dintre cele două lumi a fost

deschisă, însă adesea inegală, ba chiar trucată uneori. Forţele de stânga coalizate

de comunişti au fost impuse în învingătoare de către ocupantul sovietic. „Seduşi”

de sovietici şi „abandonaţi” de occidentali, românii au fost nevoiţi să-şi fractureze

istoria în accidentul comunismului, suportând aproape cincizeci de ani

totalitarismul comunist.

La 23 august 1944 a avut loc o lovitură de stat. Mareşalul Ion Antonescu

şi ceilalţi membrii ai guvernului au fost arestaţi. Exercitându-şi prerogativele

constituţionale, regele Mihai I l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin

Sănătescu.

Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional

şi, apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Însă, acest act, a produs şi intrarea

României în sfera de influenţă sovietică, ceea ce a avut drept rezultat, în final,

instaurarea regimului comunist în ţara noastră.

Regele Mihai I –marcat vizibil de sforţarea lui 23 august 1944- a devenit

„partener de drum” al comuniştilor aflaţi în marş victorios. Iar atunci când şi-a dat

seama de eroare şi a început să se împotrivească tăvălugului comunist a fost nevoit

să abdice şi apoi exilat.2

Dictatura comunistă a fost cu siguranţă regizată de sovietici cu actori

indigeni, dar o seamă de erori politice tactico-strategice au aparţinut clasei

dirigente a vremii. Gestul temerar de la 23 august 1944 n-a fost făcut de

reprezentanţii Blocului Naţional Democratic, ci de Regele Mihai I impulsionat de

anturajul său palatist. Nu faci o lovitură de Stat în plin război mondial, iar dacă

acest lucru se întâmplă te implici imediat şi profund, nu înţepeneşti în postura de

arbitru al situaţiilor limită.3

Regimul comunist a fost instaurat în România în patru etape:

I - 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R.

şi susţinut de sovietici;

II - 19 noiembrie 1946 - falsificarea alegerilor în favoarea comuniştilor;

III - iulie - octombrie 1947 – dizolvarea P.N.Ţ şi P.N.L. şi procesul

liderilor săi;

IV - 30 decembrie 1947 – abdicarea silită a regelui Mihai.4

După 23 august 1944, majoritatea forţelor politice interne au susţinut

necesitatea revenirii ţării la cadrul de dezvoltare democratic. Decretul nr. 1626 di

31 august 1944 a repus, parţial, în drepturi Constituţia din 1923. Dar, înţelegerile

secrete între Marile Puteri au decis altfel soarta României.5

În perioada 1944-1945, România, la fel ca şi celelalte ţări ocupate de

sovietici, a fost supusă unui proces de pre-comunizare.

În evoluţia forţată a societăţii româneşti de la autoritarism la totalitarism

perioada dintre 23 august – 6 martie 1945 a fost una dintre cele mai dramatice,

2 Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1996, p. 63 Ibidem, p. 84 Nicoleta Dumitrescu, Istoria Românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 165.5 Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 361.

căci în cadrul evoluţiilor politice complexe au fost aduse cele mai grave atingeri

fiinţei naţionale şi suveranităţii de stat.6

În ultimele patru luni ale anului 1944, la conducerea ţării s-au perindat două

guverne conduse de generalul Constantin Sănătescu. În ciuda eforturilor sale de a

repune în vigoare Constituţia din 1923 , executivul s-a confruntat cu consecinţele

ocupaţiei trupelor sovietice şi a continuării operaţiunilor militare în conflictul

mondial. În acelaşi timp, s-a intensificat procesul de penetrare, de către comunişti,

a aparatului de conducere a ţării, prima treaptă către preluarea întregii puteri

politice. La 12 octombrie P.C.R. şi P.S.D. au părăsit Blocul Naţional Democrat, iar

peste patru zile reprezentanţii lor au ieşit din guvern. Cele două partide au pus

Bazele unei noi coaliţii politice, Frontul Naţional Democrat, sub masca căruia s-a

pregătit ascensiunea la conducerea ţării a comuniştilor.

După 23 august 1944, partidul comunist s-a angajat pe drumul luptei pentru

puterea politică şi instalarea unui regim politic antidemocratic. La 6 decembrie

1944 s-a constituit un nou guvern condus de generalul Nicolae Rădescu. Acesta şi-

a desfăşat activitatea în condiţii foarte grele, impuse de încercarea comuniştilor de

a răsturna prin forţă guvernul legal constituit.

În ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de ministru al

transporturilor, a făcut o vizită la Moscova unde a primit instrucţiuni pentru

intensificarea luptei comuniştilor pentru a prelua puterea.7 Mijloacele folosite

pentru preluarea puterii au fost de multe ori de tristă amintire: în provincie au fost

ocupate cu forţa primăriile şi prefecturile, unde au fost instalaţi comunişti, de cele

mai multe ori total nepregătiţi, pentru funcţia respectivă. Au mai fost organizate

aşa numitele gărzi „muncitoreşti”, de fapt, cete de bătăuşi, care au fost utilizate

pentru a „facilita” instaurarea comunismului.

Datorită presiunii exercitate de sovietici şi acest guvern condus de Nicolae

Rădescu a avut aceeaşi soartă ca cel precedent.

6 Ibidem, p. 3637 Ibidem, p. 364.

Impunerea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza a marcat instalarea la

putere a regimului comunist. El a inaugurat, prin politica sa, drumul către

lichidarea oricărei forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti.8

O dată instalaţi în posturi cheie, comuniştii au invocat argumentul epurării

antifasciste şi au reuşit să reorganizeze, conform propriilor interese, principalele

instituţii (poliţia, justiţia, administraţia...).

În România arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportările

în uniunea Sovietică au dus la terorizarea şi anihilarea întregii clase politice.9

Guvernul Petru Groza s-a lansat într-o campanie fără precedent împotriva

opoziţiei. Procesele politice din anii 1946 – 1947 au constituit o nouă etapă a

prigoanei comuniste în România. Se urmărea practic exterminarea fizică a tuturor

adversarilor politici ai regimului. Începând din anul 1947, relatările cu privire la

arestările în masă ale oponenţilor regimului au început să curgă, pe măsură ce

guvernul Groza, cu sprijinul sovieticilor, a trecut la anihilarea opoziţiei.

Persecutarea liderilor Partidului Naţional Ţărănesc a fost însoţită de o

teroare deschisă. Numărul „dispariţiilor” de la începutul lui 1947 nu va putea fi

niciodată socotit, însă se crede că în anul 1946-1947 au fost executaţi cam 60.000

de oameni. Teroarea i-a lovit egali pe tineri şi bătrâni, dar, fireşte, a avut un impact

mai mare asupra celor tineri, căci ea a influenţat direct modul lor de a gândi şi de a

reacţiona. Ea i-a transformat în indivizi tăcuţi, închişi, reţinuţi, de nepătruns nu

numai pentru vizitatorii străini, ci şi pentru profesorii şi părinţii lor, pentru

prietenii şi adversarii lor.10

În acelaşi timp, unii oameni politici, de cultură şi militari, care se aflau în

străinătate, încercând să se opună regimului comunist în curs de stabilizare în

România, s-au străduit să pună bazele exilului românesc.

8 Ibidem, p. 365.9 Nicoleta Dumitrescu, op.cit., p. 166.10 ? Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Ed. Litera, Bucureşti, 1994, p. 161

Lichidând orice formă de manifestare a democraţiei parlamentare, partidul

comunist a devenit partidul unic, reprezentat al unui regim dictorial, ce a nesocotit

profund drepturile şi libertăţile individuale.11

Înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a creat condiţiile pentru o

modificare silită şi forţată a formei de guvernare în România. Ea a marcat un pas

decisiv pe calea preluării întregii puteri politice de către comunişti, care au trasat,

astfel, o direcţie de dezvoltare cu totul în contra spiritului democratic al poporului

român.

Proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi a reprezentat

punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

Prima fază a comunismului (1944 – 1962) a fost a distrugerii. Conducătorii

partidului din faza aceasta, din nefericire toţi cu nume străine, sau ascunzându-le

sub pseudonime româneşti (ex. Vasile Luca) nu aveau decât o singură misiune: să

distrugă tot ce fusese România.

Legionarii asasinaseră individual pe unii dintre cei mai luminaţi oameni de

frunte ai României. Comuniştii au făcut aceasta pe plan general şi în mod

sistematic: au umplut temniţele de moarte cu toţi oamenii politici, înalţi

funcţionari, şi mai ales, intelectualii români şi pe urmă, că nu aveau destule

temniţe au inventat „Canalul” unde era mai uşor de înecat toată gloria spiritului

românesc.12

Aşadar, partidul comunist a sprijinit iniţial politica guvernelor de coaliţie în

care şi-a mărit treptat influenţa şi ponderea până ce, prin protecţie sovietică şi

intimidare, a reuşit să-şi înlăture adversarii şi să rămână singur stăpân pe putere.

Unde s-a instalat un astfel de regim, n-a putut dăinui decât prin teroare şi

temute închisori, prin maltratări şi asasinata neştiute decât de ei.13

2. Constituţiile comuniste

11 Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu, op.cit., p. 36912 Ghiţă Ionescu, op.cit., pp. 18-19.13 Pr. Dr. Ioan Chioar, Comunismul – Negarea lui Dumnezeu, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2002, p. 6.

În perioada dictaturii comuniste, după trei luni şi ceva vid constituţional

(30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948), s-au succedat fără întrerupere trei

constituţii: Constituţia din 13 aprilie 1948, Constituţia din 27 septembrie 1952 şi

Constituţia din 21 august 1965.

Odată „aleasă” la 3 martie, Adunarea Naţională s-a întrunit la 6 martie. La

8 aprilie, ea a început să discute proiectul de constituţie; acesta fusese publicat la 6

martie şi aprobat în unanimitate la 13 aprilie de cei 401 deputaţi prezenţi şi este

promulgată prin Decretul nr. 729 din 13 aprilie 1948.14

Motivele care i-au determinat pe comunişti la adoptarea rapidă erau

evidente. „Dualismul puterii” se sfârşise. Forma statului fusese modificată în

întregime şi cu violenţă şi fostele instituţii fundamentale distruse; diferite

„structuri, supra- si infrastructuri” pretindeau a se forma acum în spatele acestor

schimbări. Alături de Cehoslovacia, România era acum ultima ţară din blocul

comunist fără o constituţie de tip sovietic.15

În general, această primă constituţie a marcat faptul că România se afla în

stadiul de tranziţie de la capitalism spre socialism.

Constituţia din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la bun

început, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind

instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul

statului.

Astfel, într-un ritm rapid, obiectivele economice ale P.C.R. sunt aduse la

îndeplinire, realizându-se in acelaşi timp o nivelare din punct de vedere economic

a populaţiei; dar la cea mai scăzută cotă.

Se impunea o nouă Constituţie, care să realizeze şi planul politic al

P.C.R.16

14 Monitorul oficial, nr. 87 bis din aprilie 1948 apud Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 112.

15 Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 187.16 Eleodor Focşeneanu, op.cit., pp. 112 – 113.

Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare

totală a economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii

economice, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Comunist

Român, denumit încă Partidul Muncitoresc Român.

Constituţia din 27 septembrie 1952 este constituţia totalei aserviri a

Republicii Populare Române faţă de Uniunea Sovietică.

Constituţia adoptată de Marea Adunare Naţională la 21 august 1965

proclamă ţara noastră „Republica Socialistă România” (art. 1), considerând că s-a

ajuns la un înalt studiu de dezvoltare în drumul ei spre comunism, cu o economie

socialistă (art. 6), ca bază a oricărei proprietăţi, şi cu monopolul statului asupra

comerţului exterior (art. 8).17

Ceea ce în constituţiile precedente reprezenta o dispoziţie specială,

ocupând un titlu aparte, anume modificarea Constituţiei, acum devine una din

prerogativele obişnuite ale Marii Adunări Naţionale, enumerată printre celelalte

atribuţii la art. 43 punct. 1: „a adopta şi a modifica Constituţia”. Această asimilare

totală a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această constituţie să cunoască

până la suprimarea ei în 22 decembrie 1989 nu mai puţin de zece modificări şi şase

republicări, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din

1859 până în 1965.18

Făcând abstracţie de modul cum erau aplicate, constituţiile comuniste prin

însuşi textul lor nu reprezintă voinţa întregului popor, ci a unei formaţiuni politice:

partidul comunist. În art. 86 alin. VI din Constituţia din 27 septembrie 1952 şi în

art. 3 din Constituţia din 21 august 1965 se declară în mod expres că forţa

conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român.

Deci toate puterile statului sunt subordonate voinţei unei singure

formaţiuni politice, care are monopolul absolut al deciziei, şi astfel în mod implicit

arbitrariul este ridicat la rang de principiu constituţional.

17 Ibidem, p. 117.18 Ibidem, p. 118.

Constituţia din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe lângă o

formaţiune politică privilegiată, partidul comunist, se creează şi o categorie de

cetăţeni privilegiaţi, membrii partidului comunist. Aceştia sunt consideraţi la nivel

constituţional „cetăţenii cei mai avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii” (art. 26), şi

astfel devine principiu constituţional însăşi împărţirea societăţii în cetăţeni de

rangul I, superiori şi deci privilegiaţi, şi cetăţeni de rangul II, consideraţi per a

contrario inferiori şi deci neprivilegiaţi. Şi această împărţire a societăţii în cetăţeni

superiori şi inferiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci pe cel mai arbitrar

dintre criteriile posibile, acela al adeziunii şi obedienţei.19

În doctrina oficială comunistă principiul separării puterilor în stat era

chiar înlocuit cu aşa-numitul principiu al colaborării puterilor în stat, ceea ce în

fapt şi în drept constă în subordonarea, transformată în principiu constituţional, a

tuturor puterilor statului faţă de forţa conducătoare în stat, partidul comunist.

Faţă de faptul că totuşi constituţiile regimului comunist prevedeau

modalităţile de modificare a lor, destul de facile de altfel, adoptarea unei

constituţii noi era un nonsens, pentru că sistemul statal rămânea neschimbat şi nici

măcar deţinătorii puterii ca persoane fizice nu se schimbau. De aceea, o constituţie

nouă apărea numai pentru a marca, aşa cum se pretindea, o etapă nouă în

construire socialismului, ceea ce nu ţinea de domeniul constituţional, ci de

domeniul economic. Modificări mai importante ale constituţiilor apăreau nu prin

adoptarea unei constituţii noi, ci prin modificările curente, care schimbau structura

formală a puterii de stat, pe când constituţiile noi aveau mai curând un caracter

festiv sau propagandistic.20

Ca redactare, textele constituţionale comuniste abundau în fraze

pompoase, găunoase, grandilocvente, care înăbuşeau puţinele texte cu conţinut

oarecum juridic. Aceste fraze îşi aveau însă importanţa lor, căci nu rareori ele

serveau la justificarea încălcării legilor de către putere, deoarece ele constituiau

19 Ibidem, p. 124.20 Ibidem, p. 130.

adevăratele scopuri ale regimului. Chiar dacă existau unele deosebiri de redactare

între cele trei Constituţii, ele denotau aceeaşi desconsiderare totală a principiilor

constituţionale şi a drepturilor omului, abia disimulată de o preocupare la nivel

superficial de a li se da o aparenţă democratică. Indiferent de forma lor, fondul lor

era acelaşi, totalitar, neafectat câtuşi de puţin de o formă de circumstanţă.21

În concluzie, aceste trei Constituţii reprezentau voinţa unei singure

formaţiuni politice, care se manifesta prin monopolizarea puterii şi proliferarea

abuzului. Ele nu pot fi considerate constituţii democrate, dar nici cel puţin

constituţii concedate, care restrâng drepturile, dar nu la infirmă. Nici cel puţin legi

organice statale, nu pot fi calificate, din cauza versatilităţii lor. Ele nici nu erau

adoptate pentru a fi aplicate, ci pentru a crea o anumită imagine favorabilă pentru

statul comunist. Nu s-ar greşi prea mult dacă ar fi considerate nişte simple

documente de partid sau manifeste electorale.22

3. Legea Cultelor din anul 1948

Fiecare religie, ca instituţie religioasă, se numeşte, în terminologia juridică

modernă, cult religios. Noţiunea de cult religios s-a format în epoca modernă, şi

elementele ei constitutive sunt următoarele:

1. Mărturisirea publică şi statornică a unei anumite credinţe religioase

unitare, de către un număr de oameni.

2. Manifestarea publică a acestei credinţe într-o serie de practici religioase

şi ceremonii, închegate într-un ritual unitar şi stabil.

3. O organizare socială-juridică, unitară şi stabilă.23

Din punct de vedere juridic, prin Biserică se înţelege cultul creştin ca

instituţie. Astfel avem: cultul creştin ortodox sau Biserica Ortodoxă, cultul creştin

21 Ibidem, p. 131.22 Ibidem.23 Prof. Pr. Liviu Stan, Legea Cultelor, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10, 1949, p. 841.

catolic sau Biserica Catolică, cultul creştin evanghelic sau Biserica Evanghelică,

etc.

Cuvântul confesiune este un termen pur religios, nu juridic. El exprimă în

sens propriu doar mărturisirea de credinţă religioasă şi prin el se accentuează acest

prim element al unui cult sau al unei Biserici.

Comunitatea religioasă este o unitate administrativă în cadrul unei Biserici

sau al unei organizaţii de cult.

Prin sectă se înţelege o frântură, o tăietură, un segment al unui cult, al unei

Biserici, un grup care s-a tăiat singur s-a izolat din organizaţia unui cult prin

afirmarea unor teze contrarii tezelor fundamentale ale respectivului cult, şi care se

reorganizează cu credinţă proprie, cu ceremonii proprii şi cu organizaţie social-

juridică proprie, deci cu tendinţa de a deveni un cult.24

Legea Cultelor este „Constituţia” relaţiilor dintre Biserici sau confesiuni şi

stat.

Încă de la constituirea sa ca stat modern, România garanta practica

religioasă liberă şi dreptul la liberă asociere. Semnificative în acest sens sunt, spre

exemplu, Constituţiile din anii 1866 şi 1923.

În regimul Constituţiei din 1866 Biserica Ortodoxă a avut formal regimul

unei Biserici de stat, fapt exprimat prin nominalizarea ei ca „religiunea dominantă

a Statului Român”, în fapt fiind vorba de controlul cvasi-total asupra Bisericii.

În mod normal o Biserică dominantă este aceea care se bucură de privilegii

din partea statului, în opoziţie cu alte culte care sunt numai tolerate în statul

respectiv, dar în cazul de faţă statul a fost cel care a luat Bisericii toate privilegiile,

în timp ce cultele minoritare, precum catolicii sau luteranii se bucurau de protecţie

internaţională, prin ambasadorii statelor europene în care aceste culte erau religie

de stat.25

24 Ibidem, p. 84225 Ionuţ Corduneanu, Autonomia Bisericii Ortodoxe faţă de Stat în România în perioada 1866-1989, în „Libertatea religioasă în context românesc şi european”,Editura Bizantină, Bucureşti, 2005. p. 370.

Constituţia din 1923 declara Biserica Ortodoxă Română drept „Biserică

dominantă în Stat” (art. 22), în timp ce Biserica Greco-Catolică era desemnată

drept „cult naţional”, cu „întâietate faţă de celelalte culte” Cultul român greco-

catolic era „naţional”, dar de rang doi în raport cu Biserica Ortodoxă. Legea pentru

regimul general al cultelor din 1928 preciza că, în afară de Bisericile Ortodoxă şi

Greco-Catolică, celelalte culte erau numite „culte istorice”.26 Confesiunile

neoprotestante erau considerate drept asociaţii religioase.

Socotirea Bisericii Ortodoxe Române ca „Biserică dominantă în Stat”, iar a

Bisericii Greco-Catolice ca şi cult românesc naţional cu „întâietate faţă de celelalte

culte” avea un caracter pur formal, pentru că B.O.R., n-a avut în fapt această

poziţie dominantă niciodată, de la 1023 încoace, datorită Concordatului semnat cu

Vaticanul a Bisericii Catolice, prin care s-a favorizat Biserica Catolică, în dauna

celorlalte culte. Era o ironie să se mai vorbească de Biserica Ortodoxă Română

dominantă.

În perioada interbelică, de o situaţie cu totul specială a beneficiat în sens

negativ minoritatea evreiască, ai cărei membrii aparţin exclusiv cultului mozaic. În

30 decembrie 1942, în plin război mondial şi într-o atmosferă în care orice

credinţă sau atmosferă străină erau considerate un pericol potenţial, regimul

mareşalului Ion Antonescu emite un decret prin care toate „sectele” religioase din

România erau interzise (Legea 927). Termenul „sectă” în România acelor ani

desemna „asociaţiile religioase”, mai exact confesiunile neoprotestante.27

După 23 august 1944 noua putere instalată la Bucureşti aboleşte toate legile

impuse în timpul dictaturii carliste, precum şi cele ale regimului Antonescu, iar din

acest moment toate cultele din România sunt iarăşi recunoscute.

După 6 martie 1945 au fost recunoscute următoarele culte: Adventist de

ziua a şaptea, prin decretul-lege numărul 407 din 1946 (în „Monitorul oficial”

26 „cultele istorice” recunoscute la acea dată erau: cultul Romano-Catolic, cultul Reformat Calvinist al minorităţii maghiare, cultul Evanghelic Luteran al comunităţii săseşti, cultul ungar Unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic şi cultul musulman.27 Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorităţi etnoculturale – Mărturii documentare, Centru de Resurse pentru diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003, p. 5.

numărul 126 din 3 iunie 1946); cultul creştin de rit vechi (lipovenesc), prin

decretul-lege numărul 722 („Monitorul oficial” numărul 212 din 15 septembrie

1946); cultul creştin după Evanghelie, prin decretul-lege numărul 883 („Monitorul

oficial” numărul 264 din 9 noiembrie 1946). Au mai fost recunoscute alte şapte

asociaţii religioase.28

La scurt timp însă, odată cu abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii

Populare, noua Constituţie din 1948 aduce noi modificări în ceea ce priveşte

religia.

În proiectul de constituţie reglementarea cultelor religioase era formulată de

art. 28, care avea următoarea redactare:

„Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat.

Comunităţile religioase sunt libere să se organizeze dacă ritualul şi

practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor

moravuri.

Nici o congregaţie religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de

învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului

cultului şi sub controlul statului.”

La discuţia pe articole a proiectului de constituţie, Marea Adunare

Naţională a aprobat amendamentul propus de preotul deputat Al. Vlaiculescu la

art. 28, devenit 27, care a fost votat în următoarea redactare definitivă:

„Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat.

Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber, dacă

ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice şi bunelor

moravuri.

Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide

sau întreţine instituţii de învăţământ general ci, numai şcoli speciale pentru

pregătirea personalului cultului sub controlul Statului.

28 Ibidem, p. 8.

Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa.

Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase va fi reglementat prin

lege”.29

La 1 martie 1948 s-au modificat o serie de dispoziţiuni din legea nr.

54/1928 cu privire la regimul general al cultelor. La 3 august 1948 s-a stabilit

regimul general al cultelor religioase şi s-a dat o nouă organizare Ministerului

Cultelor.30

Legea Cultelor se întemeiază, ca orice lege ordinară a statului, pe

Constituţie. Constituţia R.P.R. oglindeşte în textul său (art. 27) şi realitatea

religioasă din societatea noastră, faptul existenţei reale a religiei precum şi

concretizarea ei în culte sau Biserici; înregistrează această realitate sub aspectele ei

esenţiale şi-i fixează cadrul legislativ în conformitate cu scopurile statului de

democraţie populară.31

În Monitorul Oficial, nr. 178 din 4 august 1948, a apărut Decretul – Lege

nr. 177, pentru regimul general al cultelor religioase.

Prin această lege s-a prevăzut separarea Bisericii de stat, dar se preciza că

aceasta va asigura libertatea de conştiinţă pentru toţi cetăţenii ţării, egalitatea între

cultele religioase şi autonomia lor.32

Decretul Lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, a enunţat

atribuţiile Ministerului Cultelor prin verbe precum „examinează”, „aprobă”,

„încuviinţează”, „suspendă”, „verifică”, „recunoaşte”, „anulează”, etc.

Art. 27 din Constituţia din 1948 este definit „clar şi logic” în art. 84 din

Constituţia din 1952. Această definire „clară şi logică” a reprezentat introducerea

propoziţiei: „Şcoala este despărţită de Biserică”, adică separarea şcolii de Biserică.

29 Teodor N. Manolache, Noua Constituţie şi Biserica, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1948, pp. 205 – 206.

30 Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 21.31 Prof. Pr. Liviu Stan, op. cit., p. 844.32 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 491.

Legea cultelor, emisă la 4 august 1948, permitea supremaţia statului – prin

Ministerul Cultelor, transformat în 1957 în Departamentul Cultelor – asupra vieţii

religioase. Regimul comunist a mimat libertatea religioasă, prin constituţiile sale

succesive, deşi ducea pragmatic o politică ateistă. Competenţele confesiunilor din

România au fost limitate strict la clădirile bisericilor, fiindu-le interzisă orice

manifestare vizibilă.33

Deşi Constituţia şi implicit statul român garantau „libertatea de conştiinţă şi

libertatea religioasă” sau faptul că „toate cultele sunt libere şi egale în faţa legii”,

totuşi statul comunist – prin regimul general al cultelor enunţat la 4 august - nu va

recunoaşte oficial decât existenţa a 14 culte. Sunt în acest fel scoase în afara legii

Biserica Greco-Catolică, Martorii lui Iehova, şi alte câteva culte neoprotestante.

Acestea din urmă erau acuzate că „ar avea o ideologie vecină cu cea legionară

teocratică şi anticreştină sau că ar fi purtătoarele de cuvânt al Statelor Unite ale

Americii”.34

Regimul general al cultelor religioase a fost reglementat de Decretul nr. 177

al Marii Adunări Naţionale.35 Preoţii devin salariaţi de stat , iar Biserica era

controlată de stat. Conform art. 29, bunurile mobile şi imobile ale cultelor

religioase, ale diferitelor părţi constitutive, aşezămintelor, ordinelor şi

congregaţiunilor, vor fi inventariate de organele lor statutare. Organele centrale ale

cultelor religioase vor comunica toate datele cu privire la aceste inventare

ministerului Cultelor, pentru exercitarea dreptului de verificare şi control. În plus,

toate cultele au bugete proprii, dar acestea sunt supuse controlului Ministerului

Cultelor.

Noua lege avea 62 de articole şi cuprindea: dispoziţiuni generale în legătură

cu libertatea religioasă şi cu libertatea organizării cultelor, raporturile dintre stat şi

33 Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, op.cit., p. 6.34 Oliver Gillet, Religie şi naţionalism, Ideologia Bisericii Ortodoxe sub regimul comunist, Bucureşti, 2000, p.49.35 În anul 1951 Editura Ministerului Cultelor a publicat statutele celor 14 culte religioase recunoscute de stat, precedate de legea pentru regimul general al cultelor religioase.

cultele religioase, activitatea şi patrimoniul cultelor, raporturile dintre culte,

situaţia învăţământului religios şi unele dispoziţiuni finale şi tranzitorii.36

Ca o consecinţă imediată a libertăţii cultice, pentru restabilirea deplină a

egalităţii de tratament a cultelor faţă de stat, se desfiinţează privilegiile intereselor

străine generatoare de tulburări, prin denunţarea Concordatului cu Vaticanul, la 17

iulie 1948.37 Concordatul cu Vaticanul, prin care statul român a recunoscut dreptul

de jurisdicţie deplină a Vaticanului asupra cultului din România, a fost semnat în

anul 1929.

La scurt timp au fost modificate unele dispoziţiuni din Legea pentru

regimul general al Cultelor, aceste modificări având ca scop limitarea puterii

Cultelor. Astfel la art. 12, prin care se dă cultelor dreptul să-şi conducă în mod

autonom afacerile lor interne, s-a adăugat un aliniat în baza căruia Ministerul

Cultelor va verifica şi controla bunurile mobile şi imobile, întrucât aparţin unei

colectivităţi componente a statului.

Între alin. 3 şi 4 din art. 12, se introduce următorul aliniat: „Bunurile

mobile şi imobile constituind patrimoniul cultelor, a diferitelor părţi constitutive,

fundaţiuni, asociaţiuni, sau instituţiuni de orice fel, vor fi inventariate de organele

lor legale. Organele centrale ale cultelor vor comunica toate datele cu privire la

aceste inventare Ministerului Cultelor, pentru exercitarea dreptului de verificare şi

control”.

Un alt articol prin care statul a limitat puterea cultelor a fost art.27 care s-a

modificat ulterior astfel: „ Şefii cultelor, precum şi mitropoliţii, episcopii, [....], nu

vor fi recunoscuţi şi introduşi în funcţiune, decât după aprobarea Prezidiului

Republici Populare Române, dată pe baza recomandării Ministerului Cultelor,

după depunerea jurământului de credinţă.”

36 Redacţia, Noua lege a cultelor, în rev. B.O.R., nr. 5-8, 1948, p. 37937 Preot Emil Nedelescu, Regimul de democraţie populară şi libertăţile religioase, în rev. Mitropolia

Olteniei, nr. 7-8, 1954, p. 300.

Articolul 34 a fost modificat astfel: „Ministerul Cultelor va verifica şi

controla de asemenea şi gestiunea veniturilor provenite din patrimonii proprii ale

Cultelor sau din orice altă sursă de venituri.”38

Alături de aceste articole au fost modificate şi alte articole, observându-se

clar dorinţa statului de o subordona cultele religioase Ministerului Cultelor,

respectiv statului.

Ministerul Cultelor a fost transformat după model sovietic şi condus de

celebrul preot militar Constantin Burducea. Relaţiile dintre Patriarhie şi Ministerul

Cultelor, până la transformarea acestuia într-un Secretariat de Stat au fost

permanent tensionate.

În perioada comunistă, miniştrii Cultelor (din 1957 ministerul a fost

transformat în departament) au fost: pr. Constantin Burducea (6.03.1945-

30.11.1946), Radu Roşculeţ (1.12.1946-29.12.1947), Stanciu Stoian (30.12.1947-

23.04.1951),Vasile Pogăceanu (23.04.1951-2.06.1952), Petre Constantinescu-Iaşi

(28.01.1953-19.03.1957) Dumitru Dogaru (secretar general al Departamentului

Cultelor; din 1970 – preşedintele Departamentului Cultelor; 1957-1975),

Gheorghe Nenciu (1975-4.02.1977), Ion Roşianu (4.02.1977-7.05.1984) şi Ion

Cumpăşanu (7.05.1984-18.01.1990).39

Departamentul cultelor obliga toate cultele recunoscute ca, în urma unor

întruniri (ex.: Adunarea Naţională Bisericească), să trimită scrisori sau telegrame

prin care să-şi exprime recunoştinţa faţă de conducătorul suprem, pentru condiţiile

de libertate şi bunăstare în care îşi desfăşoară activitatea.

Departamentul cultelor a împiedicat cât mai mult posibil activităţile

religioase (a şcolilor duminicale, sau a pelerinajelor, de exemplu). Este trist faptul

că Departamentul Cultelor s-a amestecat în procesul de numire/alegere a noi

membrii în ierarhia bisericească şi în cea a cultelor. O altă direcţie a activităţii

38 T. N. Manolache, Modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al Cultelor, în rev. B.O.R., nr. 3-4, 1948, pp. 199-200. 39 Secretariatul de Stat pentru Culte, Viaţa religioasă în România, Studiu documentar, Bucureşti, 1999, p. 97, apud George Enache, op.cit., p. 23.

Departamentului Cultelor a fost influenţarea liniei politice a ieşirilor Bisericii în

străinătate.

Printre cei care au ocupat funcţia de miniştri ai Departamentului Cultelor au

fost şi Gheorghe Pop, Constantin Burducea şi Stanciu Stoian, care au asigurat

ingerinţele statului sovietizat, în activitatea Bisericilor, dezlănţuindu-se prigonirea

feţelor bisericeşti încă din 1945.

Aşadar, din anul 1948 a început un control permanent exercitat asupra

slujitorilor Bisericii, prin aşa numiţii „inspectori de culte” din cadrul Ministerului,

iar mai târziu al Departamentului Cultelor, dintre care unii erau ofiţeri de

securitate, care supravegheau atent instituţiile bisericeşti, gata oricând să reprime

eventualele acţiuni considerate contrare intereselor regimului politic ateu. Erau

controlate mai ales legăturile cu teologii din alte ţări veniţi în România, iar

participările teologilor români la Congrese şi întruniri ştiinţifice peste hotare se

puteau face numai cu acordul Departamentului Cultelor.40

Decretul nr. 334/1970 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului

Cultelor prevede atribuţii care denotă controlul exercitat de stat asupra vieţii

religioase. Această instituţie avea drept de contol şi supraveghere, aproba

înfiinţarea unităţilor de cult, a mănăstirilor, putea suspenda orice dispoziţii ale

cultelor şi avea dreptul de a cere acestora orice fel de date şi informaţii.

Aşadar, deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, totuţi regimul

comunist a dus o politică militant ateistă, de reducere a rolului religiei. S-a urmărit

cu consecvenţă ca Biserica să-şi restrângă activitatea doar la planul strict liturgic,

fiind îndepărtată din armată, peninteciare şi aşezămintele de ocrotire socială.41

40 Pr.Prof Dr. Mircea Păcurariu,I.B.O.R… op.cit., p. 482.41 Ministerul Culturii şi Cultelor, Viaţa religioasă din România, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, pp. 10-11.

II. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERIOADA

COMUNISTĂ

A. SCHIMBĂRI STRUCTURALE SURVENITE DUPĂ 1945.

1. Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române

Biserica Ortodoxă Română s-a organizat şi administrat din cele mai vechi

timpuri după sfinte canoane, care reprezintă legea fundamentală sau constituţia

Bisericii.

Statele înseşi, recunoscând dreptul Bisericii de a se conduce după codul

canonic ortodox, acordă acestuia caracterul de Constituţie cu caracter

interbisericesc, obligatorie pentru toate legile interne, - statute, regulamente, etc. -,

pe care le adoptă şi le acomodează la condiţiile concrete de existenţă, fiecare

Biserică autocefală, şi recunosc implicit dreptul Bisericii autocefale de a se

conduce după acest cod şi după legile proprii elaborate în baza acestuia, cu

respectarea legilor statului în cadrul căreia Biserica autocefală îşi desfăşoară

activitatea.42

Astfel, în relaţia cu statul, cu societatea în mijlocul căreia îşi desfăşoară

misiunea sa dumnezeiască, Biserica Ortodoxă Română se organizează şi

funcţionează potrivit unui statut special.

Constituţia din 13 aprilie 1848, Legea învăţământului public, din 2 august

1948, şi Legea Cultelor, din 4 august 1948, prin caracterul lor laic creau premise

noi pentru legislaţia Bisericii, datorită faptului că prin aceste legi, Bisericii nu-i se

42 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Bazele canonice ale organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române, în „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.180.

mai recunoaşte caracterul de instituţie de stat, ea devenind unul dintre cele 14 culte

religioase libere, având facultatea de a se organiza şi funcţiona liber (art. 27 din

Constituţie), ca instituţie religioasă autonomă, neîncadrată în aparatul de stat,

urmând să-şi întocmească un nou statut de organizare şi funcţionare (art. 56 din

Legea Cultelor), iar şcolile de învăţământ teologic, pentru pregătirea personalului

cultului, erau separate de şcolile din sistemul învăţământului public de stat, în

programa cărora nu mai păstra învăţământul religios (art. 27 din Constituţie, art.

44 din Legea Cultelor; art.1 din Legea Învăţământului).43

Revizuirea şi adaptarea legislaţiei bisericeşti la noile condiţii s-a început

încă din 1948 prin adoptarea noului statut de organizare şi funcţionare a B.O.R. de

către Sfântul Sinod, la 19-20 octombrie 1948, şi aprobat de Prezidiul Marii

Adunări Naţionale, prin decretul numărul 233, la 23 februarie 1949, publicat în

Monitorul Oficial nr. 47 din 25 februarie 1949. An de an noua legislaţie

bisericească a sporit mereu prin întocmirea şi punerea în aplicare a unor

regulamente, în conformitate cu prevederile statului (art.38, 86, 99, 118, 127, etc.)

şi deodată cu nevoile Bisericii. Legiuirile elaborate până în 1953 s-au strâns în

colecţia „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1953, în vigoare cu

toate amendamentele aduse de Adunarea Naţional Bisericească. Revizuirea,

adaptarea şi întregirea acestor legiuiri a continuat, şi ele au fost publicate în

buletinul oficial al Patriarhiei Române, revista „B.O.R”.

Astfel, sub osteneala Pr. Prof. Dr. Liviu Stan şi a Pr. Consilier Dr.

Gheorghe Soare au fost alcătuite începând cu anul 1948 Legiuirile şi Statutul,

adăugându-se în anii următori Regulamentele de aplicare.

Noul Statut cu care a fost înzestrată B.O.R. este prima operă de legiuitori

bisericeşti a Î.P.S. Patriarh Justinian. Faţă de Legea şi Statutul din 1925, ele

reprezintă un foarte mare pas făcut înainte, pe linia progresului în organizarea

43 Ibidem, p.174.

vieţii bisericeşti, atât în ce priveşte adâncirea şi extinderea aplicării unor principii,

cât şi în ce priveşte unele particularităţi ale lui.44

Prin acest statut s-a stabilit organizarea Bisericii noastre cu toate organele

ei centrale şi locale.Prin art.2 din Statut s-a precizat că B.O.R. este atotcefală şi

unitară în organizare, subliniindu-se totodată faptul că „ea îşi păstrează unitatea

dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica ecumenică a Răsărituluui”.

Organizată ca Patriarhie autocefală, B.O.R. cuprindea în 1948, 5 mitropolii cu 12

eparhii sufragane. Tot de Sfântul Sinod al Bisericii noastre depinde şi Episcopia

Misionară Română cu sediul la Detroit45.

Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române

cuprinde următoarele: Dispoziţiuni generale (art.1-4), patru părţi: Organizare

(art.5-114), Despre cler (art.115-158), Instituţiile anexe ale Bisericii Ortodoxe

Române (art.159-167) şi Dispoziţii diverse (art.168-207).46

În dispoziţiuni generale se arată principiile canonice fundamentale cu

aplicare în organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române; principiul:

teritorial (art.1 St.), autocefaliei (art.2 St.), unităţii dogmatice, canonice şi a

cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului şi a unităţii în organizare (art.2 St.);

sinodal-ierarhic (art.3 St.), autonomiei (art.3 St. ), loialităţii faţă de Stat (art.4 St.)

şi patriarhatul ca instituţie (art.29-30 St.).47

Partea I, Organizarea, cuprinde organizarea teritorială (art. 5-7 St.),

organizarea centrală, cu indicarea organelor de conducere şi administrare (art.8-38

St.), organizarea locală cu indicarea părţilor componente şi organelor locale de

conducere şi administrare (art.39-114 St.)

Organizarea centrală. Organizată ca Patriarhie, cu titulatura „Patriarhia

Română”, sub raportul orânduirii canonice şi administrative, Biserica Ortodoxă

Română cupride 12 eparhii, repartizate în 5 Mitropolii: I. Mitropolia Ungro-

44 Pr.Prof.Liviu Stan, Legislaţia bisericească a I.P.S. Patriarh Justinian, în rev. B.O.R., nr.5-6,1953, p.506 45 Mircea Păcurariu, B.O.R. după 23 august 1944, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, 1969, p.528.46 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca şi Dr. Sorin Joantă, Administraţie Bisericească parohială şi legislaţie, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Ediţia a II-a, Sibiu, 2002, p. 220.47 Ibidem

Vlahiei cu eparhiile: 1. Arhiepiscopia Bucureştilor, 2. Episcopia Buzăului, 3.

Episcopia Dunării de jos (în care a fost încorporată şi Episcopia Constanţei); II.

Mitropolia Moldovei şi Sucevei cu eparhiile: 1. Arhiepiscopia Iaşilor, 2. Episcopia

Romanului şi Huşilor; III. Mitropolia Ardealului cu eparhiile: 1. Arhiepiscopia

Alba Iulia şi Sibiu, 2. Episcopia Oradiei, 3. Episcopia Vadului, Feleacului şi

Clujului; IV. Mitropolia Olteniei cu eparhiile: 1. Arhiepiscopia Craiovei, 2.

Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului cu eparhiile: 1.

Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, 2. Episcopia Aradului, Ienopolei şi

Hălmagiului.48 Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române este constituită

din organe centrale deliberative – Sfântul Sinod şi Adunarea Naţional Bisericească

– şi din organele centrale executive – Consiliu Naţional Bisericesc şi Administraţia

Patriarhală (art.8). Sfântul Sinod se compune din Patriarh ca Preşedinte şi toţi

Mitropoliţii, Episcopii şi Vicarii Patriarhali în funcţiune, ca membrii (art.11). În

timpul dintre sesiunile Sfântului Sinod funcţionează Sinodul Permanent, format

din Patriarh ca Preşedinte şi Mitropoliţii, în funcţiune, ca membrii (art.17).

Adunarea Naţională Bisericeacă, ca organ reprezentativ central peste toate

chestiunile economico-administrative, se compune din câte trei reprezentanţi ai

fiecărei eparhii, un cleric şi doi mireni, delegaţi din adunările eparhiale respective,

pe termen de 4 ani (art.21). Consiliul Naţional Bisericesc este organul suprem

administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv al

Sfântului Sinod şi al Adunării Naţionale Bisericeşti. El se compune din 9 membrii:

3 clerici şi 6 mireni, aleşi de Adunarea Naţional Bisericească, pe termen de 4 ani şi

din consilierii administrativi, ca membrii permanenţi (art.25).49

Patriarhul, ca întâiul stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, în

exercitarea atribuţiunilor sale executive este ajutat de: 2 vicari arhierei, 6 consilieri

administrativi, care fac parte de drept din Consiliu Naţional Bisericesc, de

cancelaria patriarhală şi de corpul de inspecţie şi control. Noul Statut precizează

48 Prof. Iorgu Ivan, Statutele de organizare a cultelor religioase din Republica Populară Română, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, 1952, p. 221; de văzut şi Pr. Prof..Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R.…, pp. 491-493.49 Ibidem.

mult mai bine atribuţiunile Patriarhului, prevăzând şi exercitarea dreptului de

devoluţiune.(art.30).

Organizarea locală. Părţile componente şi organele locale ale Bisericii

Ortodoxe Române sunt: Parohia, Protopopiatul, Mănăstirea, Eparhia şi Mitropolia

(art.39), toate – inclusiv Patriarhia – fiind persoane juridice de drept public (art.

186). Fiecare din părţile componente ale Bisericii are dreptul de a se conduce şi

administra, independent pe altă parte componentă de acelaşi grad şi de a participa

prin reprezentanţii săi la lucrările părţilor componente superioare. Modul de

constituire şi funcţionare a părţilor componente şi organelor locale de acelaşi grad,

sunt identice pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Parohia şi Episcopia au atât organe deliberative, cât şi organe executive

Adunarea Parohială, ca organ deliberativ al Parohiei, se compune din

toţi bărbaţii credincioşi majori ai Parohiei, nepătaţi şi ia hotărâri valabile cu votul

majorităţii membrilor prezenţi, iar Consiliul Parohial, ca organ executiv – pe

timpul când Adunarea Parohială nu este întrunită exercitând şi atribuţiile acestuia,

în condiţiile prevăzute de art.63 – este format din 7,9 sau 12 membrii, după cum

parohia are pănă la 1500, 2500 şi peste 2500 suflete, aleşi de Adunarea Parohială

dintre membrii săi (art.60). Hotărârile Adunării Parohiale şi ale Consiliului

Parohial, în chestiuni mai importante, sunt aduse la îndeplinire numai după

prealabila aprobare a Consiliului Eparhial (art.53 al. ultim).

Adunarea Eparhială este organul deliberativ pentru toate chestiunile

administrative, culturale şi economice ale Eparhiei şi se compune din 30 de

membrii, în proporţie de 1/3 clerice şi 2/3 mireni aleşi pe termen de 4 ani, de către

delegaţii consiliilor parohiale pentru membrii mireni şi de către preoţi şi diaconi

pentru membrii clerici, pe circumscripţii stabilite de Consiliul Eparhial şi ratificate

de Adunarea Eparhială (art.91, 92, 93).

Consiliul Eparhial ca organ executiv al Adunării Eparhiale, se compune

din Episcop ca preşedinte, din vicarul eparhial, din consilierii administrativi ca

membrii permanenţi numiţi de chiriarh, cu avizul Consiliului Eparhial şi din 9

membrii: 3 clerici şi 6 mireni, aleşi pe termen de 4 ani de Adunarea Eparhială.

Episcopul este preşedinte atât al Adunării Eparhiale (art.97), cât şi al

Consiliului Eparhial (art.101). În caz de vacanţă sau când Episcopul ar fi

împiedicat de ceva să ia parte, şedinţele pot fi prezidate şi de către locţiitorul sau

delegatul său. Art 99 din Statut conţine o dispoziţiune, care asigură păstrarea

fiecărui organ eparhial, în cadrul atribuţiunilor sale canonice şi legale, fără a

stânjenii desfăşurarea activităţii în eparhie. Astfel, dacă episcopul sau

arhiepiscopul ar aprecia că anumite hotărâri ale adunării eparhiale sau ale

consiliului eparhial ar putea vătăma interesele Bisericii sau ale statului, el poate să

nu execute aceste hotărâri; însă este obligat ca în termen de o lună să le trimită cu

raport motivat Consiliului Naţional Bisericesc. Executarea unor asemenea hotărâri

se face numai după confirmarea lor de către Consiliul Naţional Bisericesc. Sub

această formă, nici Adunarea Eparhială sau Consiliul Eparhial nu pot impune

episcopului spre executare, hotărâri care după părerea lui ar vătăma interesele

Bisericii sau ale Statului, nici episcopul nu poate să lucreze arbitrar.

Sinodul Mitropolitan, prevăzut de art. 112 şi 113 nu poate funcţiona în

toate circumscripţiile mitropolitane, ştiindu-se că „pentru ca sinodul să-şi poată

îndeplini datoria cu competenţă şi pentru ca hotărârile lui să aibă putere deplină,

trebuie să fie format cel puţin din 3 membrii şi anume din mitropolit şi 2

episcopi.50

Episcopii, Mitropoliţii şi Patriarhul se aleg prin vot secret, de un Colegiu

Electoral, constituit din membrii Adunării Naţionale Bisericeşti şi cei ai Adunării

Eparhiale ai Eparhiei vacante la care se adaugă ca membrii de drept preşedintele

Consiliului de Miniştri, Ministerul Cultelor sau delegaţiilor, un delegat a Marii

Adunări Naţionale, întru cât a fi bărbaţi şi ortodocşi şi rectorii institutelor teologice

de grad universitar (art.130). Patriarhul se alege dintre Episcopii, Arhiepiscopii sau

50 Nicodim Milaş, Drept Bisericesc, p. 261, n. 23; can. 16, 20 Antiohia, după Pr.Prof. Iorgu Iovan, Statutele…, pp. 222-223.

Mitropoliţii în funcţiune; Episcopii şi Mitropoliţii pot fi aleşi dintre monahi sau

preoţi din categoria I, văduvi prin deces. (art.129).51

Partea a II-a priveşte clerul: pregătirea clerului (art.115-118 St.),

recrutarea personalului bisericesc: numirea clerului din parohii (art.119-128 St.),

alegerea clerului superior (art.129-132 St.), obligaţiile şi drepturile clerului şi

cântăreţilor din parohie (art.134-137 St.), despre conferinţele clerului (art.138 St.),

distincţii bisericeşti (art. 139-144), disciplina clerului (art.145-158 St.). 52

Partea a III-a priveşte instituţiile anexe: Institutul biblic şi de misiune

ortodoxă de pe lângă Patriarhia Română (art.160-162 St.), Fondul de asigurare a

bunurilor bisericeşti (art.163-164 St.), şi Casa de ajutor reciproc a clerului şi

salariaţilor bisericeşti pe lângă fiecare eparhie.

Partea a IV-a, Dispoziţii diverse reglementează probleme privind: averea

bisericească (art.168-171 St.), edificiile bisericeşti (art.172-180 St.), cimitirele

rurale (art.181-185 St.), personalitatea juridică a unităţilor bisericeşti (art.186 St.),

despre incompatibilităţi (art.187-192 St.), despre asociaţia de eparhii (art.193 St.),

despre dreptul de succesiune al ierarhilor şi monahilor (art.194-197 St.), despre

stemele eparhiilor (art.198 St.), buletinul oficial (art.199 St.), dispoziţii finale şi

tranzitorii (art.200-205 St.), şi modificarea statutului (art.206-207 St.)53

Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române este atât un

document juridic al autonomiei Bisericii, cât şi un document istoric.

Aidoma unei Constituţii, Statutul, pe de o parte oglindeşte realităţile vieţii

Bisericii sub aspectul ei de societate văzută şi organizată juridic după norme

proprii, înregistrează aceste realităţi şi le fixează cadrul juridic, precizează adică

formele proprii canonice şi juridice ale vieţii bisericeşti, cadrul în care aceasta îşi

va desfăşura activitatea, iar pe de altă parte, pe temeiul realităţilor deja existente, a

înfăptuirilor date, deschide perspectiva unor transformări şi înfăptuiri viitoare,

creează posibilitatea acestora şi chiar le enunţă programatic indicându-le pe cele

51 Pr.Prof. Iorgu Iovan, op.cit., pp.221-223.52 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca şi Dr. Sorin Joantă, op.cit., p. 221.53 Ibidem.

mai importante, fixând obiectivele noi ale vieţii bisericeşti.54 Aşadar, noul Statut,

are atât un caracter dogmatic cât şi un caracter programatic – creator. El reprezintă

şi un bilanţ, şi un plan de acţiune.

Importanţa noului statut rezidă în următoarele: 1. în faptul că este prima

legiuire pe care, în epoca modernă, Biserica Ortodoxă Română şi-o dă în deplină

libertate şi pe picior de egalitate cu toate celelalte culte din R.P.R.; 2. în faptul că

el afirmă într-o formă nouă, sau numai restabileşte în multe privinţe canonicitatea

organizaţiei noastre bisericeşti; 3. în faptul că el pune de acord sinodalitatea

Bisericii cu constituţionalismul democratic, adâncindu-i sensul şi lărgind aplicarea

acestuia în Biserică, şi în fine, 4. în faptul epocal, că el este după anul dezbinării

1700, prima legiuire bisericească a întregii suflări creştine româneşti, este noua

„pravilă mare” a Bisericii Ortodoxe Române reîntregite prin revenirea foştilor

greco-catolici la legea strămoşească.55

2. Cele 13 Regulamente

Noul Statut a fost urmat apoi de 13 regulamente, prin care s-au dezvoltat

în amănunt principiile canonice fundamentale cuprinse în Statut şi s-au arătat

modalităţile practice de aplicare a acestora cu privire la instituţiile bisericeşti.

În continuarea operei întreprinsă de către I.P.S. Patriarh Justinian de a

înzestra Biserica Ortodoxă Română cu orânduirile legale cele mai potrivite

vremurilor noi şi în acelaşi timp cele mai apropiate de spiritul canonic şi de

tradiţiile ortodoxe, în ianuarie 1950, s-a venit cu un nou regulament de procedură

al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române. El se

întemeiază pe dispoziţiile art.158 din Statut, care stabileşte că atât constituirea, cât

şi competenţa organelor disciplinare bisericeşti, ca şi procedura de judecată, se vor

determina printr-un regulament special întocmit de Sfântul Sinod şi aprobat de

54 Pr. Prof. Liviu Stan, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Studii Teologice, Nr. 7-8 / 1949, p. 641.55 Pr. Dr. L .Pădureanu, Veac nou în Biserica Ortodoxă Română, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1950., p. 578.

Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Acesta este cel dintâi regulamnt izvorât din

noul Statut.56

Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată

ale Bisericii Ortodoxe Române, elaborat de Sfântul Sinod la 8 iunie 1948, este

alcătuit din 3 capitole: Competenţa Regulamentului (art. 1), Abateri şi delicte

disciplinare (art. 2-52), Instanţe disciplinare şi de judecată bisericească (art. 53-

248), şi Dispoziţii finale (art. 249-252).

Regulamentului de procedură i-a urmat o serie de alte regulamente de o

importanţă covârşitoare pentru aplicarea principiilor şi normelor înscrise în

Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, şi anume:

- Regulamentul pentru alegerea, funcţionarea şi dizolvarea organelor

deliberative, în parohiile, protopopiatele şi eparhiile din Patriarhia Română,

elaborat Sfântul Sinod la 25 februarie 1950 şi aprobat de Departamentul Cultelor

la 18 august 1950, are un preambul şi 3 părţi cu capitole şi secţiuni.

- Regulamentul organelor centrale din Patriarhia Română, elaborat de

Adunarea Naţională Bisericească la 26 februarie 1950, aprobat de Departamentul

Cultelor la 18 august 1950.

Regulamentul pentru determinarea atribuţiunilor Patriarhului şi pentru

funcţionarea organelor centrale deliberative, administrative şi executive din

Patriarhia Ortodoxă Română: Sfântul Sinod, Sinodul Permanent, Adunarea

Naţională Bisericească, Consiliul Naţional Bisericesc, Administraţia Patriarhală,

Cancelaria Patriarhală şi Instituţiile Anexe, are 5 capitole cu mai multe secţiuni.

- Regulamentul pentru administrarea averilor din Patriarhia Română a

fost elaborat de Adunarea Naţională Bisericească la 29 februarie 1950.

- Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului din parohii,

examenele de capacitate, definitivare şi selecţionare pentru Capitală, ale

56 Pr. Prof. Liviu Stan, Legislaţia bisericească..., p. 512.

diaconilor şi preoţilor din Biserica Ortodoxă Română, elaborat de Sfântul Sinod

la 28 februarie 1950, aprobat de Departamentul Cultelor la 28 septembrie 1950.57

În afară de aceste regulamente, Sfântul Sinod a aprobat tot în 1950, un alt

regulament important, a cărui aplicare a început încă de atunci şi anume:

- Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea

administrativă şi disciplinară a mănăstirilor, publicat în Legiuirile Bisericii

Ortodoxe Române, aprobat de Departamentul Cultelor la 26 martie 1953.58

- Regulamentul interior pentru Adunarea Naţională a Bisericii

Ortodoxe Române, elaborat de Sfântul Sinod la 23 octombrie 1948.

- Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Caselor de Ajutor

Reciproc ale clerului, de pe lângă eparhii, elaborat de Adunarea Naţională la 15

iunie 1952 şi aprobat de Departamentul Cultelor la 17 februarie 1953.59

- Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Fondului de

asigurare a bunurilor bisericeşti, a fost elaborat de Adunarea Naţională

Bisericească la 15 iunie 1952 şi aprobat de Departamentul Cultelor la 17 februarie

1953.

- Regulamentul şcolilor de învăţământ teologic, elaborat de Sfântul

Sinod la 14 iunie 1952, este alcătuit din Dispoziţii generale (art. 1-6), şi două părţi:

1. Şcolile de cântăreţi bisericeşti şi seminarile teologice; 2. Institutele Teologice

Universitare.

Toate prevederile acestui regulament se corelează cu reglementările legale

mai noi care completează sau modifică anumite enunţuri (Legea învăţământului,

decrete şi hotărâri de guvern referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiilor

de învăţământ la toate nivelele, organizarea, desfăşurarea doctoratului şi acordarea

titlului de doctor, etc.)60

57 Acest regulament a fost restructurat în anul 1989.58 Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea vieţii monahale a fost revizuit în 1959 şi reactualizat în 1998.59 Regulamentul a fost restructurat în 1962.60 Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor de învăţământ teologic din Biserica Ortodoxă Română a fost revizuit în anii 1956, 1966, 1988.

Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale

şi mănăstireşti din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, a fost elaborat de

Adunarea Naţională Bisericească în 1882.

Tot în acelaşi timp a apărut şi Regulament tip privind administrarea

cimitirelor şi crematoriilor localităţilor, aprobat prin ordinul Comitetului pentru

Problemele Consiliilor populare nr. 25 şi Ministerul Sănătăţii nr. 261 din 25 iunie

1982.

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Internatelor Institutelor

Teologice de Grad Universitar ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost elaborat de

Patriarhia Română în 1954. În 1972 a apărut Regulamentul privind activitatea

profesională a studenţilor, aprobat prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi

Învăţământului, nr. 1689/18.VIII. 1972.

Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Casei de Pensii a

Bisericii Ortodoxe Române, a fost elaborat de Adunarea Naţională Bisericească.

Astăzi nu mai are domeniu de aplicare întrucât personalul angajat al Patriarhiei

Române la orice nivel: parohie, protopopiat, centru eparhial, patriarhie,

beneficiază de prevederile Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte

drepturi de asigurări sociale, publicată în M.O. nr. 140 din 1 aprilie 2000, care a

modificat Legea 3/1997.61

3. Aplicarea Legii Cultelor şi Statutului B.O.R.

Venirea comunismului a adus o Lege a cultelor extrem de restrictivă,

controlul statului fiind prezent la toate nivelurile şi structurile bisericeşti.

Patriarhul Justinian, redactând noul Statut al Bisericii Ortodoxe Române, va

prevede din nou, în mod expres, şi în totală disonanţă cu cadrul legislativ statal al

După 1990 s-a procedat la reorganizarea învăţământului teologic în cadrul şcolilor de stat. Religia devine materie de studiu în şcolile generale şi licee, seminarile au devenit licee cu profil teologic, iar institutele teologice au trecut în cadrul Universităţilor schimbându-şi titulatura în Facultăţi de Teologie. Organizarea şi funcţionarea lor se face după legile statului, Legea Învăţământului, Statutul cadrului didactic etc., în corelare cu cele bisericeşti.61 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca şi Dr. Sorin Joantă, op.cit., pp. 221- 228.

momentului, autonomia Bisericii. Astfel, articolul 3 al Statutului prevede:

„Biserica Ortodoxă Română…se administrează în mod autonom prin organe

proprii reprezentative.”

Organul Bisericii abilitat să apere autonomia bisericească este Adunarea

Naţională Bisericească, cea care „susţine interesele şi drepturile Bisericii Ortodoxe

Române” (Statut art.20 lit. a), implicit cel mai mare drept al ei în raport cu statul,

autonomia.62

Prin acest Statut – care are la bază principiile celui şagunian din 1968 -, s-

au stabilit organizarea Bisericii Ortodoxe Române, precum şi atribuţiile organelor

centrale şi locale. Prin art. 2, se precizează că „Biserica Ortodoxă Română este

autocefală şi unitară în organizarea sa”, păstrând „unitatea dogmatică, canonică şi

a cultului cu Biserica ecumenică a Răsăritului”, iar art. 3 stabileşte că administraţia

Bisericii Ortodoxe Române este autonomă, efectuându-se prin organele

reprezentative alese de cler şi credincioşi”.63

Regimul comunist, prin Legea cultelor, a impus obligativitatea pentru

toate cultele de a înainta documentaţia în vederea unei noi recunoaşteri, cultele

fiind obligate să îndeplinească nişte condiţii clare definite de către stat.

Recunoaşterea, ce intervenea prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale,

dat la propunerea Guvernului, pe baza unui nou statut şi a unei mărturisiri de

credinţă aprobate de Ministerul cultelor (art. 13-14 din Lege), era condiţionată de

faptul ca practicile şi ritualurile lor să nu fie contrare Constituţiei, securităţii sau

ordinei publice şi bunelor moravuri (art. 6) şi de existenţa unei organizaţii centrale

la nivel naţional care să reprezinte cultul în relaţiile cu statul (art. 12)

Decretul pentru regimul general al cultelor din 1948 are prevederi extrem

de restrictive şi de amănunţite în ceea ce priveşte controlul exercitat de stat. În

respectivul act normativ apare de 30 de ori menţionat Ministerul cultelor sau

ministrul cultelor cu atribuţii foarte diverse exprimate prin verbe precum:

62 Ionuţ Corduneanu, op.cit., p. 368.63 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, IBOR…, p.491.

„propune”, „examinează”, „aprobă”, „încuviinţează”, „suspendă”, „verifică”,

„recunoaşte”, „exercită dreptul de verificare şi control”, „anulează”, practic toate

activităţile Bisericii, inclusiv cele cu conţinut pastoral-misionar, fiind supuse

intervenţiei statului.

Statutul Patriarhului Justinian prevedea într-un singur loc, la art.4, dreptul

de control al statului prin Ministerul Cultelor, şi acesta doar cu precizarea expresă

că acest control este oricum „prevăzut de Constituţia Republicii Populare Române

şi de legea pentru regimul general al cultelor”.64

Decretul privind cultele din 1948, în art.22, va menţine linia tradiţională şi

canonică, în sensul că Biserica decide, însă Statul confirmă prin decret, hotărârea

respectivă. Acelaşi lucru îl repetă şi Statutul din 1949 în art.7. Pe motiv că

salarizează şi întreţine în mare măsură Biserica, Statul comunist va hotărî prin

acelaşi articol de lege că „pentru crearea şi funcţionarea de eparhii se vor socoti în

medie 750.000 de credincioşi de fiecare eparhie”. Scump plătit sprijin al statului,

în fapt o ingerinţă menită să reducă numărul ierarhilor şi posibilitatea lor de a

aduce o misiune reală în cazul unui număr atât de mare de credincioşi. Patriarhul

Justinian va include în Statutul său prevederea că şi desfiinţarea eparhiilor se poate

face tot numai în urma hotărârii a Adunării Naţionale Bisericeşti, dar hotărârea

Statului în această privinţă era deja luată, fiind aplicată încă din anul 1948, deci

anterior adoptării Statutului, prin desfiinţarea eparhiilor de Huşi, Argeş, Constanţa,

Caransebeş şi Maramureş.

Prin Decretul din 1948 în baza principiului separaţiei, neenunţat expres,

dar aplicat în practică, se va desfiinţa Episcopia armatei, prin abrogarea Legii

pentru organizarea clerului militar din 1921 (art.58 Decret). Prevederea că

membrii clerului sunt obligaţi a acorda asistenţă şi servicii religioase ostaşilor ori

de câte ori li se cere, „refuzul de a îndeplini această obligaţie constituind o abatere

se va sancţiona disciplinar”. (art.58, al. 2 Decret), chiar dacă nu constituie decât o

64 Ionuţ Corduneanu, op.cit., pp. 372-373.

formă de ipocrizie, arată odată în plus că regimul comunist nu a avut puterea să

legifereze separaţia radicală de Biserică.65

Şi prin Statutul din 1949 va fi prevăzută participarea unor înalţi demnitari

ai Statului la alegerea ierarhilor, chiar dacă în număr mai restrâns. Astfel, art.130

al.2 din Statut prevedea că din colegiu electoral fac parte ca membrii de drept

Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ministerul Cultelor şi un delegat al Marii

Adunări Naţionale, „întrucât ar fi bărbaţi şi ortodocşi”, subliniere necesară în

condiţiile în care regimul comunist acordase drepturi politice femeii.

Ierarhii erau confirmaţi prin decret de către Prezidiul Marii Adunări

Naţionale şi depuneau un „jurământ de credinţă” în faţa ministrului cultelor după

formula stabilită în art.21 din Decretul privitor la culte. Toţi clericii erau obligaţi

să depună un jurământ similar în faţa şefilor lor ierarhici, după o formulă stabilită

tot de către stat. Funcţionarii bisericeşti neclerici urmau a depune jurământ „în faţa

autorităţilor competente de stat”.

Prin întreg capitolul IV, intitulat „Despre patrimoniul cultelor religioase”,

Decretul privind regimul general al cultelor din 1948 va reglementa, la fel de

restrictiv, dar în altă formă decât în a doua jumătate a secolului XIX, controlul

statului asupra averilor bisericeşti. Astfel, cultele aveau obligaţia de a inventaria

toate bunurile mobile şi imobile pe care le deţineau şi de a înainta aceste inventare

Ministerului Cultelor, „pentru exercitarea dreptului de verificare şi control”

(art.29). Bugetele tuturor părţilor componente ale cultelor erau supuse controlului

Ministerului Cultelor (art.30), iar subvenţiile acordate de stat erau contabilizate şi

controlate conform legii contabilităţii publice (art.32).

Statutul din 1949, consecvent propriilor principii de autonomie, va face

doar o singură referire la controlul statului, în art. 4, accentuând însă toate celelalte

prevederi ale lui asupra administrării „în mod autonom, prin organe proprii

65 Ibidem, p. 376.

administrative” (art. 3) şi a controlului ierarhic asupra administrării averilor

bisericeşti.66

Statutul din 1949 are un întreg capitol intitulat „Despre cheltuieli şi

ajutorul Statului” (art.189-192). Deşi era în continuare menţinută regula

autofinanţării Bisericii pentru „cheltuielile pentru întreţinerea clerului ortodox”

(art.189), această regulă va fi completată cu legiferarea plăţii de către stat a

salariilor slujitorilor şi funcţionarilor bisericeşti şi aşezămintelor bisericeşti

ortodoxe şi a cheltuielilor pentru centrele eparhiale şi centrul patriarhal. Statutul îşi

asuma astfel susţinerea în cea mai mare măsură a cheltuielilor bisericeşti. Şi acum

se prevede că „salarizarea personalului Bisericii Ortodoxe se face conform

normelor generale în vigoare pentru funcţionarii publici” (art.190).

Dreptul Bisericii de a avea propriile organe disciplinare este parte a

autonomii bisericeşti. Acest drept, în România, a fost recunoscut întotdeauna

Bisericii, însă regula a fost că hotărârile instanţelor bisericeşti se pun în executare

prin mijloacele proprii ale cultului.

Regimul comunist va aplica însă în această privinţă regimul separaţiei,

art. 154 din Statutul din 1949 prevede că „hotărârile instanţelor disciplinare şi de

judecată se execută prin organele Bisericii”, urmare firească a dispoziţiilor mult

mai dure ale statului prevăzute în Decretul privind regimul general al cultelor:

„nimeni nu poate fi constrâns, prin măsuri administrative de stat… să se supună

unor hotărâri ale organelor religioase de judecată” (art.5, teza II)

Regimul comunist prin Decretul privind regimul general al cultelor, nu

numai că nu va mai prevede posibilitatea prezenţei învăţământului religios în

şcolile publice, dar va şi desfiinţa „actualele seminarii teologice, în care se preda şi

cultura generală” (art. 53). Începând cu Constituţia din 1952 legile fundamentale

ale statului prevăd că „Şcoala este despărţită de Biserică. Nici o confesiune,

congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de

66 Ibidem, p. 381.

învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului

cultului”. (art. 84 al. 3 Constituţia din 1952.67

Astfel, deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, totuşi regimul

comunist a dus o politică militant ateistă, de reducere a rolului religiei. S-a urmărit

cu consecvenţă ca Biserica să-şi restrângă activitatea doar la planul strict liturgic,

fiind îndepărtată din armată, penitenciare şi aşezămintele de ocrotire socială.68

B. RAPORTURILE STAT (PARTID) – B.O.R.

1. Supravieţuirea Bisericii Ortodoxe într-un regim ateu

În istoria Bisericii au existat cazuri în care întreaga Biserică a sprijinit

diferite doctrine, opinii, organizaţii şi lideri politici. În unele cazuri, acest sprijin

era legat de nevoia Bisericii de a-şi apăra interesele fundamentale în condiţiile

extreme ale persecuţiei antireligioase şi acţiunilor distructive ale unei puteri

neortodoxe şi necreştine. În alte cazuri, un asemenea sprijin a fost rezultatul

presiunii statului sau structurilor politice şi a dus de regulă la diviziuni şi

controverse în interiorul Bisericii şi la căderea din ea a unor membrii ai ei slabi în

credinţă.69

Neparticiparea Plinătăţii Bisericii la lupta politică, la activitatea partidelor

politice şi la procesele electorale nu înseamnă că ea refuză să-şi exprime public

poziţia în chestiuni semnificative social şi să prezinte această poziţie organelor

puterii din orice ţară şi la orice nivel. Această poziţie este exprimată numai de

Sinoade, de conducerea bisericească şi de persoanele împuternicite de aceasta. În

nici un caz dreptul de o exprima nu poate fi delegat unor instituţii ale statului sau

unor organizaţii politice ori altor organizaţii seculare.70

67 Ibidem, pp. 386-387.68 Ministerul Culturii şi Cultelor, op.cit., pp. 10-11.69 Ioan I. Ică Jr. şi Germano Maroni, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu 2002, p. 209. 70 Ibidem, p. 211.

Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieţii şi,

astfel, o alternativă la învăţătura Bisericii.

Credinţa creştină va fi pusă într-o grotescă paralelă cu ştiinţa şi va fi

combătută printr-o susţinută campanie de eliberare a clasei muncitoare de efectele

narcotizante ale opiumului pentru popor.71

Din 1945 şi până în 1989, interpretările marxist – leniniste ale istoriei

României, marcate de stereotipuri, au impus o accentuare nefirească a anumitor

aspecte şi subiecte din istoria ţării (este vorba despre efemerele mişcări

muncitoreşti sau proteste sociale, de un fel sau altul, de o neînsemnătate altfel

stupefiantă) şi o trecere sub tăcere la fel de nefirească a altor aspecte, cum ar fi

rolul religiei, în dogma istorică oficială românească.

Comunismul urmărea nu numai eliminarea prezenţei creştine din Stat, ci

din întreaga societate: din şcoli, din armată, din spitale. Aici se va ajunge printr-o

politică consecventă, prin evacuarea tuturor simbolurilor creştine din spaţiul

public, prin excluderea profesională a celor care se declarau conştient ca

aparţinând Bisericii şi prin pretenţia Statului comunist de a prelua grija pentru

întreaga viaţă trupească şi sufletească a cetăţeanului.

Experienţa extremă a acestei nebunii ideologice o vor face cei de la Piteşti

şi din alte temniţe în care se va pune în aplicare reeducarea.72

Partidul comunist român, cu braţul său secular – securitatea – au încercat

să elaboreze un plan bine structurat în câmp tactic şi strategic prin mize şi măsuri

care urmăreau, dacă nu eliminarea definitivă a Ortodoxiei ca instituţie istorică a

poporului român, cel puţin reducerea şi transformarea ei într-o anexă-instrument în

marile prefaceri socio-economice care au urmat.73

Încă de la început, comunismul, a urmărit neutralizarea politică a

eventualelor forţe de schimbare, prin combaterea cercurilor bisericeşti opozante

71 Radu Preda , Biserica în Stat, Editura Scripta, 1999, pp. 19-20.72 Radu Preda, op.cit., p. 20.73 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, B. O. R . sub regimul comunist 1945-1958, vol. I, Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 14.

sau prin mimarea colaborării cu regimul, inclusiv a celor care se bucurau de

prestigiu moral.

Obiectivul clar al Partidului Comunist Român a fost acela al aservirii

necondiţionate a Bisericii Ortodoxe. El s-a realizat, pe de-o parte, prin epurarea

ierarhiei şi clerului, prin persecuţia şi întemniţarea în valuri (ultima oară între

1958-1964) a clarului nonconformist şi inteligenţei religioase şi reprimarea

monahismului (decretul anti-monahal din 1959 închide 200 de mănăstiri şi

expulzează înapoi în lume 4000 de monahi şi monahii); iar pe de altă parte, prin

umilitoarea îndoctrinare ideologică marxist-leninistă a clerului şi ierarhiei şi

asocierea lor la cooperativizări şi campaniile împotriva proprietăţii private, la

„lupta pentru pace” (conferinţe teologice internaţionale la Bucureşti în 1981, 1984,

1985 prezidate de patriarhul Iustin Moisescu) şi la politica de socializare a ţării

prin cooptarea din 1974 a Bisericii Ortodoxe în aşa-numitul FDUS – „Frontul

Democraţiei şi Unităţii Socialiste” – strict controlat de P.C.R.74

Transformarea după modelul sovietic a Ministerului Cultelor, condus de

celebrul preot ministru Constantin Burducea a fost primul pas spre limitarea

puterilor Patriarhiei iar înfiinţarea Uniunii Preoţilor Democraţi, o organizaţie de tip

sindical care în viziunea liderilor comunişti trebuia să-i grupeze pe preoţii cu

vederi democratice, contrabalansa într-un fel puterile decizionale ale Patriarhului

şi ale Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române, dorea să încurajeze

ingerinţele partidului în Biserică.

Relaţia dintre Patriarhie şi Ministerul Cultelor, până la transformarea

acestuia într-un Secretariat de Stat au fost permanent tensionate, nici unul dintre

patriarhii României nu a acceptat încălcarea prerogativelor lor în cadrul

organizatoric şi cultural al Bisericii Ortodoxe Române.

Liderii „democraţi”, după instalarea guvernului Petru Groza şi-au

manifestat atitudinea binevoitoare faţă de conducerea Bisericii Ortodoxe Române.

Primul ministru dr. Petru Groza fiind şi ministru interimar al Cultelor, după

74 Ioan I. Ică Jr. şi Germano Maroni, op.cit., p. 538

eliberarea pe caz de boală a ministrului Constantin Burducea, dorea să protejeze

Biserica, dar condiţia fiind integrarea acesteia noului regim democratic,

atenţionându-l chiar pe Patriarhul Nicodim că rezerva care şi-o impunea Biserica,

precum şi vechile simpatii pentru partidele istorice nu sunt un act înţelept şi de

diplomaţie ci „o identificare cu oportunismul degradant”.75

Pentru comunism nu există viaţă spirituală. El nu se simte străin şi călător

pe acest pământ, şi nici nu are nevoie de luminile unei alte lumi, a lumii de dincolo

de veac. De aceea nu poate înţelege doctrina creştină în aspectele ei sociale. Pe el

nu-l interesează duhul, ci forma.

Comunismul şi creştinismul sunt soluţii opuse în explicarea sensului

existenţial şi cadrului evolutiv al omenirii. Pentru comunism, omul se ridică din

animalitatea haotică spre animalitatea organizată; pentru creştinism, zbuciumul

uman coboară din Dumnezeu ca să ancoreze pe aceleaşi tărâmuri ale veşniciei.

Unul nu cunoaşte decât împărăţia pământului, celălalt deschide porţile de lumină

ale împărăţiei cereşti. Unul vede în istorie o problemă de determinism economic,

celălalt o valorifică în funcţie de un destin spiritual. E o totală răsturnare de

perspective şi o cu totul altă atmosferă. Comunismul respiră în atmosfera

sufocantă a industrialismului modern, care acoperă lumina cerului în nori de fum;

creştinismul e raza seninătăţilor cereşti care împrăştie întunericul, purifică

atmosfera şi renaşte totul la o viaţă nouă. Minciuna comunismului este în ateismul

său, în tăgăduirea lui Dumnezeu şi a omului, în refuzul său de a recunoaşte

libertatea spiritului, realităţi fundamentale pentru creştinism.76

Relaţia dintre Statul comunism şi B.O.R. era o tentativă comună de a

profita la maximum de celălalt. Statul profita de neimplicarea politică sau

propagandistică a Bisericii, iar Biserica încerca să scoată cât mai mult din

îngrădirea ei libertate garantată de către stat.77

75 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op.cit., p. 18.76 ? Diac. Nicolae Mladin, Comunitarism şi comunism, „Revista teologică”, Sibiu, 1941, pp. 3-4.77 Dintre cultele din România, Biserica Ortodoxă apărea pentru o parte a opiniei publice drept cea mai

« şifonată » din cauza colaboraţionismului cu statul comunist. Această părere a fost susţinută de Oliver Gillet în lucrare „Religie şi naţionalism”. Oliver Gillet face parte din categoria acelora care consideră că

Biserica Ortodoxă prin înţelepciunea şi clarviziunea slujitorilor ei a ştiut

în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor, să păstreze, nealterate, credinţa

românilor „în legea străbună” şi speranţa într-un viitor comun, liber şi prosper.

Fireşte, supravieţuirea în condiţiile date, era de neconceput fără compromisuri.

Dacă Biserica Ortodoxă Română ar fi precedat – nu numai în perioada

comunistă, ci pe parcursul întregii sale existenţe istorice – aşa cum a procedat

Biserica Greco Catolică în 1948, astăzi nu am mai fi vorbit de poporul român

deoarece ei erau, deja de secole, deznaţionalizaţi, asimilaţi şi ieşiţi, definitiv, din

istorie. 78

Patriarhul Justinean Marina era pregătit pentru o confruntare pe termen

lung cu regimul comunist. Strategia aleasă pe termen lung presupunea găsirea unui

echilibru între echilibrul de suprafaţă şi asigurarea în profunzime a continuităţii

vieţii bisericeşti. Pentru aceasta Biserica avea nevoie nu numai de ierarhi

diplomaţi în relaţia cu regimul, dar şi de propriile instrumente de supravieţuire.79

Treptat, Biserica Ortodoxă a fost deposedată de averile moştenite, ogoare

şi construcţii, printr-o politică de secularizare .

În 1945 are loc un eveniment cu consecinţe majore: pe 6 august murea

Nicolae Bălan. Se prăbuşea astfel ultimul stâlp al vechiului Sinod şi cel mai mare

sprijin al lui Justinian în acţiunile sale de rezistenţă.

După 1955 activitatea Securităţii în problema Bisericii Ortodoxe ia un

nou avânt. Faptul are mai multe explicaţii. Una este numărul mare al celor

eliberaţi în această perioadă, care sunt preluaţi în acţiuni informative. Apoi

urmează ascuţirea urmăririi poliţeneşti după evenimentele de la Budapesta,

retragerea sovieticilor din România şi declanşarea noului val de persecuţii în 1958.

toate afirmaţiile celor care au trăit efectiv persecuţiile şi care au luptat să păstreze miezul viu al Bisericii sunt doar justificări post factum şi nu realitatea acelor ani.

78 Zeno Milea, Secesiunea Ardealului, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2002, p. 202.79 Radu Preda, op.cit., p. 22.

Tot în cursul anului 1958, multe persoane protejate de patriarh sunt arestate şi

condamnate la ani grei de închisoare. Unul din aceştia a fost Daniil Sandu Tudor.80

Anul 1960 marchează practic sfârşitul rezistenţei Bisericii Ortodoxe în

ansamblul ei. Măsurile împotriva Bisericii au continuat şi după această dată. Pe 18

decembrie 1961 este pus în retragere, la cererea puterii comuniste, Mitropolitul

Banatului, Vasile Lăzărescu.

Deşi a fost îngrădită în activitatea sa şi cenzurată în mod amănunţit,

totuşi doctrina Bisericii s-a păstrat neatinsă, propovăduită aşa cum s-a putut în

formele ei clasice, şi cu toată vigilenţa cenzură, multe publicaţii au putut să apară,

reviste pe la unele eparhii: ba chiar şi studii de importanţă majoră, cum este

„Dogmatica Ortodoxă”, în trei volume a părintelui Dumitru Stăniloae.

Deşi s-a aplicat cenzura, unii episcopi, printre care tânărul episcop al

Oradiei Dr. Nicolae Popovici, în predicile sale rostite în catedrala episcopală din

Oradea, a avut curajul să atace sistemul opresiv comunist, pentru care fapt a avut

de îndurat suferinţe de tot felul, fiind scos din conducerea eparhiei şi trimis la

mănăstire.81

Aşadar, în confruntarea dramatică dintre Partid şi Biserică, aceasta din

urmă a reacţionat diferit ţi inegal. Absenţa unei tradiţii a reflecţiei critice şi a

experienţei separaţiei faţă de stat şi-a spus masiv cuvântul, împiedicând o

rezistenţă intelectuală şi morală tenace (de tipul celei practicate de Biserica

Catolică în Polonia). Dacă mulţi credincioşi (mireni ţi monahi) sau preoţi au ales

calea demnă a martiriului şi a „Bisericii mărturisitoare”, ierarhia a ales în marea

majoritate calea dificilă şi umilitoare – dar salvatoare în plan obiectiv al

structurilor – a compromisului personal pentru menţinerea în funcţiune a

instituţiilor bisericeşti (parohii, şcoli teologice, mănăstiri), în condiţiile refugiului

într-un izolaţionism liturgic tolerat ca o subcultură socială neoficială, cu stricta

reprimare a oricărei gândiri sociale alternative şi a acceptării monopolului

80 De văzut „Daniil Sandu Tudor – pagini din dosarul de anchetă nr. 113 668”, la George Enache, op. cit., pp. 401 - 43581 Pr. Dr. Ioan Chioar, op.cit., p. 91.

ideologic al P.C.R. asupra întregii societăţi. Aşezămintele monahale au reuşit să

fie salvate de la închidere, dar cu preţul transformării lor în cooperative agricole de

producţie sau oaze turistice pentru nomenclatură.82

Preoţii din mediul rural au suportat în egală măsură teroarea comunistă,

încadraţi în clasa chiaburilor, au fost arestaţi, bătuţi în cadrul campaniilor

succesive de colectivizare. Supuşi excesului de zel al activiştilor de partid, au

suferit cele mai variate abuzuri le-au fost rechiziţionate bisericile şi casele

parohiale, luate sesiile parohiale, icoane şi odoarele sfinte, metode înfierate chiar

de către conducerea Securităţii pentru a nu se crea solidaritatea masei

credincioşilor, în special a ţăranilor cu aceştia. Refuzul majorităţii preoţilor de a

deveni „turnători”, ca şi opoziţia Patriarhului ca în Biserică să se manifeste

dictatura preoţilor membri de partid au dus la întărirea supravegherii. Preoţii au

refuzat sprijinirea colectivizării, Mitropolitul Bălan spunea în martie 1950 că

„Biserica şi slujitorii săi se îngrijesc numai de mântuirea sufletească a

credincioşilor. Dacă colhozurile pot avea un rol în mântuirea sufletească rămâne

de văzut.” Turneul Patriarhului Justinian prin ţară, realizat în decembrie 1949 a

fost menit tocmai aplanării multiplelor conflicte ivite între Securitate şi Biserică,

demonstrând că exista, în acei grei ani un front comun al Ortodoxiei şi că dincolo

de intrigile alimentate permanent de aceleaşi organe represive, Biserica Ortodoxă

Română rezista.83

Instituţie divino-umană, Biserica are în vedere atât relaţia dintre om şi

Dumnezeu, cât şi raporturile dintre oameni. Pentru ea principiul esenţial este

iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. De aceea, practicarea filantropiei este o

urmare şi o îndatorire firească pentru fiecare credincios.

B.O.R. s-a implicat neîncetat în viaţa poporului nostru, l-a slujit atât cu

cuvântul, cât şi cu fapta. Astfel B.O.R. a desfăşurat de-a lungul vremii o bogată

activitate caritativă şi de asistenţă socială, ajutând neîncetat poporul aflat în

82 Ioan I. Ică Jr. şi Germano Maroni, op.cit., p. 538.83 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op.cit., p. 21.

necazuri, atât sub formă individuală, cât şi sub formă instituţionalizată. Tăvălugul

comunist a reuşit, în cei 40 de ani de dictatură să distrugă în mod organizat

aproape toate structurile de asistenţă socială de care Biserica noastră dispunea

chiar şi îndată după război.84

Cu toate acestea, B.O. nu a uitat că ea este Biserica neamului, şi a

încercat, pe cât i-a fost posibil, să menţină credinţa pe aceste plaiuri şi să ajute pe

cei în necazuri. Ar fi interesat de ştiut chiar şi numai cantităţile de medicamente

procurate de Patriarhia Română, de mitropoliţii şi episcopii noştri de la

organizaţiile de ajutor internaţionale ca: „Diakonisches Werk”, „Caritas”, sau

„Crucea Roşie internaţională”, prin care s-au salvat vieţi omeneşti, s-au însănătoşit

bolnavi. Să ne gândim apoi la sutele de preoţi din întreaga ţară - Câţi dintre ei nu

au ajutat bătrâni, bolnavi, copii sau nu au venit în ajutorul vecinilor din alte sate

năpăstuite. Fără îndoială, încercările individuale nu au putut şi nu pot satisface

nevoile unei societăţi întregi.85

2. Relaţia patriarhilor ortodocşi cu statul (partidul)

Schimbările aduse de sfârşitul celui de al doilea război mondial, ocupaţia

sovietică şi instaurarea treptată a unui regim oblăduit de Armata Roşie de ocupaţie,

au pus B:O.R. în faţa unor realităţi dure cărora trebuia să li se găsească rapid o

aliniere sau o alternativă.

Patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948), bătrân şi bolnav, ameninţat

în permanenţă cu pensionarea şi retragerea din scaun, din cauza rolului jucat în

timpul războiului antisovietic, a reuşit cu precarele-i puteri să se opună

transformării Bisericii Ortodoxe Române, abuzurilor şi permanenţelor ameninţări.

Acuzat că ar fi colaborat cu regimul legionar şi apoi cu cel al mareşalului

Antonescu, Patriarhul Nicodim a încercat să nu intre în polemică cu noile structuri

comuniste, sau cu noua orientare ce pretindea apropierea de B.O. Rusă. “sora cea

84 Ioan Leb Vasile, Biserica şi implicare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000, p. 124.85 Ibidem, p. 125.

mare din Răsărit”. S-a căutat aplanarea diferendelor majore dintre atitudinea

autonomă a B.O.R. şi dorinţa de tutelare a ortodoxismului “sovietic”.

Vizita Patriarhului Alexei al Moscovei (mai-iunie 1947) a reprezentat o

încercare a viabilităţii B.O.R., înaltul prelat rus vizitând împreună cu patriarhul

Nicodim, toate regiunile României: Moldova şi Muntenia, Ardealul, Banatul şi

Oltenia, Mitropoliile, Episcopiile şi mănăstirile cele mai importante, vizită privită

ca o “înstăpânire” asupra eparhiei româneşti, cu toate că prezenţa Patriarhului

Nicodim se constituia într-un refuz tacit al supunerii în faţa “eliberatoarei” Biserici

Ortodoxe din U.R.S.S.86

Pentru că a refuzat să devină o simplă unealtă în mâna comuniştilor, a fost

înlăturat din scaun şi a murit la scurtă vreme. În după-amiaza zilei de 27 februarie

1948, clopotele anunţau moartea patriarhului Nicodim Munteanu. Cinci zile,

credincioşii şi-au plecat genunchii în faţa trupului neînsufleţit al patriarhului,

aşezat în catedrala patriarhală.87

Abuzurile la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi a ierarhilor ei nu au

început odată cu instaurarea puterii comuniste. O mare parte de vină pentru faptul

că cea mai importantă confesiune din România nu a putut face o opoziţie prea

hotărâtă în faţa puterii totalitare se datorează guvernărilor anterioare, care au privit

Biserica strict din punctul de vedere al intereselor de stat.

În perioada păstoririi sale Biserica a fost nevoită să facă anumite

declaraţii care, la următoarea schimbare de regim au trebuit să fie contestate. Nu

trebuie uitat faptul că patriarhul Nicodim a păstorit Biserica în patru regimuri

politice diferite. 88

În anul 1948 au avut loc cele mai însemnate schimbări în viaţa Statului,

dar şi a Bisericii, fapt pentru care se consideră acest an drept începutul unei noi

perioade în istoria Bisericii noastre, care a durat până în decembrie 1989. De altfel,

în acelaşi an a avut loc şi alegerea şi apoi înscăunarea celui de al treilea patriarh,

86 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op.cit., p. 18.87 Vasile Manea, op.cit., p.13.88 George Enache, op.cit., p.81.

Justinian Marina, cel care a ştiut să dea o nouă orientare vieţii Bisericii Ortodoxe

Române, în funcţie de noile condiţii create de orânduirea social-politică totalitară

din România.89

Având în faţă experienţa rusă, noul patriarh s-a pronunţat pentru o

adaptare a Bisericii Ortodoxe Române la „lumea nouă”.90

Ascensiunea în ierarhia ortodoxă a patriarhului Justinian Marina a rămas

un subiect controversat al perioadei; ajuns vicar al Mitropoliei Moldovei prin

demisia lui Irineu Mihălcescu, şi apoi mitropolit (august 1947), vicar al Patriarhiei

o dată cu decesul lui Nicodim la 29 februarie 1948. Legăturile cu liderul comunist

Gheorghe-Gheorghiu Dej îl indicau ca fiind ierarhul care-i va sprijini pe comunişti

să aducă preoţii rătăciţi pe calea cea bună. Dar contrar tratării sale ca „Patriarhul

roşu”, Justinian s-a dovedit a fi un apărător al Bisericii, nu un delator. Securitatea

îl va acuza în întreaga perioadă a păstoririi sale că a protejat şi chiar încurajat

elementele subversive, preoţi şi călugări, membri ai fostelor „partide istorice”,

foşti legionari, antonescieni etc., precum şi că a refuzat amestecul preoţilor

membri de partid în conducerea Bisericii.91

El a fost confirmat în funcţia de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în

şedinţa Biroului Prezidiului M.A.N. din 8 iunie 1948.

Patriarhul Justinian Marina era conştient de locul pe care era şi de puterea

pe care o avea. Promovat din simplu preot de provincie în fruntea Mitropoliei

Iaşilor, de unde se alegeau de obicei Patriarhii, Justinian Marina i-a decepţionat pe

cei care au văzut în el un factor de reorientare a Bisericii Ortodoxe.

Preotul şi mai apoi Mitropolitul Justinian Marina a fost cel preferat de

noul regim politic din România pentru a fi ridicat la rangul de Patriarh şi a

subordona B.O.R. Partidului Comunist (P.M.R.). Ascensiunea lui i-a incomodat pe

89 Pr. Prof. Mircea Păcurariu, IBOR…., p. 48490 Nu trebuie uitat faptul că cea mai mare Catedrală Ortodoxă din lume, inaugurată în 1883 (Catedrala lui Hristos Salvatorul), construită în cursul a 45 de ani, este demolată în 1931, din ordinul lui Stalin, în patru ani.91 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op.cit., p. 19.

mai vechii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care l-au considerat, la un

moment dat, „trădătorul” intereselor ei.

Noul Patriarh încetează la un moment dat să mai susţină propunerile

înaintării unor ierarhi „democraţi”, promovându-i pe alţii după o selecţie proprie.

Considerând probabil că Biserica Ortodoxă nu dispune de mijloace pentru

a se opune în mod deschis statului comunist, Justinian a adoptat strategia

paradoxală a manifestării unui ataşament declarativ, zgomotos şi fals entuziast la

valorile comuniste, care i-a făcut pe liderii regimului „democrat-popular” să

creadă că în privinţa Bisericii Ortodoxe lucrurile sunt pe făgaşul cel bun, mai ales

că în fruntea Bisericii se afla un vlădică aflat în graţiile lui Gh. Gheorghiu Dej,

Petru Groza, Teohari Georgescu sau Vasile Luca. Încrederea de care s-a bucurat

din partea autorităţilor epocii i-a permis lui Justinian să dispună de o marjă de

manevră de care va încerca să se folosească la maximum.92

Mult timp Justinian a fost perceput exclusiv ca un „patriarh roşu”, cel care

a supus Biserica Ortodoxă comuniştilor. Toate măsurile luate de el, prin simplul

fapt că a schimbat ceva din organizarea interbelică a Bisericii, însemnau automat

că acel lucru a fost schimbat spre paguba acesteia. În asemenea tip de discurs,

promovat mai ales de emigraţie, care nu avea la îndemână toate datele, Justinian

apare ca un duşman al propriei Biserici, care, în schimbul demnităţii de patriarh,

este dispus la orice compromisuri. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă îl consideră

cel mai mare patriarh de până acum. Între imaginea „patriarhului roşu” şi cea a

salvatorului este totuşi o distanţă prea mare, dar marile personalităţi ne apar

inevitabil în chip contradictoriu.93

„Pentru a trata” de la egal la egal cu Partidul, patriarhul Justinian, se

îndepărtează de cei care l-au urcat în fruntea Bisericii şi se apropie de acei care

reprezentau buna tradiţie ortodoxă, precum Mitropolitul Nicolae Bălan. Se

distanţează de Ministerul Cultelor, micşorându-i raza de decizie în legătură cu

92 George Enache, op.cit., pp. 90-91.93 Ibidem, p. 89.

B.O.R. Ministerul Cultelor pretindea să-şi dea avizul pe pastoralele mai marilor

Bisericii Ortodoxe, inclusiv pe aceea a Patriarhului, dar erau sustrase pe cât

posibil acestei autorităţi, cu ştiinţa şi voinţa Patriarhului. Religia şi rugăciunea au

fost interzise în şcoală, dar Patriarhul ia, în Sinod, surprinzând Ministerul Cultelor,

hotărârea catehizării şcolilor.94

Reproşurile care i se aduc patriarhului pornesc de la confuzia că situaţia

Bisericii Ortodoxe Române ar fi fost una roză în perioada interbelică. A-i reproşa

lui Justinian faptul că nu s-a ridicat în mod public împotriva comunismului, că nu

a denunţat măsurile luate de acesta este relevant numai în măsura în care atitudinea

lui poate fi comparată cu a ierarhilor anteriori.95

Ceea ce i se poate reproşa lui Justinian este faptul că a justificat

numeroase acţiuni politice ale Partidului comunist, cum ar fi elaborarea noii

Constituţii, colectivizarea, ca măsuri luate pre binele oamenilor. De asemenea

„apostolatul social” al preoţilor a devenit mai mult o campanie de explicare către

credincioşi a „binefacerilor” regimului comunist. Aceste fapte sunt evidente. Nu

pot fi motivate, dar pot fi înţelese. Pentru aceasta este nevoie de o paralelă cu

perioada de dinainte de 1944.96

Astfel, relaţia dintre Stat şi Biserică în perioada comunistă nu a fost una

de dialog şi nici de colaborare în sensul firesc al cuvântului. A fost mai curând una

de separaţie duşmănoasă unilaterală. Controlul Statului comunist asupra vieţii

religioase nu a avut nici un moment sensul garantării continuării nestingherite a

acesteia. Controlul statului era prin natură şi scop restrictiv. Acest fapt a condus la

formarea unei vieţi religioase pe două niveluri: în timp ce Statul ţinea sub control

ierarhia Bisericii, în acelaşi timp la nivel parohial şi monahal, a continuat fără

întrerupere viaţa liturgică specifică. Viaţa liturgică a fost pentru Biserică starea de

„rezistenţă cotidiană” timp de jumătate de secol.

94 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op. cit., pp. 27-28.95 George Enache, op.cit., pp. 89-90.96 Ibidem, pp. 67-68.

Continuitatea liturgică a vieţii bisericeşti, în fapt singura formă autentică

de continuitate a Bisericii în istorie, a fost într-o măsură hotărâtoare rezultatul

politicii înţelepte a Patriarhului Justinian Marina.97

Rând pe rând, redutele constituite de Justinian au cedat, acesta fiind

înfrânt definitiv în 1959. Se adevereau cuvintele lui Nicolae Popovici, că puterea

comunistă nu se va opri în lupta ei împotriva Bisericii. Lipsit de mijloace cu care

să facă presiuni asupra puterii, Justinian a fost păstrat în scaunul patriarhal.

Prin tot ce a făcut, Patriarhul Justinian, a salvat Biserica. Rămâne să

vedem preţul plătit. Este exclus să nu fi ştiut, ceea ce ştia toată lumea, şi mai ales

Securitatea, că în mănăstiri şi schituri îşi găseau adăpost şi nemulţumiţi de regimul

comunist de ocupaţie din România şi răzvrătiţii. Prin Justinian Marina, Biserica

Ortodoxă a continuat să rămână o instituţie importantă în România postbelică.98

După o păstorire zbuciumată, patriarhul Justinian şi-a găsit odihna veşnică

în 1977, lăsând în urmă o moştenire la care, bună sau rea, toţi reprezentanţii

Bisericii Ortodoxe Române se vor raporta într-un fel sau altul. Se spune că o

contribuţie importantă la decesul său a avut-o durerea provocată de demolarea

Bisericii Enei.

Şi sub următorii patriarhi din timpul regimului comunist, Iustin Moisescu

şi Teoctist Arăpaşu, relaţiile dintre Biserică şi Stat au fost tensionate.

Personalitate covârşitoare a învăţământului teologic românesc, de o

inteligenţă sclipitoare, Iustin Moisescu are o biografie contradictorie, cu multe

lumini şi umbre, care aşteaptă să fie scrisă. Deşi a ajuns sus datorită puterii

comuniste, el era prea inteligent pentru a nu face şi lucruri bune şi a rămâne, cu

toate păcatele, un mare patriarh. Doar iniţierea colecţiei Părinţi şi scriitori

bisericeşti este suficientă pentru a justifica acest calificativ. Rămâne însă faptul

obiectiv de a fi fost marele inamic a lui Justinian şi cel care a avut un rol important

în evenimentele legate de adoptarea Decretului 410. Revistele bisericeşti care

97 Radu Preda, op.cit., p. 22.98 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op. cit., p. 29.

relatează evenimentul înscăunării nu lasă să se întrevadă nimic din această

rivalitate. Iustin nu a păstorit decât câteva luni Eparhia Ardealului, deoarece, în

urma morţii lui Sebastian Rusan, a devenit vacant postul de mitropolit al

Moldovei, al doilea în ierarhia de onoare a Bisericii Ortodoxe Române.

„Transferul” grăbit al lui Iustin Moisescu în acest post arăta limpede care sunt

intenţiile puterii în privinţa viitorului patriarh. Asigurată din acest punct de vedere,

puterea a permis acum alegerea ca mitropolit al Ardealului a lui Nicolae Colan,

într-un post care i se cuvenea de la început. Aceste evenimente marchează sfârşitul

Sinodului ca pilon de rezistenţă a Bisericii în faţa comunismului. Sinodul a rămas

instituţia care a rezistat cel mai mult în faţa agresiunii comuniste, un rol important

în acest sens avându-l patriarhul Justinian.99

3. Problema mănăstirilor ortodoxe

Monahismul românesc a fost, fără nici o îndoială, ţinta preferată de

distrugere de către autorităţile comuniste din România, de când au luat puterea şi

până la sfârşitul anului 1989.

În anul 1949, pentru a apăra monahismul, patriarhul Justinian a rânduit

candidaţilor la tunderea în monahism noi condiţii, ce prevedeau cunoaşterea unei

meserii, posedarea unui certificat de absolvire a şapte clase şi certificat de

absolvire a Seminarului monahal. Totodată, Patriarhul Justinian a dispus

organizarea de ateliere în mănăstiri, unde monahii şi monahiile trebuiau să lucreze

îndeosebi obiecte de artizanat. Apoi, în anul 1958, Patriarhul Justinian cerea

candidaţilor la îngerescul chip să fie absolvit şi trei clase de şcoală monahală. Şi,

în acelaşi an, 1958, Patriarhul Justinian a înfiinţat două centre sau şcoli de meserii

pentru călugări şi călugăriţe: una la Schitul Maicilor, cealaltă la Mănăstirea

Plumbuita, în care se învăţa pictură şi sculptură bisericească şi se lucrau obiecte şi

veşminte bisericeşti.100

99 George Enache, op.cit., p.147.100 Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 56.

Din cuvântările Patriarhului Justinian aflăm că Biserica Ortodoxă Română

avea „peste 10.000” de monahi şi monahii în 1951, pentru ca, numai 2 ani mai

târziu, în 1953, numărul lor să scadă la „aproape 7.000”. Rezultă, deci, că prima

măsură luată de autorităţile comuniste, de împuţinare a numărului monahilor şi

monahiilor ortodoxe din România s-a aplicat între anii 1951-1953. Cât priveşte cea

de-a doua măsură contra monahismului românesc, ea a fost mai drastică; luată de

aceleaşi autorităţi comuniste, ea s-a aplicat în anii 1959-1960.101

Problema comasării mănăstirilor, cauzată de ajutorul dat mişcării de

rezistenţă a reprezentat câmpul de luptă a Patriarhului şi Mitropoliţilor. Urmărite

între 1948 şi 1952 ca „focare de activitate subversivă”, dovedite unele că au ajutat

rezistenţa, mănăstirea Arnota, Bistriţa, Sihăstria, Sâmbăta de Sus s-au aflat la un

pas de desfiinţare, fiind doar arestaţi conducătorii acestor lăcaşuri, ca de exemplu

părintele Gherasim Iscu de la Tismana, Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus. Al

doilea val al arestărilor şi urmăririi activităţilor mănăstirilor, condus personal de

către ministrul de Interne, Alexandru Drăghici s-a desfăşurat între 1956 şi 1959,

soldat de data aceasta cu închiderea unor vechi centre ale Ortodoxiei româneşti.

Spre sfârşitul anului 1958 şi sub influenţa evenimentelor din Ungaria din

1956, Biserica Ortodoxă Română era considerată unul dintre „duşmanii interni” ai

regimului comunist. Devenite „focare de activitate contra revoluţionară”, aproape

toate lăcaşele de cult din ţară întră în preocupările Securităţii, care, în scurt timp,

descoperă că „în mănăstirile ortodoxe sunt adunate un mare număr de elemente

legionare” sau provenite din „aparatul de represiune burghezo-moşieresc, ce

desfăşoară o intensă activitate subversivă – sub forme diferite – împotriva

regimului democrat-popular al R.P.R.”102 Aceasta este o „concluzie” susţinută de

Securitate care avea ca scop distrugerea monahismului românesc.

În 1959, prin decretul de stat 410 au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi

schituri ortodoxe, sute de călugări şi călugăriţe fiind scoşi cu forţa din ele şi trimişi

101 Ibidem, p.57.102 Constantin Aioanei şi Frusinica Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în revista Altarul Banatului, nr. 1-3 / 2001, p. 89.

fie în familiile lor, fie la muncă în diferite unităţi de stat. În acelaşi an, au fost

desfiinţate cele două seminarii pentru călugăriţe înfiinţate cu zece ani în urmă de

patriarhul Justinian, la mănăstirile Agapia şi Horezu. Tot în 1959 au fost

exmatriculate (din dispoziţia Ministerului Cultelor) toate studentele din Institutele

teologice. De acum înainte, nu s-au mai acceptat în şcolile teologice fete,

călugăriţe şi călugări.103

Apariţia Decretului este justificată de un amplu referat semnat de ministru

de interne de atunci, Alexandru Drăghici şi datat la 6 octombrie 1958. În acest

referat se denunţă o amplă conspiraţie a legionarilor care s-ar fi infiltrat în cadrul

Bisericii, în special în mănăstiri, de unde ar fi continuat activitatea legionară.104

Departamentul Cultelor elaborează proiectul noului regulament al

mănăstirilor, care interzicea prezenţa în viaţa monahală a „minorilor, persoanelor

ce nu absolviseră 7 clase elementare” sau care săvârşiseră „abateri de la regulile

monahale” ori suferiseră „condamnări de drept comun”. De asemenea, nu puteau

accede sau rămâne în viaţa monahală „elemente contrarevoluţionare”, precum şi

cei ce erau cunoscuţi „cu manifestări duşmănoase la adresa regimului”. Aşadar,

noile reglementări deschideau larg porţile abuzului şi încurajau represiunea

declanşată împotriva Bisericii Ortodoxe Române şi a slujitorilor ei.105

În unele situaţii, abuzurile Securităţii au mers până acolo încât au fost

scoşi din viaţa monahală zeci de călugări, fraţi, călugăriţe, şi surori doar pe bază de

„tabele cu elemente nesigure”, având ca suport informaţii neverificate ori pur şi

simplu inventate.

Prin urmare, au fost scoşi din mănăstiri şi schituri peste 3.000 de călugări

şi călugăriţe, iar lăcaşurile de rugăciune rămase fără slujitori au fost desfiinţate

„sau utilizate în alte scopuri”.

Mănăstirile ortodoxe beneficiind de o atenţie şi supraveghere specială din

partea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului s-au dezvoltat în anii

103 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, IBOR…., p. 484.104 George Enache, op.cit., p.389.105 Constantin Aioanei şi Frusinica Moraru, art.cit., pp. 92-93.

comunismului dur, demonstrând nevoia rezistenţei prin credinţă. Focare de cultură

şi tradiţie românească, mănăstirile şi-au mărit numărul de monahi, protejate fiind

de către conducerea bisericească şi credincioşi. Tentativele regimului de a limita

numărul călugărilor, circulaţia lor pe întreg teritoriul ţării, de comasare a

mănăstirilor în zone accesibile şi uşor de supravegheat au debutat în 1948

perpetuându-se până în 1958, an în care Alexandru Drăghici ministru de Interne îşi

propusese a „rezolva favorabil” problema mănăstirilor, cu preţul rearestării

preoţilor acuzaţi de legionarism, al distrugerii focarelor de cultură precum

mănăstirea Antim.106

Ţinta înscenărilor de tip NKVD au fost deopotrivă marile mănăstiri,

precum mănăstirea Neamţ în cadrul căreia a fost arestată conducerea în frunte cu

stareţul Melchisedec Dumitru, cât şi micile schituri, cum a fost schitul Sihastru de

lângă Adjud, desfiinţat în august 1954 prin hotărâre judecătorească iar o parte a

tinerilor călugări, condamnaţi. Multiplele soluţii găsite de conducerea Ministerului

de interne pentru „contracararea influenţei negative” a mănăstirilor au variat de la

desfiinţarea unora şi concentrarea călugărilor în mănăstiri mai mari cu locuri

vacante, predarea clădirilor pentru a fi utilizate drept case de naşteri, spitale, case

de odihnă, orfelinate, cele izolate fiind abandonate, încercându-se trimiterea

călugărilor la domiciliile anterioare şi integrarea lor în producţie şi dezvoltarea

unei campanii de combatere a misticismului, pentru a scădea influenţa mănăstirilor

în rândul populaţiei.107

Din documentele Securităţii aflăm că la Neamţ, la Sihăstria se adăpostea

Monseniorul Vladimir Ghika, „moşier expropriat”, de fapt ierarh catolic în

misiune.

Monseniorul Ghika, aristocrat român şi prelat catolic este denunţat, în

aceste note ale Securităţii, drept conspirator alături de Mitropolitul Irineu

Mihăcescu, în vederea unei reacţii ecumenice a Bisericii creştine faţă de regimul

106 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op.cit., p. 21.107 Ibidem, p. 22.

comunist de ocupaţie. Reperat de Securitate încă din primii ani postbelici,

Monseniorul Ghika a fost urmărit în continuare, arestat şi condamnat, soarta

hotărând să moară într-o închisoare politică românească, în 1954.

Mai multe mănăstiri sunt definite drept periculoase sălaşe politice de

rezistenţă anticomunistă. Stareţi şi călugări vor fi arestaţi, în serie.

Au existat cazuri în care Securitatea a încercat să introducă în mănăstiri

anumiţi agenţi, sub diferite acoperiri. Un exemplu este cazul aşa-zisei condamnate

la moarte, pe care oamenii Securităţii vor s-o introducă, pentru protecţie, într-o

mănăstire ca Agapia sau Văratic. Arhiepiscopul de Iaşi Teoctist Arăpaşu îşi dă

seama de înscenare şi rezistă presiunilor, dar Securitatea nu renunţă şi încearcă în

alte părţi. Femeia în cauză poza ca victimă a regimului comunist a ajuns în

apropierea stareţei de la Agapia. La curent cu această infiltrare, Patriarhul

Justinian Marina face o deplasare la Agapia, pentru a cere imperios îndepărtarea

prefăcutei victime, pe care o considera extrem de periculoasă pentru Biserică.

În rapoartele comuniste, mănăstirea Tudor Vladimirescu, apare de mai

multe ori ca vinovată de a aduna şi influenţa oameni din popor, pe calea credinţei

creştine împotriva unui regim comunist, şi este înfăţişată ca o mănăstire legionară,

cu călugări legionari, cu ideologie legionară, cu organizaţie legionară (Oastea

Domnului).108

Principala opoziţie cu privire la aplicarea Decretului 410 o manifestă în

permanenţă patriarhul, care prin diferite manevre şi acţiuni încearcă să menţină

încă un număr cât mai mare de elemente în mănăstiri. În acest scop, patriarhul dă o

serie de interpretări decretului, pentru a denatura şi împiedica aplicarea

prevederilor lui.109

Astăzi, una din acuzele majore aduse patriarhului a fost distrugerea

monahismului românesc, prin transformarea mănăstirilor în ateliere, incluse în

sistemul cooperatist. Datele ne arată altceva, dacă în 1938 existau 154 mănăstiri cu

108 Ibidem, p. 32.109 De văzut Constantin Aioanei şi Frusinica Moraru, Biserica Ortodoxă…, art.cit., pp. 98-99.

4100 călugări şi călugăriţe, în 1958 erau 191 de mănăstiri cu 6400 călugări şi

călugăriţe.110

Dezvoltarea monahismului a stârnit îngrijorări serioase organelor de

Securitate. Chiar de la crearea temutei instituţii s-au strâns periodic materiale

referitoare la activitatea mănăstirilor şi s-a produs desfiinţarea unora, considerate,

din cauza poziţiei geografice, posibile locuri de adăpostire a grupurilor înarmate

anticomuniste. Dar toate acestea nu au fost decât preludiul adoptării Decretului

410 din 1959, care a lovit extrem de dur mănăstirile ortodoxe.111

4. Demolarea bisericilor în perioada comunistă112

Una dintre perioadele cele mai negre din istoria Bisericii noastre este

perioada 1977-1989, când în Bucureşti şi în unele localităţi ale ţării au fost

demolate mai multe biserici, ca motive fiind invocate planuri de sistematizare.

Conducătorii comunişti erau nu numai atei, dar mai ales considerau că

toată societatea trebuie îndepărtată de la religie, crezând că aceasta este o

superstiţie dăunătoare şi rivalul ideologiei comuniste. A început prigoana preoţilor,

desfiinţarea mănăstirilor, alungarea călugărilor şi călugăriţelor.

Atât în timpul dictaturii comuniste de sub conducerea lui Gh. Gheorghiu-

Dej, cât mai ales în timpul lui Nicolae Ceauşescu foarte multe locaşuri sfinte au

fost doborâte cu ură, cu silnicie.

Lucrările din zona Sălii Palatului din anii 1959-1960 au cerut de

asemenea multe jertfe. În această perioadă au căzut Biserica Sf. Ionică din

mahalaua Moldoveni (sau Sf. Ioan cel Mic), construită din zid înainte de 1795. Cu

acest prilej se preconiza şi dărâmarea Bisericii Kretzulescu, care din fericire a

110 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op. cit., p. 322.111 George Enache, op. cit., p. 105.112 De văzut Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osândite de Ceauşescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.

rămas la locul ei datorită strădaniilor unor arhitecţi care au ştiut să pledeze pentru

adevăr fără să-şi plece capul după curentul dictaturii.

Tot în anii ‘60 au suferit şi musulmanii din Bucureşti, atunci când

moscheea din Parcul Libertăţii (azi din nou Parcul Carol I) a fost mutată în str.

Constantin Mănescu, lângă Parcul Pieptănari.113

După cutremurul din 1977 care a zdruncinat Bucureştiul, Nicolae

Ceauşescu a întrezărit o nouă posibilitate de dezvoltare a propriei „personalităţi”,

de fapt de manifestare a propriei megalomanii: aceea de a fi mare ctitor şi chiar

arhitect.

Astfel, momentul în care a început furia dărâmării bisericilor a fost anul

1977. Marele cutremur face să cadă multe blocuri din Bucureşti, printre care şi

blocul având la parter restaurantul Dunărea, din vecinătatea Bisericii Enei. Lovirea

„din greşeală” a acestuia de către macaraua ce demola blocul afectat a constituit un

pretext pentru demolarea bisericii monument.

Cu acest prilej, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional a fost desfiinţată

abuziv în acelaşi an 1977, din cauza refuzului de a elibera avizul de dărâmare a

bisericii.114

Bilanţul catastrofal al distrugerilor de locaşuri de cult din Bucureşti din

perioada 1977-1989 a fost: translarea şi mutilarea vechilor incinte a 8 biserici,

dărâmarea a 20 de biserici creştin ortodoxe, a trei case de rugăciuni ale cultelor

baptist, penticostal, adventist şi a 6 sinagogi şi temple de rit mozaic.115

Printre Bisericile demolate s-au numărat şi Biserica Sf. Vineri116, Biserica

Buna Vestire – Rahova, Enei, Sf. Treime-Dudeşti, Sfântul Spiridon Vechi, Albă-

Postăvari, mănăstirea Văcăreşti, Cotroceni, Pantelimon, şi altele.

113 În parcul Carol I se intenţiona construirea Mausoleului eroilor clasei muncitoare, iar podul de peste lac ce conducea spre mausoleu cădea peste moschee, acesta fiind argumentul ca ea să fie mutată.114 Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional a fost dizolvată prin decretul nr. 442/25 noiembrie 1977 al Consiliului de stat al R.S.R., iar la 1 decembrie în acelaşi an, toate atribuţiile acesteia trec la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.115 Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, op.cit., p. 199.116 La această Biserică Mircea cel Bătrân a adus moaştele Cuvioasei Paraschiva şi ale Sfintei Filofteia de la Târnovo.

În anumite biserici nu s-a mai permis oficierea slujbelor sub pretext că

sunt monumente istorice (Colţea din Bicureşti, Sf. Trei Ierarhi din Iaşi, biserica lui

Neagoe Basarab din Curtea de Argeş).

Deceniul nouă al secolului al XX-lea a fost plin de proteste contra

abuzurilor săvârşite prin demolarea satelor, caselor, bisericilor din porunca

conducătorilor ţării.

5. Asistenţa socială, lupta pentru pace şi confiscarea proprietăţilor

cultelor

Asistenţa socială a constituit una din dimensiunile importante ale Bisericii

de-a lungul întregii sale istorii. Cel care s-a identificat cu ideea de asistenţă socială

a fost Vasile cel Mare, pe care Justinian l-a invocat drept înaintaş. Acesta a fost

unul din argumentele puternice care justificau rostul Bisericii în noua lume.

Patriarhul a dezvoltat acest aspect al misiunii Bisericii mai ales în perioada de

după război, când a fost mitropolit al Moldovei. Deoarece teritoriul de la est de

Carpaţi era grav afectat de război, Justinian a angajat Biserica în ajutorul celor

aflaţi în nevoie. Se pare că a făcut această treabă bine. Ce i s-a reproşat a fost că a

pus activitatea de asistenţă socială a Bisericii sub autoritatea Apărării Patriotice,

organizaţie caritabilă controlată de comunişti, făcând astfel propagandă acestora.117

Aşadar, datorită faptului că statul socialist român nu a fost încă pe deplin

realizat, i-a revenit Bisericii sarcina să suplinească această deficienţă ajutându-i pe

invalizi, bătrâni, orfani.

Realitatea istorică arată faptul că asistenţa socială a Bisericii s-a „uscat”

treptat până la dispariţie, cum s-a întâmplat cu multe din „libertăţile” Bisericii,

dintre care unele, existente pe hârtie, au rămas literă moartă, altele fiind libertăţi

numai dacă se acceptă logica argumentării comuniste.118

117 V. Ştefan, Organizarea asistenţei sociale, în rev. Glasul Bisericii, nr. 9, 1948, p. 36.118 George Enache, op.cit., p. 62.

Lupta pentru pace a fost una din misiunile principale ale Bisericii în

perioada comunistă, evident o pace în concepţia comunistă. Ea se împleteşte strâns

cu problema relaţiilor externe ale Bisericii, cu mişcarea ecumenică şi relaţiile cu

celelalte culte. Un număr considerabil din discursurile şi pastoralele patriarhului se

ocupă de aceste probleme.

Faptul că „lupta pentru pace” a fost „misiunea” pe care şi-a asumat-o cel

mai mult Biserica, datorită caracterului ei neutru, este dovedit de abundenţa de

articole pe această temă , în raport cu altele, tratate mult mai succint.

Implicarea Bisericii Ortodoxe în „lupta pentru pace” nu este o invenţie

comunistă, ci datează din perioada interbelică, când a existat o foarte serioasă

preocupare ca Bisericile creştine să contribuie, cu autoritatea lor morală, la

consolidarea păcii după al doilea război mondial.

În discursurile despre pace ale patriarhului sunt analizate chestiuni

arzătoare ale zilei: decolonizarea, experienţele atomice, lupta comuniştilor greci,

războiul din Vietnam, conferinţele de dezarmare, toate evident reprezentând

punctul de vedere comunist, fie pe cel moscovit, fie pe el al comunismului

naţional.119

Şi azi lupta pentru pace a rămas un obiectiv al Bisericii Ortodoxe

Române, în rând cu toate marile confesiuni creştine.

O dată cu venirea la putere a lui Hruşciov, i s-a permis Bisericii Ortodoxe

să poată dezvolta relaţii ce odinioară le erau interzise. Astfel, în 1961, cu ocazia

Conferinţei de la Delhi, Biserica Ortodoxă Română a fost reprimită în Consiliul

Ecumenic al Bisericilor. Evenimentele legate de „Primăvara de la Praga”, faţă de

care România a adoptat o poziţie unanim apreciată în lume, au constituit o ocazie

de afirmare şi a Bisericii Ortodoxe Române.

Treptat, Biserica Ortodoxă a fost deposedată de averile moştenite, ogoare

şi construcţii, printr-o politică de secularizare. Astfel, după lichidarea moşierimii,

din noaptea de ½ martie 1949, presiunile asupra Bisericii Ortodoxe au crescut,

119 Ibidem, p. 65.

aceasta fiind obligată să cedeze sesiile mitropolitane, episcopale, parohiale şi

mănăstireşti. În acelaşi timp însă s-au confiscat şi clădirile şi utilajul agricol care

erau proprietatea Bisericii.120

Pe 3 august 1948 se emitea Legea învăţământului (Decretul 175) prin care

este scoasă religia din şcoală. Decretul 176, dat în aceeaşi zi, impunea trecerea în

proprietatea statului a bunurilor care au servit la întreţinerea acestor şcoli.

Din patrimoniul posedat de B.O.R. în 1948, astăzi nu a mai rămas decât

puţin peste 35 %. Biserica a fost deposedată după 1948 de aproape 50.000 de

hectare de teren arabil, a fost deposedată de clădiri, şcoli, spitale.121

C. ACŢIUNILE SECURITĂŢII ASUPRA CLERULUI ŞI

CREDINCIOŞILOR

1. Pensionarea ierarhiilor ortodocşi

O altă strategie folosită de comunişti a fost aceea de a-l determina pe

Patriarh şi pe membrii Sfântului Sinod, între 1946-1947, să pună în retragere pe

câţiva din ierarhii bolnavi şi înaintaţi în vârstă, pentru a elibera locurile în vederea

aducerii de elemente democratice şi cu obţiuni bune.

În august 1944, mitropolitul Visarion Puiu, fost al Bucovinei, a fost nevoit

să se refugieze în Apusul Europei, unde a şi murit (Paris, 1964), datorită

colaborării sale cu regimul antonescian; la 20 februarie 1954 a fost condamnat la

moarte “în contumacie” de către “Tribunalul Poporului” din Bucureşti.

Mitropoliţii Efrem Enăchescu de la Chişinău şi Tit Simedrea de la Cernăuţi au fost

nevoiţi să se refugieze în faţa puhoiului sovietic, încât şi-au sfârşit viaţa cu ierarhii

pensionari, primul la Cernica în 1968, celălalt la Bucureşti în 1971. Episcopul 120 Dumitru Şandru, Biserica din România, 1944-1948, în Arhivele Totalitarismului, anul VI, nr. 18, 1/1998, p. 223, apud George Enache, op.cit., p. 98.121 Radu Preda, op.cit., p. 69.

Policarp Moşcanu al Americii nu i s-a mai permis să se reîntoarcă la eparhia sa din

Statele Unite şi Canada. În anul 1945 a fost pensionat (la 56 de ani) mitropolitul

Nifon Criveanu al Olteniei.122

Mitropolia Moldovei avea întâietate între Mitropoliile României, ierarhul

ce ocupa acest post fiind viitorul Patriarh al României, iar Mitropolitul de atunci al

Moldovei Irineu Mihălcescu, recunoscut pentru poziţiile sale tranşante şi

apartenenţa la reacţionarele „partide politice”, a fost pensionat forţat, însăşi

moartea sa stăruind suspiciuni. A mai fost apoi şi cazul Î.P.S. Lucian Triteanu,

Episcop al Romanului şi al Î.P.S. Cozma Prtrovici, Episcop de Galaţi, aceştia fiind

înlocuiţi cu ierarhii aflaţi pe o linie democratică, Justinian Marina preluând

locotenenţa Mitropoliei Moldovei şi Antim Nica, pe cea a Episcopiei Galaţilor.

Pentru a mări presiunile împotriva rezistenţei Bisericii Ortodoxe Române,

guvernul Groza, din cauza atitudinii antidemocratice a majorităţii clerului în

perioada premergătoare alegerilor din 19 noiembrie 1946, vehicula ideea scoaterii

Bisericii din bugetul Statului, o gravă lovitură în condiţiile generale ale crizei

economice.

Alegerile noilor episcopi fuseseră fixate pentru vara anului 1946 tocmai

pentru a-şi asigura, înaintea alegerilor parlamentare, bunăvoinţa noilor ierarhi ai

Bisericii Ortodoxe Române. Constantin Burducea a fost înlăturat de la conducerea

Ministerului Cultelor deoarece în perspective acestor alegeri nu putea influenţa sau

„stăpâni” Congresul Naţional Bisericesc adunat să voteze, iar alegerile aranjate de

către conducerea comunistă puteau fi sortite eşecului. Lista candidaţilor la

episcopiile vacante a fost întocmită de către Guvern, care în caz de eşec îi putea

respinge din varii motive, ca fiind elemente antidemocratice, sau cu trecut legionar

sau fascist.

Scopul acestor alegeri era clar trasat de către dr. Petru Groza, cei instalaţi

trebuind a trece imediat la epurarea administraţiei bisericeşti de toţi foştii

legionari, cuzişti, gogişti, antonescieni sau antidemocraţi, iar balanţa trebuia

122 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Uniaţia …, op.cit., p. 58.

schimbată în cadrul Sfântului Sinod în favoarea ierarhilor cu vederi „democratice”.

Alegerile episcopale realizate vor arăta însă că şi noii ierarhi s-au aliniat liniei de

apărare a credinţei, refuzând a face compromisurile cerute de regim.123 Astfel,

după ce puterea comunistă a vacant o parte din scaunele episcopale prin

pensionarea forţată a unor ierarhi, în1947 au loc alegeri, în urma cărora Justinian

Marina este ales mitropolit al Moldovei, Firmilian Marin episcop de Craiova şi

Sebastian Rusan, episcop al Maramureşului. (Rusan era fiul lui Petru Groza).

Au rămas vacante locurile Arhiepiscopia Sucevei, unde locotenent era

Emilian Antal, Episcopia Galaţilor, unde vicar era Antim Nica, Episcopia

Romanului, unde vicar a fost pentru o scurtă perioadă de timp, Partenie Ciopron,

iar după el arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul şi Episcopia Râmnicului,m

reînfiinţată după 1945, unde vicari au fost arhiereul Athanasie Dincă Bârlădeanul

şi episcopul Iosif Gafton al Argeşului. După moarea lui Nicodim şi alegerea lui

Justinian ca patriarh, a devenit vacant şi scaunul mitropolit al Moldovei, care a

rămas în grija vicarului Teoctist Arăpaşu. Evenimentele legate de integrarea

Bisericii Greco-Catolice şi lipsa unor candidaţi care să prezinte încredere pentru

puterea comunistă au amânat în mod nepermis aceste alegeri. În septembrie 1948

este „rezolvată” situaţia Arhiepiscopiei Sucevei, prin unirea acesteia cu Episcopia

Maramureşului, sub conducerea lui Sebastian Rusan. Rămâneau însă vacante

celelalte scaune vlădiceşti importante, la care se adăugau cele două posturi de

episcopi vicari patriarhali.124

Un rol important în planurile lui Justinian în această perioadă a avut fostul

arhiepiscop al Chişinăului, Efrem Enăcescu, pe care a vrut să-l numească în

decembrie 1948 episcop locotenent la Râmnicu Vâlcea. Unii spun că Justinian ar fi

intenţionat să-l promoveze pe Efrem mitropolit al Moldovei. Trecutul său a

împiedicat o asemenea numire.

123 Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op.cit., p. 19.124 George Enache, op. cit., p. 123.

În 5 februarie 1949 se luau următoarele măsuri în ceea ce priveşte

arondarea eparhiilor: Episcopia Râmnicului era unificată cu cea a Argeşului,

conducător urmând să rămână Iosif Gafton. Episcopia romanului se unifica cu

Huşi, măsură luată de putere pentru a-l îndepărta pe episcopul Grigorie Leu, prea

incomod. Aici urmau să se desfăşoare alegeri. De asemenea, era desfiinţată

Eparhia Caransebeşului, unificată cu cea a Timişoarei, iar episcopul Veniamin

Nistor era şi el pensionat.125

Aşadar, 1948-1949 au fost desfiinţate abuziv mai multe eparhii, unele cu

vechime de secole: Tomis (Constanţa), Argeş, Suceava (Bucovinei), Huşi,

Maramureş (Sighet), Caransebeş şi a Armatei (Alba-Iulia), iar ierarhii lor „puşi în

retragere” sau mutaţi la alte eparhii. Episcopul Grigorie Leu de la Huşi a murit în

împrejurări încă neelucidate doar la câteva săptămâni după ce s-a desfiinţat

eparhia, el refuzând să-şi părăsească reşedinţa. Tot atunci au fost „puşi în

retragere” opt arhierei-vicari, fiind trimişi la diferite mănăstiri.

Noii vicari ai eparhiilor ardelene, toţi foşti greco-catolici erau priviţi cu

neîncredere deoarece erau consideraţi oameni ai puterii, care îi putea folosi

împotriva vechilor ierarhi. Trădaseră fosta Biserică, nefiind exclus să facă acelaşi

lucru şi în cazul ortodoxiei.126

La 18 decembrie 1961 a fost pensionat mitropolitul dr. Vasile Lazarescu

al Banatului şi trimis la mănăstirea Cernica, unde a şi murit (1968). A fost acuzat

de „nelegiuiri în gestiunea eparhiei”, în realitate pentru că ajutase familiile unor

preoţi închişi.127

Un fapt insolit s-a petrecut pe 12 decembrie 1969, când Sfântul Sinod

punea în retragere pe Valerian Zaharia, episcopul de Oradea şi marele rival a lui

Justinian.

Un caz semnificativ al ingerinţelor regimului în ierarhia B.O.R. a fost

acela al Episcopului Nicolae Popovici, ierarh ce s-a opus comunizării şi care a fost

125 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R…, op.cit., p. 563.126 George Enache, op.cit., p. 133.127 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Uniaţia …, op.cit., pp. 58-59.

înlăturat prin pensionare pe caz de boală. Soluţia pensionării a reprezentat un

compromis între dorinţa regimului de a-l înlătura definitiv şi a-l aresta şi a

Mitropolitului Ardealului şi a Patriarhului de a-l salva. Episcopul orădean a refuzat

orice retractare a propriilor idei, fiind acuzat de legionarism, de propagandă pe

frontul rusesc şi că după 1945 a ţinut predici împotriva regimului. Înlăturat de

către Sfântul Sinod în şedinţa din 4 octombrie 1950, episcopului Popovici nu i s-a

permis însă să se retragă la Sâmbăta de Sus, fiindu-i fixată mănăstirea Cheia din

judeţul Prahova; unde supravegherea nu a încetat până la stingerea din viaţă în

1960.

Episcopul de Oradea Nicolae Popovici, cu un curaj deosebit şi sperând în

venirea americanilor, a ţinut o serie de predicimemorabile împotriva puterii

comuniste.128

Aşadar, conform datelor existente, listele mitropoliţilor, episcopilor şi

vicarilor ortodocşi scoşi din scaun arată astfel:

1. Lista mitropoliţilor ortodocşi scoşi din scaun: Enăcescu Ioan (Efrem),

Lăzărescu Vasile, Mihălcescu Ioan (Irineu), Puiu Victor (Visarion), Simedrea

Teodor (Tit).

2. Lista episcopilor şi vicarilor ortodocşi scoşi din scaun: Anatal Dumitru

(Emilian), Ciopron Petru (Partenie), Moruşca Pompei (Policarp), Petrovici Cosma,

Popoviciu Nicolae, Scorobeţ Trandafir (Teodor), Şerpe Pavel, Triteanu Lazăr

(Lucian).129

2. Preoţii ortodocşi în închisorile comuniste

Îndată după instalarea regimului totalitar, sute de preoţi ortodocşi au fost

arestaţi şi anchetaţi, aruncaţi în închisori (Jilava, Piteşti, Aiud, Gherla), trimişi să

lucreze la canalul Dunăre – Marea Neagră, câţiva chiar deportaţi în Siberia, de cele

mai multe ori pentru acuzaţii total nefondate, dar socotiţi periculoşi pentru noua

128 De văzut „Episcopul Nicolae Popovici sau curajul de a rosti”, la George Enache, op. cit., pp. 157-280.129 Paul Caravia, Virgiliu Şt. Constantinescu şi Ştefan Iloaie, Mărturisitori de după gratii – Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste, Cluj-Napoca, 1995, pp. 21-27.

orientare de stat. Această acţiune a început sporadic, din 1945, continuând cu o

mare duritate în 1948 – 1959, şi a luat sfârşit abia în vara anului1964, când au fost

eliberaţi toţi deţinuţii politici.130

După revoluţia din 1989, în presa românească, s-au ridicat unele voci care

întrebau dramatic: ”Unde a fost Biserica în vremea comunismului?” Această

întrebare era din partea celor care acuzau Biserica că ar fi făcut pact cu

comunismul, de pe urma căruia ei au beneficiat nu numai de libertate, ci şi de

toatele foloasele pe care le poate oferi compromisul. Dar cei care au adresat o

astfel de întrebare au uitat de sutele de preoţi care au trecut prin beciurile

Securităţii, de preoţii ortodocşi care au murit în închisorile comuniste. Nu trebuie

uitat însă că, alături de numărul clericilor, numărul credincioşilor simpli care L-au

mărturisit pe Hristos în temniţele roşii e de-a dreptul impresionant.131

Preoţii ortodocşi au constituit una dintre cele mai numeroase categorii a

deţinuţilor politici sau a celor internaţi în lagărele de muncă.

S-a practicat din partea statului comunist o politică de „capitulaţie” însoţită

de presiuni şi obedienţă silită: arestarea şi internarea unor ierarhi, ulterior

supunerea lor la un regim de distrugere fizică la Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-

Sărat etc.; această suferinţă se va împleti cu suferinţele imaginabile ale studenţilor

teologi în laboratorul de reeducare de la Piteşti, cu execuţiile a zeci de preoţi

ortodocşi şi cu regimul de muncă (12 ore) în brigăzile preoţilor de pe şantierul

morţii, Canalul Dunăre – Marea Neagră. Dar dincolo de suferinţa şi îndurarea

celor mai cumplite umilinţe şi torturi, Biserica s-a aliniat dintru început Mişcării

Naţionale de Rezistenţă ce a acoperit întreg teritoriul naţional, cu numele unor

preoţi luptători ca Ion Drăgoi, Ion Constantinescu, Ion David, Nicolae Andreescu,

Şuşman şi, mai ales, al arhimandritului stareţ al mănăstirii Tismana, Gherasim

130 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 483.131 De văzut Paul Caravia…, op.cit.

Iscu, care s-au implicat direct în rezistenţa armată a poporului nostru şi şi-au

dobândit veşnicia cu preţul vieţii lor.132

În închisorile comuniste au murit sau au dispărut 150 de preoţi ortodocşi,

la care se adaugă zecile de slujitori ai Bisericii morţi imediat după eliberare, din

cauza regimului de exterminare la care au fost supuşi.133 Trebuie amintit faptul că

cei mai mulţi dintre preoţii închişi în închisorile comuniste au fost arestaţi doar

pentru „vina” de a-L fi slujit pe Hristos.

Aşadar, Biserica Ortodoxă strămoşească a fost supusă de regimul

comunist unei prigoniri deosebite. Neţinând seama de tot felul de persecuţii

suferite, astăzi Biserica Ortodoxă este acuzată nu numai de unii conducători ai

greco-catolicilor, ci şi de unii scriitori, - în întregimea ei – pentru faptul că unii

ierarhi, în unele Pastorale, au adus cuvinte de laudă marelui duşman al Bisericii

care căuta orice prilej pentru justificarea opririi oricărei lucrări a acesteia. Se uită

faptul că acele cuvinte de laudă – doar spuse, dar nu şi gândite – erau adresate cu

conştiinţa că de ele depindea activitatea întregii Biserici de care ei erau în primul

rând răspunzători. Se uită că, în general, Biserica – cu preţul acelor scurte şi rare

pomeniri verbale – a putut să-şi continue toată activitatea liturgică şi

duhovnicească în vremea celor 45 de ani, cum n-au putut-o face Bisericile din

Bulgaria, Albania şi, în parte, chiar din Iugoslavia. Poporul român a putut rămâne

astfel, prin Biserică, în continuitate fundamentală a spiritualităţii sale, fapt care n-a

fost ajutat de nici un alt sector al activităţii publice din şara noastră (ziaristică,

scriitorime, jurişti, economişti, universităţi, Academie etc.). Rarele şi puţinele

vorbe de laudă folosite la adresa tiranului de către ierarhi în cele două Pastorale

anuale ale lor, au fost nişte picături în raport cu oceanul de laude revărsat de

oamenii tuturor instituţiilor la adresa aceluia. Şi totuşi, cei mai mulţi din aceştia îşi

132 Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu, Biserica întemniţată – România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998, p. 6.133 De văzut Vasile Manea – Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.

continuă activitatea necriticaţi de nimeni, ba chiar continuând să-şi manifeste prin

criticile lor faţă de Biserică acelaşi indiferentism religios.134

III. BISERICA ROMANO-CATOLICĂ ŞI BISERICA

GRECO-CATOLICĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

A. Biserica Romano-Catolică

1. Situaţia Bisericii Romano-Catolice

134 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti sub comunism, în rev. Ortodoxia nr. 1/1990, pp. 4-5.

După instaurarea totalitarismului, în ţara noastră au fost luate măsuri şi

împotriva Bisericii Romano-Catolice. După noua Lege a cultelor din 1948, au fost

doar două dioceze: una la Alba Iulia, pentru Transilvania, şi alta, la Bucureşti,

pentru Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Acest fapt, ca şi alte nemulţumiri

permanente ale clerului şi credincioşilor romano-catolici, au dus la situaţia ca

Biserica Romano-Catolică să nu aibă, după 1948, un statut de organizare şi

funcţionare, aşa cum prevedea Legea Cultelor. Această situaţie se menţine şi în

prezent.

Aşadar, ca urmare a decretului ce reglementa regimul general al cultelor,

trei episcopate catolice au fost desfiinţate şi titularii lor concediaţi (este vorba de

Mgrs. Alexandru Cisar, arhiepiscop de Bucureşti, Augustin Paşa, episcop de

Timişoara, şi Ianoş Scheffler, episcop de Satu-Mare). Cei doi demnitari

ecleziastici „acceptaţi” de stat – Mgr. Aron Marton, episcop de Alba Iulia, şi Mgr.

Anton Durocovici, episcop de Iaşi – n-au rămas mult timpla postul lor: opunându-

se voinţei autorităţilor comuniste, care le cerea un „Proiect de statute poentru

funcţionarea cultului catolicîn România” favorabil intenţiilor antireligioase ale

regimului, pentru a supune mai bine Biserica spiritului marxist dominator, Mrg.

Marton a fost arestat la 21 iunie 1949 şi, trei zile mai târziu, Mrg. Durcovici avu

aceeaşi soartă.135

La 7 iulie, cei trei reprezentanţi pontificali în România (Mgr.Gerald

P.O’Hara, regent al Nunţiaturii, şi colaboratorii săi John Kirk şi Guido del Mestri)

au fost expulzaţi. O lună mai târziu avea loc judecarea a 11 călugări franciscani

din Moldova şi a numeroşi preoţi seculari, a căror condamnare varia de la 3 la 16

ani. În scopul de a nimici orice rezistenţă ecleziastică, poliţia arestă la 17 februarie

1951 pe Mgr. Joseph Schubert, vicar general de Bucureşti; apoi fură ridicaţi rând

pe rând, începând cu 8 martie, franciscanul italian Gati, ca şi preoţii Joseph

Waltner, Jean Heber, Sandor Imre, Bela Gajdalz, Clofanda şi canonicul Boros.

Lipsită de păstorii ei legitimi, Biserica Catolică nu era condusă – oficial

135 Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, „Convorbiri Literare” – ABC Dava, 1992, p. 68.

bineînţeles – decât de un simulacru de ierarhie, cuprinzând oportunişti ca

excomunicaţii Andrei Agota, şeful „Comitetului catolic de acţiune”, şi Horn

Despina, devenit cancelar al Curiei de Bucureşti sau slabi precum canonicul

Traian Jovanelli care, cedând în închisoare propunerilor torţionarilor lui, a fost

însărcinat cu conducerea diocezei de Bucureşti.

Închisorile şi lagărele de muncă forţată erau pline de victime inocente.

Toţi episcopii catolici, vicarii lor generali şi sute de preoţi, rămaşi fideli Romei,

încercau aici inumanitatea răzbunării comuniste. Nimeni nu va şti numărul exact al

celor care au îmbogăţit, cu sângele lor, martirologul Bisericii Catolice.136

Episcopiile considerate „desfiinţate” de către autorităţile române (Iaşi,

Timişoara, Satu Mare şi Oradea) au continuat să existe în practică. Vaticanul,

nerecunoscând desfiinţarea lor şi numind la conducerea lor câte un locţiitor de

episcop („ordin substituit”), care, deşi nu erau recunoscuţi formal de Statul român

drept conducători de episcopii, în practică erau totuşi trataţi în această calitate.

Reglementările din România după al doilea război mondial au modificat

substanţial şi situaţia unor ordine şi congregaţii călugăreşti. Pe baza noii legi a

învăţământului şi a etatizării instituţiilor sanitare şi a celor de asistenţă socială,

unele ordine şi congregaţii (care aveau ca preocupare principală învăţământul sau

acţiunile caritative) au fost practic desfiinţate.

În anul 1948 Biserica Romano Catolică avea în România 25 de ordine şi

congregaţii, care dispuneau de 79 de mănăstiri cu 451 călugări şi 124 mănăstiri cu

1649 călugăriţe. Aceste ordine şi congregaţii aveau 421 instituţii şcolare,

numeroase spitale, azile de bătrâni, orfelinate şi alte aşezăminte de binefacere. Prin

H.C.M. nr. 810/1949 s-a dispus încetarea activităţii a 15 dintre cele 25 de ordine şi

congregaţii călugăreşti. Cele 10 ordine care n-au fost desfiinţate prin lege (cum ar

136 Ibidem, pp. 68-69. Mgr. Vladimir Ghika a murit, epuizat de foame şi de frig, în închisoarea Jilava, la 16 ianuarie 1954. Biserica Romano Catolică l-a canonizat, fiind unicul ei cleric mort în închisoare.

fi Ordinul Franciscan) şi-au restrâns mult activitatea, activând în special în cadrul

parohiilor.137

2. Abrogarea Concordatului cu Vaticanul

Concordatul este o convenţie religioasă bilaterală cu caracter

internaţional, încheiată între Vatican şi un stat suveran.

Între cele două războaie mondiale, principala armă pe care Vaticanul a

utilizat-o pentru întărirea influenţei sale şi urmărirea ţelurilor ce-şi propunea, a fost

încheierea de concordate, convenţiuni speciale cu caracter internaţional pe care

Roma le utilizează încă de la începutul sec. al XIX-lea. (În 1922 se încheie un

concordat cu Letonia; în 1925 cu Polonia; în 1927 cu Lituania; în 1929 cu

Polonia...).138

Situaţia de instabilitate politică internă, în care se găsea în mod firesc

România după întâiul război mondial, oferea condiţii prielnice pentru acţiunile

Vaticanului pe teritoriul ei. De aceea încă 1919, Vaticanul a trimis la Bucureşti pe

cardinalul francez Dubois, care, ca oaspete al regelui Ferdinand, a tratat şi a pus la

cale două lovituri papale: - stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi

România,

- încheierea unui concordat între Vatican şi România.139

Astfel, folosind situaţia politică nestatornică din România şi speculând

sensibilitatea religioasă a regelui Ferdinand, Vaticanul a izbutit ca după 8 ani de

uneltiri să încheie Concordatul pe care-l dorea.

Guvernul Averescu (sub presiunea păturii conducătoare de atunci) a

încheiat Concordatul cu Scaunul Papal în anul 1927. Era un act fără nici o bază

constituţională. Constituţia din 1923, oricât de larg ar fi interpretată, nu-l poate

justifica. Un simulacru de legalitate i s-a dat Concordatului prin art. 7 din Legea

137 Ministerul Culturii şi Cultelor, op.cit., pp. 47-48.138 Stanciu Stoian, Cultele religioase în R.P.R., Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949, p. 11.139 Arhid. Dr. Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc (III)– Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Editura Polsib. Sibiu, 1993, p.21.

pentru regimul general al cultelor din 1928. În 1929 Iuliu Maniu a ratificat

Concordatul140

Statutul Bisericii Catolice era reglementat de Concordatul din 10 mai

1927, care recunoştea separaţia dintre biserică şi stat.

Ca o altă mreajă papală toarsă din firul Concordatului român, a urmat

încheierea la 1932 a unui „acord” între România şi Vatican sub pretextul

interpretării art. 9 din Concordat. De fapt însă, acest acord a fost conceput şi

aplicat ca un nou Concordat, având de astă dată ca obiect numai pe catolicii de rit

latin din Transilvania, adică pe catolicii maghiari.

Prin ambele înţelegeri încheiate cu România, Vaticanul îşi asigurase un

larg câmp de acţiune precum şi mijloacele necesare, atât în scop de prozelitism cât

şi în vederea altor uneltiri împotriva României şi a vecinilor săi.141

Prejudiciile, pagubele şi suferinţele pricinuite Statului şi poporului român

prin încheierea Concordatului cu Vaticanul şi prin aplicarea lui sunt numeroase.

Prin încheierea Concordatului din 1927, ratificat în 1929 cât şi prin

încheierea Acordului din 1932 au fost încălcate legile de stat ale României şi

drepturile poporului român.

Astfel, urmărind în primul rând să-i asigure Bisericii catolice o cât mai

largă bază economică în România, Vaticanul a avut în vedere acest lucru şi cu

ocazia încheierii în mod anticonstituţional a Concordatului, prin al cărui text se

încalcă suveranitatea şi interesele statului român.

Prin Concordatul cu Vaticanul, s-au călcat dispoziţiile exprese ale

Constituţiei Române din 1923, care prevăd un tratament egal şi nu privilegiat,

pentru toate cultele din ţară, şi care nu permit dependenţa nici unui cult din ţară de

vreo autoritate bisericească din afara graniţelor. Totuşi, ca prin Concordat să i se

poată acorda cultului catolic acest privilegiu şi altele, s-a introdus în Legea

140 Stanciu Stoian, op. cit., p. 23.141 Arhid. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 22.

Cultelor din 1928, art. 7, un aliniat prin care se dădea posibilitatea acordării

acestui privilegiu şi a altora legate de el, pe seama cultului catolic.142

O altă consecinţă priveşte pe românii greco-catolici. În Concordat,

Biserica Greco-Catolică nu mai este un cult de sine stătător. Ea nu mai este

Biserică de rit oriental, unită cu Biserica Romei, ci este pur şi simplu, un rit al

Bisericii Catolice în general.

Prin nenumăratele intervenţii ofensatoare la adresa Statului Român,

Nunţiatura papală din Bucureşti, s-a amestecat în treburile interne ale statului

Român, de asemenea şi ierarhia catolică a făcut la fel, trecând dincolo de

drepturile sale, aşa încât, prin atitudinea lor, reprezentanţii Papei din România s-au

erijat în cenzori ai suveranităţii statului Român.143

Denunţarea Concordatului s-a luat prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948

şi publicat în Monitorul Oficial nr. 164 din 19 iulie 1948. Şcolile catolice au fost

preluate de stat, preoţii catolici au fost înlăturaţi şi arestaţi. Un decret datat 18

septembrie 1948 a redus numărul scaunelor episcopale romano-catolice de la şase

la două. Cei doi episcopi rămaşi în funcţiune au fost şi ei arestaţi la 20 şi 26 iunie

1946. O încercare a guvernului de a înlocui ierarhia catolică existentă cu una

ataşată lui a întâmpinat însă o violentă reacţie din partea Vaticanului. Biserica

Romano-Catolică a rămas de atunci într-o stare de totală opoziţie faţă de regim.

Prin abrogarea Concordatului se face dreptate celorlalte culte religioase,

anulându-se privilegiile deosebite obţinute de cultul catolic. Prin aceeaşi abrogare,

se eliberează Statul Român de o situaţie jignitoare pentru el şi pentru suveranitatea

lui; i se dă posibilitatea acestui Stat să reintre în posesia unor bunuri care trebuie

să-i aparţină de drept şi de fapt şi să înlătură primejdia unei agenturi de

propagandă şi educaţie împotriva intereselor politice, economice şi culturale.

Pentru greco-catolici abrogarea Concordatului înseamnă eliberarea de

teama faţă de Scaunul papal, pe care Concordatul le-a cultivat-o, dându-le astfel

142 Ibidem, p. 35.143 De văzut Bartolomeu Valeriu Anania – Pro memoria, Bucureşti, 1992.

putinţa să se sustragă de pe panta unei tot mai mari depărtări de Biserica

Ortodoxă.144

B. Biserica Română Unită cu Roma

1. Situaţia Bisericii Greco-Catolice

Biserica a fost resimţită de către autorităţi drept ultimul obstacol

important în calea impunerii regimului de inspiraţie sovietică. Tocmai de aceea, un

prim reper pentru acţiunea organelor represive împotriva ei l-a constituit

prevederile Legii cultelor, care deşi garanta „libertatea de conştiinţă şi de

credinţă”, o circumscria armonizării cu Constituţia, cu securitatea internă, ordinea

publică şi moralitatea generală (art. 6 şi 7), iar statutele cultelor trebuiau aprobate

de ministerul de resort.145

Îndată după ocuparea ţării noastre de către Armata Sovietică, măsurile de

subjugare politică, economică şi spirituală a poporului român s-au făcut treptat

simţite, iar comuniştii şi acoliţii lor şi-au exprimat făţiş ţelurile lor de înfrăţire cu

sovieticii, de distrugere sistematică a vechilor structuri de stat şi sociale şi de

înlocuire a acestora cu altele de tip sovietic, pentru a omogeniza, uniformiza şi

aservi întreaga viaţă românească imperialismului stalinist.146

144 Stanciu Stoian, op.cit., pp.28-29.145 Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989, Ed. Polirom, 2003, p. 7.146 Pr. Dr. Ioan Bota, Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură Viaţă creştină, Cluj – Napoca, 1994, p. 328. În această lucrare autorul aminteşte printre forţele politice, culturale şi spirituale „preaplecate” regimului comunist şi ierarhia Bisericii Ortodoxe Române (patriarhul Justinian Marina, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului şi alţi episcopi şi preoţi ortodocşi), acuzându-i de colaboraţionism cu Securitatea. Această atitudine o întâlnim la majoritatea sciitorilor greco-catolici printre care: Alexandru Raţiu – Persecuţia Bisericii Române Unite; Dr. Valeriu Achim – Închisoarea din Sighet acuză, Vasile Cristian – Istoria Bisericii Greco Catolice sub regimul comunist 1945 - 1989; Alexandru Raţiu – Biserica furată; Pr. Alexandru Nicula – Cristos răstignit a doua oară; Ioan Plescaru – Lanţuri şi teroare; Anton Moisin – O gravă lovitură dată neamului românesc: calomnierea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco Catolice; dar şi la alţi scriitori precum Sergiu Grossu - Calvarul României creştine; Biserica Unită a uitat faptul că atât Biserica Romano Catolică, cât şi cea Reformată au acceptat calea compromisului, calea supravieţuirii. Oare atunci de ce singura acuzată de colaboraţionism şi de trădare este Biserica Ortodoxă? Poate pentru că a acceptat să preia bisericile, parohiile şi enoriaşii uniaţi? Sau pentru că atăt preoţii, cât şi credincioşii (foşti) uniţi cu Roma s-au întors, fără şovăire sau regrete şi în imensa lor

Aşa cum am mai afirmat, instaurarea noului regim a adus o serie de

schimbări şi la nivel confesional. În situaţia dată, confruntate cu o orânduire atee

instaurată prin dreptul forţei, dar şi ca urmare trădării occidentalilor, a abandonării

deliberative (şi negociate) a Europei Centrale şi de Est la discreţia sovieticilor, de

către „Aliaţi”, Cultele religioase aveau de ales între a înfrunta comunismul cu

crucea în mână, fără nici o şansă şi fără cea mai vagă speranţă a vreunui ajutor din

afară, gest sinucigaş care ar fi servit exact interesele dictaturii prosovietice şi atee,

sau să caute şi să găsească un modus vivendi în stare să asigure supravieţuirea

instituţiei, conservarea credinţei în Dumnezeu, păstrarea contactului cu

credincioşii şi asistarea lor duhovnicească, plătind, fireşte, preţul cu care se putea

obţine toate acestea.147

La 1 octombrie 1948, la Congresul de la Cluj, un număr de 38 de

protopopi şi preoţi greco-catolici – în frunte cu preotul Traian Belaşcu – delegaţi a

430 de preoţi au hotărât ruperea legăturilor cu Biserica Romei şi revenirea la

Biserica strămoşească. La 21 octombrie 1948 s-a întrunit Marea Adunare

Bisericească de la Catedrala Reîntregirii din Alba-Iulia, prin care s-a consfinţit

reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Ierarhia greco-catolică i-

a excomunicat aproape imediat, iar guvernul a reacţionat prin arestarea unui mare

număr de preoţi şi înlăturarea, la 8 noiembrie 1948, a tuturor celor 4 episcopi

greco-catolici din scaunele lor episcopale. La 1 noiembrie 1949 toate diocezele şi

comunităţile religioase greco-catolice au fost desfiinţate, iar proprietăţile lor au

fost luate de stat, cu excepţia celor preluate de Biserica Ortodoxă.

Prin Decretul 358 din 1 Decembrie 1948, publicat în Monitorul Oficial nr.

281 din 2 decembrie 1948, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată. Desfiinţarea

Bisericii Unite rămâne un act dirijat politic şi purtând pecetea unor hotărâri luate

sub imperiul sovietic.

majoritate, la credinţa străbună, de care au fost despărţiţi în urmă cu 250 de ani.147 Zeno Milea, op.cit., p. 212.

Nicolae Popovici, şi chiar Nicolae Bălan au privit cu reticenţă unirea ca

pe ceva forţat, care, ca orice lucru impus se poate prăbuşi. Cea mai reticentă

poziţie a avuto chiar episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, care era convins că

venirea americanilor va duce la prăbuşirea comunismului şi, implicit, la

destrămarea unificării, refuzând să o sprijine. De asemenea, un fost greco-catolic,

profesorul Alexandru Filipaşcu de la Cluj, afirmă că „unirea au făcut-o comuniştii,

nu Biserica Ortodoxă, şi nici patriarhul Justinian. De aceea ea n-are să dureze

decât atât cât va dura şi guvernarea comuniştilor.”148

După interzicerea Bisericii Greco-Catolice din România prin decret,

istoria ei din ultima jumătate a veacului trecut se împleteşte cu cea a rezistenţei

anticomuniste.

La 1 decembrie 1948 (la data desfiinţării ei), Biserica Română Unită avea

următoarea situaţie: Provincia mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş, cu reşedinţa

la Blaj, era compusă din Arhidieceza Blajului, condusă de episcopul Dr. Ioan

Suciu – Administrator Apostolic; Dieceza de Cluj – Gherla, condusă de episcopul

Dr. Iuliu Hossu; Dieceza de Oradea, condusă de episcopul Dr. Valeriu Traian

Frenţiu, Dieceza de Lugoj, condusă de episcopul Dr. Ioan Bălan şi Dieceza

Maramureşului cu episcopul Dr. Alexandru Rusu, ales mitropolit în 1946 (dar

nerecunoscut de guvernul Petru Groza),precum şi Vicariatul mitropolitan al

Bucureştiului, condus de episcopul Dr. Vasile Aftenie.149

Aşadar, după instaurarea dictaturii comuniste, în anul 1948, Biserica

Română unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Conform decretului nr. 358 din

1 decembrie 1948, bunurile sale au fost preluate de către stat, iar bisericile şi

casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române.

Desfiinţarea Bisericii Române Unite şi unirea acesteia cu Biserica

Ortodoxă a fost mereu contestată de episcopii greco-catolici care i-au excomunicat

pe preoţii greco-catolici care au semnat alipirea Bisericii Unite la Biserica

148 Arhivele Ministerului de Justiţie, fond Penal, dosar 19 556, f. 68, apud George Enache, op. cit., p. 34.149 Pr. Dr. Ioan Bota, op.cit., p. 329.

Ortodoxă. O dată cu desfiinţarea acesteia, unele persoane din ierarhia acesteia au

ales calea intransigenţei dusă până la jertfă.

Biserica Greco-Catolică n-a fost desfiinţată ca urmare a fermităţii

anticomuniste, dusă până la sacrificiu, a conducătorilor acesteia, ci invers,

desfiinţarea respectivei Biserici i-a adus pe ierarhii uniţi în situaţia de a opta, din

motive pur confesionale, pentru asumarea martirajului.150

2. Persecuţia Bisericii Greco – Catolice

E adevărat că suferinţele îndurate de clerul şi credincioşii români greco-

catolici în timpul şi după desfiinţarea Bisericii Unite cu Roma au fost

indescriptibile, încheiate pentru mulţi cu cununa martiriului. Un număr

impresionant de preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi, urmând drumul Golgotei

impus de comuniştii atei înalţilor arhierei ai Bisericii Catolice în România şi

îndeosebi celor greco-catolici, pe care i-au arestat şi supus tuturor presiunilor şi

batjocurilor numai ca să se lepede de credinţa catolică, au fost şi ei arestaţi, bătuţi,

maltrataţi, siliţi şi terorizaţi.151

În ultimii 15 ani, fraţii greco-catolici (uniţi) nu încetează să-şi prezinte

mereu „martirii”, cu numărul mare de ierarhi şi preoţi care au fost aruncaţi în

închisori ori au murit acolo, cu suferinţele lor din „catacombe”, urmărind să creeze

în opinia publică impresia falsă că numai ei au suferit, iar ortodocşii ar fi

„colaborat cu regimul comunisto-ateu” de tristă amintire.152

Se afirmă mereu că 12 ierarhi uniţi au murit în închisori. În realitate, au

murit acolo doar patru: Vasile Aftenie din Bucureşti (10 mai 1950), Ioan Suciu de

la Blaj (27 iunie 1953), Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea (2 iunie 1952 la

Sighet) şi Alexandru Rusu de la Baia Mare (9 mai 1963 la Gherla). Ceilalţi doi

ierarhi uniţi de până în 1948 au murit în libertate: Ioan Bălan de la Lugoj (6 august

150 Zeno Milea, op. cit., p. 213.151 Pr. Dr. Ioan Bota, op.cit., p. 330.152 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Editura „Episcop Nicolae Popovici”, Oradeea, 2006, p.57.

1953 la Mănăstirea Ciorogârlea) şi Iuliu Hossu de la Cluj – Gherla în Bucureşti

(28 mai 1970, deşi a stat ani în şir la Căldăruşani). În legătură cu cel din urmă,

potrivit relatărilor unor martori oculari, între care şi P.S. Episcop Gherasim de la

Râmnic, fost stareţ la Căldăruşani, avea în incinta mănăstirii două camere şi o

bucătărie, pensie de la stat, iar o maică (ortodoxă) îi gătea; slujea zilnic liturghia în

cameră, dar n-a intrat niciodată în ctitoria lui Matei Basarab.

Ceilalţi ierarhi despre care se face atâta caz au fost cu toţii hirotoniţi după

1948, „în clandestinitate”, cum se spune de obicei, majoritatea de către nunţiul

apostolic Patrick O’Hara, deci în „ritul latin” şi nu în cel „grec”, cum au fost cei de

până în 1948. Aceştia au fost: Tit Liviu Chinezu, Alexandru Todea, Ioan Ploscaru,

Ioan Chertes şi Iuliu Hirtea. Doar primul din ei a murit în închisoare (15 ianuarie

1955, la Sighet), ceilalţi în libertate chiar după 1989. La aceştia se adaugă, fireşte,

un număr de profesori de teologie, canonici şi preoţi parohi, dar cei mai mulţi

închişi pe considerente de ordin politic ca şi ortodocşii.153

Majoritatea preoţilor Greco-Catolici care nu au trecut la Biserica

Ortodoxă Română şi nu s-au implicat în probleme politice au reuşit pe parcurs să

se încadreze în diverse servicii la stat, având o situaţie materială cu mult mai bună

decât a oricărui preot, indiferent de confesiune.154

Prima perioadă a persecuţiei – 1948-1964 – a fost deosebit de dură,

episcopii fiind întemniţaţi şi clerul, de asemenea, în mare măsură, activitatea

pastorală fiind deosebit de urmărită de autorităţile comuniste şi, de aceea, redusă,

dar în a doua perioadă – 1964-1989 – fiind puşi în „libertate cu domiciliu ales”

episcopii supravieţuitori din a doua generaţie persecutată – Dr. Alexandru Todea,

Dr. Ioan Dragomir, Dr. Iuliu Hirţea, Ioan Ploscaru – activitatea pastorală a

Bisericii Greco-Catolice s-a înviorat simţitor.155

Practica de compromitere utilizată pentru a aţâţa o Biserică creştină

împotriva alteia cu un asemenea succes în perioada instaurării comunismului era

153 Ibidem, pp. 57-58.154 Cristian Vasile, op.cit., p. 34.155 Pr. Dr. Ioan Bota, op.cit., p. 336.

redescoperită de Securitate la începutul anilor ’80, pentru a menţine sub control

viaţa spirituală a românilor, în momentele în care criza regimului depăşise faza

conjuncturală. Când inamici declaraşi ai comunismului au devenit din nou preoţii,

indiferent de cult, sistemul îşi recunoştea din nou propria slăbiciune – lipsa de

credinţă.156

Printre cei care au constatat că rolul „unificator” al Bisericii Greco-

Catolice s-a încheiat a fost şi însuşi Sfăntul Scaun, prin recentele documente de la

Rhodos, Freising, Ariccia şi Balamand. Roma nu-i mai recunoaşte Bisericii Unite

nici măcar vechiul ei nume; i se spune: ” Biserica Catolică de Rit Bizantin”.

3. Atitudinea Bisericii Greco-Catolice după 1990

Biserica Greco-Catolică din România după 1990 poza în singura victimă,

în singura Biserică martiră din România, supusă la „decapitare” de către B.O.R. şi

statul comunist.

Numărul victimelor din rândul slujitorilor Bisericii în perioada comunistă

arată astfel: aproximativ 1800 de preoţi ortodocşi; 226 de preoţi greco-catolici,

165 preoţi romano-catolici, 65 pastori protestanţi şi 25 de pastori neoprotestanţi.

Din aceste cifre rezultă clar că 80 % din totalul preoţilor închişi, împuşcaţi sau

omorâţi în bătaie au fost ortodocşi.

Biserica Greco-Catolică ştiind aceste date, nu a contestat că în puşcăriile

comuniste au fost şi preoţi ortodocşi. Ceea ce încercau ei să insinueze era faptul că

toţi preoţii ortodocşi nu erau închişi pentru credinţa lor în Hristos, ci pentru „alte

pricini”. Ei au susţinut că preoţii ortodocşi închişi ar fi fost turnători la securitate a

colegilor de celulă.157 Dar atunci nu înţelegem de ce preoţii ortodocşi trebuiau să

fie colaboratori ai Securităţii în puşcărie, câtă vreme puteau să facă acest lucru în

156 Cristian Vasile, op.cit., p. 21.157 Ioan Alexandru Mizgan, B.O.R sub asediul diversiunii şi calomniei, Ed. Lumina, Oradea, 2004, p. 136.

libertate, în societate. Pentru ce să mai sufere în temniţă pentru credinţă, pentru

Dumnezeu, dacă ar fi fost oricum nişte trădători ai aproapelui lor?

Biserica Ortodoxă a fost numită Biserică luptătoare, iar acest lucru a

deranjat Biserica Romano-Catolică, care acuză că Biserica Ortodoxă a făcut doar

compromisuri şi nu ar fi dus doar o luptă făţişă cu regimul comunist.

Dar trebuia, oare, ca Biserica Ortodoxă să lupte cu arma în mână în munţi,

împotriva comunismului pentru a-şi îndeplini atributul de Biserică luptătoare?

Biserica Ortodoxă a făcut rezistenţă spirituală în faţa comunismului, iar dacă

vorbim de o luptă făţişă cu comunismul, mărturie stau numele celor peste 1700 de

preoţi ortodocşi care au trecut prin temniţele comuniste.

Dar nu numai preoţii au luptat împotriva comunismului, ci şi episcopii,

mitropoliţii şi chiar patriarhii României. Biserica a dus o luptă specifică ei, cu

arme spirituale, aşa cum unii oameni de cultură au încercat – în ciuda

compromisurilor – să salveze cultura românească în vremea comunismului, nu

printr-o luptă făţişă cu regimul comunist, ci cu tenacitate şi diplomaţie, încercând

să găsească cele mai convenabile soluţii de subzistenţă a culturii autentice. La fel,

Biserica Ortodoxă a fost nevoită să ducă, atât cât se putea, o luptă de supravieţuire,

cu regimul comunist, în ciuda unor compromisuri făcute acestuia. În acest mod,

Biserica Ortodoxă şi-a câştigat dreptul la supravieţuire, într-o epocă grea pentru

întreg Neamul Românesc. Cu toate acestea, B.O. era ţinută sub urmărire strictă,

chiar şi ierarhii consideraţi oameni apropiaţi ai unor demnitari cu funcţii înalte în

ierarhia statului comunist, fiind suspectaţi ca fiind elemente potrivnice şi

duşmănoase ale statului comunist.

După 1989, Biserica unită a adus grave acuzări Bisericii Ortodoxe

referitor la unirea din 1948. Biserica greco-catolică, se „plânge mereu” după 1989

că ei nu şi-au putut exercita misiunea preoţească şi că au fost nevoiţi să activeze în

„catacombe”.

Dar care preot unit revenit la Ortodoxie n-a avut parohie? Care tânăr

provenit din foste familii unite n-a putut să urmeze studii teologice? Absolut toţi şi

spre cinstea lor nici unul nu s-a reîntors la Biserica de care au aparţinut părinţii lor

până în 1948, încât unii din ei au ajuns ierarhi, profesori de teologie, stareţi de

mănăstiri, consilieri eparhiali, protopopi, ca să nu vorbim de numărul mare de

preoţi parohi.

Au existat credincioşi foşti uniţi care să nu se fi bucurat de asistenţă

duhovnicească din partea preoţilor ortodocşi? Nu! Există biserici foste unite care

să nu fi fost întreţinute, zugrăvite ori reparate de ortodocşi? Nu! Există vreo

mănăstire fostă unită (dar la origine ortodoxă, ca Prislopul, Nicula sau Bixadul), la

care să nu se fi întreprins ample acţiuni de restaurare sau de construire a unor noi

edificii? Nu! A fost demolată vreo biserică fostă unită, aşa cum s-a întâmplat cu

cele din Bucureşti? Nu! De aceea, orice om de bună credinţă trebuie să recunoască

deschis că Biserica Ortodoxă, primind credincioşii uniţi în sânul ei i-a considerat

ca pe adevăraţii ei fii sufleteşti şi nu a făcut nuci o diferenţă între ei şi vechii

ortodocşi. Iar în ce priveşte lăcaşurile de închinare, acestea s-au bucurat de atenţia

permanentă a preoţilor şi a consiliilor parohiale, în vederea conservării sau

restaurării şi înfrumuseţării lor.158

La recensământul din 1992 mai puţin de 1 % din populaţie s-a declarat

greco-catolică ( 228.377 de persoane). Oare, atunci, de ce se mai numesc Biserică

strămoşească sau tradiţională românească?

158 Pr.Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op.cit., p. 63.

IV. CULTELE PROTESTANTE, NEOPROTESTANTE,

NECREŞTINE, BISERICA ARMEANĂ ŞI CULTUL

CREŞTIN DE RIT VECHI ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

A. Statutele Cultelor Protestante

1. Statutul Bisericii Reformate

Biserica reformată din România, denumită şi Biserica evannghelico-

reformată sau calvină, conformându-se dispoziţiunii legii pentru regimul general al

cultelor, art. 14 şi 56, şi-a întocmit Statutul său de organizare, care a fost aprobat

de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, cu decretul nr. 591 din 1 iunie 1949. statutul

este împărţit în 2 cărţi, cu numerotare deosebită a articolelor: prima carte (177 art.)

tratează despre principiile de bază, organizaţia şi cârmuirea bisericii, iar a doua

carte (72 art.) tratează despre calificarea şi angajarea preoţilor în Biserica

reformată.

Sistemul după care se organizează şi se cârmuieşte Biserica reformată din

România este sinodal presbiteral.

Cele două eparhii bisericeşti care formează întreaga Biserică reformată,

anume eparhia Clujului şi cea a Oradiei, deşi sunt identice în privinţa principiilor

de bază, se deosebesc totuşi în organizaţia şi conducerea lor. Aceste deosebiri

rezultate în urma dezvoltării istorice, ca şi dreptul pe care ambele eparhii şi-l

rezervă ca în conducerea autonomă a afacerilor interioare să procedeze conform

tradiţiilor istorice, nu mai au nici o valoare dacă Sinodul – care este corpul

competent să fixeze norme pentru ambele eparhii – aduce anumite norme contrare.

(art. 3).

Biserica reformată, precum şi organele sale cu drept de autoconducere,

anume: parohiile, protopopiatele şi eparhiile sunt persoane juridice. Instanţa de

apel a parohiei este protopopiatul, iar a protopopiatului eparhia.

Chestiunile care privesc în general întreaga Biserică reformată din

România, se rezolvă de către Sinodul General şi Consiliul Permanent al

Sinodului.159

2. Statutul Organic al Bisericii Evanghelice C. A. (Confesiunea

Augsburgică)

După apariţia la 4 august 1948 a Legii Cultelor, Biserica evanghelică s-a

conformat noilor cerinţe, şi în acest scop a întocmit Statutul organic, pe care l-a

înaintat Ministerului Cultelor, prin Consistoriul superior evanghelic C. A., statut

care a fost apoi aprobat de Prezidiul Marii adunări Naţionale cu Decretul nr. 627

din 6 iunie 1949. Potrivit dispoziţiunilor acestui Statut, Biserica evanghelică din

România, este persoană juridică de drept public şi se bucură de autonomie,

făcându-şi singură regulamentele bisericeşti şi administrându-se prin sine însăşi, în

cadrul legilor. Recunoaşte Guvernului României dreptul de supraveghere supremă

(art. 12).

159 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., p. 223.

Biserica e organizată după următoarele trei gradaţiuni: a) Biserica locală;

b) Biserica districtuală şi c) Biserica generală (art. 10). Fiecare biserică locală,

biserică districtuală şi biserică generală au dreptul de a-şi regula singure, în

conformitate cu dispoziţiunile legale chestiunile lor speciale, prin hotărâri luate de

reprezentanţele lor întrunite în mod ordinar (art. 12). 160

Corpurile reprezentative supreme pentru întreaga Biserică sunt:

Consistoriul superior şi Congresul Bisericesc General.

Din anul 1961, Biserica Evanghelică C. A. a devenit membră în Consiliul

Ecumenic al Bisericilor, iar în 1963 a intrat în Federaţia Mondială Lutherană,

colaborând, ca membră, şi în Conferinţa Bisericilor Europene.161

3. Statutul Bisericii Evanghelice Luterane Sinodo-presbiteriale

Acest Statut a fost aprobat de Prezediul Marii Adunări Naţionale, cu

decretul nr. 588 din 1 iunie 1949. Din dispoziţiunile lui rezultă că Biserica

Evanghelică sinodo-presbiterală de confesiune augustană se consideră ca deţinând

toată puterea de la credincioşi (art. 3).

Din Statutul său aflăm că recunoaşte dreptul de control şi supraveghere

supremă din partea statului, exercitat prin Ministerul Cultelor. Superintendenţa, ca

reprezentantă a Bisericii,precum şi părţile ei componente locale (protopopiatele,

comunităţile bisericeşti parohiale şi filiale) sunt persoane juridice (art. 4).

Organele de conducere a Bisericii evanghelice sunt: Comunităţile bisericeşti,

protopopiatele, Biserica Generală (superintendenţa). Comunităţile bisericeşti se

încadrează în protopopiate, iar protopopiatele alcătuiesc Biserica generală (art. 7).

Organul normativ al Bisericii este sinodul, organul ei reprezentativ şi de

conducere în toate instanţele este presbiteriul (art. 8).162

160 Legiuirile B.O.R. sub Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian 1948-1953, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1953, p. 125.161 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., p. 58.162 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., p. 228.

4. Statutul de organizare a Bisericii Unitariene

Organizaţia acestei Biserici, unitariene sau antitrinitare, este bazată pe

sistemul episcopal – sinodal. Hotărârile organice aduse de consiliul suprem sinodal

de la Cluj în 2 septembrie 1851, referitor la organizarea Bisericii unitariene din

Ardeal cu patria – mamă, au fost înlocuite prin Statutul de organizare a Bisericii

Unitariene, aprobat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale cu decretul nr. 592 din 1

iunie 1949. În sensul organizării sale, Biserica unitariană se conduce prin

autorităţile sale bisericeşti ierarhice; în primul grad sunt cele parohiale, în al doilea

cele protopopiale şi în gradul al treilea cele bisericeşti supreme (art. 3).

Autorităţile supreme bisericeşti ale Bisericii unitariene sunt: Consistoriul

suprem, respectiv consistoriul suprem sinodal şi consistoriul bisericesc.

Compoziţia consistoriului suprem este arătată la art. 152, elementul mirean fiind în

proporţie de cel puţin ½ , iar atribuţiile la art. 157.

Pe lângă Consistoriul bisericesc funcţionează, în scopul examinării

speciale şi pentru opiniere, următoarele comisii permanente: economică, juridică,

financiară, de educaţie moral – religioasă, de codificare, şi comisia de misiuni, în

cadrul căreia funcţionează subcomisia presei şi de răspândire a imprimatelor şi

cărţilor religioase (art. 178).

Cei mai înalţi funcţionari ai Bisericii unitariene sunt: Episcopul, ales pe

viaţă, dintre preoţii sfinţiţi şi profesorii de teologie sfinţiţi, şi curatorii generali, din

partea lumească (art. 185, 186, 189).163

B. Statutele cultelor neoprotestante

Până în anul 1944 grupările evanghelice nu au avut un statut legal bine

definit: în unele perioade au fost recunoscute de stat ca asociaţii religioase sau

admise tacit, alteori au fost interzise, cum a fost între anii 1942-1944, când casele 163 Ibidem, pp. 229-230.

de rugăciune iar unii conducători şi credincioşi au fost arestaţi şi trimişi în

închisori şi lagăre.

După anul 1944 au acţionat liber, iar în anul 1950 au primit din partea

autorităţilor vremii recunoaşterea de culte legale.164

1. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Federaţiei

Reprezentative a Cultelor Evanghelice (Baptist, Adventist de Ziua a 7-a,

Creştin după Evanghelie şi Penticostal).

Prin decretul nr. 1203 din 14 noiembrie 1950, Prezidiul Marii Adunări

Naţionale a aprobat Statutul de organizare şi funcţionare al cultului creştin baptist

din România,Statutul de organizare şi funcţionare al cultului creştin adventist de

ziua a 7-a din România şi Statutul cultului creştin după Evanghelie din România.

Prin acelaşi decret s-a recunoscut calitatea de cult Bisericii lui Dumnezeu

apostolică din România, sau cultul penticostal şi s-a aprobat Statutul de organizare

şi funcţionare al acestui cult. Tot prin acelaşi decret s-a aprobat Statutul de

organizare şi funcţionare al Federaţiei reprezentative a celor 4 culte evanghelice

sau neoprotestante amintite mai sus.

Potrivit art. 2 al acestui Statut, din Federaţie vor putea face parte şi alte

culte evanghelice recunoscute, dacă aderă la Statutul Federaţiei şi dacă obţin

consimţământul cultelor din Federaţie şi aprobarea Ministerului Cultelor.

Federaţia, ca organizare reprezentativă, este mai mult intermediară între

organele puterii de Stat şi cultele respective (art.8), căci fiecare din cultele

componente ale Federaţiei îşi păstrează autonomia în ceea ce priveşte doctrina şi

organizaţia. Atribuţiile spirituale, administrative,organizatorice şi reprezentative ce

revin organizaţilor bisericeşti ale cultelor componente, în baza statutelor lor de

organizare, rămân în competenţa acestor organizaţii (art. 5). Cultele din Federaţie

nu răspund unul de abaterile celuilalt; dar dacă este sesizată Federaţia, ea trebuie

să ia măsuri, căci este răspunzătoare pentru aceasta în faţa Statului (art. 7).

164 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., pp. 68-69.

Organul de conducere al Federaţiei este un consiliu alcătuit dintr-un

număr de membrii delegaţi de către fiecare cult component. Consiliul va fi

prezidat prin rotaţie, de către primul delegat al fiecărui cult, pe o perioadă de timp

uniformă, stabilită de consiliu (art. 12). Consiliul ia hotărâri cu majoritate,

minoritatea fiind obligată să se supună hotărârii luate, când aceasta nu se referă la

chestiuni dogmatice (art. 14).165

2. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului Creştin

Baptist din România

Baptiştii din România s-au organizat pe plan naţional în Uniunea

Comunităţilor Creştine Baptiste, în anul 1920. Cultul funcţionează în baza

Decretului - Lege nr. 553/1944, a Decretului nr. 178/1948 pentru regimul general

al Cultelor şi a Decretului nr. 1203/1950 de aprobare a Statutului Cultului şi a

prevederilor constituţionale.166

Statutul de organizare şi funcţionare al cultului creştin baptist, prevede

independenţa acestui cult faţă de cultele creştine baptiste din străinătate, cu care

păstrează numai unitatea dogmatică. Organizaţiile administrative ale cultului

baptist sunt: Biserica, comunitatea bisericească şi Uniunea comunităţilor creştine

baptiste (art. 2). Comunităţile bisericeşti şi Uniunea comunităţilor creştine baptiste

au personalitate juridică de la data constituirii lor, iar bisericile au personalitate

juridică numai dacă împlinesc un număr de cel puţin 20 membri majori (art.11).

Organele de conducere şi de control ale comunităţilor bisericeşti sunt ca şi

la biserică: adunarea generală, comitetul de conducere şi cenzorii (art. 39).

Uniunea comunităţilor creştine baptiste din România este organul central

reprezentativ şi administrativ al cultului creştin baptist, numai prin Uniune sau cu

165 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., p.235.166 Statutul Cultului Creştin Baptist din România, aprobat prin Decretul 1203 din 1950 a fost modificat şi completat de Conferinţa Naţională a Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste, la Arad, în data de 27 noiembrie 1998.

asentimentul scris al ei putându-se face acte de orice fel în numele cultului creştin

baptist din România (art. 52).

Congresul cultului creştin baptist este organul suprem de îndrumare şi

control al cultului creştin baptist, este convocat din 3 în 3 ani şi lucrează după

preşedinţia Uniunii, asistat de secretarul generalul sau de un birou de zi ales de

participanţii la Congres (art. 61, 62, 64).167

3. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului Creştin

Adventist de Ziua a 7-a

În anul 1946, pentru prima dată Biserica este recunoscută provizoriu, iar

după promulgarea Constituţiei din anul 1948 se fac pregătirile în vederea

recunoaşterii de către stat, care are loc în anul 1950, prin Decretul Prezidiului

Marii Adunări Naţionale nr. 1203/1950. Pe aceeaşi dată se aprobă Statutul şi

mărturisirea de credinţă a Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a.168

Statutul de organizare şi funcţionare al cultului creştin adventist de ziua a

7-a din România precizează independenţa acestuia de orice alte organizaţii

similare din străinătate (art. 3). Organul central de reprezentare a Cultului faţă de

autorităţile statului este „Uniunea de conferinţe adventiste de ziua a 7-a din

România”, cu sediul în Bucureşti (art. 5).

Părţile componente ale Cultului creştin adventist de ziua a 7-a sunt:

Comunitatea, Conferinţa şi Uniunea de Conferinţe (art. 13). Conferinţele şi

Uniunea de Conferinţe sunt persoane juridice (art. 15).

Uniunea de conferinţe, alcătuită din toate conferinţele de pe teritoriul

României, este organizaţia centrală a Cultului creştin adventist de ziua a 7-a şi este

organ spiritual, administrativ şi reprezentativ (art.50).169

167 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., pp. 235-237.168 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., p. 73.169 Legiuirile B.O.R. sub Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian 1948-1953, op.cit., p. 136.

4. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului creştin după

Evanghelie

În anul 1939, Creştinii după Evanghelie, recunoscuţi de stat din anul 1933

ca asociaţie religioasă, constrânşi de regimul vremii, au fuzionat cu Creştinii după

Scriptură, formând Cultul creştin după Evanghelie, cu două ramuri: ramura I

(Creştinii după Evanghelie, propriu-zişi), care practică botezul la majorat, şi

ramura a II-a, care practică botezul la naştere.

În 1946, Creştinii după Evanghelie au fost recunoscuţi ca având calitatea

de cult.170

Statutul de organizare şi funcţionare al Cultului creştin după Evanghelie

din România, prevede ca primă parte componentă a acestui cult comunitatea sau

adunarea locală, care este persoană juridică numai dacă are 20 de membrii.

Grupările mai mici de 20 de membrii, ca să-şi poată exercita cultul în localitatea

respectivă, trebuie să obţină autorizaţii anume eliberate de Uniune, cu aprobarea

Ministerului Cultelor. Odată pe an, Comunităţile (adunările locale) se adună în

Conferinţă regională, comunităţile dint-o regiune fiind reprezentate printr-un

număr de 30 de delegaţi. La aceste Conferinţe pot lua parte, ca delegaţi din partea

Uniunii, unul până la trei membri. Fiecare comunitate sau adunare locală se

conduce prin 2-5 fraţi-bătrâni. Aceştia sunt şi reprezentanţii legali ai comunităţii în

faţa oricărei autorităţi administrative şi în faţa instanţelor judecătoreşti de orice

grad (art. 1). Unitatea superioară este Uniunea comunităţilor (adunărilor) Cultului

creştin după Evanghelie, care este formată din comunităţile Cultului creştin după

Evanghelie din întreaga ţară.171

5. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului Penticostal

170 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., p. 77.171 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., p. 238.

Asociaţia credincioşilor penticostali s-a constituit în anul 1924. Şi acest

cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales în timpul celui de

al doilea război mondial, când mulţi pastori au fost trimişi în închisoare sau lagăre.

După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează în legalitate. În anul 1950,

Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.172

Statutul de organizare şi funcţionare al Cultului Penticostal – Biserica lui

Dumnezeu apostolică – din România, prevede organizarea acestui Cult în

Comunităţi locale sau Biserici şi în filiale (art.4). Cultul penticostal ca atare şi

părţile lui componente, filialele şi comunităţile, care au numărul legal de membri,

sunt persoane juridice (art. 5).173

Consiliul bisericesc este forul de conducere al Cultului Penticostal şi se

compune din 15 persoane, alese de Adunarea generală, care este compusă din 45

de delegaţi desemnaţi de filiale.

Personalul duhovnicesc al Cultului Penticostal este compus din presbiteri,

diaconi şi predicatori.

C. Statutele Cultelor Necreştine

1. Statutul Cultului Mozaic

Statutul de organizare şi funcţionare a cultului mozaic, înregistrat la

Ministerul Cultelor sub nr. 14.477 din 28 mai 1949, înaintat de Federaţia uniunilor

de comunităţi evreieşti (mozaice), a fost aprobat de Prezidiul Marii Adunări

Naţionale cu decretul nr. 589 din 1 iunie 1949.

Părţile componente locale ale cultului mozaic sunt comunităţile; iar

organizaţia centrală a acestui cult este Federaţia comunităţilor evreieşti.

172 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., p. 75.173 Legiuirile B.O.R. sub Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian 1948-1953, op.cit., p. 146.

Organele de conducere ale Federaţiei Comunităţilor evreieşti sunt:

Congresul, Comitetul de conducere, prezidiul, consiliul superior rabinic, comisia

de cenzori (art. 26).174

Aşadar, potrivit statutului de organizare şi funcţionare a Cultului Mozaic,

activitatea confesională a minorităţilor evreieşti din România este condusă de către

Federaţia Comunităţilor Evreieşti, cu sediul în Bucureşti. Acesta cuprinde toate

comunităţile şi obştile din ţară. Ea asigură realizarea în fapt a practicilor,

preceptelor şi tradiţiilor religioase mozaice şi coordonează activitatea

comunităţilor, aprobă constituirea de noi comunităţi sau desfiinţarea acestora,

reprezintă şi apără, pe plan intern, interesele comunităţilor evreieşti, organizează şi

întreţine pe plan extern, relaţii cu diaspora evreiască şi organizaţiile religioase

internaţionale.175

2. Statutul de Organizare al Cultului Musulman

În anul 1877 Cultul Musulman din România este organizat în patru

muftiate. Între cele două războaie mondiale, prin contopire au rămas numai două,

iar în 1943, muftiatele din Tulcea şi Constanţa s-au unificat, formând un singur

muftiat (centru de cult), cu sediul la Constanţa.

Statutul de organizare a cultului musulman din România, înregistrat la

Ministerul Cultelor sub nr. 14.062 din 24 mai 1949 a fost aprobat de Prezidiul

Marii Adunări Naţionale cu decretul nr. 590 din 1 iunie 1949. Afirmând principiul

autonomiei şi al independenţei de oricare altă autoritate sau organizaţie religioasă

din străinătate, cultul musulman din România se conduce după învăţăturile

Coranului şi după dogmele şi canoanele stabilite de El (Seriatul), (art. 2,3). Cultul

musulman este reprezentat de Muftiu, şeful cultului musulman, de Surai Islam

(colegiul sinodal), membrii clerului şi comunităţii (art. 4).

174Prof. Iorgu Ivan, art.cit., pp. 230-231.175 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., p. 82.

D. Biserica Armeană şi Cultul Creştin De Rit Vechi

1. Statutul Organic şi Administrativ al Eparhiei Armeano-

Grigoriene

Biserica apostolică armeană reprezintă biserica naţională a poporului

armean, care vieţuieşte din cele mai vechi timpuri în ţinutul dintre Munţii Caucaz,

Marea Caspică şi Marea Neagră.

Prin Legea Cultelor din 1928, cultul armean a fost recunoscut de către

Statul român ca făcând perte dintre bisericile istorice din ţară. În 1931 este votată

Legea pentru înfiinţarea şi funcţionarea eparhiei armene.176

Statutul organic şi administrativ al eparhiei armeno-grigoriene din

România a fost aprobat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale cu decretul nr. 593

din 1 iunie 1949. Biserica armeno-grigoriană din România, cuprinzând pe toţi

credincioşii cultului creştin armeno-grigorian din România, formează o singură

eparhie cu reşedinţa în Bucureşti. Stând sub autoritatea dogmatică şi canonică a

Catolicosului tuturor armenilor din Sf. Ecimiadzin, ea îşi afirmă totuşi autonomia,

în virtutea căreia îşi reglementează, conduce şi administrează, prin organe proprii,

chestiunile sale religioase, culturale şi epitropeşti. În linii mari organizarea

bisericii armeno-grigoriene, potrivit statutului amintit, corespunde organizării

Bisericii Ortodoxe Române.177

Episcopia armeană este condusă de un Arhiepiscop sau Episcop, ajutat de

un vicar eparhial. Organul central este Congresul eparhial. Consiliul eparhial este

organul executiv superior pentru treburile administrative, bisericeşti, culturale,

funcţionale şi epitropeşti ale întregii eparhii.

Consiliul eparhial are în componenţa sa trei comitete: comitetul spiritual

bisericesc, comitetul cultural şi comitetul economic.

176 Ibidem, p. 63.177 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., p. 232.

Cultul armean nu are unităţi intermediare. Organele de conducere

parohiale sunt: adunarea parohială, consiliul parohial (epitropia) şi comitetele

parohiale.

2. Statutul Cultului Creştin de Rit Vechi

Cultul Creştin de Rit vechi („Biserica lipovenească”) cuprinde

credincioşii ortodocşi ruşi veniţi în ţările române începând cu prima jumătate a

secolului al XVIII-lea, ca urmare a persecuţiei şi teroarei dezlănţuite de Biserica

Ortodoxă Rusă şi autorităţile ruseşti, pentru că nu au fost de acord cu reformele în

ritualul cultului iniţiate de Patriarhul Nikon, la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Credincioşii creştini de rit vechi se consideră păstrătorii „adevăratei

credinţe ortodoxe” şi a vechilor rânduieli tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe,

păstrează calendarul pe stil vechi, iar serviciile religioase le oficiază în limba

slavonă.178

Statutul cultului creştin de rit vechi a fost aprobat de Prezidiul Marii

Adunări Naţionale cu decretul nr. 637 din 1 iunie 1949. Existent in România de la

1667, cultul creştin de rit vechi reprezintă continuarea bisericii vechi ruseşti

ortodoxe de până în a II-a jumătate a secolului al XVII-lea, cu toate cărţile ei

bisericeşti, cinurile, orânduielile şi riturile (art. 1). Este format dintr-o eparhie şi

parohii, sub conducerea unui episcop, cu ajutorul consiliului eparhial, ales de

adunarea eparhială, iar parohiile de preoţi şi consilii parohiale, alese de adunările

parohiale respective (art. 4). Episcopul este ajutat de doi vicari arhierei, fără

jurisdicţie canonică (art. 10).

Ca autoritate superioară, călăuzitoare şi canonică în Biserica creştină de

rit vechi funcţiona Soborul mic şi Soborul mare, iar ca autoritate superioară

executivă – episcopul. (art. 19).179

178 Ministerul Culturii şi Cultelor, op. cit., pp. 65-66.179 Prof. Iorgu Ivan, art.cit., p. 234.

CONCLUZII

Biserica Ortodoxă Română în timpul dictaturii comuniste s-a aflat într-o

situaţie grea. Marginalizată şi persecutată, fiind considerată o instituţie retrogradă

şi reacţionară, Biserica a fost supusă unui control sever din partea statului

comunist şi doar prin clarviziunea şi tactul unor ierarhi de seamă, precum

Patriarhul Justinian Marina, a reuşit să-i câştige dreptul la supravieţuire, în

schimbul unor compromisuri făcute statului comunist. Biserica a fost nevoită să

renunţe la anumite laturi ale activităţii sale, a fost înlăturată cu totul din viaţa

publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşul de cult.

Astfel, odată cu instaurarea regimului comunist în ţara noastră au survenit

schimbări şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi a celorlalte culte din ţară.

Biserica a fost înlăturată cu totul din viaţa statului devenind o instituţie

marginalizată de conducerea atee a statului, activitatea ei limitându-se strict la

cadrul parohial şi la lăcaşul de cult al fiecărei parohii.

Ocupaţia militară sovietică şi noul regim politic instaurat în martie 1945

au folosit toate mijloacele pentru a transforma România într-un stat totalitar de tip

comunist. În acest scop propaganda comunistă a încercat să utilizeze atât

instituţiile cât şi personalităţile culturale.

Biserica a fost de la bun început dezonorată de comunişti, înainte de a fi

definitiv subordonată statului, prin însuşi textul Constituţiei din aprilie 1948 şi prin

Legea cultelor din august acelaşi an.

Având în faţă experienţa rusă, noul patriarh s-a pronunţat pentru o

adaptare a Bisericii Ortodoxe Române la „lumea nouă”. Relaţia dintre Statul

comunism şi B.O.R. era o tentativă comună de a profita la maximum de celălalt.

Statul profita de neimplicarea politică sau propagandistică a Bisericii, iar Biserica

încerca să scoată cât mai mult din îngrădirea ei libertate garantată de către stat.

Venirea comunismului a adus o Lege a cultelor extrem de restrictivă,

controlul statului fiind prezent la toate nivelurile şi structurile bisericeşti.

Astfel, la 4 august 1948 s-a promulgat Legea pentru regimul general al

Cultelor, prin care s-a prevăzut separarea Bisericii de Stat, dar se preciza că

aceasta va asigura libertatea de conştiinţă pentru toţi cetăţenii ţării, egalitatea între

cultele religioase şi autonomia lor. Erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-

catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin),

evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian,, unitarian, mozaic, musulman,

baptist, adventist de ziua a şaptea, penticostal şi creştin după Evanghelie, toate

având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult.

Prin Noua Lege a Cultelor au fost scoase în afara legii Biserica Greco-

Catolică, Martorii lui Iehova şi câteva culte neoprotestante.

Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată prin decret în 1948: bunurile i-

au fost preluate de Stat, bisericile au fost atribuite Bisericii Ortodoxe, ierarhii şi

preoţii recalcitranţi au fost închişi.

Majoritatea preoţilor greco-catolici care nu au trecut la Biserica Ortodoxă

Română şi nu s-au implicat în probleme politice au reuşit pe parcurs să se

încadreze în diverse servicii la stat, având o situaţie materială cu mult mai bună

decât a oricărui preot, indiferent de confesiune.

Preocupările Securităţii faţă de clerici şi credincioşi nu priveau exclusiv

doar Biserica Ortodoxă, ci erau îndreptate împotriva tuturor cultelor, ca politică de

ordin general a unui regim declarat ateu.

În urma promulgării Legii Cultelor, s-a întocmit şi Noul Statut pentru

organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, votat de Sfântul Sinod la

19-20 octombrie 1948 şi aprobat de Conducerea de Stat. Acest Statut are la bază

principiile Statului Organic al lui Andrei Şaguna. Potrivit acestuia, Biserica

noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă.

Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în

Adunările şi Consiliile parohiale, Adunările şi Consiliile eparhiale şi Adunarea

Naţională Bisericească (pentru întreaga Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3

clerici şi 2/3 mireni.

Noua organizare şi legislaţie bisericească reprezintă un moment de seamă

din istoria Bisericii noastre, rezultat al strădaniilor patriarhului Justinian. Realizată

în spiritul unei canonicităţi autentice, noua legislaţie a facilitat întreaga lucrare a

Bisericii noastre chiar şi în perioada regimului totalitar.

Al treilea patriarh al României a fost o personalitate complexă, cu o

evoluţie sinuoasă, dar care şi-a iubit Biserica pe care a păstorit-o, încercând să o

apere printr-o politică de echilibru între instituţia ecleziastică şi autorităţile

politice. Veritabil „ac al balanţei”, Justinian a ştiut să valorifice nevoia puterii

comuniste de Biserică în acţiunea ei de consolidare a puterii pentru a obţine cât

mai multe concesii. Acceptând să facă unele lucruri pe care le considera de mică

importanţă, cum ar fi pastoralele mobilizatoare în care oricum nu credea nimeni, el

spera să câştige în altă parte.

Din 1948 şi până la prăbuşirea regimului comunist în 1989, s-a exercitat

un control permanent asupra tuturor aşezămintelor bisericeşti şi a slujitorilor lor,

fie prin aşa numiţii „inspectori de culte” (din Ministerul, mai târziu Departamentul

Cultelor), fie mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile

bisericeşti, gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor

statului ateu şi să-şi informeze superiorii. Nu se putea întruni nici o conferinţă

preoţească sau vreo adunare eparhială, vreo serbare în şcolile teologice decât în

prezenţa inspectorilor de culte. Erau controlate mai ales legăturile cu teologii din

alte ţări veniţi la noi, iar participările teologilor români veniţi la congrese şi

întruniri ştiinţifice peste hotare se puteau efectua numai cu acordul prealabil al

Departamentul Cultelor. Tot acesta cenzura absolut toate publicaţiile bisericeşti, al

căror tiraj era foarte redus, fiind difuzate numai în cercurile bisericeşti.

Monahismul românesc a fost, fără nici o îndoială, ţinta preferată de

distrugere de către autorităţile comuniste din România, de când au luat puterea şi

până la sfârşitul anului 1989.

Decretul 410 contra monahismului de la anul 1959 a fost o reacţie

întârziată la rezistenţa care se înfiripase la un moment dat în mănăstiri. Nu trebuie

uitat faptul că mănăstirile ortodoxe au constituit loc de refugiu şi de muncă pentru

foşti deţinuţi politici. Unele mănăstiri au devenit centre de rezistenţă anticomunistă

(Tismana, Cheia, schitul Negru Vodă).

Numeroase mănăstiri şi schituri, unele cu un trecut multisecular, îşi

încetau existenţa, altele căpătau un regim de toleranţă în vederea unei reprezentări

pur protocolare sau turistice.

Tot în anul 1948 a fost înlăturat şi învăţământul religios din şcoli, s-au

interzis slujbele în spitale, azile şi cazărmi, au fost suprimate periodicele

bisericeşti ale eparhiilor, au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava,

patru Academii teologice din Ardeal şi Banat, precum şi seminarile teologice ale

eparhiilor din Muntenia şi Moldova, oprindu-se totodată şi catehizarea tineretului.

Deşi a fost îngrădită în activitatea sa şi cenzurată în mod amănunţit,

totuşi doctrina Bisericii s-a păstrat neatinsă, propovăduită aşa cum s-a putut în

formele ei clasice, şi cu toată vigilenţa cenzură, multe publicaţii au putut să apară,

reviste pe la unele eparhii: ba chiar şi studii de importanţă majoră, cum este

„Dogmatica Ortodoxă”, în trei volume a părintelui Dumitru Stăniloae.

De asemenea, au fost desfiinţate câteva eparhii şi aproximativ 20 de

ierarhi au fost puşi în retragere. Cu toate acestea, ierarhii, preoţii şi călugării, au

reuşit să menţină tradiţiile creştine şi flacăra credinţei în inimile şi sufletele

credincioşilor. Pentru zelul lor misionar, mulţi au fost consideraţi ostili regimului

comunist şi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, fiind catalogaţi reacţionari,

chiaburi sau legionari.

Astfel, în timpul regimului comunist, aproximativ 1800 de preoţi

ortodocşi, la care se adaugă şi cei romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, au

fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimişi să lucreze la canalul Dunăre-Marea

Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost

eliberaţi abia în 1964. Între cei aruncaţi în închisori, se numărau şi teologi de mare

prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan G. Savin, Dumitru Stăniloae, Liviu G.

Munteanu, Ilarion Felea, şi mulţi alţii. Nu trebuie uitat faptul că în jur de 150 de

preoţi ortodocşi au murit în închisorile comuniste.

Aşadar, pentru a impune unele măsuri, conducerea a trebuit să folosească

forţa, să verse mult sânge, să transforme Biserica Ortodoxă într-o Biserică de

martiri.

Nu trebuie să uităm de tragediile anonime consumate la nivel de parohie

sau umilinţele la care au fost supuşi monahii şi monahiile, acceptate cu smerenie

demnă şi întru nădejdea unor vremuri mai bune, sau războiul de toate zilele dus cu

cenzura obtuză şi insolentă sau cu agenţii securităţii atât de siguri pe puterea lor

fără limită încât nu-şi mai ascundeau identitatea sau misiunea.

Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi comunism au fost mereu

tensionate. Planurile de demolare a Dealului Patriarhiei, 1987-1988, a fost punctul

maxim de încordare între regim şi Biserică. Numai vizita Patriarhului Ecumenic

Dimitrios I de Constantinopol, vizită care a fost intens urmărită în presa

occidentală, a deturnat voinţa malefică a regimului comunist.

Nicolae Ceauşesu fiind revoltat că în Bucureşti erau prea multe Biserici

monument istoric, a intrat cu buldozerul în ele. Astfel, în ultimii ani ai dictaturii

comuniste, au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti:

mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfântul

Spiridon Vechi, Alba –Postavari, Enei, Spirea Noua Izvor, Sfânta Treime Dudeşti

etc.

În concluzie, putem afirma cu convingere că Biserica Ortodoxă Română

şi-a făcut datoria şi în perioada regimului totalitar, atât cât i s-a îngăduit. În orice

caz, în comparaţie cu situaţia din alte ţări zise „socialiste” Biserica Ortodoxă

Română a desfăşurat o activitate mult mai intensă, situându-se pe linia tradiţiilor

bimilenare de slujire a poporului drept credincios.

BIBLIOGRAFIE

CĂRŢI ŞI MANUALE:

1. *** Legiuirile B.O.R. sub Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian 1948-1953, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1953,

2. Anania, Bartolomeu Valeriu , Ep., – Pro memoria, Bucureşti, 1992.

3. Anania, Lidia, şi Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea, - Bisericile osândite de Ceauşescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995

4. Andreescu, Andreea şi Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorităţi

etnoculturale – Mărturii documentare, Centru de Resurse pentru diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003,

5. Bota, Ioan, Pr. Dr., - Istoria Bisericii universale şi a Bisericii româneşti de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură Viaţă creştină, Cluj–Napoca, 1994,

6. Caravia, Paul, şi Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu, - Biserica întemniţată – România 1944-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998,

7. Caravia, Paul, şi Virgiliu Şt. Constantinescu şi Ştefan Iloaie, Mărturisitori de după gratii – Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste, Cluj-Napoca, 1995,

8. Chioar, Ioan, Pr. Dr., - Comunismul - Negarea lui Dumnezeu, Ed.Universal Dalsi, Bucureşti, 2002,

9. Dură, Ioan, Pr. Prof. Dr., - Monahismul românesc în anii 1948-1989, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994,

10. Dumitrescu, Nicoleta, - Istoria Românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000,

11. Enache, George, - Ortodoxie şi putere politică în România Contemporană, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005,

12. Focşeneanu, Eleodor, - Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992,

13. Floca, Ioan N., Arhid. Prof. Dr. şi Dr. Sorin Joantă,- Administraţie Bisericească parohială şi legislaţie, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Ediţia a II-a, Sibiu, 2002,

14. Floca, Ioan N., Arhid. Prof. Dr, - Din istoria dreptului românesc (III)– Concordatul, act diplomatic în slujba acţiunii catolice, Editura Polsib. Sibiu, 1993,

15. Gillet, Oliver,- Religie şi naţionalism, Ideologia Bisericii Ortodoxe sub regimul comunist, Bucureşti, 2000,

16. Grossu, Sergiu, - Calvarul României creştine, Ed. Convorbiri literare ABC Dava, 1992,

17. Ică Jr., Ioan I., Prof. Dr., şi Germano Maroni, - Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu 2002,

18. Ionescu, Ghiţă, - Comunismul în România, Ed. Litera, Bucureşti, 1994,

19. Leb, Ioan Vasile, - Biserica şi implicare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000,

20. Manea, Vasile, - Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004,

21. Manea, Mihai şi Bogdan Teodorescu, - Istoria românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,

22. Marga, Irimie, Pr. Lect. Univ. dr., Problematica dreptului bisericesc în perioada comunistă, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006.

23. Ministerul Culturii şi Cultelor, - Viaţa religioasă din România, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005,

24. Mizgan, Ioan Alexandru, - B.O.R sub asediul diversiunii şi calomniei, Ed. Lumina, Oradea, 2004,

25. Mladin, Nicolae, Comunitarism şi comunism, „Revista teologică”, Sibiu, 1941,

26. Neagoe, Stelian, - Istoria politică a României între anii 1944-1947, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1996,

27. Oancea , Zosim, Pr., - Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004,

28. Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. Dr, - Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997,

29. Idem - Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi, Ed. „Episcop Nicolae Popovici”, Oradea, 2006,

30. Păiuşan,Cristina şi Radu Ciuceanu, - B. O. R . sub regimul comunist 1945-1958, vol. I, Institutul Naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001,

31. Preda, Radu, - Biserica în Stat, Editura Scripta, 1999,

32. Stoian, Stanciu, - Cultele religioase în R.P.R., Ed. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1949,

33. Vasile, Cristian, - Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989, Ed. Polirom, 2003,

34. Zeno, Milea, - Secesiunea Ardealului, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2002,

ARTICOLE ŞI STUDII:

35. *** Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, 1998,

36. Aioanei, Constantin, şi Frusinica Moraru, - Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în rev. Altarul Banatului, nr. 1-3, 2001,

37. Corduneanu, Ionuţ, - Autonomia Bisericii Ortodoxe faţă de Stat în România în perioada 1866-1989, în „Libertatea religioasă în context românesc şi european”,Editura Bizantină, Bucureşti, 2005,

38. Floca, Ioan N., Arhid. Prof. Dr., Bazele canonice ale organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române, în „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997,

39. Grăjdian, Vasile, - Muzica bisericeasca ortodoxa în România înainte şi după schimbările din 1989, în Anuarul Facultăţii de Teologie, Sibiu, 2002 – 2003.

40. Ivan, Iorgu, Prof., - Statutele de organizare a cultelor religioase din Republica Populară Română, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, 1952,

41. Liţiu, Gheorghe, - Întru pomenirea episcopului martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei, în rev. Telegraful Român, nr. 27-28, 1990.

42. Manolache, Teodor N, - Noua Constituţie şi Biserica, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 3-4, 1948,

43. Idem, Modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al Cultelor, în rev. B.O.R., nr. 3-4, 1948,

44. Neaga, Nicolae, - Episcopul martir Dr. Nicolae Popocici, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 6, 1990,

45. Idem,- Episcopul martir Dr. Nicolae Popovici al Oradiei, în Revista Teologică, nr. 1, 2001,

46. Nedelescu, Emil, Pr., - Regimul de democraţie populară şi libertăţile religioase, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, 1954,

47. Papacostea, Şerban, - Biserici demolate în Bucureşti între anii 1977-1989, în rev. Memoria, nr. 1, 2003,

48. Păcurariu, Mircea, Pr. Prof. Dr, - B.O.R. după 23 august 1944, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 7-8, 1969,

49. Pădureanu, L, Pr. Dr., - Veac nou în Biserica Ortodoxă Română, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1950,

50. Redacţia, - Noua lege a cultelor, în rev. B.O.R., nr. 5-8, 1948,

51. Stan, Liviu, Prof. Pr., - Legea Cultelor, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10, 1949,

52. Idem, - Legislaţia bisericească a I.P.S. Patriarh Justinian, în rev. B.O.R., nr.5-6,1953,

53. Idem, - Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Studii Teologice, Nr. 7-8, 1949,

54. Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., - Prigonirea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti sub comunism, în rev. Ortodoxia nr. 1, 1990,

55. Ştefan, V., - Organizarea asistenţei sociale, în rev. Glasul Bisericii, nr. 9, 1948,

CUPRINS

Cuvânt introductiv.........................................................................................p. 4

I. Statutul juridic al cultelor în perioada comunistă…………..………….p. 7

1. Instaurarea comunismului în România……………………………p. 7

2. Constituţiile comuniste …………………………..………………p. 11

3. Legea Cultelor din anul 1948……………………………….…..p. 15

II. Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă...............................p. 23

A. Schimbări structurale survenite după 1945……………………………p.23

1. Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române……………………………………………………………p. 23

2. Cele 13 Regulamente…………………………………………...p. 30

3. Aplicarea Legii Cultelor şi Statutului B.O.R……………………...p. 33

B. Raporturile stat (partid) – B.O.R............................................................p. 37

1. Supravieţuirea Bisericii Ortodoxe într-un regim ateu…………….p. 37

2. Relaţia patriarhilor ortodocşi cu statul (partidul)………………….p. 44

3. Problema mănăstirilor ortodoxe…………………………………...p. 50

4. Demolarea bisericilor în perioada comunistă……………………...p. 55

5. Asistenţa socială, lupta pentru pace şi confiscarea proprietăţilor

cultelor……………………………………………………………..p. 56

C. Acţiunile securităţii asupra clerului şi credincioşilor………………….p. 59

1. Pensionarea ierarhiilor ortodocşi………………………………….p. 59

2. Preoţii ortodocşi în închisorile comuniste………………………...p. 63

III. Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică în perioada

Comunistă……………………………………...………………………p. 66

A. Biserica Romano-Catolică………………………………………..p. 66

1. Situaţia Bisericii Romano-Catolice……………………………….p. 66

2. Abrogarea Concordatului cu Vaticanul..…………………………p. 68

B. Biserica Română Unită cu Roma ………………………………..p. 71

1. Situaţia Bisericii Greco-Catolice…………………………………p. 71

2. Persecuţia Bisericii Greco – Catolice……………………………p. 74

3. Atitudinea Bisericii Greco-Catolice după 1990…………………..p. 76

IV. Cultele Protestante, Neoprotestante, Necreştine, Biserica Armeană

şi Cultul Creştin de rit vechi în perioada comunistă………………...p. 79

A. Statutele Cultelor Protestante…………………………………………..p. 79

1. Statutul Bisericii Reformate………………………………………p. 79

2. Statutul Organic al Bisericii Evanghelice C. A. (Confesiunea

Augsburgică)………………………………………………………p. 80

3. Statutul Bisericii Evanghelice Luterane Sinodo-presbiteriale…….p. 81

4. Statutul de organizare a Bisericii Unitariene……………………...p. 81

B. Statutele cultelor neoprotestante………………………………………..p. 82

1. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Federaţiei Reprezentative a

Cultelor Evanghelice (Baptist, Adventist de Ziua a 7-a, Creştin după

Evanghelie şi Penticostal)………………………………………...p. 82

2. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului Creştin Baptist

din România………………………………………………………p. 83

3. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului Creştin Adventist

de Ziua a 7-a………………………………………………………p. 84

4. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului creştin după

Evanghelie…………………………………………………………p. 85

5. Statutul de Organizare şi Funcţionare al Cultului Penticostal…….p. 86

C. Statutele Cultelor Necreştine ………………………………………….p. 87

1. Statutul Cultului Mozaic………………………………………….p. 87

2. Statutul de Organizare al Cultului Musulman…………………….p. 87

D. Biserica Armeană şi Cultul Creştin De Rit Vechi……………………..p. 88

1. Statutul Organic şi Administrativ al Eparhiei Armeano-

Grigoriene ………………………………………………………..p. 88

2. Statutul Cultului Creştin de Rit Vechi……………………………p. 89

CONCLUZII……………………………………...………………………...p. 91