Spații Culturale 45

8/18/2019 Spații Culturale 45

1/78

SPAȚII CULTURALE, nr. 45, martie/aprilie 2016

1

Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU

Colectivul redacțional:

DIANA VRABIEVIORICA RĂDUȚĂPETRACHE PLOPEANUCAMELIA MANUELA SAVASTAN BREBENELNICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 45 / 2016

Apare sub egida AsociaţieiCulturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural„Florica Cristoforeanu” şi al

Primăriei Râmnicu Sărat

Cuprins

Valeria Manta Tăicuțu: A mai plecat un Domn/ pag. 1In memoriam Daniel Drăgan/ pag. 2 Cornel Galben: Dreptul la replică/ pag. 5 Fapte culturale/ pag. 6Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 7 Walt Whitman: Certitudini/ pag 9Radu Cârneci: Poeme/ pag. 10Adrian Munteanu: Povești de călătorie/ pag. 12Costel Suditu: Poeme/ pag. 16Florentin Popescu: Biobibliografia lui Lucian Blaga/ pag. 17Teo Cabel: Poeme/ pag. 18Ionel Popa: Călătorie în lumea lui Sadoveanu/ pag. 19

Leo Butnaru: Traduceri din Mihailo Kameniuk/ pag. 20Luca Cipolla: Poeme/ pag 22Alexandru Vlahuță: Cârmacii/ pag. 24 Adrian Botez: Poeme/ pag. 24Diana Vrabie: Iașul și ieșenii/ pag. 25 Nicolai Tăicuțu: Poem/ pag. 29 Florin Dochia: Marginalii la o epidemie postmodernă/ pag. 30Vasile Ghica: Cristale de fum/ pag. 33Octavian Mihalcea: Poeme/ pag. 34Mircea V. Homescu: Între minciună și adevăr/ pag. 35 Angi Melania Cristea: Poeme/ pag. 39

Petrache Plopeanu: Stăpânul în a cărui curte se găseaucu toții/ pag.41 Victoria Milescu: Poeme/ pag. 45Emil Almășan: Poeme/pag. 46 Mihaela Malea Stroe: Sic cogito/ pag. 48F.M.Ciocea: Poeme/ pag.49Florica Gh. Ceapoiu: Poeme/ pag. 50Doina Popa: Fărâma de irațional/ pag. 52 Sorin Călin: Antecedente penale/ pag. 53 Mihaela Meravei: Poeme/ pag. 54 Nina Elena Plopeanu: Lupoaica din Cetatea Zânelor/ pag. 55

Valeria Manta Tăicuțu: Nevoia de schimbare/ pag. 57 Cărți prezentate de: Octavian Mihalcea (pag. 58),Valentin Popa (pag. 59), Stan Brebenel (pag. 61),Valeria Manta Tăicuțu (pag. 63), Ionel Popa (pag. 64),Ana Bușilă (pag. 67) Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 69 Reviste literare/ pag. 71

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67,

Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău

TELEFOANE:

0744-708.8120765-797.097

e-mail : [email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de

materialele publicate.

mailto:[email protected]:[email protected]


2/78


2

A mai plecat un Domn…

Ce poți să spui când un mare scriitor – poate unuldintre cei mai importanți scriitori contemporani – sehotărăște să plece la Domnul? Când decide că nu maiare nici o luptă de purtat, când nu-i mai trebuie nici osecundă terestră, nici o carte, nici un vers? Cuvintele pecare i le-ai spune sunt inutile, golite de sens, s-ar lovi ca

de un zid și ar cădea sfărâmate, transformate în praf.Într-o zi de februarie, poate cea mai călduroasă zi

de februarie din istoria mea și din anul acesta, am fost laBrașov, ca să-l văd pe Daniel Drăgan. Știam că este înspital, că nu-i poartă de grijă decât câțiva medici și doi-trei prieteni, că nu-i este bine deloc și că, probabil, n-aucum să-i prisosească vorbele și mângâierile cuiva carel-a iubit dintotdeauna. Încă de atunci, scriitorul pe care-ladmiram pentru vitalitatea lui nesecată, pentru simțulumorului, pentru echilibru și optimism, părea să se fischimbat. Daniel Drăgan nu mai voia să lupte. Îșiîncheiase socotelile cu viața, cu scrisul, cu lumeanoastră și privea deja dincolo, unde-l așteptau confrații plecați mai de mult. „Nu mă mai fac bine”, mi-a spus,iar mie îmi veneau în minte, în clipa aceea, scene maivechi, Daniel Drăgan la „Zilele Râmnicului”, citindversuri într-o sală arhiplină, Daniel Drăgan la CasaMureșenilor, vorbind despre volumul pe care-l lansamacolo, „Laudate Dominum”, Daniel Drăgan în mansardaBibliotecii Județene Brașov, recitând din volumul său,„Statuie cu lacrimă”, Daniel Drăgan peste tot unde seîntâmpla un eveniment cultural, o întâlnire de suflet, undebut literar…

Când l-am întâlnit prima oară, m-am apropiat deel cu spaima debutantului în fața unui nume mare; nueram cunoscută, doar ce publicasem vreo duzină decronici la „Luceafărul”, printre care și o cronică la„Caravana”, și mă temeam că premiul pe care mi -lacordase Brașovul la nu mai știu ce Festival de poezienu va fi suficient pentru ca o personalitate de talia luiDaniel Drăgan să mă bage în seamă. Aveam sădescopăr, cu uimire, câtă elegantă simplitate se poateascunde îndărătul unui nume arhicunoscut în lumealiterară, câtă inimaginabilă generozitate și bucurie de aîntâlni oameni noi, mântuiți de aceeași patimă pentru

scrisul frumos, poate să poarte în suflet. Am devenit ș iam rămas prieteni în ciuda distanțelor geografice, adiferenței de vârstă și de viziune asupra vieții. Cinismul

meu, pesimismul, mizantropia pe care le experimentam păreau, cumva, ridicole în fața bunătății exemplare și acomportamentului stilat cu care Daniel Drăgan știa săfacă față realității.

Mă întreb acum, când acest scriitor a plecatdefinitiv dintre noi, când doar amintirile noastre îl mai

păstrează așa cum a fost, ce-ar fi avut de spus, cum ar fiinterpretat vânzoleala care tulbură apele în lumea scriitoricească. Mă întreb dacă s-ar fi alăturat – fie și cugândul – grupului de reformiști ai USR, dacă ar fi avutvreo replică tăioasă vizavi de comportamentul – categorisit drept scandalos și stalinist – al actualului președinte, Nicolae Manolescu (nu știu cine este președintele ales de cei 15-20 de scriitori din grupul pentru îngroparea reformatoare a Uniunii). Așa cum îlcunosc eu pe Daniel Drăgan, așa cum știu că a fost (șiștiu aceasta din miile de secunde petrecute împreună),cu siguranță că ar fi clătinat din cap cu milă și s-ar fi

abținut de la orice comentariu. Poate că ar fi gândit, așacum fac și eu, că menirea scriitorului nu este să se lupteca membrii din sindicatul șoferilor de TIR, pentruieșirea în față la subvenții, gratificații, bonificații, premiiși funcții. Istoria recentă ne învață că orice reformistromân (cine nu-și amintește de madam Anghel,învățătoarea grevistă/ reformistă, care a tăcut îndată ce is-a oferit o sinecură?) luptă, de fapt, pentru sine. Pentruimaginea sa. Iar imaginea, mai ales la un scriitorreformist mediocru, incapabil să se promoveze printalent, este esențială. La noi, ca să devii celebru, estesuficient să-i înjuri pe cei superiori ție ca talent și

valoare intelectuală: asta te mână în luptă, asta te facecunoscut. Cred că așa ar fi gândit despre „reformiști”.

Cu siguranță, Daniel Drăgan n-ar fi aprobatluptele de gherilă din USR. El n-a avut nevoie de luptemărunte, pentru că marele război, cel cu scrisul, îlcâștigase de foarte multă vreme. N-a avut nevoie nici deimagine, nici de promovare cu ajutorul tabloidelor și a posturilor TV de calitate îndoielnică, veșnic în criză desubiecte. Ceea ce se întâmplă acum, modul în care seîncearcă nu „intrarea în legalitate” prin tertipuriavocățești, ci înmormântarea USR (așa cum a fost, deexemplu, înmormântat și APLER, iar cunoscătorii n-aucum să nu recunoască similitudinea!) nu l-ar fi încântat,nu l-ar fi mobilizat, ci, dimpotrivă, l-ar fi făcut să oftezecu tristețe și să se întoarcă, precum eroul dintr -o binecunoscută legendă, cu fața la perete.

Valeria M.T.

EDITORIAL


3/78


3

Daniel DRĂGAN

Daniel DRĂGAN, pseudonimul lui Daniil Drăgan, n.20 decembrie 1935, Glodeni, jud. Dâmbovița. Prozator, poet, dramaturg, editor. Absolvent al Școlii deLiteratură și Critică Literară „Mihai Eminescu” aUniunii Scriitorilor (1955) și al Facultății de ziaristicădin București. Este membru al Filialei Brașov a Uniunii

Scriitorilor din România, membru al SocietățiiScriitorilor Târgovișteni, membru al AsociațiuniiTransilvane pentru Literatura Română și CulturaPoporului Român (ASTRA). A fost președinte al filialeiBrașov a Uniunii Scriitorilor din România între 1966 și1967, a inițiat și condus revistele Astra (1966-1968;1980-1990) , Brașovul literar și artistic, serienouă (1978-1982) și Coresi (1990-1993). A înființat șicondus Editura Arania și Fundația Culturală Arania. Afost președinte două legislaturi (2004-2006) al SocietățiiPatronilor de Edituri din România (SPER). A debutat în1953 în revista Tânărul scriitor . Debutul editorial s-a

produs în 1978 cu romanul Doi ori doi, Cartearomânească. Texte literare semnate Daniel Drăgan aufost traduse în germană, franceză, maghiară, engleză șirusă. Premii literare: trei premii ale filialei Brașov aleUniunii Scriitorilor din România pentru proză, în 1984, pentru Mărgele roșii, în 2003 pentru Părintele Thom șiîn 2004 pentru Caravana; premiul „Opera Omnia” alFilialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România(2007). OPERA: Doi ori doi (1978); Oceanul (1980); Podul (1982); Mărgele roșii (1984); Ursa Mică (1986); Tareca piatra (1987); Ursa Mare (1988, reeditat cu titlul

Dincolo de Arania,1995); Presimțirile (1989); Cherrydin Dover/ Cherry de Dover (povestire, ediție româno-franceză, 1992); Cherry din Dover/ Cherry Dover

böl (povestire, ediție româno-maghiară, 1992); Zgribulici și Scândurica (povestire, ediție româno-germană, 1992); Stăpânii lumii (1999, ed. a II-a 2003,ed a III-a 2013); Părintele Thom (2002); Caravana(2004, reed. 2006); Ciuma boilor (2005); Ultimatinerețe a Mariei Suru (povestire, 2005); Drum spre

Arania/ On the way to Arania (povestire, ediție româno-engleză, 2005); Umbra Marelui Protector (2008); Diavolul, aproapele nostru (2005); Fantoma(schițe, nuvele, povestiri, 2009); Subreta (un alt fel deroman, 2010); Biedermeier (2011); Mehmed (2011);

Mița – Jurnalul intim secret și adevărat al Mariei Suru(2015)Versuri: Hohote mari auzind (1995); Clipa de apoi (1999); Continentul Whitman (2002); Perimetru magic (2010); Visul poetului unic Neum (2012); Statuie culacrimă (2013);Memorialistică: Firele de iarbă ale

Americii (2002); Apel la memorie (2007);Teatru: Revelion cu Paloma Blanca (2003).REFERINȚE CRITICE (selectiv): În volume: MirceaZaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul

scriitorilor români; Dumitru Micu, Scurtă istorie aliteraturii române; Aurel Sasu , Dicţionarul biografic alliteraturii române; Eugen Simion, Dicţionarul Generalal literaturii române editat de Academia Română;Marian Popa, Istoria literaturii române…; LaurenţiuUlici , Literatura română contemporană, IrinaPetraş, Literatura română contemporană; B. Crăciun,D. Crăciun-Costin, Dicționarul scriitorilor români de

azi, Iași: Porțile Orientului, 2011; În reviste: MarianPopa, Nicolae Steinhardt, Mircea Iorgulescu, LaurențiuUlici, Mona Mamulea, Petru Poantă, Niadi Cernica,Mihail Diaconescu, M.N. Rusu, Ion Itu, PetruHomoceanul, Anatol Ghermanschi, RodicaDrăghincescu, D.R. Popescu, Valentin Silvestru, A.I.Brumaru, Zorin Diaconescu, Valentin Taşcu, AdrianLesenciuc, Tudorel Urian, Adrian Dinu Rachieru, VirgilBorcan, Al. Piru, Cleopatra Lorințiu, Constantin Miu,Costin Tuchilă, Doru Munteanu, Emil Manu, HoriaGârbea, Horst Schuller Anger, Ion Topolog, ValeriaManta Tăicuţu, Liviu Comșia, Mihaela Malea Stroe,Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea.

Hohote mari auzind

Tânăra femeie nu există decât în zilele cu soţ. Rupea macaroane deasupra oalei cu supă. Şi macaroanele trosneau ca sentimentele vreascur i călcate-n picioare.

De ce râzi?întreabă el hohote mari auzind.

Nicăieri nu se mai afla pentru elo altă oală cu supă.

IN MEMORIAM


4/78


4

Nicăieri nu se mai afla pentru eao altă oală cu supă.

Ascuns

Pe fundul mării zace un curcubeu.

Năvoadele încearcă să-l prindă să-l urce pe cer sau să-l agaţe de grindă

Neîmplinita vânătoare

Dorm sufocate-n păduri troienite urme de sânge cămaşa fratelui meu fiara flămândă adulmecă urmele geamăt şi sânge urmele fratelui meu.

Pulberea albă frige potecile urmele morţii reazimă coastele digului

fiara pândeşte ascultă cum taie în oase fierăstraiele frigului.

Fiara îşi leagănă multele capete n-are angoase ştie ce vrea. Nici o pădure nici o crevasă nu se compară cu ea.

Tremură-n lanţuri cuvinte uitate gramatica s-a acrit ca oţetul. Nu bate nimeni darabana n-o bateDumnezeu a uitat alfabetul.

Pipăie noaptea cu degete ude noaptea e oarbă oarbele tac Nu ne mai vede nu ne mai audeicoana cavalerului trac.

Vals

De mult încercasem să uit mânia vicleanului meu anticargoana cea umedă pe străzi mondiale păpuşa cu ochii de sticlă flaşnetarul uşurat de-un piciorîn războiul cel mare cântecul lui mondial mondialrăsucit pe rotiţa cu o mie de cuie căpitanul Roberto!

Cine l-a văzut pe căpitanul Roberto corabia cine-a zărit-o în larg?Coajă de nucă sub constelaţii polare! Corul sirenelor pe torpila de gheaţă!

Cine l-a dezlegat de catarg?Burduful flaşnetei plămân cavernos ars de dureri mondiale

cuiele durute şuieră fals marea se leagănă-n ritmul de valscăpitanul Roberto!

Flaşneta-i bolnavă. Marea de care vorbeam

e un biet ocean inventat pentru uzulmanualelor şi filmelor de celuloid.

Sirenele n-au carte de muncăşi nici atestat. Vai de cel care se-ncumetă să nu le audă! Superstiţii sunt toate şi oceanul la fel.

Altfeln-ar dansa căpitanul R oberto pe roata cu o mie de cuierătăcit între zei

un doi treiun doi trei.

Zece nocturne

Nocturnă 1

Picură-n streşini întrerupte tăceri mantia nopţii e udă. Ca un linţoliu peste ziua de ieri bo lta ce re ască asudă.

Nocturnă 2

Cade luna în apă. Haiducul pune pistoalele-n brâu.Ţiganul miroase văzduhul şi duce caii la râu.

Nocturnă 3

Ca boabele într-un ciorchine imensoile dorm şi visează. În tufele de mure şi scai ochii jivinei veghează.

Nocturnă 4

Trenul de noapte şuieră lung umbrele nu-l mai ajung.Sus în clopotniţă clopotul tace. Bufniţa cugetă: e bine e pace.


5/78


5

Nocturnă 5

Lampa clipeşte-n fereastră. Vântul se perpeleşte-n livadă. Perdeaua se mişcă e poate un semn

dar semnul nu-i nimeni să -l vadă. Nocturnă 6

Boul asinul şi mielul scot aburi pe nări sub tălpi degerate scârţâie neaua pr uncul caut ă sâ nu l mater n iar magii încă mai caută steaua.

Nocturnă 7

Nu mi-ai spus niciodată un cuvânt atât de frumos

Mi-ai luminat drumul pe care-am venit.Lasă-mă să-l uit şi spune -mi-l iară să cred că nu există sfârşit.

Nocturnă 8

Se bucură tomberoanele trezite din somn. Fiecare tomberon e un domn.Vin gunoierii şi le ridică cu graţie zdrăngăneala lor e o distinsă oraţie.

Nocturnă 9

Lasă-mă zise ea e târziu dimineaţă plecăm am pus ceasul să sune. Erau ei numai ei - el şi cu ea -şi erau singuri pe lume.

Nocturnă 10

Coboară soarele.Luna se ridică din mare. Timpul se răsuceşte-n clepsidră şi -n suflet înfloresc sentimente stelare.


6/78


6

Cornel GALBEN

Într-adevăr, prea multe neadevăruri, dar în mult mai multe cuvinte

Citind „Dreptul la replică“ publicat de ViorelSavin în numărul 44 al revistei „Spații culturale“, desprecare nu aș fi aflat dacă geniul de la Luncani nu m-ar fi bombardat cu e-mail-uri enigmatice încă din lunadecembrie 2015, mi-au venit în minte versurile finale

din „Epigonii“: Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină / Toate-s praf... Lumea-i cum este... șica dânsa suntem noi.

Intrat singur în gura lupului, l-aș fi ignorat, așacum am trecut cu vederea și alte atacuri la adresaactivității mele, numai că marele V.S. persistă îngreșeală și, încărcat de adrenalină, își descarcă oful cănu i-am recunoscut uriașa lui calitate de autor și, dupăcum ați observat, revarsă asupra-mi un torent de vorbeconce pute „civilizat și cu extrem de multă stăpânire desine“.

Cum să-l consideri însă autor (DEX: Persoană

care creează o operă literară, artistică, științifică sau publicistică.), când cuprinsul volumului pe care-lsemnează fără niciun pic de jenă include, alături descrisorile de la membrii familiei Enea, textele a nu mai puțin de 40 de autori, unii dintre ei și cu câte 6 titluri (N. N. Tonitza)? Da, textele, întrucât, conform aceluiașidicționar, și articolele, și scrisorile sunt „parte dintr -oscriere“, în cazul nostru din culegerea pe care aalcătuit-o, însă nici aceasta de unul singur, ci cu ajutorulfurnicuțelor care i-au pus la îndemână și i-autehnoredactat corpusul de documente, l-au așezat în pagină, l-au corectat și i l-au oferit pe tavă gata de ti par.

Eroarea cea mai mare a lui V.S. (că tot doreamăcar încă una) e că a substituit numele unor personalități ilustre (N. N. Tonitza, Ionel Jianu, AdrianManiu, Felix Aderca, Eugen Ionescu, George Oprescu,Ion Frunzetti, Ion Jalea, Mircea Deac, Dan Grigorescu,Radu Cârneci ș.a.) cu al său, inducând în minteacititorilor ideea nu numai că el este autorul volumului,ci și că scrisorile și fotografiile inserate îi aparțin, deșiele sunt parte a patrimoniului Muzeului „IulianAntonescu“ (poftim, altă eroare!).

Cât privește data nașterii pictorului, întărescafirmația făcută în recenzia publicată în numărul 43,deoarece V.S. se află și după răspunsul ritos tot îneroare și, conform propriei expresii, „minte fără niciun

scrupul“. Ziua de 28 mai figurează, ca să iau unexemplu la întâmplare, în „Cronologie“, inserată înCatalogul Expoziției retrospective Nicu Enea (Bacău,1978) și era, așadar, cunoscută „mai demult“, deci cu 11 ani înainte de apariția trâmbițatei casete. Indicând în paranteza buclucașă inserată în recenzie profilul

pictorului din Personalități băcăuane, nu am făcut-o dindorința de a-mi arăta, vezi Doamne, frustrarea, ci pentrucă el conținea nu doar data ce i-a provocat atâtea bătăide cap, ci întreaga bibliografie consultată, inclusivcatalogul amintit și inclusiv profilul Nicu Enea, publicatde mine inițial în revista Contemporanul (18 octombrie1985, p. 15), e drept, într-o variantă prescurtată șicenzurată, dar la vremea aceea cine putea vorbi în presacomunistă despre rege și despre „pictorul curții“ sale,cum fusese catalogat artistul băcăuan? Că el a apărutabia în 2010 în sumarul volumului Personalitățibăcăuane (IV) ține de criteriile pe care le-am stabilit în

2000, când am publicat primul volum din această serie,menționate în Argument , dar ignorate de eruditulantologator, ca și articolele mele precedente Nicu Enea

– un nume pentru eternitate (Steagul roșu, 10 mai 1980)și Expoziție Nicu Enea (idem, 6 februarie 1982), încare putea găsi multe „alte informații puse în piață demine încă din secolul trecut“, ca să-i folosesc sintagma.

Consultând și comparând cele două variante,din revistă și din dicționar, atotștiitorul V.S. ar fi aflatsuficiente pasaje și propoziții care să-l îndrituiască să numă acuze că i-am furat munca, bagatelizând o activitatede cercetare de câțiva ani, dar pe Viorel, după câte ați

constatat, nu-l interesează adevărul, ci cât de mare esteel și cât de mic sunt eu, etalându-și drept operă trudaaltora. Spre știința lui V.S. și a cititorilor, amintitul profil e exact ceea ce pretinde o fișă de dicționar, dupănormele biblioteconomiei, și nu „pagini bucșite cutitluri“, cum pretinde. Spre edificare, trimit redacțieicopii după cele două texte, sublinierile probând clar căîntre bibliografia mea și cea întocmită de doamnaLiliana Cioroianu, la sugestia lui V.S. (a se vedea Notă, p. IV, supliment Cartea 4) și nicidecum în colaborare,cum susține, sunt diferențe semnificative, respectiv 41de referințe în plus consultate de mine numai până în2001.

Că au fost doar 7 pagini și nu 600 e o altă poveste, pe care V.S nu o va înțelege niciodată, dar văîntrebați câte dintre acestea din urmă aparțin cuadevărat lui? Vă spun eu, că le-am numărat: 37 învolumul în discuție (din 304) și 59 în cel de-al doilea(din 294), dar și acestea cu indulgență, întrucât suntînțesate cu fotografii, scrisori și citate. Deci, 96 din 598și atunci cum să-l numesc autor ? Știu foarte bine cedefinește această noțiune, tot așa cum știu și ceînseamnă cuvântul antologator , care îl der anjează atât,

deși însuși semnează, la finalul însemnărilor de peclapeta copertei a IV-a, alcătuitorul! Asta și este, dar casă-i fac pe plac, V.S. e, într-adevăr, autorul ideii ce a

DREPTUL LA REPLICĂ


7/78


7

condus la tipărirea antologiei, pusă însă în operă de ceiinserați în pagina de gardă și mai puțin de el.

Lustruindu-se pe sine, nu slăvindu-l pe NicuEnea, Viorel Savin face ca uitatul plastician (la periferiaelitei picturii românești, evident), în loc să fie salvat demarginalizare, e în continuare și mai marginalizat. Cine

o fi, așadar, grobianul și avidul de notorietate vă las pedumneavoastră să decideți. Suspectându-l însă, larându-mi, „de intenții de nedemnă manipulare acititorului în sensul satisfacerii propriei vanități“, îitransmit cu propriile-i cuvinte: Insinuările cu damf demahala nu duc la nimic bun!

Mă voi ruga, tocmai de aceea, bunuluiDumnezeu să ne ierte că ne-am tulburat reciproc și îlasigur pe „prietenul“ Viorel Savin că nu voi mai scriedespre el și nemuritoarele-i capodopere niciun cuvânt,indiferent care va fi reacția lui de acum încolo.

Concursul Naţional de Poezie „Dorde Dor"

Începând de pe data de 14 ianuarie 2016, putețitrimite pe [email protected] [email protected]ările dumneavoastră conform regulamentului ataşat.

R evista literară ,,DOR de DOR ”, înfiinţată în

urmă cu 12 ani şi condusă de scriitorul Marin Toma,organizează anul acesta: Concursul Naţional de Poezie„Dor de Dor" pe data de 14 august în frumosul complexturistic „Elisa", judeţul Călăraşi, proprietate a domnului Petre Dinei, împreună cu Centrul Judeţean PentruConservarea şi Promovarea Tradiţiilor NaţionaleCălăraşi, Concursul Naţional de Poezie clasică (şi pentru copii), Proză, Proză satirică, Teatru, Reportaj literar, Eseu, Epigramă, Pictură, Fotografie artistică, cutemă la alegere. Lucrările se vor trimite pe adresa dee-mail: [email protected] până la data de 10 iulie2016. După această dată, lucrările nu se vor mai trimitecomisiei de jurizare. La acest concurs pot participacreatori din întreaga ţară, indiferent de vârstă, membri şi nemembri ai unor uniuni de creaţie, membri ai UniuniiScriitorilor din ţară şi scriitori din diaspora, membri şinemembri ai Uniunii Scriitorilor. Comisia de jurizareformată din critici literari şi de artă, poeţi, scriitori,artişti de imagine, va acorda pentru fiecare secţiune câtetrei premii dotate cu Diploma “PEŞTIŞORUL deAUR ”, premiul I, II şi III şi menţiunile I, II şi III.Premiile constau în diplome, bani (dacă se vor găsi sponsorizări) şi publicarea în revista ,,Dor de Dor” dinlunile august, septembrie

şi octombrie. Concurenţii

vortrimite 5 poezii, dintre care una dedicată poetuluinaţional MIHAI EMINESCU (poate fi odă, baladă,

glossă, doină), 5 epigrame, o proză scurtă (poate fi şi satirică de maximum 12 pagini), o piesă de teatru, scrisătot pe maximum 12 pagini. Ambele pot fi în WORD-FONT Arial 11 sau TIMES NEW ROMAN 12.

P.S. Pictorii vor trimite un singur tabloureprezentativ. Aceste lucrări (tablouri) vor fi expediate

până la data de 10 iulie 2016 pe adresa: Toma Marin,Strada Albatros Nr. 1, localitatea Dor Mărunt, judeţul Călăraşi, cod 917055. Tablourile vor fi înrămate curame uşoare. Relaţii la telefon: 0231- 580293 (până în30 martie 2016) și 0242-643-722 după 30 martie 2016,şi mobil 0787-658-808 (Marin Toma şi DoinaSăbădeanu). Rezultatele concursului se vor publica în presa locală şi în revista ,,Dor de Dor” după data de 10iulie 2016. Faza finală a concursului va avea loc pe datade 14 august, ora 13, la Complexul turistic ,,Elisa” judeţul Călăraşi. Eventualele modificări de program vorfi comunicate din timp concurenţilor.

Vineri, 26 martie 2016, în aula „Basil Iorgulescu”a Bibliotecii Județene Buzău, a avut loc o nouă ediție aFestivalului-Concurs „Primăvara poeților”.

Juriul, avându-l ca președinte pe scriitorulVarujan Vosganian, a acordat următoarele premii:

Premiul de debut: Luiza Elena Ivanof (din

Râmnicu Sărat), studentă;Premiul pentru scriitorii nemembri ai USR:

Lautențiu Belizan (Buzău); Premiul pentru scriitorii membri ai USR: Emil

Niculescu (Buzău). Festivitatea de premiere a fost urmată de un

„podium al poeților” prezenți la manifestare.

FAPTE CULTURALE

PREMII


8/78


8

Doina CERNICA

Despre Maica Tereza şi poezie laSkopje

Când am aflat, de fiecare dată prea târziu pentruziaristă, de prezenţa Maicii Tereza în 1990 şi 1992 laBacău, atât de aproape de Suceava, am trăit îndoitregretul că am ratat posibilitatea de a fi fost în preajmaunei laureate a Premiului Nobel pentru Pace, iar acum,când Vaticanul i-a anunţat sanctificarea pe 4 septembrie

2016, i l-am adăugat pe acela de a nu fi văzut în clipa sade carne şi oase un sfânt, şansă care totuşi nu îi este datăoricărei vieţi omeneşti, iar în cu totul, chiar mai mult, părerea de rău de a nu fi întâlnit poate cea maiinteresantă personalitate feminină a epocii noastre. Nuştiu câte locuri din lume îi recunosc acest statut, dar înBalcanii de Vest o simţi cu prisosinţă, în ciuda predominanţei ortodocşilor şi musulmanilor. ÎnMuntenegru, la Ulcinj, hotelurile îi încadrează statuiaîntre obiectivele de interes aflate în vecinătatea lor,aeroportul, piaţa centrală din capitala Albaniei îi poartănumele şi un memorial îşi aşteaptă vizitatorii, în virtuteafaptului că mama sa, Drana, vopsitoare de lâneturi, afost albaneză. La rându-i, presa noastră a consumat nu puţină cerneală întrebându-se dacă tatăl aromân, spiţerul Nicolae Boiagiu (Bojaxhiu), nu înseamnă cumva şi o picătură de sânge românesc în venele Maicii Tereza.Oricum, a deschis ochii în Scopje, pe ,,uliţa vlahă”,chiar dacă atunci, în 1910, oraşul aparţinea ImperiuluiOtoman şi se numea Uskub. Aici a copilărit şi dupăterminarea liceului de aici a plecat, ascultând chemareacredinţei, întâi în Irlanda, unde a devenit soră Loretto,apoi, urmând geografia activităţii caritabile a acestuiordin romano-

catolic, a ajuns în India, profesoară degeografie şi directoare de şcoală, iar după aceea s-adedicat până la ultima bătaie de inimă îngrijirii

bolnavilor şi sărmanilor de la periferia societăţii,înfiinţând organizaţia ,,Misionarele carităţii”, care şi-aasumat această misiune, a ocrotirii celor părăsiţi de toţi.Mă opresc însă aici, povestea Maicii Tereza estecunoscută şi miracolul ei uimeşte şi astăzi: fapte bunecare au trezit şi continuă să genereze nevoia de fapte

bune.

Înaintăm în sens opus curgerii Vardarului, pemalul său drept, bucurându-ne într-o încântătoaresimultaneitate a simţurilor de podurile sale ca din basme, străjuite de statuile unor nume mari ale istoriei şicivilizaţiei ţării, de mireasma nenumăraţilor copaci care par a păşi în rând cu noi şi de plăcerea de a vorbi despretot ce Scopje ne aduce în cale a macedonencei JadrankaAngelovska. Este tânără, frumoasă, cu un farmec care se

răsfrânge asupra zilei şi a oraşului. Atât de tânără, încâtacele ceasornicului de pe frontonul gării, cândva una dincele mai atractive din Balcani, oprite pentru totdeauna laora 5,17 a dimineţii de 26 iulie 1963 aparţin pentru eaistoriei, în timp ce mie îmi aduc în auz, nealterată deani, vocea crainicului de la Radio Bucureşti reluând cunoi şi noi amănunte vestea distrugerii a trei sferturi dinoraş de un înfricoşător cutremur de 6,1 pe scara Richter.Puternic afectată, casa Maicii Tereza a fost demolată laînceperea construcţiei uriaşului centru comercial,Gradski trgovski center , care se întinde între PiaţaMacedoniei, Vardar, Hotelul Holiday Inn şi un binevenit spaţiu verde, dar la intrarea sa vestică o placăîi consemnează trecerea: ,,În acest loc se găsea casa luiGonxhe Bojaxhiu, născută la 26 august 1910”, împreunăcu un gând al său: ,,Lumii nu îi este foame de pâine, cide iubire”. Mă gândesc că sună poetic şi ca într -o carterăsfoită năvalnic caut în memorie într -o derulare rapidăde ani peste chipul său pecetea inefabilă a dragostei pentru poezie. Dar neaşteptat, brusc, o găsesc la olungime de braţ de mine în ochii, în surâsul Jadrankăi,atunci când, cucerită de româna sa fluentă o întreb, cade nişte cunoştinţe comune, de Nichita Stănescu şi de

Carolina Ilica. Jadranka Angelovska, Duţă, după numelesoţului ei, un oltean şi-un craiovean, care a urmat-o înminunata ei ţară, Macedonia Macedoniei, cu straniul său

POVEȘTI DE CĂLĂTORIE


9/78


9

nume oficial de Fosta Republică a IugoslavieiMacedonia (FYROM), este doctor în poezia noastrăcontemporană cu o lucrare despre ,,Serile poetice de laStruga şi participarea poeţilor români”, susţinută în anul2012 la Universitatea din Craiova (Facultatea de Litere – Şcoala doctorală ,,Alexandru Piru”), avându-l

conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Panea.Cum i-am fost studentă profesorului Alexandru Piru,cum fac parte din cei marcaţi pe viaţă de dragostea pentru poezia lui Nichita Stănescu şi cum poetaCarolina Ilica îmi este prietenă, întâlnirea noastră capătădin acest moment înţeles de început de poveste, caremai apoi, în ce mă priveşte, avea să continue cuinsistenta întrebare adresată editorilor noştri, dacă nu arfi interesaţi să-i publice lucrarea. Cu atât mai mult, cucât e vorba de participarea de-a lungul a 46 de ani(1965-2011) a 89 de poeţi români la cea mai magicămanifestare din lume închinată poeziei. Omagiat cu

însăşi cununa ei de aur, Nichita Stănescu este lângă noiîn ziua de sfârşit de august cu faimoasa sa poezie, ,,Tristcântec de dragoste”: Numai viaţa mea va muri pentrumine într-adevăr cândva. /Numai iarba ştie gustul

pământului. /Numai sângelui meu î i e dor, într-adevăr, /De inima mea, când o părăseşte. /Aerul e-nalt, tu eştiînaltă, /Tristeţea mea e înaltă. /Vine o vreme când plouărece /Şi toate femeile poartă capul tău /Şi rochiile tale.

/Vine şi o pasăre mare, albă /Care ouă pe cer luna”.În trecut răscruce a drumurilor aşezării, Piaţa

Macedoniei a devenit pietonală, loc al marilormanifestări artistice, după reconstrucţia oraşului.

Amploarea ei (circa 1300 de metri pătraţi) nu afectează prestanţa monumentului lui Alexandru Macedon călare,îl pune mai bine în valoare, o simţim când ne depărtăm,şi ca să-l cuprindem cu privirea, şi pentru că aşa ne ceremersul spre Memorialul Maica Tereza, luând-o pe bulevardul Macedoniei. Autoarea monumentului este ofemeie vitează şi o sculptoriţă de talent, ValentinaStepanovska, şi tot viziunii ei îi aparţine şi Arcul deTriumf. După cele două-trei clădiri în stil baroc,supravieţuitoare cataclismului, după cele înălţate în anii70, cu aerul epocii în perimetrul ex-socialist, de pe bulevard şi cu atât mai mult raportat la turnul feudal dinapropiere, reconstrucţie identică după cutremur a celuidin secolele XVII-XVIII, edificiul conceput ca un spaţiude reculegere cu inima deschisă spre amintireabinecuvântatei, cum i se poate spune după beatificareadin anul 2003, este de o frapantă modernitate. În schimbstatuia Maicii Tereza are străvechea îngândurare a celoraleşi în inevitabilele clipe ale conştiinţei fragilităţii şitimpului lor scurt. Cu Alexandru Macedon şi cu MaicaTereza, Skopje se arată călătorului cu două lucrări deforţă, portretele celor mai mari cuceritori ai lumii, unulcu arma, celălalt cu iubirea pentru Mântuitor şi pentru

semeni, dar amândoi cu aceeaşi invincibilă determinare. În interiorul Memorialului, macheta caseinatale, cu o fântână alături, este, poate, cel mai

emoţionant exponat. De câte ori în arşiţa Calcutteiamintirea apei din găleata urcată pe ghizdurile ei îi va firăcorit şi îndulcit cerul gurii? Dar nu ziua venirii pelume, 26 august, a fost socotită de Maica Tereza şi ziuanaşterii micuţei Agnesë Gonxhe Bojaxhiu, ci aceea a botezului ei, oficiat în vechea biserică romano-catolică

spulberată de cutremur, pe locul căreia a fost ridicat,aproape o jumătate de veac mai târziu, acest Memorial.Construit pe trei niveluri, cu un auditorium, o sală deexpoziţii, are în partea superioară o capelă cu pereţii desticlă, care privită şi de afară, şi din interior îţi dăsenzaţia înălţării spre tăriile văzduhului. Şi că însuşi

Îngerul din Calcutta se uită la tine.

Îngrijind împreună cu misionarele ei din 123 deţări, în peste 600 de aşezăminte, leproşi, mutilaţi, bolnavi de sida, muribunzi, orfani, suferinzi cu handicapsever, făcând adică ceea ce mărturisea cineva că nu arface nici pentru un milion de dolari (cu răspunsul MaiciiTereza că pentru un milion de dolari nici ea nu ar spăladezgustătoarele răni, ci, aşa cum o şi face, numai diniubirea pentru semeni insuflată de Mântuitor), nu m-amirat că lumea îi atribuie o inimă poetică şi că nu puţineversuri îi aşază numele pe locul autor ului. Un astfel de poem este gravat pe zidul casei ei de copii din Calcutta,un altul, cunoscut ca aparţinându-i, este ,,Imnul vieţii”:

,,Viața e o șansă – nu o lăsa să se piardă! /Viața e frumoasă – admir-o! /Viața e bucurie – gust-o din plin! /Viața e un vis – transformă-l în realitate! /Viața e o sfidare – înfrunt-o! /Viaţa e o datorie – împlinește-o! /Viața e un joc – joacă-l! /Viața e prețioasă – ai grijă deea! /Viața e o bogăție – păzește-o! /Viața e dragoste – bucură-te de ea! /Viața e un mister – î ncearcă să-l

pătrunzi! /Viața e o promisiune – n-o lăsa neîmplinită! /Viața e tristețe – treci peste ea! /Viața e un imn – cântă-l! /Viața e o luptă – accept-o! /Viața e o tragedie

– fii tare! /Viaţa e o aventură – îndrăzneşte să ți-o

asumi! /Viața e fericire – fii astfel încât să o meriți! /Viața e viață – ocrotește-o!” Şi mai sunt altele, psalmicare îi exprimă credinţa şi crezul. Chiar şi aceste


10/78


10

gânduri au cadenţa poeziei: „Nu uita niciodată că pielease încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformăîn ani… dar ce e mai important se conservă; forţa şideterminarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel careîndepărtează pânzele de păianjen. Dincolo de orice punct de sosire, e unul de plecare. Dincolo de orice

reuşită, e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu!Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou! Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergimai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi! Nulăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine! Fă astfel caîn loc de milă să impui respect! Când nu mai poți săalergi, ia-o la trap! Când nu poţi nici asta, ia-o la pas!Când nu poţi să mergi, ia bastonul! Însă nu te opriniciodată!”

Niadi întârzie în capelă, eu mă desprind de

fotografii, documente şi de sobrele piese de mobiliercare reconstituie atmosfera epocii în care a respirat,copiliţă, adolescentă, în Skopje, singurul, după câte ştiu,laureat al Premiului Nobel înălţat în lumea sfinţilor, casă o mai privesc o dată pe Maica Tereza în icoanadesenată statuii de bolta Memorialului. Până o văd ca o

pasăre albă zbătându-se între focurile de arme caresfâşiau Beirutul în 1982, pentru viaţa celor 37 de copiidin spitalul rămas între taberele inamice. Şi până o aud:,,Am fost creaţi pentru lucruri mai mari: pentru a iubi şia fi iubiţi”.

WALT WHITMAN

Certitudini Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om preocupat de propriul său suflet. Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă privesc chipuri pe care nu le cunosc,chipuri liniştite şi reale. Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumiisunt ascunseîn orice nimic din lume. Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi căuniversurilesunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc cât sunt de nemărginite. Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astralealeargă prin cosmos cu un scop şi că într -o zi voi fişi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba chiar mai mult. Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizoriicontinuă şi continuă milioane de ani,

Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior, că exteriorul are un alt exterior, că vederea are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi vocea o altă voce. Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unortineri bărbaţi este de prevăzut şi că moartea unor tinere femei şi moartea unor copii mici sunt de asemenea de prevăzut. (Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi, nu a fost la fel de bine prevăzută?)

Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent de grozăviile lor, indiferent a cui soţie, al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-adus la fund, sunt prevăzute, la minut. Nu mă îndoiesc că orice este în stare să seîntâmple,oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa lucrurilor. Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi în S paţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută pentru toţi.

Traducere de Mihnea GHEORGHIU


11/78


11

Radu CÂRNECI

Sonet de taină

Ne protejează, cine, iubito, care zeu pătrunde-n carnea noastră și ne-mprumută chipul el ne scrâșnește piatra, călcându-ne nisipulmereu ne-mbogățește, golindu-ne mereu!

De când mă știu de slavă îmi este arhetipul de când exiști în tine-i un zbor de curcubeuși între noi nu noaptea se despletește greu ci aurora joacă pe bolta frunții nimbul

Și totuși e o taină, jur -împrejur de noivibrează o putere, ne-ncercuie, frumoasă ea ne clădește munții, ne-nvăluie cu ploi și împreună cerul cu mlaștina umbroasă iar ție-ți suie gândul făcându-te de lună și-n jurul tău, eu – clopot ce-n valea nopții sună.

Sonet cu sabie-ntre noi

O sabie-ntre noi și-i de tăcerecând gândurile răsucesc altfel puținul timp și-l pierd în val, inelatunci, când vorba-i căutată fiere.

Din carnea noastră, corbii de măcelțintesc în zi, dar soarele îi piereși alții ies ci sabia le cere hidosul cap sub sclipăt de oțel.

Aștept cuvânt (eu viers ți-am dat, de lună) tu știi de-atunci cum cerurile sună când clopote în frunze bat de slavă –

Simt iarăși, vai, cum mă ucide clipa cum între noi stă sabia bolnavă

și pe grumaz îi simt din dor, aripa...

Sonet, iarna

Iarna,chipul meu este lin

pasul lar g e și calm, trupul tace cutele de pe frunte sărace iar durerea se mișcă-n declin.

Gura în spuza poemelor zace – cui să spună adâncul? Și vin peste ochi amintiri și divin dor de tine se leagănă-n pace.

Parcă-i o stare de rege stăpân pe câmpia de suflet și ninsă – m-afund în omături, sub lună rămân

spre tine, tristețe, cu mâna întinsă: o, vino,e timpul de veghe, să vezi o flacără naltă din aspre zăpezi...

Și, rătăcind pe apa neantului de dor

... Și, rătăcind pe apa neantului de dor - chiar de-am să trec dincolo – mereu o să te caut cu chipul de-ntrebare, cu pas răscolitor mânat de nemplinire precum un arogant.

Atunci, sporindu-mi chipul de domn risipitor printre frumoșii demoni care durere n-audeu voi aprinde-n bezna tăcerilor izvor spre-a ta înfir ipare adâncul am să laud.

Rotind culori și muzici din trupul meu pierit voi re-crea edenul pe-o-nchipuită zare cu arbori lungi de șoapte, cu păsări de iubit și heruvimi la poartă cu săbii de-ntrebare.

Apoi, cu mâini de aer, te voi zidi-n dezmierdaltar al meu și veșnic liman, să nu te pierd...

De-același foc să ardem, aceeași vâlvătaie

De-același foc să ardem, aceeași vâlvătaiesă ne cuprindă trunchiul și vârful de azur spre-a-nnobila și munții și apele-mprejurîn carnea noastră sfântă același fulger taie.

O, arderea aceasta, cât am dorit s-o-ndur:adâncuri de putere în mine se-ntretaie

în sânge-mi umblă timpul cu ochii de văpaie și-n duh comete-aprinse mă fac frumos și pur.


12/78


12

Tu, fă-mi-te părtașă pe acest nobil rug aprinde-te de mine și fă-mi albastră para; de-ai să citești în stele: al nostru-i naltul crugși zborul ne cuprinde, când bate-n tâmple sara.

Deci, vino! taina-i mare: de cer și de pământ

de-același foc să ardem, cuvânt de la cuvânt!

În noaptea mea, ești pururea fecioară

În noaptea mea, ești pururea fecioară - lucire dând ascunsului talant – vibrăm dorință unu-n celălalt și așteptăm refuzul să ne doară

Iar gândul pur străluce: diamant spre trupul tău vibrând ca o vioară;

suntem între pământ și cer, și zboară ars visul meu spre visul tău, amant

Și nu ne doare clipa ce se ducecând iar ne facem abur și ușor dorințele le răstignim pe-o cruceînchipuită-n sângele sonor

și luminând prin unul celălalt suntem mireasmă amândoi, neant.

Acum îți pun odăjdii triumfale

Acum îți pun odăjdii triumfaleîmpărătești odăjdii, podobind cu stelele, alintător argint regescul mers spre-altarurile tale.

Un roșu-pal, un zâmbet-domn ivindun clinchet azuriu între pocaleși preoți așternându-ți osanale și noaptea nunții noastre aurind.

Apoi va fi o despiuere linăun dans printre cădelniți cu tămâi iar carnea ta va fi de taine plină pe drumul vechi și iarăși cel dintâi.

O, Doamna mea, genunchiul-dor se-nclină:rămâi statuie--imn mereu, rămâi...

În primăvară sângele dă muguri

În primăvară sângele dă muguri

și sunt de veghe tot la vechi altarcu mir la-ncheieturi și greu de har cu așteptări – mistuitoare ruguri.

Centaurii de piatră-n mine iarse răzvrătesc de sub tăceri și juguri și carnea în aprinse tăvăluguri mă chinuie cu spaimele-i, barbar.

Și de atât᾽ aprinsă nebuniesunt ca un munte de iertare plinși vreau să-mi vii acum ca o făclie

sub cerul care, coborând alinmă va îndupleca să-ți dau, din mine icoanele de aur și rubine...

Edenul meu de mugure și soare

Edenul meu de mugure și soare

de lună și izvoare jinduit și unde dulce lung legănătoare și proaspăt duh, mereu neprihănit

Tu, limpede-n priviri și-nnoitoaredurere-a lui Orfeu neistovit pe fruntea-i mândră aură-sudoare:Euridice, fructul meu oprit

Nu poate Hades cerul să-mi doboaredin ochiul stâng în ochiul drept ivitși te adun – odor între odoare!

din mitul vechi în proaspătul meu mit:

Uremează-mă! – durerea mea așteaptă frumoasă, dârză și neînțeleaptă...

Mereu nestins, neprihănit

Mereu nestins, neprihănitumblam pe pajiștea de mireîn duhul ierbii ascuțit și bântuit de negăsire

În juru-mi clopot aiurit bătea în carnea de-amintire pendulă soarele-n zenitși năzuind spre asfințire

O, trupul meu, ce chinuitce spaime adunând, uimireși arsă limba-n imn șoptit spre trupul tău, tălăzuire!

Ci fă-te mit, izvor subțireîn vârf de taine și ivit!...


13/78


13

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT

- jurnal de călătorie artistică în Canada -

Episodul 9

Sâmbătă, 14 iunie, 2003, Toronto

Înainte de toate, ca să prelungesc bucur iaîntâlnirii cu fiul meu din America și cu momentele despectacol trăite împreună, să mai pun un fragment dinrecitalul meu:

Scenariu 4

Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoatedin valiză un lup de pluş. Rosteşte povestea următoare :

Trei boi s-au dus odată la păşune. Era o toamnă lungă şi târzie. Nu mai găseau nimic ca să adune Şi-n toamnă fericiţi cu toţi să fie

Dar într-o zi cu-n lup s-au întâlnit.Văzându-i că stau singuri să îndure, Şi-a zis norocul lui că a venit Şi se gândea pe unul cum să-l fure.

Nu reuşea, căci boii se strângeauUnul în altul, ameninţători,

Cu coarnele de rele se fereau.Iarba scădea şi brumă e în zori.

Lihnit de foame, lupul îi pândeşte Şi într -o zi, pe cei mai mici de fel,Jupânul lup pe-un deal îi întâlneşte. Se-apr opie şi le vorbi astfel :

Va ninge în curând. Boul cel mare

Nici pic de iarbă nu va mai lăsaS-aveţi şi voi. Vă cer o renunţare. Daţi-mi-l mie şi îl voi mânca.

Astfel lupul mâncă boul bătrân. După un timp din nou îi cerceta. Cei doi nu se despart, lipiţi rămân. Lupul vorbi spre cel mai mic aşa:

Nu mai e mult şi o să ningă iar. Dă-mi-l pe-amicul tău, nu şovăi Şi toată iarba vei avea în dar.

O să-ţi ajungă până va-nfrunzi.

Cel mic se lasă păcălit. Apoi Lupul flămând din nou la el veni: Carnea s-a dus şi am rămas doar noi. Să te mănânc acum va trebui.

Degeaba i-aminteşte micul bouCă au avut o vorbă, a promis. Acelaşi lucru s-a-ntâmplat din nou.Au fost trei boi ? Poate a fost un vis.

*

Despre-ntâmplare îmi dau cu părerea Şi spun ce spune altfel chiar şi cartea : Unirea face orişicând puterea, Iar dezbinarea va aduce moartea.

Ne sculăm la ora 8, pentru că trebuie să facemdouă drumuri: mai întâi la biserica Sfântul Gheorghe, pentru a vorbi cu preotul și a vedea locul în care voi juca mâine și apoi la Școala Românească pentru

spectacolul de azi. Luăm boxele și CD-playerul deacasă. Plecăm cu două mașini, pentru că vine și Dragoș,vecinul, cu soția lui, Oana.

Biserica nu e departe, la vreo 10 minute. E oclădire care, prin schimbări ulter ioare, a primit aspect de biserică, cu pereți din cărămidă și turn pentru clopotniță.În exterior, aspectul ei aduce mai mult cu o bisericăanglicană. Jos, în sala socială, se pregăteau parastase.Am văzut și o chinezoaică printre cei care veniseră cucolivă, probabil însoțea pe cineva. Sus, biserica arată, însfârșit, ca o biserică ortodoxă. Are catapeteasma lată cât

peretele, pentru că nu există în spate, construcția subformă de boltă, în semicerc. Este realizată prin scul pturăîn lemn. Biserica este pictată de un artist care luase

POVEȘTI DE CĂLĂTORIE


14/78


14

pentru prima dată o lucrare singur. Totul rivalizează cuo parohie din România, mai puțin dotarea cu icoane. Înschimb, sala socială are de toate, de la instalație desunet, la bucătărie cu frigidere, cu sobă profesională șifiltru de cafea. Preotul este amabil și rămâne să neaștepte mâine. Voi susține recitalul după slujbă.

Plecăm mai departe spre Școala Românească. O privesc în treacăt pe Crystal care este surprinsă defrumusețea aparte, nemaivăzută de ea, a unei bisericiortodoxe.

Școala e departe, la vreo 40 de minute de mers cumașina. Ajungem acolo pe la 10,30, prea repede față de programare. E timp pentru a rămâne ceva timp pe afarăși a privi clădirea care are două nivele, special construită pentru clase și laboratoare. Aici este, în timpulsăptămânii, o școală canadiană, iar sâmbăta esteînchiriată diverselor etnii care și-au creat școli proprii.

Văd sala. Are bănci lungi și scenă înaltă, cu

urcare prin laterale. Leon, cel pe care l-am cunoscut cuo seară înainte la doamna Mariana, membru în comitetulde părinți, cheamă administratorul care ne aprindelumina, ne dă o scară dublă și un prelungitor pentrustația noastră de amplificare. Îl întreb dacă nu are și oscară pentru coborârea de pe scenă prin față și îmi aduceîncă o scară dublă. Pentru că altă soluție nu este, aplecscara și o culc pe podeaua sălii. Încerc coborârea înaceastă variantă. E ceva mai dificilă, pentru că treptelestau pe muchie și există pericolul de a aluneca, mai alescă în spectacol sunt încălțat cu sandalele cu talpă de piele. Sunt mai multe astfel de coborâri în timpul

spectacolului, pentru a fi cât mai aproape de spectatori.și pentru a-i implica în acțiune.

Stația merge, sunetul e bun. Titus se plasează jos,în stânga scenei, cu tot ce-i trebuie la îndemână. Așteptora de începere. Când se dă drumul copiilor de la ore,aceștia intră în sală, urcă pe scenă, se joacă, țipă, în timpce eu mă retrag într -un colț, ca să nu fiu chiar înmijlocul lor și să destram aura de spectacol. Vine pe lamine Marcel Ban, cel care a inițiat un portal de unde se poate afla ce activități au românii de pe tot teritorulCanadei și cu care am ținut legătura on-line. E mai tânărdecât mă așteptam. Timp de cinci minute nu înceteazăsă se plângă cât este de ocupat. Nu-mi face impresiaunui om de prea multă nădejde. Mai mult a unuia careîncearcă să se bage în seamă. E lăudabil că a venit laspectacol, împreună cu soția. Asta spre deosebire deAnca, colaboratoarea de la revista Atheneum, care nu acatadicsit să vină, să ne cunoaștem. În sală puțină lume,vreo 30 de persoane, cu Crystal, Leon și doamnaMariana cu tot. Am de înfruntat la început mișcareaanarhică a copiilor din primul rând care n-au răbdare săstea prea mult pe scaun și nici nu par să înțeleagă ce eacela spectacol. Cu timpul, îmboldiți și de adulții din

spatele lor, se mai liniștesc, iar unii dintre ei vor fi chiaractivi atunci când li se va cere să răspundă la o întrebaresau să aibă o reacție. Din nou simt că i -am prins, că e

bine ce fac. După momentele în care nu știam cu cineam de-a face, s-a așternut o stare propice reprezentației.O văd cu coada ochiului pe Crystal, cu o undă de mirareși surprindere întipărită pe chip. Desigur nu înțelege cese spune, dar intuiesc că prinde ceva din gestică și dinmișcarea însoțită de recuzita specifică fiecărei povești.

Plus că atitudinea interpretului îi poate indica în ce zonăa trăirilor se situează respectiva secvență de spectacol.Pe doamna Mariana o descopăr aplaudând fericită și privind în jur de parcă ar spune “vedeți pe cine amadus?”. Titus este exact în intervenții, simt că amsiguranță în el și totul decurge pe starea și pe tensiuneaadecvată fiecărei povești în parte. La final, Marcel Banm-a felicitat, dar n-a mai stat mult, parcă jenat că nu afost de un a jutor real. Felicitări de la Titus, de la Crystalși de la doamna Mariana Szekeres. Aceste semne suntcele mai prețioase.

Strângem recuzita și plec cu Leon la o întâlnire cu

scriitorii români din Toronto care tocmai organizează oacțiune aniversară Eminescu. Aici am să las descriereamomentului pe seama relatării trimisă pentru RadioTârgu Mureș.

“Ziua de 15 iunie, ziua în care ne-am pierdut unluceafăr, nu a trecut neobservată pe pământ canadian.Aș spune că aniversări mari, de suflet, ale poporuluiromân sunt, departe de țară, cu mai multă asiduitatecăutate și cultivate, ca o posibilitate de a te reuni subspiritul tutelar al culturii naționale. La Toronto, după unspectacol pe care l-am ținut pentru elevii ȘcoliiRomânești, mi-a fost dat să particip la o întâlnire a

intelectualității românești, care nu a uitat să organizezeo manifestare Eminescu. Românii se adună în metropolacanadiană de obicei la sediul ziarului săptămânal“Observatorul” al cărui redactor șef și suflet dăruit esteDumitru Popescu. Întâlnirea a fost organizată într -uncadru pe cât de inedit, pe atât de sugestiv. În incintatipografiei care aparține unui român și în care“Observatorul” se făurește pentru a fi distribuit gratuit, printre mașinile tipografice, au luat loc pe scaune sau aurămas în picioare circa 25 de persoane Pe baloții cuhârtie de ziar erau amenajate miniexpoziții de carteaparținând scriitorilor din diasporă. Printre ei DorelIstrate, Ion Segărceanu, Eugen Negrici, Ovidiu Creangă.Pe pereți citim aprecieri la adresa poetului național, printre care aceea formulată de Arghezi: “Eminescu estesfântul prea curat al versului românesc”.

Au luat cuvântul, printre alții, regizorul de filmedocumentare Stelian Ilie care a vorbit despre calitățiledramatice și filonul folcloric al poeziei eminesciene.Poeții Ion Segărceanu și Veronica Lerner au citit poeme proprii dedicate poetului de la Ipotești, în timp ce LiviuRădulescu a dat glas unei măiestrite traduceri în englezăa poemului “Odă în metru antic”, traducere semnată de

Andrei Bantaș. Doamna Monica George, soțiaregretatului poet Tudor George-Ahoe, a prezentat câtevafotografii inedite, aflate în arhiva soțului său. Cu prilejul


15/78


15

acestei întâlniri l-am cunoscut pe sculptorul Nică Petrecel care a dăltuit în piatră, printre altele, chipul luiEminescu, lucrare ce a fost amplasată pe CâmpulRomânesc de la Hamilton.

Cu un asemenea subiect și într -o asemeneaambianță am simțit emoția din glasul vorbitorilor, într -o

stare pe care aș numi-o deprimarea înstrăinării șizbaterea, uneori infructuoasă, de a-și păstra identitateaspiritului. În multe dintre acțiunile culturale inițiatedeparte de țară, întrevezi lacrima apărută într -un colț desuflet.

După ziua de mâine, când voi avea un nouspectacol la biserica ortodoxă cu hramul SfântuluiGheorghe, voi pleca spre capitala țării, Ottawa, acolounde voi face cunoștință cu alți români aflați într -onecontenită competiție pentru dobândirea unei existențemai apropiate de normalitate”.

După spectacol și după întâlnirea cu scriitorii,

doamna Mariana ne-a invitat la un restaurant, pe noi și pe vecini, familia Dragoș și Oana Radu. Niște drăguți.El este sufletist și pontos pe deasupra. Restaurantul nueste unul oarecare. Face parte din lanțul de magazineMandarin unde, contra unei sume fixe, de 20 CAD de persoană, mănânci ce vrei, ce îți alegi, în ce cantitățidorești. Am reușit să obținem o masă după zece minutede așteptare. La început nu știam decât că e vorba de unrestaurant cu specific chinezesc, dar, traversândinteriorul, am văzut oameni plimbându-se în voie cufarfuria prin dreptul unor rafturi sau frigidere și amcrezut că au niște privilegii față de ceilalți, pentru că au

depus niște apreciabile cantități de hârtii de valoare. Amaflat, în scurt timp, că toată lumea are acest drept, așacă, după ce am stat câteva minute la masa pe care am primit-o, ca să ne reculegem înaintea asaltului, amtăbărât, cu românească poftă de mâncare acumulată întimp și intrată în tradiție, spre bunătăți de mult timpdoar jinduite. Pe o farfurie am aruncat sortimente de pește în aluat, fructe de mare, salate de diferite culori șiconsistențe (una verde, cea mai bună, aducând oarecumcu salata de hrean combinat cu țelină). Asta la primultransport. N-am vrut să scap ocazia și, chiar dacă eradeja destul, în seria a doua am vrut să mai simt odatăgustul somonului, ca pentru a-l ține minte vremeîndelungată. Am adăugat alte minunății pe care nici nuștiu să le numesc, dar care m-au atras în primul rândvizual. Nu m-au dezamăgit. A treia farfurie pe care amumplut-o, r efuzând să recunosc că produsele așezate peea nu mai aveau unde să încapă, a fost una cu prăjiturisofisticate, felii de tort cu frișcă, ananas tăiat felii,căpșuni cât palma înmuiate în ciocolată, struguri, pepene galben și roșu. Într -un castron separat am mai pus, pe alese, vreo șase feluri de înghețată alcătuind uncocteil exotic, botezat din belșug cu sirop de ciocolată și

sirop caramel. Dezmăț! Pentru a doua oară în Canada(după experiența din casa familiei Albușel, dinVancouver), am simțit că nu mai e posibil să intre nicio

firimitură și am realizat că ar putea să mi se facă răudatorită bulimiei, un termen pe care l-am întâlnit doar încărți, termen aproape uitat într -un sertăraș al memorieilivrești. Dragoș, care are aspectul de om veșnic flămând,a îndesat și o a treia farfurie de mâncare înainte de a sehotărî să treacă la dulciuri. Probabil are arderile și mai

puternice decât ale mele. Glumea, cum îi stă atât de bine, afirmând că a fost nevoit să-și ia trei farfurii, să sesacrifice, ca să facă parte egală viețuitoarelor de pe sol,din apă și din aer. I-am spus că ar trebui să se gândeascăși la categoria celor ce trăiesc sub pământ și a rămas săreflecteze. Titus a mâncat cât mine, dar l-am întrecut lasectorul fructe. Crystal a depășit și ea limitele obișnuite,deși, de regulă, era extrem de cumpătată și echilibrată lamâncare. La final râdeam unul de altul, constatând că nesculăm de pe scaune cu mare greutate. Tot Dragoș a prelungit nuanțele de comedie, trecând spre pantomimă,închipuind obstacole pe care le trecea cu greutate,

ridicându-și piciorul cu mâinile. Ne-am imaginat,râzând, că vom fi urmăriți de personalul restaurantului,ca să ne ceară o taxă pentru depășirea oricăror limite sausă vadă ce facem, unde mergem și dacă nu avem cumvade gând să ne întoarcem la ei ceea ce ar fi însemnat cătrebuie să ia măsuri de blocare a intrării, ca să aibă timpsă retragă produsele de pe rafturi. Cred că românii,într-un asemenea restaurant, sunt spaima personalului,fiind capabili să stabilească recorduri de îngurgitare, dinmotive prea bine cunoscute.

La ieșirea din restaurant, o jumătate de oră detolănire pe iarba unui parc din apropierea casei a fost

mai mult decât necesară. Am vorbit mai mult eu, fiindîntrebat de Oana cum mi-a venit ideea spectacolului.Simplu de răspuns, sincer: am dorit să adun la un loctoate darurile cu care am fost înzestrat. Să fie prezent șiautorul și actorul, într -o formulă pe care, sărecunoaștem, nu mulți o pot aborda, nu din lipsă dedorință sau inițiativă, ci în absența puterilor specialenecesare pentru o asemenea întreprindere artisticăcomplexă. Cu alte cuvinte, mai simplu și mai directspus, în lipsa talentului. M-am gândit în acele clipe cădespre talent se vorbește tot mai rar în zilele noastre.Pâna la urmă e firesc să se întâmple așa, talentul fiind ofloare rară care se găsește pe terenuri la care se ajungecu dificultate.

Seara, cu toți ai mei, la o vorbă în spatele blocului. Moment potrivit ca stare, ca eveniment abiaconsumat împreună. Mîine o luăm de la început.

Duminică, 15 iunie 2003, Toronto

În Canada e Ziua Tatălui. Cu acest prilej tot euvoi oferi un dar... artistic fiului meu, printr-un nouspectacol. Oare va putea fi ca cel de ieri? De obicei e

greu de menținut același standard de la o zi la alta, de lao reprezentație la alta. Intervine oboseala, siguranța unuilucru care a fost până atunci bine făcut, autoliniștirea.


16/78


16

Ea e periculoasă. Dacă nu reușești să o iei de la început,să te încarci cu starea de căutare, de noutate de la care ai plecat, să fii convins că spectacolul ce urmează este, defapt, primul, ai toate șansele să rămâi într -o stare deautomulțumire vecină cu lipsa de vibrație, de tensiuneinterioară, de prospețime. Noutatea, ineditul trebuie să

fie mai întâi în atitudinea mea pentr u a putea încărca cumiezul prospețimii de informație, cu sensurile reale șimultiple ale textului, mulțimea de privitori cu care măgăsesc, pentru prima oară, față în față.

În sala socială a bisericii Sfântu Gheorghe, lasubsol, se aude în boxe slujba car e se ține deasupra.Stabilim amănunte. Sunt ceva dificultăți în privința pornirii stației, dar Titus se lămurește în câteva minutece este de făcut. Familia Radu e nelipsită. După ceDragoș l-a ajutat ieri pe Titus să instaleze CD player -ul,astăzi mă întreba pe mine dacă mă poate ajuta cu ceva șimi-a cărat o parte din bagaje. Oana avea ieri cursuri și

nu a putut ajunge, dar lui Dragoș îi plăcuse tare mult șifusese un spectator activ, care aplaudase susținut. Dupăspectacol îmi spusese care povești i-au r eținut mai multatenția. Tare se bucurase de ocazia ivită și mărturisise căar putea vedea acest spectacol în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara. Acum, la biserică, au venit amândoi.Dragoș iar căuta de lucru. A montat scara dublă și se toturca pe ea ca să vadă dacă rezistă atunci când va suportagreutatea personajului. Toate elementele erau gata. Undomn în costum și cu cravată – lucru rar, aproapenepotrivit prin partea locului – mă tot întreba dacă maiam nevoie de ceva și mi-a arătat bucătăria de unde urma

să intru în spațiul de joc.Cu puțin timp înainte de ora 12,30 m-am retras ca

să mă schimb. Aveam, ca întotdeauna, costumul meudin pânză de in, luat cu mine numai pe post de costumde scenă. Neștiind exact cât va dura slujba, am preferatsă fiu gata înainte de ora anunțată, pentru oriceeventualitate. Administratorul a separat oarecum bucătăria în două segmente, lăsându-mi mie unul, ca să pot sta în liniște și unde să nu intre nimeni. Operațiuneinutilă. În bucătărie se intra prin ambele later ale.Despărțirea se făcuse printr -o măsuță pe rotile. Cândunii intrau prin stânga, dădeau masa la o parte, ca săajungă la frigidere, de obicei pentru apă. Când alțiiintrau prin dreapta, dădeau peste măsuță și se retrăgeau pentru a intra prin partea opusă. Spațiul meu deconcentrare și reculegere era numai teoretic. Veneau peste mine când unul, când altul. Unul intra și măîntreba dacă poate să ia apă, ca și cum aș fi fost cerberulde la porțile raiului. Altul se justifica de ce a intrat, de obicei ducând un copil de mână sau în brațe.

Cu vreo zece minute înainte de început a venit șiredactorul șef al revistei “Observatorul”, DumitruPopescu. Îi lăsasem cu o zi înainte o carte de -a mea de

basme, volumul III, cu o dedicație pentru colectivulredacțional. Acum venise ca să-mi ofere un plic pentrucarte. Era și Titus de față. I-am explicat că fusese un

dar, fără obligații, dar el a insistat, spunându-mi că esteîn locul berii pe care ar fi dorit să o bem împreună.Scumpă bere. În plic erau 60 de dolari.

Titus mi-a urat succes și s-a dus la locul lui,așteptând începutul care era punctat de muzică. Auzeamîn continuare desfășurarea slujbei de deasupra. În final

preotul a anunțat că este spectacol în sala socială și acitit textul de prezentare care se termina cu ideea cărecitalul se adresează tuturor celor care mai păstrează unstrop de inocență. A mai durat vreo zece minute fărănicio mișcare. Probabil era în desfășurare miruireacredincioșilor participanți la slujbă. Apoi a apărut ofemeie, însoțită de administrator. Cerceta jumătatea deîncăpere în care eram eu. Administratorul a prezentat-odrept președinta comitetului de femei din parohie. Am purtat un scurt dialog în timp ce nu auzeam prea multeglasuri în sală și mă gândeam că se va prelungiașteptarea. Dar, dintr-o dată am auzit semnalul sonor de

început al spectacolului. Mi-am pus în grabă pălăria,mi-a trecut o clipă prin minte ideea că vom avea o salăla fel de goala ca și ieri și... am intrat. Prima imagine aîntărit impresia din minte. Nu erau prea mulți cei cerămăseseră. Unii au preferat să ocolească sala și să o iaspre casă. Poate și prelungirea slujbei până dincolo deora 13 i-a determinat s-o facă. Nu cred că erau mai multde 6-7 copii în sală, cam tot atâția părinți la care seadăugau Oana, Dragoș, Mariana și Crystal. Pe margine,la mese, vreo șase bătrâni și în spate, retrase, două femeiîntre două vârste.

Poate pentru că era ultimul spectacol în Toronto

și trebuia să confirm, poate pentru că jucam a doua oarăși ultima cu fiul meu, Titus, înainte de plecarea lui spreuniversitatea americană unde învăța, poate pentru căvroiam să demonstrez Oanei că aprecierile soțului ei nuerau deplasate, poate pentru că trebuia să-mi respectmunca și spectatorii, indiferent câți erau, am început bine, nuanțat. Din păcate, bătrânii din laterale se foiaumereu, iar unul dintre ei s-a ridicat la un moment dat șiîn apropierea ieșirii s-a întors să zică tare ceva unuiadintre cei rămași. Era în timp ce spuneam “Barza” șimi-a stricat efectiv momentul cu stârnirea viforului. Amdus cu greutate textul până la final și gândeam în acesttimp că ar fi trebuit să-l fac de două parale pe mocofan.Din fericire (pentru el, pentru mine, pentru spectacol?),înainte de ultimul vers individul s-a făcut nevăzut. Dinacest moment înainte lucrurile s-au calmat, iar pentrumine a însemnat o revenire la bunele accente de laînceput. Scena cu gâza care moare a fost chiar pelacrimă, așa cum nu s-a întâmplat de prea multe ori. Erao vibrație la care se ajungea greu și pentru care tr ebuiauîndeplinite anumite condiții legate de relația interpret-spectatori. Domnul Popescu, deși spusesese că va sta puțin, a rămas până la sfârșit. După primul basm l-am

văzut plângând. Cred că a fost picătura care a produsconcentrarea și seriozitatea necesară transformăriirecitalului de la biserica din Toronto într-unul dintre


17/78


17

cele mai bune spectacole de până atunci. S-a aplaudatdupă fiecare poveste. Titus a fost și el furat la unmoment dat de text și a uitat zeci de momente bune săscoată muzica de după începutul basmului “Uitarea”, lareplica...”a fost strivită”. A trebuit să intru eu pestemuzică pentru ca el să-și dea seama că trebuie să fileze.

La sfârșit mi-a spus că se întorsese pe foaia cu ilustrațiacu un rând mai sus și aștepta o replică ce nu mai venea.La final, drumul spre ieșire mi-a fost întrerupt de

administrator, apoi de preot care a ținut un scurt cuvântde mulțumire, regretând că nu au rămas mai mulți săvadă un spectacol care aducea amintirile dragi dincopilăria de acasă și o stare de libertate a gândului, aimaginației pe care cu toții o căutăm, dar foarte puțini ogăsesc.

Am aflat ulterior că preotul Bunea, de loc dinVictoria, județul Brașov, dăduse 100 de CAD ca să maispele lipsa de receptivitate a enoriașilor.

Aplauze la final, prelungite în timp ca după unspectacol cu sala plină. Am plecat cu toții. Deși Titus își pusese deja toate

lucrurile în mașină, doamna Mariana l-a convins cătrebuie să se întoarcă, ca să mâncăm cu toții ultima oară.După ce am coborât, Titus a dispărut cu mașina vreozece minute. S-a întorc cu o punguliță. Am mâncatultima ciorbă de burtă, s-au schimbat adrese cu Oana șiDragoș cu care Titus se împrietenise serios. De multeori îmi spusese că îi place de ei. De altfel sentimentulera comun. Titus și Crystal și-au luat rămas bun de latoți. I-am condus până la mașină. Doamna Mariana i-a

dat ceva lui Titus primit de el cu greutate. A urmatdespărțirea mea de Crystal. Tare mi-a plăcut și tare așdori să o mai văd pe subțirica și frumoasa mea sopranădin America. Crystal s-a urcat la volan. Am mai stat devorbă cu Titus preț de o țigară. Mi-a dat pungulițacumpărată spunându-mi să o deschid după ce pleacă. Ne-am îmbrățișat. Iar am lăcrimat. Fluturări de mâini.Sper să ne mai vedem, chiar în acest an. Dragii și iubițiimei! Drum bun! Mașina a dispărut după un colț.

În pachețel era un ceas bărbătesc de mână. Titusobservase că nu am.

În Canada era Ziua Tatălui.

(Va urma)

Eliberare

Mi-e dor să mai pot avea încredere într -un prietenacest gînd mă împarte felii subțiri gurilor nesătule distrase cînd și cînd cu lacrimi ele vor zice: nuacesta nu este potrivit nu-l credeți nu-i vedeți umerii pietrificați inima împuțită și ochii fierbînd ca doi vulcani noroioși nu-i vedeți palmele înflorite pieptuldin lemn parfumat și tălpile aceste gazele iubitoare de leiel va fi cîine va fi ied va fitot ce poate să existe sigur că nimic din toate acestea nu poate fi vreodată

el va zice:tot ce sunt nu este pentru voieu duc în piept oul în ochi universul întreg pe umeri nu vedeți miile de planete aproape coapte în pluscînd scot masca nu percepeți nicio diferență nu vă încredeți în el nu este cel potrivit să mai așteptăm vor zice lacome cîteva mii de ani răstimp în care să ne mîncăm sfinții.

Sunt rău

Fiindcă nu pot găsi liniștea în brațele unei femei ci între picioarele poezieifiindcă adorm numai după ce mă pupă ea fiindcă o tolerez lîngă mine la masă fiindcă nu o vreau cînd mă vrea fiindcă o înjur să mă lase odată fiindcă mai rar o și sugrum zîmbitoare aproape moartă să nu-mi dea drumul iarfiindcă tot ce fac e s-o părăsesc și nu pot? – umbră înăuntru

...Dumnezeu știe cît încerc să fac asta iar ea cît își bate joc de luptă. Sunt rău fiindcă nu o mai vreau atîrnată de creier ca o hemoragie,de simțuri ca o brumă? ...că nu mai au loc circumvoluțiunile în tivga prea mică de la un timp de cînd singurătatea împreună-iun arc întins de pierzanie

Costel SUDITU


18/78


18

Florentin POPESCU

Biobibliografia lui Lucian Blaga în noiabordări

Creator polivalent, Lucian Blaga ne-a lăsat, cum bine se ştie, o operă pe cât de variată (poezie, proză,texte filozofice, eseuri), tot pe atât de interesantă şivaloroasă, a cărei interpretare a suscitat (şi suscită încă)numeroase comentarii, fiind departe de clipa în caresă-şi fi epuizat complet mesajele şi simbolurile.

Privită şi evaluată din varii unghiuri, operaliterară a lui Lucian Blaga s-a bucurat în ultimeledecenii de studii şi comentarii din partea multor criticiliterari, nelăsându-se la o parte nici biografia autorului,căutându-se firide şi unghiuri mai puţin cunoscute aleacesteia.

Bibliografia critică a celui care ne-a dat Poemeleluminii s-a îmbogăţit de curând cu două noi volume: I.Oprişan, Lucian Blaga sub zodia mitului (EdituraSaeculum I.O., Bucureşti, 2015) şi Anca Sîrghie, LucianBlaga şi ultima lui muză (Editura Techno Media, Sibiu,2015). Ambele cărţi aduc informaţii şi elemente în bunămăsură inedite, apte să contribuie la mai bunacunoaştere a scriitorului şi omului de cultură care a fostautorul Spaţiului mioritic şi al Hronicului şi cânteculuivârstelor .

Dl. I. Oprişan este un cercetător arhicunoscut şiapreciat ca atare şi dacă ne vom reaminti aci că nu maideparte de anul trecut, 2015, d-sa a primit „PremiulBrâncoveanu” al Fundaţiei Alexandrion pentru lucrarea

Mitul Brâncoveanu vom realiza numaidecât că şi încazul de faţă este vorba de o curte ce inspiră încredereîncă de la început.

Pornind ce la ideea că Blaga îşi întăreşte treptatcredinţa că miturile trebuie să constituie substanţa însăşia creaţiei sale, într -o armonioasă şi neaşteptată plămădire cu misterul, după cum chiar realitatea înîntregul ei, începând cu limba şi sfârşind cutranscendenţa, musteşte de mituri”, ne-a dat un studiucomplex, în care pe de o parte sunt trecute în revistă preocupările poetului în materie de cultură populară,folclor, mituri, credinţe etc., iar pe de alta sunt decelateinfluenţele acestora în opera scriitorului. Fiindcă, chiardacă până în prezent au avut loc „relativ multe abordărispeciale ale raporturilor lui Lucian Blaga cu cultura

populară românească, unele restrânse la aspecte particulare, altele îmbrăţişând întreaga creaţie a poetuluicâtă se publicase până la data elaborării exegezelor

respective, citate în Bibliografie” d-l Oprişan socoteştecă lucrarea sa este „o cercetare de ansamblu asupracreaţiei poetului şi filosofului, cu interpretări menite a o pune într-o lumină nouă.

Cea dintâi parte a cărţii reia şi îmbogăţeşte studiulLucian Blaga şi transubstanţierea estetică a culturii

populare, publicat de autorul volumului de faţă într -oculegere colectivă ( Izvoare folclorice şi creaţieoriginală, Editura Academiei, Bucureşti, 1970) şi seconstituie într-un fel de introducere şi iniţiere în operaautorului spaţiului mioritic, cu argumente puse înlumină atât din creaţia literară cât şi din afirmaţii,mărturisiri, ipoteze de lucru, idei şi concepte risipitede-a lungul anilor prin diverse manuscrise. Sunt de citataci titluri da capitole şi subcapitole precum: Cultura

populară în perspectivă filosofică, Imaginea satuluimitic, Structuri poetice populare, Folclorul – elementdisparat al construcţiei, Motive de inspiraţie folclorică.

Pe mai departe d-l I. Oprişan purcede la comentarea poeziei blagiene din perspectiva mitic- populară şi estede părere, în final, că poetul „evadează din. folcloric şi pseudofolcloric, considerând că este mai avantajos să-şicreeze singur miturile de care are nevoie – retopindelementele culturii populare în retorta propriei personalităţi, sau imitând doar modul, specific de producere a bunurilor folclorice – decât să apeleze la plăsmuiri deja existente”. De altfel însuşi Blagamărturisea undeva: „Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de o gândire mitică nu ia fiinţă,din păcate sau din fericire, nici o poezie”.

Coroborat cu studiul d-lui I. Oprişan, amintit maisus, cu antologia Lucian Blaga printre contemporani, aaceluiaşi autor, pe de o parte, iar pe de alta cu unelelucrări din bibliografia actualului volum, nou opcontribuie substanţial la mai buna şi exacta cunoaştere a poetului din Lancrăm, unul din marile repere ale poezieiromâneşti interbelice şi contemporane.

Era firesc ca autorul originalului şi valorosuluistudiu Trilogia culturii, şi al unei opere poetice de ooriginalitate incontestabilă să intereseze cercetătorii şiistoricii literari şi din punct de vedere al biografiei,filiaţiile viaţă-operă fiind şi în acest caz evidente.

Pornind de la acest adevăr, d-na Anca Sîrghie, profesoară universitară la Sibiu şi o împătimită cititoareşi comentatoare a lui Blaga, ne-a dat de curând volumul

Lucian Blaga şi ultima lui muză (Editura Techno Media,Sibiu, 2015). Într-un Cuvânt înainte marcat de notesentimentale Ovidiu Drimba, cel care i-a fost asistent luiLucian Blaga, notează: „Lucian Blaga fusese naşulnostru de căsătorie şi vedeam că în jurul lui roiau femeifoarte frumoase, dornice de glorie... Poveştile celorcinci muze ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şiDomniţa, până la Eugenia, Coca şi Elena Daniello au

fost bazate pe o dragoste completă, în care iubirea s-aîmbinat cu inspiraţia.

ISTORIE LITERARĂ


19/78


19

Elena Daniello, descendentă din familia lui SextilPuşcariu, o femeie stilată, cu studii universitare la Paris,i-a devenit prietenă lui Blaga în anii din urmă ai vieţiiacestuia, poetul fiind prezent în casa acestei doamne denenumărate ori, iar unele dintre poeziile scrise în acea perioadă este cert că i-au fost inspirate ce gazdă. D-na

Anca Sîrghie ne propune o reconstituire, pe bazamărturisirilor Elenei Daniello, a perioadei cu pricina.Derulată sub formă de dialog, volumul aduce preţioasemărturii despre scriitor şi contextul social în care acestase afla, în „obsedantul deceniu”, căzut în dizgraţiaautorităţilor comuniste care-l acuzau de „idealism” (din care cauză şi demersurile lui Mircea Eliade şi ale altorscriitori din diaspora românească pentru ca Blaga să primească Premiul Nobel au fost sortite eşecului).Mărturiile d-nei Elena Daniello întregesc, astfel, o feliede biografie blagiană mai puţin (şi de către mai puţini)cunoscută. Se înţelege aproape de la sine că informaţiile

„de prima sursă” cum s-ar spune, ca şi trimiterile launele poezii scrise în acea perioadă la geneza şiîmprejurările în care au fost aşternute pe hârtie suntfoarte importante pentru viitorii exegeţi ai opereimarelui scriitor.

Deşi poate părea un loc comun, trebuie – totuşi – s-o spunem: cartea de faţă se citeşte aidoma unui romangraţie cursivităţii ei, dar şi unui anume farmec aldoamnei care povesteşte, chemând din amintire clipe,momente, gesturi, confesiuni, într-un cuvânt, făcând unfel de film în care sunt prezenţi oameni şi locuri şi, mai presus de toate,apare silueta lui Lucian Blaga, văzut

deopotrivă cu aura lui de poet şi cu chipul omuluidistins şi de o rară nobleţe spirituală (într -o vreme aconstrângerilor şi privaţiunilor de tot felul).

Purtând o evidentă amprentă a autenticităţiimărturisirile d-nei Elena Daniello sunt cu atât maivaloroase cu cât nu pot fi aflate în nicio arhivă şi înniciuna din cărţile care i-au fost dedicate scriitorului.Văzute din acest unghi, ele vin să umple un gol, săcompleteze ceea ce se ştia pană acum din biobibliografia lui Lucian Blaga.

Cred că trebuie să-i fim recunoscători d-rei AncaSîrghie pentru că a avut ideea realizării acestorconvorbiri, dând la iveală informaţii care altfel s-ar fi pierdut ori ar fi fost uitate pentru totdeauna.

Dacă e vineri

copacii își spun poveștile la telefonul fără fir. Muncitorul de la salubritate

adună sacii galbeni măsurând lung cu privireacând la sac când la curtea de unde îi ia.Poveștile duse dintr -un capăt la altul al orașuluise pierdunele în vântul de la marginea câmpuluialtele în cimitir.Muncitorul de la salubritategondolier în barca zileiscrutează atent în valul de gunoaie ce de bani aruncați! Dacă e vineri pisicile merg pe partea dreaptă

câinii merg pe partea stângă. Un cerc de porumbei își fâlfâie aripile prin ochii tăi, oricând, chiar dacă azi e vineri. Unele povești le găzduiește poetul în litere.

Calul Maro

doar eu îl văd maro,vecinul zice că este brun coana Veta că a fost roșu, dar s-a învechit,stăpânul zice că este pur sânge, În trapul său metalic, pe asfaltul udîși cântă melodia zilnică, andante, allegro, prestodupă tainul din desagă.

Mă uit la mușchii săi, la gâtul imberb și cerbice; Crupa împinge ziua în urmă metru cu metru, secundă cu secundă. Vecinul se uită la stăpânul mustăcioscum îl mână nervos, amenință cu biciușca, Copilul se bucură, strigă în gura mare

Bunico uite calul?Acesta e Ducipal?

Calul fornăie când trece pe lângă bar, vecinul stie că e ora prânzului , iese la gard iar s-ambătat puriul

A trecut un cal ! spune copilulEra maro și dădea din coadă.

A trecut un cal și atâtRealitatea încă îi mai cuprindede la Altamira încoace.

Teo CABEL


20/78


20

Ionel POPA

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA LUISADOVEANU

După o prestigioasă activitate culturală pe unde,Constantin Cristian Bleotu debutează tipografic cuacademicul – la propriu şi la figurat – volum ,

Personajul sadovenian – tipologie şi evoluţie stilistică,Tipomoldova, 2015, care, după inspirata formulare a prefaţatorului, prezintă portretele în mişcare ale

personajelor din bogata şi stufoasa proză a lui MihailSadoveanu.Suntem săraci în astfel de instrumente de lucru.

Scriitorii a căror operă s-a bucurat de astfel de studii-dicţionare sunt: Ion Creangă, Ion Agârbiceanu, LiviuRebreanu şi… Dostoievski (două volume, 1983; 1995)de Valeriu Cristea. Ca să mai atenuez remarca negativă,mai menţionez două dicţionare, dar din domeniulfilosofiei: Dicţionar de termeni filosofici ai lui Lucian

Blaga (2000) şi Dicţionar de termeni filosofici ai luiConstantin Noica (2004), ambele de Florica Diaconu şiMarin Diaconu.

Umanitatea sadoveniană poate fi abordată dindiferite unghiuri. Pompiliu Marcea în Lumea operei luiSadoveanu (1976) a folosit criteriul socio-profesional;având în vedere numărul mare de personaje feminine şi caracterologia lor de excepţie a introdus clasa femeilor. Constantin Cristian Bleotu, propunându-şi să cautearhetipurile psiho-morale ale umanităţii lui Sadoveanu,se foloseşte de criteriul antropologic, dar fără să ignoreşi alte posibile criterii. Urmărind arhetipurile în mişcarecriticul punctează cronotopul (natural, istoric, social,existenţial, educaţional) al intrării lor în real. Demersulautorului nu e doar descriptiv-analitic, ci şi critic. Decâte ori e cazul, el amendează cu argumenteneîmplinirile estetice ale scriitorului.

Cartea se deschide cu Preliminarii, din parteaautorului, despre elaborarea lucrării: “În alcătuirea uneitipologii, alegerea criteriilor e decisivă, aceasta urmânda structura, delimita şi ordona materialul supus operaţiei taxonomice.” În găsirea criteriului “care să fie activ lanivelul întregii creaţii artistice”, un rol major l-a avutintuiţia, care i-a spus “să-l caut înlăuntrul scrierilormarelui nostru povestitor şi nu în afara lor, prin vreuntratat teoretic ori în criterii validate de alţii cine ştie

unde şi când.” Autorul îşi expune modul de lucru înindentificarea celor 58 de tipuri - termenul autorului.Textul lucrării are următoarea structură: Categoria

(Arivistul, Înţeleptul, Ucenicul…); Trăsăturidistinctive (sunt inventariate acele caracteristici,“universal valabile”, prin care personajele se încadreazăîn arhetipul respectiv); Propuneri (sunt enumerate personajele din clasa respectivă, cu indicarea textului încare este personaj); Reprezentant (conţine analiza

personajului considerat reprezentativ, fiind partea încare spiritul critic şi analitic al autorului se manifestă îndeplinătatea sa.)

După paginile de cartografiere a personajelorurmează capitolul Receptare, în care autorulmonografiei pledează pentru o nouă lectură a operei luiSadoveanu, evident necesară şi benefică pentru toţi, dela cel de pe băncile şcolii la mânuitorii condeiului şi până la managerii care ar trebui să se ocupe cugospodărirea şi sănătatea literaturii. Paginile acestea deînaltă scriitură au în spate experienţa emisiunilor decultură lansate pe unde. Cartea este întregită cu două

capitole care facilitează consultarea ei: Indice alfabetical personajelor şi Bibliografie: volumele din ediţiaMihail Sadoveanu, OPERE , vol. 1 — 22 (1954 – 1973)şi bibliografia critică.

Având în vedere metodologia folosită şitipologia stabilită, socotim că monografia semnată deConstantin Cristian Bleotu ar fi trebuit să conţină şi uncapitol de comentarii pe marginea numelor personajelormarelui povestitor.

Nu am băgat de seamă ca Personajul sadovenian – tipologie şi evoluţie stilistică să fi fost cel puţin nominalizată pentru cartea anului 2015, dar au

fost premiate unele care pot fi puse sub semnulîntrebării. Păcat!

ISTORIE LITERARĂ


21/78


21

Mihailo KAMENIUK(Ucraina)

Traducere din ucraineană și prezentare:

Leo BUTNARU

S-a născut în anul 1948 în satul Grigorivka,regiunea Viniţa. Şcoala medie o absolvă cu eminenţă,după care îşi face studiile la Universitatea Pedagogică

din Viniţa. După facultate, a fost angajat în mai multeredacţii de presă pentru tineret.

Debutează editorial în 1971 cu cartea deversuri „Patru strune”, urmată de „Fraţi în numele

focului” (1978), „Respiraţia râului” (1981), „Cerneală pentru Herodot” (1985), „Păsări inelate” (1991),„Pasărea adâncurilor. 100 de poeme de dragoste”,„2000” (trei volume), „Spadă şi trandafir” (2001-2008), „Cântecele haimanalei tandre” (2010) ş. a. A

publicat şi câteva volume de publicistică documentară. Deţinător al mai multor pre

Documents

Spații Culturale 45