Evoluția sistemul politic actual din România

Sistemul politic rămânesc a cunoscut, în general, aceleași avataruri ca toate

sistemele politice caracteristice statelor europene mici și mijlocii din estul

Europe. Primul sistem comun de guvernare a celor două principate l-a

constituit Regulamentul Organic – o lege organică cvasi-constituțională

promulgată în 1831-1832 de către autoritățile imperiale rusești în Țara

Românească și Moldova. Conservator în esență, documentul a inițiat totuși

o perioadă de reforme și au creat instituții, care au pus baza modernizării

societății române. Situația Principatelor (Moldova și Muntenia) din acel

moment nu era una strălucită. Rusia le ocupase în 1828 și rămăsese aici

până în 1834. Poarta se obligase, în Convenția de la Adrianopol, să confirme

reglementările pe care rușii urmau să le elaboreze pentru guvernarea celor

două societăți.

Prin acest Regulament sunt instituite adunări mixte cu rol deliberativ,

alcătuite din trei grupuri mixte: episcopi, boieri de treapta întâi (cei mai

înalți în rang) și deputații aleși din județuri (Muntenia) și ținuturi (Moldova).

Ele prevăd, pe de altă parte, alegerea domnului pe viață. Ce-i drept,

respectivele dispoziții au fost folosite o singură dată, atunci când a fost ales

G. Bibescu. În total, Adunarea din Muntenia avea avea 42 de membri, iar în

Moldova Adunarea era compusă din 35 de membri. Aici ar trebui să amintim

că societatea românească din acele vremuri era încă una aflată sub

autoritate clericală, iar în Adunările organice episcopii și mitropolitul erau

singurii membri permanenți. Boierii (atât cei de prim rang, cât și cei

„duprin județe” sau „ținutași”) erau desemnați prin ceea ce numim astăzi

vot majoritar cu un mandat de cinci ani. Corpul electoral de la acea vreme

era încă unul mic, 360 (în Moldova) și 439 în Muntenia, iar per ansamblu

numărul votanților la primele alegeri era de 799.

În privința legiferării, procedura era una specială. Inițiativa legislativă

aparținea Domnului: doar el putea iniția proiecte de legi, iar Adunarea

delibera și avea drept de modificare a textului sau drept de veto. De

asemenea, ambele Adunări putea fi dizolvate la discreția Înaltei Porți sau a

Imperiului Țarist.

Spațiul public trece și el printr-un soi de modernizare, înregistrând două

momente determinante.

Primul este presa. Aceasta a apărut aproape în același timp cu

Regulamentul Organic, primele publicații fiind Curierul Românesc și Albina

Românească (1829), precum și Gazeta Teatrului Național (1835). Primele

publicații erau redactate atât în română, cât și în franceză.

Al doilea element-cheie este urbanizarea în contextul în care „societatea

modernă este opera orașelor și burgheziei”. Procesul de urbanizare s-a

produs pe fondul creșterii demografice, adică al trecerii de la

microcomunitate la societate deschisă.

Evoluția numerica a populatiei Romaniei 1859-2002

După adoptarea Regulamentului Organic, începe să se răspândească două

mari teme de opoziție: prima se referă la opoziția sat-oraș, iar cea de a doua

la opoziția dintre marii boieri și micii proprietari (burghezia).

Anul 1848 aduce o nouă consolidare a opoziției liberale în contextul

efervescenței revoluționare din acel an din Europa (Primăvara popoarelor).

Tentativa revoluționară din Moldova de la sfârșitul lui martie a fost ucisă

din fașă și a dus la revenirea trupelor țariste. Însă revoluția din Țara

Românească a avut succes: după Proclamația de la Islaz din 21 iunie 1848,

în care se schița un nou cadru legal și o reformă funciară care punea capăt

tuturor corvezilor (zilelor de muncă obligatorii), conspiratorii au reușit să-l

detroneze pe Bibescu fără prea multă violență (între timp acesta dizolvase

Adunarea Națională) și au constituit un guvern provizoriu la București.

După înfrângerea revoluției, de fapt între 1849 și 1856, soarta politică a

Principatelor a fost reglementată de o nouă înțelegere ruso-turcă, și anume

Convenția de la Balta-Liman (1849). Este perioada în care, deși

Regulamentul Organic a fost restaurat, s-a renunțat la alegerea adunărilor,

iar domnii – numiți „înalți funcționari” – erau desemnați de sultan.

Adunările, numite de către Domn, vor exista sub numele de „divan obștesc”

păstrând doar atribuția adoptării bugetului și incluzând judecători și

membri ai guvernului (mitropolitul și episcopii erau chemați numai dacă se

discutau probleme bisericești). În următoarii ani, activitatea acestor

divanuri era redus, fiind în cele din urmă blocată de declanșarea unui nou

război. Contextul internațional se modifică și asta influențează cadrul

național: soarta Moldovei și Valahiei trece de sub influența acordului ruso-

turc spre un compromis internațional asigurat de mai multe țări influente

din Europa. Aceasta este epoca în care sistemul politic și componentele

acestuia erau create și impuse internațional. De exemplu, Convenția de

pace de la Paris instituie un nou sistem politic, fiind un text cu valoare

constituțională, și Statutul Desvoltător al Convenției care crează cea de a

treia cameră – Consiliul de Stat. Alegerea lui Cuza de către cele două

„divanuri ad-hoc” a reprezentat primul „input” al boierilor și micii burghezii

unioniști, reducând influența mediul extrasocietal (internațional). Se

instituie votul direct și indirect pe criteriul venitului funciar și al vârstei

(minim 25 ani). Tot atunci s-a mărit corpul electoral la 4 138 de votanți,

incluzând, pe lângă marii boieri și fiii lor, mai multe categorii sociale printre

care amintim de mici proprietari, țăranii clăcași și locuitorii orașelor.

Totuși, domnitorul intră în conflict cu Adunările dominate de către

conservatori, ceea ce-l determină să recurgă într-un final la dizolvarea

acestora. Domnitorul mai avea și dreptul de veto asupra legilor elaborate de

Adunăre, iar aceasta din urmă putea bloca inițiativele lui Cuza. Domnitorul

numea componența guvernului prin miniștrii desemnați, conform

dispozițiilor Convenției, care prevedea ca orice act emis de domn trebuia

contrasemnat de ministrul de resort.

Revolta împotriva lui Cuza va porni din aceeași Adunare (nemulțumirea s-a

tradus politic prin constituirea așa-numitei monstruoase coaliții dintre

conservatorii de dreapta și liberalii de stânga) care l-a acuzat că întreține o

camarilă și că e un dictator. Pe 11 februarie 1866 domnitorul semnează

actul abdicării, iar conducerea revine unui guvern provizoriu. Acesta

mizează pe aducerea unui prinț străin, idee vehiculată de cevea vreame în

Români. Cu Carol I începe o epocă lungă, de aproape jumătate de secol

continuată de perioada interbelică în care sistemul politic cunoaște

adoptarea unei serii de constituții, astfel încât din 1866 până astăzi avem

șapte Acte fundamentale. În sensul cel mai general cu putință, România

modernă cunoaște două tipuri de regim: monarhie (1866-1947), și republică

(1948-prezent). Monorahia și-a oferit trei dispozitive constituționale: 1866,

1923 și 1938 – reperele esențiale ale evoluției sistemului politic. Modelul

constituțional era cel belgian, unde puterea legislativă era organizată pe

trei nivele: regele și cele două camere ale Parlamentului (Senatul și

Adunarea Deputaților) – este vorba de un bicameralism veritabil. Mai

precis, pentru ca o lege să fie adoptată, era nevoie de acordul celor trei

nivele. De asemenea, Senatul nu mai era un corp numit, precum cel al lui

Cuza, ci unul ales. Regele avea dreptul de a numi și revoca miniștrii –

monarhul devine factorul determinant în sânul puterii executive. Tot regele

avea dreptul al inițiativă legislativă și dreptul de veto asupra legilor emise

de cele două camere. Decizia de dizolvare a Parlamentului aparținea tot

regelui. Din 1866 până în 1919 avem un sistem de vot cenzitar pur. Erau

identificate patru clase sau patru colegii de alegători: două erau alcătuite în

funcție de nivelul venitului, iar alte două în funcție de nivelul impozitului

plătit statutului. Argumentul în favoarea votului direct era că doar cei ce

dispuneau de avere puteau dobândi instrucția care să le permită să își

înțeleagă datoria.

Odată cu alipirea noilor provincii istorice, statul român modern este supus

unor noi presiuni precum ar fi creșterea demografică (de la 7 700 000 la 18

000 000), caracterul preponderent rural (80%), deplasarea echilibrului

urban-rural în defavoarea etnicilor români (doar 58,6% dintre români

locuiau la orașe). Cu toate acestea, sistemul politic românesc avea toate

elementele și caracteristicile unui sistem democratic. Din motive de

stabilitate politică, înregistrăm două note specifice în funcționarea

sistemului:

1. Primul-ministru era numit de rege în mod arbitrar și putea ușor obține

decretul regal de dizolvare a parlamentului;

2. Partidul care câștigă cel puțin 40% din alegeri obținea automat

majotitatea absolută în Parlament (prima majoritară) → parlamentul

devine expresia guvernului!

Regele juca rolul de arbitru, asigurând rotația guvernamentală (alternanța

guvernamentală).

Coruperea electorală era masivă, deoarece se înregistra o prezențe majoră

la alegeri în mediul rural, iar mediul urban era mult mai pasiv electoral. De

fapt, lipsa culturii politice, inexistența unoer condiții economice, sociale și

culturale proprii democrațiilor înlesnesc coruperea electorală oriunde.

Deficiența sistemului: alegerile fictive → democrația mimată:

1. În constrast cu oligarhiile cu sufragiu restrâns, acesta era bezat pe

sufragiul univarsal masculin;

2. Este un sistem bipartid sau multipartid;

3. Puterea trece de la un partid la ultul (fără monopol al puterii)

4. Competiția între elite este mai puternic decât între masele

participante la jocul politic;

5. Șeful statului este ales de o autoritate tradițională sau este ales de un

corp electoral, sau este un lider charismatic, legitimitatea sa nefiind

bazată pe sufragiul direct al maselor.

Însă în anul 1938, odată cu proclamarea dictaturii regale a lui Carol al II-

lea, urmând apoi o scurtă colaborare între Garda de Fier și armată, care va

alimenta un regim de natură fascistă. Astfel, între anii 1938-1944, sistemul

politic intră într-o „suspensie”, fără ca instituțiile sale fundamentale să fie

afectate. Deși funcționalitatea sistemului era alta, existau anumite portițe

deschise pentru revenire la vechiul sistem democratic, ceea ce s-a și

întâmplat pe o perioadă scurtă de timp 6 martie 1945-31 decembrie 1947.

Prin ultimul act de democrație mimată, în România avea să se instaureze

regimul comunist în urma unor alegeri falsificate.

Sistemul politic comunist a fost, ca peste tot în sfera de influență sovietică,

un sistem totalitar. El nu s-a constituit pe o bază națională, singurele

elemente de continuitate au fost unele scopuri de politică externă pe care

Partidul Comunist, după ce și-a asumat o oarecare independență față de

Moscova, le-a promovat.

Acest sistem avea toate caracteristicile sistemului bolșevic. Plecând de la

principiile marxism-leninismului, sistemul ajunge la un ecletism aproape

analfabet. Principiul constitutiv al acestuia a fost deci antagonismul de

clasă. În aceste condiții, statul își menținea doar formal suveranitatea. Or,

după proclamarea republicii populare nu exista un șef de stat. Președintele

Marii Adunări Naționale era doar o figură simbolică în contactele cu șefii de

stat străini. De fept, atunci s-a consacrat „rolul conducător al partidului”

care a desființat statul și a instaurat „dictatura proletariatului” sau

„teroarea de clasă”, sprijinindu-se pe „brațul armat al clasei muncitoare” –

securitatea nou creată, cu sprijinul și participarea directă a sovieticilor.

Restabilirea suveranității statului se concretizase odată cu declarația de

independență a Partidului față de Moscova, din 1964. Atunci se înființase un

Consiliu de Stat ca instituție efectivă a suveranității, iar raporturile cu

URSS se schimbase.

Următoarea etapă a fost marcată de activiștii de partid care au simțit că

autoritatea lor scade și au dorit instrumente mai eficace pentru menținerea

dominației lor. Ce s-a întâmplat în a treia fază? De fapt, autoritatea statală a

fost însușită la vârfurile structurilor de partid de la toate nivelurile.

Partidul-stat atinge apogeul. Structurile așa-zis democratice suferă un

proces de degradare, de vidare, ajungând în momentul prăbușirii

comunismului sp fie absolut formale, în așa fel încât ele au dispărut ca și

când nu ar fi existat niciodată.

Dacă sistemul politic românesc din perioada interbelică era o democrație

mimată, sustemul politic comunist din România a fost o democrație

simulată.

Noul sistem politic edificat după Decembrie 1989 a oferit României un curs

spre o democrație reală. Evident că au existat și factori care au încetinit

procesul democratic:

- Dezechilibrul major în distribuția potențialului de guvernare

între partide, cu efecte persistente încă și astăzi, după ce un ciclu al

alternanței la putere s-a consumat deja;

- Polarizarea spectrului politic, care a generat tensiuni politice

foarte costisitoare;

- Asaltul oportuniștilor și concentrarea funcționarilor publici

într-un singur partid;

- Amânarea formulării unor strategii globale pentru reconstrucție,

îndeosebi în plan economic;

- Întârzierea în maturizarea instituțiilor componente ale sistemului

politic;

- Discreditarea reciprocă: forțele politice se acuză fie că vor să se

eternizeze la putere, fie că vor să câștige puterea cu orice preț;

- Lipsa de dialog real și cooperare a dus la măcinarea autorității

statale, instituțiile statului au fost obligate să recurgă adesea la

măsuri coercitive dure, cu prețul unor prejudicii aduse construcției

democratice și deteriorării imaginii țării;

- Afectarea credebilității democrației, în general, în percepția

specifică anumitor medii sociale;

- Accentuarea clivajelor sociale și slăbirea structurilor interne ale

formațiunilor sociale.

În 1989, ca și acum, România a fost și este o țară în curs de dezvoltare ,

deși, în același timp, tipul de cultură politică și, în general, așteptările

populației sunt de tip european. Apartenența la Europa, din toate punctele

de vedere, nu poate fi negată în nici un fel. De aceea nu se poate susține că

sistemul politic de tip european – democrația liberală – este străin

realităților românești.

Așadar, am putea să conchidem că sistemul politic românesc „a

evoluat” de la democrația mimată la democrația simulată și apoi la

democrația originală...