ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

2015

CUPRINS

INTRODUCERE 3

1. TEORIA IMPLICĂRII STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ 4

1.1. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ4

1.2. CONCEPŢII CU PRIVIRE LA IMPLICAREA STATULUI ÎN ECONOMIE 6

2. FUNCŢIILE STATULUI 9

2.1. STABILIREA CADRULUI LEGAL AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE 9

2.2. IMBUNĂTĂŢIREA ALOCĂRII RESURSELOR 9

2.3. REDISTRIBUIREA VENITULUI 11

2.4. STABILIZAREA ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ 11

3. FORMELE IMPLICĂRII STATULUI ÎN ECONOMIE 13

3.1. STATUL ŞI COMBATEREA INFLAŢIEI 13

3.2. ROLUL STATULUI ÎN COMBATEREA ŞOMAJULUI 14

3.3. STATUL ŞI COMBATEREA CORUPŢIEI 16

4. EVOLUŢIA VIEŢII ECONOMICE DIN PERSPECTIVA RELAŢIEI PRACTICE STAT-ECONOMIE 17

4.1. CRIZA ECONOMICĂ DIN 1929-1933 17

4.2. CRIZA ACTUALĂ ŞI IMPACTUL EI ASUPRA RELAŢIEI STAT-ECONOMIE 18

BIBLIOGRAFIE 21

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra rolul statului în economie.

Rolul statului în economie este vital nu numai pentru că garantează respectul pentru principiile

democraţiei şi ale egalităţii economice prin lege, ci şi pentru că o acţiune a politicilor economice

nu se poate desfăşura fără implicarea strategică a statului

Procese precum globalizarea şi integrarea, creşterea dependenţei individului de tehnologie,

caracterul limitat al resurselor vitale pentru asigurarea unei vieţi normale, accentuarea polarizării

sociale, adâncirea sărăciei, fluxurile migratoare, apariţia unor boli care se pot răspândi cu

rapiditate la nivel global – toate acestea cresc gradul de complexitate al lumii în care trăim.

Aceste evoluţii ne pun, firesc, în faţa unor întrebări: “Mai avem nevoie de Stat? “, “De cât si de

ce fel de stat avem nevoie? “Scopul acestui proiect este de a oferi răspunsul la aceste întrebări.

Lucrarea intitulată “ Rolul statului în economie “ cuprinde următoarele capitole:

1. Capitolul 1: Teoria implicării statului în economia de piaţă

2. Capitolul 2: Funcţiile statului

3. Capitolul 3: Formele implicării statului în economie

4. Capitolul 4: Evoluţia vieţii economice din perspectiva relaţiei practice stat – economie

Prima parte îşi propune prezentarea teoriilor care au aruncat lumină asupra dezvoltării

noţiunii de stat şi a implcării sale în economie de-a lungul anilor .

În partea a doua a lucrării sunt descrise succint o parte din funcţii statului: stabilirea cadrului

legal al activităţii economice, alocarea resurselor, redistribuirea venitului, stabilizarea şi creşterea

economică ,

În partea a treia ne-am propus să prezentăm formele implicării statului în economie şi

anume combaterea inflaţiei, şomajului, respectiv a corupţiei.

În ultima parte a lucrării este prezentată evoluţia vieţii economice din perspectiva relaţiei

practice stat – economie

1. TEORIA IMPLICĂRII STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

1.1.ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

De când a apărut şi până astăzi, statul a pus societatea în faţa unei alegeri dificile: libertate sau

control? Daniel Chirot numeşte această alegere „dilema erei moderne”1 şi arată că aceasta constă

în dificultatea societăţii moderne de a opta pentru libertate, sacrificând şansele de supravieţuire a

societăţii, sau de control, scrificând libertatea individuală. Dilema erei moderne pune în plan

economic problema alegerii între supremaţia pieţei şi nonimplicarea statului, pe de o parte, şi

supremaţia statului asupra pieţei, pe de altă parte.

Realitatea secolului XX a demonstrat că alegerea libertăţii individuale şi a pieţei „ca răspuns

pentru aceste defecte în mecanismul mâinii invizibile, economiile moderne sunt o mixtură

determinată de coexistenţa pieţei libere şi, totodată, a mâinii vizibile a statului care impozitează,

cheltuieşte şi reglează”2.Rezolvarea dilemei erei moderne în plan economic este legată de găsirea

mecanismului optim de implicare a statului în economie.

Mecanismul implicării statului în economie s-ar putea defini ca un sistem economic

determinat de existenţa pieţei libere şi a implicării statului în economie care, prin acţiunea lor

combinată, alcătuiesc un întreg şi funcţionează ca un organism. Statul intervine în viaţa

economică fie printr-un comportament obişnuit al unui agent economic, fie prin exercitarea

atributelor sale de reglator al pieţei.

În prima situaţie, statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea

de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul realizator al

protecţiei sociale, este responsabil al executării bugetului.

Statul se implică în economie atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic. Măsurile

adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează domeniul

microeconomiei şi include3:

- stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preţ;

- determinarea salariului minim şi mediu pe economie;

- gestionarea şi administrarea proprietăţii publice;

- medierea unor conflicte de muncă;

1 Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, Editura. Athena, Bucureşti, 1996, p.2182 Gilbert Frois., Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.3123 Magdalena Plătiş,, Economia sectorului public,Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p.23

La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate în vederea eliminării

sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma politicilor

macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor publice, monetară, bugetară etc.

Intervenţia statului are caracter limitat, impus de următoarele aspecte4:

- autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce priveşte

acţiunile acestor instituţii;

- libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într-o economie de piaţă

şi este aplicabilă tuturor în mod egal;

- raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în poziţii de

influenţare a deciziei publice.

În figura nr.15 sunt reprezentate schematic rolul sectorului public şi caracteristicile implicării

sale în economie

Fig.1.1 Implicarea statului în economie

4 Ibidem, p.245

1.2. CONCEPŢII CU PRIVIRE LA IMPLICAREA STATULUI

ÎN ECONOMIE

De-a lungul timpului s-au format numerose controverse privind rolul şi poziţia statului în

economie.

În literatura economică şi juridică de specialitate, implicarea statului în viaţa economică a fost

şi este deosebit de controversată. S-au susţinut şi argumentat o multitudine de puncte de vedere,

mergându-se de la poziţia de interventie directă şi totală a statului în economie, la poziţia unei

lipse totale de intervenţie.

Statul într-o viziune exprimată în literatura franceză de specialitate nu este decât un ansamblu

de organisme publice implicate în viaţa economică.

Modelele “statului jandarm”6, “laiser-faire”7, inclusiv al liberalismului clasic au fost, în

condiţiile actuale, abandonate. Nici politicile anticiclice elaborate ca instrumente de intervenţie

economică pe termen scurt, conjuncturale, în care s-a urmărit relansarea prin diminuarea

costurilor de producţie nu au dat roade. Marea greşeală a acestor instrumente este de a fi observat

fragmentat viaţa economică şi nu sistemul în întregime cu componentele lui în interdependenţă.

Într-o economie de piaţă statul poate îndeplini un dublu rol:

- de ofertant de bunuri si servicii realizate de către unităţile sale economice sau achiziţionate

şi depozitate (stocuri de siguranţă ale statului). Prin preţurile la care oferă aceste produse,

statul are în vedere menţinerea unui echilibru pe piaţă;

- de solicitant de bunuri si servicii, în vederea consumului propriu, pentru constituirea

fondurilor de rezervă strategice, pentru un export pe o piaţă anume, pentru stimularea prin

preţ a producătorilor agricoli, etc.

Istoria dezvoltării economice a consemnat existenţa mai multor tipuri de mecanisme

economice: economia de piaţă, economia planificată şi economia mixtă8.

Aceste mecanisme economice nu funcţionează în stare pură, în fiecare etapă coexistând, în

proporţii diferite, elemente din diverse forme de realizare a mişcării şi mai ales diferite grade de

intervenţie economică a statului.

6

7 Viorel Cornescu ,Ion Bucur, Introducere în economie, Editura Actami, Bucuresti, 1997, p.3628 Viorel Cornescu , Gheorghe Creţoiu , Economie, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p.142

Una dintre problemele deosebite ale teoriei şi practicii economice mondiale o constituie

raporturile statului cu economia naţională. Mai bine de două secole, gândirea economică a fost

dominată de controversa privitoare la rolul economic al statului, temă în jurul căreia au avut loc

numeroase controverse între economişti.

În gândirea economică s-au conturat două concepţii opuse. Prima, cea a liberalismului

economic, se caracterizează prin ideea neamestecului statului în viaţa economică. Reprezentanţii

acestei concepţii susţineau că economia poate fi optimă numai pe baza acţiunii nestingherite a

agenţilor producţiei sociale, schimbul dintre producători urmând a se desfăşura prin intermediul

mecanismului cerere-ofertă. De altfel, mesajul lui Adam Smith era foarte clar: necesitatea

eliminării controlului efectuat de stat pe pieţele private; producătorii individuali, în urmărirea

intereselor lor private, vor produce acele bunuri necesare şi dorite de consumatori. În concepţia

sa, există o „mână invizibilă”9care îi determină pe producători să promoveze interesele societăţii.

Ca urmare, cea mai bună politică este, în general, cea a „laissez-fair”-ului10.

Concepţia opusă, cea a totalitarismului economic, socoteşte individul subordonat statului,

drepturile sale derivând din voinţa statului.

În concepţia neoclasică, statul este considerat deasupra intereselor economice, cu un rol

neînsemnat în economie. Pâna la criza din anii ’30, sistemul economic era considerat de

neoclasici ca autoreglator şi domina ideea că producătorul, prin oferta sa, creează propria cerere.

Recunoscând incapacitatea economiei de a se mai autoregla prin mecanismele pieţei de liberă

concurenţă, J.M.Keynes11 a sugerat completarea mecanismului pieţei cu intervenţia statului în

scopul corectării dezechilibrelor ciclice şi evitării amplificării lor. În scopul echilibrării

raportului dintre cererea globală şi ofertă, se propune stimularea (cu ajutorul ratei dobânzii)

investiţiilor private, şi mai ales, promovarea unui program guvernamental de investiţii proprii.

Prin îmbinarea pârghiei fiscale cu cea monetară se creau premise pentru asigurarea unor preţuri

relativ stabile în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.

Există şi anumite tendinţe de conciliere a poziţiilor exprimate de A.Smith şi J.M.Keynes.

astăzi, după unele aprecieri, este posibil ca fiecare din cele două orientări să fie juste, statul

având o influenţă mai mare în unele privinţe şi mai reduse în altele.

În concluzie, se arată că analizele economice nu conduc inevitabil nici către o poziţie activă,

nici către una total pasivă din partea statului.

9 Viorel Cornescu, Ion Bucur, Introducere în economie, Editura Actami, Bucuresti, 1997, p.36210 Ibidem, p.36211

Intervenţionalismul statal preconizat de Keynes a devenit, treptat, trăsătura caracteristică

politicilor economice promovate de ţările dezvoltate, mai întâi în SUA, înainte de cel de-al

doilea război mondial.

În perioada posbelică, s-a resimţit necesitatea ca noile orientări economice să ofere soluţii

corespunzătoare problemelor ce trebuiau soluţionate: creşterea economică, degradarea mediului

înconjurător, controlul preţurilor şi al salariilor, datoria publică, deficitul balanţelor comerciale şi

de plăţi etc. Aceasta a condus la identificarea controverselor dintre economiştii de inspiraţie

neoclasică şi neokeynesistă.

Caracteristica principală a abordării mai recente din literatura economică occidentală o

reprezintă dispariţia vechilor poziţii tranşante cu privire la oportunitatea, natura şi implicaţiile

acţiunii statului pe plan economic, acceptându-se tot mai mult utilitatea unei teorii a economiei

reglării. Dar aceasta nu înseamnă dispariţia punctelor de vedere diferite, adesea opuse, cu privire

la rolul celor două mecanisme de reglare economică.

James Tobin se pronunţă pentru o apreciere nuanţată a ponderii cheltuielilor statului în

produsul naţional brut, în funcţie de nevoile şi priorităţile ţării, de condiţiile existente etc. El

propune distincţia între rolul macroeconomic şi cel microeconomic al statului.

Pentru Paul Samuelson, intervenţia statului în economie ar trebui să fie cât mai limitată şi

indirectă şi cu obiectiv principal echilibrarea ofertei cu cererea totală, în scopul asigurării unei

creşteri economice echilibrate în condiţiile unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi

stabilităţii necesare a preţurilor.

2. FUNCŢIILE STATULUI

Funcţiile pe care poate sau trebuie să le îndeplinească statul au constituit o temă în jurul căreia

s-au născut controverse între economişti, sociologi şi politologi12. Încă din epoca lui Platon,

filosofii au dezbătut rolul statului, iar oamenii politici au elaborat concepţii diferite referitoare la

stat. Unii argumenteau că statul trebuie să asigure numai acele bunuri şi servicii care nu pot fi

furnizate de către pieţe. Pentru alţii, nu ar trebui să existe limite în definirea obiectivelor statului,

deoarece acesta reprezintă întruchiparea dorinţei cetăţenilor şi expresie a procesului politic.

2.1.STABILIREA CADRULUI LEGAL AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Prima funcţie a statului, adică determinarea cadrului legal, se concretizează în fixarea

regulilor pieţei. Aceste reguli se referă la definirea proprietăţii, legile privind contractele şi

falimentul, obligaţiile mutuale ale lucrătorilor şi firmelor, reglementări privind relaţiile dintre

membrii societăţii etc.13

Chiar dacă cadrul legal condiţionează comportamentul economic, majoritatea legilor adoptate

de stat nu au nimic de a face cu o analiză economică în termeni de costuri – beneficii.

Mai mult, unele legi vin din epoca romană, altele din tradiţia naţională, iar originea unor legi

moderne se găseşte în raţionamentul utilitarist sau sunt expresia unor idei politice de dată

recentă.

Oricare ar fi sursa legilor, cadrul legal influenţează puternic activitatea economică. Firmele

sunt responsabile de acţiunile şi produsele lor, de securitatea produselor şi a locurilor de muncă.

2.2. IMBUNĂTĂŢIREA ALOCĂRII RESURSELOR

Eficacitatea economică constă în utilizarea resurselor disponibile în aşa fel încât să se obţină

maximum de satisfacţie pentru indivizi. Teoria economică a reţinut criteriul de eficacitate

enunţat de V. Pareto: „alocarea resurselor între diferite utilizări posibile este optimă atunci când

nu se mai poate îmbunătăţi satisfacerea unui individ fără a dăuna satisfacerii altui individ”14.

Analiza economică recunoaşte unele situaţii în care iniţiativa privată şi piaţa liberă nu permit

asigurarea unei alocări optime a resurselor. De aceea unul din principalele obiective economice

ale statului îl reprezintă asigurarea unei alocări optime din punct de vedere social a resurselor.

Aceasta este latura microeconomică a politicii statului care se concentrează asupra a ceea ce

trebuie şi cum trebuie să producă economia.

12 Viorel Cornescu , Gheroghe., Economie, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p.61913 Michel Didier , Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.8414 Anca Dodescu , Statul şi economia de piaţă, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.95

Politica microeconomică diferă de la o ţară la alta potrivit obiceiurilor şi concepţiilor politice

dominante. Unele politici privilegiază o politică de nonintervenţie, de laissez-faire şi lasă

majoritatea deciziilor pe seama pieţei. Alte ţări optează pentru reglementarea statală în care

decizii de producţie sunt luate de organisme publice.

Economia contemporană din ţările dezvoltate este o economie de piaţă şi oamenii consideră

că piaţa este capabilă să rezolve operativ probleme microeconomice. Dar, uneori, guvernul este

îndreptăţit să nu ţină seama de deciziile cu privire la repartiţie care rezultă din jocul forţelor

pieţei.

Piaţa nu este ideală, ea are limite. Modul în care aceste limite ale pieţei pot duce la

necesitatea intervenţiei statului se poate prezenta astfel:

Discriminarea pe piaţa muncii. Când anumite grupuri sunt excluse de la activităţi foarte bine

remunerate, statul poate decide luarea unor măsuri de înlăturare a acţiunilor discriminatorii şi a

barierelor între grupuri care le face a nu fi egale.

Eşecul concurenţei perfecte. Când monopolurile practică înţelegeri pentru a reduce rivalitatea

sau pentru a determina firmele concurente să-şi înceteze activitatea, statul poate aplica politici

antitrust sau de reglementare.

Existenţa unor externalităţi semnificative. Acestea se pot manifesta sub formă de prea multă

poluare sau prea puţină investiţie în cunoaştere. În asemenea situaţii, statul trebuie să controleze

emisiunile poluatorilor şi, respectiv, să susţină cercetarea ştiinţifică fundamentală.

Este evident că statul se confruntă cu multe probleme ce implică alocarea de resurse.

2.3.REDISTRIBUIREA VENITULUI

Chiar şi atunci când funcţionează eficient, mâna invizibilă poate da naştere la o repartiţie

inegală a veniturilor.Într-un sistem liberal oamenii ajung bogaţi sau săraci în funcţie de averea pe

care o moştenesc, de însuşirile şi eforturile lor, nivelul competenţei lor. Pentru unii oameni,

distribuţia veniturilor pe care o generează libera concurenţă este foarte arbitrară.

Statul operează o redistribuire directă între diferiţi agenţi economici prin prelevări obligatorii

(impozite, taxe, cotizaţii sociale) şi prin transferuri (ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.)15.

Încercând să modifice distribuţia venitului după mărime, guvernul este preocupat de veniturile

mari şi cele mici, indiferent de sursa acestora. Majoritatea guvernelor adoptă măsuri care reduc

veniturile celor care se află la un capăt al scării veniturilor. Procedând astfel, guvernele se

confruntă însă cu un schimb între eficienţă şi echitate16.

2.4. STABILIZAREA ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

Stabilizarea constituie funcţia economică cea mai recentă asumată de către stat. În prezent

guvernele încearcă să atenueze ciclul economic cu scopul de a preveni şomajul, stagnarea

economică şi inflaţia şi de a încuraja o creştere economică rapidă. Politicile monetare şi cele

fiscale constituie instrumentele esenţiale ale statului pentru a controla fluctuaţiile economice şi

de a promova creşterea economică.

În domeniul funcţiei de stabilizare, în mod frecvent se reţin ca obiective următoarele patru

noţiuni: creşterea economică, locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.

Creşterea economică este măsurată prin procentajul sporirii anuale a produsului intern brut pe

locuitor. Pe termen lung, creşterea economică este cel mai puternic determinant al standardului

de viaţă. De regulă, creşterea economică a fost percepută ca un fenomen macroeconomic corelat

cu economisirea şi investiţiile totale. Şi schimbarea tehnologică, inovaţiile în materie de produse

şi procese de producţie susţin creşterea economică, dar acestea solicită schimbări continue şi

adaptări în întreaga economie.

Dacă politicile guvernamentale descurajează schimbarea, creşterea economică va fi încetinită.

O serie de politici destinate îmbunătăţirii echităţii pot să nu aibă nici un stimulent pentru

schimbare. În acelaşi timp, alte politici sunt orientate spre eficienţă sau au ca obiectiv primar

creşterea economică pe termen lung.

Creşterea economică permite sporirea locurilor de muncă şi a venitului pe cap de locuitor,

însă antrenează presiuni asupra creşterii preţurilor şi stimulează importurile. Acest obiectiv este,

deci, compatibil cu ocuparea, dar intră în contradicţie cu stabilitatea preţurilor şi cu echilibrul

extern.

15 Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p124-12516

Numărul locurilor de muncă este un obiectiv ce semnifică o utilizare optimă a factorilor de

producţie (muncă şi capital), adică angajări care permit obţinerea celor mai ridicate

productivităţi. Mai des este folosit sensul de utilizare deplină a mâinii de lucru. Obiectivul constă

în reducerea şomajului la nivelul şomajului voluntar necesar bunei funcţionări a pieţei muncii.

Stabilitatea preţurilor este exprimată prin rata inflaţiei. Un minimum al creşterii preţurilor (1-

3%) pare un fapt inevitabil într-o economie în creştere unde se exercită permanent presiuni din

partea cererii de bunuri. Obiectivul stabilităţii preţurilor vizează, deci, o rată a inflaţiei nu atât

nulă, cât mai ales, redusă17.

Echilibrul extern se referă la echilibrul balanţei de plăţi, ca expresie a sumei plăţilor primite

sau vărsate în restul lumii. Realizarea sa este dependentă de cele trei componente esenţiale:

plăţile curente, mişcările de capitaluri non-monetare şi variaţia rezervelor de schimb ale

sectorului bancar sau oficial (trezoreria).

Inventariind funcţiile multiple pe care statul le joacă în economie, se poate concluziona că

mecanismul optim al implicării statului în economie presupune talentul obligatoriu de actor

desăvârşit al acestuia.

3. FORMELE IMPLICĂRII STATULUI ÎN ECONOMIE

3.1. STATUL ŞI COMBATEREA INFLAŢIEI

Inflaţia reprezintă o problemă majoră pentru teoria şi practica economică. Ea constituie

totodată un fenomen cu care toate ţările s-au confruntat în timp. La sfârşitul anilor ’60 şi în anii

17 Pierre Bezbakh , Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.42

’70 inflaţia a devenit o problemă primordială pentru lumea occidentală. Faptul că multe dintre

ţări au reuşit să reducă ritmul de creştere al preţurilor demonstrează ca inflaţia nu este un

fenomen inevitabil.

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care

exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depaşeşte nevoile reale ale economiei

(circulaţiei), fapt ce conduce la deprecierea banilor, la creşterea durabilă şi generalizată a

preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Una dintre temele legate de inflaţie, care a constituit în timp subiectul unor controverse între

economişti, o reprezintă analiza inflaţiei ca fenomen monetar.

După M. Friedman, „inflaţia este peste tot şi întotdeauna un fenomen monetary” Astfel,

inflaţia îşi are originea în deciziile eronate ale agenţilor economici specializaţi privind

suplimentarea cantităţii de bani în circulaţie.

Alţi economişti consideră că inflaţia este datorită excesului de cerere. Cererea solvabilă se

dovedeşte prea puternică la un anumit nivel de preţ în raport cu o ofertă rigidă. Creşterea

cantităţii de bani în circulaţie şi sporirea veniturilor nominale ale populaţiei constituie suportul

pentu efectuarea unor cheltuieli tot mai mari. Restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă se

realizează doar în uma creşterii preţurilor. Pe termen scurt, inflaţia poate să aibă unele efecte

pozitive, ca spre exemplu, încurajarea investiţiilor, a creşterii activităţii economice, o anumită

atenuare a şomajului etc.

Inflaţia ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativă, având numeroase

consecinţe asupra populaţei, agenţilor economici şi asupra mersului de ansamblu al economiei18.

Incertitudinile pe care le creează inflaţia şi influenţele lor asupra deciziilor şi

comportamentului agenţilor economici sunt reale şi importante19.

Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţei. La un volum dat al

veniturilor băneşti ale acesteia, sau în condiţiile majorării lor sub nivelul ratei de creştere a

preţurilor, se micşorează cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate, se reduce nivelul

consumului pentru cea mai mare parte a populaţei. În mod deosebit, sunt afectate persoanele cu

venituri mici şi fixe. Creşterea generală a preţurilor este potrivită drept cauză unor reduceri

nedorite ale salariului real, ale venitului real, în general.

18 Michel Didier, Economia, regulule jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.23519 Paul Heyene , Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p.319

O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de avuţie; prin

intermediul preţurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este preluată de

către vânzătorii de mărfuri sau prestatorii de servicii. Este stimulată inclinaţia spre consum şi

este descurajată inclinaţia spre economisire, mai ales cea pe termen lung; subiecţii economici

sunt mai mult incitaţi să cheltuiască resursele baneşti disponibile, a căror putere de cumpărare

scade pe măsura trecerii timpului. Se consideră că persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile la

inflaţie decât tinerii, în sensul că prin mărirea preţurilor le este afectată puterea de cumpărare a

economiilor de o viaţă, economii destinate finanţării consumului lor, după pensionare.

Deprecierea banilor generează renunţarea la lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea

disponibilităţilor baneşti în bunuri durabile neproductive.

Deoarece consecinţele fenomenului inflaţionist sunt negative, este evident că în politicile

guvernamentale, obiectivele de combatere a inflaţiei vor fi prioritare, cu atât mai mult cu cât ea

afectează întreaga populaţie a ţării.

3.2. ROLUL STATULUI ÎN COMBATEREA ŞOMAJULUI

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce îşi

schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă ce face obiectul unor aprige dispute

teoretice, metodologice şi politico-ideologice.

În general, fenomenul şomaj este definit în literatura economică, ca fiind o stare negativă a

economiei, concretizată într-un dezechilibru structural şi funcţional al pieţei muncii, prin care

oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor

economici.

Cea mai cunoscută şi larg utilizată definiţie a şomajului este cea adoptată de Biroul

Internaţional al Muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite - care elaborează statistici şi

analize pe problemele muncii şi, potrivit căreia, este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi

îndeplineşte concomitent următoarele condiţii

- este apt de muncă;

- nu are loc de muncă;

- este disponibil pentru o muncă salariată;

- caută un loc de muncă.

Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale.

Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde

atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către

autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în somaj,

ci şi asupra celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din

veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al

şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le

antrenează.

Sintetizând, se poate aprecia ca şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite

măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Dintre

cele mai importante, amintim:

- inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai

negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă

neocupate, cheltuieli care ramân încă nerecuperate;

- conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un

factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;

- contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma

ajutoarelor de şomaj.

Cel mai puternic remediu, însă, pentru diminuarea şomajului este creşterea economică de

ansamblu, care presupune un volum ridicat al investiţiilor productive din economie şi implicit

sporirea numărului de locuri de muncă.

3.3. STATUL ŞI COMBATEREA CORUPŢIEI

Corupţia, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredinţate, fie în sectorul public,

fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup.

Orice act al unei instituţii sau autorităţi care are drept consecinţă provocarea unei daune

interesului public, în scopul de a promova un interes/profit personal sau de grup poate fi calificat

drept corupt. Nu este însă obligatoriu să exite un prejudiciu (concret sau material) al interesului

public pentru a putea identifica o faptă de corupţie.

În afară de bani, beneficiile pot lua forma protecţiei, a tratamentului preferenţial, a promovării

etc. O abordare diferenţiată arată o mare varietate de valori, de la cultură la cultură, după care

fenomenul este judecat. În unele culturi cadourile şi favorurile personale reprezintă o parte a

codului nescris de conduită. În altă parte, o persoană care doreşte să-ţi exprime recunoştinţa

pentru asistenţa profesională, poate ajunge repede în disgraţie, tragând după ea şi beneficiarul.

Dacă unele ţări permit deducerea mitelor din impozite sub denumirea de cheltuieli de funcţionare

sau cheltuieli speciale, altele, ca SUA, au legislaţie anti-corupţie.

Însumând, corupţia încorporează patru caracteristici majore:

- abuzul de putere;

- avantajele rezultante atât pentru participanţii activi, cât şi pasivi;

- efecte indezirabile asupra terţilor;

- secretul tranzacţiei.

Combaterea corupţiei înseamnă, în primul rând, ajutorarea păturilor vulnerabile ale populaţiei.

Sondajele sociologice arată că corupţia are un impact mai mare asupra păturilor sărace ale

populaţiei.

Sarcina principală a puterii de stat constă în organizarea vieţii societăţii. Ea se realizează prin

intermediul repartizării şi rerepartizării bunurilor materiale şi privilegiilor de alt ordin care pot fi

transformate în bunuri materiale. Ideal, puterea de stat ar trebui să fie corectă, în sensul

repartiţiei echitabile a bunurilor materiale.

4. EVOLUŢIA VIEŢII ECONOMICE DIN PERSPECTIVA RELAŢIEI PRACTICE STAT-ECONOMIE

Pentru a înţelege cât mai bine evoluţia vieţii economice pe plan mondial, este necesară

cunoaşterea diferitelor tipuri de economii de piaţă, precum şi modul în care acestea acţionează.

Pentru început, trebuie subliniat faptul că economia de piaţă reprezintă o modalitate complexă

şi deosebit de eficientă de realizare a activităţii economice, adică de transformare a resurselor în

bunuri şi servicii necesare nevoilor oamenilor. Sistemul economic reprezintă elementele sau

subsistemele economice dispuse într-o anumită ordine ierarhică, în care acestea funcţionează pe

baza interacţiunii dintre elementele componente.

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi funcţionare a activităţii economice în care

raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea diferitelor bunuri şi

servicii, a metodelor de organizare şi combinare a factorilor de producţie, personale şi categoriile de

persoane care au acces la rezultatele producţiei prin dinamica preţurilor.

Trăsăturile specifice economiei de piaţă sunt:

- pluralismul formelor de proprietate în care ponderea principală revine proprietăţii private;

- profitul reprezintă obiectivul pentru care se asumă riscul concurenţial;

- concurenţa este regulatorul principal al activităţii economice;

- este o economie de întreprindere, unde spaţiul economic de decizie şi acţiune se realizează în

unitatea economică;

- majoritatea preţurilor se formează liber, influenţându-le şi pe cele din administraţie;

- predomină structurile tehnico-economice moderne;

- intervenţia directă şi indirectă a statului se rezumă la respectarea regulilor de funcţionare a pieţei

şi a instituţiilor juridice şi economice.

4.1. CRIZA ECONOMICĂ DIN 1929-1933

Marea criză economică sau Marea depresiune a fost o perioadă caracterizată printr-o

scădere dramatică a activităţii economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat

încă din anul 1928.

Marea depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în ţările globului. În majoritatea

ţărilor au fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri

politice. Perioada 1929-1933 reprezintă, în esenţă, eşecul dezastruos al tentativei şi al efortului

de a restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie.

Puternica criză economică dintre anii 1929 – 1933 a fost un fenomen mondial ce a cunoscut

aspecte şi grade de intensitate diferite de la ţară la ţară. În aceasta perioadă, s-au manifestat

concomitent criza financiară, criza producţiei şi a schimburilor comerciale, dar şi criza socială.

Criza din 1929-1933 a provocat un adevărat şoc psihologic. Civilizaţia occidentală, în loc să-

şi continue neîntrerupt dezvoltarea , risca să ajungă la un punct mort, însăşi bazele ordinii

economice şi sociale fiind ameninţate. Cauzele crizei au fost multiple şi variate ca surse. Cel mai

adesea, criza a fost explicată prin dislocarea comerţului mondial şi a economiilor naţionale în

timpul primei conflagraţii mondiale, în vreme ce alţi specialişti au explicat criza printr-un

accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de raţionalizare economică,

Ţările subdezvoltate şi în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor

depindea de comerţul cu produse agricole şi materii prime. În cinci ani, din 1929 şi până în 1933,

depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: producţia; circulaţia internaţională de

mărfuri şi capital; sistemul monetar internaţional. Toate statele, datorită profunzimii şi amplorii

pe care a avut-o criza, au căutat soluţii pentru relansarea economică şi depăşirea dificultăţilor

sociale.

Dacă omenirea a scăpat până de curând de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul ar

reveni, fără îndoială, funcţiei noi pe care statul o îndeplineşte, fiind responsabilul principal al

bunului mers al maşinii economice. Situaţia nu stă, însă, nici pe departe în acest mod. Lucrurile

au luat o întorsătură nefastă prin manifestarea actualei crize economice, ale cărei efecte le putem

trăi chiar în aceste momente.

4.2. CRIZA ACTUALĂ ŞI IMPACTUL EI ASUPRA RELAŢIEI

STAT-ECONOMIE

Criza mondială actuală este mai gravă decât cea din anii `30 deoarece are loc într-o lume

"complet globalizată". Actuala criză are implicaţii dincolo de pieţele financiare, în special în

ceea ce priveşte viabilitatea întreprinderilor, locurile de muncă, dar si veniturile personale. În

ceea ce priveşte actuala criza economică, o posibilă soluţie constă în atragerea şi dirijarea

resurselor financiare care există către producţie, către realizarea de investiţii, şi nu către consum.

Pe măsură ce trec anii, devine tot mai clar că sistemul pe care-l cunoaştem este unul învechit,

incapabil să dea răspunsurile adecvate. Pe toate fronturile, guvernele naţionale sunt incapabile

să-şi protejeze populaţiile de evenimentele externe pe care nu le înteleg şi nici nu le pot controla.

Am putea afirma că statul se află dintr-o dată în imposibilitatea de a răspunde aşteptărilor

oamenilor. Nu se mai ştie dacă mecanismul redistribuie în sensul bun şi dacă suprimând

inegalităţile într-o parte, nu sunt recreate în altă parte. Aplicarea a mii de legi privind

reglementarea socială nu mai poate fi controlată, existând şi serioase semne de întrebare dacă cei

care primesc ajutorul statului sunt cu toţii adevăraţii beneficiari. În acelasi timp, este contestată

şi intervenţia economică din partea statului.

În prezent, îndoiala cetăţenilor în privinţa statului s-a generalizat: nu unele sau altele dintre

cheltuielile sale sunt contestate, ci statul în ansamblul său, rolul şi intervenţia sa în societate.

Societatea contemporană se află într-un amplu proces de tranziţie spre o nouă civilizaţie globală.

Deşi la nivel naţional şi regional, diversele state se confruntă cu o multitudine de probleme

specifice procesului economic şi social, cele esenţiale ale dezvoltării lor sunt comune, indiferent

de regiunea geografică sau gradul de dezvoltare al acestor state. Actuala societate a generat

probleme cu caracter global, a căror conducere depăşeşte frontierele naţionale şi necesită o largă

cooperare a divizunilor statale în cadrul relaţiilor internaţionale.

România ar putea sa aibă mai mult de câştigat decât de pierdut din actuala criză financiară

internaţională, în condiţiile în care aceasta ar contribui la temperarea ritmului de creştere a

creditării şi la restrângerea deficitului de cont curent. "Sunt tentat să afirm că impactul crizei

financiare internaţionale asupra economiei româneşti a fost mai degrabă unul pozitiv. În cazul în

care criza persistă, riscul ar fi să se tempereze prea mult creşterea economică, însă, din ce am

văzut până acum, nu sunt semne de încetinire", a afirmat în acest sens Mugur Isărescu, la

Forumul Financiar Central şi Est-European.

CONCLUZII

Scopul lucrării a fost de a răspunde la întrebările : “Mai avem nevoie de Stat? “, “De cât si

de ce fel de stat avem nevoie? “

Cei care formulează răspunsuri la unele dintre aceste întrebări iau în calcul doar dimensiunea

economică a funcţiilor statului sau le subordonează acesteia pe toate celelalte, ceea ce este o

eroare plină de consecinţe importante – şi, adesea, penalizatoare pentru indivizi şi naţiuni.

Definirea rolului statului în societăţile moderne şi mai ales a raporturilor sale cu cetăţenii, cu

economia, cu celelalte forţe care structurează relaţiile sociale este o dezbatere intelectuală vastă

şi de stringentă actualitate. Acest lucru implică faptul că statul, în încercarea sa de a reproduce pe

cât de mult posibil realităţile şi interacţiunile la nivelul societăţilor, trebuie să rămână un model

deschis, adaptiv, capabil să se schimbe, să evolueze, să integreze viziunile critice asupra sa şi să

ofere răspunsuri adecvate acestor critici, să tolereze opiniile diferite şi să încurajeze proiectele

alternative.

A defini în mod corect rolul statului în societatea noastră şi mai ales în economia noastră a

fost dintotdeauna una din marile mele preocupări, Astăzi, sfidarea consistă în găsirea unui

echilibru între stat şi piaţă, între acţiunea colectivă locală, naţională şi mondială, între sectorul

guvernamental şi cel non-guvernamental. Când condiţiile economice evoluează, aceste aspecte

trebuie regândite: statul trebuie să abandoneze vechile sarcini şi să-şi asume altele noi. Am intrat

într-o epocă a mondializării: ţările şi popoarele lumii sunt mai integrate ca niciodată. Dar

mondializarea ne impune şi o reechilibrare: acum este nevoie de acţiuni colective internaţionale

mai susţinute, iar problemele democraţiei şi ale justiţiei sociale, la nivel mondial, au devenit

esenţiale”. Această discuţie despre stat, rolul şi funcţiile sale nu ar fi completă şi nu ar avea

finalitate dacă excludem din dezbatere cetăţeanul şi democraţia. Pentru ca democraţia să

funcţioneze, cetăţenii trebuie deci să înţeleagă natura şi implicaţiile problemelor fundamentale cu

care se confruntă societatea.

Se poate afirma, aşadar, că o democraţie nu poate exista în absenţa statului, care este cadrul

său de funcţionare şi în condiţiile demisiei cetăţeanului de la responsabilităţile sale.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura Economică,

Bucureşti ,2003

2. Dobrotă N., Economia politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

3. Hardwick P., Langmead J., Khan B., Introducere în economia politică modernă, Editura.

Polirom, Bucureşti, 2002

4. Heyene P., Modul economic de gândire, Editura. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

5. Hoanţă N. , Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000

6. Huidumac C., Rogojanu A., Introducere în studiul economiei de piaţă, Editura. All,

Bucureşti, 1999

7. Nemec J., Wrigh G., Finanţe publice – Teorie şi practică, Editura Ars Longa, Bucureşti,

1997

8. Platiş M., Economia sectorului public , Editura Universitară , Bucureşti, 2002

9. Popescu G., Fundamentele gândirii economice , Editura Anotimp, Bucureşti, 2002