Universitatea Bucureşti – Facultatea de Filosofie

Cota unică de impozitare, o reducere a rolului statului în economie ?

Coordonator ştiinţific:Prof. univ. dr. Mihail – Radu Solcan

Absolvent:Sorin Gabriel Manică

- 2006 -

1

CuprinsCapitolul I. Introducere ............................................................................................................................. 3Capitolul II. De ce o cotă unică ?...............................................................................................................6

2.1. Introducere......................................................................................................................................62.2. Argumente din perspectivă filosofică.............................................................................................9

2.2.1. Problema dreptăţii sociale la Hayek....................................................................................... 92.2.2. Rothbard, împotriva cotei unice........................................................................................... 172.2.3. "Este inegalitatea dăunătoare creşterii economice" ?........................................................... 21

2.3. Argumente din perspectivă economică........................................................................................ 212.3.1. Argumentul simplificării ..................................................................................................... 212.3.2. Argumentul dublei taxări......................................................................................................222.3.3. Argumentul creşterii veniturilor .......................................................................................... 232.3.4. Stimulează cota unică investiţiile şi economisirea ?.............................................................23

2.4. Concluzii ..................................................................................................................................... 24Capitolul III. Efectele intervenţiei statului asupra economiei..................................................................26

3.1. Introducere....................................................................................................................................263.2. Intervenţionism fiscal................................................................................................................... 27

3.2.1. Taxarea excesivă şi socialismul economic .......................................................................... 273.2.2. Murray Rothbard: Impozitarea micşorează utilitatea socială a pieţei.................................. 313.2.3. Gene Callahan: Dinamica intervenţionismului.....................................................................42

3.3. Puncte de vedere pentru o analiză finală...................................................................................... 443.3.1. Evaluarea critică a poziţiilor lui Mises şi Rothbard..............................................................453.3.2. Criterii pentru o bună aplicare a cotei unice.........................................................................51

3.4. Concluzii ..................................................................................................................................... 53Capitolul IV. Analiza finală a cotei unice de 16 % .................................................................................54

4.1. Implementarea cotei unice în context internaţional .................................................................... 544.2. Dreptatea socială din Codul Fiscal...............................................................................................554.3. Rezultate economice după aplicarea cotei unice .........................................................................584.4. Reducerea rolului statului în economia românească.................................................................... 60

Capitolul V. Reacţia pieţei imobiliare la creşterea impozitului .............................................................. 625.1. Introducere....................................................................................................................................625.2. Piaţa imobiliară, blocată de majorarea impozitului pe tranzacţii ................................................ 62

5.2.1. Impozitul pe profit, sub aspect filosofic .......................................................................... 635.2.2. Impozitul pe profit, sub aspect economic.............................................................................65

5.3. Concluzii...................................................................................................................................... 68Capitolul VI. Concluzii generale..............................................................................................................70Bibliografie.............................................................................................................................................. 73Anexa 1 - Extras din Codul Fiscal .......................................................................................................... 75

2

Capitolul I. Introducere

Tema lucrării de faţă a fost derivată din interesul pentru controversa care a fost iscată în

România în cursul anului electoral 2004 şi în perioada care i-a urmat în jurul programului de guvernare

cu care Alianţa D.A. s-a prezentat în faţa alegătorilor. Unul din capitolele acestui Program de

Guvernare se referea la politica fiscală pe care, în eventualitatea în care ar fi câştigat, aveau să o

implementeze aliaţii. În timpul campaniei electorale precum şi după implementarea Codului Fiscal

promis în timpul acesteia, tema cotei unice de impozitare de 16 % a generat în continuare controverse

şi schimburi de replici între reprezentanţii noii administraţii şi reprezentanţii Opoziţiei.

În cursul acestor schimburilor de argumente, mai mult sau mai puţin valide din punct de

vedere formal sau epistemic, diferenţa dintre viziunile Puterii şi Opoziţiei s-a accentuat astfel încât nici

la mai mult de un an şi jumătate, reprezentanţii celor două tabere nu au acceptat premisele de la care

pleacă în susţinerea propriului punct de vedere cealaltă parte a baricadei.

O primă întrebare care s-a ridicat astfel din această dispută asupra cotei unice implementată

de prezenta administraţie a fost de ce par aceste poziţii divergente într-atât de ireconciliabile ? Care

sunt perspectivele din care cele două tabere privesc această lege şi de la ce concepţii teoretice se

revendică aceste perspective ?

Pentru că în această confruntare politică au fost şi sunt implicate cel puţin două partide care

sunt de asemenea reprezentatele stângii şi dreptei politice româneşti, am încercat atunci să caut o

explicaţie în concepţiile pe care le presupuneau atât gândirea de stânga, de sorginte socialistă, cât şi cea

de dreapta, liberală. Informaţiile obţinute în acest fel au fost coroborate cu principalul punct asupra

căruia s-a concentrat conflictul, anume faptul că, potrivit reprezentanţilor stângii, persoanele cu venituri

mai mari, bogaţii, ar trebui de fapt să plătească un impozit mai mare decât cei săraci, acest lucru fiind

considerat şi o formulă de succes economic. Pe de altă parte, din punctul de vedere al reprezentanţilor

dreptei, dacă acest sistem fiscal ar fi fost conservat, atunci s-ar fi continuat o anumită politică

discriminatorie, iar rezultatele economice nu s-ar fi îmbunătăţit. Pentru ca acestea să cunoască o

3

ascensiune, ar fi fost nevoie de o relaxare fiscală şi astfel s-ar fi putut rezolva şi problema creşterii

economice. La prima vedere paradoxal, acest deziderat era explicat prin ideea că marii întreprinzători şi

deţinători de capital ar fi avut dorinţa să îşi dezvolte afacerile şi să soluţioneze astfel şi problemele

sociale prin crearea de locuri de muncă.

Din aceste două argumente şi contraargumente aduse în disputele politice au putut fi

desprinse două tipuri de argumente. Pe de o parte, este vorba despre argumentul privind discriminarea

ce ar putea fi conceptualizat în limbaj filosofic ca referindu-se la modul de înţelegere a celor două

tabere a conceptului de dreptate socială, iar pe de altă parte este vorba de argumente de tip economic

care vizează îmbunătăţirea performanţelor economice prin implementarea unui tip de sistem fiscal sau

altul.

Aceste două arii la care se referă cele două tipuri de argumente au în vedere câteva

chestiuni asupra cărora lucrarea de faţă s-a extins. În primul rând, din argumentele contradictorii

privind modul de alocare a banilor în societate se pot desprinde modalităţi şi modele de înţelegere a

conceptului filosofic de dreptate socială. În al doilea rând, din argumentele referitoare la modul de

obţinere a rezultatelor economice poate rezulta o anumită metodă de abordarea a problemelor de natură

economică pe care atât administraţia curentă cât şi cea precedentă le-au abordat.

Lucrarea de faţă va lua în calcul analizarea atât a argumentelor de factură filosofică, cele

privitoare la dreptatea socială, cât şi cele de natură economică, referitoare la modul de dobândire a

rezultatelor economice.

Totodată, pentru că în această dispută au fost aduse critici legate de modul în care este

afectată societatea românească precum şi mediul economic, am luat în calcul posibilitatea evaluării

acţiunilor guvernamentale ce derivă din aplciarea unui sistem fiscal sau altul. Am avut aşadar în vedere

analizarea modului în care, prin impunerea de taxe, se delimitează acţiunile guvernamentale de

economia de piaţă. Mai exact, principala temă a lucrării constă în cercetarea teoretică a rolului pe care

statul român îl are în economie şi dacă acest rol a fost diminuat sau extins prin implementarea cotei

unice de impozitare de 16%.

Metodologic, lucrarea este o cercetare şi prin ceea ce va urma acestui prim capitol, nu voi

încerca să demonstrez o teză anume, indiferent care, ci să observ efectele pe care aplicarea sistemului

fiscal, bazat pe o concepţie a egalităţii cotelor de impozitare, le are asupra economiei de piaţă

româneşti.

4

Ca structură, în capitolul II voi recurge la expunerea de argumente teoretice pro şi contra

cotei unice de impozitare. De asemenea, în capitolul III, voi încerca să obţin dintr-o dezbatere teoretică

o serie de criterii de care să mă folosesc în capitolul IV pentru a analiza cota unică de impozitare de

16% în mod aplicat, cu referire la date statistice concrete şi analize obţinute ştiinţific. Criteriile la care

fac referire în capitolul III vor fi necesare în capitolul analizei aplicate în sensul în care acestea vor

încerca să fie suficient de concludente încât să poată fi utilizate pentru stabilirea gradului de

intervenţionism pe care îl comportă sistemul fiscal proporţional implementat începând cu 1 ianuarie

2005 în România. Aşadar, motivul principal pentru care au fost concepute atât capitolul II cât şi

capitolul III constă în ideea de a configura acele criterii relevante care să fie utilizate în analiza

sistemului fiscal românesc, nu în ansamblul său, nu din toate punctele de vedere, ci numai din

perspectiva reducerii rolului statului în economie.

Capitolul V va fi dedicat unui studiu de caz ce are în vedere o situaţie particulară care să

ilustreze un tip de efect pe care majorarea impozitelor îl are asupra unei pieţe economice. Capitolele I şi

VI sunt rezervate introducerii şi respectiv concluziilor ce se vor desprinde din această cercetare.

5

Capitolul II. De ce o cotă unică ?

2.1. Introducere

Presupoziţia de la care voi pleca în constituirea următoarelor două capitole este aceea că

orice analiză, privitoare la orice subiect, trebuie să fie realizată din mai multe puncte de vedere pentru a

se apropia astfel de o cât mai bună înţelegere a obiectului analizat. De asemenea, apreciez că punctele

de vedere din care trebuie privit un subiect sau obiectul studiat trebuie să fie cât mai bine fundamentate,

atât logic cât şi epistemic şi empiric.

Acest capitol a fost conceput şi va fi scris în ideea de a configura acele puncte de vedere

filosofice şi economice din care să analizez situaţia dată, cele două puncte de vedere urmând a fi

grupate în două subcapitole ce vor conţine la rândul lor subdiviziuni. Nu doresc acum să delimitez

analiza filosofică de cea economică sau să îmi asum rolul de a încerca să teoretizez ce anume înseamnă

analiza filosofică şi economică. Totuşi, pentru a separa cele două subcapitole menţionate care se doresc

a determina o serie criterii necesare analizei cotei unice din România, voi indica o serie de teme pe care

le voi încadra fie la analiza filosofică fie la cea economică astfel încât să mă apropii de o cât mai exactă

stabilire a diferenţei dintre cele două perspective.

Analiza filosofică, în contextul temei anunţate, cuprinde teme precum dreptatea socială,

delimitarea dintre sfera privată şi publică precum şi circumscrierea şi limitarea acţiunilor statului în

viaţa privată a cetăţenilor. Pentru că tema acestei lucrări are în vedere analiza efectelor cotei unice sub

aspectul relaţiei dintre dintre stat şi economia de piaţă, voi lăsa această temă pentru capitolul următor

astfel încât să îi dedic un spaţiu mai larg. Primul subcapitol va conţine deci doar aspecte privind

conceptul de dreptate socială. Totodată, precizez că dezbaterea privind intervenţia statului în viaţa

privată cuprinde mai multe teme, însă cele la care voi face referire în cele ce vor urma după încheierea

capitolului II vor fi legate de interevenţionism, privit ca intervenţie a statului în economie prin

impunerea de taxe.

Pentru primul subcapitol, care tratează problema alegerii dintre cota unică şi cea progresivă

6

sub aspecte filosofice, un obiectiv ar fi determinarea acelor modele teoretice necesare analizei dreptăţii

sociale implicate de cota unică de impozitare. Pentru că în acest capitol voi stabili premisele teoretice

ale analizei aplicate, cercetarea "empirică" a cotei de 16 % din România va fi realizată în capitolul IV.

În primul subcapitol voi avea aşadar în vedere studierea acelor perspective filosofice asupra

cotei unice de impozitare, pe de o parte, şi asupra cotei progresive de impozitare pe de altă parte. În

final, ceea ce voi încerca să descriu este modalitatea în care au rezolvat autorităţile române problema

inechităţii sociale care rezidă din aplicarea cotei progresive de impozitare. Spunând că mă interesează

studierea inechităţii sociale, una din premisele subînţelese a acestei afirmaţii este aceea că dacă se

aplică principiul progresivităţii, atunci cineva este nedreptăţit prin implementarea acestui sistem fiscal.

Tocmai acest aspect vom încerca să îl aflăm în cele ce urmează. Sarcina care mă va ghida pe parcursul

acestui prim subcapitol este de a găsi un răspuns la următoarea întrebare: Care din cele două sisteme

fiscale luate în calcul, cel progresiv şi cel proporţional, rezolvă problema dreptăţii sociale ?

Pentru a putea răspunde însă întrebarea formulată vor trebui analizate două aspecte ce

rezidă din modul său de formulare. Iniţial, va trebui stabilit un concept de "dreptate socială" şi o

atitudine filosofică asupra acestuia pentru ca ulterior, folosind conceptul cu înţelesul dat în urma

dezbaterii menite să îl definească, să vorbim despre dreptate socială în contextul aplicării unui sistem

fiscal sau altul.

Modul în care un stat sau o administraţie înţelege şi rezolvă problema dreptăţii sociale

poate fi de asemenea constatat dacă analizăm principiul în funcţie de care este conceput Codul Fiscal

din respectiva ţară. Prin aceasta vreau să spun că dacă statul sau administraţia impune o cotă

progresivă, atunci se poate spune justificat că principiul subînţeles este unul de factură socialistă sau de

stânga care urmăreşte să elimine inegalităţile sociale prin nivelarea veniturilor şi care urmăreşte astfel

să realizeze o distribuţie sau o redistribuţie pe care o consideră echitabilă. Această alocare a banilor în

societate este considerată dreaptă pentru că are o componentă de factură social – asistenţială din

moment ce urmăreşte "deposedarea" de o parte din venituri a celor bogaţi pentru ca persoanele cu

venituri mai mici sau considerabil mai mici să beneficieze de o serie de servicii pe care este posibil să

nu le acopere prin taxele pe care le achită altfel.

Pe de altă parte, dacă un stat sau o administraţie implementează un principiu de fiscalitate

care nu respectă aceste coordonate, cel puţin asistenţiale – dacă nu şi socialiste – ci un principiu care

pleacă de la obiecţia că impozitarea progresivă este discriminatorie, atunci putem spune că o cotă

unică, despre care se afirmă uneori că elimină aceste practici discriminatorii, respectă anumite principii

7

democratice sau de ordin capitalist şi liberal.

Prezumţia de la care pleacă această apreciere ţine de un alt mod de a înţelege dreptatea

socială. Acest mod nu are în vedere valori precum egalitatea veniturilor sau ajustarea veniturilor celor

săraci prin aplicarea de impozite care să elimine unele probleme sociale. Desigur, nici o guvernare

bazată pe principii liberale nu a eliminat cu totul de pe agenda publică problemele sociale şi nu a

încercat să eludeze situaţia unor categorii sociale. Deocamdată nu există un stat minimal sau o

guvernare libertariană. Din acest punct de vedere, capitalismul şi socialismul nu se despart în mod

irevocabil. Chiar dacă în teorie demarcaţia poate fi accentuată până la a spune că ambele nu merg

împreună sau că forme de organizare socială şi de colaborare economică hibride nu există şi că, deci, o

astfel de mixtură este mai degrabă socialistă, în practică, tehnicienii unei administraţii rareori iau în

calcul şi rareori analizează un proiect de lege din punctul de vedere al dihotomiei socialist – liberal,

stânga - dreapta. Din această perspectivă a politicilor publice, tehnicienii de care aminteam încearcă să

rezolve probleme concrete cu resurse la fel de concrete, dacă se poate spune şi aşa. Şi, chiar dacă astfel

de tehnicieni urmăresc să elaboreze legi cu un anumit caracter liberal, spre exemplu, reglementările

pieţei transformă respectiva organizare într-una mixtă, cu componente atât liberale, cât şi asistenţiale,

socialiste sau de stânga.

Acest lucru nu trebuie însă privit peiorativ. Ceea ce vreau să spun este că de multe ori

modul de concepere a politicilor publice nu are în vedere o serie de principii. Totuşi, acest lucru nu

înseamnă că o serie de acte normative şi de politici sectoriale, fiscale sau de orice altă natură, nu pot fi

apreciate din unele perspective de ordin liberal sau socialist. Modul de abordare şi analizare a acestor

probleme poate fi util mai ales dacă încercăm să determinăm de ce natură este o măsură

guvernamentală sau alta, dacă încercăm să aflăm ce principii filosofice sunt subînţelese în politicile

duse de administraţia unei ţări sau a alteia.

Plecând de la această abordare, în capitolul V voi încerca să determin, aşa cum am anunţat

şi mai sus, în ce mod priveşte administraţia de la Bucureşti această chestiune a dreptăţii sociale. Şi,

pentru că am afirmat că din analiza politicii fiscale poate fi dedus înţelesul acordat de guvernanţi

dreptăţii sociale şi problemelor de această natură, voi încerca în cele ce urmează să cercetez, atât strict

teoretic cât şi cu aplecare spre argumentele politicienilor români, ce înţeles dă administraţia

românească conceptului de "dreptate socială" din perspectiva sistemului fiscal implementat.

Structura acestui capitol va avea aşadar două părţi. Prima dintre ele va fi dedicată unei

dezbateri teoretice cu privire la conceptul de dreptate socială, iar cea de-a doua secţiune va lua în

8

discuţie o serie de argumente aduse în favoarea şi împotriva cotei unice de impozitare din perspectivă

economică.

Din perspectivă economică, voi lua în calcul o serie de argumente ce vizează efectele

implementării cotei unice asupra plătitorului de taxe precum şi asupra încasărilor bugetare.

În concluziile capitolului III voi încerca să formulez o serie de criterii pe care să le utilizez

în capitolul V pentru a analiza cota unică de 16 % din România.

2.2. Argumente din perspectivă filosofică

2.2.1. Problema dreptăţii sociale la Hayek

Prezentarea şi dezbaterea unei serii de argumente în favoarea cotei unice de impozitare va fi

realizată în cele ce urmează folosind una din lucrările filosofului Friedrich A. Hayek1. Filosoful

austriac de orientare liberală discută în capitolul XX,2 al lucrării menţionate problema aceasta a

regimului fiscal progresiv. Contextul în care discută Hayek această chestiune este acela în care

majoritatea teoreticienilor acceptă ca fiind echitabilă o manieră de impozitare progresivă, care ţine cont

de abilitatea de a plăti a fiecărui contribuabil. "Redistribuirea prin impozitare a ajuns să fie considerată,

în mod aproape universal, drept justă"3, spune Hayek.

Pentru acest capitol, filosoful austriac îşi propune ca temă discutarea "cotei globale de

impozit - situaţia în care, considerând toate taxele şi impozitele laolaltă, povara fiscală apasă mult mai

greu, ca proporţie, asupra veniturilor mai ridicate"4. În acest context, Hayek va lua în discuţie ceea ce el

consideră a fi singurul argument în favoarea progresivităţii. Formulat de autorul "Constituţiei

libertăţii", progresivitatea poate fi şi este introdusă pentru a compensa tendinţa unora dintre impozitele

indirecte de a apăsa mai greu, în termeni proporţionali, asupra veniturilor mai mici5. Astfel, F.A. Hayek

va analiza cota progresivă de impozitare, aplicată asupra veniturilor, pentru ca respingând argumentele

formulate în favoarea acesteia să impună ca fiind valabilă opţiunea implementării unei cote unice.

1 Friedrich A. Hayek – Constituţia libertăţii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, trad. Lucian – Dumitru Dîrdală 2 Ibidem, cap. Fiscalitate şi redistribuire, p. 319 şi urm. 3 Ibidem, p. 3194 Ibidem, p. 3205 Ibidem, p. 320

9

Hayek analizează cota progresivă de impozitare plecând de la ideea că aceasta este

principalul mijloc de redistribuire a resurselor financiare dintr-o societate, dinspre contribuabilii cu

resurse ridicate către cei cu venituri mici. Filosoful este de părere că deşi cota progresivă de impozitare

este unul din principalele modalităţi sau mijloace de a realiza această redistribuire, acesta nu este şi

singura metodă de a produce acest proces. Hayek mai spune că acesta este principalul argument alocat

ideei de a implementa o cotă progresivă. Însă, argumentul poate fi demontat relativ simplu prin ideea că

(premisa 1) dacă există o altă modalitate sau un alt sistem de impozitare în care redistribuirea resurselor

financiare de la cei bogaţi către cei săraci să se poată face şi (2) dacă un alt sistem de impozitare

rezolvă o serie de probleme pe care impozitul progresiv le aduce odată cu aplicarea sa, atunci ar exista

suficiente motive pentru care să se renunţe la cota progresivă.

Una din premisele argumentului este aceea că poate exista şi un alt sistem de impozitare

sub care să se poată face redistribuirea resurselor. Hayek spune că nu este necesară implementarea

impozitului progresiv pentru că redistribuirea se poate realiza şi dacă funcţionează un sistem

proporţional de impozitare. Problema care s-ar pune în acest context este dată de efectele diferite pe

care le au cele două sisteme care subînţeleg principii economice şi filosofice distincte. Astfel, s-ar

putea argumenta că, prin aplicarea unui sistem proporţional de impozitare, resursele nu se pot

redistribui săracilor. Numai că, spune Hayek, acest lucru nu trebuie să se poată realiza direct, ci şi prin

punerea în funcţiune a unui sistem de acordare de subvenţii pentru anumite categorii sociale sau pentru

anumite ramuri economice. Pe scurt, primul contraargument adus de Hayek cotei progresive are în

vedere ideea că dacă singurul motiv pentru care sistemul proporţional este aplicat este aceea că

sistemul poate realiza o redistribuire considerată justă, atunci la acest sistem fiscal se poate renunţa

pentru că redistribuirea se poate realiza prin acordarea de subvenţii, indiferent de ce fel de manieră de

impozitare este aplicată de guvernanţi.

Printre alte argumente defavorabile cotei unice se numără cele privind efectele pe care le

are cota progresivă. Astfel, Hayek argumentează că scopul implementării unei cote unice, legat de

ideea redistribuirii resurselor, este ca discrepanţele dintre cetăţenii săraci şi cei bogaţi să fie reduse.

Hayek se întrabă în acest punct al argumentaţiei sale "în ce măsură ar putea fi astfel modificate

diferenţele între grupurile cu venituri mai mari"6. Problema la care trimite această formulare a celui de-

al doilea cotraargument adus cotei progresive de impozitare este unul strict practic, care aşadar vizează

volumul încasărilor la bugetul de stat. Cât de siguri putem fi că încercarea de aloca resurse financiare

6 Ibidem, p. 320

10

pentru contribuabilii cu resurse mici poate da roade exclusiv prin aplicarea cotei progresive?

Întrebarea ridică la rândul său altele asemănătoare, care vizează un acelaşi obiectiv şi

anume testarea eficienţei cotei progresive. Astfel, ne putem întreba dacă nu cumva prin aplicarea unei

cote unice s-ar obţine aceleaşi rezultate. De altfel, una din problemele cu care se confruntă guvernanţii

de la Bucureşti este legată de nivelul scăzut al volumului încasărilor la bugetul de stat de pe urma

aplicării cotei unice de impozitare. Pentru că la începutul lunii iunie Ministerul Finanţelor Publice a

remis un comunicat de presă prin care anunţa7 o serie de date relevante în acest sens, voi aborda acest

argument aparţinându-i lui Hayek din două perspective. Pe de o parte, în cele ce urmează vor fi

abordate aspectele teoretice care ţin de argumentul lui Hayek şi pe de altă parte, în capitolul V, cel

dedicat analizării cotei unice, voi aborda problema folosind datele concrete date publicităţii de către

Ministerul Finanţelor Publice.

Revenind la argumentul lui Hayek potrivit căruia efectele aplicării cotei progresive de

impozitare nu sunt majore deoarece este puţin probabil ca prin acest sitem fiscal guvernanţii să poată

reduce diferenţele dintre săraci şi cei cu venituri mai mari şi prin alte metode, o explicaţie pentru

această formă de respingere a impozitului progresiv constă în faptul că subvenţionarea cazurilor sociale

nu poate duce la micşorarea discrepanţelor deoarece contribuabilii cu venituri mici vor trebui

subvenţionaţi continuu, iar, în timp, pe măsură ce contribuabilii cu venituri mari vor fi impozitaţi,

aceştia din urmă nu îşi vor putea augumenta veniturile şi nici nu le vor putea menţine la un nivel ridicat

deoarece, crede Hayek, "se va produce o aplatizare a vârfului piramidei veniturilor, care reprezintă

principalul motiv al impozitării progresive"8. Premisa implicită din acest argument este aceea că

guvernanţii nu îşi doresc să niveleze veniturile populaţiei, că nu doresc să deposedeze persoanele, fizice

sau juridice, cu venituri mari de capitalul acumulat, ci că doresc să îi finanţeze pe săraci prin colectarea

de sume mai mari de la bogaţi pentru a diminua nedreptatea socială cauzată de diferenţele existente în

mai multe categocii sociale. Ludwig von Mises va argumenta că o astfel de măsură poate fi luată nu

neapărat "în forţă", aşa cum s-a întâmplat în anii '50 în România condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej,

ci "paşnic", prin ridicarea impozitelor la un nivel de 100 %9. De altfel, după cum spune şi Hayek10,

Marx şi Engels au avut o astfel de idee şi au propus "un impozit pe venit puternic şi diferenţiat pentru

7 apud. Mihai Bobocea - Încasările statului la buget au urcat cu 28 % în luna mai, in Ziarul Financiar, nr. 1898, 7 iunie 2006, p.3

8 Friedrich A. Hayek – op. cit, p. 3209 Ludwig von Mises – Human Action: A Treatise on Economics, Human Action: A Treatise on Economics, The Ludwig

von Mises Institute, 1998, http://www.mises.org/humanaction/pdf/HumanActionScholars.pdf, p. 73810 Friedrich A. Hayek – op. cit, p. 321

11

ca [...] proletariatul să smulgă, treptat, întreg capitalul burgheziei, pentru a centraliza toate mijloacele

de producţie în mâinile statului11". Însă, ceea ce Mises numeşte impozitare totală ar reprezenta o

modalitate mai directă decât cea propusă de Engels12 de trecere de la capitalism la socialism, resursele

financiare putând fi astfel redistribuite conform percepţiei socialiste asupra dreptăţii şi echităţii sociale.

Ceea ce subînţelege Hayek cu acest argument este că se doreşte ridicarea nivelurilor de venituri ale

categoriei sau categoriilor sociale sărace, fără însă a nivela veniturile întregului spectru al

contribuablililor.

Mai mult, un astfel de sistem fiscal ar putea fi falimentar în timp deoarece un calcul simplu

arată că aplatizarea veniturilor aflate, aşa cum spune Hayek, "în vârful piramidei" ar transforma marii

contribuabili în furnizori de resurse financiare pentru cei săraci. Dacă pe termen scurt această măsură ar

putea avea rolul de a aduce venituri mai mari celor săraci, pe termen lung aplatizarea veniturilor celor

bogaţi poate duce la scăderea volumului de investiţii şi la diminuarea ratei de dezvoltare a companiilor

- aceste două elemente coroborate cu o creştere a inflaţiei datorată creşterii cererii păentru produse şi

servicii, datorată la rândul său faptului că populaţia săracă primeşte bani în plus, toate acestea pot duce

la restructurări şi reorganizări ale companiilor şi la disponibilizări.

Efectul cotei progresive de impozitare se poate repercuta aşadar şi asupra celor cărora statul

şi autorităţile doreau să le facă genereze beneficii majorându-le veniturile. Bineînţeles, această situaţie

reprezintă un caz particular în care premisele implicite constau în faptul că pe termen lung guvernanţii

nu vor apela la o relaxare fiscală, nu vor interveni pentru diminuarea inflaţiei prin mijloace financiar –

bancare specifice şi nu vor impune condiţii intervenţioniste economiei de piaţă şi agenţilor pentru a

preveni aceste efecte.

De asemenea, la cele spuse anterior, se poate obiecta prin contraexemplu sau invocarea

unei situaţii particulare ipotetice în care veniturile colectate la bugetul de stat nu sunt transmise

populaţiei sărace, ci sunt folosiţi ca fonduri pentru anumite cheltuieli de interes public cum ar fi

contruirea de drumuri, spitale sau şcoli. Ceea ce este de reţinut însă din acest scenariu este faptul că o

cotă progresivă de impozitare care se bazează pe un principiu filosofic protecţionist, ce are "în centru"

o numită concepţie socialistă asupra dreptăţii sociale, poate să aibă efecte adverse şi nu efectele

11 Karl Marx, Friedrich Engels – Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti, 1962, ediţie electronică la: http://www.marxists.org/romana/m-e/1840s/manifest/c02.htm

12 Potrivit unei note de subsol semnate de F.A. Hayek în lucrarea sa "Constituţia libertăţii" în care îl citează pe Ludwig von Mises, "Friedrich Engels se pare că a operat o serie de modificări" la traducerea din 1888 a "Manifestului Partidului Comunist", p. 529

12

scontate.

Fără a discuta anumite aspecte etice privind modul de alocare a banilor colectaţi sau aspecte

de ordin legal cum ar fi introducerea unei discriminări, rezultatul economic al colectării de taxe şi

redistribuirii lor populaţiei depinde de modul de alocare a banilor.

Un al treilea argument pe care îl aduce în discuţie Hayek este legat de serviciile pe care

contribuabilii le primesc în schimbul preţului (se poate citi şi "impozitul") plătit statului. Filosoful

austriac se întreabă "în ce măsură persoanele cu venituri reduse ar accepta reducerea, prin impozite, a

disponibilităţilor lor financiare, în schimbul unor servicii gratuite"13. Cu alte cuvinte, pentru că oricum

o serie de servicii sunt gratuite, reducerea veniturilor prin ridicarea fiscalităţii nu ar mulţumi acea

categorie de socială cu venituri reduse. Hayek are în acest caz în vedere ideea că serviciile oferite de

stat sunt percepute ca fiind într-un regim de gratuitate astfel încât nici un contribuabil nu ar avea

disponibilitatea de a plăti o sumă suplimentară pentru ca aceste servicii să fie îmbunătăţite.

Friedrich Hayek va aduce mai multe argumente în defavoarea cotei progresive de

impozitare şi împotriva principiului progresivităţii, în genere, pentru a susţine în finalul capitolului

"Fisclitate şi redistribuire" cota proporţională de impozitare prin câteva idei despre beneficiile pe care

le are această cotă proporţională.

Hayek va aduce în discuţie un al patrulea argument referitor la descreşterea utilităţii

marginale a actelor succesive de consum şi va spune că acesta nu este unul valid din cauza

"abandonării credinţei în posibilitatea comparării utilităţilor pentru persoane diferite"14. Hayek va

explica într-o notă de subsol că nu pot exista baze obiective pe fundamentul căreia sau în funcţie de

care să se poată decide cine are dreptate dacă oamenii au opinii diferite în ce priveşte importanţa

relativă nevoilor altor persoane15.

De asemenea, un alt argument, cu numărul cinci, adus împotriva cotei progresive de

impozitare are în vedere obiecţia că "nu distribuirea resurselor constituie obiectul impozitării

progresive, ci asigurarea unei egalităţi a sacrificiilor"16. Această obiecţie adusă criticilor cotei

progresive este menită să combată ideile potrivinice din care rezultă că un impozit progresiv provoacă

discriminare tocmai datorită principiului pe care se fundamentează şi totodată, este menită să afirme că

13 ibidem, p. 320 14 ibidem, p. 32215 Nota 10 a capitolului XX, ibidem, p. 529 16 ibidem, p. 325

13

dat fiind acest obiectiv al egalităţii sacrificiilor gradul de progresivitate este unul moderat17. Hayek va

respinge această idee referitoare la moderaţia gradului de progresivitate spunând că autorităţile şi

guvernul au tendinţa de a creşte fiscalitatea din cauza inflaţiei precum şi din alte motive legate de

nivelul mic de încasărilor bugetare18.

Teoreticienii progresivităţii, va argumenta Hayek, la fel precum şi cei care aplică acest

sistem de impozitare nu stabilesc limite dincolo de care creşterea progresiei să nu mai poată fi

justificată19. În sprijinul acestor idei, Hayek va furniza exemplul Marii Britanii şi Statelor Unite ale

Americii unde impozitele progresive au crescut pe parcursul a treizeci de ani, începând cu anii 1910 şi

respectiv 1913, de la 8, 25 % şi 7 % la 97,5 % şi respectiv 91%20.

De asemenea, în această serie a criticilor aduse din perspectivă ecomomică, Hayek mai

spune că veniturile la bugetul de stat nu cresc considerabil şi că nu numai persoanele cu venituri

ridicate suportă "povara fiscală" deoarece majoritatea contribuabililor au venituri medii şi mici.

Coroborat cu ideea că antreprenorii şi marii întreprinzători au de pierdut pentru că sunt nevoiţi să

suporte costurile serviciilor acordate de către stat şi contribuabililor cu venituri mici, Hayek conchide

afirmând că impozitul progresiv nu generează dreptate socială nici măcar în modul socialist de a privi

acest concept.

În concluzie, Hayek apreciază că impozitarea progresivă reprezintă "o incitare la adresa

minorităţii",21 constituită de contribuabilii bogaţi, şi că acest pretins principiu de justiţie va deveni

pretextul arbitratriului. [...] Faptul că o majoritate, doar pentru că este o majoritate, este îndreptăţită să

aplice unei minorităţi o regulă care nu i se aplică şi ei, reprezintă o încălcare a unui principiu mai

important decât democraţia însăşi. [...] Impozitarea progresivă perpetuează inegalitatea socială"22, îşi

încheie pledoaria Hayek.

Acestea sunt argumentele relevante pe care le aduce Hayek împotriva principiului

progresivităţii şi implicit împotriva impozitului progresiv în lucrarea "Constituţia libertăţii". De

asemenea, Hayek îşi va exprima aprobarea pentru un impozit proporţional nu numai indirect, aşa cum

am afirmat în debutul capitolului, prin dezacord cu argumentele aduse în favoarea progresivităţii, ci şi

17 ibidem, p. 32518 ibidem, p. 32519 ibidem, p. 32220 ibidem, p. 92321 ibidem, p. 32622 ibidem, p. 326-333

14

argumentând explicit pentru adoptarea unei cote unice de impozitare. În cele ce urmează voi exprima o

serie de argumente formulate de Hayek în acest sens.

Un prim argument aparţinându-i lui Hayek constă în faptul că, spre deosebire de impozitul

progresiv, cel proporţional oferă un criteriu, al egalităţii, asupra căruia atât persoanele cu veniuri mari

cât şi cele cu venituri reduse pot cărea de acord23. De asemenea, Hayek crede că impozitul proporţional

lasă neschimbate o serie de relaţii între remuneraţiile nete ale diverselor tipuri de categorii de muncă. În

acest fel, nu se produc modificări substanţiale ale alocărilor de resurse financiare într-o societate. Acest

al doilea argument adus de Hayek este asemănător cu cel formulat şi de Mises în Human Action24 care

spune că orice formă de impozitare produce distorsiuni în economia de piaţă, iar statul se face astfel

vinovat de intervenţionism prin impunerea de taxe. Acest aspect al intervenţionismului fiscal va fi însă

discutat în capitolul următor unde voi încerca să stabilesc o serie de criterii pe baza cărora să analizez

dacă implementarea cotei unice de 16% în România la începutul anului 2005 reprezintă o reducere sau

o extindere a atribuţiilor guvernamentale în economia de piaţă românească.

Revenind la Hayek, voi spune că acesta consideră că printre efectele pe care le produce

impozitarea progresivă se numără scăderea veniturilor unei persoane care, prin acumularea sau

majorarea veniturilor, trece de la un anumit prag de impozitare la unul superior.

Mai concis, Hayek explică situaţia în care o astfel de persoană are de pierdut în cazul în

care câştigă puţin peste veniturile sale, dar suficient de mult astfel încât să treacă peste un prag

prestabilit, de la o grilă de impozitare la alta. În acest mod, dacă persoana respectivă are, spre exemplu,

un venit mediu net de 9 unităţi de măsură şi cu acest venit se încadrează în prima grilă de impozitare

care reţine 10 % din venit (0,9 unităţi de măsură), contribuabilul va pierde în eventualitatea în care

venitul îi este majorat de la 9 la 10 unităţi de măsură, în condiţiile în care pragul de la care se trece la o

grilă superioară de impozitare este fixat la 10 unităţi de măsură, inclusiv. Dacă impozitul pentru grila a

doua de impozitare este fixat la 25 % din venit, atunci persoana respectivă va trebui să plătească

statului 2,5 unităţi de măsură. În acest fel, comparând veniturile nete ale contribuabilului în cauză,

acestea au scăzut de la 8,1% cât erau la prima încadrare în grila inferioară (unde impozitarea era de

10%), la 7,5% după suplimentarea veniturilor (la un impozit de 25 %).

Acest fapt este privit ca o anomalie de Hayek care denunţă astfel paradoxul scăderii

veniturilor chiar în condiţiile unei majorări salariale, spre exemplu. Problema constatată de Hayek

23 ibidem, p. 32724 Ludwig von Mises – Human Action

15

poate să fie totuşi uşor rezolvată de legiutori prin aplicarea unei clauze care să prevadă explicit

depăşirea situaţiilor de genul acesta. Clauza ar putea fi formulată în felul următor: dacă după o

majorare a veniturilor brute ale unui contribuabil, veniturile nete ale acestuia scad datorită trecerii peste

pragul de 10 unităţi de măsură şi încadrarea într-o grilă superioară de impozitare, atunci această

categorie de contribuabili va plăti impozite reţinute potrivit primei grile de impozitare până în

momentul în care, după majorări succesive ale veniturilor brute, venitul net rezultat este mai mare sau

egal cu cel anterior acestor majorări. Altfel spus, subiectul acestor experimente, chiar dacă are un venit

ce depăşeşte 10 unităţi de măsură, va cotiza cu impozitul plătit atunci când câştiga 9 unităţi de măsură

până când venitul brut al acestuia va fi suficient de mare astfel încât, după impozitare, venitul net să fie

mai mare sau egal cu 8,1 unităţi de măsură.

Totuşi, chiar dacă această din urmă problemă ridicată de Hayek poate fi respinsă şi

depăşită, ceea ce trebuie reţinut din argumentarea sa este că impozitul progresiv are un efect negativ

asupra investiţiilor şi economiilor, fapt care se repercutează la rândul său asupra acumulărilor de capital

ducând la blocarea progresului economic şi favorizând rigiditatea25. Acestea sunt efectele

progresivităţii din punct de vedere economic.

Totodată, pentru că în debutul capitolului de faţă am anunţat drept obiectiv fixarea unei

concepţii despre modul de înţelegere al lui Hayek a conceptului de dreptate socială, derivată din ideile

sale privitoare la sistemele fiscale, voi conchide spunând că Hayek este de părere că impozitul

progresiv este injust din punct de vedere social din două motive.

În primul rând, el produce discriminare deoarece obligă marii contribuabilii să plătească

mai mult pentru aceleaşi servicii oferite de stat, iar în al doilea rând deoarece, paradoxal, chiar în

condiţiile implementării unui sistem fiscal progresiv, cei care vor avea de pierdut sunt micii

contribuabilii deoarece aceştia sunt majoritari, iar costurile cheltuililor guvernamentale nu pot fi

suportate numai de cei cu venituri ridicate, obligând astfel micii contribuabili să plătească aceste

costuri.

Despre concepţia lui Hayek privitoare la dreptatea socială, aşa cum a fost ea desprinsă în

acest capitol din "Constituţia libertăţii", se poate spune că diferă radical de cea socialistă asupra

dreptăţii sociale pentru că aduce în discuţie şi ţine cont de conceptul de "discriminare". Folosind ceea

ce semantic se înţelege din conceptul anterior menţionat, Hayek va ajunge la o concepţie care nu

25 Friedrich Hayek – op.cit., p. 332

16

condamnă în mod necesar orientarea socialiştilor către problemele sociale, ci enunţă mai degrabă ideea

că acest mod de încercare a problemelor sociale nu este o modalitate eficace din perspectivă

economică, iar din punct de vedere social produce discriminare.

O versiune exhaustivă a acestui capitol sau care ar tinde spre o astfel de variantă, ar fi

trebuit de asemenea să includă în totalitate sau în mare parte acele argumentele aduse de susţinătorii

cotei progresive de impozitare pentru ca abia după expunerea şi evaluarea acestora să fie prezentată

poziţia lui Hayek sau a celor care susţin idei similare cu ale sale. Spaţiul restrâns şi tema propusă însă

m-au determinat să abordez aceste perspective favorabile principiului progresivităţii prin comparaţie cu

cele expuse de Hayek. Pentru a respecta un principiu al imparţialităţii în prezentarea şi evaluarea

punctelor de vedere divergente, voi aduce în discuţie şi argumente ori poziţii filosofice care dezavuează

cota unică de impozitare.

2.2.2. Rothbard, împotriva cotei unice

Unul din filosofii care au argumentat împtriva cotei unice este Murray Rothbard în articolul

său numit The Case Against The Flat Tax26. Premisa de la care pleacă Rothbard în acest demers al său

de a analiza şi releva punctele slabe ale cotei unice este una care, metodologic, pleacă de la asumarea

ideii că "trecerea la cota unică va fi strict neutră din punctul de vedere al veniturilor, aceasta însemnând

că venitul total din impozitare va rămâne la fel ca înainte de trecerea la cota unică şi nu va creşte"27. În

cele ce vor urma acestei asumpţii, Rothbard va încerca să arate care categorii economice şi sociale au

de pierdut de pe urma implementării cotei unice. Deja, până în acest punct, Rothbard a admis ipoteza

conform căreia toate categoriile sociale au de câştigat, mai puţin marile corporaţii şi multimilionarii28.

Se poate presupune că motivul pentru care Rothbard admite că aceştia nu vor avea de câştigat se

datorează situaţiei particulare în care volumul contribuţiilor către bugetul de stat este pentru marile

corporaţii acelaşi atât înainte cât şi după implementarea cotei unice de impozitare.

26 Murray Rothbard – The Case Against the Flat Tax, Ludwig von Mises Institute, republicată din The Free Market Reader, L.H. Rockwell, ed. Auburn, Mises Institute, 1998, pp. 342 – 362, http://www.mises.org/rothbard/flattax.pdf

27 ibidem, p. 428 ibidem, p. 2

17

Categorii dezavantajate de cota unică

1. Contribuabili cu venituri imputate. Prima categorie de contribuabili care are de

pierdut, potrivit lui Rothbard, este cea a "persoanelor care primesc venituri imputate"29. Este vorba

despre persoanele care aleg să nu primească bani în schimbul serviciilor oferite, ci alte servicii ori, în

orice caz, acceptă să fie plătiţi în alte modalităţi non-monetare datorită faptului că impozitul se aplică

numai pentru venituri obţinute în masă monetară. Exemplul lui Rothbard în acest sens este acela al

electricianului şi medicului. Ultimul dintre aceştia acceptă să îi fie reparată instalaţia electrică în

schimbul serviciilor de tratare a bolilor electricianului pentru a se sustrage astfel de la plata taxelor.

Totuşi, susţinătorii cotei unice de impozitare au formulat o metodă de colectare a taxelor care ar fi putut

fi deduse în eventualitatea în care în loc de serviciile primite la schimb pentru serviciile oferite,

contribuabilul ar fi fost plătit. Aceasta este modalitatea prin care autorităţile "impută" o taxă; estimând

şi stabilind valoarea pe care ar fi avut-o serviciul sau produsul asupra căruia se aplică impozitul în

eventualitatea în care ar fi fost valorificat la preţul pieţei. Privitor la această categorie, Rothbard va

conchide că reprezentanţii ei sunt dezavantajaţi pentru că li se restrâng astfel posibilităţile de a eluda o

lege care vizează taxarea "abuzivă" a unui bun deţinut.

O obiecţie ce îi poate fi adusă acestei idei aparţinându-i lui Rothbard este aceea că nu are

nici o legătură cota unică de impozitare cu metodele folosite de autorităţile care administrează banii

publici. Măsura descrisă de Rothbard este una care ţine mai mult de dorinţa autorităţilor de a nu lăsa

nici un venit neimpozitat. Asocierea persoanelor care susţin acest mod de a colecta taxe cu susţinătorii

cotei unice este probabil datorată unei situaţii particulare în care o administraţie care a susţinut cota

unică de impozitare a găsit argumente şi în favoarea sporirii veniturilor la bugetul de stat care, de

regulă, suferă pierderi pe termen scurt de pe urma implementării unei cote unice, mai ales dacă

precedentul sistem de impozitare era bazat pe taxe mai mari. Teoretic, dorinţa de creştere a nivelului

încasărilor bugetare poate fi asociată atât susţinătorilor cotei unice de impozitare, cât şi celor care susţin

un impozit progresiv, o taxă pe vânzări sau o taxă unică.

2. Plătitorii de dobândă30 şi cei care încasează câştiguri din capital.31Rothbard va spune

că aceste categorii de plătitori de taxe sunt dezavantajate de cota unică de impozitare deoarece

29 "Receivers of the << Imputed >> Income", ibidem, p. 430 "Payers of Interest", ibidem, p. 531 "Receivers of Capital Gains", ibidem, p. 6

18

reprezentanţii lor plătesc de două ori taxe. Spre exemplu, plătitorii de dobândă sunt nevoiţi să îşi achite

datoriile fiscale pentru suma primită de la bancă drept împrumut, care este controrizat ca venit, cât şi

pentru dobânda plătită. Argumentele lui Rothbard pentru încadrarea acestora în categoria celor

dezavantajaţi de cota unică au în vedere considerente precum faptul că plătitorii sunt impozitaţi de două

ori pentru o aceeaşi activitate ceea ce duce la scăderea randamentelor economice ale plătitorilor de

dobândă şi a celor care încasează câştiguri din capital.

3. Investitorii32. Această categorie de plătitori de taxe are drept reprezentanţi marii

contribuabili din industriile grele care au nevoie de investiţii pentru a se dezvolta. Rothbard reclamă

faptul că, spre deosebire de măsurile luate în timpul administraţiei lui Ronald Reagen, reforma fiscală a

avut beneficii majore încurajând investiţiile33 prin intermediul a ceeea ce se înţelege prin scutiri de taxe

pentru profitul reinvestit.

4. Pentru proprietarii de resurse naturale34 şi corporaţiile35 Rothbard acuză susţinătorii

cotei unice de impozitare că prin aplicarea acestei taxe autorităţile percep un impozit nu pe venit, ci pe

capitalul deţinut, pentru resursele pe care proprietarii nu au obţinut deja un profit.

Rothbard va analiza mai multe astfel de categorii economice şi sociale pentru a enunţa

ideea că prin implementarea cotei unice asupra economiei se reprecutează efecte ce îngrădesc

activitatea economică şi dezvoltarea economică. Într-o primă etapă, Rothbard va analiza argumentul

adus în favoarea cotei unice potrivit căruia sistemul fiscal reprezentat de acesta ar fi drept. Teza sa

principală în acest caz este că nici o taxă nu poate fi dreaptă şi că acest lucru este prea puţin important.

Ceea ce contează pentru un consumator sau un contribuabil este ca taxele să fie cât mai mici36. De altfel

Rothbard are şi o versiune extinsă a acestui argument într-o lucrare dedicată metodelor intervenţioniste

la care poate apela statul în exercitarea atribuţiilor ce îi revin37.

Argumentaţia lui Rothbard în defavoarea cotei unice de impozitare nu ia aşadar în calcul

decât pentru a respinge ideea că acest sistem fiscal ar fi generator de dreptate socială. Faţă de concepţia

hayekiană asupra ideii de dreptate socială, Rothbard nu se apleacă pentru a o analiza, ci pune această

problemă într-un alt context, al relaţiei dintre stat şi economia de piaţă pentru a pleda astfel pentru o

32 "Accelerated Depreciators and Investors" Ibidem, p. 733 idem34 "Owners of Natural Resources", ibidem, p. 7 şi urm.35 "Corporations", ibidem, p. 836 Subcapitolul "The Argument from Fairness", pp. 11-1337 Murray Rothbard – Power and the Market, Ludwig von Mises Institute, 2004,

http://www.mises.org/rothbard/mespm.PDF

19

intervenţie limitată a statului pe piaţă prin impunerea de taxe. Ideea principală a textului lui Rothbard

este nu ce sistem fiscal ar satisface mai bine cerinţele conceptului de dreptate socială, ci cum anume se

poate proceda astfel încât taxele să fie cât mai mici, dat fiind că este nedrept ca statul să micşoreze

utilitatea socială a economiei de piaţă şi să micşoreze astfel utilitatea socială e pieţei38.

De asemenea, în dezbaterea privind ce sistem fiscal ar fi de preferat dacă ar fi de ales între

unul progresiv şi unul proporţional, Rothbard va argumenta că alegerea optimă ar fi cea în care

fiscalitatea este redusă. Nu contează dacă sistemul fiscal este unul progresiv sau proporţional cât timp

taxele sunt mici. De altfel, modelul de comparaţie între cele două sisteme fiscale pe care îl foloseşte

este edificator în acest sens. "În sistemul A, există o taxă progresivă pe venit, care creşte de la unu la

zece procente. Într-un sistem B, toată lumea plăteşte un cotă unică pe venit, strict proporţională de

20%. Am o bănuială că pentru a alege între aceste sisteme, chiar şi grupurile cu venit mare ar opta

pentru acea de departe progresivă, dar mult mai puţin împovorătoare taxă".39

Modul lui Rothbard de a privi aşadar dreptatea socială se regăseşte nu în relaţia dintre

diferite categorii sociale, ci în relaţia dintre stat şi economia de piaţă.

Într-o altă lucrare40, Rothbard va aduce un argument împotriva cotei unice dintr-un punct de

vedere al dreptăţii sociale. Astfel, dacă până în acest punct el şi-a exprimat opinia că taxele juste sunt

cele care sunt mici şi nu cele percepute în mod progresiv sau proporţional, Rothbard va aduce în

discuţie o variantă în care taxele sunt juste, aceea în care fiecare contribuabil, indiferent de venit ar

plăti nu o aceeaşi cotă, ci o aceeaşi sumă. Astfel, el sugerează că ar fi nedrept ca un contribuabil să

plătească mai mult decât altul pentru servicii uniforme, egale oferite de stat cetăţenilor săi. Totodată,

este nedrept, spune Rothbard, ca, de exemplu un cetăţean care locuieşte într-o zonă cu infracţionalitate

scăzută să plătească aceeaşi cotă de impozitare cu un alt cetăţean care locuieşte într-o zonă în care

infracţionalitatea este mai mare. Ideea inclusă în acest argument este că orice persoană ar trebui să

achiziţioneze serviciile oferite în prezent de stat de pe o piaţă liberă pentru a se asigura astfel că preţul

plătit este şi cel corect. Spre deosebire de stat, care ar putea fi tentat să ridice gradul de fiscalitate

pentru a acoperi diverse pierderi,pe o piaţă liberă în care există concureţă, costul acestor servicii ar

scădea. În definitiv, această din urmă idee este similară celei formulate de Rothbard în The Case

Against the Flat Tax: cele mai bune impozite sunt cele scăzute.

38 ibidem, p. 106139 Murray Rothbard – The Case Against the Flat Tax, p. 1340 Murray Rothbard – Man, Economy and State, Ludwig von Mises Institute, 2004,

http://www.mises.org/rothbard/mespm.PDF, p. 920 şi urm.

20

2.2.3. "Este inegalitatea dăunătoare creşterii economice" ?

Dacă Rothbard respinge în articolul său ideea unei dezbateri privitoare la dezbaterea

privind dreptatea socială ce rezidă din disputa cotă unică – impozitare progresivă, Walter Block va

analiza chestiunea dreptăţii sociale din perspectivă economică întrebându-se dacă inegalitatea este

dăunătoare creşterii economice pe care mulţi o invocă drept argument în favoarea cotei unice, în sensul

că ar încuraja evazioniştii fiscali să plătească taxele dacă impozitul proporţional ar fi mai mic decât cel

precedent, de regulă progresiv.41

Block va analiza astfel ideea lansată de Torsten Persson şi Guido Tabellini spunând în

primul rând că teza inegalităţii care rezultă din impozitarea progresivă este în primul rând

contraintuitivă deoarece există cazuri precum cel al lui Bill Gates care nu a fost afectat de un astfel de

sistem fiscal42. Pentru că acest tip de argument prin aducerea în discuţie a unui contraexemplu

funcţionează numai pentru enunţuri universale, Block va lua în calcul şi aducerea de argumente

principiale. Astfel, unul dintre acestea se referă la ideea că inegalitatea nu generează progres din punct

de vedere economic. Într-o lume posibilă în care toată lumea ar fi egală ca abilităţi şi ca preferinţe,

progresul economic nu ar fi posibil deoarece pentru dezvoltare este nevoie, după cum spune şi Adam

Smith43 în primul rând de diviziunea muncii, de specializare. În lipsa specializării şi a diviziunii muncii

nu se poate progresa, concluzia acestui argument fiind că inegalitatea nu poate duce la micşorarea

veniturilor şi, implicit, la scăderea nivelului încasărilor bugetare.

2.3. Argumente din perspectivă economică

2.3.1. Argumentul simplificării

Acest argument formulat de regulă în favoarea cotei unice de impozitare are în vedere ideea

că un impozit unic pe toate veniturile aduce simplificare în procedurile pe care atât un plătitor de taxe

41 Walter Block – Is Inequality Harmful for Growth ?, Humanomics, Vol. 16, No. 2, 2000, pp. 52-58. Am consultat ediţia electronică disponibilă la adresa: http://www.walterblock.com/publications/inequality_harmful_growth.pdf

42 ibidem, p. 5343 Adam Smith – Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, ed. Academiei, Bucureşti, 1964

21

cât şi administraţia trebuie să le îndeplinească pentru ca procesul de plătire şi încasare a texelor să se

încadreze în limitele legale. Cu alte cuvinte, pentru că un sisitem fiscal bazat pe cota unică are doar un

singur impozit, birocraţia implicată de aceste procese se reduce considerabil.

Printre cei care au adus acest argument în favoarea implementării cotei unice se numără

Robert Hall şi Alvin Rabushka44 care în capitolul 345 al lucrării citate argumentează în favoarea ideii că

formalităţile complexe şi multiplele legi care duc la reglementarea sistemului de taxe şi impozite

necesită "consultanţi costisitori pentru plătitorii de taxe şi, în aceeaşi măsură revizuiri şi audite

costisitoare pentru guvern"46. De asemenea, printre alte efecte pe care le are un complicat sistem de

taxe şi impozite se numără încurajarea plătitorului de taxe să găsească diferite modalităţi pentru a evita

plătirea taxelor ce îi revin ca obligaţie precum şi încurajarea evaziunii fiscale.

Un argument împotriva aceste idei a simplificării este adus de Jeff Hamond47 care spune că

o cotă unică ar simplifica sistemul, dar nu pentru că elimină ratele progresive, ci pentru că elimină

formalităţile birocratice necesare pentru calcularea veniturilor din surse adiacente. Totuşi, simplificarea

nu ar fi posibilă dacă sistemul implementat nu ar elimina deducerile personale, exemplifică Hamond.48

2.3.2. Argumentul dublei taxări

Hall şi Rabushka sunt de asemenea printre cei care desfăşoară acest argument în favoarea

cotei unice49. Ei spun că într-un sistem fiscal bazat pe principiul progresivităţii o persoană care are

câştiguri din capital50 deoarece este proprietarul unei afaceri plăteşte atât o taxă pe profit, cât şi una pe

venit. Aşadar, o persoană poate fi impozitată de două ori pentru o aceeaşi activitate, însă, într-un sistem

fiscal care are ca fundament principiul proporţionalităţii, acestă dublă taxare ar fi eliminată deoarece

cota unică s-ar aplica, potrivit propunerii celor doi autori, numai pe venit. Aceeaşi idee poate fi extinsă

şi când sunt luate în discuţie impozitele aplicate pe venitul corporaţiilor, pe dividende sau pe dobândă.

44 Robert Hall, Alvin Rabushka - The Flat Tax, Hoover Institution Press, 1995, studiu disponibil la adresa electronică: http://www.hoover.org/publications/books/flattax.html#copy

45 Ibidem, cap. 3: The Postcard Tax Return46 Robert Hall, Alvin Rabushka, op. cit., http://www.hoover.org/publications/books/fulltext/flattax/chpt3.html47 Jeff Hamond – The Failings of the Flat Tax, Progressive Policy Institute, 1 ianuarie 1996, la adresa electronică

http://www.ppionline.org/ppi_ci.cfm?knlgAreaID=125&subsecID=163&contentID=247148 idem49 Robert Hall, Alvin Rabushka, op. cit.50 "capital gains", ibidem

22

Un contraargument împotriva faptului că impozitarea proporţională ar elimina aceste

inconveniente este adus de Rothbard51 atunci spune că, de fapt, aceste categorii de contribuabili

enumerate mai sus ar fi afectate de taxarea dublă. Argumentul nu poate fi însă folosit numai asupra

cotei unice după cum el nu poate fi folosit împotriva cotei progresive deoarece faptul că cetăţenii unui

stat sunt afectaţi de taxarea dublă depinde de situaţia reală, variabilă dintr-un un stat la altul. Dacă o

guvernare doreşte să elimine taxarea dublă sau, dimpotrivă, doreşte să o introducă, acest fapt nu ţine de

caracteristicile intrinseci ale unui sistem fiscal sau altul, ci de deciziile administratorilor fiscali de a

elimina această problemă.

2.3.3. Argumentul creşterii veniturilor

Printre susţinătorii acestui argument al creşterii veniturilor, favorabil cotei unice, se numără

Robert Hall şi Alvin Rabushka care spun explicit că un astfel de sistem fiscal fundamentat pe principiul

proporţionalităţii stimulează creşterea economică şi implicit creşterea volumului încasărilor bugetare

deoarece "îmbunătăţeşte stimulentele de a munci pentru că [...] eforturile de muncă cresc rezultatele

finale"52. Cu alte cuvinte, deoarece contribuabilii ştiu că nu vor fi împiedicaţi să îşi crească veniturile

prin introducerea de praguri de impozitare, aceştia vor fi stimulaţi să muncească şi astfel va creşte şi

veniturile finale, cele nete, rezultate în urma muncii depuse de contribuabili. Evaluarea cotei unice

plecând de la acest criteriu va ţine cont de date concrete, obţinute ştiinţific. Astfel, argumentul adus în

discuţie în acest punct este unul conjunctural, în sensul în care veridicitatea lui se demonstrează

empiric, iar aprecierea cotei unice din acest punct de vedere se poate face numai în funcţie de rezulatele

economice dobândite în urma aplicării sistemului fiscal proporţional.

2.3.4. Stimulează cota unică investiţiile şi economisirea ?

În continuare voi analiza o serie de argumente care sunt aduse cotei unice de impozitare din

51 Murray Rothbard - The Case Against the Flat Tax, p. 6-852 Robert Hall, Alvin Rabushka – The Flat Tax, http://www.hoover.org/publications/books/fulltext/flattax/chpt4.html

23

perspectiva concepţiilor de stânga şi voi apela în acest sens la articolul lui Jeff Hamond53 care ia în

discuţie câteva aspecte ale cotei unice.

Primul argument adus de Jeff Hamond priveşte afirmaţia adepţilor cotei unice cum că acest

sistem fiscal stimulează economisirea şi investiţiile. Hamond răspunde acestei afirmaţii spunând că

administraţia Reagen a redus fiscalitatea l începutul anilor '80, dar că acest lucru nu a încurajat

populaţia să economisească, iar rata investiţiilor a continuat să scadă. Similar, patru alte reduceri de

taxe între anii 1977 şi 1985 nu au dus la creşterea ratei nete a investiţiilor – motiv pentru care în 1984

Departamentul de Trezorerie Reagen a recomandat eliminarea tuturor subvenţiilor fiscale pentru

venitul din câştiguri de capital. Prin aceste exemple, Hamond înceracă să explice că, în pofida faptului

că în teorie cota unică ar putea stimula creşterea economisirea şi investiţiile, în practică acest lucru nu

s-a întâmplat.

De asemenea, Hamond mai explică o idee privitoare la creşterea ratei economisirii. El

spune că efectele presupus favorabile ale cotei unice asupra economisirii ar putea avea efect numai pe

termen lung, după ce familiile care economisesc pentru achiziţionarea unei locuinţe pentru copii sau

pentru a finanţa educaţia acestora vor fi trăit o viaţă întreagă sub acest sistem fiscal54.

În capitolul destinat analizei cotei unice din România voi folosi această dispută privitoare la

creştereea volumului de investiţii şi ratei economisirii pentru a observa dacă în România acest lucru a

avut efectul scontat de susţinătorii cotei unice asupra populaţiei şi investitorilor.

2.4. Concluzii

Argumentele aduse până în acest punct au fost de două feluri. Pe de o parte am avut în

vedere o serie de argumente care vizează latura etică, filosofică, a aplicării cotei unice sau a celei

progresive. Hayek este de părere că implementarea cotei unice este justă pentru că acţionează în spiritul

unui precept democratic ce tratează egal toţi contribuabilii, indiferent de venit, în timp ce Rothbard

răspunde, indirect, unora din argumentele aduse de Hayek privitor la dreptatea socială şi spune că acest

53 Jeff Hamon – The Failings of the Flat Tax54 idem

24

lucru nu este important deoarece, pentru ca statul să aibă o acţiune limitată asupra economiei de piaţă,

este necesar ca taxele să fie mici. Walter Block răspunde unui tip de argument adus în favoarea cotei

unice, care spre deosebire de cea progresivă ar aduce încasări mai mari către bugetul de stat, şi spune

pe nu inegalitatea impozitelor este generatoare de eventuale scăderi ale încasărilor bugetare. Problema

pe care o ridică Block aici este importantă în sensul în care ne va ajuta să conturăm o serie de criterii

pentru analiza sistemului fiscal din România. De asemenea, atât Hayek cât şi Rothbard au adus în

discuţie argumente de natură economică, privitoare la rezultatele economice obţinute de un stat sau de

agenţii de pe piaţă în urma aplicării cotei unice.

În final am trecut în revistă argumente pro şi contra cotei unice din perspectivă economică

astfel încât pentru analiza din capitolul IV a cotei unice de 16 % voi folosi argumentul creşterii

veniturilor la bugetul de stat pentru a evalua oportunitatea implementării cotei unice din această

perspectivă.

Pentru că scopul acestui capitol a fost acela de a formula criterii pentru analiza cotei de

16%, în cele ce urmează voi da curs acestei cerinţe. Totodată, pentru că argumentele desfăşurate până

aici au fost încadrate în două categorii (a "perspectivei filosofice" şi a "perspectivei economice"),

primele două părţi ale cotei unice vor fi destinate analizelor filosofică şi economică.

Din punct de vedere filosofic voi încerca să determin ce percepţie are statul şi guvernul

român, adept al cotei unice, asupra conceptului de dreptate socială şi cum se reflectă acesta în modul de

distribuire sau redistribuire a resurselor financiare în societatea românească după implementarea cotei

de 16%. În evaluarea acestei percepţii voi lua în calcul argumentele expuse şi analizate în acest capitol

asupra dreptăţii sociale, argumente formulate de Friedrich Hayek, Murray Rothbard şi Walter Block.

De asemenea, argumentele de natură economică vor fi folositoare în capitolul atât de mult

amintit, cu numărul IV, pentru a evalua cu cifre statistice dacă guvernarea de la Bucureşti a reuşit să

implementeze cu succes cota unică de 16 %. Voi urmări aşadar ce efecte a avut cota unică asupra

investiţiilor şi economisirii, dar voi urmări de asemenea dacă implementarea cotei de 16% a adus o

creştere a încasărilor la bugetul de stat.

După cum am mai precizat, în capitolul următor, cu numărul III voi analiza o serie de

argumente privitoare la relaţia dintre stat şi economie prin intermediul a ceea ce se va numi

"intervenţionism fiscal", acea acţiune a statului de a interveni într-o economie de piaţă prin impunerea

de taxe şi impozite.

25

Capitolul III. Efectele intervenţiei statului asupra economiei

3.1. Introducere

Pentru că tema lucrării de faţă este "Cota unică de impozitare de 16%, o reducere a rolului

statului în economie ?", acest capitol vizează dobândirea unor criterii, unor puncte de vedere teoretice

prin intermediul cărora, într-un capitol următor, să analizez faptele stabilite privind implementarea şi

efectele cotei unice asupra economiei de piaţă din România.

Voi încerca să cercetez din punct de vedere teoretic anumite aspecte ale relaţiei dintre stat

şi economie, aspecte care mi se par relevante în contextul cercetării anunţate. Pntru a putea realiza

această cerecetare voi enunţa mai întâi o serie de concepte asupra cărora voi încerca să obţin o

determinare astfel încât să mă ajute în cercetarea aplicată a ceea ce reprezintă cota unică de impozitare

de 16 % în România. Capitolul va avea câteva subcapitole în care voi analiza în principal un concept

din filosofia politică şi filosofia economiei şi anume „intervenţionsim”. Mă va interesa în mod special

relaţia acestuia cu impozitele pentru a determina astfel nişte puncte de plecare. În capitolul următor, din

aceste puncte de vedere, voi analiza dacă aplicarea cotei unice de 16 % reprezintă o diminuare a rolului

statului în spaţiul economic privat.

De asemenea, voi discuta despre intervenţionism văzut ca acţiune a statului în economie.

Dintre toate acţiunile pe care statul le poate avea în economie mă voi referi la acele acţiuni pe care unii

teoreticieni le clasifică drept intervenţii prin impunerea de taxe.55 Motivul principal pentru care voi

discuta despre intervenţia statului în economia de piaţă prin impunerea de taxe îl este interesul de a

vedea în ce formă pot afecta taxele agenţii care evoluează pe piaţă şi pentru a măsura care sunt

modalităţile fiscale prin care statul, voit sau nu, intervine în viaţa economică a unei societăţi.

55 În literatura de specialitate de limbă engleză, ceea ce eu am numit intervenţionsim prin impunerea de taxe este numit “taxation interventionism”

26

3.2. Intervenţionism fiscal

3.2.1. Taxarea excesivă şi socialismul economic

Mă voi referi pentru început la tratatul “Acţiunea umană”56 al lui Ludwig von Mises în care

autorul argumentează că între viziunea socialistă asupra statului şi a rolului său în economie şi viziunea

democratică sau aceea a unei pieţe libere nu poate fi teoretizat şi nu poate exista nici practic o altă

formă de stat, o a treia cale. Miza identificării acelei organizări statale este eliminarea inconvenienţelor

ce pot fi generate de teoriile socialismului şi liberalismului. Mises afirmă în schimb că această a treia

cale nu poate fi găsită din mai multe motive. Pe de o parte, din punctul de vedere al controlului

factorilor de producţie nu există decât două variante şi situaţii în care aceşti factori pot exista: fie în

proprietatea statului, fie în proprietate privată, o a treia formă de proprietate neputând fi identificată.

În acest punct însă aş dori să arăt că există o formă de proprietate mixtă, public-privată, în

care fie o proprietate se află atât în posesia statului cât şi în posesie privată. Mai departe, mai există o

serie de forme de asociere public – privat în care fie statul deţine o proprietate şi externalizează un

serviciu, angajează o firmă privată pentru respectivul serviciu, de întreţinere spre exemplu, fie o firmă

cu capital integral privat deţine în proporţie de 100% o proprietate şi statul aduce anumite servicii.

Oricum, prin argumente de acest gen, care opun atribute ce pot exista fie în socialism, fie în

capitalism, Mises conchide că o altă formă de organizare a societăţii şi economiei nu poate fi

identificată. În acest fel, Ludwig von Mises respinge ideile acelor teoreticieni care susţin că, faţă de

socialism şi capitalism, ar fi mai potrivită o organizare în care să existe proprietate privată asupra

mijloacelor de producţie, dar în care autorităţile să reglementeze o serie de preţuri şi să stabilească

standarde de viaţă. Mises numeşte această formă de funcţionare a statului drept o altă formă de

socialism pentru că “autorităţile intervin în economie, dar nu elimină această economie de piaţă cu

totul"57. Potrivit austriacului, acestea sunt acte izolate de intervenţionism.

56 Ludwig von Mises - Human Action, p. 71657 ibidem, p. 718

27

Intervenţionism prin impozitare

Referindu-se la intervenţionism prin impunerea de taxe, Mises apreciază că taxarea sau

impozitarea agenţilor care acţionează pe o piaţă, indiferent care, a agenţilor care sunt prezenţi prin

acţiuni de ordin economic în economia unei ţări reprezintă acţiuni violente ale statului îndreptate

împotriva agenţilor. Aceştia sunt forţaţi de autorităţi să plătească taxe de frica unor represiuni şi de

frica unor acţiuni coercitive ale colectorilor de taxe cunoscând faptul că nu se pot opune.

Când vorbeşte despre intervenţionism, Mises înţelege prin acest termen acea acţiune

normativă, de reglementare a statului, prin care piaţa şi agenţii nu sunt lăsaţi să acţioneze după legile

economice generate de piaţă. De asemenea, Mises se foloseşte de concept pentru a delimita şi defini

totodată socialismul economic de liberalismul de tip laissez faire. Un stat socialist este un stat în care

autorităţile sunt prezente mereu cu reglementări pe piaţă, în timp ce unul capitalist, liberal de tip laissez

faire, este cel în care statul şi autorităţile nu intervin deloc.

Într-un capitol pe care Mises îl numeşte “Intervenţie prin impozitare”58, economistul

austriac explică de ce statul are nevoie de taxare şi de ce aceasta este condamnabilă. Pentru scopurile

explicite propuse în lucrarea de faţă, apariţia impozitării şi explicarea acesteia nu sunt necesare. Voi

face totuşi referire la acest sistem în încercarea de a mă folosi de explicaţia lui Mises într-un alt

context, în capitolele următoare. Astfel, Mises crede că statul este nevoit să aplice impozite pentru a-şi

susţine aparatul birocratic pe care îl gestionează. De altfel, Mises mai susţine că statul trebuie să

suporte mai multe costuri legate de activităţile coercitive. “Sub un sistem liberal însă, aceste costuri

(necesare întreţinerii aparatului coercitiv – n.r.) sunt mici comparativ cu veniturile unui individ. Cu cât

un guvern extinde sfera activităţilor sale, cu atât mai mult creşte şi bugetul său”59

În fapt, aceasta este una din premisele cu care Mises va pleca la drum în încercarea sa de a

clasifica o serie de sisteme de impozitare atunci când vorbeşte despre intervenţia prin impozitare. El va

vorbi astfel despre mai multe modalităţi de formulare şi concepere a unui sistem fiscal referindu-se în

primă instanţă la taxarea neutră60 şi ulterior la cea totală61.

58 “Interference by taxation”, in Ludwig von Mises – Human Action, p. 73759 Ibidem, p. 73760 "neutral mode of taxation", ibidem, p. 73761 "the total tax", ibidem, p. 738

28

Taxarea neutră şi taxarea totală

Taxarea neutră se referă la un sistem fiscal care nu afectează economia de piaţă. Mises nu

este explicit atunci când vorbeşte despre ce tip de sistem fiscal ar fi mai nimerit pentru ca taxele impuse

să fie neutre, să nu afecteze agenţii prezenţi pe o piaţă sau într-o economie de piaţă. Cu alte cuvinte, nu

emite judecăţi de valoare referitoare la posibilitatea ca impozitele să fie progresive, în funcţie de un

criteriu prestabilit sau să fie egale, nediscriminatorii, precum cota unică de impozitare sau impozitul

proporţional, în funcţie de venituri sau abilitatea de a plăti a fiecăruia, cum va numi Rothbard cota

unică62. Economistul austriac este însă de părere că disputele teoretice s-au concentrat prea mult asupra

taxării juste63 care au în vedere diferenţierea taxelor în funcţie de abilitatea de a plăti a contribuabilului

şi prea puţin asupra taxelor şi sistemelor fiscale care ar face ca economia de piaţă să fie conservată,

care ar face imposibilă trecerea de la capitalism la socialism sau care ar determina statul să intervină

mai puţin în economia de piaţă. Avantajele taxării neutre sunt atunci elucidate. Ele rezidă, pe de o

parte, din faptul că statul este în continuare capabil să îşi întreţină aparatul birocratic şi pe de altă parte

din faptul că statul intervine mai puţin în economie prin impozitele impuse.

Cu totul opusă taxării neutre, consideră Mises, este taxarea totală. Pentru studiul asupra

cotei unice de impozitare din România aspectul este neinteresant deoarece acest tip de taxare este util

atunci când un guvern îşi propune să treacă de la o economie de piaţă aferentă unui stat ce tinde spre

minimalism politic, la o economie socialistă. Taxarea totală este acea formă de impozitare care

colectează întregul venit al unui întreprinzător sau al oricărui contribuabil pentru a distribui sau

redistribui cuantumul total al taxelor strânse după criterii stablite de aparatul administrativ. Este vorba

aşadar despre trecerea paşnică de la capitalism la socialism prin impunerea unei taxe de 100 % din

venit. Pe scurt, în cazul impozitării neutre, scopul implementării unui astfel de sistem este păstrarea

unei mici rate de intervenţie fiscală pe care statul ar realiza-o în economie, iar în cazul impozitării

totale, scopul mai mult sau mai puţin declarat este doborîrea sistemului capitalist şi a economiei de

piaţă.

Criteriul cu care operează Mises în încercarea sa de a defini cele două sisteme fiscale este

modul în care implementarea lor afectează sau nu economia de piaţă. În funcţie de interesele pe care le

avem atunci când ne propunem să aplicăm unul din cele două sisteme - de impunere a socialismului

62 Murray Rothbard – Man, Economy and State 63 "jut tax", în Ludwig von Mises, op. cit., p. 737

29

sau de conservare a pieţei libere - şi folosind acest criteriu, se poate decide care din cele două tipuri de

impozitare este sau nu optimă. Astfel, taxa neutră este benefică într-un sistem de piaţă capitalist, în

timp ce într-unul socialist conducătorii vor alege impozitarea totală.

Consecinţele impozitării excesive

Formulând cele două modalităţi de impozitare, Mises a încercat nu atât să recomande

guvernelor sau autorităţilor implementarea uneia dintre cele două sisteme fiscale, indiferent de

priorităţile şi regimul politic dintr-un stat, cât a încercat să discearnă între cele două modalităţi de

taxare folosindu-se de un criteriu, acela al rolului şi efectului pe care cele două sisteme fiscale îl au

asupra economiei de piaţă, indivizilor participanţi la economia de piaţă precum şi asupra capitalismului

ca sistem economic. În urma dezbaterii realizate de Mises, concluzia sa va fi aceea că dacă se doreşte

prezervarea capitalismului, atunci modalitatea optimă de taxare este cea dată de taxarea neutră. După

cum am menţionat anterior, motivul principal pentru aceasta îl constituie beneficiile pe care acest tip de

impozitare îl are asupra econoimiei de piaţă. Mises crede astfel că dacă statul nu intervine într-un mod

prohibitiv pe piaţă, atunci economia unei ţări sau, am spune, a unei federaţii de ţări aşa cum este

contrucţia Uniunii Europene, are şanse să nu treacă la socialism şi să se dezvolte fără a afecta

activitatea curentă a agenţilor. De asemenea, printr-un astfel de sistem fiscal, posibilitatea ca statul sau

forma de organizare care colectează taxele şi care aduce servicii publice să îşi poată continua

activitatea, să poată duce la îndeplinire rolul asumat sunt păstrate în continuare. Premisa lui Mises în

acest caz este că statul doreşte să îşi diminueze intervenţia în spaţiul privat prin acţiunile pe care le

întreprinde. De altfel, una din ideile stabilite de Mises este aceea că acest fapt este recomandat deoarece

un guvern care îşi menţine sau îşi extinde sfera activităţilor este un guvern care are nevoie de resurse

financiare pentru a-şi întreţine aparatul birocratic. Totodată, potrivit lui Mises, taxele vor creşte în

condiţiile în care statul este nevoit să îşi menţină aparatul coercitiv în exerciţiu, în bune condiţii de

funcţionare.

Pe scurt, pentru Mises, cu cât taxele sunt mai mari cu atât organizarea socială şi economică

a unui stat se dezvoltă de la capitalism spre socialism. Diferenţa dintre cele două modalităţi de taxare

este, din punct de vedere economic, doar una graduală, nu şi de natură, cum s-ar putea obiecta. Cu cât

taxarea este mai mare, mai puţin relaxată, cu atât statul respectiv oprează cu o formă de intervenţionism

30

care face ca conomia de piaţă să se transforme din capitalism în socialism. Pentru adeptul economiei de

piaţă şi al capitalismului, cu cât taxele sunt mai mici, cu atât mai bine.

3.2.2. Murray Rothbard: Impozitarea micşorează utilitatea socială a pieţei

Murray Rothbard identifică trei tipuri de acţiuni pe care le poate realiza un agent care

intervine64. Primul tip este numit de Rothbard intervenţionism autist şi presupune restrângerea

drepturilor unei persoane de a se folosi de proprietatea sa. Intervenţia autistă apare atunci când o

persoană constrânge o altă persoană fără să primească un bun sau un serviciu. Este exemplul crimei,

violenţei, cenzurii. De asemenea, Rothbard va mai vorbi şi despre intervenţionismul binar –

constrângerea sau reglementarea schimbului între cel care intervine (stat) şi o altă entitate (cetăţean),

exemplificând în acest punct impozitarea precum şi despre intervenţionismul triunghiular –

constrângerea sau reglementarea schimbului între două persoane oarecare. Este vorba despre controlul

preţului, a mijloacelor de producţie, resurselor, etc.

Una din ideile importante ale lucrării lui Rothbard este aceea că piaţa maximizează

utilitatea socială deoarece fiecare agent care acţionează pe piaţă foloseşte acest cadru ca pe o platformă

prin intermediul căruia îşi maximizează câştigul, utilitatea socială. Dacă pe această piaţă se intervine şi

agentul nu mai acţionează liber, atunci utilitatea obţinută de respectivul agent scade şi, odată cu

aceasta, scade la rândul său şi utilitatea socială a pieţei. Astfel, în cazul primului şi celui de-al doilea tip

de intervenţie – intervenţionism autist şi intervenţionism binar – individul sau agentul care acţionează

pe piaţă pierde din utilitate. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul intervenţiei triunghiulare, cu diferenţa

că în această situaţie pierderile sunt suportate de cel puţin unul din agenţii de pe piaţă. Astfel, „dacă

piaţa liberă maximizează acţiunile agenţilor de pe piaţă, nici un act al Statului nu poate vreodată să

crească utilitatea socială. Într-adevăr, imaginea pieţei libere este una în mod necesar armonioasă şi de

avantaj reciproc, imaginea statului este însă una de conflict de castă, coreciţie şi exploatare”, este de

părere Rothbard65

64 Murray Rothbard – Power and the market, p. 1057. 65 Ibidem, p. 1058 şi urm.

31

Mai exact, argumentul lui Rothbard privind micşorarea utilităţii sociale este dezvoltat

folosindu-se de un criteriu, de acela al utilităţii pe care o obţine fiecare participant la economia de piaţă.

Astfel, potrivit lui Rothbard, intervenţia statului prin impunerea de impozite este coercitivă deoarece

contribuabilul nu ar plăti în mod voluntar respectivul impozit. Persoana care plăteşte impozitul este

supusă violenţelor statului fiind ameninţat cu acţiuni violente. În urma acestor ameninţări, persoana

asupra căreia se fac demersuri coercitive va pierde întotdeauna în privinţa utilităţii deoarece acţiunea sa

a fost schimbată prin intervenţia statului, deoarece contribuabilul şi-a restrâns acţiunile sub presiunea

pedepselor preconizate.

Rothbard vorbeşte aşadar despre intervenţionism în sensul în care acesta reduce utilitatea

socială pe care o conferă economia de piaţă. Pe de altă parte, o formă de intervenţionism este

impozitarea, taxarea agenţilor66. Aşadar, decurge logic, potrivit lui Rothbard, intervenţionismul fiscal

reduce utilitatea socială a economiei de piaţă prim efectul pe care impozitarea îl are asupra agenţilor.

Rothbard va explica în continuare care este acest efect pe care intervenţionismul fiscal îl are asupra

economiei de piaţă şi asupra agenţilor care acţionează pe piaţă.

Referitor la efectele pe care le are taxa pe venit, Rothbard apreciază67 că două dintre acestea

sunt reducerea economisirii şi a ratei investiţiilor. Economistul austriac argumentează astfel că, la

implementarea unui impozit, cu cât sunt mai mari taxele impuse producătorilor – contribuabililor – cu

atât mai mică va fi utilitatea marginală a muncii, deoarece profiturile obţinute din muncă vor fi mai

mici. De asemenea, ca rezultat al acestei măsuri guvernamentale, producţia se va diminua. În economia

de piaţă, spune Rothbard68, veniturile nete sunt derivate din salarii, iar taxele lovesc în aceste surse şi

diminuează veniturile. Muncitorul, confruntat cu impozitarea salariului său, va fi stimulat să consume

mai degrabă decât să economisească sau să investească. Drept rezultat, taxa pe venit crează un dublu

efect, împotriva muncii, pe de o parte şi în favoarea petrecerii de timp liber69.

Rothbard este astfel de părere că impozitul pe venit descurajează economisirea şi

investiţiile în favoarea consumului şi critică totodată poziţiile unor teoreticieni care se revendică drept

adepţi ai pieţei libere şi care susţin că autorităţile ar trebui să întreprindă eforturi astfel încât investiţiile

şi economisirea să fie încurajate. Argumentul adus în acest sens are în vedere faptul că respectivii

66 Pentru o mai uşoară utilizare a conceptelor care exprimă ideea că statul intervine în viaţa economică şi socială a contribuabililor, vom numi acest tip de intervenţionism drept "intervenţionism fiscal".

67 Murray Rothbard – Man, Economy and State, p. 917 şi 918 68 Ibidem, p. 914 69 "leisure", ibidem, p. 915

32

teoreticieni nu sunt 100% adepţi ai teoriilor economiei de piaţă libertariene pe care le promovează.

Argumentarea lui Rothbard doreşte în definitiv să demonstreze că impozitul pe venit nu

este dezirabil în nici o formă şi că ar fi benefic pentru economia de piaţă eliminarea acestuia. Ceea ce

voi reţine din teza lui Rothbard nu sunt efectele pe care acesta le configurează în încercarea de a

demonstra că impozitele nu sunt favorabile pieţei, ci ideea că reducerea impozitelor duce la o mai bună

funcţionare e pieţei prin faptul că se reduce de asemenea efectul intervenţionist asupra actorilor de pe

piaţă şi că se stimulează creşterea volumului de investiţii şi a ratei de economisire. Acesta este unul din

punctele de vedere din care voi analiza implementarea cotei unice de impozitare de 16 %. Voi reţine

astfel nu ideea că impozitarea ar trebui abolită, ci că o fiscalitate redusă poate duce la încurajarea

economisirii şi la mărirea volumului de investiţii. Nu doresc să afirm că dacă din teza lui Rothbard voi

prelua doar o parte, consider restul acestei ca nefiind de bine susţinută şi doresc să afirm, implicit în

acest caz, că sunt de o altă părere. Motivul pentru care voi da mai multă atenţie ideii că taxele mai mici

sunt benefice se datorează obiectivelor formulate în introducerea lucrării, obiective ce au în vedere o

situaţie dată şi nu una strict teoretică. Astfel, în lucrarea de faţă nu analizez ideea că guvernul român

doreşte să elimine sau ar fi eliminat impozitul pe venit. Prin acestea nu doresc să afirm că teza lui

Rothbard este neinteresantă din punct de vedere filosofic.

Murray Rothbard va lua în discuţie şi propunerea lui Ludwig von Mises privind taxa

neutră70. Astfel, potrivit lui Rothbard această taxă ar fi benefică pentru economia de piaţă pentru că, aşa

cum este aceasta concepută şi configurată de Mises, nu ar afecta agenţii participanţi la schimburi şi

angrenaţi în relaţii economice pe o piaţă. De asemenea, printre avantajele acestui tip de impozit s-ar

număra şi acela că guvernul îşi poate menţine aparatul coercitiv în funcţiune prin menţinerea acestei

taxe. Rothbard crede însă că încercarea de a implementa o astfel de taxă ar fi „o aventură fără

speranţă”71. Argumentele sale în acest sens sunt următoarele: impozitele nu pot fi plătite uniform pentru

că în societate există plătitori de taxe şi beneficiarii acestora72. „Chiar şi dacă nu luăm în seamă aceste

obiecţii şi nu reuşim să luăm în considerare efectele costurilor guvernamentale ale redistribuirii

veniturilor provenite din taxe, nu putem ajunge la un sistem de impozitare neutră”, este de părere

economistul austriac.

De asemenea, una din ideile sale referitoare la taxa neutră, aşa cum a fost propusă de Mises,

70 Ibidem, p. 92071 Murray Rothbard – Man, Economy and State, p. 920 72 Ibidem

33

are în vedere mai multe aspecte care o recomandă ca pe o taxă nefezabilă, ce nu poate fi implementată.

Astfel, Rothbard spune că o taxă care ar fi neutră şi justă din punct de vedere economic, în sensul în

care nu produce discriminare, ar trebui configurată astfel încât orice cetăţean, indiferent de venitul său,

să plătească aceeaşi sumă de bani statului drept impozit. Într-o primă etapă, Rothbard nu gândeşte la o

taxă anume, cum ar fi cea unică, nediscriminatorie potrivit percepţiei comune, în care fiecare plăteşte o

cotă anume, egală pentru toţi contribuabilii, ci la efectele pe care ar trebui să le genereze o taxă, cea

neutră. Printre efectele pe care le doreşte Rothbard se numără acela în care toţi cetăţenii plătesc aceeaşi

sumă, indiferent de venit. A implementa o astfel de măsură este, potrivit lui Rothbard, imposibil de

implementat.73 Totodată, „o taxă cu adevărat neutră pentru piaţa liberă nu ar fi una care ar lăsa

veniturile la fel ca înainte (de implementare), ar fi o taxă care ar afecta modul de obţinere a veniturilor,

şi toate celelalte aspecte ale economiei, în modul în care taxa respectivă ar fi un preţ pe piaţa liberă”,

crede Rothbard74.

Cu alte cuvinte, această taxă ar trebui să fie configurată într-un fel în care să fie aceeaşi

pentru toţi, să fie la fel de mare pentru toţi, la fel cum preţul unui serviciu pe piaţă este acelaşi pentru

orice potenţial consumator, indiferent de venitul consumatorului. Rothbard crede că această taxă ar

trebui să fie egală pentru toţi. „O pâine nu îl costă pe un multimilionar de o mie de ori mai mult decât îl

costă pe un om obişnuit”.75 Dacă nu s-ar întâmpla astfel, atunci nu ar mai exista o piaţă liberă. Rothbard

aplică astfel principiile pieţei asupra impozitelor care ar trebui colectate de stat şi argumentează că o

taxă diferenţiată în funcţie de criteriul venitului ar avea efecte negative asupra pieţei, la fel cum o

eventuală reglementare a preţurilor la anumite cnuri şi servicii duce la distrugerea pieţei libere din

domeniul respectiv.

Aplicând acest principiu Rothbard va argumenta că o taxă care ar impune plata unei cote

din venitul contribuabilului ar fi nedreaptă nu neapărat pentru că îi discriminează pe cei care au venituri

mai mari, ci pentru că ar fi injust ca doi cetăţeni, care plătesc sume diferite la impozitul de stat să

beneficieze de acelaşi tratament din partea autorităţilor, de aceleaşi servicii. Rothbard spune astfel că ar

fi injust deoarece are în vedere un principiu al pieţei libere conform căruia preţuri egale sunt plătite

pentru servicii identice. În acest sens, Rothbard este de părere că nu ar fi just ca o persoană care are un

venit modest să beneficieze de aceleaşi servicii de care beneficiază o persoană care aduce o contribuţie

mai mare la acelaşi buget.

73 ibidem, p. 92174 ibidem75 ibiden, p. 922

34

Prin aplicarea acestui principiu de piaţă, Rothbard nu doreşte să afirme că, în mod necesar,

persoanele care plătesc un impozit mai mic decât altele ar trebui să primească servicii pe măsură,

proporţional cu contribuţia, sau că ar trebui configurate pachete de servicii care să fie oferite unor

categorii de contribuabili, clasificaţi în funcţie de volumul plăţilor pe care le face către bugetul de stat.

Prin această idee, Rothbard spune două lucruri. Explicit, el susţine ideea că toţi cetăţenii ar trebui să

plătească o aceeaşi sumă către buget. Implict, Rothbard accentuează ideea că piaţa liberă este benefică

participanţilor la schimburi deoarece aceste problemne legate de impozitare ar fi reglate prin

mecanismul cererii şi ofertei care se autoreglează pe piaţă. Un contribuabil multimilionar ar avea astfel

posibilitatea să îşi aleagă de pe piaţa liberă furnizorul acelor servicii pe care le oferă statul în prezent,

aceeaşi variantă fiind valabilă şi pentru o persoană cu venituri modeste, o persoană obişnuită. În acest

mod, injusteţea prezentă în sistemul de impozitare ar dispărea deoarece, pe de o parte, firmele ar

furniza serviciile în funcţie de pachetul achiziţionat de contribuabil şi, pe de altă parte, marii

contribuabili nu ar mai fi dezavantajaţi.

O altă situaţie ce ar putea fi evitată este aceea în care statul oferă subvenţii sau scutiri de la

plata anumitor servicii (cum ar fi, spre exemplu, transportul în comun) pentru o serie de categorii socio-

profesionale (precum studenţii, pensionarii sau angajaţi ai statului). În această situaţie, ceea ce s-ar

produce în sistemul finanţării costurilor unor servicii oferite de stat, ar fi subfinanţarea sistemului în

care multe persoane nu plătesc impozite, au derogări, sau costurile sunt subvenţionate după ce

contribuabili nemulţumiţi se vor constitui în grupuri de interese care să încerce să obţină aceste

facilităţi fiscale prin lobby. Dacă nu ar constitui grupuri de interese, marii contribuabili ar fi în acestă

situaţie nevoiţi să acopere, prin taxele pe care le plătesc, această lipsă de fonduri, ceea ce rezidă în a

spune că această categorie de contribuabili este dezavantajată pentru că plăteşte costurile serviciilor

oferite de stat categoriilor sau persoanelor ce beneficază de subvenţii.

În continuare, Murray Rothbard va lua în considerare mai multe tipuri de impozitare,

bazate pe o serie de principii economice şi filosofice. Încă o dată, scopul luării în considerare a acestor

principii este acela de a demonstra că nici o modalitate de impozitare nu este şi nu poate fi, în principiu,

neutră faţă de economia de piaţă şi faţă de piaţa liberă. După evaluarea contraargumentelor formulate

de Rothbard care pleacă de la cele două principii, vom putea spune că obiectivul de a găsi un impozit

sau o formă de impozitare neutră faţă de piaţă este, potrivit lui Rothbard, nefezabil.

Totodată, într-un subcapitol ulterior, cu ajutorul lui Donald Lavoie, voi încerca să realizez

35

o evaluare a propunerilor lui Mises şi Rothbard în privinţa impozitării neutre şi să formulez un criteriu

pentru evaluarea cotei unice de impozitare de 16 % implementată începând cu luna ianuarie 2005 în

România.

Principiul costului impozitării

Potrivit acestui principiu al costului impozitării,76 există o serie de situaţii particulare care

produc probleme de echitate economică în stabilirea şi colectarea taxelor. Rothbard va da exemplul

serviciului de protecţie oferit de poliţie spunând că există zone în care rata criminalităţii şi

infracţionalităţii este mai mare decât în alte zone. Pentru zone cu specificităţi diferite, taxele însă nu

sunt diferenţiate.77 Astfel, o persoană care locuieşte într-o localitate în care rata criminalităţii este mică

va plăti statului aceeaşi sumă de bani sau cotă de impozitare pentru acest serviciu, iar costurile

serviciilor sunt mai mici în zonele cu criminalitate scăzută decât în cele cu probleme majore de

infracţionalitate. Contribuabilii din zonele cu o rată mai mică a infracţionalităţii vor plăti mai mult

decât „consumă”, iar cei care locuiesc în zone cu o mare rată a criminalităţii este posibil să plătească

mai puţin decât este necesar. De asemenea, pot exista cetăţeni care să plătească servicii de care nu

beneficiază. Bunăoară, cetăţeni care locuiesc în zone montane ar putea plăti o taxă de paza navelor

ancorate într-un port maritim aflat la o distanţă de 500 de kilometri distanţă de care nu contribuabilul

nu beneficiază niciodată.

Rothbard nu încearcă aşadar să argumenteze din punctul de vedere al dreptăţii sociale teza

sa privitoare la egalitatea impozitelor ce ar trebui plătite pentru aceleaşi servicii. Argumentele sale nu

sunt de natură morală, ci sunt formulate din punct de vedere economic. Poate fi imoral ca marii

contribuabili să susţină categoriile subvenţionate sau scutite de la plata unor impozite, dar este

dezavantajos pentru aceştia să facă asta, iar astfel toţi contribuabilii ar trebui să plătească impozite

egale din moment ce serviciile de care beneficiază sunt identice.

În afară de aceste probleme legate explicit de costurile pe care cetăţenii sau contribuabilii le

plătesc pentru a beneficia de o serie de servicii guvernamentale, Rohtbard mai ridică şi o serie de

probleme legate de la costurile impozitării pe care statul şi autorităţile trebuie să le administreze.

76 Ibidem, p. 92277 Ibidem, p. 922

36

În primul rând, este vorba despre acele costuri de administrare a taxelor care vor fi mai

mari dacă impozitele sunt administrate de stat decât dacă s-ar regla pe o piaţă liberă în care diverse

agenţii ar putea oferi servicii de administrare a impozitelor.78

În al doilea rând, „statul nu poate calcula bine şi de aceea nu poate măsura costurile (de

administrare a banilor colectaţi) cu acurateţe.

În al treilea rând costurile sunt egale cu preţurile numai în starea de echilibru şi din moment

ce economia nu este niciodată în stare de echilibru, costurile nu vor reprezenta niciodată o evaluare

precisă precum sunt cele stabilite pe piaţa liberă.

În cele din urmă, plătitorul de taxe nu va şti niciodată dacă este beneficiarul direct al actului

guvernamental. El presupune că a cumpărat respectivul serviciu la preţul pieţei.”79

Principiul beneficiului

Acest principiu se referă la beneficiile pe care un contribuabil le dobândeşte în urma plătirii

taxelor ce îi revin. Rothbard va argumenta că plătitorul de taxe nu va avea niciodată de câştigat atunci

când îşi achită datoriile fiscale deoarece costurile întreţinerii aparatului birocratic vor duce la creşterea

impozitelor. „Din moment ce taxele sunt colectate coercitiv, este clar că beneficiile oamenilor obţinute

de la guvern sunt considerabil mai mici faţă de cât le este solicitat să plătească din moment ce, în

eventualitatea în care ar fi lăsaţi să acţioneze liber, ar contribui cu mai puţin către stat. În acest caz,

beneficiul este asumat arbitrar de către oficiali guvernamentali”, crede Rothbard80.

De altfel, ideea aceasta privitor la efectul non-benefic pe care impozitarea îl are asupra

pieţei economice şi asupra consumatorilor este susţinută şi într-o altă lucrare, şi anume în Power and

the Market81. Rothbard va argumenta astfel că „impozitarea are două efecte: (1) distorsionează alocarea

resurselor pentru societate astfel încât consumatorii nu îşi mai pot satisface dorinţele în cel mai eficient

mod cu putinţă şi (2) pentru prima dată, separă distribuţia de producţie.”82 Deoarece consumatorii şi

plătorii de taxe sunt împovăraţi, standardul lor de viaţă este diminuat, iar alocarea resurselor este

78 ibidem, p. 92379 ibidem, p. 923 80 ibidem, p. 92381 Murray Rothbard – Power and the Market, cap. Binary Intervention: Taxation 82 ibidem, p. 1154

37

deturnată de la consumator către aparatul birocratic al statului. Plecând de la ideea referitoare la

distorsionarea modului de alocare a resurselor în societate, în capitolul următor voi încerca să analizez

cota unică de impozitare de 16 % din punctul de vedere al modului în care se realizează alocarea

banilor în societate. Mai degrabă, va fi vorba despre o comparare a modului în care circulă banii în

societate dată fiind schimbarea libertatea mai mare acordată întreprinzătorilor de implementarea

codului fiscal. Desigur, în capitolul la care fac referire, va fi abordată şi această problemă a libertăţii

antreprenorilor.

Ceea ce doreşte Murray Rothbard să demonstreze în acest caz este că nici una din

variantele de taxare sau impozitare nu este benefică pentru economia de piaţă şi că, în consecinţă ideea

de taxă neutră, care nu afectează activitatea agenţilor şi contribuabililor este nu numai nefezabilă, dar

este şi falsă.

Impozite plătite voluntar

Rothbard va respinge de asemenea şi ideea că o taxă ce ar fi plătită voluntar ar fi de efect.

Chiar dacă, probabil, o astfel de manieră de impozitare ar fi de preferat în locul taxelor impuse şi

colectate într-un mod coercitiv, prin folosirea forţei sau a violenţei guvernamentale în caz de neplată, o

astfel de taxă nu ar fi plătită de contribuabili. Problema implementării unei taxe plătită voluntar apare la

Rothbard atunci când compară activitatea economică de achiziţionare sau de vânzare a unui bun ori a

unui serviciu, acţiuni care se realizează voluntar, în funcţie de preferinţele subiective ale agentului, cu

modul de impunere şi colectare a impozitelor. Astfel, dacă achiziţionarea de bunuri şi servicii se face

voluntar, plătirea voluntară a impozitelor va aduce o scădere drastică a încasărilor la bugetul de stat. 83

În Power and the Market, Rothbard va menţine această idee a taxelor plătite voluntar în

contextul în care vorbeşte despre taxarea neutră, care nu afectează economia de piaţă. Nici o taxă nu

este neutră; orice taxă va produce distorsiuni. Neutralitatea poate fi obţinută numai pe o piaţă liberă, în

care veniturile guvernului sunt obţinute numai prin donaţii voluntare.

În această ultimă lucrare citată84, Rothbard adaugă ceva teoriei sale cu privire la

impozitarea neutră şi la veniturile pe care statul le poate obţine într-un asemenea mod în care să nu

83 Murraz Rothbard - Man, Economy and State, p. 92184 Murray Rothbard - Power and the Market

38

afecteze piaţa. Astfel, statul poate obţine venituri legitime numai din colectarea amenzilor aplicate

infractorilor şi din vânzarea produselor obţinute din munca deţinuţilor85.

De asemenea, într-o altă lucrare, The Myth of Neutral Taxation86, Rothbard va explica mai

pe larg care este argumentul său cu privire la relaţia dintre impozitele plătite voluntar şi impozitarea

neutră. Astfel, nici un tip de impozitare nu poate fi neutru pentru activitatea pieţei în afara celei

voluntare deoarece atunci când o persoană alege să plătească statului o sumă de bani, face această

acţiune deoarece preferă să dea aceşti bani statului decât să îi investească, să îi cheltuie sau să

economisească. Prin acţiuni de tip filantropic, piaţa nu are de suferit pentru că nu îi obligă pe toţi

cetăţenii unui stat să plătescă taxe. Cel care donează nu pierde în utilitate, nu suportă costuri, dată fiind

alegerea sa deoarece costul impozotării reprezintă ceea ce s-ar fi putut face cu banii respectivi dacă nu

ar fi fost plătite taxe.

Impozit progresiv, impozit proporţional

Aplicarea taxei proporţionale, care ţine aşadar cont de veniturile contribuabilului afectează

economia de piaţă, şi nu poate să nu „distrugă piaţa”, spune Rothbard87. De asemenea, un alt efect non-

benefic este „distrugerea economiei monetare”88. La rândul său, taxa progresivă afectează iniţiativa

privată şi activităţile antreprenoriale89. De asemenea, pentru că îi afectează pe antreprenori şi pentru că

aceştia sunt cei care se angajează în întâmpinarea interesului consumatorului, taxa progresivă creşte

povara pe care consumatorii trebuie să o suporte90. O posibilă explicaţie pentru această afirmaţie ce îi

aparţine lui Rothbard rezidă din subînţelegerea unei serii de premise. Pe de o parte, Rothbard

presupune că firmele şi companiile doresc să îşi crească veniturile prin creşterea vânzărilor produselor

şi serviciilor acestora şi din acest motiv sunt nevoiţi să încerce să le satisfacă propriilor clienţi

dorinţele, aşteptările şi pretenţiile. Cu ajutorul concurenţei acest lucru este realizabil în condiţiile unei

fiscalităţi reduse mai ales pentru că aceşti contribuabili sunt interesaţi de îmbunătăţirea produselor şi

serviciilor şi vor căuta să investească pentru a dobândi aceste lucruri. Prin aplicarea unei taxe

85 Ibidem, p. 115486 Murray Rothbard, The Myth of Neutral Taxation, The Cato Journal, Fall, 1981, pp. 519 – 564, The Logic of Action Two,

ediţia electronică disponibilă la Ludwig von Mises Institute, http://www.mises.org/rothbard/myth.pdf87 Murray Rothbard – Man, Economy and State, p. 92588 ibidem, p. 92589 idem90 idem

39

progresive însă, se poate deduce, costurile de producţie cresc pentru că toţi furnizorii de materie primă,

servicii şi utilităţi vor creşte preţurile pentru a-şi acoperi pierderile. La rândul lor, antreprenorii vor

încerca să îşi acopere costurile ridicate şi vor scuimpi în cele din urmă preţul final. Aceasta este o

primă modalitate prin care consumatorii pierd.

O altă variantă pe care antreprenorii o au la îndemână pentru a-şi acoperi costurile majorate

în urma aplicării impotitului progersiv este aceea de a micşora calitatea produselor şi serviciilor oferite

consumatorilor în încercarea de a menţine un preţ apropiat de cel iniţial. Prin urmare, consumatorii pot

pierde şi pe această cale. De altfel, mai există posibilitatea ca antreprenorii să încerce să speculeze

această majorare a taxelor şi să diminueze calitatea produselor sau serviciilor, iar simultan să majoreze

preţul acestora. Din punct de vedere macroeconomic, rezultatul acestui lucru ar putea fi, în funcţie de

veniturile medii ale consumatorilor, atât creşterea inflaţiei cât şi diminuarea sau menţinerea la un nivel

constant al acesteia. Într-un capitol ulterior voi încerca să abordez problema reacţiei pieţei la majorarea

unei taxe sau la implementarea unei accize. Într-un studiu de caz, mă voi referi la reacţia pieţei

imobiliare în momentul în care Guvernul României a decis să majoreze cota pentru veniturile agenţiilor

imobiliare de la 1 % la 10 %. De asemenea, voi aminti doar care a fost la reacţia producătorilor de

ţigări după implementarea unei accize, cunoscută şi sub numele de „taxă pe viciu”, la solicitarea

Ministerului Sănătăţii.

Soluţia lui Rothbard

În încercarea sa de a decide asupra rolului pe care îl au taxele într-o economie de piaţă şi în

încercarea de a decide asupra opţiunii optime pe care o administraţie o poate face în contextul în care

va avea de ales într o cotă progresivă şi una proporţională de implementare, Rothbard ajunge la

concluzia că ambele tipuri de impozitare sunt deficitare prin efectele pe care le produc. Pentru autorul

Man, Economy and the State impozitarea reprezintă oricum o deposedare abuzivă pe care statul o

realizează. Totuşi, Rothbard, referindu-se la cele două sisteme fiscale, va argumenta că principiul

progresiv de impozitare distruge piaţa, iar cel proporţional are multe din aceste consecinţe, „dar nivelul

impozitării venitului este în general mai important pentru piaţă decât gradul de progresivitate. Astfel,

societatea A poate să aibă un impozit proporţional pe venit care să ceară fiecărui om să plătească 50%

din venitul său, însă societatea B poate să aibă o taxă progresivă, diferenţiată foarte puţin, care să îi

40

solicite unui om sărac să plătească un sfert de procent şi celui mai bogat să plătească 10 procente din

venitul său”91. Dacă o persoană bogată, un antreprenor ar avea de ales dintre două astfel de societăţi,

atunci cu siguranţă va prefera societatea B chiar dacă aceasta are o impozitare progresivă. Din acest

motiv, conchide Rothbard, nu este atât de importantă progrsivitatea cât este volmul taxelor. Cu alte

cuvinte, dacă ar exista această opţiune, un antreprenor ar alege să plătească o taxă mai mică fără a se

gândi dacă este just din punct de vedere social sau moral că persoanele sărace plătesc mai puţin.

Chiar dacă în această parte a lucrării nu propune o soluţie pentru eliminarea impozitelor,

fapt pe care de altfel nu şi-l propune, Rothbard este consecvent ideilor sale privitoare la rolul redus pe

care statul ar trebui să îl deţină într-o economie. După cum am menţionat şi într-un alt context din

capitolul anterior, în problema alegerii dintre un impozit progresiv şi unul proporţional, Rothbard alege

impozitul mai mic, indiferent de sistemul fiscal implementat într-un stat sau altul, pentru că acesta

afectează cel mai puţin economia de piaţă, întreprinzătorii şi consumatorii, contribuabilii în general.

Rothbard va mai aborda şi în alte lucrări problematica intervenţionismului fiscal. Spre

exemplu, în Power and the Market, Rothbard va realiza o clafisicare a interveneţiilor pe care le face

statul în economia de piaţă şi va discuta despre mai multe tipuri de intervenţionism realizând în final o

clasificare extinsă a acestora. Pentru că am considerat a fi utilă, am folosit această clasificare în debutul

acestui subcapitol atunci când am vorbit despre intervenţionism autist, binar şi triunghiular. În această

lucrare, Rothbard va aborda mai multe tipuri de taxe pentru a le discuta. De asemenea, criticile sale

privitoare la diferitele modalităţi de impozitare vor fi folosite în capitolul privitor la comparaţia dintre

cota unică de impozitare şi cea progresivă.

Am luat în vedere dezbaterea, indirectă, dintre Mises şi Rrothbard pe tema taxei neutre

pentru a configura un nou punct de vedere din care să analizez cota unică de impozitare de 16 %,

Astfel, din cele rezultate voi avea în vedere perspectiva de a analiza cota unică implementată în

România folosindu-mă de acest concept de taxă neutră. Voi încerca astfel să văd dacă această cotă de

16 % este neutră din punctul de vedere al lui Mises, adică dacă respectă cerinţele de non-interferenţă în

economia de piaţă şi, totodată, de conservare a posibilităţii autorităţilor statului de întreţinere a

aparatului administrativ, brocratic şi coercitiv. Acesta este cel de-al doilea punct de vedere de analiză

după cel privind efectele cotei asupra economisirii şi volumului investiţiilor. Un alt punct de vedere din

care cota unică din România va fi analizată este cel propus de Rothbard în urma dezbaterii pe care o

întreprinde privind alegerea dintre impozitarea progresivă şi cota unică, „proporţională”, după cum este 91 idem

41

numită de autor.

O mai largă clasificare a punctelor de vedere din care voi analiza cota unică de 16 % o voi

oferi la finalul acestui capitol, după ce vor fi luate în considerare mai multe puncte de vedere privitoare

la sistemul fiscal ce ar trebui implementat într-un stat şi după ce vor fi evaluate o serie de critici aduse

lui Mises şi Rothbard precum şi celorlalţi autori.

3.2.3. Gene Callahan: Dinamica intervenţionismului

Într-o lucrare dedicată explicării unor teorii şi concepte pentru economia reală92, Gene

Callahan va explica modul în care reacţionează piaţa la o serie de acţiuni guvernamentale menite să

reglementeze o anumită piaţă sau economia de piaţă în general. Astfel, Callahan, în timp ce trece în

revistă ideile lui Mises privitoare la efectele pe care le produce intervenţionismul asupra pieţei, remarcă

faptul că "din moment ce statul minimal trebuie să impoziteze, trebuie să fixeze nivelul taxelor sau,

privind cealaltă parte a monedei, trebuie să decidă câtă protecţie acordă cetăţeanului"93. Acest aspect

are în vedere o presupoziţie potrivit căreia taxele sunt atât de mari sau de mici pe cât ar trebui să fie

date fiind cheltuielile pentru asigurarea respectivelor servicii pentru care taxele sunt impuse. Impozitul

ar fi aşadar un rezultat al unui calcul matematic cu ajutorul căruia statul decide cu cât să îşi taxeze

cetăţenii. Pe scurt, impozitele acoperă ori ar trebui să acopere cu precizie cheltuielile guvernamentale.

Problema care apare aici este că rareori aceste calcule pot fi realizate cu atâta precizie încât

contribuabilul să fie solicitat să plătească o sumă stabilită în funcţie de estimările autorităţilor. În cele

mai multe cazuri, acest echilibru nu poate fi atins. Potrivit lui Callahan, statul ar trebui fie să fixeze

impozite mai mari astfel încât să poată asigura protecţia socială şi serviciile pentru care cetăţenii

contribuie, fie să diminueze nivelul de protecţie oferit. Bineînţeles, nu doresc să afirm că statul ar trebui

să îşi evalueze periodic necesităţile pentru a fixa ulterior un impozit care să satisfacă în bună proporţie

nevoile bugetare. Nu doresc să afirm aşadar că impozitele ar trebui să varieze periodic; această idee ar

92 Gene Callahan – Economics for Real People. An Introduction to the Austrian School, ediţia a doua, Ludwig von Mises Institute, 2004, http://www.mises.org/books/econforrealpeople.pdf

93 Ibidem, p. 178

42

fi nefezabilă şi nerealistă. Potrivit lui Rothbard, echilibrul economic se poate obţine numai în teorie94.

Totuşi, problema ridicată de Callahan trimite la ideea că impozitele sunt echitabil

configurate şi că statul nu solicită prin taxe mai mult decât oferă pentru serviciile oferite plătitorilor de

taxe. Dacă s-ar întâmpla astfel, atunci preţul plătit de populaţie pentru servicii publice precum

Sănătatea şi Educaţia ar reprezinta preţul corect. Teoreticieni precum Rothbard, pe de altă parte, nu

consideră însă că preţul plătit este şi cel corect pentru că la respectivele impozite se mai adaugă unele

cheltuieli de care plătitorii de taxe nu beneficiază. De asemenea, au existat şi păreri mai violent

exprimate potrivit cărora "impozitarea este un jaf"95. În cele din urmă, vom spune că există mai multe

opinii exprimate de filosofi sau teoreticieni libertarieni care nu agrează taxele, indiferent de forma

acestora şi indiferent asupra a ce se aplică ele.

În acest capitol am încercat să studiez problematica impozitării privită ca intervenţie în

economia de piaţă. Desigur, toate opiniile prezentate aici au fost expuse de filosofi într-o formă mai

mult sau mai puţin vehementă, toţi pronunţându-se împotriva taxelor, fie total, fie parţial.

Neîmpărtăşind ideea eliminării totale a texelor, ceea ce am încercat să configurez în acest capitol sunt o

serie de criterii şi puncte de vedere cu ajutorul cărora să supun situaţia de fapt unei analize a cotei unice

de impozitare de 16 % instituită în România odată cu începutul anului 2005.

Callahan îşi continuă argumentarea spunând că fixarea acestei limite de protecţie se face

prin stabilirea unei medii care nu îi va putea mulţumi pe toţi contribuabilii şi, din acest punct de vedere,

va exista o mare parte de populaţie care nu va fi nemulţumită de volumul taxelor plătite şi va încerca să

creeze un grup de interese care să încerce să influenţeze autorităţile pentru a obţine o serie de beneficii

precum subvenţii. Dacă vor primi aceste subvenţii, atunci membrii grupului de interese vor plăti în

continuare taxele stipulate legal însă beneficiile obţinute vor fi mai mari. O altă idee expusă de

Callahan este aceea că odată ce a intervenit, statul va mai fi nevoit să intervină pentru a regla situaţii

economice şi sociale distorsionate de precedenta intervenţie. Astfel, se va ajunge, potrivit lui Callahan

la crize economice şi sociale, exemplul său fiind criza petrolului din anii '70 în care bariliul de ţiţei a

atins un maxim istoric ce nu a fost depăşit decât după anul 2000.

Din cele argumentate de Callahan vom configura alte două puncte de vedere cu ajutorul

cărora, în capitolul următor, voi analiza cota unică de impozitare de 16 % din România. Este vorba, pe

de o parte, despre preţul plătit de contribuabilii români pentru serviciile oferite de guvern şi vom

94 Murray Rothbard – Man, Economy and State, p. 923 95 Frank Chodorov – Taxation is Robbery in Out of Step: The Autobiography of an Individualist, The Devin-Adair

Company, New York, 1962, pp. 216 – 239, ediţie electronică la adresa: http://www.mises.org/etexts/taxrob.asp

43

încerca să cercetăm dacă acest contract social este echitabil pentru români, dacă preţul plătit este cel

corect. În acest punct voi încerca de asemenea să văd dacă pentru taxele plătite guvernul ar trebui să

majoreze gradul de protecţie oferit cetăţenilor sau dacă ar trebui să îl dimninueze. Pe de altă parte, un

alt punct de vedere va pleca de la politica de subvenţionare aplicată de guvernul român şi voi încerca să

determin dacă subvenţiile oferite ajută sau nu economia de piaţă, dacă îi favorizează pe contribuabili.

3.3. Puncte de vedere pentru o analiză finală

Pe întreg parcursul acestui capitol am discutat o serie de opinii legate de ceea ce am numit

prin sintagma "intervenţionism fiscal" şi ceea ce am înţeles prin aceasta şi anume intervenţia statului în

economia de piaţă prin impunerea de taxe şi impozite. De asemenea, am discutat despre o posibilă

alegere între cota unică de impozitare, sau "impozit proporţional", după cum spune Rothbard, şi

impozitul progresiv. Referiri la acest subiect vor fi făcute şi în capitolul dedicat explicit şi exclusiv

acestui subiect. Motivul pentru care discuţiile referitoare la intervenţionismul fiscal au sens în contextul

temei propuse96 este acela că a configurat un anumit aparat teoretic prin intermediul căruia cota unică

va fi analizată. Bineînţeles că nu am dorit să epuizez toate acele puncte de vedere care ar fi ajutat

următoarea analiză deoarece spaţiul lucrării de faţă este limitat, iar o lucrare de tipul "tratat despre cota

unică" nu mi-ar fi oricum la îndemână.

Încercând să formulez anumite coordonate ale acestei lucrări, m-am gândit iniţial că pentru

a vorbi despre reducerea rolului statului în economie ar fi necesar să abordez şi teme precum birocraţia,

cheltuielile guvernamentale sau privatizarea anumitor sectoare din economia cu capital integral sau

parţial de stat. Aceste teme ar fi de o relevanţă importantă dacă aş fi dorit să discut despre reducerea

rolului statului român în viaţa publică mai ales că aceste teme sunt semnalate ca fiind probleme majore

lae administraţiei de la Bucureşti de după 1989, mai ales că înainte de acest an nu se putea vorbi despre

firme cu capital parţial de stat, ci doar despre firme cu capital integral de stat.

Discuţia aceasta ar fi fost desigur interesantă dintr-un punct de vedere teoretic şi ar fi

suscitat interes mai ales pentru explicarea modului în care se face trecerea de la o economie centralizată

la o economie de piaţă funcţională. Pentru că tema lucrării a fost însă alta şi pentru că dacă aş fi

încercat să vorbesc despre birocraţie şi cheltuieli ale aparatului administrativ, faptele acestea ar fi întins 96 Mă refer la tema exprimată chiar din titlul lucrării: "Cota unică de impozitare de 16%, o reducere a rolului statului în

economie ?"

44

lucrarea pe spaţii considerabile, am ales să analizez cota unică numai din câteva puncte de vedere

rezultate dintr-o dezbatere care i-a avut în centrul aten'iei pe "austriecii" Ludwig von Mises şi Murray

Rothbard. Pentru o mai clară configurare a punctelor de vedere amintite pe parcursul acestui capitol voi

încerca o critică a lor.

3.3.1. Evaluarea critică a poziţiilor lui Mises şi Rothbard

Pentru a formula o evaluare a ideilor lui Mises asupra a ceeea ce am numit prin

"intervenţionism fiscal", şi pentru a formula argumente pro sau contra tezelor "austriacului", voi face

apel la articolul lui Donald C. Lavoie referitor la "dezvoltarea teoriei lui Mises asupra

intervenţionismului".97

În articolul citat, Donald Lavoie doreşte să realizeze o descriere a evoluţiei teoriei lui Mises

asupra intervenţionismului, de la primele articulaţii făcute de Ludwig von Mises până la reformularea

modernă a lui Murray Rothbard.98

Unul dintre primele aspecte pe care le discută Lavoie este argumentul lui Mises privind

imposibilitatea existenţei unei "căi de mijloc", unei a treia variante de organizare economică şi socială,

celelalte două fiind socialismul şi capitalismul sau economia de piaţă liberală de tip laissez faire.

Principala slăbiciune a criticii intervenţionismului formulate de Mises, spune Lavoie, este aceea că se

limitează la o abordare "îngustă"99 a unor tipuri particulare de intervenţionism şi anume numai cel legat

de controlul preţurilor chiar dacă baza locgică a teoriei lui Mises este una mai largă.100 De altfel, într-un

comentariu scris ca reacţie la analiza lui Lavoie asupra teoriei intervenţionismului realizată de Mises,

Rothbard împărtăşeşte aceeaşi idee pe care o exprimă Lavoie101.

97 Donald C. Lavoie – The Development of the Misesian Theory of Interventionism in Method, Process an Austrian Economics, Essays in Honor of Ludwig von Mises, ed. Lexington Books, Lexington Massaschuetts, 1982, pp. 169 – 183, ediţie electronică disponibilă la adresa: http://www.mises.org/etexts/lavoiemnr.pdf

98 ibidem, p. 16999 "narrow", ibidem, p. 170100 ibidem, p. 170101 Murray Rothbard – Interventionism: Comment on Lavoie in Method, Process an Austrian Economics, Essays in Honor

of Ludwig von Mises, ed. Lexington Books, Lexington Massaschuetts, 1982, pp. 169 – 183, ediţie electronică disponibilă la adresa: http://www.mises.org/etexts/lavoiemnr.pdf

45

În favoarea acţiunii violente a statului

În afara acestei critici formulate de cei doi teoreticieni, care îl acuză pe Mises că nu a

abordat mai pe larg aceste probleme legate de intervenţionism şi nu a explicitat mai exact diferite clase

de probleme ridicate de intervenţia statului, o altă problemă care se ridică este aceea a violenţei statului,

problemă ridicată atât de Mises cât şi de Rothbard. Astfel, cu excepţia acestei probleme legată de

dorinţele lui Rothbard şi Lavoie ca Mises să fi lărgit aria de discurs, cei doi economişti "austrieci",

Mises şi Rothbard, spun că impozitarea este o intervenţie violentă în economia de piaţă şi că efectele

inervenţiei sunt, pe de o parte, reducerea utilităţii sociale a pieţei102 şi, pe de altă parte, transformarea

economiei de piaţă funcţionale, plasată într-un sistem de organizare socială şi economică liberală,

capitalistă, într-una socialistă. Motivul pentru care Mises consideră acest lucru poate fi întemeiat şi

pentru moment nu voi discuta în acest loc dacă impozitele duc la transformări socialiste. De asemenea,

voi încerca să evaluez în paginile următoare concepţia lui Rothbard privind taxarea voluntară. Ceea ce

doresc să abordez însă acum este această problemă a violenţei reclamate de cei doi autori. Atât Mises

cât şi Rothbard sunt de părere că statul legitimează violenţa.

Împotriva acestei abordări voi formula două argumente. Argumentul lui Rothbard, de pildă,

potrivit căruia un cetăţean nu doreşte să plătească impozit dar este obligat prin mijloace coercitive să îşi

achite datoriile nu este valid din câteva motive.

Pe de o parte pentru că Rothbard spune că aceste acţiuni sunt coercitive datorită faptului că

dacă cetăţenii ar fi lăsaţi să plătească voluntar taxe, nivelul încasărilor la bugetul de stat ar scădea

pentru că nu toţi contribuabilii ar vrea să plătească. Prin acest contraexemplu pe care îl aduce în

discuţie, Rothbard afirmă că acţiunile statului sunt nelegitime. Însă, această lipsă de legitmitate nu

poate fi pusă pe seama faptului că în condiţii diferite contribuabilul şi-ar achita datoriile pentru că

supoziţia lui Rothbard este aceea că individul nu ar plăti impozitele dacă nu ar exista coerciţie.

În acest punct argumentez că ar putea exista şi alte motive pentru care cetăţenii nu ar vrea

să îşi plătească impozitele. Astfel, un alt motiv pentru care contribuabilul ar alege să nu plătească

impozite este legat de faptul că aşa este raţional din punct de vedere economic. Este raţional să încerce

să îşi maximizeze profitul şi pentru că maximizarea profitului înseamnă atât reducerea cheltuielilor cât

şi majorarea veniturilor, dacă ar avea această opţiune de reducere a cheltuielilor, ar fi iraţional să nu o

aleagă. La acest punct de vedere se poate contraargumenta aducând în discuţie ideea că raţionalitatea

102Murray Rothbard – Power and the market, p. 1061

46

economică poate însemna maximizarea profitului, însă în contextul în care ea presupune acţiuni ilegale,

atunci este cel puţin discutabil, cel puţin îndoielnic faptul că este raţional economic ca un contribuabil

să încalce legea pentru a-şi mări profitul. Totuşi, acesta este şi raţionamentul unui "blatist"103, unui

călător fără bilet. Din diverse motive, blatistul consideră că este profitabil să încalci legea pentru a

majora ecartul dintre costuri şi beneficii şi a creşte astfel profitul. Este şi cazul persoanei care dă mită.

Ambii aleg să încalce legea pentru că este mai profitabil. Nu este numai cazul celor doi. Blatist poate fi

numit şi o persoană care constituie un grup de interese şi încearcă să facă lobby pentru obţinerea de

subvenţii. Subvenţionarea unei ramuri din economie, din agricultură, industrie sau servicii, indiferent

care, înseamnă bineînţeles ajutarea unei ramuri economice, dar şi legiferarea acţiunii celui care nu

doreşte să plătească taxe mai mari şi are acestă capacitate de a convingere asupra autorităţilor. Toate

aceste trei categorii fac parte din categoria "free riderului", care îşi doreşte, subliniez, cu orice preţ să

obţină beneficii. Diferenţa dintre blatist şi grupul de interese este una numai de grad. Ambii doresc să

realizeze acelaşi lucru, dar numai în cazul celui din urmă autorităţile acceptă să legifereze un act de

acordare de privilegii. Şi nici în cazul blatiştilor lucrurile nu stau chiar astfel. Bunăoară, multe guverne

alocă subvenţii pentru categorii sociale considerate defavorizate, defavorizând astfel plătitorii de bilet

care sunt nevoiţi să plătească restul costului serviciilor de care beneficiază categociile subvenţionate.

Rothbard ar putea fi de acord cu argumentul precedent însă şi-ar putea continua

argumentarea spunând că exact în acest punct intervine coercitiv statul. Ceea ce s-ar putea însă

argumenta împotriva acestei poziţii ar fi ideea că cetăţeanul şi-ar plăti impozitele dacă ar considera că

beneficiile aduse de pe urma plătirii taxelor ar fi pe măsura serviciilor oferite de stat. Dacă ar considera

că plata serviciilor este legitimă, atunci ar plăti aceste impozite. Problema care apare aici nu este aceea

că impozitele reprezintă un furt, aşa cum consideră şi Frank Chodorov,104 ci că ele nu reprezintă preţul

corect oferit pentru plata acestor servicii. Altfel, chiar pe o piaţă liberă, un cetăţean şi-ar putea dori să

achiziţioneze serviciile de la stat, dacă ele sunt competitive cu cele oferite de alte firme.

Rothbard spune la un moment dat105 că sistemul fiscal dintr-un stat este de aceeaşi natură ca

un sistem de contribuţii voluntare pe care membrii unei asociaţii sau ai unui club le plătesc în schimbul

unor servicii. Ideea lui Rothbard când dă acest exemplu (al cluburilor jucătorilor de bridge, golf, etc.),

este aceea că membrii plătesc voluntar aceste contribuţii pentru că ştiu, şi este testabil, că aceste

contribuţii, aduc beneficii plătitorilor. Este vorba de beneficii care pot fi obţinute în numele asociaţiei şi

103Am numit prin "blatist" ceea ce se înţelege în literatura de specialitate de limbă engleză prin "free rider" 104Frank Chodorov – Taxation is Robbery105Murray Rothbard – Man, Economy and State

47

care nu pot fi obţinute de fiecare membru în parte dacă ar încerca să achiziţioneze în nume propriu, fără

să se asocieze, serviciile respective. O persoană pasionată de golf va alege să plătească o sumă oarecare

pentru că este benefic, pentru că are posiblitatea, de pildă, să închirieze un teren de golf şi pentru că nu

ar fi putut să închirieze acest teren de golf de unul singur sau dacă ar fi putut face acest lucru, atunci ar

fi fost neavantajos pentru că preţul închirierii ar fi putut fi mai mare decât beneficiile unei zile petrecute

pe terenul respectiv.

Situaţia este puţin diferită, s-ar putea zice iniţial, deoarece, în cazul cluburilor de acest gen,

membrii unei asociaţii păstrează opţiunea de a ieşi din respectiva asociaţie dacă sunt de părere că

beneficiile nu sunt cele scontate sau dacă conducerea asociaţiei ori a clubului cheltuieşte majoritatea

banilor pentru lucruri ce nu convin, lucruri precum protocol sau deplasări în străinătate şi nu pe lucruri

considerate benefice pentru jucători precum achiziţionarea de crose ori de maşini folosite în deplasarea

membrilor pe terenurile de golf. Aşadar, o persoană poate ieşi dintr-un astfel de club dacă este

nemulţumit de modul în care banii publici sunt folosiţi. Totodată, în cazul în care nu are suficienţi bani,

printre alte opţiuni pe care le are "demisionarul" se numără înscrierea într-un alt club ori asocierea cu

un prieten în vederea închirierii de terenuri ori pentru achiziţionare de crose de golf, spre exemplu.

"Demisionarul" se poate gândi totodată că dacă se va asocia cu un alt prieten şi nu va intra

într-un alt club de teamă ca banii plătiţi să nu fie pierduţi pentru probleme birocratice, există

posibilitatea de a atrage alţi membrii în această asociere lipsită de statut juridici şi care funcţionează

numai pe baza unor relaţii sociale de prietenie. Cu timpul, o astfel de asociere se poate lărgi prin

venirea altor membrii, iar acest club neformalizat, pentru că nu doreşte să cheltuie bani în acest sens, se

poate apropia ca dimensiuni de clubul recent părăsit.

O altă opţiune pe care o are "demisionarul" este de a merge pe cont propriu. El poate alege

să îşi închirieze singur un teren de golf şi să îşi achiziţioneze materialele necesare. Problema care apare

însă aici este că golful este un sport care nu poate fi jucat de un singur jucător. Bineînţeles, jucătorul

demisionar se poate antrena de unul singur sau poate shimba regulile jocului astfel încât să fixeze

nivelul de performanţă nu comparativ cu alţi jucători implicaţi în această activitate, ci comparativ cu

performanţele obţinute de sine însuşi. Însă acest lucru nu este satisfăcător pentru că schimbă regulile

jocului, iar motivul pentru care a ales în primă instanţă practicarea acestui joc este competiţia cu

altcineva. Demisionarul are acum varianta asocierii cu alţi jucători demisionari, ceea ce va duce încă o

dată la formarea unui club.

Situaţia pare a fi diferită de cea în care un cetăţean ar refuza să plătească statului impozite

48

pentru că o persoană nu poate pur şi simplu să plece din ţara respectivă. Desigur, dacă vorbim despre o

persoană juridică ce desfăşoară activităţi economice, de o firmă, acest lucru se poate întâmpla.

Corporaţia sau firma respectivă are varianta de a schimba locul în care îşi desfăşoară activitatea

economică sau locul în care oferă diverse servicii. De asemenea, mai există varianta externalizării unor

servicii în ţări în care fiscalitatea este mai redusă, servicii care se impozitează cu mai puţin decât în ţara

de origine.

Problema care apare în acest punct este nu neapărat aceea a greutăţii cu care o persoană

alege să părăsească o ţară din cauza taxelor plătite, căci, în fond, dacă nu alege să plece din ţara care

acţionează violent atunci, indiferent dacă ar pleca sau nu, cetăţeanul respectiv ar ieşi în câştig dată fiind

situaţia. Astfel, dacă ar alege să emigreze, un cetăţean raţional din punct de vedere economic ar aprecia

ca favorabilă plecarea din moment ce a plecat. Spun aceasta pentru că o persoană care are aceste

variante face următorul calcul:

1. "plec din ţară pentru că guvernul cheltuie toate impozitele pe care le plătesc fără să îmi ofere

serviciile de calitatea sau de valoarea celor oferite pentru aceiaşi bani într-o altă ţară"

2. "Nu plec din motive personale"

Oricare din aceste două variante ar alege subiectul nostru, el va face o alegere raţională

pentru că dacă ar alege prima variantă atunci el va lua această decizie pe baza unui raţionament strict

economic care are în vedere relaţia dintre costuri şi beneficii. Dacă alege să rămână în ţară este pentru

că emigrarea nu ar fi benefică din punctul de vedere al impozitelor plătite. Relaţia impozite – servicii ar

fi favorabilă în altă ţară decât dacă alege să emigreze, atunci a ales acest lucru pentru că preţul plătit, ca

impozit, într-o ţară străină, este mai mic decât cel plătit în ţara de baştină sau calitatea serviciilor este

mai mare într-o ţară străină decât în ţara de origine.

De asemenea, dacă ar alege să rămână în ţara de origine din motive personale, dacă ar alege

varianta 2, subiectul ar lua această hotărîre pentru că ar considera costurile emigrării ca fiind mai mari

decât cele ale rămânerii în ţara de baştină.

Asupra acestui ultim aspect mă voi pronunţa spunând că pe o piaţă liberă există varianta,

"pericolul" instituirii unui monopol privat al unei firme asupra acestor servicii. În acest caz, se poate

49

aprecia că taxele pentru serviciile de apărare ar creşte considerabil dat fiind că plătitorii serviciilor ar fi

consumatori "captivi", care nu ar beneficia de concurenţă ce ar putea duce la scăderea preţurilor şi

creşterea calităţii serviciilor.

Pe de altă parte, un alt pericol al pieţei libere este constituirea de asociaţii patronale sau de

carteluri prin care să se regleze preţurile în mod dezavantajos. În lipsa unui stat care să reglementeze

această activitate şi care să acţioneze în interes public, este probabil ca furnizorii de servicii de apărare

să se alieze într-un cartel. Desigur poate că exemplul acesta nu este cel mai bine ales dat fiind că tema

serviciilor de apărare a fost îndelung dezbătută de libertarieni, iar aceste argumente au fost depăşite.106

Totuşi, la fel cum un semnatar al contractului social acceptă să plătească un stat sau o firmă

pentru serviciile de apărare, la fel poate accepta să plătească statul sau o firmă privată pentru orice alt

serviciu precum Sănătatea sau Educaţia. Nu este necesar ca un contribuabil să considere violentă

intervenţia statului. În fond, costurile achiziţionării unui serviciu de pe piaţa liberă nu sunt doar acelea

ale servicului propriu-zis. Mai sunt necesate resurse precum timpul necesar pentru a evalua periodic

ofertele firmelor şi disponibilitatea de a trece de la o firmă la alta în cazul în care firma iniţială începe

să comită abuzuri sau nu îşi duce la bună îndeplinire serviciile plătite.

Ceea ce doresc să demonstrez prin exemplul clubului de golf şi al membrului demisionar

este faptul că un cetăţean poate să aleagă să nu plătească un impozit nu pentru că s-ar teme de acţiunile

coercitive ale statului, ci pentru că nu consideră echitabil preţul plătit pentru serviciile statului. De

asemenea, el poate accepta ca statul să exercite acţiuni coercitive dacă este mulţumit de serviciile

oferite. Totodată, dacă nu este mulţumit, contribuabilul va avea întotdeauna varianta constituirii unui

grup de interese cu ajutorul căruia să obţină subvenţii sau facilităţi pentru activitatea desfăşurată. O altă

opţiune pentru majorarea profitului ar fi externalizarea unor servicii sau emigrarea ori mutarea firmei în

altă ţară în care sistemul fiscal este considerat avantajos.

O altă posibilă variantă de respingere a ideilor lui Mises şi Rothbard cu privire la acţiunea

violentă a statului ar putea fi realizată apelând la teoria contractului social pe care cetăţeanul îl

"semnează". În primul rând, atunci când îl semnează, el acceptă să cedeze o serie de drepturi precum

dreptul de a comite o crimă în schimbul dreptului de a fi apărat de eventuale abuzuri sau crime ale celor

mai puternici decât "semnatarul" contractului. Ar putea părea că acest schimb de servicii este unul

realizat fără costuri, că este doar un schimb de drepturi, prin care cedez o serie de drepturi în favoarea

unora mai avantajoase. Însă pentru ca statul să îmi garanteze respectarea acestor drepturi recent

106Murray Rothbard – Power and the Market, capitolul 1: Defense Services on the Free Market.

50

câştigate prin contract el va trebui să pună în funcţiune un aparat birocratic menit să consolideze aceste

drepturi şi eventual să adauge altele noi, aparat birocratic care trebuie finanţat din impozite. Rothbard

ar putea spune că dacă ar exista o piaţă liberă, aceste servicii de apărare ar putea fi desfăşurate de firme

private, iar costurile pentru aceste servicii ar fi mai mici decât cele pretinse de stat şi astfel ar scădea

impozitele cetăţenilor.

În final, un al treilea argument ce poate fi adus este de ordin metodologic. Mises şi

Rothbard dau o încărcătură semnatică peiorativă conceptului de "violenţă a statului", spre exemplu

discutând problemele aduse de impozite, nu însă şi beneficiile sau discutând beneficiile pentru a le

respinge ulterior.

Ideea principală a contraargumentelor mele rămâne aceasta a motivului pentru care

cetăţenii nu ar alege să plătească. Nu exclud varianta în care cetăţenii sunt forţaţi să îşi plătească

impozitele, variantă susţinută atât de Mises cât şi de Rothbard, dar subliniez o nunaţare, aceea că pot

exista cazuri în care cetăţenii consideră prea mari costurile de achiziţionare a serviciilor oferite de firme

private, variantă în care ar putea beneficia de sisteme private de protecţie. Pentru că există şi cetăţeni

nemulţumiţi de impozite, o variantă de satisfacere a ambelor categorii de contribuabili este aceea a unui

sistem mixt, atât public cât şi privat. Pentru configurarea unui astfel de sistem este necesară doar

privatizarea unor sectoare de stat sau acordarea posibilităţii de înfiinţare a unor firme care să ofere

serviciile pe care le obsevă şi statul.

Aşadar, un alt punct de vedere din care voi evalua cota unică de impozitare de 16 % din

România este acela al echităţii impozitelor pentru contribuabilii români.

3.3.2. Criterii pentru o bună aplicare a cotei unice

Plecând de la perspectivele aduse în discuţie de Friedrich A. Hayek şi Murray Rothbard în

acest articol, în cele ce urmează voi încerca să formulez o serie de criterii pe baza cărora o cotă unică

de impozitare poate fi aplicată cu succes. Bineînţeles, nu pretind că rezultatele acestui subcapitol pot fi

formulate ca recomandări pentru o guvernare sau alta în ideea aplicării cotei unice. Desigur, ceea ce

urmăresc este să formulez o serie de criterii pentru a putea analiza situaţia cotei unice din România, iar

modul de formulare a acestora ar putea apărea ca fiind recomandări pentru o bună aplicare a acestui

sistem fiscal, însă scopul formulării criteriilor este destinat strict analizei. Pentru o bună aplicare a cotei

51

unice, în general, guvernanţii trebuie să ţină cont de mai multe aspecte macroeconomice ale ţării

respective şi de anumite aspecte legate de reacţia contribuabililor faţă de o astfel de măsură.

O serie de criterii care pot fi luate în seamă în cele ce urmează sunt furnizate de Chris

Edwards107 care îşi structurează articolul cu scopul de a furniza criterii pentru o guvernare care ia în

calcul reducerea rolului său în viaţa economică şi privată.

În analiza pe care Edwards o face sistemului fiscal american, el aduce în discuţie acele criterii

care, coroborate, pot duce la o micşorare a rolului statului în economia asutriacă. Pentru a ajunge la

ceea ce numeşte limitarea guvernării108 el structurează măsurile pe care ar trebui să le ia o administraţie

pentru ca rolul statului să se diminueze în două categorii.

Prima, numită „simplificare” conţine elemente precum: reducerea timpului necesar

administrării109, o mai bună putere de decizie economică110, mai puţin erori guvernamentale privitoare

la plătitorii de taxe111 şi o mai mică rată a evaziunii fiscale şi a evitării plătirii taxelor112. Din acestea voi

alege un singur criteriu pentru că el poate fi folosit în analiza propusă şi voi elimina restul criteriilor din

cauza greutăţii măsurării modului în care cota unică a fost aplicată şi a spaţiului redus destinat lucrării

de faţă. Astfel, am ales să folosesc ultimul criteriu din cele enumerate mai sus, anume rata evaziunii

fiscale şi a evitării plătirii taxelor,pentru că în acest sens există date oficiale, măsurate ştiinţific.

Cea de-a doua categorie, numită „eficienţă” are în vedere tot patru elemente: micşorarea taxelor

marginale113, reducerea gradului de impozitare asupra economisirii şi investirii, tratamentul egal al

industriilor, activelor şi investiţiilor, creştere economică mai mare şi venituri mai ridicate. Din motive

similare celor enumerate mai sus, dintre cele patru criterii tocami enumerate le voi alege pe ultimele

două (tratament egal şi venituri mai mari către bugetul de stat).

Potrivit lui Edwards, aceste două categorii care conţin criteriile enumerate mai sus vor duce la

lmitarea acţiuunii guvernului prin „o mai bună vizibilitate a taxelor astfel încât populaţia să măsoare

mai bne costurile guvernării”, baze de impozitare mai puţine şi care să crească mai lent pentru a putea

astfel să controleze povara impozitării per ansamblu, tratamentul egal al cetăţenilor şi finalizarea

107Chris Edwards – Options for Tax Reform in Policy Analysis no. 536, 24 februarie 2005, http://www.cato.org/pubs/pas/pa536.pdf

108"limited government", ibidem, p. 3109"reduced time and expense for administration, planning and enforcement", idem110"better economic decisionmaking", idem111"fewer taxpayer and government errors", idem112"less tax avoidance and evasion", idem113"lower marginal tax rates", idem

52

ingineriilor sociale în codul fiscal prcum şi maximizarea ariei private şi a libertăţilor civile.

3.4. Concluzii

Pentru că nu am încercat să demonstrez o teză anume, toată această dezbatere este utilă în

contextul în care am anunţat în debutul capitolului că pentru analiza finală a cotei de 16 % din România

este necesară configurarea de criterii şi puncte de vedere din care acestă opţiune fiscală realizată de

politicieni să fie analizată. În încheiere voi enumera criteriile pe care le voi folosi în capitolul următor,

criterii desprinse atât din dezbaterea prezentă în capitolul anterior cât şi din acest capitol.

1. Aplicarea conceptului de dreptate socială în legislaţia privitoare la fiscalitate

2. Efectele cotei unice asupra investiţiilor şi economisirii

3. Efectele cotei unice de 16 % asupra volumului încasărilor la bugetul de stat

4. Efectele cotei unice asupra modului de alocare a resurselor financiare în societate

53

Capitolul IV. Analiza finală a cotei unice de 16 %

4.1. Implementarea cotei unice în context internaţional

Anii '90 au marcat la nivel internaţional o schimbarea a viziunii asupra fiscalităţii. Primele

două state est-europene care au implementat măsura introducerii unei cote unice de impozitare au fost

Estonia în 1993 şi Letonia în 1997. Autorităţile estoniene şi letone au adoptat în anii menţionaţi rate de

impozitare de 26 % şi respectiv 25 %. Acesta a constituit un început al modificărilor percepţiei

guvernelor din Europa de Est asupra conceptului filosofic de dreptate socială, precum şi un început

privind modificarea abordării problemelor macoreconomice. După anul 2000, cel puţin alte patru state

au aplicat acest sistem fiscal. Este vorba despre Rusia, care în anul 2000 a implementat o cotă unică de

13 %, Ucraina care începând cu 2003 a ales să impoziteze tot cu 13 % veniturile contribuabililor,

Slovacia care a ales o cotă de 19 % în anul 2004 precum şi România care începând cu anul 2005 a ales

o cotă de 16 %. De asemenea, potrivit unei propuneri a Societăţii Academice Române de modificare a

Codului Fiscal românesc114, Polonia a început să discute în 2005 această variantă a cotei unice la

iniţiativa premierului, iar la iniţiativa Opoziţiei, autorităţile şi politicenii cehi au luat în considerare

această variantă.

Contextul internaţional şi cu precărere cel central şi est – european este reprezentat aşadar

de dezbateri privitoare la oportunitatea implementării cotei unice de impozitare. România nu a făcut

excepţie de la ceea ce s-a dovedit a fi ulterior o mişcare mai largă de politică fiscală şi a adoptat acest

sistem fiscal începând cu debutul anului 2005 când Alianţa D.A. PNL – PD a câştigat alegerile cu un

program de guvernare care conţinea referiri explicite la această preconizată schimbare a sistemului

fiscal. Ar fi interesant de discutat de asemenea, ce impact a avut această propunere electorală asupra

114 Societatea Academică Română, Adevărata revoluţie fiscală: Impozitul pe venit cu cota unică ('Flat tax') in Rapoarte asupra Guvernării, http://www.sar.org.ro/files_h/docs/advocacy/flat_tax.pdf

54

alegătorilor şi de ce susţinere populară s-a bucurat una din puţinele puncte ale programelor electorale

discutate în timpul campaniei din anul 2004. O idee ce poate fi desprinsă din faptul că aliaţii au câştigat

alegerile poate fi aceea că electoratul a dorit impozite mai mici, iar argumentele Puterii de la acea

vreme potrivit cărora persoanele cu venituri ridicate sunt doatori să plătească şi pentru cei cu venituri

reduse nu au avut un ecou în majoritatea votanţilor. Desigur, este posibil ca această idee să nu aibă

suport real deoarece este probabil ca motivele pentru care Alianţa a câştigat alegerile în 2004 să nu aibă

o legătură nici măcar directă la sistemul fiscal propus. Dar, pentru analiza propusă în spaţiul acestui

capitol, argumentele aduse de politicieni sunt relevante.

Potrivit Programului de Guvernare115, "viziunea Guvernului României în domeniul politicii

fiscale este centrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi orientativ al impozitelor şi taxelor, în scopul

creşterii şi dezvoltării economice, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc116".

De asemenea, "reforma legislaţiei fiscale impune reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor

acordate la plata impozitelor şi a taxelor, cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri,

îmbunătăţirii competiţiei şi lărgirii bazei de impozitare.117" De asemenea, constructorii programului de

guvernare propun ca principale caracteristici relaxarea fiscalităţii asupra muncii, venitului şi

capitalului, scăderea ratelor de contribuţii la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de

competivitate fiscală, al reducerii economiei subterane118 Pentru a realiza aceste deziderate, guvernanţii

au redus impozitul pe profit de la 25 % cât a fost până la sfârşitul anului 2004, la 16 % începând cu

anul 2005. De asemenea, pentru atragerea de investiţii străine directe, Guvernul României a aplicat o

singură rată de impunere, atât pentru impozitul pe venit cât şi pentru impozitul pe profit119.

4.2. Dreptatea socială din Codul Fiscal

Pentru că în finalul capitolului VI am configurat o serie de coordonate şi criterii de natură

filosofică şi economică pe care îmi propuneam să le folosesc în acest capitol, voi apela la aceste criterii

pentru a contiua analiza de faţă.

115 Program de Guvernare 2005 – 2008, http://www.guv.ro/obiective/pg2005-2008/program-de-guvernare.pdf116 ibidem., p. 58 117 idem118 ibidem, p. 60119 idem.

55

Primul dintre aceste criterii menţionate se referea la modul în care înţeleg autorităţile

române concepul filosofic de dreptate socială şi cum aplică în legislaţia fiscală viziunile care derivă din

acesta.

În acest punct voi discuta două aspecte privitoare la dreptatea socială implictiă în concepţia

politicenilor Puterii, adepţi ai cotei unice, referitoare la dreptatea socială. Primul aspect pe care îl voi

discuta este cum rezidă acest concept din Programul de Guvernare, iar al doilea aspect priveşte

modalitatea în care apare acesta în Codul Fiscal, la implementarea Programului.

Potrivit unui principiu pe care se fundamentează politica fiscală, "principiul egalităţii de

tratament fiscal"120, subiecţii economici care îndeplinesc funcţii economice similare, într-un orizont de

timp stabilit, vor fi trataţi în mod identic, din punct de vedere fiscal, independent de orice alte criterii de

diferenţiere a lor.

Modul de formulare a principiului egalităţii de tratament fiscal ilustrează cu exactitate acea

concepţie de dreapta privind absenţa discriminării în aplicarea tratamentului fiscal. De altfel, prin

implementarea cotei unice, autorităţile române au eliminat ceea ce teoreticienii de factură liberală

numesc prin discriminarea modului în care resursele sunt distribuite. De altfel, dacă luăm în

considerare un argument adus de Rothbard într-una din lucrările sale121 potrivit căruia impozitul

proporţional este inechitabil pentru că toţi cetăţenii plătesc, prin cota unică, sume diferite pentru

aceleaşi servicii oferite de stat, se va putea conchide că, în această formulă, cota de 16 % rezolvă poate

rezolva şi este adaptabilă ambelor principii – socialist şi liberal – asupra dreptăţii sociale.

Explicaţia pentru această teză constă în următoarele: pe de o parte, într-o etapă iniţială, se

poate spune că aplicarea cotei unice elimină ceea ce acuză susţinătorii acestui sistem fiscal proporţional

când se referă la inegalităţile pe care le aduce cu sine impozitul progresiv, discriminarea. Motivul

acestui lucru constă în ideea că ar fi nedrept ca cei cu venituri considerabil mai ridicate să plătească mai

mult decât cei cu venituri scăzute. Pe de altă parte, adepţii cotei progresive susţin că este drept ca cei cu

venituri mai mari să plătească mai mult, decât cei săraci. Cum susţinătorii cotei unice se află la Putere

şi au aplicat cota unică de 16 % problema acestora pare a se fi rezolvat. Potrivit concepţiei invocate, ei

120Ibidem, p. 59121Murray Rothbard – Power and the Market, p. 1057 şi urm.

56

ar trebui să fie mulţumiţi că această cotă îşi face efectul şi elimină din punctul lor de vedere

nedreptăţile generate de sistemul fiscal proporţional.

Pe de altă parte, susţinătorii progresivităţii sunt nemulţumiţi de faptul că toţi plătesc aceeaşi

cotă. Problema care apare aici este aceea că cei cu vederi de stânga, fie aceştia politiceni, fie teoreticeni

sau filosofi, nu au dreptate să fie nemulţumiţi dacă ar fi fideli concepţiei promovate pentru că omit o

idee proprie foarte clară. Cota unică nu elimină prin aplicarea sa principiul socialist potrivit căruia cei

bogaţi ar trebui să plătească mai mult. Dimpotrivă, acest principiu este păstrat în continuare deoarece

suma obţinută în urma aplicării cotei de 16% la un venit de un miliard de lei este mai mare decât suma

obţinută din aplicarea aceleiaşi cote asupra unui venit de 10 milioane de lei. Cu alte cuvinte, cota unică

satisface în continuare principiul socialist care reclamă nivele de fiscalitate diferenţiate, în funcţie de

venituri. Suma plătită de cei cu venituri ridicate este mai mare decât suma plătită de cei cu venituri

scăzute.

Mai mult, o cotă unică aduce o rafinare a principiului socialist menţionat anterior deoarece

ea se aplică fiecărui venit astfel încât conceptul de dreptate socială este îndeplinit pas cu pas. Concret,

în condiţiile aplicării cotei progresive existau mai multe praguri în interiorul căruia existau persoane cu

venituri mai mari sau mai mici. Suma plătită de aceste persoane era diferenţiată în funcţie de venituri

astfel încât cei care aveau un venit mai mic plăteau mai puţin decât cei care aveau un venit mai mare,

dar care nu trecea la pragul următor. Cu aplicarea cotei unice, suma reţinută este în continuare

"personalizată", adaptată fiecărui caz.

În concluzie, susţinătorii cotei progresive nu au motive întemeiate să obiecteze la

implementarea cotei unice de impozitare pentru că aceasta conservă principiul invocat, ca aceia cu

venituri mai mari să plătească mai mult decât cei cu venituri considerabil mai mici.

Date fiind revendicările atât a reprezentanţilor stângii, cât şi a reprezentanţilor dreptei, se

poate spune că acest sistem fiscal respectă principiile pe care au crescut aceste revendicări. Desigur, ar

mai putea fi conturate obiecţii din partea stângii radicale sau a dreptei radicale pe care sistemul fiscal

proporţional nu le poate reziolva. Stânga radicală ar putea spune că nu contează faptul că bogaţii

plătesc mai mult decât săracii şi că este nevoie ca ei să plătească mult mai mult, eventual ar fi necesar

ca persoanelor cu venituri mari să le fie confiscate bunurile şi naţionalizate proprietăţile pentru a le

57

distribui celor din clasa proletară. Cota unică nu poate satisface această cerinţă după cum nu poate

satisface cerinţa adepţilor liberalismului radical care ar putea cere un sistem fiscal în care toate

persoanele să cotizeze la bugetul de stat cu o sumă fixă tocmai pentru a elimina inegalităţile provocate

de cota unică. Totuşi, pentru reprezentanţii moderaţi ai stângii şi dreptei, cota unică poate fi considerată

justificat ca fiind dreaptă din punct de vedere social.

4.3. Rezultate economice după aplicarea cotei unice

Unul din punctele de conflict la nivelul disputei politice şi teoretice între susţinătorii cotei

progresive şi a celei proporţionale este legat de nivelul încasărilor bugetare. Pe de o parte, susţinătorii

perspectivei socialiste pot reclama faptul că o cotă unică micşorează volumul impozitelor percepute de

la cei cu venituri ridicate şi diminuează încasările bugetare, iar pe de altă parte, susţinătorii cotei unice

sunt de părere că, dimpotrivă, rolul cotei unice este de a produce o relaxare fiscală care, coroborată cu o

mai atentă colectare a taxelor, să ducă la încurajarea agenţilor economici să îşi plătească taxele pe care

de obicei încercau să le evite recurgând la mijloace legale prin care să evite plata taxelor sau recurgând

pur şi simplu la evaziune fiscală. Rolul cotei unice ar fi aşadar de a creşte numărul participanţilor de pe

piaţă care să plătească taxele pe motiv că plata acestor taxe mai mici nu se repercutează negativ asupra

întreprinderii economice administrate.

Primul aspect care poate fi semnalat în acest punct este acela că dacă numărul persoanelor

care aleg să treacă în legalitate prin plătirea impozitelor este mai mare decât atunci când aceste taxe

erau configurate după un principiu proporţional, atunci nivelul intervenţiei statului în economie este

mai scăzut într-un sistem fiscal proporţional decât într-unul progresiv. Acest lucru este desigur valabil

în condiţiile în care cota unică implementată este mai mică decât impozitul progresiv perceput anterior.

În caz contrar, simpla aplicare a cotei unice nu poate duce la majorarea volumului încasărilor la bugetul

de stat. Desigur, nu poate fi ignorat nici factorul coercitiv. Dacă instituţiile care se ocupă de

administrarea fiscală impun măsuri stricte agenţilor economici, atunci este probabil ca într-un sistem

fiscal proporţional acestea să crească.

58

În România implementarea cotei unice a dus la o creştere a volumul încasărilor la bugetul

de stat. Potrivit unui raport al Societăţii Academice Române122 (S.A.R.), volumul încasărilor la bugetul

de stat a crescut în perioada 1 ianuarie – 16 aprilie 2006 comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut,

2005. Creşterea reală123 a veniturilor la buget în perioadele menţionate a fost structurată în raportul

S.A.R. pe mai domenii în funcţie de sursa care a adus fonduri către buget.

În privinţa impozitului pe venit provenit din cota unică, creşterea a fost de aproximativ 500

milionane de lei noi (RON) în primul trimestru al anului 2006 comparativ cu aceeaşi perioadă a anului

2005, de la sub 2.000 milioane RON la aproximativ 2.500 milioane RON. De asemenea, încasările

bugetare din impozitul pe profit au crescut la sub 2.000 mil. RON şa peste 2.250 mil. RON în perioada

menţionată. Totodată, mulţi dintre indicii luaţi în calcul în raport au crescut însă această creştere poate

fi irelevantă din punctul nostru de vedere în condiţiile în care impozitul a rămas nemodificat. Este cazul

încasărilor provenite din Taxa pe Valoare Adăugată (T.V.A.) care a rămas neschimbată în ultimii ani

(19 %), dar încasările au crescut într-o oareceare măsură. Acesta poate fi rezulatul unei colectări

îmbunătăţite sub aspectul eficienţei a taxelor către buget prin înăsprirea măsurilor coercitive.

Am prezentat până aici date privitoare la încasările bugetare din cota unică în

perioade în care cota unică era implementată deja. Pentru a avea o imagine clară asupra cotei unice de

impozitare sunt necesare date în perioade în care sistemele fiscale sunt diferite. Astfel, potrivit

raportului semnat de Sorin Ioniţă, Produsul Intern Brut a întregistrat în anul 2005 un volum de

aproximativ 80 de miliarde de euro, în creştere faţă de valoarea înregistrată în 2004, de sub 60 de

miliarde de euro.

De asemenea, potrivit unui comnunicat remis la începutul lunii iunie 2006 de Ministerul

Finanţelor Publice, în primele cinci luni ale anului 2006, comparativ cu perioada similară a anului

2006, "încasările bugetare (inclusiv bugetele locale) au fost de 38, 97 miliarde de lei, în creştere

nominală cu 21,2 % şi reală de 12,7 %. Veniturile bugetare de stat au înregistrat cea mai mare creştere,

de 23,3 % în termeni nominali, faţă de primele cinci luni din 2005. Impozitul pe venit şi salarii a

consemnat cel mai mare ritm de ccreştere, de aproape 33 %. Creşterea se datorează în principal

122 Sorin Ioniţă – Adevarul despre cota unică in SAR Policy Brief, no. 18, mai 2006, http://www.sar.org.ro/Policy%20memo18.pdf, p. 2

123 Matematic, creşterea reală a veniturilor la bugetul de stat se obţine din diferenţa între volumul total al încasărilor şi rata inflaţiei, de 9% în perioada menţionată.

59

majorării la nivelul cotei unice de 16 % aimpozitului pe dividende, dobânzi bancare şi câştiguri din

tranzacţii imobiliare comparativ cu cotele diferenţaite de 1 % şi 10 % folosite în aceeaşi perioadă a

anului trecut.124

Privitor la efectele cotei unice asupra investiţiilor, datele remise de Agenţia Română pentru

Investiţii Străine (A.R.I.S.) sunt relevante. Potrivit instituţiei, "investitiile făcute în România în

perioada ianuarie-iulie 2005, au atins un volum de 750 milioane USD la un număr total de 56 proiecte,

faţă de 40 proiecte în aceeaşi perioadă a anului 2004, ce au însumat o valoare de 628 milioane USD.

Comparativ cu perioada ianuarie-iulie 2004, numărul de proiecte a crescut cu 16 în perioada ianuarie-

iulie 2005, iar valoarea investiţiilor cu 132 milioane USD"125.

4.4. Reducerea rolului statului în economia românească

Pentru a vorbi în general despre reducerea rolului statului în economie, este necesar a se

ţine seama de mai multe aspecte care ar putea influenţa răspunsul la o întrebare de acest gen. Astfel,

trebuie întâi analizat care sunt domeniile în care statul intervine cu reglementări menite să îngrădească

activitatea economică şi schimburile şi, în al doilea rând este necesară o evaluare a acestor norme şi

reglementări pentru ca în final să poată fi emise măsuri menite să schimbe acestă situaţie. Totodată,

sunt necesare discuţii care să ia în calcul gradul de liberalizare a pieţelor şi de birocratizare. O

birocraţie complexă, excesivă, nu poate să fie decât restrictivă asupra libertăţii cetăţenilor.

Desigur, în acest capitol am vorbit despre efectele pe care le-a avut implementarea cotei

unice de impozitare asupra economiei româneşti discutând întâi despre dreptatea socială şi apoi despre

aspectele macroeconomice. Restricţiile la nivel economic pot de asemenea să dea o măsură a nivelul de

libertate pe care îl au cetăţenii atunci când efectuează schimburi sau tranzacţii. Unul din aspectele

importante ale analizei asupra rolului pe care îl are statul într-o economie de piaţă este modul de

gestionare a sistemului fiscal. Acest sistem poate bunăoară să ducă la trecerea de la capitalism şi

124 apud. "Încasările statului la bugetul de stat au urcat cu 28 % în luna mai", Ziarul Financiar, 7 iunie 2006125 Agenţia Română pentru Investiţii Străine, "Crestere cu 19% a investitiilor directe cu impact semnificativ in economie

(conform Legii 332/2001), in primele 7 luni ale anului 2005, comparativ cu aceeasi perioada din 2004", 3 august 2005, http://www.arisinvest.ro/level1.asp?ID=354&LID=1

60

democraţie la socialism. Impozitele pot de asemenea să ne arate care în ce măsură intervine statul în

economie prin elucidarea gradului de libertate de acţiune pe care aceste impozite îl lasă cetăţeanului la

dispoziţie. Date fiind aceste consideraţii pe care le-am argumentat de-a lungul lucrării de faţă şi pentru

că actuala cotă unică este mai mică decât impozitele progresive din precedentele legislaturi, se poate

spune justificat că implementarea cotei unice reprezintă o reducere a rolului statului în economie.

Bineînţeles că, întregul sistem fiscal este mult mai elaborat, nu presupune doar o singură taxă aşa cum

sugerează şi numele de "cotă unică", ci prevede o serie de alte taxe pentru care ar trebui realizate

analize similare astfel încât să se răspundă la o întrebare mult mai generală, dacă, rolul statului a fost

redus prin reforma fiscală începută la debutul anului 2005.

61

Capitolul V. Reacţia pieţei imobiliare la creşterea impozitului – studiu de caz -

5.1. Introducere

Pentru cele două studii de caz pe care mi le-am propus să le expun în acest capitol voi apela

doar la o singură teorie asupra efectelor pe care le au în general intervenţiile fiscale ale statului asupra

pieţei. Motivul conceperii capitolului de faţă este datorat nevoii de exemplificare a situaţiilor concrete

în care se pot găsi diverse pieţe în faţa majorării unor taxe sau în cazul înfiinţării unor impozite. Mă voi

referi astfel la reacţia pieţei imobiliare din Bucureşti după ce guvernul a decis majorarea impozitului pe

profit.

5.2. Piaţa imobiliară, blocată de majorarea impozitului pe tranzacţii

La sfârşitul anului 2004, autorităţile române au hotărît modificarea Codului Fiscal şi

implementarea unor măsuri despre care se spera că vor "asigura un rol stimulativ şi orientativ al

impozitelor şi taxelor, în scopul creşterii şi dezvoltării economice, al consolidării fiscale şi al

dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc”126. Printre măsurile adoptate în respectiva variantă de Cod Fiscal

s-au numărat majorarea impozitului aplicat asupra profitului obţinut de persoanele fizice din

tranzacţiile imobiliare speculative de la 1% la 10 %127.

Pentru a defini ce înseamnă venit speculativ, iniţiatorii noului Cod Fiscal au apelat la o 126 cf. Programul de Guvernanre, cap. 12. Politica fiscal - bugetară127 Codul Fiscal, Titlul II Impozitul pe profit, Cap. III. Aspecte fiscale internaţionale, art. 30 Venituri obţinute de persoane

juridice străine din proprietăţi imobiliare şi din vânzarea – cesionarea titlurilor de participare, alin. (5), v. Anexa 1

62

delimitare de timp dat fiind că, de regulă, speculaţiile se realizează într-un interval redus temporal

pentru a fi rentabile şi a se constitui ca o activitate curentă. Impozitul nu se aplică tuturor celor care

tranzacţionează pe piaţa imobiliară, ci numai persoanelor care doresc să obţină un profit rapid şi care

speculează evoluţia fluctuaţiei raportului dintre cerere şi ofertă pentru a dobândi acest profit. Impozitul

nu se aplică pe valoarea totală a venitului încasat. Persoanele care vând un imobil sau un teren în mai

puţin de 2 ani de la achiziţionarea acestuia vor trebui să plătească diferenţa între preţul plătit pentru

achiziţionare şi preţul obţinut în urma vânzării.

Pentru o formulare mai clară, voi spune că dacă o persoană cumpără un imobil la preţul de

50.000 de euro şi îl vinde în mai puţin de doi ani cu 60.000 de euro, atunci statul va reţine suma de

1.000 de euro care reprezintă 10% din 10.000 de euro, cât este diferenţa dintre preţul de achiziţie şi

preţul de vânzare.

În primul rând, problemele care se ridică în acest caz sunt legate de motivele pentru care nu

toate tranzacţiile de pe piaţa imobiliară sunt impozitate. Această chestiune generează pe de o parte o

problemă legată de concepţia autorităţilor asupra conceptului de dreptate socială, iar pe de altă parte

este posibil ca motivele pentru care autorităţile româneşti au ales să impoziteze numai tranzacţiile

speculative ar putea fi de sorgine economică. Aşadar, este posibil ca autorităţile să nu fi avut o anumită

concepţie, derivată dintr-o viziune asupra politicilor publice implementată, ci să fi ţinut cont de o serie

de cerinţe economice precum necesitatea creşterii încasărilor bugetare sau recomandarea Fondului

Monetar Internaţional (F.M.I.) de a majora taxele pentru a micşora ecartul dintre veniturile şi

cheltuielile estimate.

În cele ce vor urma, voi lua în calcul toate aceste variante pentru a determina motivele care

au stat la baza acestei creşteri a impozitului pe profitul obţinut din tranzacţiile imobiliare speculative.

Voi explica de asemenea reacţia pieţei imobiliare la această majorare a impozitului.

5.2.1. Impozitul pe profit, sub aspect filosofic

Din perspectivă filosofică, impozitul pe profitul obţinut din tranzacţiile imobiliare

speculative poate fi înţeles sub două aspecte. Pe de o parte, din punctul de vedere al dreptăţii sociale,

înţeleasă sub aspect socialist, pentru că impozitul în cauză se aplică numai pentru tranzacţiile

63

speculative, se poate spune justificat că această cotă de 10 % este una dreaptă deoarece se aplică numai

persoanelor, fizice sau juridice, care au venituri mari şi aduce astfel încasări la bugetul de stat care pot

fi ulterior redistribuite categoriilor dezavantajate. Impozitul de 10 % nu se aplică şi persoanelor care fac

o investiţie în achiziţionarea unui imobil sau a unui teren. Se poate aprecia că această categorie de

participanţi pe piaţă este una cu venituri mai mici deoarece se poate estima că agenţii speculatori obţin

profituri consistene în comparaţie cu cei care vând o singură dată la câţiva ani un bun imobiliar.

Aşadar, aplicarea acestui impozit nu poate fi decât unul benefic şi moral aplicat pentru societate în

anasamblul său deoarece creşte volumul încasărilor bugetare şi permite alocarea de noi resurse

financiare pentru acele categorii defavorizate.

Aducând un nou element în discuţie, acela că majorarea de la 1% la 10 % a impozitului pe

profitul obţinut din tranzacţii speculative este doar o etapă din întreaga politică preconizată de

autorităţi, de a creşte de la 1% la 16% acest impozit. Desigur, motivul de a creşte la 16% acest impozit

este unul care ţine cont de anumite aspecte ce pot fi evaluate ca făcând parte dintr-o politică mai

degrabă de dreapta decât de stânga. Această aliniere a impozitelor pe profit, acestă introducere a cotei

unice poate fi gândită ca implicând o concepţie care contravine perspectivei socialiste în care cei cu

venituri reduse trebuie să plătească impozite mai mici pentru ca taxele să fie juste. Însă, strict acest

aspect al impozitului de 10 %, care se preconizează a fi majorat începând cu luna iulie 2006 la 16 %,

este unul benefic cu condiţia ca acele categorii de agenţi care participă la efectuarea de tranzacţii pe

piaţa imobiliară să fie acea categorie care are şi venituri mai mari decât restul categoriilor.

Aşadar, sub aspect socialist, majorarea impozitului pentru categoria sau categoriile de

participanţi la piaţă este unul benefic şi este şi drept din punct de vedere social. Totodată, pentru că

această categorie a speculatorilor este una minoritară, deţinând între 10 % şi 20 % din totalul

tranzacţiilor efectuate pe piaţa imobiliară128, se poate spune că măsura de ridicare a impozitului de la

1% la 10% îndeplineşte şi formal condiţiile unei taxe progresive. Când spun „formal”, mă refer la

structura unei societăţi în funcţie de venituri, contribuabilii cu venituri ridicate fiind numeric minoritari

faţă de cei cu venituri mici.

Sub celălalt aspect, de sorginte liberală, de dreapta, modificarea cotei impozitului, de la 1%

la 10%, poate fi înţeleasă ca reprezentând un prim pas către egalizarea tuturor impozitelor pe profit şi

aducerea lor la o cotă unică de 16%. De asemenea, majorarea impozitelor în scopul egalizării acestora

poate fi interpretată în acest caz şi ca eliminare a subvenţiilor. Faptul este important pentru că 128 cf. "Impozitul pe tranzacţii poate revigora vânzările de case", Capital, 23 februarie 2005

64

principiul dreptăţii sociale invocat de gândirea de dreapta este acela că este discriminatoriu şi nedrept

ca un contribuabil să plătească un impozit mai mic decât un altul. Eliminarea subvenţiilor subînţelege

acest principiu, însă în cazul de faţă am vorbit despre egalizarea impozitelor din profiturile provenite

numai dintr-un tip de tranzacţii imobiliare, este vorba despre cele speculative, şi nu a tuturor

veniturilor, indiferent dacă provin din tranzacţii speculative sau nu. Aşadar, am putea vorbi despre

egalizarea impozitelor însă în cadrul acestei pieţe autorităţile menţin un impozit mai mic,

defavorizându-i din punct de vedere social pe cei care obţin venituri din speculaţii imobiliare.

Motivele pentru care autorităţile au luat această decizie pot fi de mai multe feluri. Unul din

acestea ar putea fi constituit de dorinţa politicenilor de a nu fi impopulari şi de a nu provoca

nemulţumirea oamenilor obişnuiţi, neangrenaţi în tranzacţii speculative, dar care sunt implicaţi în

tranzacţii imobiliare.

În acest subcapitol am urmărit explicarea teoretică a modului de majorare a impozitului pe

profitul obţinut din tranzacţii speculative pe piaţa imobiliară şi am încercat să explic totodată cum pot fi

interpretate aceste acţiuni ale autorităţilor române plecând de la o anumită înţelegere a conceptului de

„dreptate socială”.

În subcapitolul următor voi încerca să explic ce efecte a avut majorarea acestui impozit de

la 1% la 10 % asupra pieţei imobiliare şi care ar fi considerentele pentru care piaţa imobiliară s-a blocat

pentru o perioadă considerabilă de timp în luna martie 2005.

5.2.2. Impozitul pe profit, sub aspect economic

Piaţa maximizează utilitatea socială deoarece fiecare agent care acţionează pe piaţă

foloseşte acest cadru ca pe o platformă prin intermediul căruia îşi maximizează câştigul. Dacă pe

această piaţă se intervine şi agentul nu mai acţionează liber, atunci utilitatea obţinută de respectivul

agent scade şi, odată cu aceasta, scade şi utilitatea socială a pieţei. Aceasta este una din opiniile lui

Rothbard129 referitoare la intervenţia statului într-o economie de piaţă prin reglementări menite să

limiteze acţiunile agenţilor participanţi la schimburile economice specifice. În cele ce urmează, voi

încerca să determin în ce mod a fost afectată piaţa imobiliară din România prin majorarea impozitului

129Murray Rothbard – Man, Economy and State, p. 1057 şi urm.

65

pe profitul obţinut din tranzacţii imobiliare speculative în prima jumătate a anului 2005 şi ce anume a

condus la blocarea schimburilor de pe această piaţă.

Blocarea pieţei imobiliare din România în luna martie a anului 2005 a survenit după ce

autorităţile române au anunţat că un impozit pe profit pe care îl plătesc agenţii imobiliari va fi majorat

de la 1% la 10 %. Pentru că anunţul care a fost dat publicităţii nu a fost urmat în scurt timp de o

clarificare a ceea ce era preconizat a fi această majorare, piaţa imobiliară a reacţionat astfel încât multe

din schimburile economice efectuate în sens speculativ nu au mai fost realizate. Acest lucru s-a

întâmplat datorită unei comunicări deficitare privind data de la care această reglementare fiscală ar fi

urmat să intre în vigoare. Prin urmare, mulţi agenţi imobiliari şi-au suspendat activitatea şi pentru că,

în mod obişnuit, o majorare a taxelor atrage după sine o majorare a preţurilor plătite de consumatori

pentru serviciile sau bunurile asupra cărora se aplică creşterea taxelor respective. De cele mai multe ori,

şi cu precărere în unităţile economice care utilizează un management ştiinţific, aceste majorări ale

preţurilor se realizează în baza unor studii economice specifice cum ar fi studiile de piaţă. Totodată,

aceste studii nu pot fi realizate în lipsa unor date concrete.

Din cele exprimate până în acest punct, se pot deduce o serie de efecte pe care le determină

de obicei creşterea fiscalităţii. Astfel, agenţii imobiliari au avut de suferit pierderi datorate

imposibilităţii de a configura un plan de afaceri în timp util pentru că nu au putut stabili preţul activelor

deţinute sau nu au reuşit să estimeze cu exactitate resursele financiare necesare achiziţionării de noi

active. De asemenea, majorarea taxelor duce la majorarea preţurilor, fapt care scade utilitatea socială a

pieţei de care vorbea Rothbard deoarece participanţii la aceste schimburi economice vor trebui să

plătească preţuri mai mari pentru aceleeaşi servicii.

În continuare, voi încerca să contruiesc un model de raţionament pe care îl folosesc agenţii

de pe piaţa imobiliară în urma majorării taxei pe profitul obţinut din tranzacţiile imobiliare speculative.

Astfel, în cazul în care un impozit este majorat, agenţii de pe piaţă pot raţiona în felul următor: dacă voi

face acest schimb economic şi voi câştiga 100 de unităţi de măsură (u.m.) de pe urma vânzării unui

imobil, atunci la un impozit de 10 % voi pierde 10 unităţi din total, cu 9 u.m. mai mult decât pierdeam

iniţial prin efectuarea unui schimb comercial, care era impozitat cu 1 %. Prin urmare, dacă de la o dată

anume va fi aplicată această reglementare, ar trebui să mă găbesc să fac acest schimburi comerciale, pe

care eu le programasem a avea loc pe parcursul unui an, până la data de 1 aprilie pentru a-mi menţine

aştfel câştigul estimat anterior.

66

Acest lucru este raţional din punct de vedere economic şi, dacă agenţii de pe o piaţă

afectată de această măsură vor avea resursele financiare să efectueze schimburile dorite, atunci aceste

schimburi programate anterior anunţului autorităţilor ar trebui să aibă loc până la data intrării în vigoare

a noii reglementări. Dar, este acest lucru posibil pe o piaţă în care condiţiile de efectuare a schimburilor

nu sunt reglementate, ci au loc atunci când există un acord, obţinut prin negociere ?

Primul răspuns la această întrebare ar fi unul afirmativ, deoarece toţi agenţii de pe piaţă,

exceptându-i pe cei care sunt iraţionali sau au o agendă ascunsă, doresc să îşi maximizeze utilitatea, în

cazul de faţă, profitul. Care este însă reacţia pieţei atunci când autorităţile anunţă majorarea, de la o

anume dată, indiferent care, a impozitelor pe profit ? Într-o primă etapă, agenţii economici interesaţi

vor intra pe piaţă oferind spre vânzare bunurile sau serviciile pe care le comercializează. Primii care

vor face acest pas sunt cei care vând produse sau servicii şi nu cei care le cumpără deoarece impozitul

se aplică numai pe profit, profit care se obţine prin vânzare sau prin revânzare şi nu prin cumpărare.

Deoarece vânzătorii vor face primii pasul pe piaţă, fiind interesaţi într-o măsură mai mare, oferta de

bunuri şi servicii ar trebui să crească faţă de ziua precedentă, spre exemplu, în care autorităţile nu

anunţaseră majorarea impozitelor pe venit. Tot în primă instanţă, preţurile pentru bunurile şi serviciile

oferite vor scădea datorită cererii mici înregistrate la deschiderea pieţei. Deoarece cumpărătorii

anticipează scăderea preţurilor, cererea va creşte, iar pe măsură ce tot mai mulţi cumpărători vor

observa oferta mare şi vor anticipa scăderea preţurilor, în timp, raportul dintre cerere şi ofertă va tinde

către un echilibru. Problema care apare însă aici este aceea dacă, la momentul efectuării unei tranzacţii,

preţul unui bun sau serviciu va atinge acel preţ rezonabil pentru ambele părţi intrate pe piaţă. Cu alte

cuvinte, în situaţia anterioară stabilirii unui preţ considerat echilibrat atât de cumpărători cât şi de

vânzători, ar putea exista un moment în care preţul să fie considerat, spre exemplu, prea mic pentru

vânzător. Şi acest lucru este problematic dată fiind probabilitatea scăzută ca vânzătorii să dorească

mereu să scadă preţul. Evident, acest preţ nu va scădea cu mai mult decât valarea anunţată a

impozitului pentru că vânzătorul intrat pe piaţă s-a angajat într-un schimb economic pentru a diminua

din pierderile provocate de impozitarea cu 10 % de la o anumită dată. Aşadar preţul stabilit prin

negociere va fi cu cel mult 9, (9) u.m. mai mic decât cel iniţial.

Prin analiza expusă până aici nu doresc să afirm că toţi agenţi economici care au dorit să

vândă au vândut la un preţ stabilit în acest fel şi nu doresc să afirm că nu există cel puţin un agent

economic care să nu fi vândut la preţul iniţial sau chiar la unul mai mare decât cel iniţial. Evident, în

cursul interacţiunii economice, agenţii pot fi influenţaţi de o o serie de factori printre care voi enumera:

67

lipsa informaţiilor corecte, priorităţi în realizarea deciziilor investiţionale precum şi alţi factori non-

economici precum invadarea ţării care găzduieşte platforma de tranzacţionare sau anunţul producerii

iminente a unui atac cu arme chimice. Astfel din urmă cazuri nu au fost luate în considerare.

Aceasta este o explicaţie motivelor pentru care s-a blocat piaţa imobiliară din România în

cursul anului 2005, an în care au fost introduse o serie de modificări ale Codului Fiscal ce au ridicat

pragul de impozitare de la 1% la 10% din profit.

Pe de altă parte, scenariul configurat până în acest punct este probabil să fi avut loc dacă nu

se ţine cont de o clauză, aceea că agenţii economici nu au anticipat aceste fapte, dintre care menţionez

numai scăderea preţurilor. Dacă însă agenţii ar anticipa scăderea preţurilor, atunci foarte puţini

vânzători de bunuri şi servicii ar intra pe platforma de comercializare pentru a vinde mai ieftin şi a

înregistra eventual pierderi. Un motiv în favoarea luării deciziei este acela că vânzătorii s-ar fi putut

gândi că nu are sens să încerce să-şi vândă produsele din moment ce preţul va scădea. Reamintesc că

principalul motiv pentru care vânzătorii sunt cei care intră pe piaţă şi provoacă astfel creşterea ofertei

este acela că ei doresc să realizeze acele acţiuni economice programate să se desfăşoare după data

intrării în vigoare a noii reglementări, acţiuni pe care le doresc realizabile până la acea dată din cauza

creşterii fiscalităţii. Astfel, motivele pentru care un vânzător nu ar intra pe piaţă în condiţiile descrise

sunt date de o evaluare a costurilor şi beneficiilor obţinute. Dacă pierderea estimată în urma vânzării

unui bun pe o piaţă cu preţuri mici, ar fi sub 10 % atunci vânzătorii ar putea încerca să vândă aceste

bunuri pentru a-şi „salva” astfel planul de afaceri. De asemenea, vânzătorii sunt cei care stabilesc un

preţ de plecare într-o negociere şi este posibil ca ei să aştepte majorarea impozitelor pentru a obţine un

profit mult mai mare în urma vânzărilor ulterioare datei anunţate. În aceste condiţii, pentru o perioadă

de timp mai scurtă sau egală cu perioada de timp până la care va intra în vigoare legea care prevede

majorarea impozitelor, piaţa ar înregistra un blocaj.

5.3. Concluzii

Blocarea unei pieţe pentru o perioadă de timp reprezintă un caz particular de reacţie pe care

o pot avea agenţii care efectuează schimburi comerciale. În cele mai multe cazuri acest lucru nu se

întâmplă, ce mai probabilă reacţie fiind aceea de majorare a preţurilor cu o sumă egală impozitului pe

care la rândul lor agenţii trebuie să îl plătească. De asemenea, o altă reacţie pe care o pot avea agenţii

68

este de a majora preţul de vânzare cu numai o parte din impozitul perceput urmând ca diferenţa să fie

trecută la capitolul pierderi. Şi acesta este un caz particular, în care agenţii aleg să nu majoreze preţurile

cu întregul cuantum al taxelor majorate, în condiţiile în care estimează că clienţii nu ar mai cumpăra

produsul oferit. În România aceasta este situaţia producătorilor de ţigări care şi-au majorat preţurile cu

numai 50% din cuantumul accizei pe care trebuie să o plătească pentru a nu determina cumpărătorii să

renunţe definitiv la fumat din cauza preţului prohibitiv.

Toate aceste exemple ilustrează modificarea comportamentului agenţilor economici la

intervenţia statului şi reprezintă ideea pe care o expunea şi Rothbard în debutul subcapitolului, aceea că

intervenţia statului prin impunerea de taxe şi impozite diminuează utilitatea socială a pieţei.

69

Capitolul VI. Concluzii generale

În această lucrare concepută nu prcum o teză prin prin care să încerc să demonstrez o teză

anume, ci ca pe o cercetare teoretică asupra cotei unice de impozitare de 16 % din România precum şi

asupra unor din problemele pe care anumite aspecte teoretice le ridică.

În primul rând, am încercat să cercetez dacă implementarea cotei unice a adus o reducere a

rolului statului în economia românească şi am apelat în acest sens la o serie de economişti printre care

se numără Ludwig von Mises şi Murray Rothbard care au tratat anumite probleme şi sub aspect

filosofic. În al doilea rând cota unică de impozitare implică o serie de probleme de natură filosofică

ridicate îndeosebi prin ceea ce reprezintă conceptul de dreptate socială în dezbaterea filosofică.

În al doilea rând, am mai căutat de asemenea să observ care sunt efectele economice ale

implementării cotei unice în ideea de a contura astfel o serie de puncte de vedere şi criterii din care să

analizez spre finalul lucrării modul în care aplicarea unei cote unice, în general, afectează economia de

piaţă dintr-o ţară, indiferent care ar fi aceasta. De altfel, capitolele II şi III au avut acest obiectiv, de a

formula acele criterii care să fie folosite în stabilirea unor concluzii în problema principală privind

reducerea rolului statului român în economia de piaţă. Aşadar, cele două capitole s-au constituit drept

spaţii de dezbatere pentru teme precum dreptatea socială şi efectele economice ale implementării cotei

unice - în cazul capitolul II – şi intervenţionismul fiscal – cum este cazul capitolului III.

Dezbaterea generată în capitolul II asupra conceptului filosofic de dreptate socială a avut

rolul de a contura o serie de puncte de vedere, de a formula acele argumente ce au putut fi aduse astfel

în discuţie în analiza dedicată cotei aplicate în România. Am luat aşadar în discuţie probleme legate de

dreptatea socială din modul socialist de a privi acest concept precum şi dintr-o perspectivă "austriacă".

Dezbaterea care a avut loc în capitolul III a avut de asemenea un rol, acela de a fixa o serie

de tipuri de argumente ce au putut fi astfel aduse în discuţie în capitolul destinat analizei cotei unice. În

finalul acestui capitol am avut în vedere formularea unor punct de vedere pentru analiza ce a urmat,

criterii care, de natură economică, au fost legate de nivelul încasărilor la bugetul de stat precum şi

nivelul investiţiilor.

De asemenea, în capitolul IV am luat în discuţie un caz particular de efect pe care

70

implementarea cotei unice de impozitare de 16 %, aplicată asupra profitului obţinut din tranzacţii

imobiliare speculative, l-a avut asupra celor agenţilor iobiliari prezenţi pe piaţa românească. Am

încercat să explic care au fost mecanismele de raţionare ale agenţilor şi de ce acestea au dus la blocarea

pieţei. Fiind un caz particular, cu o rată de ocurenţă mică, probabilitatea ca acest lucru să se constituie

ca un efect obişnuit pe care majorarea taxelor îl poate avea asupra economiei este destul de mică. Cele

mai probabile reacţii ale agenţilor prezenţi pe o piaţă, indiferent care, ar fi majorarea preţurilor pentru a

acoperi astfel pierderile provocare de creşterea fiscalităţii.

Prin cele expuse până în acest punct, conlcuzia privitoare la modul în care ar trebui înţeles

conceptul de dreptate socială cu aplicare la politica fiscală aplicată de o guvernare sau alta, poate fi

extrasă din modul în care am argumentat că sistemul proporţional de impozitare poate satisface atât

cerinţele susţinătorilor ideilor de stânga, cât şi cerinţele adepţilor politicilor liberale. Motivul pentru

care cota unică satisface cerinţele socialiste este dat de ideea că principiul potrivit căruia persoanele cu

venituri mai mari ar trebui să plătească mai mult decât cele cu venituri mai mici este îndeplinit.

Aplicarea unei cote fixe asupra a două venituri inegale produce rezultate diferite astfel încât, într-

adevăr, bogaţii plătesc mai mult statului decât săracii. De asemenea, dacă cerinţa adepţilor ideilor

liberale este aceea că toate persoanele ar trebui să plătească o aceeaşi cotă, atunci şi această pretenţie

este respectată. De altfel, cei mai mulţi dintre iniţiatorii politici ai reformei fiscale au fost de orientare

liberală.

Analizarea ideii că impozitul proporţional ar reduce rolul statului român în economia de

piaţă a avut loc după ce am configurat o serie de criterii care au fost folosite în analiza finală. Prin

aceste criterii precum majorarea ratei investiţiilor sau creşterea volumului încasărilor la bugetul de stat

am arătat care sunt efectele macroeconomice pe care le-a produs cota unică. Pentru că aceste efecte au

fost favorabile s-a putut conchide că impozitul proporţional a avut un efect benefic asupra agenţilor

economici şi că se poate vorbi despre reducerea rolului statului în economie dar numai din punctul de

vedere al cercetării propuse, adică cea privitoare la cota unică şi nu referitoare la alte aspecte precum

birocraţia. Pentru că cercetarea a avut în vedere unele date statistice concrete şi pentru că cercetarea a

depisn în mare parte de ele, atunci concluziile acestei cercetări pot fi modificate dacă situaţia factică

suferă la rândul ei modificări. Totodată, cota unică nu este aplicată uniform, până în acest moment cel

puţin, iar codul fiscal conţine o serie de alte taxe care pot naşte discuţii pentru care ar fi necesare

cercetări extinse pentru a conchide dacă statul român şi-a redus din atribuţiile pe care şi le arogă în

economia de piaţă.

71

Bibliografie

1. Block, Walter – Is Inequality Harmful for Growth ?, Humanomics, Vol. 16, No. 2, 2000, pp.

52-58, http://www.walterblock.com/publications/inequality_harmful_growth.pdf

2. Callahan, Gene – Economics for Real People. An Introduction to the Austrian School, ediţia a

doua, Ludwig von Mises Institute, 2004, http://www.mises.org/books/econforrealpeople.pdf

3. Chodorov, Frank – Taxation is Robbery in Out of Step: The Autobiography of an Individualist,

The Devin-Adair Company, New York, 1962, pp. 216 – 239, ediţie electronică la adresa:

http://www.mises.org/etexts/taxrob.asp

4. Edwards, Chris – Options for Tax Reform in Policy Analysis no. 536, 24 februarie 2005,

http://www.cato.org/pubs/pas/pa536.pdf

5. Hall, Robert E., Rabushka, Alvin – The Flat Tax, Hoover Institution Press, 1995,

http://www.hoover.org/publications/books/flattax.html#copy

6. Hamond, Jeff – The Failings of the Flat Tax, Progressive Policy Institute,

http://www.ppionline.org/ppi_ci.cfm?knlgAreaID=125&subsecID=163&contentID=2471

7. Hayek, Friedrich A. - Constituţia libertăţii, Ed. Institutul European, 1998, trad. Lucian-

Dumitru Dîrdală

8. Lavoie, Donald C. - The Development of the Misesian Theory of Interventionism in Method,

Process an Austrian Economics, Essays in Honor of Ludwig von Mises, ed. Lexington Books,

Lexington Massaschuetts, 1982, pp. 169 – 183, ediţie electronică disponibilă la adresa:

http://www.mises.org/etexts/lavoiemnr.pdf

9. Marx, Karl; Engels, Friedrich – Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti,

1962, în transcriere electronică disponibilă la adresa: http://www.marxists.org/romana/m-

e/1840s/manifest/index.htm

10. Mises, Ludwig von - Human Action: A Treatise on Economics, The Ludwig von Mises

Institute, 1998, http://www.mises.org/humanaction/pdf/HumanActionScholars.pdf

11. Rothbard, Murray – The Case Against the Flat Tax, Ludwig von Mises Institute, republicată din

The Free Market Reader, L.H. Rockwell, ed. Auburn, Mises Institute, 1998, pp. 342 – 362,

72

http://www.mises.org/rothbard/flattax.pdf

12. Rothbard, Murray – Man, Economy and State, Ludwig von Mises Institute, 2004,

http://www.mises.org/rothbard/mespm.PDF

13. Rothbard, Murray – Power and the Market, Ludwig von Mises Institute, 2004,

http://www.mises.org/rothbard/mespm.PDF

14. Rothbard, Murray - The Myth of Neutral Taxation, The Cato Journal, Fall, 1981, pp. 519 – 564,

The Logic of Action Two, ediţia electronică disponibilă la Ludwig von Mises Institute,

http://www.mises.org/rothbard/myth.pdf

15. Smith, Adam – Avuţia Naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, 2 vol., Ed. Academiei,

Bucureşti, 1964

Bibliografie extensivă

16. Impozitul pe tranzactii poate revigora vanzarile de case, Capital, 23 februarie 2005,

http://www.capital.ro/index.php?arhiva=1&a=18807&ss=2&p=2

17. Bobocea, Mihai – Încasările statului la buget au urcat cu 28 % în luna mai, in Ziarul Financiar,

nr. 1898, 7 iunie 2006, p. 3

18. Program de Guvernare 2005 – 2008, http://www.guv.ro/obiective/pg2005-2008/program-de-

guvernare.pdf

19. Societatea Academică Română - Adevărata revoluţie fiscală: Impozitul pe venit cu cota unică

in Rapoarte asupra guvernării, ediţie specială no. 2, august 2003,

http://www.sar.org.ro/files_h/docs/advocacy/flat_tax.pdf

20. Societatea Academică Română – Adevarul despre cota unică in SAR Policy Brief, no. 18, mai

2006 , http://www.sar.org.ro/Policy%20memo18.pdf

21. Creştere cu 19% a investiţiilor directe cu impact semnificativ în economie, în primele 7 luni ale

anului 2005, comparativ cu aceeaşi perioada din 2004, 3 august 2005, Agenţia Română

pentru Investiţii Străine, http://www.arisinvest.ro/level1.asp?ID=354&LID=1

73

Anexa 1 - Extras din Codul Fiscal

Titlul II. Impozitul pe profitCap. III. Aspecte fiscale internaţionaleArt. 30: Venituri obtinute de persoanele juridice straine din proprietati imobiliare si din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare

(1) Persoanele juridice straine care obtin venituri din proprietati imobiliare situate în România sau din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare detinute la o persoana juridica româna au obligatia de a plati impozit pe profit pentru profitul impozabil aferent acestor venituri.

(2)Veniturile din proprietatile imobiliare situate în România includ urmatoarele:a) veniturile din închirierea sau cedarea folosintei proprietatii imobiliare situate în România;

b) câstigul din vânzarea-cesionarea drepturilor de proprietate sau al oricaror drepturi legate de proprietatea imobiliara situata în România;

c) câstigul din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare detinute la o persoana juridica, daca minimum 50 % din valoarea mijloacelor fixe ale persoanei juridice sunt, fie direct, fie prin intermediul mai multor persoane juridice, proprietati imobiliare situate în România;

d) veniturile obtinute din exploatarea resurselor naturale situate în România, inclusiv câstigul din vânzarea-cesionarea oricarui drept aferent acestor resurse naturale.

(3) Orice persoana juridica straina care obtine venituri dintr-o proprietate imobiliara situata în România sau din vânzarea-cesionarea titlurilor de participare detinute la o persoana juridica româna are obligatia de a plati impozit pe profit, potrivit art. 34, si de a depune declaratii de impozit pe profit, potrivit art. 35. Orice persoana juridica straina poate desemna un reprezentant fiscal pentru a îndeplini aceste obligatii.

(4) Orice persoana juridica româna sau persoana juridica straina cu sediul permanent în România, care plateste veniturile prevazute la alin. (1), catre o persoana juridica straina, are obligatia de a retine impozitul calculat din veniturile platite si de a vira impozitul retinut la bugetul de stat.

(5) În cazul câstigurilor prevazute la art. 33, rezultate din vânzarea-cesionarea proprietatilor imobiliare sau ale titlurilor de participare, impozitul care trebuie retinut se stabileste prin aplicarea unei cote de impozitare de 10 % la câstigul rezultat din aceasta vânzare-cesionare. Prevederile prezentului alineat se aplica numai în cazul în care platitorul de venituri obtine de la contribuabil justificarea corespunzatoare privind aplicarea prevederilor art. 33.

(6) Prevederile art. 119 se aplica oricarei persoane care are obligatia sa retina impozit, în conformitate cu prezentul articol.

74

Art. 33: Reguli speciale aplicabile vânzarii-cesionarii proprietatilor imobiliare si titlurilor de participare

(1) Prevederile prezentului articol se aplica persoanelor juridice române si straine care vând-cesioneaza proprietati imobiliare situate în România sau titluri de participare detinute la o persoana juridica româna.

(2) Daca câstigurile rezultate din vânzarea-cesionarea proprietatilor imobiliare situate în România si a titlurilor de participare detinute la o persoana juridica româna depasesc pierderile rezultate dintr-o astfel de vânzare-cesionare, atunci impozitul pe profit se stabileste prin aplicarea unei cote de 10 % la diferenta rezultata.

(3) Pierderea rezultata din vânzarea-cesionarea proprietatilor imobiliare situate în România si a titlurilor de participare detinute la o persoana juridica româna se recupereaza din profiturile impozabile rezultate din operatiuni de aceeasi natura, în urmatorii 5 ani fiscali consecutivi.

(4) Câstigul rezultat din vânzarea-cesionarea proprietatilor imobiliare sau titlurilor de participare este diferenta pozitiva între:

a) valoarea realizata din vânzarea-cesionarea unor asemenea proprietati imobiliare sau titluri de participare; si

b)valoarea fiscala a unor asemenea proprietati imobiliare sau titluri de participare.

(5)Pierderea rezultata dintr-o vânzare-cesionare a proprietatilor imobiliare sau titlurilor de participare este diferenta negativa între:

a) valoarea realizata din vânzare-cesionare a unor asemenea proprietati imobiliare sau titluri de participare; sib) valoarea fiscala a unor asemenea proprietati imobiliare sau titluri de participare.(6)În întelesul prevederilor alin. (4) si (5), valoarea realizata din vânzare-cesionare se reduce cu comisioanele, taxele sau alte sume platite, aferente vânzarii-cesionarii.

(7) Valoarea fiscala pentru proprietatile imobiliare sau pentru titlurile de participare se stabileste dupa cum urmeaza:

a) în cazul proprietatilor imobiliare, valoarea fiscala este costul de cumparare, construire sau îmbunatatire a proprietatii, redus cu amortizarea fiscala aferenta unei astfel de proprietati;

b) în cazul titlurilor de participare, valoarea fiscala este costul de achizitie al titlurilor de participare, inclusiv orice comisioane, taxe sau alte sume platite, aferente achizitionarii unor astfel de titluri de

75

participare.(8) Prezentul articol se aplica în cazul proprietatilor imobiliare sau al titlurilor de participare, numai daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:

a) contribuabilul a detinut proprietatea imobiliara sau titlurile de participare pe o perioada mai mare de 2 ani;

b) persoana care achizitioneaza proprietatea imobiliara sau titlurile de participare nu este persoana afiliata contribuabilului.

76