REPERE ALE ESTETICII ROMANTICE

ROMANTISMUL este o amplă mișcare culturală care începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea în

Anglia și Germania, cunoaște înflorirea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Franța, Italia și Spania

și durează până la finele secolului al XIX-lea în țările din estul Europei. Acesta a fost precedat de

preromantism, curent literar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea care cultivă afectivitatea ca răspuns la

raționalismul clasic al perioadei.

Temele favorite ale preromantismului erau natura ( prezentă în poezia scoțianului James Thompson),

ruinele ca punct de plecare al meditației elegiace pe tema timpului ( tema regăsindu-se la Francois Volney,

filozof francez ) , miturile naționale ( în poemele scoțianului James Macpherson ), iubirea si visul

( prezente în special în scrierea lui Jean-Jacques Rousseau ). În întreaga Europă, cu excepția Franței trecerea

la romantism s-a produs lent ca urmare a erodării temelor specifice clasicismului. În Franța, tradiția clasică

era mai puternică, de unde și îndârjita luptă între cele două doctrine estetice, momentul fiind marcat prin

apariția unui program teoretic, în prefața dramei Cromwell a lui Victor Hugo , considerat manifestul teoretic

al romantismului.

În literatura noastră, romantismul a pătruns pe filieră franceză odată cu scriitorii generației

pașoptiste, chiar dacă în amestec cu unele tendințe de factură clasică, programul Daciei literare fiind

considerat programul romantismului românesc. Prin creația lui Eminescu , romantismul românesc se va

prelungi și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în timp ce în literatura europeană, odată cu

simbolismul, își făcuse apariția și se maturiza o nouă sensibilitate artistică. Ca orice doctrină estetică și

acesta are o serie de trăsături specifice, prima și poate cea mai importantă fiind primatul fanteziei creatoare

și a sensibilității în detrimentul rațiunii. Are loc expansiunea eului individual, accentuarea subiectivității, așa

cum se observă și în lirica de dragoste eminesciană, completată de explorarea inconștientului, a nocturnului

și a visului oferindu-i-se creatorului o totală libertate de creație. Sursele de inspirație cele mai

importante sunt folclorul local, miturile, fantasticul, fabulosul, trecutul istoric ( la Eminescu văzut glorios,

cu figuri legendare în antiteză cu prezentul decadent ),natura locală sau spațiile exotice (cel mai adesea cu

rol de univers compensatoriu ), excepționalul unor situații sau al unor personaje ( ipostazele geniului

eminescian ). Evadarea eului liric nu se realizează doar în cadrul natural ci și în fantezie, vis sau trecut

istoric iar relația dintre cele două coordonate temporale, trecut-prezent se prezintă prin intermediul

procedeului antitezei. Fie că este vorba despre proză sau despre poezie, se regăsesc în text personaje

excepționale în situații excepționale, întruchipând îngerul, demonul sau titanul, personaje stăpânite de

sentimente puternice, reacționând potrivit acestora ( cum este cazul Luceafărului ). Din punct de vedere al

realizării aristice a textului liric trebuie să observăm că după rigorile clasicismului, romantismul aduce

amestecul genurilor și speciilor, lărgirea vocabularului artistic prin prezența termenilor din toate sferele,

metaforizarea limbajului. Dacă în literatura noastră reprezentanul „romantismului înalt” este M. Eminescu,

a cărui universalitate este cunoscută , în literatura europeană lirismul romantic a fost reprezentat de V.

Hugo, Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset, Alfred de Vigny ( Franța ), Giacommo Leopardi ( Italia ),

Mary Shelly, Byron, Keats, Coleridge ( Anglia), Mihail Lermontov ( Rusia ).În a doua jumătate a secolului

al XIX-lea, în poezia europeană se prelungea romantismul, cu toate că Florile răului, volumul lui Charles

Baudelaire, apărut în 1857, conținea deja elementele unei noi sensibilități și anunța revoluția poetică

modernă.

Simbolismul este primul curent, manifestat în cultura și literatura noastră, prin care Al. Macedonski

și discipolii săi se sincronizează cu manifestarea europeană, datorită interesului manifestat de intelectualii

români pentru spațiul literar francez. Prin trecerea de la o doctrină estetică la alta se manifestă o serie de

particularități.

ROMANTISM - SIMBOLISM

timpul exterior al romanticilor ( timpul uman și timpul cosmic ) este înlocuit cu timpul interior,

măsurat nu de ceasornic, ci de bătăile inimii;

propensiunea caracteristică romanticilor către natură este rară la simboliști, care preferă peisajul

citadin sau târgul provincial; ( G. Bacovia )

atât romantismul, cât și simbolismul se caracterizează printr-un refuz al prezentului și al lumii de

aici; în vreme ce romanticii evadează în lumi fantastice și onirice, simboliștii ne propun călătorii

imaginare în ținuturi îndepărtate;

preocuparea de autodefinire prezentă deja la romantici se intensifică și se diversifică la simboliști;

ezoterismul și ocultismul constituie surse comune, însă folosite diferit: romanticii le exploatează

conținutul, integrându-le în structura profundă a operelor, în timp ce simboliștii le le cultivă ca

elemente exterioare, supralicitând valoarea lor decorativă;

preocuparea pentru stil și inovarea limbajului poetic se manifestă la romantici prin construcții

retorice, încarcătură stilistică, ironie și autoironie, cromatică luxuriantă și semnificativă, simboluri

consacrate; la simboliști, limbajul poetic se concentrează, muzicalitatea se interiorizează, formele

tind fie spre o mare libertate ( versul liber ), fie mai rar, spre rigoarea formelor fixe.

Prof. Sabina Feldiorean