Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice: să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează „capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.1

G. Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii („a formelor de inter-existenţă umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea. Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii.

Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: „Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o strânsă legătură.”2 El analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila şi cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi ascetismul.

Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic „Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere - asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale.

B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”.3 În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.

Evidenţiind funcţiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieţii sociale, de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte”.4

Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner şi E. Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum şi cea de “socializare” cu cea de “enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie (de învăţare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi date ce facilitează 1 I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1990, p. 23.2 Vilfredo Pareto, Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu, p. 30.3 Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 223.4 Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV. ed., N.Z., 1968, p. 107-111, apud Dan Banciu, Sorin Rădulescu, M. Voicu, p. 16.

conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile şi normele sociale).

“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin trei factori:

a) procesul de internalizare a normelor; b) faptul că, adeseori, individul nu este “conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri

alternative de comportament; c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp

ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.”5

Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii conformităţii prin socializare, există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul social.

Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare.

Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.6

În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.

Socializarea are o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică şi, în acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale (semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică), precum şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi (semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o situaţie de interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăţi, culturi, organizaţii etc.)”7

Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei socialeTimp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru

sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură versus educaţie”. Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor. McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de experienţele individului”. Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social: de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două motive: pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere”

5 Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. Şt. şi Enciclop., Buc., 1985, p. 15-16.6 Ibidem, p. 18.7 Ibidem, p. 19.

1

un instinct pentru a o explica ; în unele societăţi, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite, fie erau reversul la ceea ce se aşteptase.

B. Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină comportamentele umane. Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.

Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale extreme de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi control total asupra mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele dorite de el.

“Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”, afirma Lenin în 1923, într-o cuvântare în faţa comisarilor educaţiei. Pe scurt, conform acestor teorii, moştenirea biologică a indivizilor este nerelevantă, doar lumea lor socială (educaţia) le determină comportamentul. Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat şi instituţionalizat o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului naţional de reeducare. Noua pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe următoarele două axiome:

1. Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci metode educaţionale inadecvate. În concluzie, terapia “educaţională” a statului era nu numai posibilă, ci chiar şi indicată.

2. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. Nu există educaţie individuală. Educaţia se face în şi prin colectiv. De aici, în locul tezei individualităţii, a personalităţii umane a fost pusă cea a omogenizării sociale.

C. Corelarea celor două puncte de vedere: natura şi educaţiaAstăzi există un consens general că atât natura cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea

individului. Descoperiri recente în ştiinţele vieţii evidenţiază faptul că biologia joacă un rol important în dezvoltarea umană. A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea alcoolismului. Dar nu toţi oamenii care au această genă specială devin alcoolici, ea creează doar predispoziţia către alcoolism. Dacă această predispoziţie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde de controlul social.

Perspective teoretice

De-a lungul timpului socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective principale: psihanaliză, teoria cognitivă şi interacţiunea simbolică.

A. Psihanaliza – S. Freud a apreciat ambii factori (natură şi educaţie) în formarea personalităţii.

Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman : Eros (“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor de afecţiune iar Thanatos (“instinctul morţii”), explică înclinaţia spre agresivitate. Ele se află adesea în opoziţie. Drama existenţei umane este consecinţa acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instanţe: id-ul (sinele), supraeul, eul. Interacţiunea lor reprezintă substanţa vieţii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale; este inconştient în mare măsură. Operează pe baza “principiului plăcerii”. Sinele este o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, exponent al lumii interioare şi al experienţei subiective. Din această perspectivă, sugarul reprezintă un id.

Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în societate, este purtătorul normelor etico-morale, este similar cu “conştiinţa”.

Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse conpilului de părinţi. Pe măsură ce creşte, contribuţiile la supraeu cresc. Rolul lui este să încerce să refuleze impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă.

2

Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt în opoziţie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.

Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu realitatea. El mediază între pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi cerinţele restrictive ale supraeului, încearcă să le adapteze pe amândouă la realitatea socială.

În esenţă, personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi conflict care există între individ şi societate, între natură şi educaţie.

Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii succesive numite “psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea libidoului (energia sexuală derivată din instinctul vieţii) pe diferite părţi ale corpului.

1. Stadiul oral: 1 an: sugarul caută plăcerea prin activităţi orale (suptul, muşcatul);2. Stadiul anal: 2 ani: controlul intestinelor şi la vezicii urinare ;3. Stadiul falic: 3-5 ani: conştientizarea sexuală iniţială. Este un moment integrat în

dialectica complexului lui Oedip: tendinţa copilului spre un ataşament puternic faţă de părintele de sex opus şi de a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de celălalt. Conflictul se rezolvă prin identificarea cu părintele de acelaşi sex.

4. Stadiul latenţei: 5 ani – pubertate: sexualitatea scade în importanţă, creşte dezvoltarea fizică şi intelectuală.

5. Stadiul genital: revenirea la viaţă a energiilor sexuale (schimbările hormonale). În contrast cu stadiul falic, scena este acum pregătită pentru o sexualitate mai matură, implicând împărtăşirea cu altcineva.

B. Teoria cognitivă: J. Piaget. În timp ce S. Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializării, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltării cognitive. Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează continuu printr-o serie de stadii universale, care-şi au rădăcinile în biologie. Piaget susţine că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii:

1. Stadiul senzorial - motor: 1- 18 luni- copiii învaţă prin simţuri, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a

experienţelor fizice directe a mediului înconjurător ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja într-o gândire superioară.

2. Stadiul preoperaţional: 18 luni – 7 ani - acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosebi limbajul) ;- încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating ;- poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie ;- totuşi au o perspectivă egocentrică: le este greu să vadă din perspectiva altuia (a

înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu, pentru ei, aproape imposibil).

3. Stadiul operaţional concret: 7-11 ani.- se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative;- logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor;- gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte;- încep să înţeleagă şi perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas

înainte în dezvoltarea socială.4. Stadiul operaţional formal (12 ani )- încep să gândească abstract;- nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îşi şi pot

imagina care sunt acelea;

3

- încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut.

Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de la un copil la altul şi de la o societate la alta.

C. Interacţiunea simbolică – Fondatorul aceste perspective este G.H. Mead (1863-1931), şi împărtăşeşte, în general, acelaşi punct de vedere ca şi Watson. Mead şi-a numit metoda “behaviorism social” şi spre deosebire de cel dintâi, acordă o pondere însemnată înţelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat dezvoltarea şi organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polarităţi ca libertate-control, schimbare-stabilitate, creativitate-comportament. Sinele este trăsătura centrală a modului de abordare simbolic - interacţionist al socializării.

Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvoltă din experienţa socială datorită capacităţii individului de a-şi vedea acţiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorită limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât şi subiectivi în acelaşi timp. În timp ce vorbim cu alţii, ne auzim ce spunem (aşa cum se aud şi ei) şi putem reacţiona la acele afirmaţii (aşa cum reacţionează şi ei). În acele situaţii suntem atât subiectul (persoana care “acţionează”) cât şi obiectul acţiunii (una din persoanele care “recepţionează”).

În esenţă, susţine Mead, noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului celuilalt şi prin reflectarea asupra noastră ca obiecte. Aceasta părere despre sine pune accentul principal pe contextul social în raport cu biologia.

În contrast cu Freud şi Piaget, Mead nu a văzut acest proces producându-se printr-o serie de stadii legate de vârstă. El a văzut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate ca rezultat al cercului experienţei sociale care se extinde tot mai mult. Totuşi, el distinge între dezvoltarea care are loc înainte şi după folosirea limbajului.

În perioada preverbală, interacţiunea este rudimentară. Copiii nu fac distincţii între ceea este sine şi ceea ce nu este. Comunicarea depinde de alţii, care “interpretează” (atribuie sensuri) acţiunile copilului mic şi le etichetează cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi a folosi comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitivă se dezvoltă tot mai mult prin interacţiunea socială. Joaca este prima formă a acestei interacţiuni. Prin joc, învaţă să ia rolul altuia, învaţă că există diferite roluri sociale, fiecare având o perspectivă diferită. Mai târziu, prin intermediul jocului organizat, se dezvoltă facultatea de a înţelege legăturile între roluri multiple şi de a-şi considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex. : echipa de fotbal) Copiii învaţă să ia rolurile altora şi să reflecteze la propriile acţiuni din perspectiva acestui rol.

Într-un stadiu superior, “celălalt generalizat”, copiii reuşesc să se privească pe ei înşişi nu numai din poziţia avantajoasă a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva “comunităţii” ca întreg. Jocurile îi învaţă pe copii ce sunt regulile şi ce importanţă au ele pentru buna desfăşurare a jocului, pregătindu-i pentru asimilarea şi respectarea valorilor şi normelor acceptate social.

Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determină să facem mai degrabă ceea ce credem noi înşine că este bine, corect, decât ceea ce crede un părinte, prieten (ne eliberează de sub influenţa altora).

Cooley (1902) vorbeşte despre “sinele oglindă”, concepţia noastră despre noi înşine, care îşi are originea reacţia noastră la ceea ce credem noi că sunt percepţiile altora despre noi.

Mead susţine că sinele are două forme (faze) de manifestare : “mine” şi “eu”. Simbolismul este, în esenţă, un dialog între “eu” şi “mine”. Mine este faza socială a sinelui, el este ordinea socială, care include valori, norme, ordine ce promovează stabilitatea şi controlul social. Eul este faza creatoare, liberă, greu previzibilă a sinelui : “mine” este un produs social, pe când “eu” are o relaţie neclară cu experienţa socială. Sinele, aşadar, este un produs al

4

interacţiunii dintre individul unic şi contextul social. Fiecare dintre noi percepe şi interpretează diferit realitatea, contextul social. Realitatea socială a unei persoane diferă de realitatea socială a unei alte persoane. Eu şi mine explică sinele ca subiect (eu) şi ca obiect (mine), ca manifestare a libertăţii (eu) şi a controlului (mine), a schimbării (eu) şi a stabilităţii (mine).

Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile influenţelor sociale. Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de realizare a persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica după mai multe criterii în funcţie de finalitatea urmărită şi se distinge între socializarea adaptativă (integrativă) şi anticipatoare. Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi care facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat . Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori care facilitează integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea poate conduce individul la situaţii de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton, este determinată de “conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă, diferit de grupul de apartenenţă”. El consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste” şi cele “activiste” asupra socializării pare să se întemeieze pe o falsă problemă şi, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat paradigma socializării anticipative.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiţii:

1. Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă. 2. Ei înşişi se definesc ca membrii ai grupului. 3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului.

Grupul de referinţă reprezintă “punctele de comparaţie la care se referă o proporţie suficient de importantă de indivizi care aparţin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situaţia care caracterizează respectiva categorie socială”.8

Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii … Corelate ale socializării sunt procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară).

Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane, ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite.

Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament compatibile cu tabla de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noua agenţie de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori.

Resocializarea poate fi:- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind

înlocuirea identităţii, a valorilor cu unele noi, schimbarea comportamentului- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) şi

presupune instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare şi remodelare a

personalităţii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul şi conduita

8 R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240.

5

individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în societate.9

Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni şi mijloace punitive etc.

Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la dispoziţie, în afara aşa-numitelor sancţiuni punitive.

În literatura de specialitate, întâlnim şi opinii care susţin că în adevăratul sens al termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul vieţii sale, fiecare individ este expus unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei şcolare, profesiuni, grupului de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorită acestor influenţe variate, individul achiziţionează treptat norme şi reguli de comportament, astfel încât el se socializează oricum, dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile.10 În esenţă, “resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când la anumiţi indivizi socializarea a fost stagnată şi iniţial, greşit orientată”.11

Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că, pe parcursul vieţii :1. obţinem noi şi diferite statute, jucăm noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie

să învăţăm cerinţele noilor roluri;2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie să învăţăm noile norme

(exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) ;3. între teoria normelor, valorilor (învăţată în copilărie) şi practica acestei teorii este o

distanţă care trebuie înţeleasă, învăţată.Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă la autonomie şi apoi

influenţă asupra altora (Goodman).Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare şi libertate. Ei s-au

întrebat mai întâi dacă o socializare reuşită reduce gradul de libertate al individului.Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate anihila

libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunţă la o oarecare libertate, dar câştigă avantajul relaţiilor sociale. “Eu” şi “mine” (aflaţi în interiorul sinelui) reprezintă un echilibru între nevoile societăţii şi nevoile individului. Perspectiva interacţionist-simbolică este că eu şi mine nu sunt inerent în conflict (aşa cum sugera perspectiva psihanalitică despre “id” şi “supraeu”). Una nu reduce automat şi complet libertatea celeilalte. Oamenii combină în mod personal diferite experienţe de socializare. Socializarea nu poate înnăbuşi complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil şi să schimbe valorile, normele perimate.

Agenţii socializării

Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi: familia, şcoala, grupul de prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale

9 L. Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV ed., N.Y., p. 117.10 H. Nufer, Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, p. 25.11 T. Bogdan, Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale resocializării în timpul detenţiei, apud. D. Banciu, S. Rădulescu, M Voicu, op. cit., p. 25.

6

(socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de statusuri şi roluri succesive (socializare continuă).

În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).

1. Familia este prima şi o continua lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime, durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Şansele generale în viaţă (sănătate, educaţie, profesie, sunt influenţate de familie). Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite.

2. Şcoala este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor.

3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme …).

4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată. Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. În prezent, există o mişcare pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor.

Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situaţii se comportă într-un anume fel, în altele, în alt fel. Putem vorbi despre existenţa unui tipar al comportamentelor noastre. Acesta este determinat nu numai de specificul cultural, ci şi de elementele structurale ale societăţii, respectiv statutul, rolul, grupurile, organizaţiile, instituţiile sociale şi comunitatea. Conceptele care delimitează elementele structurale ale societăţii nu sunt în mod riguros separabile de noţiunile care privesc funcţionarea grupurilor umane. Opoziţia dintre o statică socială şi o dinamică socială, prezentată adesea ca fundamentală de către sociologi a fost catalogată, pe drept cuvânt, ca artificială şi chiar periculoasă, în măsura în care ea tinde să inducă ideea că ar putea exista societăţi pur inerte, a căror punere în mişcare ar fi – în acest context – pur aleatorie. Aşadar, este evident că una din proprietăţile principale a universului uman este continua evoluţie.

7

BIBLIOGRAFIE

1. I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990

2. Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975

3. Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

4. R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965

5. T. Bogdan, Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale

resocializării în timpul detenţiei, E.D.P., Bucureşti, 2000

6. Doina Elena Nedelcu, Repere sociologice, Editura V&I Integral, Bucureşti, 2005

7. Lucian Culda, Procesualitate socială, Editura Licorna, Bucureşti, 2006

8