Etnologia juridică poate fi definită ca acea ramură a etnologiei generale care tratează

aspectele juridice ale civilizaţiei şi culturii arhaice şi populare, ca părţi constitutive ale concepţiei

despre existenţă şi lume şi ale modurilor de organizare normativă a vieţii; în alte cuvinte,

etnologia juridică studiază dreptul cutumiar al socieţăţilor arhaice. Etnologia juridică poate lua

naştere din studiul direct sau analogic al unor fenomene etnologice cu ajutorul unor metode şi

criteria juridice;sau din înglobarea în categoria juridicului,a unor fenomene calificate drept

exclusive etnologice.

În dreptul cutumiar român Legea ţării se individualizează prin:

- organe de judecată sătească care judecau toate categoriile de abateri de la legea ţării, pe

toate treptele ierarhiei sociale. Aceste organe de judecată erau alcătuite din reprezentanţii legali

ai cetelor de neam în comunitatea sătească. În Transilvania erau cnejii şi juzii. Jurisdicţia lor se

întindea pe ceea ce se va numi mai târziu judeţ. În Maramureş, M-ţii Apuseni, Retezat, Sibiu,

Făgăraş, Ţara Bârsei erau cetele de oameni zdraveni iar în Moldova şi Valahia, cetele de oameni

buni;

- judecata satului avea valoare deplină, de unde şi numele de „pravilă obştească” dată

judecăţii;

- opinia justiţiară a satului era cea care completa sistemul de drept popular român.

1. Sfatul satului

Pe parcursul perioadei feudale, organul de conducere sătească era denumit „sfatul

satului” , „sfatul de oameni buni” , „sfatul de bătrâni” sau „sfatul oamenilor zdraveni”, ca şi

legislaţia sătească denumită „legea ţării” sau „obiceiul pământului”. Sfatul satului nu avea

activitate juridică limitată, ci reprezenta un organ instituţional complex ce înglobează mai multe

suborgane cu atribuţii social culturale disctincte şi interdependente.

Din sfatul satului făceau parte trei unităţi social-culturale care îndeplineau funcţii

analoage în viaţa satului tradiţional românesc şi erau coordonate de gruparea de bătrâni din sat.

Ceata sfatului satului se subdivide în trei grupe de vârstă: ceata bătrânilor, ceata oamenilor

zdraveni si ceata feciorilor.

Prima categorie, ceata bătrânilor numită şi „capul sfatului satului” îndeplinea cele mai

importante activităţi deţinând experienţa vârstei. Ceata bătrânilor era alcătuită din sexagenari şi

septagenari, adică din oameni presupuşi a fi ajuns la maximum de înţelepciune. Aceştia erau

legislatorii, judecătorii, executorii si administratorii satului. Cumulau toate funcţiile de

conducere economico-culturale ale satului. Locaţia lor trebuia să fie în vatra satului pe care o

reprezentau.

„Ceata oamenilor zdraveni” era alcătuită din oameni maturi aleşi în funcţie de categoriile

profesionale existente în sat sau din oamenii fruntaşi ai satului. Aceştia puteau locui înafara

vetrei satului, pe moşia satului, în zona fâneţelor, la curături, în pădure.

„Ceata feciorilor” era alcătuită din întregul tineret al satului. Aceştia alcătuiau unitatea de

pază a satului, ştafeta ce ducea veştile în sat, grupul strigătorilor peste sat. Concis îndeplineau

activităţi paramiltitare şi totodată economico-culturale.

Cea mai importantă în ordinea ierarhiei de vârstă şi experienţă, era ceata bătrânilor, ea

coordona activitatea celorlalte cete în subordine: ceata oamenilor zdraveni şi ceata feciorilor.

2. Forme de judecată obştească

În faza de descompunere feudală din secolul al XIX-lea, când deja cetele de feciori încep

să se sustragă sfatului satului, devenind simple instrumente de petrecere ceremonială, cetele de

vârstă desfăşurau două forme de judecată obştească: o judecată obştească a vârstnicilor şi o

judecată obştească a tinerilor.

Judecata vârstnicilor cuprinde două nivele sociale:

· unul al intereselor juridice pentru întreaga comunitate sătească numită în general

„judecata sfatului satului”,

· altul la nivelul intereselor juridice profesionale, pastorale, pastoral-agricole, agricole

(numită judecata plugarilor, judecata păstorilor sau judeţul păcurarilor).

Judecata obştească a tinerilor era organizată în feciorii săteşti şi „fruntăşii

feciorelnice”,activând în „întreceri în muncă” şi petreceri ceremoniale sau sărbătoreşti.

3. Judecata cetei de bătrâni

· „Ceata bătrânilor satului” este una şi cea mai importantă din cele trei diviziuni de bază

ale sfatului sătesc. Formată din număr impar de bătrâni, astfel încât hotărârea să se poată lua cu

majoritate de voturi ceata de bătrâni avea calităţi de comprehensiune, seriozitate şi tenacitate a

membrilor ce intrau în ceată. Odată aleasă ceata de bătrâni devenea inamovibilă în spiritul

„cultului bătrânilor”. În realitate inamovibilitatea ei nu se restrângea la perimetrul moşiei satului

din care făcea parte, ci şi la toate satele limitrofe şi apropiate zonei. Acceptaţi ca atare de

dregătorie şi toleraţi de domnie, bătrânii satului nu puteau fi insultaţi, maltrataţi sau deţinuţi de

vreun organ domenial fără ca satul să nu se răscoale. Cetele de bătrâni exercitau drepturi de

judecată locală în conformitate cu obiectivele justiţiei autonome a obştilor săteşti. Sfatul

bătrânilor îndeplinea multiple funcţiuni în cadrul comunităţii: etico-morale, jurisdicţionale şi

decizionale. Fiind o instituţie juridică semiautonomă, ceata de bătrâni acţiona periodic în timpul

marilor serbări de peste an (Anul Nou, Paşti, Rusalii), dar şi accidental. Avea acţiune directă de

judecată, constituită în complet de judecată sau indirectă prin cetele de judecători când se

produceau abateri de la datinile şi tradiţiile satului.

În principal, "ceata bătrânilor" judeca comportamentul etico-juridic al fiecărui membru al

aşezării, veghind ca acesta să se conformeze tradiţiilor strămoşilor şi moşilor satului. Ceata de

bătrâni creea „legi proprii”, adică obiceiuri juridice noi, în cazul în care tradiţia nu oferea soluţii.

În rest aplica tradiţia juridică locală fixată în obiceiul pământului. Ceata a reprezentat un corp

legiferator local prin reprezentanţă şi în acelaşi timp un corp de judecată locală prin

jurisprudenţă. Acest sfat al înţelepţilor stabilea cele mai importante acţiuni privind viaţa satului:

când şi cum să se desfăşoare strânsul recoltei, începutul şi sfârşitul ciclurilor de păşunat,

repararea drumurilor, împărţirea unor porţiuni de teren din vatră satului pentru construirea de noi

locuinţe, cum să fie îndeplinite obligaţiile fiscale s .a.

Pedepsele „ Judeţului al mic ” ( când ceaţa de bătrâni judeca abateri uşoare ) erau :

mustrarea, ostracizarea, despăgubirea crescândă şi bătaia.

„ Judeţul ăl mare ” ( care judecă abateri care periclitau existenta fizică a comunităţii

săteşti ) aplică pedepse în funcţie de periculozitatea infracţiunii pentru comunitatea sătească.

Acestea erau : crâncenarea, înfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea. Crâncenarea se folosea

în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare a pielii şi muşchilor. Erau încrâncenaţi după o

judecată între membrii familiei cei neîmpărtăşiţi pentru a nu se transform în strigoi ; se

încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se încrâncenă încheietura mâinii, se încrâncenă

talpa piciorului stâng. În sudul Dunării încrâncenarea se făcea în ceafă. Înfierarea că sancţiune

fizică a fost concepută că însemn pentru vinovaţi. Cei înfieraţi erau stampilaţi cu fierul roşu până

la mutilarea organului respectiv. Rănile înfierării lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de

proprietate executate pe animale. În documente se menţionează atât înfierarea robilor prinşi după

evadare, cât şi a tâlharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care

aparţineau, ceilalţi cu semnul degradării civile care era o cruce suplicatorie ( în x sau v ) marcată

pe frunte.

Mutilarea mâinii :În dreptul cutumiar românesc întâlnim noţiunea de „ mână ”

întrebuinţata în două sensuri juridice : de forţă legală respectiv, de sancţiune penală. Ca forţa

legală în obiceiul pământului mâna a fost evocata ca semn al autorităţii familiei, al stăpânului

casei, al lui pater familias, de aceea uneori romanul se jura, printre altele şi pe mâna : „ să-mi

putrezească mâna dacă am luat ceva ”. Printre pedepsele grave era şi mutilarea integrală a

mâinilor iobagilor şi parţială a mâinilor oamenilor liberi ( în special mutilarea degetelor care se

puneau pe înscris ).Cetele de bătrâni aplicau sancţiunea mutilării mâinii celor vinovaţi de crime.

Tăierea mâinii în semn de pedeapsă pentru un iobag era echivalentă cu căderea pe treapta robiei

iar pentru omul liber considerat criminal era echivalentă cu moartea civilă ( pierderea

personalităţii juridice ).

Lapidarea : La origine lapidarea a fost o sancţiune rituală la fel de gravă ca arderea pe

rug, spânzuratul sau trasul în ţeapă. Macedo-romanii lapidau fecioarele care păcătuiau înaintea

căsătoriei. Vinovată era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era lapidata de membrii

familiei : tatăl, mamă, fraţii, surorile şi rudele apropiate. Lapidarea nu se făcea anarhic : surorile

şi fraţii mai mici ai vinovatei zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari şi părinţii cele

mai mari. Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera să se arunce în prăpastie.

În unele sate romaneşti din Serbia există o formă de ucidere comunitară de tipul

lapidarii : uciderea bătrânilor neputincioşi numită lapot , socotiţi că au devenit o povară

insuportabilă pentru copii, familie sau comunitate sătească. Hotărârea se dădea de către judeţul ăl

mare al adunării satului.

Cum se proceda : Bătrânii neputincioşi erau declaraţi de ceată de neam sau de spiţă de

neam indezirabili, apţi de a fi exterminaţi atât cât mai puteau sta pe picioare. Ceata de bătrâni

invoca „ legea lapotului ”, fixa data şi executa pedeapsa. Data sortită uciderii trebuia să fie într-o

zi lucrătoare. Dis de dimineaţă bătrânul în cauză, fără să ştie sau conştient chiar dar fără să

protesteze, era îmbrăcat în straie de sărbătoare, apoi era scos în bătătura satului unde era salutat

cu respect de săteni. Fiul lui, o rudă apropiată sau un cetaş din neam îi punea un drob de mălai

copt pe cap şi îi spunea : „ Nu te omorâm noi, ci mălaiul ăsta ” şi brusc zdrobea capul bătrânului

cu un fier de plug.

Alte forme de lapidare se referă la superstiţiile relative la posesiile demonice. Cei

posedaţi de demoni trebuiau să se lase lapidaţi pentru a scăpa de această boală spirituală ( cum

susţinea medicină magică ).

Tradiţia istorică menţionează şi lapidarea celor atinşi de molimele catastrofale: bolnavii

de mişelie ( lepră nevindecabilă ), de gubăvie ( lepră vindecabilă ), de ciumă şi holeră. Spiritul de

omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia membrilor cetelor de batrâni, acestor "păstrători de

legi şi datini", constituiau premizele autorităţii lor morale . Aceste calităţi s-au păstrat intacte în

comunităţile rurale, pe tot cuprinsul spaţiului etnic românesc.

În mitologia pre-daca exista un interesant cult arhaic, concomitent cu vechiul cult al

soarelui: "cultul părinţilor spirituali", al "bătrânilor înţelepţi" care vegheau, îndruma moral

destinul comunităţii. Si in zilele noatre, intalnim acest cult al cinstirii moşilor şi strămoşilor in

cadrul multor ritualuri religioase.

"Gerontolatria" evidenţiată de acest cult justifica puterea de tip "senioral" atribuita

grupului "de bătrâni înţelepţi", funcţiile cu rol sapienţial dar şi judecătoresc, îndeplinite de către

aceştia.

Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferă o "putere spirituală" impresionantă,

ce se substituie coerciţiei, şi opresiunii juridice, caracteristice ale puterii statale.

BIBLIOGRAFIE

Cornelia Muntean, Etnologie Juridică, Sibiu

R.Vulcanescu, Etnologie Juridica, Bucuresti, 1970

R.Vulcanescu, Mitologie Romana , Editura Academiei , Bucuresti, 1985, p.383-384

http://facultate.regielive.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/