PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

Asist. univ. Mihail-Radu Robotă

1

Structura cursului pe capitole

Capitolul unua. Introducere. b. Locul psihologiei cognitive între

ştiinţele cognitive. c. Sistem cognitiv. d. Paradigme, teorii şi modele în

psihologia cognitivă. e. Metode de investigare în psihologia

cognitivă.

Capitolul doi a. Percepţia vizuală. b. Modele computaţionale. c. Organizarea perceptuală. d. Percepţia adâncimii. e. Recunoaşterea obiectelor-noţiuni generale. f. Recunoaşterea obiectelor- modele

computaţionale. g. Recunoaşterea trăsăturilor. h. Recunoaşterea feţei umane. i. Abordarea neurocognitivă.

Capitolul trei a. Atenţia. b. Atenţia auditivă concentrată. c. Atenţia vizuală concentrată. d. Atenţia divizată. e. Procesarea automată.

Capitolul patru a. Memoria. b. Structura memoriei. c. Memoria de lucru. d. Procesele memoriei. e. Reamintirea şi uitarea. f. Memoria implicită. g. Memoria din perspectiva conexionistă.

Capitolul cinci a. Memoria din perspectiva neurocognitivă. b. Amnezia. Teorii despre memorie şi

amnezie. c. Memoria autobiografică. d. Flashbulb memory. e. Memoria în depoziţiile martorilor. f. Memoria prospectivă.

Capitolul şase a. Reprezentarea mentală a informaţiei. b. Propoziţiile ca reprezentare mentală. c. Imaginile ca reprezentare mentală. d. Dezbaterea imagistic-propoziţional. e. Neuropsihologia imageriei vizuale. f. Reprezentarea din perspectiva

conexionistă.

Capitolul şapte a. Obiecte, concepte şi categorii. b. Defining-attribute theory. c. Characteristic-attribute theory

(prototipul). d. Formarea conceptelor. e. Combinarea conceptelor. f. Instabilitatea conceptelor.

Capitolul opt a. Relaţii, scheme, evenimente. b. Conceptele relaţionale. c. Scheme şi scenarii. d. Achiziţionarea schemelor.

Capitolul nouă „Monstrul” cognitiv: dezbaterea dintrecontrolabilitate şi automatism în cogniţiasocială.

2

Scopul unităţii de curs

• Cunoşterea reperelor teoretice şi metodologice fundamentale în psihologia cognitivă• Analiza critică a principaleor teorii şi modele cognitiviste• Utilizarea modelor cognitiviste în cercetarea psihologică

Obiective operaţionale

În urma parcurgerii acestei unităţi cursanţii ar trebui :

• să identifice şi să justifice specificul psihologiei cognitive în cadrul ştiinţelor cognitive;• să cunoască şi să utilizeze în cadrul unor planuri de cercetare proprii principalele tipuri de

variabile dependente specifice psihologiei cognitive să identifice specificul principalelormodele cognitiviste propuse pentru explicarea percepţiei

• să diferenţieze atenţia concentrată de atenţia divizată;• să diferenţieze diferitele tipuri de memorie;• să identifice modalităţile de organizare a informaţiilor în memorie;• să poată identifica rolul memoriei în diferite domenii ale vieţii practice;• să utilizeze în mod pertinent concepţia cognitivistă despre reprezenare• să cunoască specificul explicaţiilor cognitiviste cu privire la concepte• să identifice principalele modalităţi de procesare a informaţiilor în cadrul unor activităţi

concrete• să poată explica rolul cogniţiei în cadrul fenomenelor sociale

Capitolul unu

Introducere. Locul psihologiei cognitive între ştiinţele cognitive. Sistem cognitiv. Paradigme,teorii şi modele în psihologia cognitivă. Metode de investigare în psihologia cognitivă.

a. IntroducereSistemul psihic uman este fără îndoială un sistem a cărui caracteristică importantă este faptul că

realizează schimb de informaţii cu mediul înconjurător, un sistem ce prelucrează aceste informaţii.Viziunea tradiţională asupra psihologiei neglijează oarecum acest aspect informaţional al sistemului psihic.

Psihologia cognitivă este o ramură nouă a psihologiei care se ocupă cu studierea procesărilor lacare este supusă informaţia de către sistemul psihic uman, între inputul senzorial şi outputul motor(comportamental). Apariţia ei ca ştiinţă de sine stătătoare în cadrul celorlalte discipline psihologice a fostposibilă datorită situaţiei existente la mijlocul secolului nostru în lumea ştiinţifică contemporană, dar şidatorită cercetărilor impulsionate de cel de-al doilea război mondial. Premisa de bază a psihologieicognitive este aceea că sistemul psihic este în primul rând un sistem ce schimbă informaţii cu mediulînconjurător.

Exemplu pentru a demonstra importanţa aspectului informaţional al sistemului psihic.

„Psihologia tradiţională consideră că la baza comportamentului fobic se află condiţionareaclasică. După câte cunoaşteţi, condiţionarea clasică consta în asocierea unui stimul condiţionat (SC)cu un stimul necondiţionat (SN), ce produce în mod automat reacţia necondiţionată (RN). După asocierirepetate între cei doi stimuli (reamintiţi-vă condiţiile de asociere de la cursul de "Psihologiegenerală"), se ajunge ca prezentarea doar a stimulului condiţionat (SC) să producă reacţianecondiţionată (RN), numită în acest caz reacţie condiţionată (RC). Spre exemplu, reacţia fobică formatăîn prezenţa medicului stomatolog. Stimulul necondiţionat (folosirea "burghiului") produce în modautomat reacţia necondiţionată (durerea). Asocierea lui SN cu stimulul condiţionat (medicul), conducela reacţia fobică (reflex condiţionat) prin care prezenţa medicului e asociată durerii. Tratareareacţiei fobice se face prin decondiţionare (conform psihologiei tradiţionale). Ca noutate, cercetăriledin psihologia cognitivă au demonstrat rolul pe care-l joacă informaţia în crearea, menţinerea saudispariţia unui reflex condiţionat. Pe de o parte s-a constatat că simpla asociere dintre SN si SC nueste suficientă pentru a produce un reflex condiţionat; ceea ce este important este valoareainformaţională pe care subiectul o atribuie asociaţiei dintre cei doi stimuli. Astfel, dacă persoanaconcluzionează că SC este predictiv pentru RN, atunci se formează reflexul condiţionat. Cu altecuvinte, dacă individul consideră că medicul foloseşte totdeauna burghiul, atunci este normal săapară reacţia fobică doar în prezenţa medicului şi nu atunci când acesta lucrează cu burghiul.”

Începând cu anii 50-60, s-a produs o adevărată "revoluţie" în ştiinţele contemporane, cauzată de realizărileremarcabile din logică, cibernetică, neuroştiinţe şi teoria informaţiei Definirea conceptului de "calculabilitate”(orice funcţie general recursivă - care se poate specifica într-un număr finit de paşi - este calculabilă şi poate fireprodusă cu mijloace mecanice) a impulsionat în mod remarcabil studiul inteligenţei artificiale. Deasemenea, necesităţile practice ale războiului au determinat o avalanşă de noi descoperiri în domeniulcomunicaţiilor, teleghidării rachetelor, ciberneticii, toate culminând în final cu apariţia primelor maşini deprocesare a informaţiilor şi apoi, a computerelor.

Începând din acest moment, psihologia a fost supusă unei presiuni duble, venite pe de o parte din parteateoriei informaţiei, a inteligenţei artificiale (o presiune de sus în jos), iar pe de altă parte, presiunea venită dinpartea neuroştiinţelor (presiunea de jos în sus).

Presiunea venită de sus în jos (inteligenţa artificială) a apărut atunci când specialiştii din domeniuau încercat să construiască sisteme artificiale inteligente după asemănarea şi performanţa celui uman şi s-au declarat nesatisfăcuţi de oferta psihologiei tradiţionale privind teoriile existente despre inteligenţaumană şi despre modul în care funcţionează sistemul cognitiv uman. Presiunea venită de jos în sus

(neuroştiinţe) a apărut ca urmare a descoperirii mecanismelor de transmisie neuronală ce au determinat undecalaj între cunoştinţele biologice privind funcţionarea creierului (foarte detaliate la neuroştiinţe) şi celepsihologice (foarte vagi). Din aceasta dublă presiune s-a născut psihologia cognitivă.

Putem vorbi de termenul psihologie cognitivă în două sensuri: ca ştiinţă de sine stătătoare ce studiazăprocesarea informaţiilor de către sistemul psihic uman, dar şi cu sensul de o anume abordare a tuturorfenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale. Când folosimtermenul cu primul sens, ne referim la o ştiinţă ce posedă un corp de teorii propriu, o terminologieproprie şi o metodologie specifică. Când folosim cel de-al doilea termen, ne referim la o anume manierăde abordare a psihologiei tradiţionale, abordare în care accentul se pune pe modul în care sistemul umanprocesează informaţiile. Astfel avem teorii cognitive ale motivaţiei, teorii cognitive sociale etc.

Din punct de vedere tematic, psihologia cognitivă continuă tradiţiile gestaltismului, asociaţionismului şibehaviorismului, încercând să descifreze mecanismele şi procesele ce se desfăşoară în aşa-numita "cutieneagră" postulată de behaviorişti a fi sistemul psihic.

b. Locul psihologiei în ştiinţele cognitiveÎn anul 1956 are loc un eveniment ce va duce în final la apariţia ştiinţelor cognitive, o

paradigmă transdisciplinară de fapt, ce are ca obiect de investigaţie mecanismele de procesare ainformaţiei. În Statele Unite, la MIT (Masachusetts Institute of Technology) se organizează unsimpozion privind mecanismele de procesare a informaţiei. La manifestare participă specialişti dindomeniul inteligenţei artificiale, lingvisticii, psihologiei etc. Chiar dacă cei de faţă nu au realizatimportanţa acelei întâlniri, data de 12 septembrie 1956, ultima zi a simpozionului, este considerată ziua denaştere a ştiinţelor cognitive. Mai târziu, în 1967, Ulrich Neisser a publicat un volum intitulat CognitivePsychology, consacrând astfel numele noii discipline.

Termenul de ştiinţe cognitive semnifică un grup de ştiinţe (de fapt abordările cognitive din cadrulacestora) ce au ca obiectiv „descoperirea capacităţilor computaţionale şi de reprezentare ale psihicului,precum şi a proiecţiilor lor structurale şi funcţionale din creier”(State of The Art Paper, 1978; primulraport al Societăţii de Ştiinţe Cognitive). Cu alte cuvinte, obiectul de cercetare al ştiinţelor cognitiveeste sistemul cognitiv natural sau artificial. În cadrul acestor ştiinţe, psihologia cognitivă studiazăsistemul cognitiv uman.

Cele şase ştiinţe cognitive sunt: filosofia, lingvistica, antropologia, neuroştiinţele, inteligenţa artificială şipsihologia. Desigur, nu trebuie să considerăm că toate aceste ştiinţe, luate în totalitatea lor, sunt cognitive.Spre exemplu, din filosofie, doar câteva ramuri (filosofia analitică, logicile filosofice şi epistemologia) facparte din filosofia cognitivă. La fel şi din psihologie, nu toate abordările sunt considerate ca făcând partedin ştiinţele cognitive (de ex. psihometria clasică), ci doar acelea care se ocupă de modul în care sistemulpsihic uman procesează informaţiile.

În figura de mai jos sunt ilustrate relaţiile dintre ştiinţele cognitive. Liniile punctate reprezintă relaţii„slabe” dintre ştiinţe, iar liniile continui - relaţii „puternice”, strânse. În prezent, există tendinţe deunificare a acestor ştiinţe într-o paradigmă comună.

c. Sistem cognitivPrin definiţie, un sistem cognitiv este un sistem fizic care posedă două proprietăţi: de reprezentare

şi de calcul. După cum se observă din definiţie, nu există sistem cognitiv lipsit de suport fizic (încazul sistemului cognitiv uman - creierul), dar şi faptul că există şi alte sisteme cognitive decât cel uman.De asemenea, se mai poate observa (tot din definiţie), că natura sistemului fizic nu influenţează tipuloperaţiilor pe care acesta le poate executa. Aceeaşi operaţie logica (de ex. adunarea) poate fi executată şide un sistem cognitiv uman, dar şi de unul artificial, deci natura fizică a_ sistemului nu constrânge înexecutarea vreunei anumite operaţii.

Reprezentarea este o reflectare într-un mediu intern a realităţii exterioare. Noţiunea de reprezentaredin această definiţie nu trebuie confundată cu cea din psihologia tradiţională (imaginea schematică aunui obiect în absenţa acţiunii acestuia asupra organelor de simţ), ci trebuie interpretată în sensul unorrelaţii simbolice, de corespondenţă a mediului intern cu evenimentele din mediul extern. Adică, dacăîn mediul extern avem relaţia X-T-Y între variabilele X şi Y, atunci şi în mediul intern trebuie să avem oproiecţie a relaţiei t dintre variabilele interne x şi y (şi ele, la rândul lor, proiecţii a variabilelor externe Xşi Y). De exemplu, în mediul extern, avem o relaţie între culoarea verde a semaforului şi trecereamaşinilor pe stradă (X este „culoarea verde a semaforului”, T este o relaţie de condiţionare, deprezenţă obligatorie a lui Y care este „maşinile trec pe stradă”), iar în mediul intern avem aceeaşirelaţie de condiţionare (t) între variabilele x (simbolul culorii verde a semaforului) şi y (simbolulmaşinilor trecând pe stradă). Deci în cazul reprezentării avem de-a face cu o relaţie sistematică similară şisimbolică între mediul extern ce trebuie reprezentat şi cel intern în care are loc reprezentarea.

Calculul este cealaltă proprietate a sistemului cognitiv şi constă în manipularea reprezentărilor pe bazaunor reguli.

Deci, din cele de mai sus reiese faptul ca nu caracteristicile fizice sunt definitorii pentru un sistem cognitiv,ci acelea de reprezentare şi de calcul.

d. Paradigme, teorii şi modele în psihologia cognitivă1

O paradigmă reprezintă un cadru teoretic mai larg, un grup de teorii ce au în comun aceeaşi abordare afenomenelor descrise de respectivele teorii. În psihologia cognitivă există două paradigme principale:paradigma procesării informaţiei (paradigma simbolică clasică) şi paradigma neoconexionistă(modernă). Chiar dacă prima dintre aceste paradigme este considerată clasică, ea încă mai dominăabordările teoretice din psihologia cognitivă. Întrucât acesta este un curs introductiv în psihologia cognitivă,principalele teorii pe care le vom studia acest semestru se vor încadra în mod preponderent în paradigmaprocesării informaţiei.

Ca orice paradigmă, paradigma procesării informaţiei are la bază câteva asumpţii (axiome)principale:1) oamenii sunt văzuţi ca fiinţe autonome şi intenţionale ce interacţionează cu lumea externă;2) „mintea” prin care oamenii interacţionează cu mediul este un sistem ce procesează simboluri (de

1 1 Această parte din curs este conceputa după manualul american a lui Eysenck.

aici şi denumirea de paradigmă simbolică), reprezentări, deci este un sistem cognitiv (revedeţicaracteristicile unui sistem cognitiv);

3) simbolurile sunt manipulate şi transformate de sistemul cognitiv, astfel că ele sunt în corelaţie cuevenimentele din lumea externa;

4) scopul cercetării psihologice este tocmai de a specifica procesele şi reprezentările ce stau la bazasarcinilor efectuate de sistemul cognitiv;

5) procesele cognitive se desfăşoară în timp, au o durată, deci putem să le identificăm, să le studiemfolosind timpul de reacţie ca variabilă dependentă;

6) creierul uman are o capacitate de procesare limitată, atât din punctul de vedere al resurselor, cât şi alstructurii.

După cum se observă din asumpţiile de mai sus, una dintre caracteristicile de bază ale paradigmeiprocesării informaţiei este faptul că aceste procesări au loc în etape, stadii, deci este vorba de fapt despreo procesare serială a informaţiei. Aceasta înseamnă că procesele au loc într-o anumită ordine, că ele nu suntconcomitente, nu se suprapun şi că pentru a avea loc un proces, este necesar ca alte procese anterioare să fiavut loc.

Exemplu privind stadialitatea (prelucrarea în serie) în paradigma procesării informaţieiUna dintre teoriile clasice (depăşită astăzi, dar menţionată aici doar ca exemplu) în psihologia

cognitivă se referă la modul în care oamenii prelucrează informaţiile senzoriale. În mod tipic, seconsideră următoarele etape în prelucrarea informaţiilor senzoriale (stimuli vizuali, de exemplu):

1) percepţia vizuală primară (ex. recunoaşterea formei, luminozităţii etc.);2) atenţia şi percepţia vizuală secundară (ex. recunoaşterea trăsăturilor obiectului, poziţiei în spaţiu

etc.);3) prelucrări primare ale informaţiei (ex. identificarea obiectului şi categorizarea acestuia);4) prelucrări secundare ale informaţiei (ex. stabilirea semnificaţiei obiectului pentru cel care percepe,

integrarea reprezentării obiectului în cadrul reprezentărilor anterioare ale subiectului etc.).

Dacă luăm cazul unui scaun ca stimul vizual, atunci cele 4 etape ar fi:1) perceperea formei si luminozităţii scaunului;2) perceperea culorii, a poziţiei în spaţiu a scaunului, a altor trăsături (ex. că are 4 picioare);3) identificarea obiectului ca făcând parte din categoria scaun, eventual stabilirea subcategoriei din

care face parte (ex. scaun cu patru picioare, scaun de bucătărie etc.);4) prelucrări semantice complexe, stabilirea semnificaţiei personale a obiectului (ex. „este scaunul meu”

sau „este un scaun vechi”).

Conform stadialităţii presupuse de paradigma procesării informaţiei, cele patru stadii se desfăşoarătotdeauna în această ordine şi nu se suprapun unul peste altul. Astfel, categorizarea obiectului are loctotdeauna după ce au loc prelucrările vizuale primare şi secundare şi înainte de stabilirea semnificaţieiobiectului pentru cel ce percepe.

Procesarea serială a dominat mult timp în psihologia cognitivă, însă în ultimul timp, psihologii auînceput să acorde importanţă şi prelucrării paralele a informaţiei. Aceasta a condus pe de o parte laperfecţionarea paradigmei procesării informaţiei, iar pe de alta parte la apariţia paradigmei neoconexioniste.

Dar ce înseamnă recunoaşterea procesării paralele a informaţiei în paradigma clasică? Exemplulprezentat anterior, bazat pe procesarea serială a informaţiei, denotă faptul ca percepţia umană estedeterminată, dominată de stimulii din mediul înconjurător. Acest tip de procesare se mai numeşte şibottom-up (de jos în sus sau ascendentă, adică de la organele de simţ spre scoarţa cerebrală). Cu toateacestea, omul posedă experienţe şi cunoştinţe anterioare care nu sunt pasive, ci influenţează şi elepercepţia, dar de data aceasta de sus în jos (top-down sau descendent). Exemplul următor esteconcludent pentru a ilustra influenţa procesărilor descendente.

Exemplu pentru a ilustra procesarea descendentă. Se desenează pe tablă un triunghi cu următoareainscripţie în el: „Ion de la la partid”, ca în figura de mai jos:

În timpul desenării, se acoperă desenul cu un obiect astfel ca subiecţii sa nu vadă că cuvântul „la” se repetăde două ori. Apoi, se descoperă pentru câteva secunde desenul cerându-le subiecţilor să citească ce scrie întriunghi. Tendinţa este de a ignora repetarea cuvântului „la” şi de a citi „Ion de la partid”. Tendinţa semenţine si după ce subiecţii văd triunghiul pentru mai mult timp. Ea demonstrează rolul procesărilordescendente în percepţie. În acest caz particular, înţelegerea conţinutului (propoziţiei) „eclipsează” influenţastimulului asupra organelor de simţ conducând la omiterea celei de-a doua particule „la”.

Astăzi, paradigma procesării informaţiei ţine cont de ambele tipuri de procesare (serială şi paralelă),integrându-le în teoriile sale.

Paradigma neoconexionistă şi-a manifestat prezenţa începând cu ultimii zece ani şi porneşte de laideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele neuronale, care să simuleze, săimite conexiunile existente în creier între neuroni. Întrucât aceste reţele neuronale nu redaufuncţionarea reală neuronală, ci funcţionarea cognitivă, ele se mai numesc şi reţele neuromimetice.Axioma de bază a acestei abordări este aceea că informaţia nu e reprezentată de simboluri (ca înparadigma clasică), ci sub forma unor valori şi pattern-uri de activare care circulă între diverse unităţi dinreţea.

Primele cercetări din acest domeniu au fost făcute utilizând neuroni simplificaţi şi algebra booleană(modelarea avea loc pe calculator), care aveau drept sarcină discriminarea între două impulsurisenzoriale diferite. Aceste modele neuronale purtau numele de perceptron. Ulterior, psihologii audezvoltat aceste reţele ajungând ca acestea să obţină performanţe remarcabile şi principiul lor defuncţionare sa stea la baza construirii detectoarelor de ţinte din domeniul militar.

Un model neuronal (o reţea neuronală) este descris de următoarele componente: (1) unităţineuronale, (2) stare de activare, (3) reguli de activare, (4) funcţie output, (5) pattern (un mod anume)de conexiuni între unităţi, (6) reguli de învăţare şi (7) un mediu în care se găseşte, operează reţeauarespectivă. Detalii privind reţelele neurale şi componentele lor găsiţi în volumul „Psihologie cognitiva” allui M. Miclea. Cursul de faţă nefiind de orientare neoconexionistă nu insistă mai mult asupra reţelelorneuromimetice. Ceea ce trebuie însă să mai reţineţi este ca reţelele neuromimetice sunt semantic-opace,adică prin ele nu circula informaţii, simboluri, ci doar valori de activare (cum ar fi impulsurile nervoaseprin neuroni). Semnificaţia acestor valori este acordată extern, de către cel ce construieşte reţeaua.De fapt, aceasta este si una dintre problemele încă nerezolvate de abordarea neoconexionistă, şi anume: cumemerg structurile simbolice de cele subsimbolice.

ION DE LA LA PARTID

e. Metode de investigare în psihologia cognitivăExistă două tipuri de metode folosite în psihologia cognitivă pentru studiul cogniţiei: metodele

tehnologice şi metodele psihologice. Pentru scopul cursului de faţă vom studia detaliat doar pe cele din urmă.

Metodele tehnologice sunt acele metode care folosesc instrumente tehnice pentru a obţineinformaţii directe privind activitatea creierului, deci activitatea neurologică. Ca exemple, ar fi studiereaEEG-ului sau a potenţialelor de activare din neuroni, nervi, anumite zone cerebrale etc. Avantajele acestormetode ar fi acelea că furnizează informaţii directe asupra activităţii sistemului nervos, fără însă a precizalegătura dintre această activitate şi ceea ce simte individul în mod subiectiv. De fapt, acest punct slab almetodelor tehnologice este similar cu cel al reţelelor neoconexioniste care nu pot preciza cum iau naşterestructurile simbolice din cele subsimbolice.

Metodele psihologice sunt măsurări ale comportamentului, reacţiilor subiecţilor şi furnizează informaţiiindirecte asupra proceselor ce au loc în sistemul cognitiv. Principalele metode (variabile dependente)folosite în studiile experimentale de psihologie cognitivă sunt: (1) introspecţia, (2) reamintirea, (3)recunoaşterea şi (4) timpul de reacţie. Avantajele acestor metode derivă din faptul că sunt mai apropiate deceea ce trăieşte individul în mod subiectiv, sunt bine controlabile de către experimentator şi sunt indirecte,adesea subiecţii nedându-şi seama de intenţiile experimentatorului. Ca dezavantaje, inerente de altfel încercetarea psihologică, ar fi acelea că, pe de o parte, experimentele sunt situaţii artificiale care pot sădifere substanţial de cele din viaţa reală a subiecţilor, iar pe de altă parte, rezultatele obţinute furnizeazăinformaţii indirecte despre structurile şi procesele interne ce se petrec cu adevărat în creier.

Pentru a evita cât mai mult dezavantajele metodelor de investigare, se recomandă folosireamăsurătorilor multiple, utilizând metode diferite pentru studierea aceluiaşi fenomen psihic, în scopulobţinerii unor rezultate convergente, care ar spori credibilitatea şi validitatea acestora. În prezent, jurnaleleamericane de psihologie nu mai acceptă articole care conţin mai puţin de două experimente (metode)pentru a demonstra şi verifica aceeaşi ipoteză.

IntrospecţiaAceastă metodă se bazează. pe caracteristica sistemului psihic uman care poate fi în acelaşi timp şi obiect

şi subiect al cunoaşterii. întrucât introspecţia depinde de trăirile conştiente ale indivizilor, iar acestetrăiri sunt prin natura lor personale şi private, cercetătorii au considerat această metodă ca fiind fără valoare.

Exemplu privind inutilitatea introspecţiei ca metodă de investigare psihologica (Nisbett & Wilson,1977)Studii anterioare arătaseră că atunci când urmăreşte o imagine, ochiul uman are tendinţa de a o

urmări în diagonală, pornind din partea stângă-sus şi terminând în partea din drepta-jos. (Caobservaţie, din aceasta cauză, ziarele prezintă evenimentele cele mai importante în partea din stânga-sus a paginii). Ca urmare a acestei particularităţi, oamenii sunt influenţaţi cel mai mult de ceea ce se aflăîn partea de sus a unei imagini. Pentru a argumenta că introspecţia este o metodă fără valoare, Nisbettşi Wilson şi-au propus să arate că oamenii nu îşi dau seama de influenţa pe care o are poziţia în spaţiuasupra propriilor judecăţi. Ei au prezentat subiecţilor cinci perechi identice de galoşi (jambiere?) şi le-aucerut să spună care este cea mai bună, după părerea lor. Majoritatea subiecţilor au ales perechea dinstânga-sus ca fiind cea mai bună. După ce au făcut alegerea subiecţii au fost rugaţi să o argumenteze. Toţiau menţionat alţi factori (cum ar fi diferenţe uşoare de culoare în textura materialului etc.), dar nu poziţiaperechii respective, negând chiar că aceasta ar avea o influenţă asupra alegerii lor, chiar şi atunci cândcercetătorii le-au explicat rolul acesteia în percepţie. Astfel, Nisbett si Wilson au concluzionat căoamenii sunt în general inconştienţi de procesele care le influenţează comportamentul. Explicaţia ar fiaceea că oamenii nu îşi consultă memoria în cursul introspecţiei, ci de fapt aplică unele „teoriiproprii” despre cauzele şi procesele care le-au influenţat comportamentul şi judecata.

Alţi cercetători (Ericson & Simon, 1980) au sugerat reconsiderarea valorii introspecţiei ca metodăde cercetare prin distingerea între introspecţiile valide şi cele invalide. Ei au propus în acest sens trei criteriide distingere:1) introspecţia în timpul executării sarcinii este de preferat celei obţinută după aceea, datorită

imperfecţiunilor memoriei;2) indivizii furnizează introspecţii mai acurate atunci când sunt rugaţi să descrie ce anume fac sau

gândesc, decât atunci când sunt rugaţi să interpreteze o situaţie sau procesele prin care au ajuns la unanumit raţionament;

3) oamenii nu au acces prin introspecţie la o serie întreagă de procese (procesele neuronale, derecunoaştere)

Cu toate aceste limite, introspecţia este folosită în experimente, dar numai ca metodă auxiliară, împreunăcu altele.

ReamintireaDiferite tipuri de procedee de reamintire au fost prezente în literatura de specialitate încă de pe

vremea lui Ebbinghaus (1885), unul din pionierii studierii memoriei. Reamintirea este una din variabileleindependente des întâlnite în experimentele de psihologie cognitivă, în special cele din domeniul cogniţieisociale.

Există patru tipuri de reamintire: reamintirea în serie, reamintirea liberă, metoda „salvării” (aeconomisirii) şi reamintirea dirijată.

1. reamintirea în serie presupune reamintirea unei serii de stimuli (cuvinte, numere etc.), în ordineaexactă a prezentării lor. Se măsoară atât ordinea în care au fost prezentaţi stimulii, cât şi numărulde stimuli reamintiţi corect. Cadrul teoretic (asociaţionism) ce stă la baza acestei metode esteacela că fiecare stimul este un indiciu pentru stimulul următor, ajutând la reamintirea lui. Preocupareapsihologilor pentru reamintirea în serie se îndreaptă spre domeniul învăţării sociale, mai ales la vârstemici.

2. reamintirea liberă este larg utilizată pentru materiale scrise sau verbale şi constă în reamintireastimulilor la un anumit timp de la prezentare, indiferent de ordinea prezentării acestora. De obicei,subiecţilor li se oferă un scop (o sarcină orientativă) în timpul memorării. Spre exemplu, subiecţilor lise poate cere să observe de câte ori se repetă o anume literă (sunet) în timpul prezentăriistimulilor, fără ca ei să bănuiască că mai târziu vor trebui să reproducă stimulii. Avantajul metodeiconstă în aceea că este nestructurată de către experimentator, putând astfel să furnizeze informaţiiasupra organizării informaţiei în memoria subiecţilor.

3. tehnica „salvării”, a economisirii este de fapt un procedeu de reînvăţare a materialuluiprezentat şi a fost introdusa pentru prima data în 1885 de către Ebbinghaus. Subiecţii trebuiesa înveţe un material având un anumit scop în momentul învăţării, urmând ca ulterior sa-lreînveţe, păstrând acelaşi scop în minte. Diferenţa dintre timpul mai rapid necesar reînvăţării şi celiniţial necesar învăţării este considerată a fi măsura gradului de „salvare”, economisire amaterialului iniţial. Exista şi o formulă matematică care reflectă procentul din material care a fostreţinut, economisit după prima învăţare: De remarcat este faptul că subiecţii trebuie să înveţe completmaterialul, având la dispoziţie mai multe încercări. Metoda, iniţial considerată inutilă, a căpătatimportanţă în ultima perioadă când s-a constatat că în viaţa de zi cu zi, pentru a reţine informaţiimulte, oamenii folosesc adesea acelaşi procedeu.

4. reamintirea dirijata este una dintre metodele ce a contribuit decisiv la dezvoltarea psihologieicognitive, în special a paradigmei procesării informaţiei. Ea constă în prezentarea de cătreexperimentator a unor indici ce ajută la învăţare, la reamintire sau şi la învăţare şi la reamintire.Pe de o parte, metoda identifică informaţiile ce sunt prezente în memoria subiecţilor, informaţiicare nu ar putea fi identificate folosind celelalte forme de reamintire, iar pe de altă parte ajuta laclarificarea mecanismelor uitării şi activării informaţiei.

RecunoaştereaApărută ca metodă de investigare în anii '30, recunoaşterea a căpătat o importanţă în ultimii 20 de

ani. Principalul avantaj al ei constă în aceea că furnizează informaţii despre modul în care informaţia estecodificată, reprezentată în memorie. Există mai multe tipuri de recunoaştere, toate având în comun faptul căsubiecţilor nu li se cere să-şi reamintească sau să reproducă stimulii iniţial prezentaţi, ci, în momentultestării, li se prezintă un nou set de stimuli şi li se cere să recunoască care dintre aceştia le-au fost prezentaţiprima dată şi care nu. Deci recunoaşterea este de fapt un test de discriminare.

Avantajele acestei metode sunt: o sensibilitate foarte mare privind cantitatea şi organizarea materialuluireţinut şi posibilităţile de folosire a oricărui tip de stimuli ca material în recunoaştere (vizuali, auditivi, tactilietc.).

La baza acestei metode se află teoria detectabilităţii semnalului (teorie privind procesele decizionaleapărută iniţial în domeniul psihologiei percepţiei şi a urmăririi radarului), ce urmează a fi detaliată la seminar.

Proceduri cu timp de reacţieEste una dintre cele mai folosite metode din psihologia cognitivă, atât de răspândită încât a ajuns să

fie considerată o emblemă a acestei ştiinţe.O distincţie fundamentală ce se face în psihologia cognitivă este aceea dintre conţinut şi procese.

Conţinutul poate lua multe forme (vizual, propoziţional etc.), dar el este independent de timp. În contrast,procesele ce operează cu aceste conţinuturi (ex. reamintirea) o fac în timp real. De fapt, aşa cum notaPachella (1974), „singura proprietate a evenimentelor mentale ce poate fi studiată direct, în organismulviu, intact, în timp ce evenimentele au loc, este DURATA lor”. Din aceasta cauză, studierea durateiproceselor psihice prin timpul de reacţie a devenit extrem de importantă pentru psihologii cognitivişti.

Avantajele acestei metode sunt multiple. În primul rând, datorită duratei extrem de mici a unor procesepsihice (zecimi de secundă), ele sunt imposibil de controlat în mod voluntar de către subiecţi, permiţândastfel o măsurare obiectivă. În al doilea rând, metoda permite identificarea stadiilor, etapelor în procesareainformaţiilor, bazându-se pe presupunerea că resursele sistemului cognitiv sunt limitate şi că doaranumite resurse sunt disponibile într-o anumită cantitate de timp. Detalii despre această metodă vă vor fiprezentate la seminar.

Fiecare din metodele prezentate are propriile avantaje şi dezavantaje. Alegerea metodei de investigareîn psihologia cognitivă depinde în primul rând de scopul cercetării. Recomandabil este însă să folosim,pe cât se poate concomitent, mai multe metode de măsurare a aceluiaşi fenomen psihic, pentru a neconvinge de validitatea rezultatelor.

Capitolul doi

Percepţia vizuală. Modele computaţionale. Organizarea perceptuală. Percepţia adâncimii.Recunoaşterea obiectelor-noţiuni generale. Recunoaşterea obiectelor- modele computaţionale.Recunoaşterea trăsăturilor. Recunoaşterea feţei umane. Abordarea neurocognitivă.

a. Percepţia vizualăDe-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu apariţia

teoriilor cognitive. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai cuprinzătoare.Astfel, percepţia este „mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din mediul înconjurător cuajutorul organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în experienţa obiectelor, evenimentelor,sunetelor, gusturilor etc.”.

Chiar dacă percepţia vizuală poate apărea la prima vedere a fi extrem de simplă, studiile experimentaledin psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. Astfel, chiar şicele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns la o performanţă mai mare decât aceeade a identifica nişte obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. Astfel, computerele nu auajuns, în ceea ce priveşte abilităţile vizuale, nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. De altfel,cercetările din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărulmare de arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul deadaptare la mediul înconjurător. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursulevoluţiei speciilor, menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesareainformaţiilor vizuale.

b. Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. MarrPunctul de plecare al acestei teorii e acela că există diferite niveluri de explicare a fenomenelor psihice.

Pentru a înţelege această abordare, să luăm de exemplu explicarea unui automobil şi a funcţionarii lui.La un nivel de explicaţie, putem distinge motorul, roţile, volanul, schimbătorul de viteze şi alte componente.La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe care-l are bateria în alimentarea motorului,sistemul de răcire, carburatorul etc. În fine, la nivelul cel mai general de explicaţie, putem descrie rolulautomobilului ca întreg (transport de persoane, marfă etc.).

Plecând de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie ce postulează existenţa a trei niveluride explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Astfel, „în vârf” se găseşte nivelul computaţional, carese referă la scopul general al percepţiei vizuale, la mijloc avem nivelul algoritrnic (procesele psihiceimplicate în percepţie), iar la bază se găseşte nivelul „hard”, adică procesele neurochimice din creier.

Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul său, psihologii consideră însa că cel maiimportant dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Să ne referim pentru o clipă la exemplul cudescrierea automobilului, dat anterior. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecăreiparţi componente a maşinii, dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina etc.), nu vomputea să înţelegem de ce aceste componente sunt astfel construite şi asamblate în acest fel. Însă odată ceînţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport, vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă deenergie, de o forma aerodinamică etc. Cu toate acestea, este foarte dificil de conceput o teorie computaţionalăîn cazul percepţiei vizuale, chiar mai dificil decât în exemplul nostru cu automobilul. De ce? Pentru căpercepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe, cum ar fi: „navigarea” în mediulînconjurător, menţinerea echilibrului, recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. În consecinţă, este mai utilsă dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat.

În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală, Marr afirma că procesele implicate în percepţiavizuală produc o serie de reprezentări (schiţe), ce furnizează informaţii din ce în ce mai detaliate despremediul înconjurător. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale:• schiţa primară se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei stimulului în

câmpul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. Schiţaprimară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia stimulului,„separând” stimulul de mediul său, fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta. Acum

se detectează conturul, mişcarea, textura (tipul suprafeţei), culoarea şi dispunerea spaţială.• schiţa intermediară 2D+1/2: aceasta încorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor (feţelor) şi

obiectelor. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea, orientarea în spaţiu a suprafeţelorvizibile, totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului respectiv,însă ea este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de poziţia în care se află acesta. Dinaceastă cauză, ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională, ci o schiţă intermediară întrecea bidimensională şi cea tridimensională.

• modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a poziţiei lorrelative în spaţiu, într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului. Această schiţăfinală, tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale subiectului(prelucrare top-down sau de sus în jos, dacă vă mai amintiţi de la cursul anterior), care identifică,recunosc şi clasifică obiectul, indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. Astfel, o masăeste văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie, chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retinăeste un trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele.

Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară, iar ultimul stadiu face parte din prelucrareavizuală secundară (complexă).

Schiţa primară.Scopul schiţei sau reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice esenţiale ale

stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare.În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe)

primare. reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau întreagă.Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea luminii

scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste informaţii pentrua identifica numărul şi forma globală, a obiectelor percepute.

Schiţa primară de bazăCea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor pentru

separarea obiectului de fondul său. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor semnificative înintensitatea luminii care survin de obicei la marginea obiectelor.

Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la margineaobiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcjiff (1965, apud. Miclea, 1994) asupra unei specii decrab de mare numit Limulus. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă receptorivizuali foarte mari şi în număr redus. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii conectaţi laaceşti receptori, atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi obandă întunecată). S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din zonade contur. Astfel, celulele din zona mai luminoasă manifestau o rată crescută a descărcărilor, iar celulele din

Stimuli vizuali

Schiţă primară

Procesarea distanţei şi adîncimii

Procesarea mişcării

Detectarea poziţiei, formei prin procesarea

umbrelor

Procesarea texturii

Procesarea culorii

Schiţa intermediară 2+1/2 D

Reprezentarea 3 D

zona întunecată aveau o rată mult redusă a descărcărilor. Figura de mai jos ilustrează acest efect:

Acelaşi mecanism este prezent şi la om, ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de aexagera diferenţele între potenţiale, „îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. Această„îngroşare” a contururilor permite o mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor. (Vedeţidemonstraţia cu Benzile lui Mach din manualul lui Miclea).

Schiţa primară complexăSchiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de

bază. Procesările de informaţii ce au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple ce ţin deorganizarea câmpului perceptiv, reguli care sunt achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltăriisale. Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei, a mărimii obiectelor, precum şi regulile deorganizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia Gestaltistă. Aceste caracteristici privindorganizarea câmpului perceptiv vă vor fi expuse pe larg, într-o secţiune ulterioară din acest curs.

Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare, caredepinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe.

Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D.Este o schiţă centrată pe subiect, iar în acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) încă nu este recunoscut ca

atare, ci doar separat de mediul înconjurător şi „proiectat” pe retină. Ambele schiţe (primară şi intermediară)se formează în primele 200 ms de la perceperea obiectului şi nu sunt supuse atenţiei sau conştiinţei celuicare percepe. De aceea, acest stadiu al percepţiei se mai numeşte şi preatenţional.

Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei şi adâncimii, rnişcării, formei,texturii şi culorii obiectului.

Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări, deci vin săvalideze modelul computaţional al lui Marr. Astfel, pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului caurmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu recunoaşterea vizuală aobiectelor. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi, psihologii au stabilit că procesele vizualeperceptive de bază erau prezente, dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a obiectelorpercepute. Ca o curiozitate, aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele ce le erau prezentate vizual, chiardacă le puteau descrie caracteristicile fizice. În schimb, dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţisenzoriale, recunoaşterea se producea după un timp.

Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări. Astfel, ea nuconţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care esteprivit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri, independent de aceste limitări, este nevoie deintervenţia unor mecanisme superioare de prelucrare a informaţiei, care să contribuie la recunoaştereaobiectului.

Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente)Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară astfel încât

reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. În special în această etapă,care este una atenţională, conştientă, un rol important îl joacă informaţiile anterioare ale subiectului, deciprocesările descendente de tip top-down.

Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în modulul ce se ocupă de recunoaştereaobiectelor.

c. Organizarea perceptualăAşa cum am observat până acum, la baza percepţiei vizuale primare sunt contururile, textura, culoarea şi

alte caracteristici fizice ale stimulilor. Cu toate acestea, percepţia noastră finală nu conţine acesteelemente separat, ci le organizează în aşa fel încât ceea ce percepem este o lume compusă din obiecte şi fiinţe.

Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul perceptiv aparţineşcolii Gestaltiste, formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în Statele Unite, între cele douărăzboaie mondiale (Koffka, Kohler, etc). Ei au emis unele principii, considerate a fi baza percepţiei umane.Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi ale obiectelor, cum ar fi simetria şi rectilinearitatea.

Cele mai importante principii Gestaltiste sunt:• principiul proximităţii: elementele aflate într-o proximitate spaţială sunt grupate împreună, într-o singură

unitate perceptivă:,• principiul similarităţii: elementele similare sunt grupate în aceeaşi unitate perceptivă, care e

contrapusă altora;• principiul bunei continuări: la intersecţia a două contururi, ele sunt percepute după continuarea cea

mai simplă• principiul închiderii: conturul acoperit al unei figuri este închis după configuraţia sa vizibilă.

Organizarea stimulilor vizuali pe baza principiilor gestaltiste .

(a) - cele opt linii paralele sunt grupatedouă câte două, pe baza proximităţiispaţiale;(b) - stimulii sunt grupaţi pe linii, nu pecoloane, din cauza similarităţiielementelor de pe o linie; (c) - la intersecţia liniei punctate careporneşte din A cu cea care porneşte din Ccontinuarea se face spre B, respectiv D,deşi orice altă continuare ar fi posibilă(ex: AD, CB);(d) - se presupune că discul acoperit seînchide unind conturul circular vizibil.

Versiunea generalizată a acestorprincipii este cuprinsă într-o formulare succintă, cunoscută sub numele de legea lui Prängraz:stimulii vizuali sunt în aşa fel grupaţi încât să rezulte configuraţia cea mai simplă. De pildă, pe bazaacestei legi percepem în figura de mai sus la (b) şiruri de 0 şi respectiv, de x, nu coloane de 0x0x0cum ne-ar îndreptăţi să o facem principiul proximităţii spaţiale, elementele de pe coloană fiind maiapropiate decât cele de pe linii. Legea lui Pragnanz este în acord cu finalitatea principală asistemului cognitiv (uman): sporirea adaptării la mediu. Cu cât mai economicos este organizată omulţime de elemente, cu atât mai uşor poate fi procesată informaţia despre ele, determinând reacţiiadaptative rapide din partea subiectului

Legile Gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod practic), dar

nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice ce stau la baza producerii acestor efecte. Ele demonstraucum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv, în timpul percepţiei, fără însă a explica fenomenul.

De asemenea, nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme înnăscute sau nu.Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă, dar nu s-a clarificat dacă elesunt determinate genetic sau sunt învăţate. Oricum, s-a stabilit că rolul acestor mecanisme este acelade a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul perceptiv vizual.

Unele cercetări recente (Julesz, apud. Eysenck and Keane, 1995) au arătat că diferenţele deluminozitate, culoare şi textură stau la baza organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legileGestaltiste.

d. Percepţia adâncimiiChiar dacă pe retină se formează doar imagini bidimensionale, nu avem nici o dificultate în a percepe

adâncimea sau distanţa faţă de obiectele din jur. Termenul de percepere a adâncimii se referă şi laperceperea distanţei absolute până la un obiect, dar şi la perceperea distanţei relative dintre două obiecte. Caşi curiozitate, psihologii au constatat că perceperea distanţei relative se face cu mai multă exactitate decâtcea a distanţei absolute, ca urmare, probabil, a experienţei noastre în manipularea obiectelor. De exemplu,vom aprecia cu o foarte mare exactitate distanţa de la felia de pâine pe care o ţinem într-o mână până laprăjitorul de pâine în care dorim să introducem felia. Însă aprecierile noastre nu vor mai fi atât de exacte dacăam calcula distanţele absolute de la ochi la felia de pâine sau la prăjitor.

În viaţa de zi cu zi, perceperea adâncimii este foarte mult uşurată de mişcare, fie a observatorului faţă deobiect fie a obiectelor faţă de observator. Ceea ce este mai important pentru cercetarea perceperiiadâncimii este însă realizarea ei atunci când perspectiva este statică (nici observatorul, nici obiectele nu seaflă în mişcare).

Indicatorii adâncimii pot fi clasificaţi în două categorii: - indicatori monoculari - indicatori binoculari.

Indicatorii monoculari ai adâncimiiSunt acei indicatori care necesită folosirea doar a unui singur ochi pentru perceperea adâncimii.

Aceşti indicatori mai sunt numiţi si indicatori pictoriali, deoarece ei sunt utilizaţi în pictură pentru a redaadâncimea. Indicatorii monoculari ai adâncimii sunt:• perspectiva liniară: liniile paralele ce se îndepărtează de observator par că se apropie între ele din ce

în ce mai mult odată cu creşterea distanţei (ex. liniile de cale ferată);• perspectiva aeriană : există o proprietate a atmosferei care face ca obiectele mai îndepărtate să pară

mai neclare, cu contururi mai puţin definite faţă de mediul înconjurător, decât obiectele situate maiaproape;

• textura: orice obiect este alcătuit dintr-un material cu o anume compoziţie, vizibilă adesea (ex. texturaunui covor, a unui obiect poros etc.). Gradientul texturii (distanţa dintre elementele ce alcătuiesctextura) tinde să se micşoreze pe măsură ce obiectul se depărtează de ochi);

• interpoziţia: obiectele mai apropiate le acoperă pe cele mai depărtate;• umbrele : obiectele bidimensionale nu prezintă umbre, de obicei, pe suprafaţa lor;• mărimea familiară a obiectelor : distanţa până la obiectele familiare poate fi calculată cu destulă

uşurinţă,• mişcarea paralaxă: dacă două obiecte se mişcă paralel cu observatorul, cu aceeaşi viteză, obiectul mai

îndepărtat pare a se mişca mai repede faţă de retină, decât obiectul mai apropiat (ex. culturile deporumb văzute din mişcarea trenului: capătul depărtat al lanului pare că se mişcă mai repede decât celapropiat);

Indicatorii binoculari ai adâncimiiSe datorează poziţiei ambilor ochi şi imaginilor obţinute pe retină atunci când aceştia sunt deschişi. Ei

sunt:• convergenţa : atunci când fixăm un obiect cu privirea, ochii au tendinţa de a se întoarce spre înăuntru

cu atât mai mult cu cât obiectul este mai aproape;

• acomodarea: se referă la modificările cristalinului când se fixează vizual obiectul, modificări ce depindde distanţa până la acesta;

• stereopsisul : este cel mai important indicator şi se datorează disparităţii retiniene, adică faptului căimaginile unui obiect pe cele două retine diferă între ele, cu atât mai mult cu cât obiectul este maiaproape. (Ex. pentru a demonstra disparitatea oculară: Fixaţi un obiect şi acoperiţi pe rând câte unochi; veţi observa că cele două imagini diferă cu atât mai mult cu cât obiectul e mai aproape).

În final, perceperea distanţei, adâncimii, se realizează prin acţiunea tuturor acestor indicatori, la carese adaugă şi cei rezultaţi din perceperea mişcării.

e. Recunoaşterea obiectelor – aspecte generaleRecunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin efort, încât la

prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu cu unul foarte complicat, aşacum, de altfel, este în realitate.

Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor. Mai întâi, oamenii trebuie sădiscrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător, în special pentru că cele mai multeobiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele. Deci, o serie de procese implicate înrecunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor, adică stabilirea graniţelor dintre ele,indiferent dacă ele se suprapun. Spre exemplu, într-o cameră obişnuită, se află peste 100 de obiecte.Aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute. Procesele ce ajută ladiscriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară, ce se supun legilor Gestaltiste înorganizarea câmpului perceptiv.

A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuriposibile de vedere şi de la distanţe diferite. Spre exemplu, o proiecţie retiniană a unei mese rotunde estefoarte diferită, în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul. Dacă privim masa de sus,ea apare ca un disc perfect rotund, dacă e privită din lateral, discul rotund devine unul elipsoidal etc. Cutoate aceste diferenţe, oamenii percep obiectele ca fiind constante în formă şi mărime chiar dacă proiecţialor retiniană nu este la fel. Deci o serie de procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acestlucru.

În fine, la un nivel de procesare al informaţiilor superior, oamenii pot identifica obiectele ca făcând partedin aceeaşi categorie, chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. Ca exemplu, scaunele diferă între eleprin mărime, formă, culoare etc., dar oamenii pot recunoaşte cu destula uşurinţă că e vorba de scaune.Detalii despre aceste procese superioare vă vor fi prezentate în cursurile ulterioare, când vom discuta despremodul în care sunt reprezentate conceptele.

Este important să observăm că atunci când vorbimde recunoaşterea obiectelor, mai ales celetridimensionale, noi vorbim practic de mai multeactivităţi ce se desfăşoară în paralel, furnizânddiferite tipuri de informaţii. Să luăm ca exemplurecunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. Astfel, ştimcum ar trebui să arate obiectul pentru a-1 identifica cafiind pisică, indiferent de unghiul din care privimobiectul. Apoi, ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul defaţă, animal de casă, la prins şoareci) şi mai ştim căface parte dintr-o categorie anume - categoria „pisică”.

Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teoriesimplă pentru a explica cum funcţioneazărecunoaşterea obiectelor. Conform cu aceasta,recunoaşterea are loc în etape, ca în figura alăturată.

Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie, adică unele procese ulterioare(ex.clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. formareadescrierii obiectului ce e dependent de punctul de vedere al observatorului). Clasificarea perceptuală

Procesare vizuală primară

Descriere a obiectului dependentă de punctul de vedere a observatorului

Clasificare perceptuală

Clasificare semantică

Denumirea obiectului

implică compararea şi „potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu informaţiile stocate anterior înmemorie privind descrierea structurală a obiectului. Clasificarea semantică implică activarea dinmemorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput, iar denumirea, implică activarea numeluiobiectului, împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu, odată cu activarea numelui „pisică” se activează,e drept mai slab, şi numele „şoarece” sau „câine”, întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în careeste întâlnit obiectul „pisică”.

Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că în recunoaştere avem de-a face, atât cuprelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie), cât şi cu prelucrăridescendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale).

Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite tumoripe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor, în funcţie de partea dinsistemul de recunoaştere a obiectelor ce era afectată. Spre exemplu, pacienţii cărora le era afectatăpartea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică, manifestau afazie optică,caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul vizual,denumirea obiectelor când acestea erau şi atinse şi utilizarea obiectelor, fără a putea descrie funcţiile lacare ele puteau servi (ex. putea folosi adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este utilizată la servireamesei).

f. Recunoaşterea obiectelor – modele computaţionaleExistă diferite tipuri de informaţie ce sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul recunoaşterii

obiectelor. Este util să distingem între cunoştinţele vizuale, cele semantice şi denumirea obiectului, precum şi în care dintre etape sunt prelucrate, întrucât ele corespund diverselor procese de prelucrare ainformaţiilor. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este susţinut destudiile efectuate pe pacienţi ce aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele tipuri de informaţii.

Unii teoreticieni (ex. Watt, 1988) au pornit de la principiile Gestaltiste şi au propus o teorie privindrecunoaşterea obiectelor, care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generate şi mergândspre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia apoi părţileacestuia. Dacă ţinem cont că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive limitate, există într-adevăro logică privind această abordare. Astfel, oamenii vor alege acele metode de prelucrare a informaţiei care săle permită să-şi folosească resursele cognitive adecvat, cât mai economic posibil. Spre exemplu, doi câini sevor asemăna mult mai mult la nivel general (adică amândoi au capul orientat în faţă, au patru picioare,coadă etc.), însă aceştia vor diferi foarte mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi în formacapului, a blănii, a înălţimii etc.). Considerând acest exemplu, se poate observa că în recunoaştereaobiectelor este mai utilă realizarea unei analize la nivel general decât cea a unei analize la nivel specific, întrucât prima ne oferă mai multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte decât considerareaaspectelor particulare.

Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilorNavon (1977) a realizat primul un experiment ce ilustrează această tendinţă. El a prezentat subiecţilor

stimuli aşa cum sunt cei de mai jos:

S S H HS S H HS S H HSSSSSSSSSSSS HHHHHHHHHHS S H HS S H HS S H H

Subiecţii trebuiau să recunoască cât mai repede una din cele două litere mici "S" sau "H" din care erauformate cele două litere mari. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea literei mici

(viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de cea mică (ca înfigura din stânga), dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci când literele micicoincideau cu cele mari (figura din dreapta). În experimentul următor, Navon le-a cerut subiecţilor săidentifice doar litera mare. În acest caz, timpii de reacţie erau aceeaşi, indiferent dacă litera mare era saunu aceeaşi cu cea mică. Navon a concluzionat că procesul percepţiei vizuale porneşte de la structuriglobale către cele din ce în ce mai specifice, adică „imaginea este mai degrabă descompusă decâtreconstruită” (Navon, 1977, p. 354).

Cu toate aceste evidenţe, Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală, a întreguluiprecede prelucrarea specifică a detaliului doar dacă structura globală poate fi cuprinsă, fixată cu un singurochi. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai lui Navon, dar care variau în dimensiuni(foarte mici, mici, medii, mari şi foarte mari). Astfel, s-a observat că cu cât structura globală creşte îndimensiuni, cu atât mai mult părţile ei componente au tendinţa de a fi recunoscute înaintea întregului(adică dacă literele mari aveau dimensiuni foarte mari, atunci, oamenii recunoşteau mai repede literelemici din care erau compuse cele mari). Acest lucru, demonstrează că oamenii folosesc un nivel mediu degeneralitate în percepţie care să le asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informaţiei. Astfel, dacăobiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului, întregul este perceput înaintea detaliilor, iar dacăobiectul depăşeşte această dimensiune medie, atunci detaliile sunt percepute înaintea întregului.

Modelul computaţional al lui MarrAici este vorba de formarea schiţei tridimensionale 3D. Vă reamintim că schiţa sau reprezentarea primară

2+1/2 D, care stă la baza celei 3D, este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de punctul devedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). Spre deosebire de aceasta, reprezentarea 3D esteindependentă de acest punct particular de vedere. Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pecare le îndeplineşte reprezentarea 3 D:• accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie;• scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate

formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui obiectajung să producă aceeaşi reprezentare;

• stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea încorporează similarităţiledintre obiectele ce fac parte din aceeaşi categoric, iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea maiîncorporează şi diferenţele evidente dintre acestea.

Pornind de la aceste trei criterii, Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaştereaobiectelor. Presupunerea de baza a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază ce intră înalcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. Ei au spus că principala unitate de bază ce intră încomponenţa tuturor obiectelor este cilindrul ce posedă o axă majoră. Conform cu teoria lor, toateobiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază, organizate într-o structură ierarhică. (Ca exemplu, puteţidesena pe tablă ceva similar cu desenele din figura 2.32, Miclea). Ei au făcut unele experimente şi auarătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. întrecorpul uman şi cel al unui urangutan). atunci când acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. Înprocesul recunoaşterii, oamenii identifică orientarea şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşticilindri, elemente ce rămân stabile, indiferent de perspectiva observatorului. Astfel, subiecţii făceau distincţiaîntre corpul uman şi cel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii ce reprezintă braţele şi cel cereprezintă corpul (urangutanii au braţele mai lungi decât corpul, în timp ce la oameni este invers). În fine,Mart şi Nishihara consideră că identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin comparareareprezentării 3D cu modele obiectelor stocate în memorie.

Modelul lui Biederman (1987)În realizarea modelului său, Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara, pe care însă îl

dezvoltă. El spune că recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora, componente care aula bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi etc.) sau prescurtat geoni. Biedermana identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi, din a căror combinaţie se poate realiza orice obiect. Poatepărea paradoxal că doar atât de puţine elemente de bază realizăm orice obiect, dar avem exemplul limbiiengleze (ce are un vocabular dublu decât cel al limbii române datorita originii ei duble, latine şi germanice),unde cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt vorbit.

Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor, etape prezentate în schema de

mai jos.După ce se identifică contururile, înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor), au loc

mai întâi alte două procese ce ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectareaproprietăţilor non-accidentale şi a concavităţilor.

Detectarea proprietăţilor non-accidentale sau a regularităţilor permite identificarea obiectelor atuncicând ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de vizibilitate scăzută. Ea se bazează pe existenţaproprietăţii invariante referitoare la simetrie. colinearitate, curbură, paralelism şi unirea contururilor.Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării unora dintre iluziile optice (ex. iluzia camerei luiAmes, unde-datorită folosirii unor dungi de mărimi diferite, se creează impresia unei camere normale, darde fapt camera are mărime diferită; privită dintr-un anumit unghi, camera pare normală, dar o persoanăce stă în celalalt capăt şi vine spre privitor pare că îşi modifică dimensiunile, fapt creat de iluziadimensiunilor constante ale camerei). Totuşi, în general, aceste proprietăţi invariante ne oferă informaţiicorecte despre realitate.

Detectarea concavităţilor este foarte importantă, concavitatea fiind elementul principal care duce larecunoaşterea unui geon, a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea obiectelor, ageonilor din care acestea sunt formate, a fost demonstrată prin realizarea unor experimente ce au doveditcă obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea concavităţilor (figura 2.36, Miclea).

Cu toate că şi-au doveditvaliditatea ecologică, modelele luiMarr şj Biederman nu explicăcomplet mecanismele recunoaşteriiobiectelor. Spre exemplu, nu ţin contde modul în care contextulinfluenţează recunoaşterea obiectelorsau cum discriminează oameniiobiectele din cadrul aceleiaşicategorii, care au la baza aceeaşigeoni. Palmer (1975) a demonstratimportanţa contextului înrecunoaşterea obiectelor. El aprezentat subiecţilor săi, pentru a firecunoscute, obiecte într-una dinurmătoarele trei condiţii: fărăcontext, într-un context familiar(ex. o cutie poştală în faţa casei)

sau într-un context nefamiliar (ex. cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunoscmai rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întregspre părţile componente) decât în condiţia fără context, iar atunci obiectele erau mai repede recunoscutedecât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar.

g. Recunoaşterea trăsăturilorÎn general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii recunosc

figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii obiectelor tridimensionale.Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal există trei tipuri de teorii privindrecunoaşterea trăsăturilor.

Teoria modelelorAcesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură a trăsăturilor pe care trebuie

să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea înconjurătoareAstfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să identificăm pe baza lui oricealtă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări diferite,fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din memorie este idealizat, adică întruneştedoar caracteristicile de bază iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu modeluldin memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu atât recunoaşterea e mai rapidă.

Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de limitată, iar

Extragerea contururilor

Detectarea proprietăţilornon-accidentale

Segmentarea obiectelor în sectoare cu concavităţi

Determinarea componentelor

(a geonilor)

Potrivirea componentelor cu reprezentarea

obiectului în memorie

Identificare

psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care explică mai multefenomene.

Teoria atributelorÎn conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute. Astfel,

recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cuidentificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa litereiA există ca atribute două linii drepte ce formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă ce le întretaie. Dacăaceastă teorie este validă, atunci cu cât mai multe atribute are o trăsătură cu atât mai greu va fi earecunoscută. Meisser (1964) a efectuat experiment pentru a testa această ipoteză. El a comparat timpulnecesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere ce se diferenţiau în privinţanumărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele eraumai bune atunci când atributele erau mai puţine.

Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor are şi ea câteva limite Nuexplică în ce mod ajută la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială.

Teoria descrierilor structurale.Aceasta este o teorie de dată recentă, încă insuficient dezvoltată.Descrierea structurală constă în propoziţii ce formează astfel unitatea cea mai mică de informaţie ce

are un înţeles. În conformitate cu Bruce si Green (1990), aceste propoziţii descriu atât naturaelementelor ce alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupa aceste părţi.Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele cinci propoziţii: există două părţi;o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală; linia verticală susţine linia orizontală;cele două linii se înjumătăţesc una pe cealaltă. După cum observaţi, descrierile structurale oferăcele mai complexe informaţii despre trăsături, conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, dindescrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii. ceea ce faceca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci când apare sub o largă varietate de forme.

Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să reprezinte omanieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are locrecunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, unneajuns al acestei teorii este şi faptul ca nu ţine cont de influenţa contextului.

h. Recunoaşterea feţei umaneExistă numeroase motive ce ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte separată a

capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a recunoaşte corect feţeleumane joacă un rol important în viaţa noastră de zi cu zi, apoi pentru că recunoaşterea unei feţe umane seproduce într-un mod oarecum diferit de cea a. obiectelor şi - în fine - pentru că în ultimii ani, numărulcercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult, încât se poate spune fărăexagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscuteobiectele.

Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor. Cea maicunoscută tulburare se numeşte prosopagnozie şi constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare,mergând chiar până la nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau în fotografii. Aceşti pacienţimanifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la studiul acesteitulburări s-a pus problema dacă recunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii acestui stimul(spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât între două obiecte diferite) saudacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite de recunoaştere. Cercetările de până acumpar să susţină a doua variantă, şi anume că recunoaşterea feţei umane are la bază mecanisme diferitede cea a recunoaşterii obiectelor non-umane.

Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui Bruceşi Young(1986).

Modelul informaţiilor configurale.În recunoaşterea feţei umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informaţii:• informaţii despre trăsăturile individuale ale feţei (ex. culoarea ochilor);

• informaţii despre configuraţia elementelor ce alcătuiesc figura umană şi despre aranjarea lor înspaţiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului şi gurii).

Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii ce se presupune că stau la baza recunoaşteriifeţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al infractorilor.Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas, ochi, frunte,păr etc) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretul-robot asamblândelementele ce compun figura criminalului.

Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente ce au dovedit importanţaelementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat subiecţilor feţe umanecompuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Partea superioară a feţei provenea de lao celebritate, iar partea inferioară de la o altă celebritate. Sarcina subiecţilor era de a recunoaştepersoana de la care provine partea superioară. Rezultatele au arătat că atunci când cele două jumătăţise potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când bucata denas a părţii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii aveaudificultăţi în a recunoaşte partea superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau. Explicaţiadificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele despreconfiguraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o interferenţă întrememoria celor doua feţe provenite de la cele două celebrităţi.)

Repetând experimentul, dar prezentând răsturnate feţele umane rezultate din alăturarea celor douajumătăţi, experimentatorii au descoperit că recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt, cea situatăacum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de ceainferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii superioare se făcea mult mairapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. Ei au explicat acestfenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţiagenerală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat căinformaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat, decinu vor mai produce interferenţă, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia maiuşor între cele două jumătăţi.

Un alt rezultat ce confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de Rhodes, Brennan şiCarey (1987). Ei au observat caricaturile unor celebrităţi care erau recunoscute mult mai repede şi maiuşor decât desenele ce reproduceau figura respectivă în mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptulcă într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi caracteristicile persoanei respective, iar acesteinformaţii sunt şi ele configurale.

Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţeiumane (cercetările efectuate până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale,fotografii, desene etc) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere. Importanţaelementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele lui Bruce şi Valentine(1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor, luminiţe slabe, ce nu permiteaurecunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe acelea din imediata apropiere a luminiţei. Apoi aurealizat un mic film, în întuneric, în care actorul îşi modifică expresia facială astfel ca ea săcorespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.) Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili sărecunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta.

Modelul lui Bruce şi Young (1986,1990) Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul cercetărilor

privind recunoaşterea feţei umane. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite mai multe tipuride informaţii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate spune că ei au luat înconsiderare atât procesarea ascendentă, cât şi pe cea descendentă în recunoaşterea feţei). De asemenea, eiau mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit de cea a feţelor nefamiliare, ca urmarea intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri. Ei au propus modelul lor iniţial în1986, apoi 1-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. Pentru a evita încărcarea cu prea multe detalii, vă

prezentăm aici doar modelul din 1990, cel revizuit şi îmbunătăţit, care explică mai multe rezultateexperimentale, decât cel propus iniţial.

Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente, fiecăreiacorespunzându-i informaţii specifice:• unităţile de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin informaţii

privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre feţele familiare.• nodurile de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele

familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite.• unităţile cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre persoane

(ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii ce nu au legătură cu informaţiile autobiografice (amintiriledespre întâmplări petrecute cu persoana respectivă).

Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la nivelulcomponentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este conectată cu celelalte, întimp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise în italic reprezintăun exemplu):

Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe dinrezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ceadeseori putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la puţintimp de la cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integratîn cadrul celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii ce au sens (ex: Roşu, Cojocaruetc.) sunt recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor.

i. Abordarea neurocognitivăFascinaţi de multitudinea de conexiuni ce există în creier, psihologii cognitivişti de orientare

conexionistă au încercat să propună modele care să simuleze aceste conexiuni şi care să explicefenomenele ce se produc în realitate în domeniul percepţiei. Şi în domeniul recunoaşterii obiectelor au fostpropuse mai multe modele teoretice conexioniste. Întrucât cursul nostru este o abordare din perspectivaparadigmei clasice a procesării informaţiei, abordarea conexionistă va fi tratată foarte pe scurt.

Modelul WISARD (Wilkie, Stonham, Aleksander's Recognition Device)Este un model conexionist, propus în 1986, ce presupune că atributele, trăsăturile ce compun un

obiect sunt reţinute sub forma unor pixeli (puncte) alb-negru, iar recunoaşterea are loc prin stabilireacelei mai mari similarităţi dintre pixelii memoraţi şi cei stocaţi ca model în memorie. Modelul lor afost implementat pe computer si era capabil să distingă cu acurateţe până la 15 tipuri diferite deobiecte. Modelul era întâi „antrenat” (adică învăţa care sunt tipurile ce trebuiau reţinute şi folosite în

Noduri de identitate personală

o vedem la TV, în reviste, o auzim uneori la radio,

etc.

Informaţii semanticeNume ei este Teodora

Trandafir sau TeoA lucrat la un post de

televiziune foarte cunoscut

Unităţi de recunoaştere facială

părul vopsit blond, tunsă scurt ,faţă mai degrabă

rotundă, nas relativ mare, ochi căprui, etc.

comparaţie drept categorii), apoi se trecea la testarea sa, unde trebuia să identifice din ce categorie făceaparte fiecare obiect prezentat.

Limitele acestui model sunt relativ multe. Mai întâi, orice alterare majoră a condiţiilor de prezentarefaţă de cele din perioada de antrenament (ex. o iluminare mai slabă sau mai puternică) conducea la multeerori. Apoi, acest model accentuează doar rolul jucat de memorie în recunoaştere, dar ignoră rolul altorprocese cognitive.

Modelul procesării paralele distribuite (McClelland şi Rumelhart, 1985)Este un model pur conexionist, neuromimetic şi este alcătuit din toate caracteristicile unui model

conexionist, aşa cum v-au fost prezentate în primul curs. Pentru orice eventualitate le mai reluăm încăo dată. Un model neuronal (o reţea neuronală) este descris de următoarele componente: (1) unităţineuronale, (2) stare de activare, (3) reguli de activare, (4) funcţie output, (5) pattern (un mod anume)de conexiuni între unităţi, (6) reguli de învăţare şi (7) un mediu în care se găseşte, operează reţeauarespectivă.

Detalii privind reţelele neurale şi componentele lor găsiţi în volumul „Psihologie cognitivă” al lui M.Miclea, care oferă şi exemple instructive pentru cei interesaţi de această abordare. Acest model şi-adovedit utilitatea în a arăta cum structuri relativ simple pot efectua operaţii destul de complicate.Modelul are şi limitări dintre care cele mai importante ar fi că nu modelează recunoaşterea umană aşacum se produce ea în realitate (bazată pe extragerea contururilor, a luminozităţii etc.) şi nu poaterecunoaşte mai multe obiecte în acelaşi timp (aşa cum se întâmplă cu sistemul cognitiv uman).

Cu toate aceste limitări, abordarea conexionistă este văzută de mulţi dintre psihologii cognitivi,adepţi ai paradigmei procesării informaţiei, ca reprezentând nivelul implementaţional sau hard de analizăa sistemului cognitiv (reamintiţi-vă teoria lui Marr privind nivelele de analiza ale sistemului cognitiv).

Capitolul trei

Atenţia. Atenţia auditivă concentrată. Atenţia vizuală concentrată. Atenţia divizată. Procesarea

automată.

a. AtenţiaConceptul de atenţie a fost luat în considerare încă de pe vremea filosofilor de la sfârşitul secolului XIX,

dar a fost ignorat de behaviorişti, ce considerau că nu se poate avea acces direct la procesele psihiceinterne. Moray (1969) a subliniat că termenul de atenţie este uneori utilizat cu referire la abilitatea de aselecta o parte din stimularea prezentă în vederea procesării ulterioare a informaţiei dar termenul mai estefolosit şi ca sinonim la termenul concentrare sau set mental.

Omul trăieşte într-un mediu extrem de complex, în care se găsesc obiecte numeroase şi foartevariate, astfel că organele sale de simţ sunt realmente „bombardate” de un număr imens de stimuli,totalizând peste 100.000 biţi într-o secundă. Cu toate acestea, capacitatea umană de a prelucra acesteinformaţii este extrem de limitată, de ordinul a 25-100 biţi pe secundă. Dată fiind această capacitatelimitată de procesare în acest mediu hipercomplex, este necesară existenţa unor mecanisme deselecţie a informaţiei, mecanisme ce trebuie să fie valide din punct de vedere adaptativ. Mecanismelepsihofiziologice implicate în aceasta selecţie reprezintă atenţia.

O chestiune importantă o reprezintă relaţia dintre atenţie şi conştiinţă. Baars (1988) a precizat căoamenii sunt conştienţi dacă „sunt îndeplinite ambele dintre condiţiile: 1 ei sunt capabili să spună dupăaceea ceea ce s-a întâmplat şi că au fost conştienţi de acest lucru şi 2. când putem verifica în mod obiectivrapoartele lor verbale.” În acest context, al definirii conştiinţei în acest mod, atenţia este „ceea ce controleazăaccesul la experienţa conştientă” (Baars, 1988). Astfel, prin intermediul atenţiei putem determina, cel puţinparţial, conţinutul conştiinţei.

Există o distincţie importantă între atenţia concentrată şi cea divizată. Atenţia concentrată este studiatăprin prezentarea a mai multor stimuli în acelaşi timp, în timp ce subiectul este instruit să se concentreze,pentru a răspunde, doar asupra unuia singur. Acest tip de atenţie ne furnizează informaţii asupramodului în care oamenii selectează unii stimuli faţă de alţii şi asupra naturii acestui proces de selecţie.Studiind atenţia divizată, subiecţilor li se prezintă, de asemenea, mai mulţi stimuli în acelaşi timp, dar lor li secere să acorde importanţă şi să răspundă la toţi în acelaşi timp. Aceste studii ne oferă date privindlimitele individului în procesarea informatei şi date asupra capacităţii atenţionale.

Există două critici adresate cercetărilor din domeniul atenţiei. Prima se referă la natura atenţiei ce a fostexaminată în aceste cercetări. Atenţia poate fi îndreptată fie asupra stimulilor externi, fie asupracelor interni. Astfel, majoritatea cercetărilor de până acum au privit în special atenţia externă ignorând-o pe cea internă Chiar dacă motivul acestei ignorări este faptul că experimentatorul este capabil săcontroleze într-un experiment mai bine stimulii externi, decât cei interni, acest fapt reprezintă totuşi o limităa cercetărilor din domeniul atenţiei. O altă critică priveşte natura stimulilor utilizaţi în cercetări. Astfel,marea lor majoritate sunt stimuli bidimensionali (figuri, cuvinte etc.), în timp ce în situaţiile reale aceştistimuli sunt tridimensionali. Cu toate acestea, rezultatele cercetărilor folosind stimuli tridimensionali nuau diferit în mod radical de cele ce au folosit stimuli bidimensionali.

b. Atenţia auditivă concentratăCercetările sistematice privind atenţia auditivă au fost iniţiate în 1953, de Colin Cherry, un savant

britanic ce lucra în domeniul cercetărilor electronice. El a ajuns să realizeze cercetări psihologicepornind de la ceea ce el a numit problema cocktail party. El a fost uimit de capacitatea oamenilor de aurmări doar o singură conversaţie la o petrecere unde de obicei se desfăşoară mai multe conversaţii,simultan. Cherry a descoperit că această abilitate de discriminare se bazează pe concentrarea asupradiferenţelor fizice dintre mesajele auditive concomitente. Aceste diferenţe fizice includ de fapt diferenţeprivind sexul vorbitorului, intensitatea vocii şi locaţia în spaţiu a acestuia. Atunci când Cherry aprezentat două mesaje, rostite de aceeaşi voce, la aceeaşi ureche (eliminând astfel diferenţele fiziceamintite), mesajele au fost extrem de dificil de separat folosind doar diferenţele dintre înţelesul lor.

Cherry a mai efectuat şi alte experimente privind "umbrirea" mesajelor auditive. Acest fenomenconstă în prezentarea a două mesaje simultane la ambele urechi (de obicei în căşti audio), dar încondiţiile în care subiectul trebuia să acorde atenţie doar unuia dintre ele (repetându-l cu voce tare pe

măsură ce îl auzea, adică umbrindu-l pe celălalt, ignorându-l). Pe Cherry l-a interesat ce se întâmplăcu mesajul la care subiectul nu a acordat atenţie sau l-a „umbrit”. El a observat că ceea ce este reţinut dinacest mesaj „umbrit” este nu conţinutul său înţelesul acestuia ci alte dimensiuni cum ar ficaracteristicile fizice: limba în care era vorbit mesajul, sexul vorbitorului, tonalitatea, prezenţa unor alţistimuli sonori pe parcursul derulării mesajului etc. Deci, mesajul al doilea, „umbrit”, nu a fost practicprocesat cognitiv deloc.

Pornind de la aceste cercetări ale lui Cherry, au fost dezvoltate mai multe teorii privind atenţiaauditivă concentrată.

Teoria lui Broadbent (1958).El a plecat de la cercetările lui Cherry, dar şi de la unele rezultate privind rezultatele obţinute la

unele sarcini de memorie auditivă. Spre exemplu, el a observat că atunci când subiecţilor le erauprezentate şiruri egale de numere la ambele urechi (spre exemplu .456 la o ureche şi 789 la cealaltăureche), oamenii au tendinţa de a şi le reaminti grupându-le după urechea de provenienţă şi nu dupăfaptul de a le fi ascultat în acelaşi timp (adică ei şi le reaminteau în ordinea 456789 şi nu 475869, adicăgrupate în perechi).

El şi-a construit modelul teoretic pornind de la aceste rezultate şi a formulat următoarele postulate:• doi stimuli sau două mesaje prezentate în acelaşi timp, au acces în paralel (adică simultan) în

acelaşi „buffer” senzorial (un fel de depozit-tampon în care sunt stocaţi temporar aceşti stimuli);• unul dintre stimuli (mesaje) este trecut printr-un filtru pe baza trăsăturilor sale fizice, iar

celalalt este ţinut în bufferul senzorial pentru a fi procesat ulterior;• filtrul este necesar pentru a preveni supraîncărcarea peste capacitatea limită a mecanismelor

de procesare a stimulilor, mecanisme ce acţionează dincolo de acest filtru.Chiar dacă teoria lui Broadbent explică rezultatele obţinute de Cherry, ea nu explică alte rezultate

descoperite experimental. Astfel, ea nu explică de ce, după o perioada de .antrenament, subiecţii suntcapabili să distingă înţelesul mesajelor ce sunt „umbrite” (mesajul de la urechea la care subiecţii nutrebuiau să fie atenţi şi pe care trebuiau să-l reproducă cu voce tare), nu explică de ce un grad mare desimilaritate dintre cele două mesaje conduce la o performanţă mnezică slabă pentru mesajul „umbrit”etc.

Au mai existat unele studii ce au arătat, spre deosebire de Cherry şi Broadbent, că oamenii sunt capabili săprelucreze şi înţelesul mesajelor „umbrite”. Astfel, Wright, Anderson şi Stenman (1975) au realizat un felde reflex condiţionat la cuvinte cu un anumit înţeles, prin electrocutarea cu şocuri uşoare a subiecţilor, ori decâte ori auzeau cuvinte cu un anumit conţinut (spre exemplu, ei curentau uşor subiecţii la cuvinte ce aveaulegătură cu mâncarea). Ulterior, datorită reflexului condiţionat, conductivitatea pielii ajungea să semodifice doar în prezenţa cuvintelor cu acel conţinut şi în lipsa curentului electric. Apoi, ei au prezentatsubiecţilor lor două liste de cuvinte, la urechi diferite (o listă la o ureche şi o listă la cealaltă ureche) cuinstrucţiunea de a „umbri” un mesaj (deci de a-l repeta cu voce tare în timp ce-l auzea) şi de a-l ignora pecelălalt, măsurând în acelaşi timp conductivitatea electrică a pielii. Ei au observat că şi atunci cândmesajul era „umbrit”, dar conţinea cuvintele respective, răspunsul galvanic (modificarea conductivităţiipielii) tot era prezent Mai mult, răspunsul condiţionat se producea chiar şi în prezenţa unor cuvinte caresunau similar cu cuvintele pentru care era format răspunsul condiţionat. Deci, chiar dacă erau prezente înmesajul „umbrit”, cuvintele erau prelucrate nu numai fizic, ci şi din punctul de vedere al înţelesului.

Un alt rezultat, ce vine să susţină faptul că oamenii procesează mai mult decât caracteristicile fizice alestimulilor din mesajele „umbrite” a fost furnizat de Gray şi Wedderburn (1960). Ei au prezentatsubiecţilor două mesaje auditive simultan la ambele urechi, mesaje de tipul următor: „cine 6 acolo” la oureche şi „4 merge 1” la cealaltă ureche. În mod ciudat, subiecţii nu au prelucrat mesajele simultanegrupându-le după ureche (caracteristici fizice), ci grupându-le după înţeles (adică cine merge acolo şi 461).Concluzia ar fi că modelul propus de Broadbent nu e valid şi că, de fapt, selecţia mesajelor se realizeazăfolosind şi înţelesul mesajului şi are loc fie înainte de buffer-ul senzorial, fie după acesta. Astfel, au apărutteorii alternative la cea a lui Broadbent.

Treisman (1964) a propus o teorie ce postulează că mesajele cărora nu li se acordă atenţie sunt

atenuate sau reduse iar Deulsch (1967) a propus o teorie ce postulează că doar informaţiile relevantesunt procesate şi vor conduce la răspunsuri. Toate aceste teorii alternative, explică ceea ce era explicat deteoria lui Broadbent, dar şi rezultatele pe care această teorie nu le putea explica.

c. Atenţia vizuală concentratăDe multe ori, analogia care este asociată conceptului de atenţie vizuală concentrată, este aceea a

zonei de claritate obţinută prin suprapunerea şi reglarea a două lentile. Astfel, la fel cum suprapunând şireglând doua lentile obţinem o zonă mică de claritate, înconjurată de o zonă mai mare mai neclară, la felşi atenţia vizuală concentrată „decupează” din stimulii lumii reale o zonă de maximă claritate, lăsând zonaînconjurătoare mai neclară. Desigur, aceasta comparaţie este supra simplificată şi nu corespunde totdeaunacu ceea ce se petrece de fapt, după cum vom vedea în continuare.

În realitate. forma pe care o poate lua zona de atenţie nu este totdeauna circulară, ci ea poate luadiverse forme (în formă de O, spre exemplu). O altă problemă importantă este aceea a stimulilor dinafara zonei de focalizare a atenţiei. Unii teoreticieni consideră că aceştia sunt ignoraţi total şi nu suntprocesaţi deloc, în timp ce alţii susţin că există o procesare parţială a acestora. Rezultatele experimentalesusţin ambele puncte de vedere, deci acest fapt pare să depindă şi de alţi factori, în afară de atenţie.Oricum, ceea ce s-a stabilit în mod sigur este că stimulii din afara zonei de atenţie nu perturbă foartemult răspunsurile subiecţilor la stimulii din zona de concentrare a atenţiei.

Mai multe teorii au fost propuse pentru a descrie procesele cognitive implicate în atenţia vizualăconcentrată. Dintre acestea, teoria lui Treisman este a obţinut multiple evidenţe experimentale.

Teoria integrării trăsăturilor (Treisman, 1988)Teoria porneşte de la diferenţa existentă între trăsăturile obiectelor (culoare, mărime, contururi,

orientare spaţială) şi obiectele propriu-zise. Cele două etape principale, descrise în cadrul acestei teoriisunt:

• procesarea paralelă şi rapidă a trăsăturilor vizuale ale obiectelor Această etapă nu estedependentă de atenţie şi de numărul trăsăturilor pe care le posedă un stimul şi poate fi asimilatăprocesării vizuale primare.

• în cursul unei procesări seriale a informaţiei, trăsăturile sunt compuse pentru a forma obiectele.Acest proces este dependent de numărul de trăsături ce trebuie procesate şi de aceea el este mailent decât primul proces. Atenţia intervine aici prin concentrarea ei în diferite părţi ale obiectului şiajunge în final să cuprindă în "raza" ei întregul obiect şi locaţia sa în spaţiu. Un rol important înaceastă a doua etapă îl joacă şi cunoştinţele anterioare ale individului.

Exemplu pentru modelul lui Treisman:Să presupunem că stimulul pe care îl observă o persoană este un scaun mare şi roşu, de bucătărie. În

prima etapă, care corespunde procesării vizuale primare (de regula aprox. 200 ms.), persoanaprelucrează trăsăturile de bază ale stimulului, cum ar fi culoarea, forma, orientarea în spaţiu etc.Procesul fiind preatenţional, această prelucrare primară nu depinde de numărul trăsăturilor pe care le areobiectul perceput. În a doua etapă, persoana îşi foloseşte atenţia vizuală concentrată pentru a compunediferitele părţi ale obiectului pornind de la trăsăturile sale (adică identifică picioarele scaunului, partea deaşezat etc.), ajungând până la urmă ca în câmpul atenţiei sale vizuale să se afle întregul obiect şi poziţiasa în spaţiu.

Diverse experimente privind viteza de reacţie şi performanţa în detectarea obiectelor, au confirmatmodelul propus de Treisman.

d. Atenţia divizată.Ce se întâmplă atunci când oamenii încearcă să facă două lucruri în acelaşi timp? Răspunsul trebuie căutat,

evident, în natura celor două lucruri. Câteodată este uşor să executăm două sarcini simultan (ex. săconducem un autovehicul şi să vorbim cu cel de alături), dar altă dată acest lucru nu ne reuşeşte (estearhicunoscută şi anecdotică sarcina simultană de a-ţi freca burta cu una din palme şi a te bate uşor în

creştetul capului cu cealaltă palmă). Atenţia divizată este unul din elementele ce contribuie la succesulrealizării simultane a două sarcini.

Chiar dacă atenţia divizată pare a fi foarte diferită de cea concentrată, Hampson (1989) afirmă că celedouă tipuri de atenţie vizuală seamănă între ele mai mult decât ne-am putea noi imagina. El aconcluzionat că orice proces, ce ajută la realizarea unui tip de atenţie, ajută la realizarea şi a celuilalt (caexemplu, similaritatea crescută a stimulilor-ţintă cu cei din mediul înconjurător împiedică atât atenţiaconcentrată, cât şi pe cea divizată: un peşte printre alţi peşti similari este greu atât de identificat, cât şi decomparat cu ceilalţi).

Există mai mulţi factori care influenţează performanţa. umană în sarcinile ce implică atenţia vizualădivizată:

• Similaritatea sarcinii. Similaritatea între cele două sarcini poate fi: de modalitate senzorială, decodificare, de proces. Cu cât similaritatea este mai pronunţată între stimuli, procese saurăspunsuri, cu atât mai mult performanţa va fi mai scăzuta şi resursele atenţionale implicate vor fimai mari. Explicaţia acestui fenomen ar consta în aceea că resursele noastre cognitive sunt limitate,iar similaritatea mare între două sarcini creşte interferenţa dintre ele, deci trebuie să folosimaceleaşi resurse pentru mai multe procese.

• Practica. Exista câteva explicaţii de ce practica sau exerciţiul contribuie la îmbunătăţireaperformanţei. Mai întâi, subiecţii pot să-şi dezvolte strategii de execuţie ce conduc în timp lalimitarea interferenţei. Apoi, este posibil ca repetarea unei sarcini să conducă la diminuarearesurselor atenţionale ce le implică sarcina iniţial.

• Dificultatea sarcinii. Fără îndoială că abilitatea de a face două lucruri simultan depinde în maremăsură de dificultatea acelor sarcini. Cu cât două sarcini sunt mai complexe, cu atât şi executarea lorsimultană e mult îngreunată. Explicaţia acestui fenomen ţine atât de procesul de interferenţă întresarcini, cât şi de natura limitată a resurselor cognitive.

Teorii ce stau la baza explicării fenomenelor din cadrul atenţiei vizuale divizate:

Teoriile „gâtului de sticlă” Aceste teorii se bazează pe dovezile experimentale privind perioada refractară psihologică Atunci când

unei persoane i se prezintă doi stimuli la o distanţă foarte scurtă de timp unul de altul, persoana fie nuva percepe prezenţa celui de-al doilea stimul, fie va răspunde foarte greu la acesta. Acest efect estecunoscut sub numele de perioada refractară psihologică, similară întrucâtva stimulării peste prag aterminaţiilor nervoase. Welford a propus prima dată o astfel de teorie a „gâtului de sticlă” înprocesarea cognitivă. Astfel, aşa cum într-o sticlă de un litru nu putem turna tot lichidul dintr-o dată, cidoar pe rând, aşa şi în procesare, la un moment dat, oamenii pot să opereze doar cu un număr limitat deinformaţii. Aceasta gâtuitură în procesul prelucrării informaţiilor este situată la un nivel inferior,considerat adesea pre-conştient. Adică, adepţii acestei teorii afirmă că noi eliminăm încă din momentulpercepţiei acele informaţii care depăşesc capacitatea de procesare sau câmpul atenţiei.

Neajunsul acestor teorii constă în aceea că ele nu explică suficient de bine efectele practicii şisimilarităţii asupra performanţelor la sarcini duale (simultane). Astfel, au apărut teoriile privindcapacitatea centrală de prelucrare.

Teoria capacităţii centrale Aceasta paradigmă teoretică seamănă întrucâtva cu cea a „gâtului de sticlă”, în sensul că şi ele propun

o aşa-zisă gâtuitură, dar ea este situată la un nivel superior, central, de prelucrare a informaţiei. Astfel,se presupune că orice sarcină implică anumite cerinţe din partea sistemului cognitiv uman în cursuloperării, ceea ce defineşte noţiunea de dificultate a sarcinii. Astfel, cu cât o sarcină are mai multe cerinţe, cuatât va fi ea mai complexă, mai dificilă.

Oamenii recepţionează sau au activate toate informaţiile necesare efectuării a două sarcini simultane,dar operează numai cu o parte dintre ele, limitată la capacitatea cognitivă de prelucrare. Deci, selecţia sau„gâtuirea” informaţiilor are loc la un nivel superior, central.

Teoriile modulare Sunt teorii de orientare neurocognitivă, dar paradigma lor seamănă cu cea a teoriei capacităţii centrale.

Astfel, în locul unei capacităţi centrale cognitive, neuropsihologii afirmă că există un număr limitat demodule (subsisteme) de prelucrare a informaţiei. Astfel, dacă efectuarea a două sarcini simultane impunefolosirea unui număr mai mare de module cognitive decât cele deja existente, atunci performanţele sunt slabe,iar informaţia e prelucrată selectiv.

e. Procesarea automată.Aşa cum am observat anterior, unul din efectele practicii este creşterea performanţelor la sarcinile

simultane. Explicaţia cea mai simplă pentru aceste fenomene este aceea că sarcinile s-au automatizat, audevenit automate. Pentru a considera un proces ca fiind automat, este necesar ca acesta să îndeplineascăcâteva criterii:• rapiditate crescută. Procesele automate sunt foarte rapide. • solicitarea atenţională scăzută. Procesele automatice eliberează capacitatea cognitivă, de efectuare a

altor sarcini, deci necesită resurse atenţionale minime.• nu sunt accesibile conştiinţei.• sunt de neevitat. Aceste procese se produc ori de câte ori apare un anumit stimul, chiar dacă este în

afara câmpului atenţiei, deci nu pot fi uşor controlate.Explicaţiile oferite automatismului nu sunt încă suficient de clare în domeniu şi este dificil de precizat

modul în care un proces devine, din neautomat, automat. O teorie satisfăcătoare în acest sens a fostpropusă de Norman şi Shallice (1986), care au identificat trei nivele de funcţionare, trei tipuri deprocese, ce explică şi fazele automatizării:

a) procesele complet automate sunt controlate de scheme sau planuri organizate. (ex. pornireaunui automobil)

b) procesele parţial automate implică „programarea” conţinutului lor, care însă se manifestă fărăcontrol deliberat asupra conţinutului, ci doar asupra programării. Controlul deliberatintervine doar pentru a aplana conflictele ce pot apărea între scheme, (ex. la pornireaautomobilului persoana se poate întreba dacă e cazul să tragă sau nu şocul, ceea ce implicăcontrol conştient, dar manipularea propriu-zisă a şocului se face automat).

c) procesele neautomate implică supervizarea de către un sistem atenţional.Deci automatismul unui proces este dat de gradul de implicare a proceselor conştiente, atenţionale, de

control.Automatismul a mai fost văzut şi ca o manifestare a reamintirii din memorie. Astfel, Logan (1988) a

considerat că fiecărui item reţinut în memorie i se asociază o „tărie”, o stare sau valoare de activare, cedepinde de recenţa şi frecvenţa cu care acest item a fost folosit. Cu cât această tărie este mai mare, cu atâtvaloarea sa de activare este mai mică (adică poate fi activat sau reamintit uşor), deci şi resursele solicitatevor fi mai mici. Deci, un proces va fi cu atât mai automat cu cât el este mai des folosit, adică a intrat deja încategoria „răspunsurilor trecute”, a repertoriului subiectului. Astfel, Logan oferă o nouă perspectivăasupra efectului practicii asupra performanţei. El precizează că „nu resursele cognitive diferenţiază unnovice de un expert, ci cunoştinţele pe care le au cei doi...”

Studiul proceselor automate este extrem de important întrucât teoriile recente şi experimentelecorespunzătoare au arătat cât de mare este influenţa lor în viaţa de zi cu zi.

Capitolul patru

Memoria. Structura memoriei. Memoria de lucru. Procesele memoriei. Reamintirea şiuitarea. Memoria implicită. Memoria din perspectiva conexionistă.

a. MemoriaTeoriile care se ocupă de memorie consideră în acelaşi timp atât structura acesteia, cât şi procesele

implicate în memorare. Structura se referă la modul în care memoria (sau sistemul mnezic) esteorganizat, în timp ce procesele se referă la activităţile ce se desfăşoară în cadrul sistemului mnezic.

De asemenea. memoria si învăţarea sunt strâns legate între ele şi foarte similare din unele puncte devedere. Astfel, ambele implică o serie de stadii. Primul stadiu se referă la procesele implicate în timpulprezentării materialului de învăţat, iar această etapă se numeşte codificare. Ca urmare a codificăriiinformaţiei, o parte din aceasta este stocată în sistemul de memorare, deci stocarea este al doilea stadiu. Altreilea, şi ultimul stadiu, constă în reactualizarea materialului de învăţat, ce implică descoperirea şi extragereainformaţiilor stocate în memorie.

Am precizat această importantă distincţie între structură şi procese şi între diversele stadii aleînvăţării şi memoriei pentru că ele apar inerent în orice fenomen psihic ce implică învăţarea saumemorarea. Astfel, nu putem avea structuri fără procese şi redare fără o codare sau o stocare iniţială. Tulvingşi Thompson (1973), autorii unei teorii influente asupra memoriei, au precizat: „Numai ceea ce a foststocat poate fi redat şi modul în care este redat depinde de modul în care s-au desfăşurat stocarea şicodarea.”

b. Structura memorieiTeoriile ce s-au ocupat de studiul structurii memoriei se încadrează în două mari paradigme,

oarecum apropiate una de alta: paradigma metaforei spaţiale şi paradigma depozitelor mnezice.

Metafora spaţială Atunci când oamenii se gândesc la ceea ce se petrece în mintea lor, în memoria lor, adesea ei o

localizează într-un spaţiu dat ce conţine gânduri, amintiri şi idei, la fel cum diverse obiecte s-ar găsi într-ocameră. Astfel, ei folosesc adesea expresii ce ilustrează o asemenea orientare spaţială, cum ar fi: „cautnişte amintiri pierdute, ideea mi-a ţâşnit dintr-un colţ” etc. Astfel, conform paradigmei metaforeispaţiale, informaţiile memorate sunt tratate ca obiecte ce sunt stocate în diferite locaţii din minte, iarprocesul redării implică o căutare în minte a informaţiilor stocate.

Metafora spaţială suferă însă numeroase limitări. Spre exemplu, ea nu explică unele fenomene, cum ar fiacela că oamenii pot decide foarte rapid atunci când nu ştiu ceva (spre exemplu, că nu am fost niciodată înZair). Dacă metafora spaţială ar fi o paradigma viabilă, atunci a decide că nu cunoaştem ceva ne-ar lua untimp imens de gândire dat fiind faptul că va trebui să căutam, „să scotocim” întreaga minte, memorie pentrua decide că informaţia căutată nu se află acolo.

De asemenea, metafora spaţială mai implică faptul că sistemul mnezic uman este un sistem maidegrabă inflexibil, decât unul flexibil, un sistem oarecum similar cu maniera de aranjare şi catalogare acărţilor într-o bibliotecă, o parte mai apropiate unele de altele, iar o alta parte - mai depărtate unele dealtele. Însă acest sistem nu explică flexibilitatea relativ mare pe care o întâlnim în procesul de redare ainformaţiilor, unde informaţii dintre cele mai diverse pot fi redate simultan, chiar dacă ele aparent păreau sănu fi fost stocate împreună, în acelaşi loc.

Astfel, au apărut alte variante, alte teorii privind structura memoriei. Un grup dintre acestea constituieparadigma depozitelor mnezice.

Paradigma depozitelor mnezice. Prima teorie de acest gen a fost dezvoltată de Atkinson şi Shiffrin în 1968. Eu au presupus că memoria

umană poate fi descrisă structural ca fiind alcătuită dintr-un număr de depozite, fiecare conţinând unanume fel de informaţii. Astfel, cei doi psihologi au identificat trei astfel de depozite mnezice (saumemorii): depozitul sau memoria senzorială, depozitul sau memoria de scurtă durată şi depozitul saumemoria de lungă durată.

Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968)

-- Memoria senzorială Informaţiile ce "bombardează" organele noastre de simţ sunt stocate în acest depozit mnezic, dar

stocarea se realizează pentru o perioadă foarte limitată de timp. Teoreticienii din domeniul memoriei şi alteoriilor privind reprezentarea mentală sunt de acord că orice stimul produce o stare de activare,asemănătoare unui potenţial energetic ce determină activarea sau inhibarea unei anume informaţii stocatăanterior. În plan subiectiv, acest potenţial de activare se simte ca pe un grad de familiaritate a stimululuisau informaţiei respective, grad de familiaritate ce se presupune că depinde de doi factori: frecvenţa şirecenţa activării acelor stimuli.

Memoria senzorială conţine informaţii ce nu sunt stocate pentru mult timp acolo datorită scăderiigradului de activare, deci are loc o deteriorare a reprezentării stimulului în memorie. Rolul memorieisenzoriale este de a stoca informaţiile provenite de la stimulii externi un timp suficient de mare astfel cămecanismele atenţionale să permită sistemului cognitiv prelucrarea acestora şi stocarea lor în următorulsistem (depozit) mnezic, memoria de scurtă durată. Teoreticienii ce au dezvoltat ulterior teoria luiAtkinson şi Shiffrin au precizat că există mai multe depozite mnezice senzoriale, câte unul pentrufiecare simţ în parte. Astfel, avem o memorie senzorială vizuală (sau iconică), o memorie senzorialăauditivă (sau ecoică), o memorie senzorială tactilă, una olfactivă etc.

Cercetările din domeniul memoriei senzoriale s-au concentrat în special asupra determinării perioadei dedeteriorare a informaţiilor sau cu alte cuvinte, a perioadei în care scade potenţialul sau gradul de activare areprezentării stimulului în memorie. Astfel, rezultatele au indicat o perioadă de deteriorare de 0.5 secundepentru informaţia vizuală şi una de aproximativ 2 secunde pentru informaţiile auditive. Detalii privindaceste cercetări puteţi găsi în manualul lui Mircea Miclea, Psihologie cognitivă (1994).

-- Memoria de scurtă duratăDistincţia între memoria de scurtă durată şi ce de lungă durată, poate fi considerată ca fiind

identică cu cea dintre memoria primară şi secundară, aşa cum au fost acestea descrise de William James încădin 1890. Astfel, memoria primară (sau cea de scurtă durată, în cazul nostru), conţine informaţii ce suntsupuse atenţiei conştiinţei noastre imediat ce stimulii au fost percepuţi şi de aceea ele se referă laprezentul psihologic. Memoria secundară (de lungă durată, în cazul nostru), conţine informaţii desprestimuli sau evenimente ce au existat cândva în conştiinţă şi care fac parte din trecutul nostru psihologic.

Cele două atribute cheie. ce descriu memoria de scurtă durată sunt:• capacitatea extrem de limitată de depozitare (cercetările au identificat această capacitate ca fiind de

7+2 itemi ce pot fi stocaţi); • fragilitatea extrem de mare a stocării, orice stimul distractor conducând la uitarea rapidă a informaţiei.

Capacitatea memoriei de scurtă durată şi studierea acesteia în general se face prin metoda reamintirii înserie, a reamintirii libere şi prin măsurarea lungimii seriilor de stimuli ce pot fi memoraţi. Cercetările dindomeniul memoriei de scurtă durată coincid în unele aspecte cu cele privind atenţia.

-- Memoria de lungă duratăMemoria de lungă durată conţine practic toate cunoştinţele pe care le posedă individul şi există unele

dovezi că capacitatea acesteia este nelimitată. În acelaşi timp, se mai consideră că informaţiile stocate înmemoria de lungă durată nu se deteriorează niciodată, iar uitarea lor nu se produce ca urmare adispariţiei informaţiilor din memorie, ci cauzată de fapt de imposibilitatea persoanei de le activa.

Memorie senzorială

Memoria de scurtă durată

Memoria de lungă duratăStimuli

Memoria de lungă durată nu este total independentă de cea de scurtă durată, ba chiar unele teorii recentesusţin că cele două depozite sau sisteme mnezice ar fi în legătură unele cu altele, în sensul că memoriade scurtă durată ar fi de fapt partea activă a memoriei de lungă durată. Privite din acest punct de vedere, numai avem de-a face cu două sisteme mnezice diferite, ci de fapt cu un singur sistem mnezic, dar carepoate avea două stări de activare.

Detalii privind cercetările privind diferenţa între memoria de scurtă şi lungă durata găsiţi în manualullui Mircea Miclea la capitolul privitor la sistemele mnezice. Ceea ce mai este important să reţineţi este căinformaţiile din memoria de lungă durată sunt de mai multe tipuri (semantice, episodice, procedurale),fiecare dintre acestea corespunzând anumitor particularităţi în prelucrarea informaţiei. Informaţiile semanticese referă la cunoştinţele generale pe care le are o persoană despre lumea înconjurătoare, informaţii ce suntgenerale şi nu depind de un context anume (ce este o bicicletă, ce este un pian etc.). Informaţiile episodicese referă la informaţii privind evenimente pe care le-a trăit persoana respectivă (amintirile). Informaţiileprocedurale se referă la modalitatea în care diferite sarcini sunt realizate (cum se cântă la un pian, cum seconduce un autovehicul etc.).

c. Memoria de lucru.Deşi aparent similare una cu cealaltă, memoria de scurtă durată şi cea de lucru sunt totuşi diferite.

Baddeley şi Hitch (1974) au propus chiar înlocuirea conceptului de memorie de scurtă durată cu cel dememorie de lucru, ei considerând că aceasta din urmă ar include-o pe prima. Ei au propus un model almemoriei de lucru, în care aceasta este formată din trei componente:• un executor central, ce corespunde mecanismelor atenţiei; • o buclă articulatorie sau fonologică, ce menţine informaţiile într-o formă sau modalitate de codare

fonologică (bazată pe vorbire), similară unui limbaj interior;• un sistem de codare audio-vizual.

Executorul central, care are capacitate limitată, este elementul de bază al memoriei de lucru. Elare sarcina de a executa operaţii cognitive, de a procesa informaţiile menţinute în stare de activarede bucla articulatorie şi codificate de sistemul de codare.

Teoriile privind memoria de lucru, precum şi rezultatele cercetărilor din domeniu s-au dovedit maivalide ecologic decât cele ce luau în considerare distincţia între memoria de scurtă şi cea de lungădurată. Cu toate acestea, mai exista încă neclarităţi privind rolul jucat de executorul central şilocalizarea neurofiziologică a acestuia. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că acest executor central estede fapt compus din mai multe componente, la fel cum mecanismele atenţiei sunt si ele neunitare.

d. Procesele memoriei.O distincţie importantă ce se face în psihologia cognitivă este cea dintre conţinut şi procese. În

timp ce conţinutul poate lua mai multe forme şi există independent în timp, procesele (adicămanipularea acelor conţinuturi) sunt dependente de resursele cognitive implicate şi există independent în timp.

În principal, procesele implicate în memorare pot fi descrise prin menţionarea celor trei etape, amintite laînceputul cursului (codificare, stocare, reactualizare). Craik şi Lockhart (1972) au propus o teorie a niveluluide procesare a informaţiilor pentru a descrie procesele memoriei. Ei au pornit în elaborarea acestei teoriide la rezultatele experimentale ce demonstrau că cu cât materialul este mai prelucrat la un nivel maiprofund, cu atât acesta este mai bine reţinut decât cel prelucrat superficial. Ei au presupus că ceea cedetermină "profunzimea" prelucrării sunt modul de intervenţie a proceselor atenţionale şi perceptuale ceintervin în etapele de codificare şi stocare a informaţiei. Pe plan subiectiv, o informaţie este mai profundprelucrată cu cât ea este mai bine înţeleasă sau inclusă în contextul cunoştinţelor anterioare.

Craik şi Tulving (1975) au găsit dovezi că profunzimea prelucrării nu e singurul factor ce determinămemorarea informaţiilor în memoria de lungă durată. Ei au observat că elaborarea materialului deînvăţat are o influenţă foarte mare. Ei au descris elaborarea ca fiind cantitatea de procesare la care estesupusă informaţia în etapa de codare a ei (este oarecum similară cu profunzimea procesării, dar se referămai mult la etapa de codare a stimulilor).

Eysenck (1979) a precizat că pe lângă profunzimea şi elaborarea procesării, un factor important asupra

memorării este distinctivitatea procesării. Cu cât procesarea unei informaţii este mai distinctivă (maiunică, comparativ cu celelalte procesări), cu atât memorarea este mai bună. Astfel, înserarea unei cifre într-oserie de litere fără sens ce trebuie memorate, va ajuta memorarea şirului, mai mult decât dacă această cifră ar filipsit. Explicaţia constă în faptul că prin inserarea cifrei, şirul respectiv a devenit mai unic, mai deosebit decâtcelelalte şi în consecinţă este reţinut mai bine.

e. Reamintirea şi uitarea.De-a lungul anilor au fost propuse numeroase teorii privind reamintirea şi uitarea. Teoreticienii

memoriei au fost preocupaţi în special de modul în care este afectată probabilitatea reamintirii de formaspecifică a testelor utilizate. Astfel, primul rezultat important observat a fost acela că memoria pentrurecunoaştere este superioară celei pentru reamintire (Parkin, 1993, review), şi mulţi cercetători şi-aupropus să exploreze cauzele ce stau la baza acestei diferenţe. Înainte de a studia teoriile preocupate dediferenţele dintre memoria la recunoaştere şi cea la reamintire, ne vom opri asupra teoriei interferenţei, ce seconcentrează asupra explicării rolului interferenţei în uitare.

Teoria interferenţei Abordarea dominantă a fenomenului uitării a avut la bază teoria interferenţei. Asumpţia de bază a

acestei teorii este aceea că reamintirea noastră ulterioară a unui material pe care îl învăţăm în prezentpoate fi împiedicată sau poate interfera cu materiale învăţate în trecut sau care urmează a fi învăţateîn viitor. Atunci când materialul învăţat anterior interferă cu cel ulterior vorbim de interferenţa proactivă,iar când materialul învăţat ulterior interferă cu cel învăţat anterior, vorbim de interferenţa retroactivă.

În zilele noastre, teoria interferenţei a decăzut în importanţă (de aceea nici nu vă este prezentată pe largîn cursul de faţă) din cel puţin două motive. (1) pentru că este puţin informativă asupra proceselor interneimplicate în învăţare şi memorie şi (2) pentru că necesită circumstanţe speciale pentru ca fenomenul săfie redat ca atare, circumstanţe care de altfel nu se întâlnesc des în viaţa de zi cu zi.

Teoria celor doua procese Teoria cea mai de succes în a explica de ce performanţa la recunoaştere este mai buna decât cea la

reamintire este teoria celor două procese sau teoria celor două stadii. Ea se bazează pe doua asumpţii:• reamintirea implică două procese sau două stadii: un proces de căutare sau de activare a informaţiei

stocate în memorie şi urmat apoi de un proces de recunoaştere potrivirii dintre materialul activat cu celînvăţat anterior;

• recunoaşterea implică numai ultimul din procesele menţionate mai sus, şi anume potrivirea dintrematerialul învăţat şi cel prezentat.

Următorul exemplu ilustrează această diferenţă. Să presupunem că dăm unui grup de subiecţi unmaterial de învăţat ce conţine câte 10 cuvinte din următoarele categorii: legume, profesii şi nume proprii.Apoi împărţim grupul nostru în două, o jumătate dintre subiecţi vor trebui să-şi aducă aminte libermaterialul pe care l-au învăţat, iar cealaltă jumătate va participa la un test de recunoaştere. Primul grup,pentru a răspunde la testul de reamintire liberă, trebuie mai întâi să parcurgă două etape: mai întâi trebuiesă activeze în minte toţi itemii dintr-o categoric dată (adică să-şi activeze în minte toate numele delegume pe care le ştie, spre exemplu), iar apoi să recunoască care dintre acestea i-au fost prezentateanterior şi care nu. Deci aceşti subiecţi vor parcurge două etape până la redarea stimulilor. Subiecţiidin jumătatea cealaltă, spre deosebire de primii, vor efectua numai ultima parte din acest proces,adică vor compara materialul oferit spre recunoaştere cu cel învăţat, nefiind nevoiţi să-şi mai activezealte informaţii suplimentare sau alţi itemi din aceeaşi categorie.

Deci, din punctul de vedere al teoriei celor două stadii, reamintirea este mai mult decât recunoaştereasupusă eşecului pentru că în reamintire aceasta poate să survină în oricare din cele două stadii, în timp ce larecunoaştere, eşecul poate interveni doar într-un singur stadiu.

Teoria specificităţii codării (Tulving şi Thompson, 1973) Asumpţia lor de bază este aceea că cu cât similarităţile dintre etapa de reamintire şi cea de

învăţare sunt mai numeroase, cu atât mai mult va fi performantă mai buna. Deci, cu alte cuvinte, cu câtcontextul informaţiei de memorat este similar şi la învăţare şi la redare, cu atât performanţă va fi maimare. Aceasta teorie se mai numeşte şi principiul specificităţii codării. Ceea ce propune nou aceastăteorie este că oamenii nu învăţa numai informaţia-ţintă, ci şi contextul în care ea se găseşte.

Astfel, teoria lor explică performanţa superioară a recunoaşterii faţă de reamintire prin doifactori: (1) similaritatea contextului dintre etapele de învăţare şi redare este mai mare pentrurecunoaştere decât pentru reamintire şi (2) o mai mare suprapunere informaţională între învăţare şi redareeste necesară pentru o reamintire de succes, decât pentru o recunoaştere de succes. Astfel, reamintireaimplică numirea stimulilor, în timp ce recunoaşterea implică doar judecarea familiarităţii lor.

Studiile privind această teorie au avut la bază ca metodă folosită reamintirea dirijată şi recunoaşterea.Există însă şi cazuri când reamintirea poate fi mai bună decât recunoaşterea, dar acest lucru nu contrazice

principiul specificităţii codării, ci î1 confirmă. În aceste cazuri, similaritatea dintre învăţare şi redare este maimare la reamintire decât la recunoaştere. Ca exemplu de astfel de situaţii, să ne imaginăm că folosim în teste,ca stimuli, nume de persoane celebre sau alte cuvinte ce sunt foarte des folosite de subiect (spre exempluconcepte pe care le foloseşte frecvent la locul de muncă, deci este expert în domeniu). Dată fiind uşurinţacu care aceste cuvinte sunt activate de subiect (chiar şi faptul că subiectul a întâlnit cuvintele în cele maidiverse contexte), similaritatea dintre învăţare şi redare este realizată mai uşor la reamintire decât larecunoaştere, ceea ce determină în consecinţă şi performanţe superioare.

Cu toate că avantajul major al teoriei lui Tulving şi Thompson este că se ia în consideraţie şi rolulcontextului, teoria nu este însă şi lipsită de critici. Astfel, nu s-a ajuns să se măsoare exact cantitatea deinformaţii ce sunt similare în cele două etape (învăţare şi redare), există adesea şi alte strategii dereamintire ce pot să nu folosească aceleaşi procese de memorie (spre exemplu, la întrebarea "Ce aţifăcut cu 5 zile în urmă?", o persoană poate răspunde nu reamintindu-şi direct evenimentele, ci angajându-se mai degrabă într-un anume fel de raţionament). O ultimă critică, ce poate fi însă privită ca pe o nuanţare,a teoriei lui Tulving si Thompson constă în distincţia ce se face între contextul intrinsec şi cel extrinsec(Baddeley, 1980). Astfel, se consideră context intrinsec acela care are influenţă directă asupraînţelesului stimulului (spre exemplu „cheie” şi „lac” sunt cuvinte de context intrinsec pentru cuvântul„broască”), în timp ce contextul extrinsec nu afectează înţelesul stimulului (spre exemplu, camera în carese desfăşoară testarea este context extrinsec pentru cuvintele prezentate la învăţare). Rezultateexperimentale există şi susţin ambele diferenţieri, cu menţiunea că cele două contexte afectează diferitrecunoaşterea şi reamintirea. Astfel, în timp ce contextul intrinsec afectează atât recunoaşterea, cât şiamintirea, contextul extrinsec influenţează numai reamintirea.

Teoria rutei multiple. Este una dintre cele mai recente teorii şi are avantajul că ţine seama de flexibilitatea sistemului

mnezic uman, spre deosebire de cele anterioare, ce neglijau acest aspect.Jones (1982), cel care a propus această teorie, a indicat că există două rute principale prin care

oamenii au acces la informaţiile stocate în memorie:• ruta directă prin care indivizii au acces direct la informaţiile memorate (spre exemplu, adresa de

acasă, numerele de telefon des folosite, numele persoanelor familiare) sunt accesate rapid şi direct;• ruta indirectă, prin care indivizii au acces la ceea ce este stocat în memorie folosind raţionamente şi nu

activând informaţia în mod direct (spre exemplu informaţiile despre concediul de vară de acum 4 ani).

f. Memoria implicităMăsurătorile tradiţionale privind memoria (reamintirea liberă, reamintirea dirijată, recunoaşterea)

implică toate prezenţa unor instrucţiuni directe date indivizilor de a-şi activa informaţia stocată anterior. Înconsecinţă, aceste măsurători nu sunt decât o măsură a memoriei explicite. Graf şi Schachter (1985) au făcutprimii distincţia dintre memoria explicită şi cea implicită: „Memoria explicită este dezvăluită atunci cândperformanţa la o sarcină solicită reamintirea conştientă a experienţei anterioare. Memoria implicită, esteînsă prezentă atunci când performanţa la o sarcină este facilitată de experienţa anterioară, în absenţareamintirii conştiente.” (Graf si Schachter, 1985).

Ceea ce este cel mai important de subliniat în aceasta distincţie e faptul că ea se bazează pe experienţasubiectivă la momentul redării informaţiei.

Testele tradiţionale de memorie implicită constau în probe de completare de cuvinte, fraze, imagini,sarcini perceptuale la limita percepţiei, etc.

O distincţie pertinenta între memoria implicită şi cea explicită este oferită în volumul lui M. Miclea.Cu toate acestea, trebuie precizat că Miclea dă un sens prea restrâns informaţiilor conţinute în memoriaimplicită, unde el include numai cunoştinţele procedurale (deprinderile). Mai mult, distincţia oferităde el contrazice chiar punctul său de vedere, exprimat în acelaşi volum, şi anume că nu există maimulte sisteme mnezice, ci avem un singur sistem mnezic, dar care se găseşte în diferite stări de activare. Lafel, memoria implicită nu se deosebeşte de cea explicită prin conţinut, ci prin procese.

În final, trebuie precizat că în viaţa de zi cu zi, în sarcinile de memorie intervine şi memoria explicită şicea implicită, cu un accent mai mare pe cea din urmă, mai ales în învăţarea socială.

g. Memoria din perspectivă conexionistăDin perspectivă conexionistă, teoreticienii fac asumpţii diferite despre modul în care se stochează şi se

redau informaţiile. Astfel, prima si cea mai importantă asumpţie privind memoria din perspectivaconexionistă este aceea că oamenii nu stochează informaţia despre o ţintă (obiect, persoană, eveniment)într-un singur loc din memorie, ci în mai multe. Astfel, să presupunem că aveţi un prieten pe care-1 cheamăGeorge, care e student, are 25 de ani, necăsătorit şi locuieşte cu părinţii. În conformitate cu modelulconexionist (propus de McClelland în 1981), fiecare din aceste bucăţi de informaţie sunt stocate separatîn diferite zone sau unităţi de memorie. Astfel, redarea implică dobândirea accesului la una sau maimulte unităţi de memorie, ce pot activa apoi alte unităţi, iar informaţia astfel obţinută este de fapt recreată şinu doar reamintită, în mod pasiv. Spre exemplu, la întrebarea „Care a fost primul ministru al Angliei,bărbat, foarte dominant şi care a câştigat alegerile generale de trei ori la rând?” un englez ar răspundefără şovăire „Thatcher”, chiar dacă informaţia conţinută în întrebare, că primul ministru a fost bărbat,este neconcordantă cu realitatea. Experimentul a fost realizat şi a dovedit acest lucru, susţinând ipotezastocării informaţiei în locaţii sau unităţi diferite de memorie, precum şi generalizarea şi generarea spontanăde noi informaţii. Astfel, revenind la exemplul nostru cu informaţiile despre George, să presupunem că aţiuitat vârsta acestui prieten. Atunci, pe baza celorlalte informaţii pe care le aveţi (că e student, necăsătorit,etc.) puteţi fi capabili să identificaţi sau să va reamintiţi vârsta sa cu o oarecare precizie.

Calităţile acestei abordări rezidă în faptul că ea presupune o procesare a informaţiilor paralelă (maimulte procese ce se desfăşoară simultan) şi nu una serială (câte un singur proces la un moment dat),precum şi o stocare dispersată a informaţiilor. Valoarea ecologică a acestei abordări a fost observatăprin studiul memoriei vârstnicilor. Astfel, memoria umană nu scade în volum odată cu vârsta, cel puţin nuîn aceeaşi măsură în care are loc degradarea creierului. Deci, dacă informaţia ar fi fost stocată doar într-unsingur loc, atunci pierderea de celule cerebrale (care se produce zilnic) ar fi devastatoare pentru individ.

Capitolul cinci

Memoria din perspectiva neurocognitivă. Amnezia. Teorii despre memorie şi amnezie.Memoria autobiografică. Flashbulb memory. Memoria în depoziţiile martorilor. Memoria

prospectivă.

a. Memoria din perspectiva neurocognitivăO abordare relativ nouă şi care furnizează informaţii importante pentru validarea ecologică a

rezultatelor teoriilor despre memorie este abordarea din perspectiva neurocognitivă. Cele mai multedintre cercetările din acest domeniu au avut ca subiecţi pacienţi care aveau afecţiuni cerebrale, sauprezentau distrugeri ale unor diverse zone cerebrale.

Metoda cel mai des utilizată în această abordare este metoda disocierii. De obicei, utilizând aceastametodă, subiectul este pus să execute două sau mai multe sarcini, simultan. Apoi se comparăperformanţa indivizilor ce au leziuni cerebrale în diverse zone ale creierului cu cei normali. Ipoteza debază a metodei este că oamenii posedă mai multe sisteme mnezice, sau cel puţin mai multe locaţii încare se stochează informaţia (revedeţi abordarea conexionistă asupra memoriei). Deci, indivizii ce prezintăleziuni ar trebui să nu aibă performanţe bune la unele dintre sarcinile prezentate simultan, dar ar trebuisă nu aibă practic nici o problemă cu alte sarcini. Pe de alta parte, indivizii normali, ar trebui să nu aibăprobleme în executarea nici uneia dintre sarcini, tocmai pentru că informaţiile lor sunt stocate îndiferite părţi ale memoriei şi creierul lor nu este afectat.

Un exemplu în acest sens îl constituie experimentul realizat de Shallice şi Warrington (1970), careşi-au propus să investigheze teoria lui Atkinson şi Shiffrin (1968) privind memoria de scurtă durată (delucru, de fapt) şi cea de lungă durată. Astfel, Atkinson şi Shifrrin au presupus că informaţiile din memoriade scurtă durată trec în cea de lungă durată prin intermediul unor mecanisme de repetare auditivă ainformaţiei (similar cu repetarea unui număr nou de telefon pentru o perioadă scurtă de timp). Shallice şiWarrington au verificat această ipoteză folosind subiecţi normali şi subiecţi ce aveau leziuni cerebrale înzona creierului ce se presupunea că controlează vorbirea şi perceperea limbajului. Memoria de scurtă şicea de lungă durată au fost investigate la cele două grupuri de pacienţi şi au constatat într-adevăr deosebiriîntre subiecţii cu leziuni (aveau o memorie de scurtă durată foarte slabă, dar una de lungă durată foartebună), dar nici o deosebire la subiecţii normali (ambele tipuri de memorie funcţionau foarte bine).

Întrucât cursul de faţă nu e specializat în prezentarea abordării neurocognitive, ne limităm aici cuexpunerea acestui punct de vedere.

b. AmneziaAmnezia reprezintă starea în care persoanele sunt incapabile să-şi reamintească în mod frecvent

experienţele anterioare, uneori petrecute la intervale mici de timp faţă de momentul reamintirii.În ultimii 20 de ani s-a acordat o importanţă deosebită cercetărilor privind amnezia, cercetări

realizate în cadrul paradigmei neurocognitive. De ce sunt pacienţii amnezici aşa de interesanţi pentru studiulmemoriei? Cel puţin din două motive: în primul rând, ei sunt consideraţi adevărate „teste” ale teoriilor privindmemoria, putând să infirme sau să confirme diverse modele teoretice propuse; în al doilea rând, studiereaamneziei poate conduce la descoperirea unor noi teorii privind mecanismele memoriei, mai ales princonsiderarea distincţiei dintre indivizii normali şi cei amnezici.

Sindromul amnezic, aşa cum este el cunoscut în literatura de specialitate se caracterizează prin:• abilitate extrem de slabă în reamintirea noilor informaţii învăţate după producerea amneziei

(amnezie anterogradă);• dificultate în reamintirea evenimentelor petrecute înainte de amnezie (amnezia retrogradă,

întâlnită des la pacienţii cu sindromul Korsakoff, cauzat de alcoolism);• pacienţii amneziei nu diferă de cei normali prin memoria de scurtă durată şi cea implicită, ci prin cea

de lungă durată şi prin cea explicită;• ei nu sunt total lipsiţi de abilităţile lor de învăţare, în ciuda memoriei lor slabe de lungă durată şi a

celei pentru noile informaţii.

Sindromul amnezic poate fi produs prin leziunea diferitelor structuri ale creierului, diencefalul şilobul temporal median dar încă nu este clar dacă pacienţii ce au doar una dintre aceste regiuni lezată diferă

între ei (cei cu diencefalul lezat de cei cu lobul temporal lezat). Imposibilitatea practică a stabilirii cuprecizie a leziunii constituie una din criticile aduse acestei abordări.

Subiecţii cel mai frecvent folosiţi în studiul amneziei sunt cei ce suferă de sindromul Korsakoff,sindrom cauzat de alcoolismul cronic. Motivul folosirii acestor subiecţi constă în aceea că ei prezintăacelaşi tip de leziune, deci ei pot fi consideraţi oarecum similari unii cu ceilalţi. Pe de altă parte, ceea ceeste greu de controlat şi verificat experimental, este gradul de dezvoltare al amneziei, pentru că amnezianu apare şi se instalează deodată la aceşti pacienţi, ci într-un mod -gradual, deci precizarea gradului amnezieiare o mare importanţă în studiul acestor pacienţi.

Cu toate criticile şi limitele acestei abordări (neurocognitive), cercetările asupra amnezicilor şi-au dovedittotuşi valoarea în validarea teoriilor privind memoria.

c. Teorii despre memorie şi amnezieAtunci când au apărut primele cercetări ce investigau memoria şi amnezia, cercetările aveau drept

scop verificarea teoriilor din domeniul memoriei utilizând pacienţii amnezici. De câţiva ani încoace,teoreticienii nu şi-au mai propus verificarea teoriilor privind memoria pe subiecţi amnezici, ci au începutsă considere rezultatele obţinute în experimentele cu amnezici pentru a dezvolta noi teorii, noiexplicaţii ale acestor rezultate.

Ipoteza cea mai importantă care a fost verificată utilizând persoane amnezice a fost aceeaşi a existenţeiunui singur sau a unor mai multe sisteme mnezice în care sunt stocate informaţiile din memoria de lungădurată. Cei mai mulţi dintre teoreticieni au argumentat că există cel puţin două procese asociate memorieide lungă durată. Alţi teoreticieni, preocupaţi mai mult de studiul memoriei ca sistem, au încercat săidentifice sistemele cerebrale implicate în memorie. Ambele abordări teoretice au primit suport de pe urmautilizării subiecţilor amneziei în aceste cercetări.

O alta distincţie teoretică în care amnezicii sau starea amnezică a avut o relevanţă crescută, a fostdistincţia între memoria episodică (sau autobiografică; amintirile sau evenimentele la care a luatparte o persoană) şi cea semantică (cunoştinţele generale pe care le are acea persoană). Chiar dacă aufost critici ce au accentuat faptul că distincţia se face mai mult la nivelul conţinutului decât la cel alproceselor implicate, cei mai mulţi teoreticieni consideră că există sisteme mnezice diferite în care sestochează informaţiile episodice şi cele semantice. Starea amnezică a fost folosită în experimente tocmai înscopul de a diferenţia între cele două tipuri de memorie, ştiut fiind faptul că amnezicii au dificultăţi în specialîn a-şi reaminti în special informaţiile episodice, în timp ce informaţiile semantice sunt relativ intacte la astfelde persoane.

Alt domeniu în care starea amnezică şi-a găsit aplicaţii a fost acela al contextului în care are locmemorarea şi reamintirea. Conform principiului specificităţii codării enunţat de Tulving şi Thompson,performanţa mnezică depinde de suprapunerea dintre condiţiile la învăţare cu cele de la redare Deci, cualte cuvinte depinde atât de contextul învăţării, cât şi de cel al redării. Experimentele realizate pe loturicomparative de subiecţi amnezici şi normali au evidenţiat că amnezicii au performanţe foarte slabe în a-şi reaminti informaţiile legate de contextul învăţării, deci principiul specificităţii codării pare să nu seaplice la aceşti indivizi. De asemenea, aceste rezultate sunt în concordanţă şi cu cele privind diferenţadintre memoria episodică şi cea semantică, deoarece se consideră că memoria episodică este omemorie a contextului, în timp ce memoria semantică conţine informaţii ce nu sunt în nici un fel legate devreun context.

După cum se observă din această scurtă trecere în revistă a utilizărilor stării de amnezie în studiile asupramemoriei, amnezia poate să constituie un indice al validării unor teorii despre memorie, precum şi punctul deplecare privind dezvoltarea unor noi abordări.

d. Memoria autobiograficăAtunci când cei mai mulţi dintre noi ne gândim la memorie, o considerăm adesea în contextul vieţii şi

experienţei noastre de zi cu zi. Memoria ca şi experienţa de viaţă zilnică a început să fie studiată într-unmod riguros doar de puţin timp. Cu toate criticile ce i s-au adus, critici legate în principal deimposibilitatea controlării riguroase a tuturor factorilor ce intervin în memoria noastră de zi cu zi, studiul

acestui tip de memorie nu este lipsit totuşi de valoare ştiinţifică. Astfel, principalele avantaje pentru care noistudiem memoria autobiografică ar fi:• importanţa acesteia pentru depoziţiile martorilor;• complementaritatea unor cercetări „naturale” faţă de cele realizate în laborator;• studiul memoriei „in vivo”, în viaţa de zi cu zi, poate furniza baza pentru cercetările mai riguroase de

laborator, furnizând premise pe care în mod normal nu le-am putea bănui.Importanţa memoriei autobiografice, a amintirilor este mare şi numai dacă ne gândim că acestea au

legătură cu trăirile afective şi cu scopurile majore ale individului. Există apoi o serie întreagă de cercetări ceau evidenţiat faptul că informaţiile ce au legătură cu propria persoană sunt reamintite mult mai bine decâtcele referitoare la alte persoane. O explicaţie unitară a acestui fenomen nu a fost încă găsită.

Oamenii posedă o enormă cantitate de informaţii autobiografice, informaţii ce variază de la unele foartegenerate, la altele extrem de specifice. Conway şi Bekerian (1987) au identificat următoarele trei niveluriîn care se încadrează informaţiile autobiografice:1) perioada de viaţă - perioade foarte mari de timp definite prin situaţii stabile majore (lucrul la o

firmă anume, mariajul, etc.)2) evenimente generale - evenimente repetate sau extinse acoperind perioade de luni sau chiar zile

(vacanţele, sesiunea, etc.)3) evenimente specifice - imagini, sentimente, detalii ce au legătură cu evenimentele generale, dar

care durează doar ore, minute sau chiar secunde.Fiecare dintre aceste tipuri de informaţii poate afecta în mod deosebit procesul amintirii. Spre

exemplu, perioadele de-o viaţă sunt indici ai reamintirii mult mai buni decât celelalte tipuri deinformaţii autobiografice; adică evocarea perioadelor de viaţă (anii de liceu, copilăria etc.) pot ajutafoarte mult reamintirea anumitor întâmplări, decât evocarea unor evenimente generale sau a celorspecifice (ex. că s-a întâmplat într-o zi de luni, sau că era sâmbătă etc.).

În general se consideră că memoria autobiografică este organizată într-un mod ierarhic şi că parteasuperioară, generală a ierarhiei este mai puţin supusă schimbării decât partea inferioară, specifică.Acest lucru este de mare importanţă în special pentru studiul memoriei martorilor, mai ales cea care sereferă la detalii.

Există mai multe metode de a investiga memoria autobiografică:

Memoria de-o viaţă este studiată în special la persoane mai în vârstă de 30 de ani. Metodapreponderentă pentru a o studia constă în solicitarea adresată subiecţilor de a lista evenimentele maiimportante pe care le-au trăit la o anumită vârstă. Evenimentele pe care subiecţii trebuie să le evocepot fi evenimente personale, dar şi evenimente publice. De obicei, pentru a avea o valoarenormativă ridicată evenimentele alese se refera la situaţii tipice pentru vârsta respectivă sau laevenimente publice din acea perioadă.

Din experimentele realizate s-au constatat următoarele caracteristici: memoria de-o viaţă joacă ofuncţie de retenţie dezvoltată mai ales pentru amintirile de la vârstele între 15-25 ani; amintirile dinaceastă perioadă sunt foarte numeroase comparativ cu cele de la alte vârste, iar amintirile din copilăriesunt adesea cuprinse de o amnezie temporară, mai accentuată pentru amintirile din primii 5 ani deviaţă. Se presupune că această distribuţie a amintirilor de-a lungul vieţii reflectă curba uitării, aamneziei cauzata de înaintarea în vârstă. Faptul că amintirile de la 15-25_de ani sunt foarte numeroasenu este pe deplin explicat în termeni cauzali, dar există câteva observaţii în legătură cu acesteamintiri, ce evidenţiază unii posibili factori ce pot influenţa reţinerea acestor informaţii în memorie.Doi astfel de factori, mai importanţi sunt: a) foarte multe dintre amintirile din aceasta perioadă sereferă la evenimente sau situaţii pe care individul le trăieşte pentru prima dată (obţinerea unei slujbe,absolvirea facultăţii, căsătoria etc.); b) în această perioadă, a adolescenţei şi a adultului tânăr,individul îşi formează propriile concepţii despre sine, concepţii legate foarte mult de scopurile şitemele generale de viaţă ale persoanei.

O altă explicaţie privind distribuţia cantitativă a informaţiilor din memoria de-o viaţă constă şi în

dezvoltarea capacităţii de verbalizare la vârste adulte comparativ cu perioada copilăriei, precum şi înaceea că adulţii se simt mai implicaţi în evenimentele publice decât copiii. Ca exemplu, un adult îşipoate aminti de o vacanţă în termenii locului şi perioadei de desfăşurare a ei, în timp ce copiii îşi potaminti în mod pregnant că prietenul pe care l-au întâlnit acolo a vomat duba un prânz neobişnuit luatla restaurantul japonez.

Studiul jurnalelor personale este o metodă concepută pentru a evita distorsiunile ce pot apărea înevocarea informaţiilor autobiografice, mai ales când perioada de timp scursă de la producereaevenimentului este mare. Linton (1975) şi Wagenaar (1986) au realizat primele studii sistematice în careau folosit ca metodă ţinerea unui jurnal zilnic privind evenimentele mai importante petrecute în fiecare zi.Primele rezultate ale acestor cercetări, desfăşurate de-a lungul unei perioade impresionante de timp (pânăla 6 ani durată), au evidenţiat că oamenii uită extrem de mult din informaţiile autobiografice, mai alesdacă acestea nu sunt activate sau reamintite după un anumit timp. Explicarea acestei uitări se poateface în termenii diferenţei dintre memoria semantică şi cea autobiografică. Astfel, multe situaţii,evenimente pe care le trăim în viaţa de zi cu zi sunt repetitive şi asemănătoare (spre exemplu, în fiecarezi veniţi la Universitate aproximativ urmând acelaşi traseu), de aceea reamintirea lor e îngreunată, atâtprin interferenţa, cât şi prin transformarea informaţiei din autobiografică în semantică. Ca exemplu, noi nune mai aducem aminte exact situaţia unde am învăţat că 2+2=4 (autobiografică), întrucât activândaceastă informaţie de foarte multe ori ea a intrat în memoria noastră semantică, iar contextul învăţării ei s-a uitat. Deci, cu timpul, prin repetiţie, informaţia autobiografică se transformă în informaţie semantică.

O observaţie interesantă privind memoria autobiografică este aceea că factorii afectivi s-au dovedit aavea o influenţă mult mai mică asupra amintirilor decât se presupunea anterior. Astfel, este adevăratcă evenimentele ce au avut un impact emoţional mare asupra individului vor fi reamintite mai binedecât cele cu impact emoţional mai mic, dar această diferenţă nu este nici pe departe atât de mare pe câtse presupunea anterior, ea fiind considerată a fi relativ mică. Explicarea acestei diferenţe mici ar consta fieîn scăderea în timp a pragului de activare a informaţiei afective comparativ cu celelalte tipuri deinformaţie, fie datorită faptului că informaţia afectivă nu este codificată la fel de bine ca şi alt tip deinformaţie.

Una din problemele cele mai interesante în studiul jurnalelor şi a memoriei autobiografice a fostaceea a strategiilor pe care le utilizează oamenii în procesul reamintirii informaţiilor autobiografice.Linton (1975) a observat că atunci când oamenii îşi amintesc informaţii despre evenimente petrecute pânăîn urmă cu 2 ani, ei şi le reamintesc într-o ordine cronologică, legate de contextul temporal în care ele s-audesfăşurat. Dacă perioada din care trebuie să-şi amintească evenimentul este mai veche de 2 ani, atuncioamenii au tendinţa de a grupa evenimentele şi informaţiile despre acestea în categorii semantice(evenimente sportive, culturale etc.).

În cursul reamintirii informaţiilor autobiografice oamenii adesea datează evenimentele petrecute.Cercetările au indicat că această datare se realizează în proporţie de peste 70% pe baza unorraţionamente şi doar în proporţie de aproximativ 30% pe baza informaţiilor codificate despre evenimentulîn cauză. Spre exemplu, în mod obişnuit, oamenii nu reţin, odată cu informaţia despre un eveniment şiinformaţii privind data desfăşurării acelui eveniment, ci în cursul reamintirii ei deduc aceasta informaţieprin raţionament, prin raportare la alte evenimente pentru care ei reţinuseră data producerii lor. Dacăîntrebăm pe cineva când, în ce perioadă exacta a fost în concediu anul trecut, persoana respectivă nuva da un răspuns rapid la aceasta întrebare pentru că nu are informaţia stocată în memorie, ci se va angajaîntr-un proces de raţionare pentru a deduce perioada de concediu; e posibil să se gândească că de obiceiîşi ia concediul în luna august, apoi să-şi amintească detalii despre evenimentele petrecute la serviciudinaintea plecării în concediu şi astfel să deducă cu o buna aproximaţie data plecării în concediu.

În fine, una din preocupările psihologilor în legătură cu amintirile autobiografice este aceea a acurateţeiacestor informaţii. Studiile de până acum, ce au relevanţă mai ales pentru psihologia judiciară privinddepoziţiile martorilor, relevă că oamenii posedă informaţii ce sunt doar relativ acurate în comparaţie cuevenimentele petrecute în realitate. Deci, ceea ce-şi aduce aminte cineva despre un eveniment la care a luatparte reprezintă nu descrierea reală a evenimentului petrecut, ci trăirea acelui eveniment din punctul de

vedere şi perspectiva spatio-temporală a acelei persoane. Deci spusele cuiva despre un eveniment,presupunând că nu există intenţia de a minţi, sunt adevărate, dar în mod relativ. Un factor important careintervine în distorsionarea amintirilor cuiva este acela că informaţiile din memorie sunt supuse degradării, atâtprin adăugarea ulterioară de noi informaţii despre evenimentul respectiv, cât şi prin uitare. Acurateţeaamintirilor autobiografice va fi discutată mai târziu, atunci când o să tratăm separat memoria în depoziţiilemartorilor.

e. Flashbulb memory

Există mai multe motive pentru care unele evenimente sunt reamintite mai bine decât altele. Doi factori,interconectaţi unul cu altul, determină o reamintire mai bună a unor evenimente faţă de altele. Aceştifactori sunt: efectul raportării la sine şi flashbulb memory (nu există un echivalent în limba română).Chiar dacă aceşti doi factori au fost trataţi separat în investigaţiile psihologice, ei nu acţioneazăindependent unul de celălalt.

Efectul raportării la sine se referă la faptul că informaţiile sunt mult mai bine reţinute şi au o influenţămai mare atunci când implică persoana respectivă, decât atunci când informaţiile sunt imparţiale, lipsite deimportanţă personală pentru individ. Rogers, Kuiper şi Kirker (1977) au efectuat un studiu în care patrugrupe de subiecţi trebuiau să facă diverse judecăţi asupra unor adjective plasate într-o listă. Un grup desubiecţi trebuiau să facă judecăţi semantice („înseamnă acelaşi lucru ca şi ...? ”), alt grup trebuiau săfacă judecăţi structurale („conţine litere mari?”), alţii făceau judecăţi fonemice („adjectivul rimeazăcu ...?”) şi ultimul grup de subiecţi trebuiau să facă judecăţi auto-referenţiale („adjectivul te descrie capersoană?”). Reamintirea ulterioară a informaţiei a demonstrat că performanţele cele mai bune le-aobţinut grupul de persoane care a memorat informaţia cu referire la ei înşişi. Autorii au explicat acestefect al raportării la sine prin aceea că oamenii poseda o schemă-de-sine care nu este altceva decât o structurăorganizată în memoria de lungă durată ce conţine cunoştinţe despre sine, despre propria persoană. Atuncicând oamenii fac judecăţi auto-referenţiale (cu referire la sine), această schemă este activată şi ajutăulterior la reamintirea mai bună a informaţiei, pe de o parte pentru că facilitează procesarea maiprofundă a informaţiilor, iar pe de altă parte, pentru că schema-de-sine serveşte ca indicator în aducereaaminte.

Cercetări ulterioare au mai relevat faptul că această reamintire mai bună a informaţiilor cu referirela propria persoană se explică şi mai bine în termenii organizării informaţiei în memorie. Klein şiKihlstrom (1986) au manipulat într-un experiment posibilitatea organizării informaţiilor în memorie îndiverse sarcini. Astfel, facilitarea în reamintire nu a depins de faptul că informaţiile au sau nu referire lapropria persoană, ci doar de simpla organizare a lor în memorie. Deci, efectul raportării la sine creştecapacitatea mnezică prin mai buna organizare a informaţiilor în memorie.

Brown şi Kulik (1977) au propus pentru prima dată termenul de flashbulb memory. Ei au pornit de lafaptul surprinzător că oamenii par capabili să reţină foarte clar şi detaliat informaţii despre evenimentelepublice dramatice, chiar dacă oamenii nu au luat parte direct la acel eveniment. Exemple de astfel deevenimente sunt uşor de oferit: asasinarea sau execuţia vreunui şef de stat (preşedintele Kenedy,Ceauşescu), explozia unor avioane sau nave cosmice (naveta Challenger, avionul de la Baloteşti) etc. Ceidoi autori au observat că informaţiile despre astfel de evenimente sunt nu numai foarte clare şi acurate,dar au şi o rezistenţă mare în timp privind uitarea (se uită foarte greu).

Brown si Kulik au presupus că astfel de informaţii sunt speciale prin aceea că în reţinerea lor suntfolosite mecanisme neurale decât cele folosite pentru reţinerea celorlalte informaţii. Ei au motivataceastă explicaţie prin aceea că oamenii reţin în flashbulb memory nu numai informaţiile legate strict deevenimentul în cauză, ci şi alte informaţii adiacente cum ar fi: sursa informaţiei (de unde avem informaţiile,ex. de la TV, de la un coleg etc.), contextul în care a fost aflată informaţia (unde ne aflăm şi ce făceam cândam auzit de evenimentul respectiv; ex. la cutremurul din 1977 tocmai stăteam la masă etc.), stărileemoţionale prin care am trecut noi, dar şi ceilalţi participanţi la eveniment, precum şi informaţiiprivind consecinţele evenimentului respectiv pentru noi înşine sau pentru cei din jur.

Alţi psihologi i-au contrazis pe Brown şi Kulik şi au afirmat că flashbulb memory nu diferă esenţial

de amintirile obişnuite, ci diferă doar în termenii "tăriei" sau intensităţii cu care sunt reţinute astfel deinformaţii comparativ cu cele obişnuite. Realizând o serie de experimente privind memoria pentruflashbulb memory şi cea pentru evenimentele obişnuite, McCloskey, Wible şi Cohen (1988) au evidenţiatcă şi flashbulb memory pot fi supusă uitării şi modificată de informaţiile ulterioare, chiar dacă într-omăsură mai mică decât amintirile obişnuite.

f. Memoria în depoziţiile martorilor

Una din trăsăturile negative ale sistemului juridic din cele mai multe ţări din lume este aceea cămulte persoane au fost puse în închisoare doar pe baza unor declaraţii ale martorilor oculari. Statisticilearată că anual sute sau chiar mii de indivizi din întreaga lume cad victime ale acestor depoziţii false saugreşite. Doar de puţin timp psihologii au început studierea depoziţiilor martorilor oculari şi a factorilor carecresc sau scad validitatea acestor depoziţii.

O modalitate prin care depoziţiile martorilor sunt deformate este tendinţa confirmatorie sau ceea cese mai numeşte „autoîmplinirea profeţiei”, unde evenimentele sunt reamintite astfel încât ele să coincidă cuexpectanţele persoanei în cauză. Astfel, într-un experiment, studenţii de la două universităţi au urmăritun meci de fotbal (american) şi au fost după aceea rugaţi să-şi amintească diferite faze; petrecute în timpuljocului. Unul din rezultatele cele mai evidente obţinute în acest experiment este acela că studenţii aumenţionat că au văzut mai mulţi membri ai echipei adverse făcând faulturi, decât membri ai proprieiechipe în aceeaşi situaţie.

De asemenea, un alt factor ce afectează serios memoria martorilor este implicarea afectivă amartorului în cursul evenimentelor la care participă, chiar dacă aceasta participare este indirectă. Astfel,într-un studiu realizat de Loftus şi Burns (1982), le-a fost prezentată subiecţilor o casetă videoînfăţişând comiterea unui jaf executat cu mână armată. O versiune a jafului, prezentată uneia din cele douăgrupe de subiecţi, nu conţinea scene violente (nici o persoană nu a fost împuşcată), în timp ce în cealaltăversiune, un tânăr este împuşcat exact când jefuitorii se pregăteau să părăsească locul faptei. Diferenţeledintre reamintirile celor două grupe de subiecţi au fost foarte mari, subiecţii ce au urmărit scena violentăfăcând mult mai multe greşeli decât ceilalţi şi fiind incapabili să reproducă cu acurateţe evenimenteledesfăşurate cu mai mult de două minute înainte de scena violentă. Astfel, violenţa, implicareaemoţională a martorului cauzează un fel de "eclipsare" a evenimentelor anterioare şi producedeteriorarea amintirilor. Dacă acest efect a fost obţinut în condiţii de laborator, unde participanţii doarasistă la eveniment, imaginaţi-vă ce puternic este efectul într-o situaţie reală, unde chiar viata martoruluipoate fi pusă în pericol.

De-a lungul anilor, psihologii au identificat mai mulţi factori ce afectează memoria şi depoziţiilemartorilor oculari:

1) informaţiile post-evenimenţiale pot distorsiona în mod sistematic amintirile martorilor oculari.Aceste informaţii pot proveni din relatările evenimentului de către alte persoane (martori) sau din

relatări din mass-media, dar pot să provină foarte bine şi din intervievarea ulterioară şi repetată amartorului. Spre exemplu, subiecţii întrebaţi „Cu ce viteză s-au ciocnit autovehicolele?” vorsupraestima viteza comparativ cu cei întrebaţi „Cu ce viteza s-au atins vehicolele?”. La fel, subiecţiiîntrebaţi „Aţi văzut parbrizul spart?” vor da mai multe răspunsuri afirmative decât cei întrebaţi „Aţivăzut vreun parbriz spart?”, chiar dacă în realitate nu s-a spart nici un parbriz. Cu cât distanţa în timp de laproducerea evenimentului până la momentul chestionării este mai mare, cu atât probabilitatea de a face eroriîn relatare este mai mare. O limită a cercetărilor de acest fel este aceea că ele se referă la memoria martorilorpentru detalii şi nu la aceea pentru eveniment în ansamblu, care se presupune că este totuşi acurată.Oricum, uneori în anumite procese, factorii hotărâtori în stabilirea verdictului pot fi legaţi de astfel de detalii.

2) identificarea suspecţilor este un alt domeniu important în care memoria martorilor a fostinvestigată.

De obicei, recunoaşterea suspectului se face prin tehnica alinierii (toate persoanele se aşează înrând). În acest caz, recunoaşterea suspectului este de fapt o recunoaştere relativă, bazată pe comparaţia întretoate persoanele aliniate. Din această cauză, câteva elemente influenţează mult alegerea subiectului.

Probabilitatea de a face o judecată greşită este determinată de mărimea funcţională a liniei (definită ca fiindnumărul de persoane din linie care se potrive c cu descrierea generală a subiectului de către martor). Spreexemplu, dacă martorul ştie doar că suspectul a fost un bărbat, atunci mărimea funcţională a unei liniiformata din trei bărbaţi şi două femei va fi de 3, atât cât este şi numărul bărbaţilor din linie. Probabilitateade a greşi mai este determinată şi de faptul că martorul ştie sau nu că suspectul se afla printre cei din linie.Cu cât martorul bănuieşte că suspectul se află în linie, cu atât mai mare e probabilitatea sa de a greşi.Cercetările au indicat că o tehnică folositoare în a reduce probabilitatea de eroare este prezentareasecvenţială a persoanelor din linie, deci nu a tuturor deodată. Astfel, martorul va fi forţat să facăjudecăţi absolute, şi nu judecăţi sau alegeri relative, ce pot depinde de persoanele din linie.

Intervievarea martorilor este una dintre căile cele mai des întâlnite prin care se poate altera memoriamartorilor. Loftus şi colegii săi au studiat timp de mai mulţi ani modul în care chestionarea martorilor lepoate afecta memoria pentru evenimentele produse. O parte din efecte au fost discutate la punctul 1) şiele se leagă în special de faptul că informaţiile ulterioare pot afecta memoria martorilor, mai ales memoriapentru detalii. În urma cercetărilor psihologilor, poliţiştilor, detectivilor şi altor persoane ce se ocupăde intervievarea martorilor le-au fost propuse diverse variante de interviuri, ce caută să elimine cât maipuţin influenţele externe asupra memoriei martorilor.

Dintre aceste variante, cele mai cunoscute şi apreciate sunt interviul cognitiv de bază şi interviulcognitiv avansat.

Interviul cognitiv de bază are următoarele aspecte-cheie: a) i se cere martorului să încerce să retrăiască mintal momentul crimei astfel încât recreeze contextul

extern şi intern (sentimente etc.) în care s-a aflat atunci; b) martorul trebuie apoi să redea tot ceea ce a gândit şi simţit în acel moment, chiar dacă amintirea sa

este fragmentată; c) martorul este rugat apoi să redea detalii ale contextului crimei în diverse ordini (ex. i se pot cere mai

întâi detalii despre îmbrăcămintea agresorului, apoi detalii despre vreme etc.), cu menţiunea că nu i sevor pune întrebări specifice ci doar întrebări generale de tipul „Ce altceva, ce detalii îţi mai aminteştidespre...?”;

d) în final i se cere martorului să povestească evenimentul din diferite perspective (ex. a altor martoriexistenţi). Cercetările asupra acestei metode au indicat-o ca fiind superioară chiar intervievării martorilorîn stare de hipnoză.

Interviul cognitiv avansat include toate elementele interviului cognitiv de bază la care se mai adaugă şialte recomandări ce ţin de limbajul folosit în chestionarea martorului (limbajul să fie adaptat niveluluiintelectual şi cultural al martorului) şi alte elemente privind comportamentul nonverbal şi mediul dedesfăşurare a interviului. Eficacitatea acestei tehnici a fost mai bună decât aceea a interviului cognitiv debază.

g. Memoria prospectivă

Aproape toate studiile privind memoria umana se concentrează doar asupra memoriei retrospective,adică asupra modului în care oamenii îşi aduc aminte trecutul. Cu toate acestea, o mare parte din viaţazilnică are de-a face cu memoria adică implică reamintirea unor lucruri pe care urmează să le facem înviitorul apropiat (ex. să ne întâlnim cu cineva, să mergem undeva etc.). Aşa cum sublinia Baddeley(1990), memoria retrospectiva diferă de cea prospectivă nu numai în termenii orientării (trecut versus viitor),dar şi în ceea ce priveşte conţinutul informaţional În timp ce memoria retrospectivă implică mai multinformaţii de tipul ce (ce s-a întâmplat), memoria prospectivă implică preponderent informaţii detipul când (când se va întâmpla).

O altă diferenţă importantă între cele două tipuri de memorie este aceea că memoria retrospectivăeste mult mai legată de stimulii externi, în timp ce memoria prospectivă ţine mai mult de stimulii interni, înspecial scopurile şi motivaţia persoanei.

Studiile asupra memoriei prospective sunt de dată recentă şi până în prezent nu se cunosc foarte multedespre acest gen de memorie, (iar spaţiul cursului nu ne permite să intrăm în foarte multe detalii. Ceea ce mai

e important de reţinut este că chiar şi în cadrul memoriei prospective există diferenţe informaţionale şi Elis(1988) le-a identificat ca atare. Astfel, în memoria prospectivă întâlnim două tipuri de informaţii:„pulsiunile” şi „paşii” (poate că traducerea în româneşte nu e foarte exactă). Pulsiunile sunt informaţiispecifice ce trebuiesc reamintite la un moment bine stabilit în viitor (ex. că trenul pleacă la ora 14:00). Paşii sereferă la un lucru pe care persoana îl poate executa oricând în viitor într-o perioadă mai îndelungată, deci într-un anume interval de timp. Pulsiunile au o mai mare valoare subiectivă decât paşii şi se consideră că celedouă tipuri de informaţie sunt codificate şi reamintite prin mecanisme specifice fiecăreia.

Capitolul şase

Reprezentarea mentală a informaţiei. Propoziţiile ca reprezentare mentală. Imaginile careprezentare mentală. Dezbaterea imagistic-propoziţional. Neuropsihologia imageriei vizuale.Reprezentarea din perspectiva conexionistă.

a. Reprezentarea mentală a informaţieiTimp de secole, filosofii, lingviştii şi psihologii au fost preocupaţi de problema reprezentării lumii

înconjurătoare în „capul oamenilor”. Această problemă s-a dovedit a fi, de-a lungul secolelor, oproblemă foarte complicată şi greu de rezolvat. Cu toate acestea, unele abordări au încercat să dea soluţiala problema menţionată.

Câteva distincţii trebuie făcute în cadrul diferitelor tipuri de reprezentări. Astfel, urmând odistincţie mai largă, mai cuprinzătoare, putem clasifica reprezentările în externe (provenind din lumeaînconjurătoare, adică imagini, inscripţii, şi diagrame) interne (reprezentările mentale). La rândul lor,reprezentările mentale se clasifică în reprezentări simbolice (simbolul este un pattern stocat în memoriade lungă durată şi care denotă sau se referă la un element din lumea înconjurătoare) şi reprezentărisubsimbolice (adică patternuri de potenţiale de activare ce sunt distribuite într-o anumită reţea deconexiuni). De asemenea, reprezentările simbolice se clasifică în reprezentări analogice (imagini saumodele mentale) şi propoziţionale.

Ce este o reprezentare? O reprezentare este orice noţiune, semn sau set de simboluri care ne re-prezintăceva. Din aceasta definire empirică se observă că reprezentarea se referă la ceva, la un lucru, dar în absenţaacelui ceva, acelui lucru. Acest ceva poate fi un obiect sau un aspect din lumea înconjurătoare, dar şi un„obiect” al imaginaţiei noastre.

Reprezentările externe pot fi, aşa cum se deduce şi din schema de mai sus, pictoriale sau lingvistice.Să presupunem că sunteţi şeful unei echipe care tocmai s-a mutat într-o clădire nouă, iar sarcinadumneavoastră este de a repartiza birourile colegilor. Să mai presupunem că aveţi 8 birouri de împărţitpentru 7 persoane, adică dumneavoastră şi ceilalţi 6 colegi ai dumneavoastră. Birourile se găsesc câte 4 de oparte şi de alta a unui coridor, ca în imaginea de mai jos:

Mara Dan loana Eu118 119 120 121Coridor125 126 127 128Marius Delia Ana Nimeni

Acum, dumneavoastră puteţi reprezenta acest aspect din lumea înconjurătoare fie folosind diagramade mai sus (reprezentare pictorială) sau următoarele propoziţii:• Mara este în biroul 118• Dan este în biroul 119• Ioana este în biroul 120

LINGVISTICE

REPREZENTĂRI

EXTERNE INTERNE

PICTORIALE SIMBOLICEE

SUB-SIMBOLICE

ANALOGICE PROPOZIŢONALE

• Eu sunt în biroul 121• Marius este în biroul 125• Delia este în biroul 126• Ana este în biroul 127• Nimeni nu este în biroul 128

Această a doua formă de reprezentare a informaţiei anterioare este o reprezentare externă lingvistică.Chiar dacă ambele tipuri de reprezentare se referă la acelaşi aspect din lumea înconjurătoare,

puteţi observa că reprezentarea pictorială este cea care e cea mai apropiată de aspectul concret pe care-lreprezintă, adică indică mult mai mult decât ocupanţii fiecărui birou, indică şi poziţiile relative aleacestora unii faţă de alţii. Astfel, cele 8 propoziţii care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea pictorialănu precizează că coridorul se găseşte în mijloc, că fiecare birou are aceeaşi dimensiune, că biroul rămasneocupat este situat în colţul clădirii, că biroul Mariei este situat vis-a-vis de cel al lui Marius etc. Pentru ainclude toate aceste elemente este nevoie de o cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice, astfel căveţi înţelege de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Tocmai pentru faptul căreprezentarea pictorială e mai aproape de obiectul reprezentat din lumea reală, data fiind analogia maredintre acesta şi reprezentare, ea se mai numeşte şi reprezentare de tip analogic.

Cu toate aceste deosebiri, ambele tipuri de reprezentări externe au în comun şi unele elementecaracteristice reprezentărilor, în general. Astfel, ele sunt doar o sinteză a ceva din lumea înconjurătoare,adică nu sunt identice şi nu reprezintă tot obiectul în totalitate, ci numai nişte aspecte importante. Înexemplul nostru, nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii despre culoarea mochetei dinbirouri, despre prezenţa sau absenţa extinctoarelor pentru incendiu ş.a.m.d. Ele prezintă doar ceea ceeste esenţial pentru cel ce foloseşte reprezentarea şi omite tot ceea ce nu e important.

Există şi diferenţe critice între cele două tipuri de reprezentări. Imaginaţi-vă un desen în care esteînfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen, iarreprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou". Să analizăm acum diferenţele critice întreaceste două reprezentări:

1) Reprezentarea lingvistică e formată din simboluri discrete, iar cea pictorială nu conţine astfel desimboluri. În reprezentarea lingvistică, fiecare literă este ea însăşi un simbol, dar litera nu maipoate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. Spre exemplu, o jumătate din litera „a” nusemnifică nimic. În reprezentarea pictorială, grafică, e greu de stabilit care sunt simbolurile ce oconţin; aici orice linie poate să semnifice ceva, totul depinzând în cele din urma de contextulîntregii imagini.

2) Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea, ca şipentru relaţiile dintre elemente. (Cartea este pe birou). În reprezentarea pictorială simbolurile suntimplicite, la fel şi relaţiile dintre elemente sunt implicite, adică depind de context. (Nu avem nici oreprezentare grafică a noţiunii, relaţiei "pe").

3) Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale ce determină combinareasimbolurilor, în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială.

4) Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de modalităţisenzoriale (vizual, auditiv, chiar tactil), în timp ce reprezentarea pictorială este concretă şiachiziţionată predominant vizual. Reprezentările externe, prezentate anterior sunt similare pânăla un punct cu cele interne sau mentale.

b. Propoziţiile ca reprezentare mentală.După cum am văzut până acum, reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite,

discrete şi abstracte care reprezintă conţinutul ideatic mental. Ele reprezintă obiectele conceptuale şirelaţiile dintre acestea într-o formă ce nu depinde de limba folosită (ex. oamenii îşi reprezintăpropoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care e aşezată cartea în aceeaşi formă indiferent că o facîn ruseşte sau în engleză) sau de organele de simţ implicate, vizual, auditiv, olfactiv sau tactil. Cu altecuvinte, reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor

cognitive. Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizămreprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială?Psihologii cognitivişti au rezolvat această problemă pornind de la unele noţiuni de logică.

Astfel, noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. Unpredicat este orice poate avea_ sau lua argumente. Exprimarea poate părea neclară, dar în exemplu dereprezentare propoziţională "Penarul de pe birou", predicatul este PE, iar argumentele sunt PENAR şiBIROU. Predicatele şi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite(pe, penar, birou), dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală, propoziţională aobiectelor menţionate. Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul de a lega într-un fel anumeargumentele. Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietăţi pe care le au argumentele. În exemplulnostru, predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente, PENAR şi BIROU.Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor:

PE (PENAR, BIROU)Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. Aşa

cum spuneam anterior, un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentareapropoziţională "Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel:

ROŞU (MĂR)De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate pot fi exprimate în scris. Spre exemplu

reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie:LOVIT (DAN, MARIUS)RĂNIT (MARIUS)Chiar dacă în exemplul acesta avem de-a face cu două predicate, spunem că aceasta este o singura

reprezentare propoziţională.Oricum, există diferenţe mari între modul în care utilizează logicienii noţiunile de predicat şi

argument şi accepţiunea dată de psihologi acestor concepte. Spre exemplu, în logică, propoziţiile pot fidoar adevărate sau false, ceea ce în psihologie nu are mare importanţă atunci când descriem oreprezentare propoziţională. Aplicaţiile cele mai frecvente ale acestei abordări privind reprezentareapropoziţională au fost în domeniul modelării computerizate a proceselor cognitive, mai ales celeimplicate în categorizare şi gândirea deductivă.

c. Imaginile ca reprezentare mentalăStructura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. Cu toate acestea, psihologii

cognitivişti s-au ocupat mai mult de unele proprietăţi pe care le au acestea şi de legătura dintre ele şireprezentările propoziţionale. Două direcţii de cercetare sunt mai importante: rotirea mentală aimaginilor şi scanarea imaginilor.

Rotirea mentală a imaginilor.Experimentele clasice vizând rotirea mentală a imaginilor au două etape. În prima etapă se prezintă

participanţilor nişte imagini ţintă (în mod frecvent litere sau cifre). În a doua etapă li se prezintă subiecţiloraceiaşi itemi ca şi în etapa precedentă, doar că ei sunt rotiţi sub diverse unghiuri. Sarcina participanţiloreste de a decide dacă itemul prezentat a doua, oară este identic cu cel prezentat iniţial sau este imaginea"în oglindă" a acestuia. Rezultatele evidente ale acestor experimente indică faptul că cu cât mai mare estediferenţa dintre unghiul normal, iniţial şi cel obţinut în urma rotaţiei imaginii, cu atât mai lung va fi timpulde decizie al subiecţilor. (ex. timpul de decizie pentru o rotaţie de 30° este mai lung decât cel pentru orotaţie de 60°; pentru detalii vă puteţi documenta în volumul lui M. Miclea).

Pornind de la aceste rezultate, psihologii au concluzionat că imaginile mentale par să aibă proprietăţile pecare le au şi obiectele din lumea reală. Astfel, ele par a fi localizate într-un fel de spaţiu .mental în acelaşimod în care obiectele de afară sunt localizate în spaţiul fizic, imaginile mentale pot fi manipulate (ex.rotite) în acelaşi fel în care se manipulează şi obiectele fizice.

Scanarea imaginilor mentaleAceastă tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale. În experimentele de

acest tip subiecţii trebuie scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară. Într-o prima etapă, subiecţii au dememorat harta pe care se găsesc diferite puncte de reper. Ei o memorează până când sunt în stare sa oreproducă corect grafic. Apoi, în etapa experimentală propriu-zisă, experimentatorul numeşte unul dintreobiectele existente pe hartă, apoi, experimentatorul numeşte un al doilea obiect de pe hartă, iar subiectuleste rugat să îşi imagineze ruta de la primul obiect până la al doilea. Rezultatele dovedesc că cu câtdistanţele dintre obiectele reale de pe hartă este mai mare, cu atât mai lung va fi şi timpul de răspuns saude decizie al subiecţilor.

Aceste dovezi experimentale menţionate anterior denotă faptul că reprezentările imagistice auaceleaşi proprietăţi spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă.

Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice, limite recunoscute chiar de cercetătorii dindomeniu. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi ca şi imaginile sauobiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv), ci doar o parte dinaspectele funcţionale. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în curs, în cadrul dezbaterii imagistic-propoziţional.

d. Dezbaterea imagistic-propoziţional.Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii empirice

(experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări.Din punct de vedere istoric, reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate de către oamenii de

ştiinţă. Aristotel a considerat imageria vizuală (obs: imagerie nu este totuna cu imaginaţie; imageria sereferă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare şi sunt oarecumasemănătoare reprezentărilor, aşa cum sunt ele tratate în manualul de liceu, în timp ce imaginaţia înseamnăproducerea de imagini, posibil şi a unor obiecte ce nu există în realitate) ca fiind mediul specific al gândirii.În timp, şi alţi filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană.

Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema diferenţelor ceexistă între acestea şi cele imagistice. Teoria codării duale a lui Paivio se ocupă tocmai de studiereadiferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. O schemă grafică a teoriei este prezentată mai jos:

Aceastăteorie poate fi

sintetizată astfel:• există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare, codare şi procesare a informaţiei

(reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale, de reprezentare şi de calcul), unsistem verbal şi unul nonverbal.

• ambele sisteme sunt specializate în codarea, organizarea, stocarea şi activarea unor tipuri distincte deinformaţii.

• sistemul non-verbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi evenimentelor non-verbale (ex. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va folosi de sarcini precum analizascenelor vizuale sau generarea de imagini mentale, sarcini ce sunt predominant realizate în paralel.

• sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai ales înprocesările de limbaj, iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale, tocmai datorita faptuluică limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează după alt cuvânt, o literă urmează după altaetc.)

• ambele sisteme sunt, la rândul lor divizate în subsisteme corespunzătoare sistemelorsenzoriomotorii (vizual, auditiv etc.)

• ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice, logogeni (pentru sistemul verbal) şi imageni(pentru sistemul nonverbal)

• cele două sisteme sunt interconectate prin legături între logogeni şi imageni.

Teoria lui Paivio este susţinută de numeroase evidenţe experimentale.Spre exemplu, unele studii au arătat că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini.

Acest tip de experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor.Alte experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se codeazăatât imagistic, cât şi verbal, decât atunci când acel ceva se codează fie numai imagistic, fie numai verbal.

Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă de cel verbal. Spreexemplu, studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte, iar apoi aceştia erau rugaţi săle reproducă liber, au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au performanţe mai, bune decât ceicare au avut ca stimuli cuvinte. Acest fapt este explicat prin aceea că, în cursul prezentării imaginilor,subiecţii au tendinţe de a denumi obiectul, deci respectivul stimul va fi codat : atât imagistic, cât şi verbal.În contrast, ceilalţi, care au avut ca stimuli numai cuvinte, vor coda stimulii utilizând doar un singur cod,cel verbal, ceea ce va duce la performanţe mnezice mai scăzute.

Un alt rezultat experimental care vine să confirme teoria lui Paivio este acela al de codificare astimulilor abstracţi faţă de aceia concreţi. Rezultatele arată că cu cât mai concret este un stimul, cu atât maibună e performanţa mnezică. În termenii teoriei lui Paivio, acest fapt ţine de implicarea diferenţiată încodificare a celor două sisteme. Astfel, stimuli concreţi sunt codificaţi si vizual şi verbal (tocmai fiindcăsunt mai uşor de imaginat), în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai verbal.

În fine, un ultim argument în favoarea teoriei lui Paivio este de natură neuropsihologică. Astfel, seştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că emisfera stângă este implicată mai multîn prelucrarea informaţiei verbale, abstracte, în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în sarcini denatură nonverbală.

Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante din psihologiacognitivă. Tocmai de aceea, există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri dereprezentări în funcţiile sistemului cognitiv uman. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului căimaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentală. Cei ce consideră că imaginile nu sunt distinctede reprezentarea propoziţională argumentează _prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine,noi uităm acele părţi ce au un înţeles şi nu uităm la întâmplare, aşa cum ar fi cazul, dacă imaginile ar fidiferite. Deci, presupun aceşti psihologi, imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional ce stă la bazaformării lor.

Un alt aspect ce contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau proces psihicpoate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate, verbal sau imagistic.Încă nu exista suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările propoziţionale şi celeimagistice.

În orice caz, ceea ce psihologii consideră a fi unanim este faptul că în orice reprezentare sunt

implicate în special procesările descendente de informaţii.

e. Neuropsihologia imageriei vizuale.Studiile neuropsihologice s-au ocupat în special de localizarea diferitelor funcţii ale reprezentărilor şi

s-au referit în mod special la lateralitatea cerebrală. Rezultatele din acest domeniu au indicat căspecializarea celor două emisfere există într-adevăr în cazul reprezentărilor mentale, dar funcţiile pecare acestea le îndeplinesc pot fi implicate în ambele tipuri de reprezentări. Astfel, Farah (1984) ademonstrat că emisfera dreaptă este implicată în mod special în imageria vizuală, dar a adus precizareacă emisfera stângă are şi ea o componentă în acest caz - aceea a generării de imagini. Ea a utilizatpacienţi cu tulburări cerebrale (ce prezentau disocieri între cele două emisfere) şi a demonstrat că osarcină ce implică generarea de imagini era efectuată cu succes de pacienţii ce aveau emisfera stângăintactă, în timp ce ceilalţi pacienţi, cu emisfera dreaptă intactă nu au reuşit la această sarcină.

Alte rezultate obţinute de neuropsihologi (care însă nu sunt de un interes major pentru studiul de faţă) aufost acelea ale precizărilor diverselor arii corticale implicate în producţia de imagini şi operarea cuacestea. Oricum, aceste cercetări au ilustrat modul în care psihologia cognitivă poate colabora cuneuropsihologia şi cum unele teorii din psihologia cognitivă pot fi verificate în neuroştiinţe.

f. Reprezentarea din perspectiva conexionistăVă reamintim că abordarea conexionistă vede sistemul cognitiv uman ca utilizând nu simboluri, ci doar

potenţiale de activare. De asemenea, mai ştim că încă nu se cunoaşte modul în care aceste potenţialede activare (numite şi subsimboluri) sunt transformate în simboluri. Distincţia dintre reprezentărilementale (imagistic versus propoziţional) este strâns legată de simboluri, deci de abordarea clasică aparadigmei procesării informaţiei.

Conexionismul, prin modelele sale computaţionale, caută să înlăture dezavantajul teoriilor cepresupun folosirea simbolurilor. Dezbaterea imagistic-propoziţional, prezentată pe scurt anterior, aratătocmai neconcordanţa teoriilor ce folosesc simbolurile pentru a explica diferenţele între diversele tipuri dereprezentări.

În contrast cu teoriile simbolice, modelele computaţionale descriu modul în care se formează,acţionează şi sunt recunoscute reprezentările fără a recurge la distincţia dintre simboluri pentru aexplica aceste rezultate. De aceea, abordarea conexionistă pare să aibă un avantaj asupra celei clasice.

Întrucât obiectul cursului nu îl reprezintă teoriile conexioniste, vom fi foarte succinţi în a prezentaaceste modele. Astfel, folosind conceptul de pattern asociativ psihologii cognitivişti adepţi aiacestui curent, arată că o reţea computaţională (mai multe unităţi, neuromimetice, conectate între ele)poate stoca şi recunoaşte diferite patternuri ale distribuţiei potenţialelor de activare. Pe baza acestorpatternuri, sistemul cognitiv recunoaşte obiectul extern care este astfel reprezentat de aceste potenţialede activare (vezi ca exemplu în M. Miclea cum o astfel de reţea poate să facă distincţia dintre roci şi omină). De asemenea, prin unităţile externe ce primesc impulsurile de activare (neuronii senzoriali), sestimulează diferite zone din reţea, ceea ce conduce la distincţia dintre diferitele aspecte ale reprezentării.Astfel, informaţiile (de fapt, potenţialele de activare) privind mirosul unei flori şi cele privind vedereaaceleiaşi flori, provin de la diverse unităţi de activare, ceea ce creează în final formarea unorpatternuri diferite de activare şi astfel se face distincţia între vederea şi mirosirea acelei flori.

Altă abordare din această perspectivă presupune că există anumite unităţi de activare caracteristicepentru o anume funcţie, iar din combinarea potenţialului provenit de la aceste unităţi se obţine patternulasociativ de activare. Modelul prezentat mai jos ilustrează, sumar această teorie.

Pentru a reprezenta noţiunea de papagal se activează anumite patternuri asociative, doar de laanumite unităţi de activare. Combinarea acestor patternuri este diferită decât în cazul activării (saureprezentării) noţiunii de măr. Chiar dacă este rudimentar, acest exemplu indică modul în care patternuri deactivare (potenţiale electrice) se pot combina astfel încât să rezulte asociaţii distincte.

Recent, teoreticienii încearcă să integreze într-o singura teorie cele două abordări. Ei considerăconexionismul ca ceva complementar paradigmei procesării informaţiei. Astfel, reprezentările imagisticesau propoziţionale (abordarea clasică) sunt considerate ca reprezentând un anumit nivel de generalitate al

reprezentării - un nivel general, similar celui semantic din teoria lui Marr (prezentată în primelecursuri) -, în timp ce modelele computaţionale din abordarea neoconexionistă se consideră că reprezintănivelul implementaţional, conform aceleiaşi teorii ale lui Marr.

Capitolul şapte

Obiecte, concepte şi categorii. Defining-attribute theory. Characteristic-attribute theory(prototipul). Formarea conceptelor. Combinarea conceptelor. Instabilitatea conceptelor.

a. Obiecte, concepte şi categorii.În cursul anterior am observat cum pot fi reprezentate cunoştinţele. Deci ne-am referit mai mult la

modul în care acestea sunt reprezentate decât la ce anume este reprezentat. În cadrul acestui curs ne vomreferi la conţinutul şi modul de organizare a cunoştinţelor în sistemul cognitiv uman. Dar, înainte de atrece direct la subiectul nostru să încercăm să răspundem la întrebările de ce avem nevoie de cunoştinţe şide ce acestea trebuie să fie organizate.

De ce avem nevoie de cunoştinţe? În primul rând, acestea sunt folosite pentru a ne putea descurca şicomporta adecvat în lumea înconjurătoare. În modul cel mai general putem spune că cunoştinţelenoastre sunt toate informaţiile pe care le-am dobândit fie genetic, fie ca urmare a experienţei personale.Dacă nu am avea unele cunoştinţe nu am putea să facem unele lucruri. Spre exemplu, dacă nu amavea cunoştinţe (procedurale) despre cum să "călărim" o bicicletă, atunci am putea petrece ore întregicăznindu-ne să urcăm pe bicicletă, să ne menţinem echilibrul, cu alte cuvinte nu ne-am putea comportaadecvat în aceasta situaţie. Tot ca exemplu, dacă nu aţi fi acum aici la acest curs, dacă nu v-aţi nota ceeace vă spun, atunci nu aţi fi capabili să răspundeţi adecvat, de unul singur, la întrebările puse la examen. Pescurt, cunoştinţele stau la baza tuturor activităţilor şi comportamentelor noastre.

De ce trebuie cunoştinţele să fie organizate? Nu este necesar doar să acumulăm şi să stocămexperienţa personală. Trebuie să o organizăm într-o manieră economică şi informativă. Pentru a ilustraimportanţa organizării informaţiei în memorie vom face apel la descrierea unui personaj, cu omemorie prodigioasă, imaginat de celebrul scriitor sud-american Jorge Luis Borges (1964):

"... Funes îşi amintea nu numai fiecare frunză a fiecărui copac din fiecare pădure, darde asemenea şi fiecare moment în care le-a perceput sau imaginat.

... El era, daţi-ne voie să nu uităm, aproape incapabil de a genera orice fel de idee, în sensulplatonic al cuvântului. Nu numai că era foarte dificil pentru dânsul să înţeleagă că simbolulgeneric de câine includea o grămadă de indivizi de diferite mărimi şi forme; dar îl deranjaenorm faptul că câinele văzut la ora trei şi paisprezece minute (dintr-o parte) avea acelaşinume cu câinele văzut la ora trei şi cincisprezece minute (din faţă). Propriul chip din oglindă,propriile mâini, îl surprindeau de fiecare dată când şi le vedea."

Din fericire, nici o fiinţă umană nu e ca acest personaj bizar (cel puţin nu indivizii sănătoşimintal). Noi suntem capabili să identificăm categorii de obiecte, cum ar fi câinii, tocmai prin evitareafaptului de a ne reaminti fiecare câine pe care l-am văzut şi fiecare formă pe care aceştia o vor fi avut.

Sistemul cognitiv uman (memoria în mod special) necesită o oarecare economie în procesul de organizarea experienţei anterioare. Economia cognitivă se obţine prin împărţirea lumii înconjurătoare în clase şicategorii de lucruri, tocmai pentru a descreşte cantitatea de informaţii pe care trebuie să o învăţăm,percepem, reaminti şi recunoaşte. Iar odată ce conceptele au fost formate, ele însele sunt organizateierarhic, crescând astfel economia şi accesul la informaţie al sistemului cognitiv.

Există însă o balanţă între tendinţa spre economie şi tendinţa de a fi cât mai informativ. Aceste tendinţesunt opuse una celeilalte şi creşterea uneia duce la scăderea celeilalte. Ca exemplu, dacă am avea numaitrei categorii pentru toate lucrurile şi fiinţele ce le întâlnim (animale, plante şi orice altceva), vom avea unsistem conceptual foarte economic, dar care este foarte puţin infomativ, el nepermiţându-ne să facemdistincţie între mai multe animale de pildă. Psihologii consideră că există un nivel „natural” decategorizare adică unele categorii sunt mai folosite, mai naturale decât altele Astfel de categorii suntnumite categorii de bază. Spre exemplu, utilizăm mai des categoriile de „scaun” sau „masă” decât pe cea de„mobilă” sau pe cea de „scaun cu trei picioare”. Pentru detalii privind categoriile de baza găsiţi învolumul lui M. Miclea.

Studiul organizării cunoştinţelor umane a fost foarte mult influenţat de teoriile filosofice. În general seconsideră că există diferenţe fundamentale între obiecte^(ex. câine, pisică, masă, spălător de vase etc.) şirelaţiile ce există între acestea (ex. pe, sub, deasupra, lovit etc.). Psihologii cognitivişti se ocupă de modul în

care obiectele sunt organizate şi reprezentate în memorie sub formă de concepte şi apoi cum se grupeazăacestea în categorii.

În mod tradiţional, psihologii au avut tendinţa . de a ignora relaţiile, în favoarea studierii obiectelor, darcercetarea recentă acordă o mare importanţă formării şi relaţiilor ce există între concepte.

b. Defining-attribute theory.Traducerea numelui acestei teorii ar fi: teoria definirii atributelor, dar aceasta e doar o traducere

aproximativă, de aceea e de preferat să considerăm numele teoriei ca atare, în limba engleză.Asumpţia de bază ce stă în spatele acestei teorii este una foarte simplă şi totodată foarte plauzibilă:

Noi facem generalizări pornind de la similarităţile existente între instanţele (sau exemplarele)diferitelor obiecte şi ignorând diferenţele. Spre exemplu, noi ne formăm conceptul general de câineobservând care sunt caracteristicile (atributele) comune ale diverşilor câini pe care îi întâlnim (patrupicioare, blană, latră, coadă etc.) şi ignorând diferenţele ce nu sunt esenţiale în definirea categoriei(mărime, formă, culoarea blănii etc.). Deci, ideea de bază a acestui model teoretic este aceea a similarităţii.

În cadrul acestei teorii, două sunt noţiunile de bază: trăsătura (acel set de atribute sau caracteristicicomune) şi extensia (totalitatea tuturor membrilor categoriei). Spre exemplu. conceptul de burlac arecă trăsătură un get de atribute (bărbat, singur sau necăsătorit, adult), în timp ce are ca extensie toateexemplarele acestei categorii (domnul X, Y, Z etc. pe care îi cunoaştem ca având acele atribute). În cele ceurmează vom folosi cuvântul generic de atribut atunci când definim trăsătura unui concept şi termenul deinstanţă sau membru pentru a defini extensia conceptului.

Teoria definirii atributelor poate fi astfel rezumată:• înţelesul unui concept poate fi descris de o listă conjunctivă sau aditivă (se însumează) de

atribute (trăsătura);• aceste atribute sunt unităţile de bază din care sunt formate conceptele;• fiecare atribut este necesar şi toate, în total sunt suficiente pentru ca ceva să fie identificat drept

instanţă sau membru al unei categorii;• ceea ce este şi ceea ce nu este o instanţă a unei categorii este foarte clar definit, deci există o

graniţă foarte clară între membrii şi ne-membrii unei categorii, a unui concept;• fiecare membru al unei categorii este în mod egal reprezentativ pentru categoria respectivă (spre

ex., „mărul” este la fel de reprezentativ pentru categoria de „fruct” ca şi „para”);• atunci când conceptele sunt organizate ierarhic, conceptele subordonate conţin obligatoriu şi

atributele conceptelor supraordonate (ex. conceptul de "rândunică" conţine şi atributeleconceptului general "pasăre").

Numeroase experimente au ilustrat şi verificat asumpţiile teoriei definirii atributelor. În acesteexperimente s-a studiat mai ales modul în care oamenii îşi formează conceptele şi categoriile şi încare se operează cu acestea. În mod tipic, li se oferea subiecţilor diverşi stimuli care aveau uneletrăsături (atribute) în comun. Spre exemplu li se puteau oferi diverse figuri geometrice cu anumitetrăsături (formă, culoare, etc.) apoi li se cerea subiecţilor să le grupeze sau să le recunoască cafăcând parte din diverse grupuri (ex. toate pătratele roşii).

Deşi aceste experimente au confirmat teoria definirii atributelor, unele evidenţe empirice nuputeau fi explicate pe baza ei. Spre exemplu, una din aceste evidenţe se referă la faptul că, conformteoriei fiecare exemplar sau instanţă sunt la fel de reprezentative pentru categoria respectivă. Înpractică, s-a constatat însă că unele exemplare sunt mai reprezentative, mai tipice pentru categoriarespectiva decât altele.

Astfel, pentru categoria „fruct”, s-a observat că instanţa „măr” este mult mai reprezentativădecât instanţa "ananas"; la fel pentru categoria sau conceptul de "pasăre" s-a observat că instanţa„pescăruş” e mai reprezentativă decât cea de „canar”. Aceste rezultate au fost obţinute măsurândtimpul de reacţie al persoanelor la identificarea unui membru ca făcând parte dintr-o categoric (Ex:„Este mărul un fruct?” şi „Este ananasul un fruct?”). Dacă teoria definirii atributelor ar fi fostperfect valabilă, atunci timpii de reacţie la cele două întrebări nu ar trebui să difere, fapt neobservatîn practică. Deci, deşi pare anormal, similaritatea dintre obiecte nu este aceeaşi, adică un măr e mai

similar cu un fruct, decât un ananas. La fel, mărul e văzut ca fiind mai similar cu ananasul decâteste văzut ananasul ca fiind similar cu mărul (!).

Un alt aspect empiric, legat de cele de mai sus, ce contrazice teoria definirii atributelor se referăla graniţa sau delimitarea dintre concepte şi atributele lor. Teoria prezice că între membrii şi non-mernbrii unei categorii, ca şi între categorii diferite exista o graniţă bine definită. În practică, acestlucru nu se întâmplă întotdeauna. Spre exemplu, „un scaun” este văzut de toata lumea ca făcândparte din categoria de "mobilă", dar „un raft de bibliotecă este perceput de unii ca făcând parte dinaceeaşi categoric, în timp ce alţii considera că nu. Dacă acest efect apare în cazul categoriilorformate din obiecte fizice, cu atât va fi el mai mare în cazul categoriilor sociale.

Pentru a integra şi aceste aspecte a apărut teoria atributelor caracteristice sau a prototipului.

c. Characteristic-attribute theory (prototipul).Teoria prototipului a apărut pentru a rectifica unele deficite ale teoriei atributelor definitorii.Există în acest domeniu două curente teoretice. Astfel, unul dintre acestea (considerat de unii

drept adevărata teorie a prototipului) consideră că prototipul este acel exemplar ideal al unei clasede obiecte care posedă caracteristicile esenţiale şi descriptive ale întregii clase de obiecte. Astfel, unobiect este un membru al unei clase dacă el posedă - alături de alte atribute - caracteristicileesenţiale ale prototipului. Alt curent teoretic consideră însă că prototipul este ad literam exemplarulce defineşte cel mai bine clasa respectivă de obiecte, deci exemplarul tipic. Spre exemplu, dacăconsiderăm că mărul este exemplarul tipic pentru clasa de obiecte fructe, atunci un alt obiect faceparte din aceeaşi categorie dacă el are cât mai multe caracteristici comune cu ale mărului, deci cuale exemplarului tipic.

Deşi ambele curente teoretice prezentate anterior se referă la aceeaşi paradigmă, unii psihologi letratează separat considerând primul curent ca alcătuind teoria propriu-zisă a prototipului, iar aldoilea curent ca alcătuind teoria exemplarului.

În cele ce urmează, vom face şi noi aceasta distincţie pentru a le înţelege mai bine pe cele doua,urmând ulterior a le trata împreună. Deci, teoria prototipului va fi considerată cea care corespundeprimului curent teoretic. Astfel, recapitulând, prototipurile sunt nişte exemplare ideale (ele pot sănu aibă un corespondent real), care posedă atributele caracteristice pentru a descrie clasa respectivă.Ca exemplu, categoria de maşină-sport poate fi descrisă de un prototip. Acest prototip poate să aibăurmătoarele calităţi: să fie o maşină joasă, cu motor puternic, cu două locuri şi doua portiere,eventual decapotabilă. Acesta fiind prototipul pentru categoria de maşină-sport puteţi observa cătoate exemplarele pe care le putem întâlni din această categoric posedă aceste caracteristiciesenţiale şi minime, dar posedă în plus şi alte caracteristici ce nu sunt esenţiale pentru prototip(cum ar fi culoarea, de exemplu.).

De cealaltă parte, teoria prototipului bazată pe exemplar (sau teoria exemplarului) porneşte de lapremisa existenţa unei tipicităţi variabile. Tipicitatea este gradul în care o caracteristică. un obiecteste reprezentativ(ă) pentru o întreagă clasă de obiecte. Astfel, întreaga clasă de obiecte nu mai edefinită de un exemplar ideal, ci de unul real. Revenind la exemplul nostru cu categoria maşină-sport, aplicând teoria exemplarelor, se presupune că noi nu avem formată în mintea noastră oimagine ideală ci mai degrabă avem de-a face cu un exemplar concret pe care îl considerăm tipicpentru această categoric. În cazul nostru, se presupune că atunci când ne reprezentăm categoria demaşină-sport noi ne imaginăm o anume maşină sport pe care o ştim (ex. Ferrari-ul roşu pe care fiare vecinul nostru de la etajul 3). Apoi, comparăm orice alt exemplar pe care îl întâlnim cu acestexemplar-model pe care îl avem stocat în memorie şi dacă găsim suficiente asemănări atuncidecidem că şi al doilea face parte din categoria maşină-sport.

Teoria exemplarelor se consideră că se aplică în special în domeniul categoriilor sociale, undegraniţele dintre categorii precum şi definirea acestora sunt foarte vagi. De exemplu, categoria depersoană sociabilă este mai probabil că este reprezentată mintal mai degrabă sub formaexemplarelor decât sub forma prototipurilor. Astfel, e mai probabil că noi avem m minte un modelanume, o persoană pe care o ştim foarte bine şi pe care o considerăm ca un exemplar al categoriei

de persoane sociabile (ex. Mitică de la etajul trei), decât că avem în minte un model ideal desprecum ar trebui să fie o persoană ideală, sociabilă. De aceea, atunci când întâlnim o persoanănecunoscută şi dorim să ştim cum este ea în termenii sociabilităţii, noi o comparăm pe aceasta (sautrăsăturile pe care ea le posedă) cu acelea ale exemplarului nostru tipic (Mitică). Atunci cândaceastă potrivire este mare (persoana în cauza are mult trăsături comune cu Mitică) noi o includemîn categoria sociabil.

Recent, psihologii au început să considere cele două curente teoretice ca stând la baza aceleiaşiteorii sau descriind aceeaşi realitate fenomenologică. Aceasta s-a întâmplat pentru că evidenţelepractice şi experimentale nu dau câştig de cauza în mod exclusiv numai unuia din cele două curenteteoretice.

Rezumând pe scurt, teoria prototipului (privită din ambele puncte de vedere) ar avea următoarelecaracteristici:

• Conceptele au o structură prototipică; prototipul este fie o colecţie de atribute caracteristice,fie exemplarele ce descriu cel mai bine o clasă de obiecte, deci conceptul;

• Nu există un set fix de atribute necesare şi suficiente care să determine gradul de apartenenţăla o anume categorie; acesta depinde de posedarea doar a unora dintre atributelecaracteristice şi anume ale celor considerate a fi cele mai tipice sau reprezentative pentrucategoria în cauză;

• Graniţele sau limitele dintre categorii sunt neclare şi imprecise; ce anume este şi ce anumenu este membru al unei categorii este slab definit, de aceea, unele obiecte pot fi considerateca făcând parte din mai multe categorii (ex. nu se poate preciza exact dacă roşia face partedin categoria de fruct sau cea de legumă);

• Instanţele (exemplarele) ce fac parte dintr-un concept pot să varieze în termenii tipicităţii,deci exemplarele unui prototip diferă între ele din punctul de vedere al tipicităţii (uneleexemplare sunt mai tipice decât altele; ex. mărul e mai tipic pentru categoria de fruct decâtananasul).

• Apartenenţa la o categorie este determinată de similaritatea dintre atributele unui obiect şicele ale prototipului.

Diverse lucrări experimentale au confirmat aspectele teoretice descrise de teoria prototipului.Astfel, unele din studiile cele mai elocvente pentru a testa această teorie au fost în domeniultranscultural, anume în studiul categorizării în culorilor în diferite culturi. Se ştie, spre exemplu, căunele culturi au mai multe nume pentru culori decât alte culturi. Astfel, cultura americană poseda omare varietate de nume pentru culori, în timp ce triburile de papuaşi din Noua Guinee posedă foarteputini termeni despre culori; spre exemplu, ei au doar două nume de culori principale pentruîntunecat şi luminos. Berlin şi Kay ( 1969) au studiat aceste diferenţe şi au presupus că acestea suntdoar diferenţe aparente. Ei au introdus termenul de culori focale şi culori non-focale. Culorilefocale, spre deosebire de cele non-focale, sunt acele culori de bază ce sunt denumite printr-un singurcuvânt, înţelesul lor nu se suprapune cu cel al altor termeni (spre exemplu, numele muştar din limbanoastră nu poate fi considerat nume de culoare) şi nu se referă la clase mici de obiecte (ex. cuvântulblond nu e considerat nume de culoare). Cei doi cercetători au descoperit că, cu toate diferenţeledintre culturi, marea majoritatea a limbilor existente în lume îşi extrag numele despre culori dintr-unnumăr de 11 culori de bază.

Alte experimente, efectuate atât cu categorii naturale, cat şi cu categorii artificiale, au demonstratcă elementele propuse de teoria prototipului sunt valide şi pentru categoriile sau prototipurilenaturale, dar şi pentru cele artificiale. De asemenea, alte serii de date au demonstrat validitateaexistenţei ierarhiilor prototipurilor. Se consideră că există trei nivele de ierarhie ale prototipurilor:un nivel supraprdonat (ex. arme, mobila), un nivel de bază (ex. pistol, scaun) şi un nivel specific,subordonat (ex. pistol de 42, scaun de bucătărie).

d. Formarea conceptelorPână acum am văzut că originea conceptelor are la bază distingerea similarităţilor obiectelor din

lumea înconjurătoare, similarităţi ce se referă la atribute sau categorii ale acestor obiecte, ce sunt elemente ale

clasei respective. Spre exemplu, ne formăm conceptul de câine prin observarea similarităţilor dintre diverşicâini pe care îi întâlnim. Această asumpţie ne spune însă foarte puţin despre modul în care se formeazăconceptul, despre modul în care funcţionează aceasta similaritate.

Un aspect interesant este acela evoluţionist privind ce concepte sau categorii sunt învăţate primele,ştiută fiind legătura strânsă dintre limbaj şi concepte. Astfel, cercetările au indicat că copiii au tendinţade a învăţa mai întâi categoriile de bază (ex. scaun), apoi pe cele subordonate sau specifice (scaun debucătărie) şi abia mai târziu pe cele supraordonate (mobilă). Teoria cea mai populară care explicăformarea conceptelor este teoria lui Tsversky,

Modelul de contrast al similarităţii (Tsversky, 1977).Tsversky, prin modelul său a presupus că judecăţile de similaritate pe _care le fac oamenii privind diverse

obiecte sau în funcţie de atributele pe care obiectele le au în comun, dar şi în funcţie de atributele pe carefiecare obiect le posedă şi sunt diferite de ale celorlalte. Modelul se numeşte „de contrast” pentru căasemănările dintre obiecte sunt puse în contrast cu deosebirile ce există între ele. Matematic, aceasta sepoate scrie astfel:

s(a,b) = θ f(A∩B) - α f(A-B) - β f(B-A)Chiar dacă aceasta relaţie pare foarte complicată ea se citeşte astfel: "Gradul de similaritate dintre obiecte (conceptele) a şi b { s(a,b)} este determinat de diferenţa dintre

numărul de atribute sau caracteristici pe care le au în comun cele două obiecte θ f(A∩B) şi atributeleprin care a diferă de b α f(A-B) şi b diferă de a β f(B-A).

Coeficienţii θ, α şi β exprimă importanţa sau salienţa acelor atribute. Revenind cu un exemplu şi mai concret, să considerăm modul în care oamenii judecă asemănarea

dintre un măr, o prună şi o portocală. Deci, gradul de asemănare dintre ele este dat de diferenţa dintrenumărul de atribute pe care le au în comun cele două obiecte (vezi tabelul de mai jos) şi cele prin care sedeosebesc. Ca observaţie, atributele pe care le menţionăm mai jos sunt atributele ce sunt cele mai saliente(aduse în memorie cel mai uşor) în legătură cu obiectele respective.Exemplu (adaptat după M.Miclea,:

mărul pruna portocalaroşu roşie portocalietare rotundă rotundărotund moale dulcedulce dulce creşte în pomcreşte în pom creşte în pom are acid citric

este tropicală

Deci, dacă am considera că cei trei coeficienţi sunt identici şi egali cu 1 - adică asemănările dintre celedouă obiecte au aceeaşi importanţă subiectivă ca şi deosebirile, atunci putem calcula gradul de similaritateastfel:

s(măr, prună)=4-1-1, deci s(măr, prună)=2 (exista 4 trăsături comune, 1 pe care o are mărul şi nu o arepruna şi 1 pe care o are pruna şi nu o are mărul)

s(măr, portocală)=3-2-3, deci s(măr, portocală) = -2Faptul că al doilea grad de similaritate este negativ în cazul mărului şi portocalei înseamnă că cele

două obiecte mai mult se deosebesc decât se aseamănă. Cu cât gradul de similaritate este mai mare, cu atâtatributele prin care se aseamănă cele două obiecte sunt mai numeroase decât suma atributelor prin care elediferă.

Acest model explică că atunci când comparăm similaritatea dintre două obiecte, ea depinde desensul în care se face comparaţia. Adică ni se pare că un măr este mai similar cu o lămâie, dar călămâia este mai puţin similară cu mărul. Acest efect este cauzat de informaţiile mai multe pe care le avemdespre măr decât cele pe care le avem despre lămâie. Există mai multe proprietăţi pe care acest model leexplică privind asemănarea dintre obiecte sau concepte Detalii despre acestea şi exemple privindmodul de funcţionare al acestui model puteţi găsi în volumul lui M. Miclea.

e. Combinarea conceptelorCategoriile se pot forma în urma combinării conceptelor. Psihologii cognitivişti au descoperit mai

multe metode de combinare, prin care se formează noi concepte. Întrucât multe din concepte suntexprimate prin limbaj şi sunt de natură gramaticală (sau au proprietăţi gramaticale), multe din regulile decombinare se refera la reguli de gramatică. Câteva din aceste metode sunt descrise mai jos:• combinaţii de tipul adjectiv-substantiv (ex. fructe roşii);• combinaţii de tipul adverb-adjectiv-substantiv (ex. fructe foarte roşii),• combinaţii de tipul verb-substantive (ex. pasările mănâncă insecte);

Prin regulile de combinare se pot obţine fie categorii subordonate unora generale (ex. fructe roşii), darpot să fie şi categorii noi (ex. flori false, care nu fac parte din categoria flori).

Ceea ce i-a preocupat pe psihologii care au studiat combinarea conceptelor a fost modul în caremembrii acestor noi concepte îşi păstrează sau îşi pierd tipicitatea. Adică, cât de tipic este un exemplar dincategoria fruct roşu (ex. mărul) pentru categoria de fruct şi pentru categoria de roşu. Cercetările din acestdomeniu sunt abia la început, dar rezultatele de până acum susţin ideea că într-un astfel de caz, cele douăconcepte implicate în formarea noului concept nu contribuie în mod egal la aceasta Astfel, în exemplulnostru, categoria de fruct are o pondere mai mare decât categoria de roşu în formarea conceptuluicombinat fruct roşu. De aceea, mărul e văzut mai tipic pentru categoria de fruct decât pentru cea de roşu.

O altă neclaritate privind combinarea conceptelor este faptul că uneori, ceea ce este considerat la unmoment dat a fi un atribut, devine el însuşi un concept. Spre exemplu, uneori se considera că măruleste concept şi fruct sau roşu este atribut, iar alteori invers. Această confuzie provine de la faptul căambele noţiuni (conceptul, atributul) au la bază generalizările ce se fac pe baza întâlnirii unor instanţe(exemplare) ale categoriei respective. şi conceptul ia naştere pe baza unor generalizări, dar şi atributele,fiind proprietăţi, sunt generalizări. Distincţia conceptuală dintre atribute şi concepte nu este încăbine definită, iar teoriile din domeniu au rezolvat această divergenţă prin raportarea la limbajulcomun; cuvintele mai des folosite pentru a numi clasele de obiecte (ex. fruct) sunt considerateconcepte, iar cele ce se folosesc pentru a defini clasele de obiecte sunt considerate a fi atribute (ex.roşu, tare etc.).

f. Instabilitatea conceptelorPână în anii '80 se considera că - odată formate - conceptele şi în general cunoştinţele rămân

stabile în timp. Pornind de la experimente ce foloseau reamintirea dirijată, Barsalou (1982) ademonstrat că informaţiile noastre, deci şi conceptele, sunt ceva foarte dependent de context. Deexemplu, dacă se prezintă propoziţia „Omul a ridicat pianul.” comparativ cu propoziţia „Omul aacordat pianul.”, pianul are anumite proprietăţi dominante care depind de contextul propoziţional încare se găseşte Astfel, în prima propoziţie se pune accentul pe greutatea pianului, iar în a douapropoziţie este evidenţiat atributul pianului de a scoate sunete plăcute. Cu alte cuvinte, la unmoment dat, noi nu avem activate în minte toate atributele unui concept, ci doar un anume subset alacestora, subset care depinde de contextul în care ni se prezintă conceptul. Deci, conceptele suntinstabile în sensul în care ele încorporează diferite informaţii în diferite situaţii. Instabilitatea unuiconcept poate fi şi de natură culturală. Astfel, în anumite culturi, un exemplar e considerat a fi tipicpentru o categorie în timp ce în alte culturi, alt exemplar este preferat. Spre exemplu, la chinezi,lebăda e tipică pentru categoria de pasăre, în timp ce la americani, pescăruşul e tipic pentru aceastacategorie.

În fine, instabilitatea conceptelor depinde de tăria asociată cu acestea în memorie. Dacă dorim săfacem curăţenie în casă, în debara şi să mai "scăpam" de unele lucruri de care nu mai avem nevoie,ne putem construi o categorie sau un concept ad-hoc cum ar fi lucruri bune de vândut în talcioc.Aceasta categoric serveşte doar unui scop activat temporar (vânzarea) şi va dispărea odată ceatingem scopul.

Această instabilitate a conceptelor contribuie foarte mult la explicarea faptului că diferiţi oameninu percep acelaşi lucru ca fiind identic.

Capitolul opt

Relaţii, scheme, evenimente. Conceptele relaţionale. Scheme şi scenarii. Achiziţionareaschemelor.

a. Relaţii, scheme evenimenteÎn cursul anterior am văzut că ideile noastre despre lumea înconjurătoare se referă la concepte,

mai ales la conceptualizarea diverselor obiecte (clasificare, categorizare etc.). În cursul de faţă vomstudia si alte tipuri de conceptualizări şi concepte, anume cele relaţionale şi evenimenţiale. Deci,oamenii îşi reprezintă lumea exterioară în termenii obiectelor, relaţiilor şi a combinaţiilor complexedintre acestea (ex. evenimente şi scenarii).

Chiar şi formarea conceptelor despre obiecte, despre care am vorbit în cursul anterior implicăexistenţa unor scheme (concepte) relaţionale. Acestea au un rol important în special în stabilireaierarhiilor dintre concepte.

Cunoştinţele care se găsesc într-o anumită relaţie unele cu altele (ex. în relaţii de ierarhie, delegătură semantică etc.) formează un tip special de concept numit schemă. Acestea sunt structuri decunoştinţe şi, de regulă ele sunt formate din mai multe concepte ce sunt într-o anume relaţie unelecu altele.

Teoriile - foarte recente, de altfel - din psihologia cognitivă care tratează conceptele schematice(adică schemele) formează aşa-zisa abordare explicativă a conceptelor.

În cele ce urmează ne vom ocupa de conceptele ce se refera la obiecte, dar vom aborda lucruriledin perspectiva schemelor relaţionale.

b. Conceptele relaţionale.Astăzi psihologii au căzut de acord că există mai mult decât doar simplele concepte ce se referă

la obiecte (de tipul câine, pisică, fructe etc.), chiar dacă marea majoritate a cercetărilor s-aconcentrat asupra acestora. Astfel, o parte semnificativă a cunoştinţelor noastre declarative segăseşte stocată sub forma conceptelor relaţionale. De exemplu, conceptele relaţionale sunt în specialformate din verbe, adverbe şi adjective, dacă ar fi să le găsim un echivalent gramatical în limbaj,cum ar fi: lovit, tras, pe, sub, între, mare, mic etc.

Aşa cum am văzut în cursul anterior, conceptele pot fi caracterizate prin liste de atribute sautrăsături. Adică conceptul de măr era definit prin lista de atribute: roşu, create în copac, tare, dulce.Conceptele relaţionale nu mai pot fi reprezentate astfel. De aceea, au trebuit imaginate alte forme dereprezentare pentru acest tip de concepte. Unul dintre acestea ar fi cel furnizat de modelulpropoziţional de reprezentare al conceptelor, deci de reprezentările propoziţionale.

Să reluăm puţin consideraţiile privind reprezentările propoziţionale descrise în moduleleanterioare.

După cum am văzut până acum, reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţiexplicite, discrete şi abstracte care reprezintă conţinutul ideatic, mental. Ele reprezintă obiecteleconceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o forma ce nu depinde de limba folosită (ex. oamenii îşireprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care e aşezata cartea în aceeaşi formăindiferent că o fac în ruseşte sau în engleză) sau de organele de simţ implicate, vizual, auditiv, olfactivsau tactil. Cu alte cuvinte, reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare atuturor activităţilor cognitive.

Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizamreprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială.Psihologii cognitivişti au rezolvat aceasta problemă pornind de la unele noţiuni de logică.

Astfel, noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. Un predicateste orice poate avea sau lua argumente. Exprimarea poate părea neclară, dar în exemplul de reprezentarepropoziţională „Cartea de pe birou” predicatul este PE, iar argumentele sunt CARTE şi BIROU.Predicatele şi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe,

carte, birou), dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală, propoziţională aobiectelor menţionate. Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul de a lega într-un fel anumeargumente. Uneori, predicatele mai pot indică anumite proprietăţi pe care le au argumentele. Înexemplul nostru, predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente, CARTE şi BIROU.Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor:

PE (CARTE, BIROU)Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. Aşa cum

spuneam anterior, un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentareapropoziţională „Mărul este roşu” poate fi exprimată astfel:

ROŞU (MĂR)De asemenea şi reprezentări propoziţionale, deci şi relaţii mai complexe, mai complicate pot fi

exprimate în scris. Spre exemplu reprezentarea propoziţională „Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit” sescrie:

LOVIT (DAN, MARIUS) RĂNIT (MARIUS)Chiar dacă avem de-a face cu două predicate în exemplul anterior, în total, spunem că aceasta este o

singură reprezentare propoziţională.Vă reamintim că există diferenţe mari între modul în care utilizează logicienii noţiunile de predicat şi

argument şi accepţiunea data de psihologi acestor concepte. Spre exemplu, în logică, propoziţiile pot fidoar adevărate sau false, ceea ce în psihologie nu are mare importanţă atunci când descriem o reprezentarepropoziţională. Aplicaţiile cele mai frecvente ale acestei abordări privind reprezentarea propoziţională au fostîn domeniul modelării computerizate a proceselor cognitive, mai ales cele implicate în categorizare şigândirea deductivă.

Din punctul nostru de vedere, conceptele relaţionale sunt tocmai predicatele folosite înreprezentarea propoziţională. Pentru a indica mai clar direcţia relaţiilor ce există între obiectele descrise înreprezentarea propoziţională (ex. între carte şi birou sau între Dan şi Marius), psihologii au convenit căprimul argument (obiect) reprezintă agentul, al doilea argument reprezintă recipientul, iar al treilea argument(în caz că el există) reprezintă instrumentul. Agentul este obiectul care iniţiază sau de la care porneşteacţiunea, proprietatea, recipientul e obiectul care primeşte proprietatea sau asupra căruia este îndreptatăacţiunea, iar instrumentul reprezintă modalitatea sau obiectul prin care se realizează acţiunea sauproprietatea. Deci, reprezentarea propoziţională:

Dan l-a lovit pe Marius cu un baţse scrie:lovit (DAN, MARIUS, BAŢ)Poziţia pe care o ocupă argumentele indică şi rolul pe care ele îl joacă sau exprimă relaţia dintre ele.Dezavantajul acestui mod de reprezentare a conceptelor relaţionale constă în aceea că exista o diferenţă între.

descrierea lingvistică a relaţiei şi reprezentarea mentală a conceptului relaţional. Astfel, dacă ne reprezentămpropoziţia "Pisica este în camera", descrierea lingvistică a acestui concept nu precizează, de exemplu, dacăpisica se găseşte lângă uşă sau lângă fereastră. Deci, ca alternative la acest tip de reprezentare şi pentrua remedia acest "defect" ar fi să utilizăm o reprezentare relaţională mult mai complexă. Johnson-Lairda propus noţiunea de primitive semantice din care se presupune că sunt formate conceptele relaţionale.Aceste primitive semantice sunt acte sau acţiuni utilizate ca şi un cadru de referinţă pentru a descrie relaţiile ceexistă sau pot exista între obiecte. Ele sunt în număr de 12-15 şi sunt de fapt acţiuni simple, de bază, a cărorcombinare poate descrie orice alta acţiune mai complexă. În termeni metaforici putem considera aceste primitivesemantice ca pe nişte atomi ai conceptului relaţional, din care se pot forma toate celelalte tipuri de concepterelaţionale.

Nu vom intra în detalii privind aceşti "atomi" ai conceptelor relaţionale, ci vom da doar câteva exemple deastfel de tipuri:• ATRANS - transfer de posesie (ex. a da, a primi, a împrumuta etc.)• PTRANS - transfer fizic dintr-un loc în altul (ex. a merge, a conduce etc.)• MTRANS - transfer mental de informaţii (ex. a sfătui, a ordona etc.)• INGEST - a ingera, a introduce ceva în organism (ex. a mânca, a respira etc.)

Am prezentat tipurile de mai sus doar cu titlul de exemplu. Esenţial pentru dumneavoastră este sa reţineţi

că cu ajutorul acestor „atomi” se descrie practic orice fel de relaţii existente între diferite concepte.Vă veţi întreba, pe bună dreptate, dacă acest model teoretic poate fi întâlnit şi în practică, dacă oamenii chiar

utilizează astfel de scheme relaţionale în viaţa lor de zi cu zi. Există dovezi experimentale ce confirmă că într-adevăr modelul de mai sus este întâlnit în practică. Astfel, dovezile provin în special din domeniul înţelegeriilimbajului. Studiile cele mai elocvente în aceasta privinţă sunt cele realizate de Gentner (1975, 1981) şiColeman şi Kay (1981). Gentner a precizat că, pentru a fi înţeles, limbajul este descompus în verbe, iar acestea nusunt altele decât tocmai primitivele semantice care sunt folosite şi în reprezentările schematice. Deci, implicit,oamenii împart limbajul în acei „atomi” semantici pentru a-l înţelege. Gentner, Coleman şi Kay au susţinut aceastaipoteză arătând ce efecte pot avea organizarea acestor primitive semantice în memorie. Astfel, ei au utilizat sarcinide reamintire dirijată şi au demonstrat că verbele ce fac parte din categoria primitivelor semantice suntindicatori mult mai buni ai reamintirii, decât celelalte verbe. În susţinerea ipotezei lor a mai contribuit şi faptulcă schemele relaţionale conectate prin verbe generale, nespecifice sunt mult mai slab reamintite decât schemelerelaţionale conectate prin verbe specifice, care sunt mult mai apropiate de primitivele semantice.

c. Scheme şi scenariiAşa cum menţionam şi mai devreme, este ceva inerent pentru fiinţa umană să organizeze

informative de care dispune, fie stabilind o ierarhie între informaţii, concepte, fie organizându-ledupă alte principii. Aceasta organizare diferă de simpla ierarhizare a informaţiilor şi se poate facefie temporal, fie cauzal, reflectând astfel câte ceva din lumea înconjurătoare.

Spre exemplu, pentru a ne reprezenta nouă noţiunea cineva citeşte un afiş, este necesar să avemcunoştinţe referitoare atât la acutul citirii, cât şi la „obiectele” implicate în relaţie (persoana şiafişul). Acest tip de reprezentare sau cunoştinţe sunt organizate sub forma schemelor şi scenariilor.

Schema, o mulţime structurată de concepte, a fost menţionată prima dată de către filosofi, iarKant chiar considera schemele ca fiind ceva înnăscut, ca o „grilă de lectură” prin care percepemlumea înconjurătoare. Din domeniul filosofiei, noţiunea de schemă a trecut în cel al psihologiei.Astfel, Bartlett, iniţial un neurofiziolog, a considerat că expectanţele oamenilor pot săi ia formaunor scheme, iar acestea pot influenţa procesele psihice ale oamenilor. În 1932, el a realizat o seriede experimente ce foloseau ca materiale povestiri, basme ale diverselor culturi. Spre exemplu, într-un astfel de experiment el a dat unor subiecţi englezi să citească şi să memoreze o serie de povestirişi basme ale amerindienilor. Aceste basme li s-au părut europenilor extrem de stranii, întrucâtrelaţiile cauzale între diferitele personaje, obiecte şi întâmplări din povestire nu erau aceleaşi cu celeîntâlnite în basmele europene. Puşi să-şi reamintească la diferite intervale conţinutul povestirilor,Bartlett a observat că englezii nu îşi reaminteau basmele cuvânt cu cuvânt, ci ei de fapt îlreconstruiau. Aceasta reconstrucţie era făcută în concordanţă cu schemele lor despre cum ar trebuisă arate un basm şi ca atare se îndepărta mult de la ceea ce ei citiseră iniţial. Piaget a preluat ulterioraceste teorii şi modele privind schemele şi a încercat să le aplice la copii, pentru a înţelegeschimbările ce au loc în cogniţia lor.

Abia în anii '70 teoriile despre scheme au început a fi mai bine dezvoltate şi fundamentate.Integrând pe scurt aceste teorii, schemele au următoarele caracteristici:

• ele constau în diferite relaţii şi variabile, dar exprimă şi valorile pe care le pot lua acestevariabile;

• relaţiile pot lua diferite forme, de la relaţii simple (ex. a lovi, a împinge) până la relaţiicomplicate, cauzale (ex. a preveni, a cauza, a dori);

• variabilele conţin concepte sau alte sub-scheme care trebuie să satisfacă anumite cerinţe (ex.în schema lovit (Marius, Dan, Băţ) ultimul argument, conceptul „băţ” trebuie săîndeplinească condiţia de a fi un obiect inanimat);

• schemele conţin o serie de informaţii codate foarte generale care se pot aplica într-o serie desituaţii specifice (în exemplul de mai sus, lovit nu este o informaţie specifică ce descrie doarsituaţia menţionată, ci ea poate fi aplicată şi în multe alte situaţii, cum ar fi un accident rutieretc.);

• schemele lasă adesea loc pentru sau sunt asociate cu alte concepte într-un mod inerent.(concepte - sau mai corect, valori - ce sunt completate de cel ce foloseşte schema într-un modpropriu (ex, în schema plătit (Ion, Dan) ştim sigur doar că Ion i-a plătit ceva lui Dan, însă noiasumăm că plata s-a făcut cu bani şi nu cu altceva, deşi nimic din propoziţie nu ne spuneacest lucru).

Scenariile sunt considerate de unii drept scheme cauzale, iar de către alţii o categorie anume,specifică de reprezentare mentală. Scenariile sunt structuri mentale formate din componente ceconţin, la rândul lor acţiuni specifice. Caracteristica de bază a scenariului este că acţiunile specificese desfăşoară intr-o ordine bine stabilită, de obicei o ordine temporală şi cauzală.

Schajock şi Abelson (1977) au propus o teorie a scenariilor, încercând să înţeleagă modul în careoamenii îşi reprezintă şi înţeleg cunoştinţele utilizate pentru a descrie un eveniment (ex. mersul larestaurant). Pentru aceasta, ei au oferit subiecţilor texte similare cu cel de mai jos:

Ruth şi Mark au luat prânzul la restaurant astăzi. Lor le-a plăcut foarte mult mâncarea, dar au fosttot timpul îngrijoraţi de costul prânzului. Însă când nota de plata a sosit după îngheţată, ei au fostplăcut surprinşi să afle că preţul a fost rezonabil.

Atunci când citim acest pasaj noi inferăm o serie de cunoştinţe, care nu sunt specificate în moddirect în pasaj. Astfel, noi vom deduce că mâncarea (menţionată în al doilea paragraf) era servită larestaurantul unde cei doi luau prânzul (menţionaţi în primul paragraf), că prânzul a conţinut cadesert o îngheţată, că nota de plată nu a venit singură la cei doi, ci probabil adusă de vreun chelneretc. Schanck şi Abelson au vrut să demonstreze tocmai faptul că oamenii activează (atunci cândcitesc sau caută să înţeleagă un pasaj ca acesta) o mulţime mult mai mare de informaţii, organizateîntr-o manieră stereotipică, cu acţiuni într-o ordine bine stabilită, pe care ei au numit-o scenariu.Conform teoriei lor, scenariul a mânca la restaurant conţine patru componente (diviziuni): intratul,comandatul, mâncatul, plecatul. Fiecare din aceste componente conţine acţiuni specifice desfăşurateîntr-o anumita ordine. Spre exemplu, componenta intratul conţine următoarele acţiuni specifice: aintra pe uşă, a căuta o masă, a decide unde să ne aşezăm, a merge la masă şi a ne aşeza. La fel şicelelalte componente conţin o serie de acţiuni intr-o ordine bine stabilită. Faptul că ordineaacţiunilor specifice este imuabilă (sau cel mult poate varia intre anumite limite) este dat de exemplude simpla inversare a ordinii lor. Astfel, nu ne putem aşeza jos fără a fi mers mai întâi spre o masă.

Dovezi experimentale că oamenii chiar utilizează scenariile au fost obţinute ulterior. Spreexemplu, evidenţierea schemei a mânca la restaurant s-a făcut prin a cere subiecţilor să listeze toatecomportamentele pe care ei le fac atunci când se duc la restaurant. Chiar dacă s-au observat şidiferenţe între subiecţi, toţi. , fără excepţie, au menţionat toate cele patru componente ale scenariuluişi majoritatea acţiunilor specifice. De notat este faptul că chiar dacă unii subiecţi au inclus o acţiuneîn altă componentă decât cea în care trebuia (ex au inclus plata în componenta mâncatul, în loc să oincludă în ultima componentă, plecatul), ceea ce a rămas neschimbat la toţi cei investigaţi a fostordinea acţiunilor specifice.

Alte date experimentale provin din studiile privind luarea deciziilor. Atunci când sunt în criza detimp, oamenii au tendinţa de a lua decizii bazate pe schemele-scenariu pe care ei le posedă anterior.

Fără îndoială că a poseda scenarii bine stabilite poate fi util în unele cazuri (de fapt în majoritatealor), dar poate fi de asemenea şi dăunător. Studii interesante au arătat că schemele-scenariu pot ducela distorsionarea relatărilor martorilor oculari. Aceste distorsiuni (studiate în Statele Unite pesubiecţi ce au fost martori la jafuri) se referă la nerelatarea corectă a ordinii acţiunilor ce s-aupetrecut în realitate. Martorul are cel mai des tendinţa de a relata acţiunile în concordanţă cuschema-scenariul său despre cum s-ar desfăşura un jaf, nu după cum s-a desfăşurat el în realitate.

Mai mult, în viaţa noastră de zi cu zi schemele şi scenariile joacă un rol hotărâtor în percepţie.Astfel, în locurile pe care le cunoaştem, în situaţiile pe care le

întâlnim des, avem tendinţa de a folosi mai mult schemele şi scenariile pe care ni le-am format despreaceste lucruri, decât de a le percepe cu adevărat. Astfel, adesea putem ignora sau să ne dam seama mult

mai târziu de lipsa anumitor obiecte familiare din camera noastră, tocmai din cauza că noi ne aşteptam caele să fie la locul lor. Rolul schemelor şi al scenariilor este acela de a ajuta, prin automatizare, la folosieficient resursele cognitive, în activităţi ce implică cunoştinţe şi operaţii noi.

În fine, efectele cele mai evidente ale schemelor şi scenariilor sunt cele din domeniul memoriei.Rezultatul cel mai clar este acela că lucrurile, faptele, informaţiile concordante cu schemele noastre sunt maibine reamintite, iar cele neconcordante sunt mai bine recunoscute.

d. Achiziţionarea schemelor.În general se cunoaşte puţin despre modul în care se achiziţionează schemele. Multe din teoriile

referitoare la scheme ori nu menţionează nimic despre modul în care ele se formează (le consideră ca peceva dat), ori generalizează teoriile aplicate în domeniul formarii conceptelor pentru a explica într-omanieră similară formarea schemelor.

Spre exemplu, adepţii celei de-a doua orientări consideră că scenariul a mânca la restaurant se formeazăprin observarea similarităţilor şi excluderea deosebirilor între diferitele dăţi când am fost şi am mâncat larestaurant. Spre exemplu, presupunând că am fost doar de două ori la restaurant şi că am observat chelneri înprimul restaurant şi chelneri şi chelneriţe în al doilea restaurant, vom reţine doar că la restaurant suntchelneri şi vom face abstracţie de faptul că ei pot fi bărbaţi sau femei.

Teoria cea mai elaborată care descrie modul în care se formează schemele este cea a lui Rurnelhart şiNorman (1981). Ei au propus trei modalităţi prin care se pot achiziţiona schemele: acumularea, ajustarea şirestructurarea.

Acumularea este pur şi simplu procedeul prin care se acumulează experienţele, deci faptul că noiînregistrăm fiecare situaţie, schemă şi o „ajustăm” la repertoriul deja existent de scheme şi situaţii.

Ajustarea se referă la elaborarea şi la rafinarea conceptelor ce fac parte din schemă în concordanţă cuexperienţele acumulate până la momentul respectiv. Spre exemplu, putem descoperi că un nou obiect faceparte din schemă şi ca urmare îl vom încorpora şi pe acesta. Sau putem constata că schema noastră nu se maiaplică într-o anume situaţie şi astfel ne-o vom modifica.

Restructurarea se referă la crearea de noi scheme fie prin procesul de analogie, fie prin acela deinducţie.

Recent, teoriile neoconexioniste propun şi ele modele de formare a schemelor, dar acestea sunt abiadezvoltate şi constituie un argument împotriva faptului că schemele ar fi cunoştinţe explicite. Aşacum va amintiţi, teoriile neoconexioniste consideră cunoştinţele ca fiind subsimbolice, adică că ele semanifestă doar sub forma unor potenţiale de activare.

Capitolul nouă

„Monstrul” cognitiv: dezbaterea dintre controlabilitate şi automatism în cogniţia socială.

Chiar dacă abordarea cognitivă a câştigat numeroşi adepţi până în prezent şi încă mai continuă să o facă,mulţi cercetători şi-au pus problema dacă nu cumva noua abordare este anti-umanistă şi ignoră realitateafenomenologică a psihicului uman, portretizându-1 într-o manieră mecanicistă şi la un nivel de analiză preaspecific. Astfel au luat naştere diverse dezbateri în domeniu, una dintre cele mai acerbe fiind cea dintre adepţiicontrolabilităţii (ex. Oamenii pot controla majoritatea acţiunilor pe care le fac) şi cei ai automatismului(ex. Controlabilitatea este excepţia vieţii psihice, în timp ce automatismul, procesele automatizate sunt, de fapt,regula). În cele ce urmează vom prezenta această dezbatere, prezentând diverse studii, aplicate în domeniulcogniţiei sociale, mai precis al categorizării sociale şi a stereotipurilor.

Cu toate că se admite că omul este o fiinţă gregară, simţul "separării" pare a fi mult mai puternic în mediulsocial. Oriunde pe pământ găsim grupuri de oameni ce sunt separate. Oamenii au tendinţa de a se întâlni mai descu alţii care le sunt asemenea. Ei mănâncă, trăiesc, se joacă şi lucrează împreună cu alţii care sunt la fel. Cea maimare parte din această coeziune automată este cauzata de nimic mai mult decât simpla convenienţă. Nu există nicio dorinţă de a căuta companioni în rândul out-grupului (a grupurilor din care ei nu fac parte). Cu atâţiaoameni la îndemână de unde se poate alege, la ce bun să ne dam bătaie de cap adaptându-ne la noi limbaje, lanoi feluri de mâncare, la noi culturi sau noi oameni cu un nivel educaţional diferit? Necesită mult mai puţinefort să avem de-a face cu oameni cu care avem poziţii similare.

Nu jucăm bridge, spre exemplu, cu instalatorul. De ce? Poate că el prefera să joace poker, poate că el nuînţelege felul nostru de a glumi şi a juca jocul, ori poate că pur şi simplu ne simţim mai bine cu ceiasemănători cu noi. Poate că nu avem prejudecăţi bazate pe diferenţa de clasă socială, dar ne este mai uşorsă ne înţelegem cu cei de o seamă cu noi, iar în jurul nostru sunt suficient de numeroşi oameni de aceeaşi vârstă,acelaşi sex, rasă, religie şi cu care să putem mânca, juca şi trăi.

În domeniul ocupaţional însă, avem de-a face mult mai des cu membri ai out-grupurilor. Astfel,managerii trebuie să intre în contact cu maiştrii, directorii de licee - cu instalatorii, vânzătorii - cu clienţiietc. Contactul social cu cei din alte grupuri poate fi chiar mai strâns şi astfel la o aceeaşi maşină, strung sauinstalaţie pot lucra cot la cot persoane de etnie diferită, de sex diferit, rase diferite. Cu toate acestea, nici chiarîn mediul ocupaţional contactul cu membrii out-grupurilor nu este suficient de puternic pentru a atenuasimţul "separaţiei". În pauzele de lucru oamenii îi preferă din nou pe cei similari lor, iar muncitorii pot să îiinvidieze pe ingineri pentru modul lor de viaţă şi condiţiile de lucru.

Şi nu totdeauna membrii grupurilor majoritare sunt cei care doresc să păstreze distanţa sau separarea faţă degrupurile minoritare. Adesea, simţul "separaţiei" este mai puternic în grupurile minoritare, membrii lor ţinândcu străşnicie să-şi vorbească limba şi să îşi păstreze obiceiurile. (Allport, 1954).

Toate aceste exemple demonstrează că oamenii au nevoie de separare în mediul social şi că aceasta este unmodus vivendi. Faptul nu poate să rămână fără urmări şi în plan psihologic. Dovadă stau stereotipurile,prejudecăţile şi categoriile sociale.

Allport (1954) definea categoriile sociale astfel: un grup (cluster) accesibil de idei asociate între ele ca unîntreg şi care are proprietatea fundamentală de a ne ghida în adaptarea noastră zilnică în mediul social.

Mediul în care trăim este extrem de complex, iar mintea umana are capacităţi limitate de a procesa toateinformaţiile provenind de la organele de simţ. Iată de ce mintea noastră trebuie să gândească cu ajutorulcategoriilor (termenul este aici echivalent cu acela de generalizare). Odată formate, categoriile stau la bazaprejudecăţilor normale. Nu putem evita acest proces oricât ne-am strădui. Viata noastră depinde de acest fapt.

Allport (1954) descria categorizarea ca fiind acel act al simplificării informaţiilor primite din mediulextern, acţionând după "principiul minimului efort", o tendinţă umană naturală de a conserva energiamentală, cu excepţia situaţiilor ce au relevanţă personală ridicată pentru individ. Acest principiu rezultă dinfaptul că oamenii au capacităţi limitate de procesare a informaţiilor şi sunt incapabili de a percepe şi procesa întotalitate toţi stimulii ce „bombardează” organele de simţ (James, 1890; apud. G. Moskowitz, 1996 in press).

Oamenii caută înţelesuri în acest „bombardament” informaţional utilizând căile cele mai economicoaseşi reducând în acest fel stările aversive şi neplăcute ce ar putea rezulta din sesizarea contradicţiilor inerente

mediului înconjurător, mai ales celui social, unde diferenţele dintre obiectele de percepţie sunt vagi, iarînţelesurile pot fi multiple. Pentru aceasta, oamenii trebuie să clasifice, să categorizeze. Din punctul de vedereal eficientei utilizării stereotipurilor în interpretarea lumii înconjurătoare, unii cercetători au văzut în aceastaun semn al faptului că prin firea lor oamenii sunt nişte „zgârciţi cognitivi” (Gilbert & Hixon, 1991), întimp ce alţii au văzut utilizarea stereotipurilor ca pe un indicator al eficienţei cu care operează sistemul cognitivuman (Macrae, Milne & Bodenhausen, 1994).

G. Allport a fost unul dintre primii psihologi care s-au ocupat de aspectele cognitive ale categorizăriisociale, în special stereotipurile şi prejudecăţile. Lucrarea sa cea mai cunoscută, este The Nature ofPrejudice (1954), o lucrare de referinţă în domeniu. În această lucrare, Allport preciza că procesul categorizării arecinci caracteristici (funcţii) importante:

1) Formează clase, clusteri mari care ne ghidează în adaptarea noastră zilnică. Ne petrecem cea maimare parte a vieţii bazându-ne pe categorii pre-formate. Dacă cerul se întunecă şi barometrul scade,noi „pre-judecăm” că mâine va ploua. Ne ajustăm astfel comportamentul prin faptul de a purta la noi oumbrelă. Când vedem un câine care latră pe strada îl categorizăm imediat ca fiind „un câine nebun” şica atare îl vom evita. Ne ducem la medic acuzând dureri abdominale şi ne aşteptăm ca el să se comporteîntr-un anumit mod faţă de noi şi suferinţa noastră. Dar câteodată e posibil să ne înşelăm. Nu plouă,câinele pe care 1-am văzut nu e câtuşi de puţin nebun sau medicul nu se comportă faţă de noi aşacum ne-am aşteptat. Cu toate acestea, comportamentul nostru a fost cât se poate de raţional; el s-abazat pe probabilităţi destul de ridicate. Chiar dacă am utilizat categorii greşite, am făcut tot ce amputut face mai bine. Toate acestea arată că experienţa noastră de viaţă tinde să se grupeze în clusteri,grupuri (concepte, categorii), iar acestea ne vor ghida comportamentul. A fi deschis la minte esteconsiderat a fi o virtute. Dar, vorbind într-un sens foarte strict, acest lucru nu se poate practic întâmpla.Experienţele noi trebuie încadrate în categoriile vechi pe care le avem pentru simplul fapt de a leputea înţelege. Nu putem să tratăm fiecare experienţă pe care o trăim ca pe ceva complet noi, cucare nu am mai avut de-a face. Dacă ar fi aşa, la ce bun să mai avem experienţe anterioare? BertrandRussell, filosoful, a rezumat acest lucru într-o frază rămasă celebră: „O minte mereu deschisă este ominte mereu goală.” La fel, cu o minte mereu deschisă la toate informaţiile primite nu ne-am maiputea adapta la mediu, iar noi ne-am comporta la fel de aberant ca personajul lui Borges, menţionat maidevreme.

2) Categoriile asimilează cât de mult pot într-un cluster. Aceasta este o inerţie ciudată a gândiriinoastre. Ne place să rezolvăm problemele foarte uşor. Putem face acest lucru cel mai uşor dacă încadrămproblema în categoria potrivită şi utilizăm această categorie ca pe un mijloc pre-conceput de arezolva problema. Această proprietate poate fi formulată prin aceea că oamenii au tendinţa de acategoriza evenimentele din lumea înconjurătoare folosind categoriile cele mai grosiere, maicuprinzătoare pe care le au la îndemână. şi asta pentru că necesită mai puţin efort, iar efortul, cuexcepţia domeniilor de interes personal crescut, este extrem de dezagreabil pentru fiinţa umană.Dacă pot să categorizez peste un milion dintre concetăţenii mei spunând „Ţiganii sunt răi, leneşi şimurdari” îmi simplific viaţa enorm. Pur fi simplu ii voi evita pe toţi ori de câte ori pot. Ce poate fi maisimplu?

3) Categoriile ajută la identificarea rapidă a obiectelor. Scopul folosirii categoriilor (după Allport) esteacela că ele facilitează şi conduc percepţia, cu alte cuvinte, ele ne fac adaptarea la mediul înconjurătormai uşoară, mai lină şi mai rapidă. Acest lucru explică de ce adesea facem greşeli când potrivimlucrurile în categorii şi faptul ne poate cauza necazuri. Vom reveni mai pe larg asupra acesteifuncţii a categorizării sociale.

4) Categoriile saturează ceea ce conţin cu aceeaşi „savoare” ideatică şi emoţională. Unele categorii suntdoar pur cognitive sau intelectuale. Acestea se numesc concepte. Copac este un conceptdeterminat de experienţa noastră cu sutele de feluri de copaci pe care le-am întâlnit şi cu toateacestea el are o anumită savoare intelectuală, un acelaşi înţeles. Dar multe dintre conceptele noastre(chiar şi acela de copac) au în plus, pe lângă înţelesul intelectual şi un înţeles emoţional, unsentiment caracteristic. Noi nu ştim numai ce este un copac, dar de asemenea ne plac copacii. La fel seîntâmplă şi cu categoriile rasiale şi etnice.

5) Categoriile pot fi mai mult sau mai puţin raţionale. În general, orice categoric se bazează pe „un

sâmbure de adevăr”, adică pe nişte fapte obiective. Aceasta se întâmplă însă numai cu categoriileraţionale. Conceptele şi legile ştiinţifice sunt un exemplu de astfel de categorii. Chiar dacă ele nu sunt100% perfecte, le considerăm raţionale pentru că au mare probabilitate să prezică ceea ce se întâmplă.Câteva din categoriile noastre etnice sunt şi ele raţionale. Este adevărat că negrii au pielea închisă laculoare (chiar dacă acest lucru nu e totdeauna adevărat), e adevărat că francezii vorbesc franceza maibine ca germanii (deşi, chiar şi aici, pot fi excepţii). Pentru a poseda categorii raţionale despre grupurileetnice este nevoie de o cantitate considerabilă de informaţii despre acestea. Adesea aceasta nu ne este laîndemână sau nu avem timpul necesar să o prelucrăm. Atunci ne formăm categorii iraţionale desprerespectivul grup. Aceste categorii se formează tot atât de uşor, poate chiar mai uşor decât categoriileraţionale, tocmai pentru că necesită mai puţin efort mental.

Prin descrierea acestor cinci funcţii ale categoriilor sociale, Allport a stabilit doar cadrul cercetărilor ceau urmat şi care au aprofundat procesul categorizării sociale.

Astfel, 5 ani mai târziu de la apariţia lucrării lui Allport, Henry Tajfel, un psiholog englez ce s-a ocupatmult de studiul relaţiilor dintre grupuri, a descris ceea ce el a numit „rolul fundamental al categorizării”. Tajfel(1969) spunea că „categoriile impun simplicitatea şi ordinea acolo unde există complexitate şi variaţie. Ele neajută numai dacă diferenţele difuze dintre grupuri (n.t. grupuri sociale) sunt transformate în diferenţe clare, denetăgăduit sau dacă noi diferenţe sunt create acolo unde nu era nici una.” Cu alte cuvinte, categoriile ne ajutăsă transformăm mărimile continui din natură în mărimi discrete, cu care - se pare - mintea noastră poatesă opereze mai uşor. Spre exemplu, culoarea pielii, înălţimea sau extraversiunea sunt toate mărimi continui, daratunci când categorizăm o persoană folosind una din aceste dimensiuni, preferăm să spunem despre oamenică ei sunt X sau Y şi foarte rar că ei sunt undeva la mijloc. Dacă aş şti că toţi nordicii sunt mai înalţi decât toţisudicii, atunci aş avea o biserială perfectă care mi-ar permite să deduc şi să prezic înălţimea unei persoanenumai pe baza naţionalităţii. În realitate, nu există o astfel de relaţie perfectă, dar ea face parte din stereotip şi estefolosită ca atare în interacţiunile sociale.

Ca urmare a dihotomizării dimensiunilor continui (ex. şi trăsăturile sau caracteristicile pe baza căroradescriem o persoană sunt continui), Tajfel precizează că apar două efecte de maximă importanţă: (1)exagerarea sau maximalizarea diferenţelor dintre grupuri sau categorii şi (2) estomparea sauminimalizarea diferenţelor în interiorul fiecărei categorii sau grup. Un experiment realizat de Tajfel şi Wilkes(1963) poate servi drept ilustrare a acestor efecte.

Astfel, Tajfel şi Wilkes au oferit unor subiecţi cartonaşe pe care se găseau opt linii a căror lungime trebuiaestimată.

Toate diferenţele dintre linii erau aceleaşi (1 cm.), adică linia 1 era mai mica cu un centimetru decât linia2, aceasta - la rândul ei - era mai mică cu un centimetru decât linia 3 ş.a.m.d. Subiecţii au fost împărţiţi îndouă grupe, una experimentală şi una de control. Grupei de control i-au fost prezentate cele opt linii fără a seprezenta nici o etichetă sub fiecare linie, în timp ce grupului de control i s-au prezentat liniile împreună cudouă etichete: primele patru linii (cele mai scurte) au fost etichetate cu "A", iar ultimele patru linii (cele mailungi) au fost etichetate cu "B" (aşa cum se observă din figura 1). În afară de cele două etichete, stimulii erauaceeaşi pentru cele două grupuri.

În figura de mai sus, liniile punctate sunt rezultatele grupului de control (fără etichetă sub fiecare linie), iar culinie continuă sunt prezentate rezultatele grupului experimental.

Aşa cum se poate uşor observa, diferenţele semnificative între rezultatele celor două grupuri se găsesc lanivelul itemilor 4-5, adică tocmai la "graniţa" dintre cele două „categorii” (vă reamintim că subiecţii din grupulexperimental aveau primele patru linii notate cu "A" şi ultimele patru linii notate cu "B"). Din figură seobservă că împărţirea liniilor în două categorii influenţează percepţia (!) în sensul că subiecţii din grupulexperimental percep diferenţa dintre itemii 4 şi 5 ca fiind mult exagerată, în timp ce diferenţele dintre itemiidin cadrul fiecărei categorii sunt diminuate (linia continuă se găseşte în acest caz sub linia punctată).

Dacă acest efect al exagerării diferenţelor intercategoriale şi al diminuării diferenţelor intracategoriale este atât deevident pentru stimulii non-sociali (linii), unde obiectele sunt clar delimitate în spaţiu, cu atât mai mult vom găsiacest efect în cazul obiectelor sociale ale căror „graniţe” sunt vagi.

Ca exemplu social al acestui efect al categorizării, amintim numeroasele studii ce au demonstrat efectulomogenităţii percepute a grupurilor sociale, mai ales a celor mai puţin cunoscute de subiecţi. Astfel, se ştie căindivizii percep persoanele ce aparţin altor grupuri ca fiind asemănătoare între ele (de exemplu, pentru un european toţichinezii sunt la fel).

Efectul principal al categorizării este acela că reuşeşte să determine distingerea între ele a obiectelor (sociale saunon-sociale) conţinute de fiecare categorie în parte. Practic, este vorba despre creşterea disimilarităţilor existenteîntre obiectele conţinute de categorii şi creşterea similarităţii între obiectele incluse în aceeaşi categorie (un efectde omogenizare intracategorială). Deci simpla etichetare a unor obiecte este suficientă pentru a crea cele două efectemenţionate anterior.

Cu toate că aceste efecte au fost obţinute folosind stimuli non-sociali (linii), unde se presupune că nuacţionează nici o variabilă de tip emoţional, Tajfel spune că este cu atât mai rezonabil să presupunem că efectele vorfi mult mai puternice în domeniul stimulilor sociali, unde componenta subiectivă şi emoţională joacă un rol hotărâtor.Într-adevăr, aceste efecte au fost demonstrate că se produc şi în cazul categorizării sociale.

Abordarea „leneşului cognitiv” în cogniţia socială precizează că resursele cognitive ale omului sunt limitate şiîn consecinţă acesta va avea motivaţia principală de a simplifica realitatea înconjurătoare. De aceea, un alt efect alcategorizării s-a dovedit a fi economisirea resurselor cognitive. Cu alte cuvinte, ori de câte ori individul segăseşte într-un mediu complex, iar resursele sale de a procesa toate informaţiile vor fi limitate, activarea şi folosireacategoriilor devine strategia cea mai la îndemână. Problema care se pune, este dacă omul foloseşte aceastăstrategie în mod deliberat (controlat) sau este doar o caracteristică constructivă a psihicului (automat).

Acest efect a fost investigat folosind cel mai des tehnicile ce implicau sarcini simultane. În astfel desituaţii experimentale, subiecţii sunt solicitaţi să efectueze două sarcini în acelaşi timp. Una dintre sarcini esteconsiderată a fi sarcina primară (corespunzătoare variabilei independente), iar cealaltă - sarcina secundară(variabila dependentă). Prin manipularea primei sarcini de către experimentator (se manipulează naturasarcinii, dificultatea, tipul informaţiilor folosite etc.) se modifică performanţele subiecţilor în efectuareacelei de-a doua sarcini. Astfel, aceste performanţe vor fi un indicator al cantităţii de resurse folosite în prima sarcină.

Concret, într-un studiu realizat de Macrae, Bodenhausen şi Milne (1994), experimentatorii au cerut subiecţilorsă efectueze două sarcini simultan. O sarcină constă în formarea impresiei despre patru ţinte sociale (Nigel,Julian, John, Graham) ale căror comportamente le erau prezentate pe un ecran, iar cealaltă consta înmonitorizarea unor informaţii (despre geografia Indoneziei) prezentate pe o casetă audio. Manipularea indusăgrupului experimental a constat în furnizarea categoriei sociale a ţintelor prezentate (Nigel-doctorul, Julian-artistul,John-skinhead, Graham-agent imobiliar), iar variabila dependentă era performanţa la reamintirea dirijată şi lamonitorizarea informaţiilor de pe caseta audio. Grupul de control nu era informat cu privire la categoriile sociale aleţintelor.

În tabelul de mai jos sunt prezentate trăsăturile de personalitate (dintre care cele stereotipice sunt scrise cu

fonturi italice) care erau descrise de comportamente, pentru fiecare ţintă socială în parte:

Tabelul 1:Tăsăturile şi categoriile sociale folosite (dupaMacrae, Milne, Bodenhausen,1994)

Nigel-doctorul Julian-artistuI John-skinhead Graham-agent imobiliargrijuliu creativ rebel sâcâitoronest temperamental agresiv vorbăreţde încredere neconventional necinstit arogantsăritor sensibil neserios profitorresponsabil individualist periculos fără scrupuleghinionist neînfricat norocos melomandistrat activ perspicace pesimistpasiv cordial modest posacşters progresist optimist atententuziast generos curios spiritual

Subiecţii trebuiau să îşi formeze o impresie despre cele patru fiinţe sociale, în timp ce trebuiau să reţinăinformaţiile prezentate pe casetă audio. Experimentatorii măsurau câte comportamente reţineau subiecţii dindescrierile prezentate, precum cantitatea reţinută de informaţii despre geografia şi economia Indoneziei (informaţiaprezentată auditiv). Rezultatul esenţial al experimentului a confirmat faptul că stereotipul (în cazul nostru, categoriasocială a ţintei) este folosit de subiecţi pentru a face faţă suprasolicitării cognitive la care îi supuneau cele douăsarcini concurente. Concret, cercetătorii au observat că grupul experimental reţine semnificativ mai multe informaţiiconsistente cu stereotipul decât grupul de control, în timp ce nu există diferenţe privind informaţiile cu caracter neutrudespre cele patru ţinte.

După realizarea acestui experiment, cei trei autori şi-au pus problema dacă oamenii folosesc în modintenţional categoriile sociale (stereotipurile) sau aplicarea acestora este automată (cum de altfel ar trebui să fie,din moment ce e vorba de economisirea resurselor cognitive). Astfel, ei au continuat experimentul cu o a doua fază(subiecţi diferiţi) în care au folosit o tehnică de priming pentru a determina activarea categoriei sociale în modimplicit. Ei au folosit acelaşi fel de stimuli ca şi în faza precedentă (cele patru ţinte sociale), deci au prezentat peecranul unui computer serii de comportamente care se presupunea că erau efectuate de persoanele-ţintă.Înainte de afişarea fiecărui comportament, pentru grupul experimental, pe ecranul computerului apărea,subliminal (30 ms.), stimulul care definea categoria socială a ţintei. Apoi, experimentul se desfăşura ca şi înprima fază, participanţii trebuind să îşi formeze o impresie despre cele patru ţinte sociale în timp ce ascultau (trebuindsa reţină cât mai mult) informaţii despre geografia Indoneziei. Rezultatele obţinute au fost similare cu cele dinprima fază, subiecţii din grupul experimental reţinând semnificativ mai multe informaţii consistente cu stereotipulimplicat de categoria socială decât cei din grupul de control, în timp ce nu exista nici o diferenţă între cele douăgrupuri privind informaţiile cu caracter neutru (rezultatele sunt prezentate în tabelul următor).

Tabelul 2: Media la performanţele subiecţilor în diferite sarcini (după Macrae, Milne,Bodenhausen, 1994)

Sarcina Prezent AbsentReamintirea trăsăturilor Consistente Neutre Scor la chestionarul privind informaţiile despre Indonezia

3,26 1,75 8,19

2,00 1,00 6,62

Pentru a ilustra şi mai mult avantajele şi efectele folosirii categoriilor sociale, mai ales cele legate deeconomicitatea cognitivă, cei trei autori au mai realizat un experiment. În acesta subiecţii aveau de-a face cuaceeaşi stimuli ca şi în cele precedente. Deosebirea faţă de fazele anterioare era, pe de o parte, că subiecţii numai aveau ca sarcină concurentă să asculte informaţii despre geografia Indoneziei, ci să apese un buton, cât

pot ei de repede, ori de câte ori se aprindea un bec (aprinderea se făcea aleatoriu). Pe de alta parte, deosebitde primele faze, unora dintre subiecţi le-au fost activate categoriile sociale în mod subliminal, iar altora -în modsupraliminal. Ideea de la care au pornit autorii era aceea că, dacă categoriile facilitează într-adevăr procesareainformaţiilor consistente, acest fapt se va reflecta în timpul de reacţie necesar în apăsarea butonului pentru astinge becul. Astfel, dacă activarea categoriilor "eliberează" resursele cognitive ale subiecţilor, reacţia lor artrebui să fie mai rapidă.

Rezultatele obţinute au confirmat într-adevăr această ipoteză arătând în plus că activarea categoriilorconduce la rezultate mai eficiente în cazul în care aceasta se realizează subliminal, decât în cazul activăriisupraliminale.

În concluzie, aşa cum au sugerat şi alte studii anterioare (Gilbert & Hixon, 1991; Bargh, 1989),categorizarea joacă un rol esenţial în economisirea resurselor cognitive şi doar în cazul procesării informaţiilorcontradictorii cu experienţa anterioară aceasta nu îşi mai joacă rolul. Ceea ce este mai important, aplicareacategoriilor se face şi în manieră implicită, adesea inconştient, de unde şi efectele negative ale categorizării (ex.stereotipul, prejudecata). În acelaşi timp, categorizarea se dovedeşte o unealtă folositoare fără de care omulnu s-ar putea descurca în mediul complex înconjurător. Data fiind trivialitatea acţiunilor şi interacţiunilornoastre sociale din viaţa cotidiană, aplicarea categoriilor conduce la economisirea energiilor noastre care potfi astfel îndreptate eficient în sarcini mult mai importante.

Până acum, studiile au arătat că oamenii nu pot controla în totalitate modul în care ei proceseazăinformaţiile, dar că - în schimb - dispun de strategii eficiente de a face faţă "bombardamentului"informaţional.

Începând din anii '90, în cogniţia socială a luat avânt curentul automatismului, al prelucrării automatea informaţiei. În cadrul acestui curent, care porneşte de la premisa că prelucrările automate, inconştiente aleinformaţiei constituie mai degrabă regula şi nu excepţia sistemului cognitiv (Bargh, 1997), cercetătorii auînceput să detalieze mai mult studiul componentelor automate ale categorizării. Domeniul este de oimportanţă vitală pentru studiu, întrucât se pune problema dacă stereotipurile, dat fiind natura lor automată, potfi cu adevărat inhibate, iar cei ce discriminează pot fi consideraţi nevinovaţi pentru aceasta. În justiţiaamericană au existat cazuri în care psihologii sociali au fost chemaţi să pledeze ca specialişti pentru ademonstra că discriminarea este un fenomen normal, cărora oamenii nu i se pot sustrage. De aceeatrebuie făcută clar distincţia între activarea şi aplicarea automată a stereotipurilor şi definirea situaţiilorunde intenţia de a discrimina joacă un rol important.

Pentru o trecere în revistă a rolului jucat de intenţie în manifestarea stereotipurilor şiprejudecăţilor a se citi S. Fiske (1989). Iată de ce este important studiul efectelor comportamentaleproduse de categorizarea socială, folosirea stereotipurilor în special.

Patricia Devine a fost printre primii cercetători care au făcut diferenţa - esenţială -între conţinutul uneicategorii sociale (ex. a unui stereotip) şi activarea sau aplicarea acesteia în percepţia şi judecata socială.Astfel, conform teoriei sale, există o disociere între componentele automate şi cele conştiente ale uneicategorii sociale, referindu-se în special la stereotipuri. Pentru a-şi susţine teorie, Devine (1989) a realizat treiexperimente.

În primul experiment ea a arătat că indiferent de atitudinea lor faţă de un grup social (de a discrimina sau dea nu discrimina acel grup) oamenii cunosc în egală măsură conţinutul stereotipului social asociat acelui grup. Înal doilea experiment, ea a demonstrat că în situaţia în care resursele cognitive ale unei persoane sunt limitate(ex. prin efectuare a două sarcini concomitent), stereotipurile sunt aplicate automat în evaluarea uneiţinte sociale ce se comportă ambiguu, chiar şi la persoanele care în mod conştient nu ar folosi stereotipul.Acest rezultat arată că inhibarea sau neaplicarea unei categorii sociale se face cu un consum de resursecognitive, deci acesta este un proces conştient, neautomat. Pentru a ilustra şi mai bine disocierea dintrecomponentele automate şi neautomate în aplicarea categoriilor sociale, Devine a realizat un al treileaexperiment prin care ea a dorit să arate că efortul conştient poate duce la inhibarea categoriilor sociale, iaracest fapt este valabil doar persoanelor care nu au dezvoltat componenta automată a stereotipurilor (ex.persoanele rasiste faţă de un anumit grup social).

În fine, experimentele şi teoria lui Devine arata că cei ce discriminează alte grupuri sociale diferă între einu atât prin conţinutul categoriilor (stereotipurile sunt asimilate cultural, deci e posibil că toţi să le posedeîntr-o egală măsură), ci mai ales prin motivaţia de a le aplica. Cu toate acestea, ea a demonstrat că activareacategoriilor este automată şi că oamenii nu i se pot sustrage în prezenţa unui membru sau al unui echivalent

simbolic al acesteia şi doar aplicarea categoriilor sociale este cea care solicită efortul cognitiv.Studiul lui Devine a ridicat din nou problema responsabilităţii indivizilor ce discriminează. Dacă

activarea este automată, atunci nu mai există responsabilitate în cazul discriminării sociale? Un număr decercetări ulterioare şi-au propus să aprofundeze această problemă.

Astfel, Gilbert şi Hixon (1991) au conceput un studiu care să arate că - contrar credinţelor dincogniţia socială de până atunci - lipsa resurselor cognitive nu conduce totdeauna la activarea şiaplicarea stereotipurilor, ci - dimpotrivă - poate să le şi inhibe. Cei doi au precizat că activarea şi aplicareacategoriilor sociale sunt două etape distincte. Ei nu au negat natura automată a activării stereotipurilor(asemeni multor alte procese, cum ar fi perceperea înţelesului şi reprezentării cuvintelor odată ce lepercepem în stare scrisă), ci doar au condiţionat aceasta de resursele pe care le are la dispoziţie o persoană.

Astfel, în două experimente, ei au împărţit subiecţii în două grupuri, dintre care unul avea resurse limitatecognitive (efectua două sarcini simultane). În primul experiment ei au arătat că persoanele cu resursecognitive limitate nu vor activa categoria socială, deci nu vor putea să o aplice ulterior. Concret, subiecţiitrebuiau completeze nişte cuvinte scrise incomplet. Acestea erau prezentate participanţilor pe pancartecare erau purtate fie de o persoană asiatică, fie de o persoană tipic americană. O parte dintre cuvintele cetrebuiau completate de participanţi se refereau la aspecte stereotipice ce descriau rasa celui ce prezentapancartele (ex. "politicos", ce defineşte o trăsătura specifică asiaticilor), dar ele puteau fi completate şi în altmod. Jumătate dintre subiecţi erau puşi să facă o altă sarcină simultan în timp ce completau cuvintele (sărepete un număr format din opt cifre), în timp ce cealaltă jumătate - nu. Ceea ce experimentatorii măsurauera numărul de completări stereotipice generate de subiecţii din cele două condiţii experimentale.Rezultatele obţinute au arătat că subiecţii ce erau "ocupaţi" cognitiv, cărora le lipseau resursele cognitive,completau semnificativ mai puţine cuvinte în mod stereotipic decât cei care dispuneau de astfel deresurse.

Gilbert şi Hixon (1991) au susţinut că aceste rezultate arată faptul că activarea categoriilor socialenu este un proces complet automat, ci unui care solicită resursele cognitive ale oamenilor. Atunci cums-ar explică rezultatele obţinute de Devine? Autorii consideră că ceea ce până în acel moment eraconsiderat ca fiind activarea automată a categoriilor sociale se referea de fapt la aplicarea automată a lor.

Pentru a-şi susţine punctul de vedere, cei doi au reluat primul lor experiment, dar pe care 1-au modificat înaşa fel încât o parte dintre subiecţi erau "ocupaţi" cognitiv în timpul activării categoriei sociale, iar altă parte -în timpul aplicării acesteia. Practic experimentul îl repeta identic pe primul, dar mai avea o fazăexperimentală în plus. Astfel, după ce subiecţii completau cuvintele prezentate fie de o persoanăasiatică, fie de o persoană americană, ei trebuiau să îşi formeze o impresie despre acea persoană în timpce aceasta povestea o întâmplare din viaţa sa. În aceasta fază, jumătate din subiecţi erau "ocupaţi"cognitiv, ei trebuind să execute şi o sarcină de căutare vizuală a unor ţinte.

Rezultatele obţinute au arătat că în timp ce subiecţii "ocupaţi" cognitiv în timpul activării categorieisociale (în timpul sarcinii de completare a cuvintelor) nu reuşesc să aplice în mod automat stereotipul, ceicărora le-au fost limitate resursele cognitive după activarea acestora, aplică categoria socială în mod automat.

Deci, concluziile principale, confirmate statistic ale acestui studiu sunt două:• în stadiul activării stereotipurilor, aplicarea acestora e posibilă doar dacă persoana are resursele cognitive

necesare.• odată activate stereotipurile sunt aplicate în mod automat, mai ales dacă persoana nu dispune de suficiente

resurse cognitive.Chiar dacă studiul anterior clarifică faptul că aplicarea categoriilor sociale cuprinde două etape cu

caracteristici distincte, mai rămân totuşi de clarificat şi alte aspecte. Multe studii au arătat că categoriile socialepot fi uşor activate de contextul în care ne aflăm. Întrebarea care se impune este: odată activate, suntcategoriile sociale aplicate automat oricărei ţinte ce este întâlnită ulterior aşa cum sugerează studiile depriming? Studiul următor, realizat de Banaji, Hardin şi Rothman (1993) demonstrează tocmai căaplicarea stereotipurilor se realizează în funcţie de ţinta socială.

Cei trei autori au realizat o serie de experimente pentru a arăta că categoria de sex este folosită implicit, pede o parte, şi că această folosire a categoriei este dependentă de aplicabilitatea ei ţintei socialerespective. Acest din urma aspect al ipotezelor lor este foarte important pentru că aruncă o lumină nouăasupra studiilor ce folosesc primingul ca metodă experimentală. Astfel, conform cu aceşti autori, activareaimplicită a unei categorii (sau orice activare de tip priming) are efectele dorite, influenţează procesarea

ulterioară a informaţiei numai dacă aceasta are vreo legătură cu ceea ce a fost activat în timpul primingului.Cu alte cuvinte, dacă e să ilustram teoria lor cu un exemplu clasic de priming, prezentarea subliminală amesajului "Beti Coca-Cola!" unor spectatori la un cinematograf în timpul vizionarii nu va conduce totdeaunala creşterea sau manifestarea senzaţiei de sete, ci va determina aceasta doar dacă spectatorilor li se va oferi ulteriorocazia să consume băuturi răcoritoare.

Concret, cei trei autori au prezentat subiecţilor folosind diferite metode (priming subliminal şi primingsupraliminal) trei tipuri de stimuli, unii care aveau legătură cu conceptul de "agresivitate", alţii ce aveau legăturăcu conceptul de "dependenţă" şi unii ce erau neutri faţă de aceste două concepte. După ce au fost expuşistimulilor de priming, toţi subiecţii au citit un pasaj ce descria comportamentele unei persoane,comportamente ce erau ambigui referitor la trăsăturile de "agresivitate" şi "dependenţă". Jumătate dinsubiecţi ştiau că persoana era o femeie, iar ceilalţi - că era un bărbat. Apoi participanţii trebuiau să evaluezepersoana respectivă. Rezultatele au arătat că subiecţii expuşi stimulilor de priming neutri nu difereau întrei eiatunci când evaluau agresivitatea şi dependenţa ţintei femeie sau a celei bărbat. Diferenţele au apărut lasubiecţii influenţaţi de stimulii de priming ce se refereau fie la conceptul de "agresivitate" (caracteristicbărbaţilor), fie la cel de "dependenţă" (caracteristic femeilor). Rezultatele au arătat că primingul are efect numaidacă acesta poate fi aplicat ţintei sociale ce urmează a fi evaluată. Tabelul de mai jos (adaptat după Banaji, Hardin& Rothman, 1993), ce descrie una din condiţiile experimentale, ilustrează acest lucru:

Tabelul 4: Mediile evaluărilor trăsăturii "dependenţă" în funcţie de tipul de priming şi ţinta socială

Tipul de priming Ţinta socială Neutru Dependenţă femeie 6,30a 7,68b

bărbat 6,63a 6,19a

Notă: Mediile sunt comparate vertical şi orizontal. Cele ce au iniţiale diferite diferă între elesemnificativ (p<0,05).

Studiul arata, pe lângă folosirea implicită a categoriilor sociale salient (ce ies în evidenţă), cumar fi cea de "sex", că aplicarea categoriilor activate anterior (priming) depinde de categoria socială aţintei.

Fără a intra în amănunte privind procesele categorizării multiple (cum se aplică diferite categoriiatunci când pentru aceeaşi ţintă socială avem la dispoziţie mai multe), vom menţiona doar douădintre efectele acesteia.

Primul efect este acela al categorizării încrucişate şi se referă în special la efectele asupragrupurilor de ţinte sociale. Categorizarea încrucişată se referă la faptul ca pentru mai multe ţintesociale avem la dispoziţie două sau mai multe categorii care se întretaie una pe alta şi sunt distincte.Spre exemplu, categoriile de vârstă (tineri / bătrâni) şi sex (bărbaţi/femei). Efectele categorizăriimultiple în această situaţie constau în diminuarea maximizării diferenţelor dintre categorii şi aminimizării celor din cadrul categoriei. Cu alte cuvinte, dihotomizarea grupurilor rezultate dinaplicarea categorizării multiple este mai puţin pregnantă. Doise şi Deschamps (1978) au realizat unstudiu interesant în aceasta privinţă.

Ei au cerut subiecţilor sa evalueze pe o scală trăsături care descriau persoane de ambele sexe şide diferite vârste prezentate într-o serie de fotografii. Unor subiecţi li s-a spus ca vor vedeafotografii conţinând portrete ale unor femei şi bărbaţi (o singură categorie socială), altor subiecţi lis-a spus că vor trebui să evalueze persoane mai tinere şi mai în vârstă (o singură categorie socială),unui alt grup de subiecţi - că vor vedea persoane de ambele sexe şi de vârste diferite (două categoriisociale), iar altui grup, de control, nu i s-au precizat dinainte categoriile sociale ale ţintelor ce urmausă le evalueze.

Rezultatele au arătat că participanţii cărora le-a fost activată doar o singură categorie socială aumanifestat o puternică dihotomizare atunci când au evaluat persoanele după trăsături caracteristiceacelei categorii (spre exemplu, au văzut bărbaţii ca fiind mult mai autoritari ca femeile), în timp ce

pentru subiecţii cărora le-au fost activate ambele categorii sociale, aceasta tendinţă a fostsemnificativ mai mică. Fenomenul este uşor de înţeles şi apare mai ales atunci când o trăsătură esteexagerată într-un sens de o categorie socială şi într-un sens opus de o alta.

Oamenii sunt probabil cele mai complexe obiecte de percepţie pentru că ei aparţin simultan maimultor categorii sociale (vârstă, grup, sex etc.). Oricare dintre aceste categorii pot servi ca şi criteriude categorizare, iar una dintre aceste categorii poate domina pe celelalte influenţându-ne astfelpercepţia. (Brewer, 1988; Fiske & Neuberg, 1990;, Hamilton & Sherman, 1994).

Când întâlnim o persoană ce poate fi categorizată într-un număr mare de feluri, una dintrestrategiile mentale ce pot fi adoptate ar fi să considerăm toate categoriile posibile căreia îi aparţinerespectiva persoană şi să încercăm să ne facem o părere integrată despre ea. Oricum însă, aceastăposibilitate pare puţin probabilă. Punctul de vedere contemporan asupra cogniţiei umane,caracterizează „perceptorul” social ca fiind un „zgârcit cognitiv” (Fiske & Taylor, 1991) şicaracterizat în special prin trebuinţa de a economist efortul mental. (Bodenhausen, 1990). Într-adevăr, una din funcţiile primare ale stereotipului este aceea de a simplifica şi structura percepţiasocială (Allport, 1954). În spiritul acestei tradiţii, se presupune că sistemul cognitiv uman rezolvăaceastă dilemă rezultată în urma categorizării multiple a ţintelor sociale individuale prin formareaunei impresii simplificate, bazată pe o singura categorie socială dominantă. Făcând aceasta, se menţinefuncţia stereotipurilor de a economisi energie mentală în timp ce se menţine şi funcţia de formare aexpectanţelor şi evaluărilor despre ţintă (Hamilton & Sherman, 1994; Macrae, Milne & Bodenhausen, 1994).Deci, folosirea unei categorii simple şi dominante este o caracteristică intrinsecă a sistemului cognitiv uman deprocesare a informaţiilor.

Tiper şi Driver au propus în 1988 că sistemul cognitiv uman e dominat de două procese de bază(inhibiţia şi excitaţia) şi că principalele beneficii ale acestui sistem procesual dual sunt abilitatea crescută dea diferenţia între reprezentările interne ale „ţintei” şi „distractorilor”. Aceleaşi procese se postulează aexista şi în cazul ţintelor sociale cărora li se aplică categorii multiple. Dintre acestea, doar una devine activată,iar celelalte vor fi inhibate în mod activ. Factorii ce pot conferi un avantaj activaţional sunt: salienţacategoriei, accesibilitatea, relevanţa motivaţională. Deci, odată activată o categorie, celelalte devininhibate, în sensul că rata lor de activare scade sub nivelul de baza al activării. În acest fel categorizareamultiplă a ţintelor sociale individuale, se deosebeşte de cea de grup, iar efectele sunt diferite.

În principal, atunci când mai multe categorii sociale sunt disponibile pentru caracterizarea uneiaceleiaşi ţinte sociale, oamenii nu le aplică pe amândouă, aşa cum s-ar putea crede, ca şi în cazul categorizăriimultiple a grupurilor (unde efectele fiecărei categorii în parte se combină), ci aleg una dintre ele şi o inhibă pecealaltă.

Studiul realizat de Macrae, Bodenhausen şi Milne (1995) ilustrează rolul contextului în activareacategoriilor şi - în plus - demonstrează ce se întâmplă cu celelalte categorii ce pot fi aplicate simultan încategorizarea multiplă. Conform modelului lor teoretic, atunci când mai multe categorii pot fi folosite pentrucategorizarea unei ţinte sociale, între aceste categorii are loc o "cursă", o competiţie pe care doar una dincategorii o câştigă pentru a fi folosită în categorizare. Cu alte cuvinte, din mai multe categorii doar unaeste activată pentru a fi aplicată, în timp ce celelalte sunt inhibate în mod activ.

Autorii au realizat trei experimente pentru a-şi testa modelul. În primul dintre ele, subiecţii au luat partemai întâi la o sarcină de vigilenţă. Aceasta era de fapt o sarcină de priming subliminal în care erauactivate conceptele de „femeie” şi „asiatic”2. Concret, subiecţii trebuiau să apese un buton ori de câte oriapăreau pe ecran flash-uri luminoase, care erau de fapt cuvinte (cuvintele erau „femeie” sau „asiatic”) ceapăreau pentru foarte scurte perioade de timp (75 ms.) şi erau apoi mascate de alte caractere (timp de alte 75ms.). Apoi, într-o a doua sarcină, subiecţii erau rugaţi sa verifice calitatea grafică a unei secvenţe video, careînfăţişa o femeie asiatică ce stătea într-un fotoliu şi citea o carte. În cea de-a treia sarcină, participanţii participauîntr-o sarcină de decizie lexicală în care prin apăsarea unui buton trebuiau să decidă cât pot de repededacă şiruri de caractere prezentate pe ecranul computerului formează cuvinte cu înţeles sau nu. Printreaceste şiruri, se găseau şi cuvintele de „femeie” şi „asiatic”, iar timpul de reacţie al subiecţilor la acestecuvinte a constituit variabila dependentă.

Rezultatele obţinute au arătat că subiecţii din grupurile experimentale au avut timpi de reacţie semnificativmai scurţi decât cei din grupul de control (ce nu a participat la sarcina de priming) în prezenţa categoriei

activate de priming şi timpi de reacţie mult mai lungi la categoria cealaltă. Tabelul de mai jos aratărezultatele obţinute:

Tabel 5: Media timpilor de reacţie la sarcina de decizie lexicală pentru cuvintele critice, înfuncţie de tipul de priming (după Macrae, Bodenhausen, Milne, 1995;experiment 1)

sssssCategoria (decizie lexicală)

Categoria(priming) Femeie Asiatic femeie

514

794

asiatică

763

528

control

631

649

Aşa cum se observă în tabelul de mai sus, nu numai că timpii de reacţie pentru categoria activatăsunt semnificativ mai scurţi la grupul experimental decât la cel de control, dar ei devin semnificativ mai lungiatunci când este vorba de cealaltă categorie aplicabilă. Cu alte cuvinte primingul activează una din categorii, iarexpunerea subiectului la o ţintă căreia i se aplică această categorie determină inhibarea altor categorii ce se potactiva.2

Pentru a elimina criticile care s-ar putea aduce primului lor experiment privind faptul că timpul de reacţiemai lung pentru categoria neactivată în etapa de priming s-ar putea datora unui deficit al resurselor atenţionaleîn răspunsul faţă de cealaltă categorie (activarea unei categorii poate determina pe subiect să acorde maimulta atenţie informaţiilor consistente cu aceasta), cei trei autori au realizat un al doilea experiment. Înacesta din urma, totul a fost identic cu primul experiment, doar că în loc de a observa o femeie asiatică pecaseta video, toţi subiecţii au vizionat un fragment dintr-un spectacol. Astfel, subiecţii au efectuat sarcina dedecizie lexicală fără a mai fi expuşi ţintei sociale categorizabilă multiplu. Rezultatele au arătat de data aceastaefectul de priming, dar nu au mai evidenţiat şi pe cel al inhibării (vezi tabelul de mai jos). Deci, expunereasubiecţilor faţă de ţinta categorizabilă multiplu a condus la inhibarea celeilalte categorii sociale.

Tabel 6: Media timpilor de reacţie la sarcina de decizie lexicală pentru cuvintele critice, înfuncţie de tipul de priming (după Macrae, Bodenhausen, Milne, 1995; experiment 2)

Categoria (decizie lexicala)

Categoria(priming) Femeie Asiatic femeie

522

658

asiatică

647

538

control

631

649

Pentru a verifica soliditatea efectului de inhibiţie a categoriilor sociale aplicabile unei ţinte multiple şi2 spre de osebire de limba română, în limba engleză nu există cuvântul asiatică ca un singur cuvânt, ci ca o combinaţie de două cuvinte (Asian woman)

pentru a arăta că acesta poate fi determinat de contextul social, Macrae, Bodenhausen şi Milne au mairealizat un ultim experiment în care au manipulat primingul prin intermediul contextului social, într-omanieră mai apropiată de realitate. Astfel, ei au prezentat subiecţilor din grupurile experimentale secvenţevideo ce înfăţişau o femeie asiatică ce mânca orez cu beţişoarele (scenă care activa categoria de "asiatic") sau ofemeie asiatică ce se machia (scenă care activa categoria de "femeie"). Apoi, au pus subiecţii să efectuezeaceeaşi sarcină de decizie lexicală ca şi în studiile anterioare. Rezultatele, cu un pattern identic celui dinprimul experiment, au confirmat din nou că expunerea participanţilor la o ţintă socială categorizabilămultiplu determină activarea uneia din categorii şi inhibarea celeilalte.

Până de curând, cercetătorii au fost interesaţi ce se întâmplă atunci când contextul social determina activareaunei categorii. Dar nu numai activarea stereotipurilor şi a categoriilor sociale are influenţă asupra procesăriiulterioare a informaţiilor, ci şi inhibarea acestora. Mai mult, este interesant că efectele comportamentale alecategorizării sunt de asemenea foarte puternice. Ilustrativ în acest sens este atât studiul realizat de Macrae,Bodenhausen, Milne şi Jetten (1994), cât şi titlul oferit de ei pentru acesta. Out of mind, back in sight.

Pornind de la constatarea că adesea oamenii, în diferite contexte sociale trebuie să îşi inhibe, să îşi suprimeanumite categorii sociale (ex. stereotipurile) atunci când interacţionează cu diferite ţinte sociale, autorii şi-au pusîntrebarea dacă inhibarea categoriilor sociale este cea mai bună strategie pentru a împiedica aplicarea lor. Studiianterioare din domeniul suprimării gândurilor au evidenţiat un efect contrar, în sensul că ceea ce este suprimatare tendinţa de a reveni obsesiv în minte, influenţând mai puternic prelucrarea ulterioară a informaţiei. Plecândde la aceste constatări, autorii au presupus că şi inhibarea activă, conştientă a unor stereotipuri poate avea efectenegative ce ar consta tocmai în activarea şi mai puternică a acestora.

Pentru a ilustra acest punct teoretic, ei au realizat două experimente, unul prin care au arătat manifestareaacestui efect asupra procesării informaţiilor şi al doilea în care au arătat efectele lui comportamentale.

În primul experiment, subiecţilor le-a fost prezentată o fotografie ce înfăţişa un „skinhead” (persoanatânără ce preferă să umble ras în cap). Li s-a cerut să povestească cum ar arăta o zi tipică din viaţa aceleipersoane. O parte din subiecţi (grupul experimental) au fost rugaţi să încerce să scrie povestirea astfel încâtsă nu fie influenţaţi de stereotipul negativ pe care lumea îl are în general despre aceşti oameni, în timp cecelorlalţi subiecţi nu li s-a cerut acest lucru. Apoi, tuturor li s-a mai arătat o fotografie ce înfăţişa un alt„skinhead” şi li s-a cerut să mai scrie încă o descriere a unei zile tipice din viaţa acelui om. De data aceastanici unui subiect nu i s-a mai cerut să conceapă povestirea fără a fi influenţaţi de stereotip. Rezultateleau fost clare. În mod semnificativ, subiecţii care şi-au inhibat stereotipul (categoria socială) în cursulrealizării primei povestiri, au folosit semnificativ mai multe cuvinte stereotipice în a doua descriere decâtsubiecţii din grupul de control.

Mai interesant este însă efectul comportamental demonstrat de autori în alt experiment. Prima sarcina afost identică cu cea din primul experiment, o parte din subiecţi fiind instruiţi să îşi suprime stereotipuldespre skinheads. După ce au scris povestirea, subiecţilor li s-a spus că trebuie să întâlnească aceapersoană într-o cameră alăturată. Când ajungeau în acea cameră, subiecţilor li s-a cerut să aştepte puţin pânăce cealaltă persoană revine în cameră. Acolo, lângă un perete se găseau 8 scaune aşezate în linie, iar peprimul scaun de lângă uşa era lăsată o geacă de piele cu ţinte (specifică skinheads). Subiecţii erau rugaţi săaştepte pe unul din scaune venirea celuilalt. Ceea ce au măsurat experimentatorii a fost la ce distanţa (pe alcâtelea scaun) s-au aşezat subiecţii de lucrurile personale ale skinhead-ului. Rezultatele au confirmat căparticipanţii ce îşi inhibaseră anterior stereotipul s-au aşezat mult mai departe decât cei din grupul decontrol, care nu inhibaseră categoria socială.

Deci inhibarea conştientă a categoriilor sociale poate avea un efect contrar celui scontat de cel ceinhibă categoria. Cu toate acestea, studii ulterioare au arătat că acest efect este valabil doar pentru categoriilece nu sunt folosite foarte des şi că el poate fi evitat prin folosirea repetată a acestui mecanism (Moskowitz et.al., 1997).

Deşi lansate recent, studiile privind efectul comportamental al categorizării sociale arată că, uneori,acestea sunt cu mult mai accentuate decât cele observate la nivelul gândirii, ceea ce poate susţine existenţaunor altor factori mediatori puşi în evidenţă mai ales prin perspectiva proceselor automate.

În concluzie, adepţii automatismului par să aibă succes. Chiar dacă nu ne convine, că oameni obişnuiţi şimai ales ca societate, să ne ştim dominaţi de procesele automate (monstrul cognitiv, nu?), rolul ştiinţei este dea evidenţia modul în care funcţionăm într-adevăr, indiferent care sunt standardele sociale sau morale. Există

însă o speranţă. Chiar dacă suntem dominaţi de aceste procese automate, studiile arată totuşi că ele sunteficiente şi ne ajută într-adevăr în viaţa de zi cu zi, chiar dacă nu perfect.

Teme:

1. Psihologia cognitivă: modă sau paradigmă teoretică?2. Relaţia dintre psihologia cognitivă şi celelalte ştiinţe cognitive .3. Explicaţi din perspectivă cognitivistă organizarea perceptuală.4. Prezentaţi comparativ cele mai importante modele cognitiviste propuse pentru a

explica recunoaşterea obiectelor.5. Specificul procesării automate – analiză şi exemplificare.6. Prezentaţi sintetic principalele perspective de abordare ale proceselor mnezice.7. Prezentaţi un exemplu concret prin care să evidenţiaţi aspectele importante specifice

teoriei codării duale (Paivio).8. Comparaţi teoria definirii atributelor (defining-attribute theory ) cu teoria prototipului

(characteristic-attribute theory)9. Propuneţi câteva exemple concrete pe baza cărora să evidenţiaţi diferenţele dintre

schemele cognitive şi scenariile cognitive.10. Rolul procesărilor automate în cogniţia socială11. Propuneţi un plan de cercetare care să aibă la bază unele dintre noţiunile şi modeleleexplicative prezentate în cadrul acestui curs.

Bibliografie:

1. Anderson,J. R., 1983, Retrival of information from long-term memory. Science, 2202. Atkinson, R.C. & Sffrin R., M., 1968, Human Memory: A Proposed System and Its

Control Processes, in K. Spence & J. Spence: The Psychology of Learning andMotivation, New York, Academic Press

3. Biederman, I., 1987, Recognition by components: A theory of Human imageunderstanding, Psychological Review, 94, p. 115-147

4. Best, J.B., , 1989, Cognitive Psychology, West publishing company5. Craik, F & Lockhart. S, 1972, Levels of processing: A framework for memory

research, Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 116. David, D., 2000, Prelucrări inconştiente de informaţie – contaminarea psihologică în

mass media, practica clinică şi juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca7. Gibson & Walk, 1960, The “Visual Cliff”, Scientific American, 202, p. 64-71; 8. Marr, D., 1982, Vision, San Francisco: W. H. Freeman and Company9. Miclea, M., Radu, I., 1989 - Modelarea în sistemul psihologiei cognitive, în Revista de

Psihologie, nr. 1.10. Miclea, Mircea, 1994, Psihologie cognitivă, editura Gloria, Cluj-Napoca11. Neisser, U., 1978, Memory: What are the Important Question, in M. Gruneberg, P.E.12. Paivio, A., 1971, Imagery and verbal processes, New York: Holt Rinehard &

Winston13. Palmer, S.E., 1975, The effects of contextual scenes of the identification of objects,

Memory & Cognition, 3, p. 519-52614. Posner, M. I, 1973, Cognition: An Introduction, Glenview, I L: Scott, Foresman15. Rosch, E., 1973, Natural categories, Cognitive psychology, 716. Sperling, G., 1960, The information available in brief visual reprezentation.

Psychological Monographs, 7417. Tulving, E., 1972, Episodic and semantic memory, in E. Tulving & W. Donaldson,

Organisation and memory, New York: Academic Press18. Tversky, A & Kahneman, D., 1973, Judgment under uncertainty: Heuristics and

biases, Science, 18519. Zlate, Mielu, , 1999, Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi