Facultatea de Economie şi Administrare a Afacerilor

Evoluţii şi determinări

ale sistemelor de protecţie socială

Studenta: Mihaela Radac

2

1. BAZELE TEORETICE ALE APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII

ASIGURĂRILOR SOCIALE

1.1 Politici sociale, bunăstare socială şi protecţie socială

Politicile sociale reprezintă atât un demers teoretic, norme despre cum gândim bunăstarea societăţii, cât şi aplicaţii practice şi implementări ale acelor politici pe care le considerăm a fi “sociale”. Termenul politici sociale nu este utilizat doar cu referire la o disciplină universitară de studiat, ci este folosit cu precădere la acţiunea socială dintr-o lume reală. Acest termen descrie acţiunea menită să promoveze bunăstarea şi, în acelaşi timp, este un termen care presupune studiul academic al acestei acţiuni.

Din această definiţie standard a politicilor sociale se desprind două aspecte, ambele cu referire la aria de studiu, care relevă preocuparea pentru bunăstarea sau binele societăţii şi a membrilor săi. Mai mult, ca arie de studiu, politicile sociale se apropie de ceea ce înseamnă activităţi ale “statului bunăstării”, care de altfel, reprezintă sfera politicilor guvernamentale care include toate serviciile sociale ce contribuie la creşterea bunăstării cetăţenilor dintr-o ţară.

În general, vorbind despre politicile sociale, studiem de fapt rolul statului în relaţie cu bunăstarea cetăţenilor săi. În momentul în care bunăstarea cetăţenilor este afectată de propriile lor acţiuni sau de acţiunile altora, inclusiv acelea ale organizaţiilor de orice tip, putem pune două întrebări, si anume: care este de presupus a fi rolul statului în relaţie cu bunăstarea diferită de cea iniţială? şi care sunt tipurile de acţiuni cu impact asupra bunăstării oamenilor?

În dezvoltarea socio-economică a unor ţări, alături de politica economică, un rol important îi revine politicii sociale. Deoarece sistemul economic nu poate satisface în totalitate necesităţile apărute în societate, trebuie concepută o politică socială care să compenseze disfuncţionalităţile apărute. În acest context, politica socială are o serie de funcţii a căror importanţă nu poate fi neglijată:

funcţii de reglare prin care se încearcă restabilirea unui echilibru în acele sectoare în care piaţa produce dereglări. De aceea, intervenţia programelor sociale se recomandă ca o complementaritate pentru imperfecţiunile pieţei;

funcţii compensatorii care se referă la mecanismul redistribuirii prin care se înlătură o parte din distribuirile inegale ale pieţei;

3. funcţii protective care urmăresc acoperirea unor situaţii de risc: bătrâneţe, boală, incapacitate de muncă;

2

funcţii de satisfacere a unor nevoi colective prin consum individual care nu pot fi realizate eficient prin mecanismele pieţei: învăţământul, cultura, ştiinţa.

Toate aceste funcţii sunt asociate conceptului de bunăstare, care este, de fapt, obiectivul principal al politicilor sociale. Toate măsurile întreprinse, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere social, urmăresc îmbunătăţirea calităţii vieţii prin asigurarea unui trai decent membrilor colectivităţii (bunăstare colectivă).

Politicile sociale se derulează în jurul câtorva obiective specifice, cum ar fi promovarea bunurilor publice, dezvoltare socială, dar îşi concentrează interesul asupra protecţiei sociale. Protecţia socială reprezintă ansamblul acţiunilor întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea şi înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate “riscuri sociale” care îşi pun amprenta asupra nivelului de trai şi asupra calităţii vieţii populaţiei. Boala, ignoranţa, sărăcia sunt riscuri umane fundamentale care, fie se pot genera reciproc, fie pot deveni centre generatoare de altele noi.

Sistemul protecţiei sociale se constituie ca un ansamblu de programe sociale ce au menirea de a proteja indivizii de situaţia întreruperii sau pierderii capacităţii de câştig. Elemente reunite ale acestor programe, orientate spre acoperirea cvasitotală a necesităţilor populaţiei, definesc securitatea socială, un instrument ce oferă protecţie tuturor membrilor societăţii.

Securitatea socială poate fi definită ca orice măsură stabilită prin lege ce are menirea de a menţine venitul individual sau cel al familiei sau de a furniza un venit în cazul în care toate sursele de venit au dispărut sau când, în mod excepţional intervin cheltuieli suficient de mari care pot expune populaţia unor riscuri (de exemplu, cheltuieli pentru creşterea copiilor sau plata îngrijirii sănătăţii). În acelaşi timp, securitatea socială poate furniza beneficii financiare persoanelor puse faţă în faţă cu boala, cu o formă oarecare de dizabilitate, şomaj, eşec din diferite cauze, pierderea partenerului de viaţă, maternitate, creşterea şi îngrijirea copiilor, retragere din viaţa activă.

Beneficiile de securitate socială sunt acordate în caz de nevoi medicale, reabilitare sau reinserţie socială, ajutor în caz de boală sau cheltuieli pentru înmormântare. Furnizarea beneficiilor în sistemul securităţii sociale se face de către organisme ale autorităţii centrale sau locale, organizate în sistem public, semipublic sau autonom.

Securitatea socială reprezintă principiul sau practica rezervelor publice pentru acoperirea securităţii economice şi a bunăstării sociale a individului şi a familiei sale. Programele de securitate socială sunt destinate protecţiei indivizilor şi familiei acestora în situaţii de pierdere a veniturilor cauzate de şomaj, vârstă înaintată, boală sau deces şi să îmbunătăţească bunăstarea lor prin servicii publice (de exemplu: îngrijire medicală) şi prin asistenţă economică în cadrul familiilor numeroase.

2

1.2 Raţiunile apariţiei securităţii sociale

Deoarece schemele generale de securitate socială bazate pe asigurările obligatorii nu au apărut decât după ultimele decade ale secolului al XIX-lea, constituie un argument faptul că securitatea socială e o formă modernă de răspuns la procesul industrializării, care a făcut ca o masă mare de oameni, pentru siguranţa lor materială şi financiară, să devină dependentă de ocupare.

Astfel, multe familii devin dependente de venitul unui bărbat şi de capacitatea acestuia de a-si găsi de lucru, de a se angaja şi de a-şi păstra locul de muncă. Mai mult, industrializarea a determinat migraţia populaţiei către centrele muncitoreşti, apărând astfel separarea de suportul dat de către familia de origine. Dezvoltarea învăţământului obligatoriu a prelungit perioada de dependenţă a copiilor faţă de familia lor. Mai târziu, sistemul constrângerilor bătrâneţii creează dependenţă la celălalt capăt al vieţii. Această situaţie vine în contrast cu adesea idealizata imagine a familiei rurale extinse, cu acces la pământ în care lucrau toţi apartenenţii – copiii începeau munca timpuriu iar bătrânii continuau munca atât timp cât erau capabili să o facă. La baza acestei suprasimplificări, o serie de autori (Lindert, 1994, Flora şi Alber, 1981, Olson, 1982) apreciază că era necesară dezvoltarea securităţii sociale, peste nevoile caracteristice societăţii industriale, devenind astfel evidentă apariţia de programe pentru susţinere a populaţiei chiar şi în zonele rurale ale ţărilor dezvoltate din această perioadă.

Este adevărat că suportul care e dat de familia extinsă, adesea întărit de credinţele religioase, contribuie la supravieţuirea societăţii rurale. Aceasta nu înseamnă că întreaga populaţie rurală din ţările dezvoltate are acces la pământ, astfel că mulţi oameni lucrează în agricultura de stat sau în minerit. Mai mult, fermierii sunt subiectul riscurilor (faliment, calamităţi, şi toate celelalte asociate), care diminuează treptat media de vârstă în ţările dezvoltate. Astfel, şi aici e nevoie de securitate socială cu importanţa, însă, a respectării riscurilor specifice de la zonă la zonă. Datorită iregularitatii veniturilor şi a bunurilor provenite din agricultură, contribuţiile agricultorilor la sistemul de asigurări sunt neregulate. Aşadar, ceea ce lipseşte societăţii rurale este baza economică şi administrativă pentru obţinerea acestei securităţi. Măsurile pentru asigurarea sănătăţii şi pentru vârsta înaintată, în general, sunt văzute ca prioritate pentru fermieri.

Industrializarea a adus nevoia de securitate socială, căci prin ruptura de familia lărgită se ajunge treptat la fenomenul sărăciei rurale, astfel apar argumente în favoarea evoluţiei sistemului. Primele două ţări din lume, în acea vreme cu o predominanţă agricolă, care au introdus pensia ca formă de protejare şi susţinere a bătrânilor, au fost Danemarca în 1891 şi Noua Zeelandă în 1898. Schemele daneze au avut ca scop diminuarea sărăciei urbane şi mai apoi a celei rurale.

2

Se poate arăta că securitatea socială poate demara dintr-o varietate de motive. Mai mult, depinde de un grad considerabil al nivelului economic atins de către grupurile care ar putea fi acoperite şi de capacitatea administrativă a unei ţări de a opera cu astfel de scheme. Este evidentă situaţia în care, într-o ţară dezvoltată, apare o mare dispoziţie pentru a amâna consumul în favoarea plăţii contribuţiei de asigurare sau a diferitelor taxe în acest sens.

1.3 Evoluţia securităţii sociale

Primul program obligatoriu de asigurări sociale la scară naţională a fost demarat în Germania, în timpul Cancelarului Otto von Bismarck, si anume: asigurare pentru sănătate în 1883, compensaţii pentru muncitori în 1884, pensii pentru vârstă înaintată şi pentru invaliditate în 1889. Exemplul german a fost, la scurt timp, urmat de Austria şi de Ungaria. Provocarea asigurărilor sociale, oriunde în Europa, a fost dominată de o serie de dezbateri între cei ce preferau sistemul voluntar, ca asigurări pentru subzistenţă şi cei care erau susţinătorii sistemului public obligatoriu.

Marea Britanie a adoptat un plan obligatoriu de asigurări pentru sănătate la nivel naţional începând cu 1911 pe care apoi l-a dezvoltat continuu până în 1948. După 1920, asigurările sociale obligatorii au fost rapid asimilate în ţările europene. Statele Unite rămân în urma Europei până în 1935, când introduc Actul Securităţii Sociale, un program naţional de asigurări sociale aflat în responsabilitatea guvernamentală centrală şi locală. Trei programe federale de asigurări sociale, adoptate în Statele Unite după 1935, se referă la beneficii de retragere şi pentru urmaşi, îngrijire medicală pentru persoane vârstnice şi asigurare împotriva dizabilităţilor.

1.3.1 Dezvoltarea până în 1900

Caritatea, în multe societăţi, a fost o modalitate tradiţională de susţinere a săracilor. Activităţile caritabile au fost încurajate şi susţinute de multe confesiuni religioase şi în multe părţi ale lumii agenţiile caritabile au dezvoltat acţiuni de colectare şi de distribuire de diverse bunuri pentru populaţia săracă.

Obligativitatea pentru plata taxelor în comunitate cu scopul de a aduna bani pentru săraci apare cu multe secole în urmă în diverse ţări ale lumii. Legea săracilor de la oraş datează în Germania din 1520, iar în 1530 s-a extins la toate comunităţile, impunând populaţiei taxe din care să fie susţinută populaţia săracă.

În 1794, Prusia îşi asumă responsabilitatea furnizării hranei şi locuinţei cetăţenilor care sunt incapabili a le avea. Din secolul al 16-lea, în Anglia începe sa fie întărită ideea că există oameni care nu-şi pot găsi de lucru, astfel fiind creată o lege prin care se oferă săracilor o slujbă, dar şi case de corecţie pentru pungaşi şi pentru leneşi.

2

Din 1598 s-a introdus obligativitatea strângerii taxelor locale de către parohii, acestea fiind obligate să desemneze un responsabil în ajutorarea săracilor, oferind alinare pentru cei care nu pot lucra şi o slujbă celor în putere. Aceasta a fost esenţa Legii elisabetane a săracilor, care a reprezentat o primă formă de asistenţă socială. Legea săracilor a fost îmbunătăţită în secolul al XVII-lea iar la sfârşitul secolului al XVIII- lea a fost abrogată. In 1984, s-a creat o nouă lege a săracilor, cu o viziune aspră asupra sărăciei, cerând ca săracii să fie admişi în “case de muncă” şi să primească alinare după caz, cu excepţii ocazionale. A fost considerată legea săracilor cel mai puţin populară dintre cele care au existat în Anglia. O parte din statele americane au preluat legea elisabetană a săracilor şi au aplicat-o imigranţilor. De asemenea, această lege a fost preluată de Jamaica (1682) şi mult mai târziu în Mauritius (1902) şi Trinidad (1931). În America latină colonialiştii spanioli au creat o agenţie publică pentru sprijinirea săracilor. Se ofereau servicii caritabile sub forma de “îngrijire spitalicească” persoanelor sărace.

Primele scheme generale de asigurări sociale au fost introduse în Germania, în 1883. Schema a avut trei precedente. Primul a fost vechiul sistem al colectării taxelor, în cadrul unei bresle, într-un fond la care fiecare membru din cadrul unei activităţi trebuia să contribuie la intervale regulate; iniţial, aceste fonduri au fost adunate pentru plata spitalizării, pentru cheltuieli cu înmormântarea, pentru hrană, pentru vârstnici şi pentru persoanele cu dizabilitati. La jumătatea secolului al XIV-lea aceste taxe au fost întărite, devenind permanente şi statutare. Fondurile de ajutorare au fost preluate de nou-createle asociaţii ale minerilor.

Al doilea aspect care a precedat sistemul de asigurări sociale l-a constituit Ordonanţa din Prusia anului 1810 care a introdus obligativitatea ca stăpânii-meşteşugari să-şi asigure lucrătorii, pentru ca aceştia să beneficieze de îngrijire medicală în cazul îmbolnăvirii. Din 1849, comunităţile au putut solicita prin lege, atât angajatorilor, cât şi angajaţilor, să contribuie la fondurile de ajutorare.De asemenea, o lege din 1854 impune minerilor sa fie asiguraţi medical şi împotriva accidentelor.

Al treilea precedent l-a reprezentat obligativitatea legală a angajatorilor de a plăti daune pentru accidentele cauzate de neglijenţă. Ca un prim rezultat al acestei obligaţii, care a fost introdusă printr-o lege în 1871, mulţi proprietari de ateliere meşteşugăreşti sau de fabrici au încheiat asigurări cu agenţii private. Sistemul nu a funcţionat bine datorită poverii resimţite de muncitori, care au fost constrânşi sa suporte costuri de asigurare mari, acumulând datorii până la primirea tuturor compensaţiilor.

Cancelarul Otto von Bismark, în 1883, introduce legea asigurărilor de boală. În unele ramuri industriale se creează fonduri de asigurare la care atât patronii cât şi angajaţii sunt obligaţi să contribuie. Din aceste fonduri sunt susţinute financiar costurile îngrijirilor medicale şi muncitorii, pe toată perioada bolii. În 1884 a fot creată o lege care a introdus obligativitatea asigurării împotriva accidentelor. Aceste scheme au funcţionat pe baza fondurilor create din contribuţii şi controlate de salariaţi şi de angajatori. În final, în 1889, a fost introdusă legea asigurării pentru pensie, care obliga muncitorii din comerţ, din industrie dar şi pe cei din

2

agricultură, să contribuie pentru a putea avea un venit atunci când, datorită vârstei înaintate, nu vor mai putea lucra. Acest nou fond de asigurare a fost sub administrarea directă a Oficiului Imperial al Asigurărilor.

Scopul politicii bismarkiene a fost introducerea asigurărilor sociale ca răspuns la nemulţumirea general - legitimă a muncitorilor germani, expuşi la sărăcie prin pierderea locului de muncă. Astfel, prin crearea sistemului de asigurări sociale, o parte din venitul muncitorilor şi al patronilor alimenta fondurile de asigurare din care se plăteau oamenii în caz de boală, de accidente, de văduvie sau de vârstă înaintată.

Austria, din 1888, a urmat o parte a exemplului german, Italia a preluat sistemul începând cu 1893 iar Suedia şi Olanda în 1901. În Austria o parte din conducerea socialist – creştină lupta pentru îmbunătăţirea poziţiei muncitorilor. De asemenea, Marea Britanie a fost prima ţară industrializată care a dezvoltat un sistem al asigurărilor sociale asemănător celui german, dar adaptat intereselor sale specifice, care manifestau o puternică aversiune faţă de orice intervenţie a statului. Astfel “auto – sprijinul” (self help), filosofia care stătea la baza “societăţilor prietene” (friendly societies) şi economiile bancare erau văzute ca soluţii. “Societăţile prietene” au funcţionat prin aportul muncitorilor calificaţi, fără participarea simultană a patronilor. Ele au condiţionat plata muncitorilor pe durata bolii şi plata tratamentului furnizat de “societatea medicală” de o rată de contribuţie a fiecărui membru – aşa numita plată per capita. În 1870 erau incluşi în sistem aproximativ 1.250.000 de membrii iar la începutul secolului al XX-lea aproape 7.000.000. Alături de aceste societăţi care aveau ca misiune “asigurarea” membrilor săi, o singură lege cu privire la asigurările sociale obliga angajatorii la susţinerea financiară a muncitorilor în cazul daunelor sau vătămărilor suferite şi în afara lucrului. Iar printr-o lege din 1897, angajatorii erau oblicaţi să ofere un sprijin bănesc muncitorilor care au suferit accidente de muncă datorită neglijenţei, si nu numai.

1.3.2 Dezvoltarea după 1900

În Marea Britanie s-au investigat sistematic fenomenele grupate în jurul sărăciei, atât în zona Londrei cât şi în zona York. În 1899, guvernul a analizat problema veniturilor a 12.000 de persoane vârstnice. Aceasta a fost influenţată de acţiunile precedente din Danemarca, prin care s-au creat rezerve din care se oferea sprijin pentru persoane vârstnice, fără însă a însemna asigurare socială, în contrast cu Germania unde, schemele reprezentau deja asigurare socială. În Marea Britanie, pensiile celor care aveau 70 de ani erau acordate în sistem non-contributiv, prin testarea mijloacelor, deoarece, parţial, aceste scheme au putut aduce imediat sprijin vârstnicilor săraci, în contrast cu schemele contributive care furnizează suport financiar sub formă de pensie doar persoanelor care au contribuit la acestea. Ca abordare, asigurările sociale au “acoperit” atat persoanele bolnave, cat şi şomerii. Această schemă obligatorie introduce primul mecanism de asigurare împotriva şomajului, reflectând, din nou, preocuparea britanicilor pentru estomparea

2

cauzelor sărăciei. Beneficiile şi contribuţiile pentru asigurările de sănătate şi cele pentru şomaj au fost un coeficient invariabil, un preţ ferm, construit pe ceea ce a fost introdus de “societăţile prietene” şi care a avut un impact deosebit asupra standardului de viaţă a celor cu câştiguri mici. Din 1925 mecanismele de asigurare socială au fost extinse şi acopereau persoanele văduve şi vârstnice.

Asigurarea împotriva şomajului a fost introdusă apoi în Austria şi în Belgia (1920), în Elveţia (1924), în Germania (1927) şi în Suedia (1940). În cazul asigurărilor sociale de sănătate din Danemarca, Norvegia şi Suedia au fost promovate sisteme voluntare de asigurare, înainte ca acestea să devină obligatorii, mult mai târziu decât în Marea Britanie sau în Germania. În Franţa, asigurările voluntare au fost dezvoltate mai puţin iar societăţile de sprijin reciproc au fost mult timp suspectate de guvern, care le-a ţinut sub control. Când acestora, în cele din urmă, li s-a permis dezvoltarea si au fost acceptate la sfârşitul secolului al XIX-lea, cei mai mulţi membrii apartineau clasei de mijloc. Pe durata celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, o mare parte din muncitori şi-au creat propriile lor instituţii de pensii şi de asigurare a bunăstării. O lege din 1899 se referă la accidente de muncă datorate sau nu neglijenţei şi în 1910 se introduce obligativitatea unei contribuţii minime pentru pensii muncitorilor din industrie şi din agricultură. Această lege a stârnit nemulţumirea muncitorilor, nesupunerea acestora, considerând-o ca o potenţială încălcare a drepturilor de a-şi schimba locul de muncă, o posibilitate de evaziune dar şi erodarea banilor datorită inflaţiei. Asigurarea de sănătate introdusă prin lege în 1920 nu a avut nici un efect până în 1930, cand s-a manifestat nemulţumirea şi opoziţia medicilor.

Un aspect major apare în Belgia (1930) şi în Franţa (1932) - introducerea alocaţiilor familiale. Alocaţiile familiale devin relativ generoase în Franţa, ele având ca scop stimularea ratei natalităţii, după marile pierderi de la sfârşitul primului Război Mondial. Mai târziu, în jurul anului 1950, Franţa introduce alocaţiile familiale în multe din coloniile sale.

În perioada interbelică, schemele de asigurări sociale au fost introduse în tot mai multe ţări din Europa şi din America Latină după model comun, cel german bazat pe fonduri autonome de colectare a contribuţiilor corelate cu câştigurile din care se furnizează diverse beneficii. Primul grup de beneficiari din America latină a fost cel al lucrătorilor din domeniul public şi a fost urmat de grupul de lucrători din cadrul utilităţilor publice. Acolo au existat scheme separate pentru lucrătorii din spitalele din Argentina (1921), pentru constructorii de nave din Uruguay (1922), comercianţii maritimi din Chile (1925) şi pentru docherii din Peru (1934). Aceste fonduri au condus la scheme complexe de asigurări sociale iar mai târziu acestea au fost reunite. Prima schemă comprehensivă de asigurări sociale pentru lucrătorii din industrie a fost introdusă în Chile în anul 1924. În coloniile din Africa beneficiau de acoperire în sistemul asigurărilor doar expatriaţii europeni.

Marea depresiune a anilor 1930, cu toată opoziţia, a determinat intervenţia guvernamentală în Statele Unite, creându-se astfel un sistem de securitate socială. Iniţial, activitatea guvernamentală a constat în iniţiative sub forma tratativelor la nivel local şi la nivel

2

central. Actul Securităţii Sociale din 1935 nu furniza doar sprijin financiar guvernamental sau asistenţă publică vârstnicilor, orbilor, persoanelor cu dizabilitati şi copiilor dependenţi, ci si stabilirea schemelor federale pentru asigurări de pensie sau de şomaj şi alocaţii financiare federale pentru şomerii care au lucrat în domeniul public şi care erau incluşi în schemele de asigurare pentru şomaj. Sprijinul financiar acordat urmaşilor a fost introdus patru ani mai târziu, ca şi cel pentru persoanele cu dizabilităţi.

O influenţă majoră asupra dezvoltării mondiale a avut-o Raportul guvernului Britanic iniţiat de Lordul William Beveridge în 1942, care a argumentat că pentru menţinerea ocupării depline, ca responsabilitate guvernamentală, este nevoie de alocaţii pentru toate familiile care au mai mult de un copil, îngrijire medicală completă pentru întreaga populaţie şi o schemă naţională unificată de asigurări sociale care aparţine statului dar şi o schemă completă de asistenţă socială bazată pe testarea nevoilor. Scopul era tocmai pentru a acţiona împotriva sărăciei. Din 1948 schema a fost introdusă în Franţa, cu o serie de compromisuri şi de modificări, creându-se un sistem unificat de asigurări sociale.

În timpul perioadei cuprinse între 1945 –1973, care s-a caracterizat prin evidente creşteri economice, sistemele de asigurări sociale au cunoscut puternice dezvoltări în majoritatea ţărilor, acoperind un mare procent al populaţiei. Dezvoltarea s-a produs şi în America Latină dar şi în coloniile franceze din Africa, unde schemele de asigurări sociale au fost combinate cu un sistem local de alocaţii familiale. Situaţia a fost diferită în coloniile britanice, unde a intervenit fenomenul discriminării. Au fost dezvoltate fonduri de asigurare doar pentru anumite categorii de muncitori şi chiar dacă discriminarea era interzisă prin lege, ea se manifesta totusi, în special în Africa de Sud.

Majoritatea inovaţiilor în domeniul asigurărilor sociale de după cel de-al doilea Război Mondial s-au referit la protecţia veniturilor pensionarilor. Avându-se în vedere rata inflaţiei, s-a creat o formulă de indexare care, în contextul dinamicii sociale şi economice, a permis menţinerea valorii beneficiilor, păstrând neschimbat raportul dintre venitul actual şi contribuţia trecută. Alte aspecte se refereau la flexibilitate în procesul pensionării (pensionare înainte de vârstă dar cu diminuarea beneficiului, de care beneficiau doar persoane care mai aveau puţini ani până la pensionarea definitivă), egalitate în drepturi a femeilor cu bărbaţii, încercări de a furniza persoanelor cu dizabilităţi diverse facilităţi (legate de muncă sau nu), sprijinirea familiilor monoparentale, introducerea alocaţiilor parentale alături de cele familiale şi extinderea dreptului la îngrijiri medicale la întreaga populaţie.

În concluzie, protecţia socială a unei ţări e o dominantă, ea este un rezultat al gradului de dezvoltare şi civilizaţie a acesteia. Modalităţile prin care acest sistem este pus în aplicare depind de un ansamblu de factori, dintre care se pot menţiona: nivelul dezvoltării economice şi social culturale, natura programelor, necesarul de resurse umane în economie, caracteristicile şi evoluţia modului de existenţă familial şi social, tradiţii, vârste de pensionare, raportarea faţă de boală, servicii medicale şi beneficii.

2

2. EVOLUŢIA CHELTUIELILOR CU ASIGURĂRILE SOCIALE

Produsul intern brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unui stat în decurs de un an.

Cheltuielile publice reprezintă costul utilităţilor publice. Ele exprimă relaţii economico-sociale în forma bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia .

Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social culturale, întretinerea armatei, activităţi economice, etc.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând participarea statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale cât şi în sfera nematerială.

Într-o viziune tradiţională a finanţelor publice, cheltuiala publică are o situaţie paradoxală: pe de o parte, i se conferă o importanţă hotărâtoare pornind de la ideea că ceea ce primează sunt cheltuielile şi apoi se caută resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de altă parte însa, în viziunea tradiţională asupra finanţelor publice nu se regăsesc preocupări privind natura cheltuielii publice şi influenţa acesteia în viaţa social-economică.

În concepţia modernă asupra finanţelor publice, cheltuiala publică este cercetată şi apreciată în primul rând prin prisma naturii sale; ceea ce contează nu este atât mărimea ei, cât mai ales efectele pe care le induce in viaţa social-economică.

Finanţele moderne delimitează noţiunea de cheltuială publică de noţiunea de cheltuială privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferenţa dintre cheltuiala publică şi cea privată este determinată de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute în baza unui contract reprezintă cheltuieli private ale statului.

Cheltuielile publice cu destinatie socială reprezintă sume alocate de către stat unor categorii speciale de indivizi: şomeri, pensionari, personele aflate în incapacitate temporară de muncă, bolnavilor, copiilor etc.

2

Cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat în decursul timpului ponderii din ce în ce mai importante în bugetele consolidate ale diferitelor state şi în produsul intern brut al acestora (Tabel 1.1)

Ponderea cheltuielilor cu destinaţie socială

în PIB şi în cheltuielile publice

Tabel 1.1

Ţara

Cheltuieli publice cu destinaţie socială

În % din PIB În % totalul cheltuielilor publice

2001 2002 2003 2004 2005 2001 2002 2003 2004 2005

1. 1.Suedia 17,8 17,9 18,3 19,0 18,1 45,2 45,5 47,4 48,7 46.8

2. 2.SUA 5,4 5,5 8,7 8,5 8,0 28,2 28,2 41,7 41,5 41,0

3. 3.Canada 8,9 7,2 6,8 7,5 6,9 44,5 43,8 42,8 42,2 42,0

4. 4.Germania 17,1 18,4 18,4 17,9 18,7 70,6 71,1 71,8 72,2 72,0

5. 5.Franţa 18,2 18,3 18,9 17,9 19,2 48,6 46,9 48,4 48,6 49,0

6. 6.Marea Britanie 12,6 11,7 12,0 12,4 11,6 32,7 30,9 29,2 29,3 28,9

7. 7.Japonia 8,4 9,1 8,6 9,2 8,5 46,9 47,5 48,3 48,8 -

8. 8.Chile 7,8 6,7 6,6 7,0 6,2 36,2 27,5 26,1 25,6 25,4

9. 9.Tunisia 6,1 6,6 6,4 7,2 7,3 - - - 21,7 21,7

10. 10.Filipine 1,0 0,8 0,9 1,0 0,8 3,9 - - - -

11.Indonezia - - - - - 8,5 6,9 5,9 6,0 -

11. 12.India 0,4 0,5 0,4 0,3 - - - - - -

12. 13.Thailanda 1,1 1,3 1,8 2,0 1,6 8,7 7,0 9,1 13,0 7,7

13. 14.România 10,2 8,8 - 9,9 9,8 40,5 35,7 - - -

Sursa: Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook, 2003, 2004, 2005, 2006, Fondul Monetar International

2

În Suedia în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 17,8% din PIB şi 45,2% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat mai mult cu 0,1% din PIB şi cu 0,3% în totalul cheltuielilor publice decât în anul precedent. În anul 2003 acestea au înregistrat o creştere cu 0,4% din PIB şi cu 1,9% în totalul cheltuielilor publice decât în anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu caracter social au crescut cu 0,4% din PIB şi cu 1,9% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2003. În anul 2005 cheltuielile publice cu destinaţie sociala au scăzut cu 0,9% din PIB şi cu 1,9% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2004.

Având în vedere cei 5 ani luaţi în calcul putem spune că, cheltuielile publice cu destinaţie socială în Suedia au avut un trend crescător. În anul 2001 reprezentând 17,8% din PIB iar în 2005 reprezentând 18,1% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 45,2% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 46,8%

În SUA cheltuielile publice cu destinaţie socială în anul 2001 au reprezentat 5,4% din PIB şi 28,2% din totalul cheltuielilor publice. În anul următor au înregistrat o creştere cu 0,1% din PIB iar în totalul cheltuielilor publice au avut aceaşi pondere ca în anul precedent. În anul 2003 au înregistrat din nou o creştere faţă de anul precedent cu 3,2% din PIB şi cu 13,5% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2004 au înregistrat o scădere faţă de anul precedent cu 0,2% din PIB şi cu 0,2% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2005 a avut loc o scădere a cheltuielilor publice cu caracter social de 0,5% din PIB şi 0,5% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent.

Analizând evoluţia acestor cheltuieli în ani luaţi ca referinţă putem spune că în SUA acestea au avut o dinamică crescătoare. În anul 2001 reprezentând 5,4% din PIB iar în 2005 reprezentând 8,0% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 28,2% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 41,0%.

În Canada în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 8,9% din PIB şi 44,5% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat o scădere cu 1,7% din PIB şi cu 0,7% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul următor s-a înregistrat o scăderea a acestora cu 0,4% din PIB şi cu 1% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat o creştere cu 0,7% din PIB şi o scădere cu 0,6% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2003. În anul următor cheltuielile publice cu destinaţie socială au scăzut cu 0,6% din PIB şi cu 0,2% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2004.

Având în vedere cei 5 ani luaţi în calcul putem spune că în Canada cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut un trend descrescător. În anul 2001 reprezentând 8,9% din PIB iar în 2005 reprezentând 6,9% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 46,3% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 42,0%.

2

În Germania cheltuielile publice cu destinaţie socială în anul 2001 au reprezentat 17,1% din PIB şi 70,6% în totalul cheltuielilor publice. În anul următor au înregistrat o creştere cu 1,3% din PIB şi de 0,5% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2003 au înregistrat aceeaşi pondere în PIB ca în anul precedent şi o creştere cu 0,7% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2004 au înregistrat o scădere cu 0,5% din PIB şi o creştere cu 0,4% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2005 a avut loc o creştere a cheltuielilor publice cu destinaţie socială cu 0,8% din PIB şi o scădere cu 0,2% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent.

Analizând în ansamblu cei 5 ani luaţi ca referinţă putem spune ca în Germania cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamica crescătoare. În anul 2001 reprezentând 17.1% din PIB iar în 2005 reprezentând 18,7% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 70,6% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 72,0%.

În Franţa în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 18,2% din PIB şi 48,6% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat mai mult cu 0,1% din PIB şi mai puţin cu 1,7% în totalul cheltuielilor publice decît în anul precedent. În anul următor s-a înregistrat o creştere a acestora cu 0,6% din PIB şi cu 1,5% în totalul cheltuielilor publice decât în anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat o scădere cu 1,0% din PIB şi o creştere cu 0,2% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2005 cheltuielile publice cu destinaţie socială au crescut cu 8,7% din PIB şi cu 1,4% ăn totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2004.

Având în vedere cei 5 ani luaţi în calcul putem spune ca în această perioadă în Franţa cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut un trend crescător. În anul 2001 reprezentând 18,2% din PIB iar în 2005 reprezentând 19,2% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 48,6% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 49,0%.

În Marea Britanie cheltuielile publice cu destinaţie socială din anul 2001 au reprezentat 12,6% din PIB şi 32,7% în totalul cheltuielilor publice. În anul următor au înregistrat o scădere cu 0,9% din PIB şi de 1,8% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2003 s-a înregistrat o creştere a acestora cu 0,3% din PIB şi o scădere cu 1,7% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2002. În anul 2004 au înregistrat o creştere cu 0,4% din PIB şi cu 0,1% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2005 a avut loc o scădere a cheltuielilor publice cu destinaţie socială cu 0,8% din PIB şi cu 0,4% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent.

Analizând în ansamblu cei 5 ani luaţi ca referinţă putem spune ca în Marea Britanie cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamica descrescătoare. În anul 2001 reprezentand 12,6% din PIB iar în 2005 reprezentând 11,6% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 32,7% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 28,9%.

În Japonia în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 8,4% din PIB şi 46,9% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat mai mult cu 0,7% din PIB şi cu 0,6% în totalul cheltuielilor publice decât în anul precedent. În anul

2

următor s-a înregistrat o scădere a acestora cu 0,5% din PIB şi o creştere cu 0,8% în totalul cheltuielilor publice decât în anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu caracter social au înregistrat o creştere cu 0,6% din PIB şi cu 0,5% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2005 cheltuielile publice cu destinaţie socială au scazut cu 0,7% din PIB .

Am putea spune că în cei 5 ani luaţi în calcul în Japonia cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut un trend crescător. În anul 2001 reprezentând 8,4% din PIB iar în 2005 reprezentând 8,5% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 46,9% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 48,8%.

În Chile cheltuielile publice cu destinaţie socială în anul 2001 au reprezentat 7,8% din PIB şi 36,2% în totalul cheltuielilor publice. În anul următor au înregistrat o scădere cu 1,1% din PIB şi cu 8,7% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2003 s-a înregistrat o scădere a acestora cu 0,1% din PIB şi cu 1,9% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2004 au înregistrat o creştere cu 0,4% din PIB şi o scădere cu 0,5% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent, 2003. În anul 2005 a avut loc o scădere a cheltuielilor publice cu destinaţie socială cu 0,8% din PIB şi cu 0,2% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent.

Analizând in ansamblu cei 5 ani luaţi ca referinţă putem spune că în Chile cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamica descrescătoare. În anul 2001 reprezentând 7,8% din PIB iar în 2005 reprezentand 6,2% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 36,2% în totalul cheltuielilor publice iar în 2005 de 25,4%.

În Tunisia în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 6,1% din PIB. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat mai mult cu 0,5% din PIB decât în anul precedent. În anul urmator s-a înregistrat o scădere a acestora cu 0,2% din PIB decât în anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat o creştere cu 0,8% din PIB iar ponderea cheltuielilor publice cu destinaţie socială a fost 21,7% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2005 cheltuielile publice cu destinaţie socială au crescut cu 0,1% din PIB iar ponderea lor în totalul cheltuielilor publice a râmas aceeaşi.

Analizând în ansamblu cei 5 ani luati ca referinţă putem spune ca în Tunisia cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamică crescătoare. În anul 2001 reprezentând 6,1% din PIB iar în 2005 reprezentând 7,3% din PIB.

În Filipine cheltuielile publice cu destinaţie socială în anul 2001 au reprezentat 1,0% din PIB si 3,9% în totalul cheltuielilor publice. În anul următor au înregistrat o scădere cu 0,2% din PIB. În anul 2003 s-a înregistrat o creştere a acestora cu 0,1% din PIB. În anul 2004 au înregistrat o creştere cu 0,1% din PIB faţă de anul precedent. În anul 2005 a avut loc o scădere a cheltuielilor publice cu destinaţie socială cu 0,2% din PIB faţă de anul precedent.

2

Analizând cei 5 ani luati ca referinţă putem spune ca în aceasta perioadă în Filipine cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamică descrescătoare. În anul 2001 reprezentand 1,0% din PIB iar în 2005 reprezentand 0,8% din PIB.

În India în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 0,4% din PIB. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat mai mult cu 0,1% din PIB decât în anul precedent. În anul urmator s-a înregistrat o scădere a acestora cu 0,1% din PIB faţă în anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat o scădere cu 0,1% din PIB.

Privind în ansamblu am putea spune că în cei 4 ani luati în calcul în India cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut un trend descrescător. În anul 2001 reprezentând 0,4% din PIB iar în 2004 reprezentând 0,3% din PIB.

În Indonezia cheltuielile publice cu destinaţie socială în anul 2001 au reprezentat 8,5% în totalul cheltuielilor publice. În anul urmator au înregistrat o scădere cu 1,6% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2003 s-a înregistrat o scădere a acestora cu 1,0% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul 2002 .În anul 2004 au înregistrat o creştere cu 0,1% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent.

Analizând cei 4 ani luati ca referinţă putem spune ca în aceasta perioada în Filipine cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamică descrescătoare. În anul 2001 reprezentând 8,5% în totalul cheltuielilor publice iar în 2004 reprezentând 6,0% în totalul cheltuielilor publice.

În Thailanda în anul 2001 cheltuielile publice cu destinaţie socială au reprezentat 1,1% din PIB şi 8,7% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat o creştere cu 0,1% din PIB şi o scădere cu 1,7% în totalul cheltuielilor publice faţă în anul precedent. În anul următor s-a înregistrat o creştere a acestora cu 0,5% din PIB şi cu 2,1% în totalul cheltuielilor publice decât în anul 2002. În anul 2004 cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat o creştere cu 0,2% din PIB şi cu 3,9% în totalul cheltuielilor publice faţă de anul precedent. În anul 2005 cheltuielile publice cu destinaţie socială au scazut cu 0,4% din PIB şi cu 5,3% în totalul cheltuielilor publice faţă în anul 2004.

Am putea spune ca în cei 5 ani luati în calcul în Thailanda cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut un trend crescător. În anul 2001 reprezentând 1,1% din PIB iar în 2005 reprezentând 1,6% din PIB. În 2001 au avut o pondere de 8,7% în totalul cheltuielilor publice iar în 2004 de 13,0%.

În Romania în anul 2001 cheltuielile publice cu caracter social au reprezentat 10,2% din PIB şi 40,5% în totalul cheltuielilor publice. În anul 2002 aceste cheltuieli au înregistrat o scădere cu 1,4% din PIB şi cu 4,8% în totalul cheltuielilor publice decât în anul precedent. În anul 2004 cheltuielile publice cu destinaţie socială au înregistrat o creştere cu 1,1% din PIB faţă

2

de anul 2002. În anul 2005 cheltuielile publice cu destinaţie socială au scăzut cu 0,1% din PIB faţă de anul precedent.

Analizând în ansamblu cei 5 ani luati ca referinţă putem spune ca în Romania cheltuielile publice cu destinaţie socială au avut o dinamică descrescătoare. În anul 2001 reprezentând 10,2% din PIB iar în 2005 reprezentand 9,8% din PIB.

Luând în considerare toate ţările analizate putem spune ca ţările dezvoltate economic aloca mai mult pentru cheltuielile publice cu destinaţie socială decât tarile în curs de dezvoltare. De asemenea putem spune ca cheltuielile cu caracter social au urmat o dimanica crescătoare atât în marime absolută cât şi relativă în cei 5 ani luaţi în calcul .

2

3. EVOLUŢIA SISTEMULUI ROMÂNESC DE PROTECŢIE SOCIALĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE PÂNĂ ÎN ANUL 1990

Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecţie în Dreptul Roman, remarcăm apariţia primelor forme de asistenţă socială în secolele XIII şi XIV, când în jurul mănăstirilor au fost construite aşezăminte de asistenţă socială pentru săraci, bătrâni şi bolnavi.Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului XIX şi s-au referit la măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele forme căpătând denumirea de securitate socială.

Ca element de drept international, Organizatia Internaţională a Muncii a adoptat în anul 1952 ( Convenţia nr. 102 ) termenul de "securitate socială" cuprinzând ca elemente complementare asigurările sociale şi asistenţa socială.

Ca şi alte sisteme de protecţie socială naţionale, cel din România s-a constituit treptat începând cu primele decenii ale acestui secol, când au fost instituite primele măsuri legislative. Sistemul a fost îmbogaţit, perfecţionat şi reformat oarecum în pas cu evoluţiile în domeniu din ţările dezvoltate, sub influenţa germană şi franceză, în principal. Cu unele particularităţi, o asemenea evoluţie a avut loc şi în anii regimului comunist. România a ieşit din acest regim cu un sistem de protecţie socială care prin construcţia sa poate fi apreciat ca modern. Cu excepţia unor scheme pentru protecţia şomerilor şi săracilor, sistemul românesc cuprindea toate celelalte componente de protecţie a şomerilor, cu unele scheme complementare de protecţie a persoanelor handicapate, a veteranilor de război şi a persoanelor care în vechiul regim au suferit diverse forme de persecuţie politică, precum şi cu recent instituita schemă a ajutorului social, o forma a venitului minim garantat.

În concertul naţiunilor, România nu a avut o poziţie distinctă de a celorlalte state în privinţa drepturilor de asigurări sociale şi protecţie socială.

Încă din secolul al XIX-lea au existat diferite încercări de aplicare a unor prevederi privind asigurările sociale, dar având un sistem limitat de prestaţii şi un grad de acoperire redus.

Istoric, se poate vorbi despre o periodizare în dezvoltarea sistemului de protecţie socială şi asigurări sociale înainte de anul 1990, şi anume:

perioada care începe în a doua jumatate a secolului al XIX-lea şi continuă până în anul 1912;

perioada 1912-1948; perioada 1949-1989.

2

Prima perioadă

În prima perioadă al cărei inceput se află pe la jumătatea secolului al XIX-lea nu se poate vorbi, practic, despre un sistem de protecţie socială şi asigurări sociale. Sub diverse denumiri (cutia milei în Muntenia şi Moldova lăzile frăţiei, lăzile miniere în Transilvania şi Banat) s-au construit fonduri de întrajutorare pe lânga breslele meseriaşilor la care se apela pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoi. Fondurile proveneau din contribuţii ale meseriaşilor şi, uneori, ale patronatului sau din caritate publică. În orice caz, ele se dovedeau a fi insuficiente pentru a asigura o veritabilă protecţie socială. Era vorba mai degrabă de caritate, decât de protecţie.

Alături de aceste structuri au apărut diverse uniuni profesionale, cooperaţii ale meştesugarilor, case de ajutor, aşa cum sunt:

Asociaţia de ajutor de boală, înmormântare şi ajutor de călătorie a tipografilor din Braşov (1846);

Casa comună de ajutor de boală şi călătorie a tipografilor din Timişoara (1851); Casa de prevedere a lucrătorilor tipografi din Bucureşti (1858), care avea drept scop

acordarea de împrumuturi – ajutoare, lucrătorilor în cazul lipsei de lucru, acordarea unei pensii viagere de bătrâneţe şi a ajutoarelor de înmormântare.De asemenea, în această perioadă au existat unele încercări de aplicare a unor măsuri de

asigurări sociale fără însă, a avea un caracter generalizator.

În acest sens, în anul 1873 s-a elaborat un proiect de lege care stipula, între altele, înfiinţarea pe lângă bresle a unor case de ajutor prin care să fie asiguraţi meseriaşii şi familiile acestora pentru cazurile de incapacitate de muncă şi deces.

În anul 1881, a fost emis un alt proiect de lege – legea Carp, după numele iniţiatorului său, care preconiza calificarea profesională a meseriaşilor români din bresle şi înfiinţarea unor case de ajutor mutual pe lânga acestea. Fondurile acestora urmau să se constituie din contribuţia de 4% aplicată asupra salariului muncitorilor.

În anul 1895, este promulgată legea minelor, în a cărui aplicare este elaborat regulamentul de protecţie minieră. Între altele, acestea reglementau condiţiile de exploatare a minelor şi munca în subteran şi includeau măsuri de ocrotire a sănătăţii muncitorilor şi de prevenire a accidentelor miniere.

În Transilvania în anul 1907 a fost adoptată legea XIX care prevedea obligativitatea asigurării muncitorilor pentru cazuri de boală şi accidente. În 1911 legea a fost amendată, incluzând măsuri de limitare a timpului de muncă şi interzicerea muncii pe timp de noapte a femeilor.

Tot în direcţia protecţiei sociale a lucrătorilor în 1910 a fost votata Legea sanitară care impunea în sarcina patronilor măsuri de salubritate a întreprinderilor, obligaţia de a informa autorităţile asupra accidentelor de muncă şi a cazurilor de intoxicaţii din întreprinderi. În fine,

2

legea conţinea dispoziţii referitoare la înfiinţarea caselor de bolnavi şi ajutor, ale căror fonduri erau constituite din contribuţia egală a patronilor şi a muncitorilor.

Perioada 1912-1948

În anul 1912 s-a adoptat Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, care prevedea principiul obligativităţii asigurării şi acordarea de ajutoare pentru cazurile de accidente, boală, maternitate precum şi pensie pentru invaliditate şi bătrâneţe. Legea din 1912 consfinţeşte crearea sistemului românesc de asigurări sociale.

În anul 1919, în Transilvania a mai rămas în funcţiune numai Casa Centrala pentru Asigurări Sociale, cu sediul la Cluj, care avea în subordine case cercuale teritoriale sau profesionale.

În aprilie 1920 s-a înfiinţat Ministerul Muncii a cărui principală sarcină era aceea de elaborare şi aplicare a normelor referitoare la organizarea muncii şi la înfăptuirea asigurărilor sociale.

În 1923 au fost adoptate câteva legi care au sporit drepturile de protecţie socială şi asigurări sociale ale muncitorilor şi familiilor acestora. Sunt de reţinut:

Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale; Legea referitoare la ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor şi la durata zilei de

muncă;Ultimul act normativ stabilea vârsta de admitere în întreprinderile industriale la 14 ani,

interzicea munca de noapte a tinerilor sub 18 ani, iar pentru femei prevedea un concediu postnatal de şase saptămâni, plătibil din fondurile asigurărilor sociale.

În 1929 s-a prevazut pentru prima dată dreptul la concediul de odihnă anual şi acordarea dreptului de preaviz pentru cei care urmau să fie disponibilizaţi.

Lichidarea deosebirilor existente între sistemele de asigurări sociale din provinciile istorice româneşti a fost realizată în anul 1933, cand s-a adoptat Legea pentru modificarea asigurărilor sociale.

În anul 1938 a fost adoptată o nouă lege a asigurărilor sociale care avea la bază aceleasi prncipii ca şi legea din 1933, dar aducea unele modificări în ceea ce priveşte acordarea ajutoarelor de boală, trimiterea la odihnă şi tratament a muncitorilor.

După cel de-al doilea război mondial au fost aduse mai multe transformări domeniului protecţiei sociale şi asigurărilor sociale. Astfel, în 1944 a fost înfiinţat Ministerul Asigurărilor Sociale, iar în noiembrie 1945 au fost abrogate prevederile actelor normative de protecţie sociala care conţineau diferite forme de discriminare.

2

Lărgirea drepturilor de asigurări sociale a impus în această perioadă subvenţionarea puternică din bugetul general al statului, contribuţiile mobilizate prin asigurările sociale dovedindu-se insuficiente.

Perioada 1949-1989

Debutul acestei perioade este consemnat chiar la 1 ianuarie 1949, când intră în vigoare Legea nr. 10 privind organizarea asigurărilor sociale asupra tuturor categoriilor de salariaţi. În esenţă, prin respectiva lege s-au realizat:

Întinderea protecţiei sociale asupra tuturor categoriilor de salariaţi; Acordarea asistenţei medicale gratuite pentru muncitori şi membrii familiilor acestora; Reglementarea dreptului la pensie pe o bază unică, la vârsta de 60 ani pentru bărbaţi şi 55

de ani pentru femei; Acordarea pensiei pentru pierderea susţinătorului; Acordarea de ajutoare de boală şi accidente; Trimiterea în staţiuni de odihnă şi tratament a salariaţilor.

În anii următori au mai fost aduse modificări şi completări sistemului protecţiei sociale şi asigurării sociale.

În anul 1966 a fost adoptată Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară prin care se stipula:

stabilitatea salariaţilor în aceeaşi unitate prin aplicarea unor sporuri de pensie pentru continuitate în muncă;

încadrarea salariaţilor pe trei grupe de muncă; desfiinţarea sistemului de plafonare a pensiilor; instituirea pensiei suplimentare.

Este de semnalat adoptarea Legii nr.3 din 1977 privind pensiile de asigurări sociale şi drepturile de asistenţă socială, fiind valabilă până în 2001.

În acelaşi an a fost adoptată Legea nr.4 care conţinea prevederi referitoare la drepturile de asigurări sociale ale agricultorilor şi asistenţă socială pentru agricultori.

În concluzie, alături de părţile forte existau şi părţi slabe majore (uneori părţi opuse ale aceleaşi medalii):

productivitatea muncii era scazută; salariile nu erau corelate cu productivitatea, de aici decurgând o serie de consecinţe

negative; abordarea şomajului era deficitară; sistemul de negociere a salariilor contribuia la sporirea presiunilor inflaţioniste; angajarea în muncă se concentra în mod excesiv asupra industriei şi a agriculturii; migrarea pe plan internaţional era foarte limitată.

2

4. EVOLUŢIA SISTEMULUI ROMÂNESC DE ASIGURĂRI SOCIALE DUPĂ 1990

România a pornit în decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situaţii (deşi iniţial s-a crezut contrariul, având în vedere faptul că se plătise datoria externă), fiind încă din acel moment plasată destul de mult în urma ţărilor din zona Europei Centrale. Luând în considerare factorul timp (reformele începuseră, de exemplu, cu câţiva ani înainte în Polonia sau Ungaria), criteriile economice şi cele politice sau unele elemente primare de cultură managerială şi mentalitate civică, România se prezenta cu handicapuri importante.

Primul fenomen social nou apărut în zona ex-comunistă a fost şomajul. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o creştere continuă în anii următori, 10,9% în 1994 şi 11,6% în 1998 (Bussiness Central Europe, The Annual 1998/1999), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt (Cea mai mare parte a şomerilor proveneau din industria grea, aflată la începutul unui lung declin). În 2007, rata şomajului a fost de 6,4%..

Un alt fenomen social al anilor ’90 a fost subţierea segmentului activ al populaţiei (deflaţie socială), respectiv creşterea accelerată a numărului de pensionari şi asistaţi social. În afara intrărilor în şomaj, pensionarea timpurie, la cerere (deci, înaintea limitei de vârstă) a fost abuziv utilizată ca alternativă la şomaj în perioada anilor ’90, iar efectele secundare ale acestei politici se fac simţite în bugetul asigurărilor sociale. Într-adevăr, se poate spune că cei aproximativ 6 milioane de pensionari, la care adăugăm 1,5 milioane de şomeri (plus o încărcătură socială naturală de aproximativ 5 milioane de copii şi tineri cuprinşi în diverse forme de învăţământ) reprezintă prea mult pentru o economie care produce din ce în ce mai puţin. În 1998, numărul pensionarilor îl depăşise deja pe cel al salariaţilor, iar tendinţa a continuat să se manifeste, ceea ce explică în parte dificultăţile majore ale sistemelor de asigurări sociale.

Deteriorarea indicatorilor demografici şi ai stării de sănătate publică au ca substrat principal scăderea veniturilor populaţiei, la care se pot adăuga carenţele educaţionale şi lipsa de organizare a serviciilor de profil. Dacă, de exemplu, scăderea populaţiei României în ultimul deceniu nu este neapărat un fenomen îngrijorător şi nici unic în Europa, în schimb nivele ridicate ale mortalităţii infantile şi materne ne plasează pe ultimele poziţii de pe continent. Departe de media europeană este şi speranţa de viaţă în România: expectanţa la naştere este de numai 69 de ani comparativ cu media de 77 de ani din UE. Tot aici trebuie menţionat procesul de îmbătrânire a populaţiei. Astfel, prin reducerea treptată a natalităţii şi creşterea ponderii populaţiei vârstnice, asociate cu politica de pensionare timpurie, s-a produs inversarea raportului de dependenţă demografică, adică îngustarea segmentului de dependenţi tineri în raport cu populaţia activă, şi îngroşarea segmentului vărstnicilor dependenţi de veniturile populaţiei active.

2

Mai menţionăm în finalul prezentării contextului general al socialului autohton al anilor ’90, elementul de referinţă poate cel mai important pentru înţelegerea premiselor sub care a debutat reforma în România: mentalitatea centralist-etatistă, atât la nivelul populaţiei, cât şi la nivelul noilor elite politice.

Pe scurt, această cultură etatistă ascundea în sine convingerea românilor că statul e dator să le asigure bunăstarea (garantarea locului de muncă, creşterea salariilor, gratuităţi în sănătate, învăţământ, cultură, continuând cu burse, bilete gratuite în staţiuni, reduceri la transport, locuinţe, etc...), dar să faciliteze în acelaşi timp şi apariţia avantajelor sistemului capitalist. Dorinţa de mai bine în România se confunda, deci, cu aşteptarea ca statul să dea mai mult oamenilor şi să rezolve problemele financiare şi socio-profesionale apărute ca urmare a suprimării vechilor mecanisme de centralizare şi planificare.

O primă etapă a politicii sociale postdecembriste a constituit-o perioada reparatorie sau a creşterii cheltuielilor publice, caracterizată prin următoarele măsuri:

- restituirea cetăţenilor contribuabili a faimoaselor părţi sociale (ceea ce a insemnat la începutul lui 1990 o creştere relativă şi temporară a consumului, banii fiind cheltuiţi în câteva luni, iar la nivel naţional risipirea unei sume de ordinul a câtorva zeci de milioane de dolari, ceea ce a echivalat cu imposibilitatea consolidării bugetului de asigurări sociale);

- reducerea săptămânii de lucru- înmulţirea sărbătorilor oficiale- interzicerea orelor peste program nesalarizate sau fără acordul angajatului- sistarea exportului de produse alimentare şi creşterea continuă a importurilor finanţate din

surse publice- anularea sistemului de salarizare în funcţie de nivelul producţiei (mult blamatul acord

global)- acordarea de beneficii şi sporuri salariale fără acoperire economică- instituirea unor drepturi şi facilităţi privind anumite categorii sociale, etc

Toate aceste măsuri, justificate sau nu, au avut un efect concertat: epuizarea în scurt timp a resurselor existente şi anularea şanselor de reluare a creşterii economice.

O a doua etapă în evoluţia politicii sociale – etapa compensatorie sau etapa indexărilor - începea în toamna anului 1990 şi avea să dureze până la sfârşitul deceniului (1997-1998), când încep să apară primele măsuri de reformă reală a sistemului securităţii sociale. Ea s-a caracterizat în principal prin măsuri paleative sau de contra-balansare a costurilor sectorului economic. Politica socială a acestei lungi perioade, privită ca o remorcă a politicilor economice, a avut un rol secundar în transformarea societăţii româneşti, revenindu-i în fapt doar misiunea de a face mai suportabile suferinţele tranziţiei. Din acest motiv, principala formă de expresie a politicii sociale în perioada menţionată a fost indexarea veniturilor în funcţie de rata inflaţiei şi de creşterea preţurilor. Acordarea unor compensaţii modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, în

2

condiţiile unei inflaţii galopante, nu au avut darul de a mulţumi populaţia, a cărei putere cu cumpărare se deteriora continuu.

În această perioada s-au adoptat o serie de legi cu caracter social semnificativ, însă, majoritatea s-au dovedit destul de repede ineficiente şi multe dintre ele au fost ulterior modificate: în 1991 – a fost reglementat juridic şomajul, după o nerecunoaştere oficială de aproximativ jumătate de secol; a urmat Legea privind contractul colectiv de muncă, Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi au încercat să creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranziţiei, însă, în pofida abordării de principiu a unor teme sociale esenţiale, fondul sistemului de protecţie socială din România a rămas multă vreme neschimbat.

O a treia etapă în evoluţia politicii sociale – etapa reformelor esenţiale – a început după schimbarea conducerii politice, noiembrie 1996. Sensul major al schimbării a fost perceput atunci ca fiind legat de accelararea reformelor economice, combaterea corupţiei şi intensificarea eforturilor de reconstrucţie a imaginii externe. În privinţa politicii sociale, programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, vizând însăşi arhitectura securităţii sociale în contextul compatibilizării cu standardele comunitare: reforma sistemului de asigurări sociale, cu accent pe introducerea asigurărilor de sănătate şi pe eficientizarea sistemului de pensii, reformularea politicii privind utilizarea forţei de lucru, prin acordarea unor facilitîţi la crearea unor noi locuri de muncă, atragerea de investiţii şi stabilizarea şomajului în jurul valorii de 5-6%, reforma sistemului de salarizare a personaului bugetar, prin introducerea salarizării diferenţiate (în funţia de performanţe), elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesională (vizând muncitorii din ramurile industriale neperformante, supuse unor masive restructurări), promovarea legii privind tichetele de masă etc.

Prima din legile de referinţă ale reformei sociale a fost Legea asigurărilor sociale de sănătate, legea 145/1997; intenţia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurărilor de sănătate de tip german (modelul numit Bismark), în condiţiile în care acesta a funcţionat în România şi în perioada premergătoare instaurării comunismului. Această lege a definit instituţia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-şi alege medicul de familie şi a precizat mecanismul de finanţare a serviciilor medicale: contribuţii ale angajatului, ale angajatorului (câte 7% fiecare) şi ale statului.

Ajutorul de şomaj, reglementat prin Legea nr 1/1991 se acordă pe o perioadă de 270 de zile, urmat fiind de o alocaţie de sprijin – restrictivă şi diminuată – pentru cei care rămân fără loc de muncă, acordată pentru încă 18 luni. În afara ajutorului de şomaj, o faimoasă ordonanţă de urgenţă adoptată în 1997 îşi propunea să sprijine restructurarea accelerată a industriilor neperformante, prevăzând acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate), pentru muncitorii disponibilizaţi. Măsura, în afara faptului că a irosit câteva sute de miliarde de lei, nu a avut nici pe departe efectul scontat. Doar un procent infim din beneficiarii acestor compensaţii au făcut investiţii ori şi-au găsit un alt loc de muncă, cei mai mulţi

2

consumându-şi banii şi ajungând fără nici un venit. În privinţa politicii locurilor de muncă, rămâne de văzut ce efect concret vor avea programele Agenţiei Naţionale pentru Ocupare şi Formare Profesională, constituită în 1998.

Reconstrucţia subsistemului de pensii, au reprezentat alături de cele deja lansate în administraţie, sănătate şi învăţământ, piatra de încercare a restructurării politicilor publice din România, având în vedere numărul în continuă creştere al pensionarilor, nivelul mediu redus al pensiilor, dar şi discrepanţele imense între pensiile noi şi cele vechi. În toamna anului 1999 este lansată cu mari dificultăţi recalcularea şi actualizarea pensiilor, însă sărăcia bugetului de asigurări a atenuat drastic intenţia generoasă a Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, făcând ca recorelarea să aibă un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai săraci dintre români. Tot în acelaşi an, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a trimis la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care s-a concretizat în legea 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Prevederile Legii 19/2000 sunt legate de:

- creşterea semnificativă a numărului de contribuabili;- creşterea treptată a vârstelor de pensionare atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei (de la 57

la 60 de ani pentru femei şi de la 62 la 65 de ani pentru bărbaţi), precum şi a stagiului minim de cotizare (de la 10 la 15 ani);

- îmbunătăţirea criteriilor de eligibilitate pentru pensii;- schimbarea formulei de calcul a pensiilor.

În lege este prevăzut un sistem unic de pensii, garantat de către stat şi bazat pe principiul redistribuirii, care integrează toate sistemele independente de pensii din România (sistemul de pensii pentru agricultori, sistemul de pensii al cultelor religioase, sistemul de pensii al Uniunii Artiştilor Plastici, etc), excepţie făcând militarii şi avocaţii.

Acest sistem public de pensii este doar unul din pilonii sistemului românesc de asigurări de pensii şi alte prestaţii asimilate (Pilonul I).

Legea privind fondurile de pensii administrate privat (Pilonul II) a intrat în vigoare la 1 iulie 2006, iar colectarea contribuţiilor de la participanţi a început la 1 ianuarie 2008. Sub incidenţa acestei legi se află toate persoanele de până la 35 de ani care devin pentru prima dată asiguraţi obligatoriu şi contribuie la sistemul public de pensii. La fondul privat de pensii mai pot adera persoanele de până la 45 de ani. Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii şi se deduce din venitul brut. Baza de calcul, reţinerea şi termenele de plată a contribuţiei la fondul de pensii sunt aceleaşi cu cele stabilite pentru contribuţia de asigurări sociale. La momentul începerii activităţii de colectare cuantumul contribuţiei este de 2% din baza de calcul, iar în termen de 8 ani de la începerea colectării, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte

2

procentuale pe an, începand cu data de 1 ianuarie a fiecarui an. Participantul are dreptul la o pensie privată de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă în sistemul public.

În ceea ce priveşte gestionarea şi administrarea bugetului asigurărilor sociale de stat, până în 1991 acesta a fost parte component a bugetului de stat; din acest an există un buget independent administrat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (actualmente Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse).

În concluzie, perioada 1990-2000 în domeniul asigurărilor sociale s-a caracterizat prin introducerea unor noi prestaţii, cât şi prin îmbunătăţirea celor existente, iar perioada care a urmat a marcat începutul reformelor în sistemul asigurărilor sociale.

2

Bibliografie

Şeulean, Victoria, Protecţie şi asigurări sociale, Editura Mirton, Timişoara, 2003Bistriceanu D. Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Editura Economică, Bucureşti, 2002Bistriceanu D. Gheorghe, Sistemul asigurărilor sociale din România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968Văcărel Iulian, Bercea Florin, Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, Ediţia a II-a, BucureştiGovernment Finance Statistics Yearbook, IMF, 2003Government Finance Statistics Yearbook, IMF, 2004Government Finance Statistics Yearbook, IMF, 2005Government Finance Statistics Yearbook, IMF, 2006www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/somaj_07.pdfwww.mmuncii.ro/ro/idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/ValentinNaumescuwww.imf.org/external/index.htmwww.wikipedia.rowww.insse.rowww.eurostat.ro