GRUPUL ŞCOLAR FORESTIER

CARANSEBEŞ

TEMA proiectului:

PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR

EXAMEN DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR

PROFESIONALE - NIVEL 3+

Îndrumător de proiect VULPEŞ IOANACandidat RAIESCU IONClasa ANUL II POSTLICEALĂRuta de pregătire profesională DirectăForma de învăţământ Zi Profil/ domeniu SilvivulturăCalificarea profesională Tehnician silvicAnul absolvirii 2011

CUPRINS

ARGUMENT

Potrivit accepţiunii IUFRO1, „amenajarea pădurilor este procesul de adoptare a deciziilor

pe termen mediu (10-20 ani) la nivelul unei unităţi de producţie forestieră, pe baza obiectivelor

pe termen lung şi a datelor ce descriu pădurea la un moment dat”. În literatura forestieră

românească, amenajarea pădurilor a fost definită drept ştiinţa şi practica organizării pădurilor în

conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1967). Aşadar, scopul amenajării

pădurilor este unul de organizare a bio-producţiei forestiere, nu de conducere efectivă a

activităţilor presupuse de organizarea producţiei.

Termenul „amenajarea pădurilor” provine din limba franceză (aménagement forestiere),

corespondentul german fiind Forsteinrichtung. În literatura anglo-saxonă, corespondentul cel

mai potrivit este forest management planning, ce se confundă deseori cu forest management, a

cărui denotaţie este aceea de management propriu-zis, care, potrivit IUFRO înseamnă „aplicarea

în practică a principiilor biologice, economice, sociale şi politice în vederea regenerării,

utilizării şi conservării pădurilor, astfel încât să fie îndeplinite scopurile şi obiectivele stabilite,

păstrând productivitatea pădurilor”. Chiar dacă se doreşte şi este bine-venită o delimitare clară

între cele două activităţi, o serie de interferenţe sunt inevitabile, deoarece amenajarea, potrivit

etimologiei franceze înseamnă organizarea producţiei, pe când termenul management, de

origine engleză, înseamnă conducerea activităţii.

Ca activitate integrată într-un sistem economic şi administrativ, amenajarea pădurilor este

o activitate de proiectare tehnologică, specifică silviculturii, prin care sunt transpuse în practică,

la un moment dat, cele mai bune practici silviculturale. Un concept cheie în terminologia

amenajării pădurilor este cel de obiectiv. Obiectivul este o condiţie sau stare dezirabilă, pentru

realizarea căreia sunt consumate mai multe resurse, între care cea mai importantă este timpul

(Nute et al., 2000). Obiectivele generale ale amenajării pădurilor sunt următoarele:

normalizarea structurii şi mărimii fondului de producţie;

asigurarea concordanţei dintre structura fondului de producţie şi funcţiile atribuite

pădurii;1 Uniunea Internaţională a Organizaţiilor de Cercetări Forestiere.

2

transferul tehnologic al unor rezultate ale cercetărilor şi studiilor aplicative, în măsura în

care acestea s-au finalizat prin îndrumări sau normative tehnice relevante din punct de

vedere al efectelor asupra organizării bio-producţiei forestiere sau conservării

ecofondului şi genofondului forestier.

Principalele mijloace prin care se asigură realizarea acestor obiective sunt, la rândul, lor,

următoarele:

asigurarea continuităţii recoltelor de lemn;

planificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor şi a celor de regenerare;

evidenţa suprafeţei fondului forestier.

Spre deosebire de toate celelalte ecosisteme terestre cultivate (culturile agricole, în general)

pădurea se caracterizează printr-un ciclu natural de producţie mult mai mare, fapt ce face

necesară o distincţie clară între deciziile strategice (pe termen lung), tactice (pe termen mediu)

şi operative (pe termen scurt).

Prin amenajament se iau decizii pe termen mediu (decizii tactice), în concordanţă cu

obiectivele strategice, respectiv deciziile pe termen lung. Această corelare se realizează treptat,

prin parcurgerea unui proces descris în figura 1-1.

Amenajarea pădurilor este o sinteză a principalelor discipline forestiere, de la care preia

continuu tehnici şi metode ce ajută la o mai bună gestionare a ecosistemelor forestiere, precum şi

la fundamentarea adecvată a deciziilor tactice (pe termen mediu) şi strategice (pe termen lung).

CAPITOLUL I1.

Amenajarea pădurilor în România

Evoluţia disciplinei şi a activităţii propriu-zise de amenajare a pădurilor româneşti este strâns condiţionată de istoricul sistemului legislativ al gospodării pădurilor. În primul număr al Revistei Pădurilor, apărut în anul 1886, P.S. Antonescu-Remuşi spunea că „pădurile în exploatarea şi îngrijirea lor, trebuie să fie puse sub uricari reguli, sub orciari prevederi chemate a le asigura nu numai o regenerare sigură, o ameliorarea a masivelor, dar şi o producţie constantă, menită a satisface variatele şi multiplele cerinţe ce reclamă consumaţia”. Preocupări privind asigurarea continuităţii producţiei au existat încă din secolul XVIII când, în Moldova, Domnitorul Alexandu Moruzi a oprit tăierea pădurilor fără „nici o socoteală”. Un caracter mai apropiat de amenajamentul actual îl are „Pravila lui Mihail Sturza pentru curăţirea pădurilor de pe moşiile mănăstireşti şi altele” apărută în 1843. Prin această pravilă se prevăd, pentru pădurile din Moldova, primele elemente de

3

reglementare a procesului de producţie: astfel, pentru pădurile de stejar şi brad, se prevăd 80 parchete anuale, iar pentru alte soiri de lemn, 40 de parchete anuale. Sunt primele reglementări explicite privind amenajarea pădurilor – detalii privind această primă metodă de amenajare vor fi prezentate în capitolul şapte.

În Muntenia, cam în aceeaşi perioadă, apar reglementări similare: hrisovul lui Mihai Şuţu din 1785, împarte pădurile în dumbrăvi – păzite de locuitori şi din care aceştia pot lua lemne fără învoirea stăpânului – în păduri de ghindă – păduri din care se scot numai uscăturile şi păduri neroditoare, din care lemnul poate fi exploatat fără restricţii. În 1847 se va adopta şi aici un hrisov asemănător celui adoptat în Moldova, dar cu o prevedere de altă natură: se stabileşte doar numărul rezervelor la pogon,respectiv 40.

În Banat, prin „Regulamentul forestier grăniceresc” adoptat în anul 1788 se prevedea împărţirea fondului de producţie în păduri oprite şi păduri libere, cele din ultima categorie fiind împărţite în parchete anuale, menite să asigure continuitatea producţiei. În 1807 s-a promulgat codul grăniceresc ce prevedea împărţirea pădurilor în parchete şi păstrarea unui număr de 16-20 seminceri la jugărul cadastral precum şi efectuarea de plantaţii şi însămânţări în locurile neregenerate. În 1839 a apărut o reglementare similară unor normative tehnice de amenajare, ce prevedea, ca etapă obligatorie şi premergătoare planificării, şi descrierea condiţiilor naturale şi economice în care sunt gospodărite pădurile. Pădurile grănicereşti din Orlat şi Năsăud erau supuse aceloraşi dispoziţii ca şi cele din Banat, conform ordonanţei forestiere din 1781.

În Vechiul Regat, Codul silvic din 1881 cuprinde următoarele dispoziţii referitoare la amenajarea pădurilor:

art. 4) Pădurile supuse regimului silvic nu se vor exploata decât după un amenajament făcut de o comisie specială şi aprobat prin decret regesc, comisie care trebuie să fie compusă din cel puţin trei agenţi silvici direcţi ai statului numiţi de Administraţia Domeniilor şi Pădurilor Statului”.

Art. 6. „Administraţia domeniilor statului va proceda la amenajarea pădurilor supuse regimului silvic, pentru ca cel mult în termen de 15 ani de la promulgarea acestei legi, să fie amenajate toate pădurile din această categorie. Pădurile supuse regimului silvic nu se vor mai putea da în exploatare decât dacă vor fi amenajate”.

Art. 11. „Sunt supuse regimului silvic, conform dispoziţiilor legii de faţă şi în ce priveşte amenajamentul, pădurile situate pe vârfurile şi coastele munţilor, pe dealurile regiunilor muntoase, precum şi pre acelea ce ar putea servi în acele regiuni muntoase ca apărare a căilor ferate i a şoselelor”.

Aşadar primul Cod Silvic face referire implicită la zonarea funcţională a pădurilor, chiar dacă aceasta va fi legiferată explicit mult mai târziu, în anul 1954, după ce în 1950, va fi fost adoptat planul naţional de electrificare a ţării (Ivănesc, 1972), plan ce prevedea şi consturirea unui sistem de hidrocentrale ce reclamau, la rândul lor crearea unor zone de protecţie hidrologică.

CAPITOLUL II2. PRINCIPIILE AMENAJARII PADURILOR

4

PRINCIPIILE AMENAJĂRII PĂDURILOR ŞI EVOLUŢIA LOR ISTORICĂ

„Mersul este o cădere neîncetat împiedicată” Francisc Reiner – profe-sor al Facultăţii de Medicină din Bucureşti în perioada interbelică

Continuitatea

În Europa Centrală primele reglementări – în sens generic - privind exploatarea pădurilor datează din Evul Mediu (secolele XI-XII). Potrivit

acestora, din timp în timp, de pe domeniile feudale se recoltau fie arbori individuali (control pe număr de arbori), fie se parcurgeau cu tăieri rase anumite suprafeţe de pădure (control pe suprafaţă), fie se recoltau anumite cantităţi de lemn (control pe volum). În această perioadă pădurile aveau un rol vital în economia comunităţilor, întrucât furnizau lemn pentru construcţii, hrană (carne de vânat, ciuperci, fructe) şi, mai ales, lemn pentru foc.

Începând cu secolul XV, explozia demografică a dus la dezvoltarea comerţului, urbanizare şi, în cele din urmă la prima revoluţie industrială, respectiv concentra-rea forţei de muncă prin trecerea la producţia manufacturieră la producţia de masă. Suprafaţa pădurilor s-a redus dramatic în zonele de câmpie, unde folosinţa foresti-eră a fost schimbată în folosinţă agricolă. Nici în zonele mai înalte, inadecvate altor folosinţe în afara celei forestiere pădurile nu au rămas neatinse, întrucât trebuiau să alimenteze cu lemn şi energie exploatarea altor resurse, precum cărbunele şi minereurile. Consecinţa a fost degradarea pronunţată a pădurilor prin aşa-numitul tratament „mittelwald”.

În sudul Europei, la mică altitudine, unde domină speciile de foioase, marile masive forestiere au fost fragmentate, iar regimul crângului a devenit dominant. Drept consecinţă, stresul climatic a crescut, fapt ce a condus la fenomene ciclice de uscare anormală a unor specii foarte valoroase, precum cvercineele (Alexe, 1985, 1986).

Ca reacţie la acest proces de diminuare a resurselor forestiere a apărut un domeniu profesional nou – silvicultura; mai întâi în Germania şi în Franţa. Motivaţia acestor preocupări a fost de la bun început una economică: asigurarea aprovizionării cu lemn, ce era la vremea respectivă2 unul dintre principalele materiale de construcţii, respectiv una dintre puţinele resurse energetice. În Germania, prima acţiune întreprinsă în acest sens a fost substituirea pădurilor degradate, rămase în urma exploatării pe alese a arborilor din pădurile virgine, cu plantaţii de molid, brad şi pin silvestru. Aşa s-a născut ceea ce se numeşte acum silvicultura pădurii cultivate, a cărei principală menire este producţia de lemn (lignicultura), pentru diverse utilizări.

Potrivit principiului continuităţii, prin planificarea amenajistică trebuie să se asigure recolte constante pe un orizont de timp infinit. Principiul continuităţii nu este specific doar amenajării pădurilor, ci tuturor activităţilor economice în care principalul mijloc de producţie este o populaţie biologică a cărei structură poate fi controlată într-un fel sau altul.

În definiţia dată prima dată principiului continuităţii de către Ludwig Hartig la 1785, se recunosc şi serviciile protective asigurate de vegetaţia forestieră: “Admi-nistraţiile silvice trebuie să reglementeze tăierile din păduri în aşa fel încât

2 Sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX.

5

generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin tot atâtea avantaje ca şi generaţia actuală”. Această formulare este cuprinzătoare dar şi vagă totodată, deoarece sintagma “cel puţin tot atâtea avantaje” nu spune nimic despre avantajele de care beneficiază generaţia actuală şi nici despre faptul că aceste avantaje – adică obiectivele spre care tinde gospodărirea pădurilor – se exclud reciproc în multe situaţii.

Obiectivele gestionării pădurilor se schimbă în timp, deoarece apar noi cerinţe din partea societăţii dar şi noi cunoştinţe referitoare la componentele ecosistemelor forestiere. Ca urmare, principiile de amenajare s-au cristalizat ca rezultante a două procese: exploatarea excesivă a resurselor forestiere şi cunoaşterea tot mai amănunţită a legităţilor ce guvernează creşterea arborilor şi a modului în care sunt structurate ecosistemele forestiere.

Odată cu apariţia modelului pădurii normale, adică a unei păduri în care clasele de vârstă sunt egal repartizate ca suprafaţă, continuitatea a fost definită doar aparent mai precis, ca fiind un echilibru între recoltele de lemn şi creşterea pădurii (R. Weber, citat de Rucăreanu, 1967). Spunem „aparent” deoarece acest echilibru nu mai este precizat din punct de vedere temporal: într-o perioadă se poate tăia mai mult, în alta mai puţin iar structura pe specii a ceea ce se recoltează poate fi diferită de structura pe specii a creşterii fondului de producţie. Datorită acestui fapt, unele specii cu valoare comercială ridicată la un moment dat au fost recoltate preferenţial, fapt ce a îngustat diversitatea speciilor şi, în final, a condus la declinul unor specii: este cazul bradului, stejarilor precum şi a multor specii tropicale.

Un alt punct de vedere, ce reflectă preocupările de ameliorare a componentelor biotopului dar şi renunţarea la ideea egalităţii recoltelor de lemn, este cel lansat de Karl Gayer (citat de Rucăreanu, 1967), potrivit căruia continuitatea este: “îngrijirea atentă şi continuă a forţelor naturale productive ale staţiunii şi punerea lor pe de-a-ntregul în slujba scopurilor noastre”. A fost un pas înainte, deoarece s-a recunoscut astfel cât de importantă este adecvarea intervenţiilor silviculturale la particularităţile ecosistemului, fără a renunţa însă raportul susţinut.

Dar pe măsură ce economia de piaţă şi-a cristalizat regulile de funcţionare şi continuitatea a căpătat alte interpretări: Christian Heyer (citat de Rucăreanu, 1967), fără a respinge obiectivele formulate de Hartig, a relaxat cumva sensul continuităţii propunând două căi principale:

creştere continuă şi exploatări anuale (continuitate strictă);

recolte anuale şi egale (continuitate cu raport susţinut);

recolte anuale inegale, dar recolte decenale egale;

creştere continuă şi exploatări intermitente (continuitate în sens larg).

Structura normală pe clase de vârstă depinde de mărimea ciclului de producţie care, la rândul lui, depinde de exploatabilitate3. Datorită acestei condiţionări logice, complexitatea structurală a pădurii cultivate s-a diminuat continuu, fapt ce atras după sine reducerea stabilităţii funcţionale a acesteia, din toate punctele de vedere, inclusiv cel productiv.

Astfel, la pădurile echiene de amestec (codru regulat) condiţia de optim, presupusă de exploatabilitate, poate fi îndeplinită pentru una sau două specii, nu pentru toate speciile existente într-un arboret; prin urmare, unele specii vor fi

3 Bazele de amenajare fac subiectul capitolului patru.

6

inevitabil eliminate în timp, deoarece selecţia pozitivă va fi orientată exclusiv spre favorizarea speciei principale, care este de regulă cea mai productivă.

De asemenea, dacă se adoptă vârste ale exploatabilităţii inferioare vârstei la care arborii fructifică abundent în masiv, regenerarea artificială se va impune de la sine – de aici tendinţa de a crea arborete pure. O asemenea structură orizontală reduce eficacitatea funcţională, din mai multe puncte de vedere: sistemul radicelar va asigura armătura de rezistenţă a solului pe o adâncime redusă, biodiversitatea, la orice nivel trofic, va fi şi ea redusă, iar efectul estetic al unei astfel de structuri este inferior oricărei păduri de amestec cu structură echienă sau ne-echienă.

Fridrich Judeich, primul promotor al rentabilităţii financiare, a renunţat la a se mai referi într-un fel sau altul la mărimea recoltelor anuale, subliniind că esenţiale sunt menţinerea folosinţei forestiere şi gospodărirea pădurilor potrivit principiului rentabilităţii. Raportul susţinut nu trebuie privit ca egalitate a recoltelor de la un an la altul, ci ca un raport cât mai puţin fluctuant între creşterea pădurii şi volumul recoltat din aceasta, astfel încât să se asigure rentablitatea gestionării pădurilor.

Continuitatea producţiei are şi o dimensiune socială, lemnul fiind una din materiile prime tradiţionale, de care a depins şi depinde în continuare dezvoltarea rurală.

Aşadar continuitatea recoltelor înseamnă şi păstrarea unor locuri de muncă. Bernetti (1990) a elaborat un model de programare lineară cu două funcţii obiectiv şi două seturi de restricţii tehnologice, utilizate alternativ. Funcţiile obiectiv au fost veniturile obţinute din valorificarea lemnului, respectiv valoarea estetică şi recreativă a pădurii, iar cele două seturi de restricţii au fost continuitatea recoltelor şi menţinerea locurilor de muncă. Comparând soluţiile de optim ale celor două probleme, autorul a obţinut o estimaţie a „costului la hectar” al menţinerii locurilor de muncă.

În virtutea principiului continuităţii s-a trecut treptat de la pădurea naturală la pădurea cultivată, deoarece cunoaşterea structurii celei dintâi este mult mai dificilă şi costisitoar. Pentru mult timp, nu s-a putut cunoaşte suficient de riguros structura pădurii normale şi modul în care aceasta reacţionează la diverse intervenţii, motiv pentru care nu se poate evalua calitatea deciziilor operative, ca mijloace de realizare a obiectivelor tactice.

Rentabilitatea

Noţiuni introductive

Mediul, în general, este un loc al conflictelor dintre valori şi grupuri de interese (Martinez-Alier et al, 1998). Obiectivele legate de biodiversitate, de peisaj, de serviciile furnizate direct de un factor de mediu sau un altul, de tradiţiile culturale şi istorice, sunt, în primul rând, generatoare de conflicte deoarece, în raport cu cerinţele societăţii, orice resursă naturală devine la un moment dat insuficientă. Din punct de vedere economic, folosinţa forestieră a terenului nu este perenă, imuabilă: folosinţa forestieră ea depinde, în egală măsură, atât de propria-i eficienţă economică, cât şi de eficienţa economică a oricărei folosinţe alternative – chiar dacă acest adevăr nu este totdeauna acceptat de silvicultori.

Venitul net produs de o suprafaţă de teren se numeşte rentă, după cum venitul net produs de o întreprindere se numeşte profit iar venitul net al unei angajat, ce-şi vinde propria-i forţă de muncă se numeşte salariu. Renta, ca şi concept, a apărut odată cu primele teorii economice.

7

În economie, prima teorie referitoare la alocarea optimă a folosinţelor fodului funciar a fost publicată de un moşier Johann Heinrich von Thünen (1783-1850), în primul volum al tratatul său de economie „Statul Izolat”, apărut în 1826. Ipotezele adoptate de von Thünen pentru a explica modul de alocare a diverselor folosinţe funciare sunt următoarele:

Oraşul – piaţa centrală – este localizat în centrul „statului izolat”;

„Statul izolat” este înconjurat de zone sălbatice, necunoscute (nu există schimb de bunuri cu alte comunităţi , adică statul se bazează pe o ecconmie agrară închisă);

terenul este perfect plan, fără nici o formă de relief care să inducă o variaţie a costuilor de producţie sau de desfacere;

condiţiile de sol şi de climă sunt uniforme;

nu există drumuri, fermierii transportându-şi produsele la piaţa centrală pe cel mai scurt drum posibil;

fermierii au un comportament raţional, de a-şi maximiza profitul.

Pornind de la aceste premise, von Thünen a definit patru zone circulare: prima, cea mai apropiată de piaţă, este aceea în care se produc legume şi este colectat laptele, deoarece transportul rapid al produselor alimentare perisabile este esenţial. Următoarea zonă este aceea a pădurilor ce produc lemn de foc şi de construcţii, după care urmează zona culturilor de cereale şi, în final, zona destinată păşunatului.

Potrivit acestui model, renta R ce se obţine de o suprafaţă de teren este dată de relaţia (2-):

(2-)

în care P reprezitnă producţia, în unităţi fizice (tone, m3 ), p – preţul de vânzare pe piaţa „centrală” adică în lcoalitatea de referinţă, c - costul unitar al producţiei, t – costul unitar al transportului iar d este distanţa de transport.

Ulterior, această teorie a fost dezvoltată de Wilhelm Launhardt, pionier al economie matematice (citat de Blaug, 1992). Acesta a dezvoltat, la mijlocul secolului XIX, aşa-numita teorie a inelelor, ce explică într-o manieră logică modul în care folosinţa funciară a unei anumite suprafeţe depinde de rentă, cost mediu de producţie, preţ de desfacere a produsului agricol, rată medie de încărcare şi distanţă faţă de piaţă.

Launhardt a presupus că, pe o suprafaţă uniformă, într-o regiune complet omogenă, se produc mai multe bunuri ce alimentează un singur punct de consum, plasat în centru zonei respective. Regiunea pe care se va produce un anumit bun va avea o formă circulară, cu raza z; dacă c este costul de producţie, f cheltuielile medii de transport, considerate constante p preţul dorit a fi realizat pe piaţa „centrală” atunci zona circulară pe care se va produce bunul respectiv va avea raza z ce satisface relaţia (2-):

8

( 2-)

Din relaţia 2- rezultă că z=(p-c)/f. Aşadar folosinţa optimă a terenurilor din jurul unei pieţe pe care se vând n produse va fi reprezentată de n cercuri concentrice, ale căror raze sunt date de distanţele critice la care un produs este mai rentabil decât celălalt.

Pornind de la modelul lui Launhardt, dacă se reprezintă grafic (figura 2-1) rentele medii anuale ale folosinţei agricole şi forestiere, pentru aceeaşi categorie de teren, în raport cu distanţa de transport până şi de la proxima localitate, se constată că există o distanţă critică de transport în funcţie de care, de-a lungul istoriei, oamenii au optat pentru una dintre cele două folosinţe: pentru zonele mai apropiate de localităţi, agricultura a adus rente anuale mai mari, pe când în zonele mai îndepărtate s-a preferat păstrarea pădurii, ce aduce rente periodice dar fără a fi necesare cheltuieli anuale de mărimea celor presupuse de folosinţa agricolă (pregătirea anuală a terenului, recoltarea anuală, combaterea dăunătorilor etc.).

Poziţia relativă a celor două funcţii reprezentate în figura 2-1 depinde de productivitatea muncii în cele două ramuri şi ratele medii ale profiturilor obţinute în cele două ramuri. Într-o economie dinamică, continuitatea producţiei de lemn nu poate fi asigurată dacă renta periodică a folosinţei forestiere nu creşte, întrucât

rentele anuale din folosinţa agricolă cresc mai repede, datorită progresului tehnic şi îndesirii reţelei de transport.

Aşadar, pe termen lung, nu poate fi asigurată continuitatea fără ameliorarea productivităţii şi fără un cadru legislativ ferm, care să protejeze folosinţa forestieră, indiferent de forma de proprietate. Un asemenea cadru este necesar dar nu şi suficient. Legislaţia forestieră se articulează în jurul codului silvic, a cărui actualizare se produce la intervale mari de timp, de regulă după schimbări majore în ale sistemului politic şi economic. În România primul cod silvic a fost adoptat în 1910,

Pentru a preveni posibilele influenţe negative pe care legislaţia - sau lipsa acesteia - le poate avea la un moment dat asupra folosinţei forestiere, silvicultorii au fost preocupaţi permanent de creşterea productivităţii muncii dar şi de creşterea capacităţii ecosistemelor forestiere de a produce lemn. Şi unul din aceste mijloace este ameliorarea productivităţii pădurilor prin:

înlocuirea speciilor slab productive cu specii mai productive – ţinând cont de compatibilitatea dintre cerinţele speciilor ce urmează a fi extinse în cultură şi condiţiile staţionale;

Figura 2-1 Modul în care renta forestieră şi renta agricolă determină distribuţia spaţială a celor două folosinţe

9

creşterea productivităţii unor specii de interes economic prin ameliorare genetică, rata internă de revenire putând creşte până la 14%, ca urmare a unor programe de ameliorare genetică (Porterfield et al., 1975);

conducerea arboretelor astfel încât să se amelioreze fie creşterea, fie calitatea masei lemnoase recoltată la exploatabilitate;

valorificarea superioară şi a altor resurse nelemnoase, precum fructele de pădure, ciupercile, vânatul.

Oriunde fondul forestier public şi privat este protejat printr-o lege organică, mecanismul descris în figura 2-1 încetează să funcţioneze, în sensul transformării folosinţei forestiere în folosinţă agricolă.

În numele rentabilităţii, mai toate ţările europene au promovat, la un moment dat, ample programe de extindere a speciilor repede crescătoare, în special a răşinoaselor în afara arealului, toate soldându-se, mai mult sau mai puţin, cu un eşec, în ciuda calculelor de eficienţă extrem de convingătoare pe care s-au bazat respectivele politici (Sabău, 1966; Marcu et al., 1974, 1980).

Creşterea unei păduri şi producţia acesteia nu înseamnă acelaşi lucru, deoarece arborii – purtătorii creşterii – sunt mijloace de producţie pe parcursul întregului ciclu şi doar la exploatabilitate devin produse. Prin urmare, printr-o planificare adecvată a tuturor lucrărilor – începând cu regenerarea şi încheind cu exploatarea – se poate influenţa în sens pozitiv creşterea, deci şi producţia. În virtutea principiului rentabilităţii, amenajistul poate:

modifica structura arboretelor naturale – promovând într-o măsură rezonabilă speciile repede crescătoare sau speciile valoroase din punct de vedere economic şi ecologic (laricele, paltinii, cireşul);

înlocui complet arboretele naturale cu cele artificiale, dacă cele din urmă sunt mai productive;

propune un anumit tip de lucrări de îngrijire şi un anumit sortiment-ţel, a cărui producţie trebuie să fie urmărită consecvent.

Fără principiul rentabilităţii, ce presupune un mai mare accent pe mijloacele tehnice de ameliorare a productivităţii pădurilor, continuitatea, în sensul definit de Hartig, nici nu ar fi putut fi respectată.

Preocupările de ameliorare a productivităţii speciilor au condus la stabilirea unor reguli privind transferul materialului genetic destinat regenerării artificiale a pădurilor. O bună perioadă de timp, motivaţia acestor reguli a fost strict economică: reducerea riscului de a compromite plantaţiile forestiere aducând variatăţi ce intră repede în vegetaţie pe staţiuni în care se produc îngheţuri târzii şi promovarea unor varietăţi mai productive sau mai rezistente la factori biotici sau abiotici. Dar în ultima vreme motivaţia controlului circulaţiei materialului reproductiv s-a schimbat, interesul fiind focalizat pe creşterea biodiversităţii intra şi interspecifice condiţionată, fireşte, de acelaşi control asupra riscului compromiterii culturilor forestiere în staţiunile extreme. Aşadar aceeaşi măsură – controlul circulaţiei materialului genetic destinat regenerării artificiale a pădurilor – a fost impusă la început în virtutea principiului rentabilităţii, devenind în ultimii ani şi un mijloc de amelioare a biodiversităţii.

Chiar dacă nu există o legătură directă, de tip cauză-efect, între cheltuielile făcute pentru gospodărirea pădurilor şi volumul producţiei de lemn, rentabilitatea măsurilor silviculturale trebuie urmărită până în punctul în care devine îndoielnică respectarea principiului continuităţii.

10

Deoarece există un mare decalaj de timp între momentul efectuării lucrărilor şi cel în care rezultatele economice ale acestora pot fi evaluate prin preţul de vânzare al produselor lemnoase, mijloacele tehnice de estimare a rentabilităţii sunt şi puţine, şi discutabile, dar aceste motive nu justifică subestimarea importanţei pe care o are în activitatea zilnică rentabilitatea, înţeleasă ca fiind capacitatea de a produce plus-valoare. Rentabilitatea poate fi exprimată prin unul din următorii indicatori:

valoarea prezentă netă a investiţiilor făcute prin crearea şi menţinerea vegetaţiei forestiere4;

rata internă de revenire;

renta anuală netă.

Valoarea prezentă netă a unui teren acoperit cu un arboret echien se determină cu ajutorul unei formule al cărei autor este Martin Faustmann (1849), primul economist ce a soluţionat într-o manieră unitară problema investiţiilor în silvicultură. Pentru a înţelege raţionamentul de la care a pornit sunt necesare câteva cunoştinţe de bază în ceea ce priveşte sistemul economiei de piaţă (ce nu se pot rezuma doar la câteva definiţii) şi reprezentarea grafică a echilibrului dintre cerere şi ofertă.

Începând din a doua jumătate a secolului XIX creşterea economică a depins tot mai mult de schimburile comerciale, de specializarea prin introducerea progresului tehnic dar şi de criteriile de eficienţă impuse de sistemul bancar. Toate modelele economice dezvoltate de atunci se bazează pe conceptul de piaţă perfectă, ce presupune ca:

preţul de vânzare cerut de orice vânzător să fie cunoscut de orice cumpărător;

toate preţurile produselor disponibile la un moment dat să se regleze aproape instantaneu – consecinţă firească a premisei anterioare;

oricine să poată împrumuta oricât, iar mărimea creditelor contractate la un moment dat să nu influenţeze rata dobânzii.

Corolarul celei de-a treia premise este că orice mijloc de producţie sau orice bun imobiliar poate fi utilizat drept garanţie pentru contractarea unui credit bancar. Prin urmare, orice bun trebuie să aibă o valoare prezentă maximă, pentru a putea fi utilizat drept garanţie la contractarea unui credit bancar cât mai mare.

Apariţia creditului ipotecar a produs o mutaţie de fond în modul de evaluare a terenurilor, indiferent de folosinţa acestora. Valoarea prezentă netă a terenului destinat folosinţei forestiere este relevantă doar punctual, pentru fiecare hectar de pădure.

Dacă se consideră un capital C depus în bancă cu dobânda p, în fiecare an se poate retrage o sumă egală cu R, pe o perioadă nelimitată de timp (capitalul iniţial nu se modifică). În acest caz, valoarea capitalului C ce aduce anual renta R este dată de relaţia (2-).

( 2-)

Dacă R se retrage la fiecare t ani, atunci valoarea rentei – periodice de data aceasta – se calculează ca diferenţă între capitalul acumulat Ct şi cel iniţial, C; Ct

este dat de relaţia (2-), iar renta periodică R de relaţia, adică ceea ce se câştigă în intervalul de timp t se calculează prin relaţia (2-).

4 Acest indicator se bazează pe ipoteza că folosinţa forestieră este opţională.

11

( 2-)

( 2-)

Aşadar, valoarea de capital a unui mijloc de producţie (C) ce aduce la fiecare „t” ani renta R este

( 2-).

Se observă, din relaţia (2-) că valoarea de capital C depinde nu doar de valoarea rentei R, ci şi de rata dobânzii, notată cu p – cu cât creşte rata dobânzii, la aceeaşi valoare a lui R¸ cu atât scade valoarea de capital. De asemenea, cu cât creşte intervalul de timp t după care apare renta R – adică un ciclu de producţie în sens economic – cu atât scade valoarea de capital.

Un arboret aduce doar rente periodice – odată cu răriturile comerciale şi exploatarea finală – dar gospodărirea lui presupune totuşi unele cheltuieli anuale, ce pot fi considerate rente anuale negative. Aşadar renta periodică R este compusă din venitul la exploatabilitate, plus veniturile anterioare acesteia, aduse de răriturile comerciale.

Pentru a face comparabile veniturile sau cheltuielile ce apar la anumite intervale de timp este nevoie ca acestea să fie capitalizate de perioada de timp respectivă. Aşadar, renta la exploatabilitate este dată de formula ( 2-):

( 2-)

în care E este venitul la exploatabilitate (momentul zero), este venitul din a „i”-a răritură făcută făcut în anul t al ciclului r, p este rata dobânzii, c este costul anual al întreţinerii arboretului (include cheltuielile medii anuale cu paza şi protecţia) iar C este costul regenerării la fiecare r ani a acestuia.

Includerea în membrul drept al relaţiei ( 2-) a costului regenerării semnifică faptul că după fiecare ciclu de producţie menţinerea folosinţei forestiere şi a aceloraşi specii în compoziţia arboretului sunt opţiuni ale celui ce deţine pădurea. Dacă menţinerea folosinţei forestiere este obligatorie, atunci din veniturile la exploatabilitate trebuie scăzute cheltuielile de regenerare.

Combinând relaţiile (2-) şi ( 2-) rezultă bine-cunoscuta formulă a lui Faustmann, potrivit căreia valoarea prezentă netă VPN (valoarea de capital) a unui hectar de pădure este dată de relaţia (2-), în care, la numărător apar toate veniturile şi cheltuielile periodice, actualizate în funcţie de ciclul de producţie şi rata dobânzii, iar la numitor numai ciclul de producţie şi rata dobânzii.

( 2-)

Pentru silvicultură, adoptarea VPN ca indicator sintetic al eficienţei a însemnat promovarea speciilor repede crescătoare, indiferent de valoarea ecologică şi economică5 a speciilor pe care acestea le-au înlocuit.

5 Speciile încet crescătoare, ce produc lemn cu mare valoare economică la vârste înaintate sunt defavorizate din punct de vedere al rentabilităţii financiare în raport cu speciile repede crescătoare, chiar la rate ale dobânzii de 2-3%.

12

În formă analitică, relaţia (2-) poate fi scrisă folosind baza logaritmilor naturali (relaţia 2-).

( 2-)

Frecvent, termenii (1+p)t sunt înlocuiţi cu ept , pentru a soluţiona pe cale analitică problema exploatabilităţii financiare, adică a acelei vârste la care valoarea prezentă a terenului este maximă. Rescriind formula lui Faustmann potrivit acestei convenţii, VPN este dată de relaţia (2-10):

( 2-)

în care V(t) este venitul exprimat ca funcţie de timp, adică de momentul în care acesta apare.

Con siderând că funcţia V(t)

este continuă şi derivabilă, soluţia se obţine egalând cu zero derivata parţială în raport cu timpul, respectiv relaţia (2-11).

Potrivit relaţiei (2-11), un arboret trebuie menţinut atât timp cât rata procentuală a creşterii valorice a masei lemnoase valorificabile este mai mare decât rata de scont, p.

Principial, scontarea veniturilor şi cheltuielilor contravine ideii de alocare egală a resurselor între generaţii deoarece favorizează generaţia actuală şi defavorizează generaţiile viitoare. Aceasta este mult-dezbătuta problemă a inechităţii dintre generaţii creată prin raportarea la interesele generaţiei actuale.

Pentru a asigura distribuţia echitabilă între generaţii, Church et Daugherty (1999) au folosit un model de programare lineară MAXIMIN, pentru planificarea lucrărilor de regenerare pe 20 de perioade de câte 10 ani. Autorii au dezvoltat două modele: potrivit celui dintâi, perioada pe care se face scontarea beneficiilor nete se reia la fiecare 10 ani, iar decizia de a recolta o suprafaţă de pădure se ia în raport cu interesele fiecărei generaţii; al doilea model este mai complex: o generaţie ia decizia de a exploata o suprafaţă de pădure doar dacă investiţia asociată acesteia (regenerarea) este eficientă pentru următoarea generaţie.

Leslie (1967) şi Mishan (1967) au propus reducerea ratei de scont pentru veniturile asociate unor măsuri speciale de protecţie – oricât de mici ar fi acestea. Acest punct de vedere a fost adoptat cu ocazia unor evaluări făcute în cadrul unei teme de cercetare (Drăgoi, 1991, nepublicat), asociind o rată de scont de 1% pentru arboretele încadrate în categorii funcţionale de tip II (în care sunt permise doar lucrări de conservare), 2% pentru cele de tip III şi 3% pentru restul tipurilor funcţionale.

Dar, aşa cum se arată în capitolul 4, de exploatabilitate depinde mărimea ciclului de producţie, la pădurile de codru regulat. Brukas et al. (2001) au studiat impactul pe care l-ar avea asupra economiei lituaniene reducerea ciclului de producţie ca urmare a „relaxării” unor restricţii ecologice şi adoptării exploatabilităţii financiare. La o rată de scont de 3% speciile încet crescătoare ar trebui înlocuite cu cele repede crescătoare iar fondul de producţie optim ar trebui să scadă de la 160 milioane m3, cât este în prezent, la 40 milioane m3. Fireşte, dacă

( 2-)

13

piaţa ar absorbi diferenţa de 120 milioane m3 ar scădea preţul pentru o lungă perioadă de timp, ceea ce ar anula calculele economice iniţiale. Pentru pădurile particulare o rată de scont de 2% după impozitare este recomandată, cu posibile deviaţii în viitor între 0% şi 4%. Autorii au subliniat atât importanţa alegerii unei rate de scont mici, cât şi pe aceea a luării în consideraţie şi a altor funcţii, pe lângă bioproducţia forestieră.

Dixon (1994), expert al Băncii Mondiale, aduce un contra-argument interesant la utilizarea unor rate de scont mici: dacă mai multe proiecte sunt evaluate la rate mici de scont, este foarte probabil ca toate să fie la fel de eficiente, ceea ce poate conduce la risipă, investind în prea multe proiecte. Autorul citat pledează pentru rate proporţionale cu gradul de risc: în cazul silviculturii, o plantaţie de molid în afara arealului ar trebuie evaluată la o rată de scont mai mare decât o regenerare naturală în speciile tipului de pădure natural fundamental, fiind o investiţie mai riscantă. Dacă acest punct de vedere ar fi fost adoptat cu mai mult timp în urmă, cu siguranţă că substituirea arboretelor naturale ar fi avut cu totul altă dinamică – probabil, nici nu ar mai fi fost luată în discuţie.

Tot în acest context, merită a fi menţionat un studiu recent, (Moog et Borchert, 2001) asupra profitabilităţii tot mai mici a silviculturii germane, datorată creşterii costurilor mari şi preţurilor relativ constante ale produselor forestiere. Fenomenul îşi găseşte explicaţia chiar în modelul lui Faustmann: cicluri de producţie profitabile în viitor au ca efect scurtarea ciclurilor actuale, şi invers! Dacă folosinţa forestieră este nerentabilă dar protejată prin lege, deţinătorul unei păduri are o singură alternativă: să amâne recolta finală, deci să mărească ciclul de producţie. Amână astfel re-investirea în pădure. Folosind date privind preţurile produselor forestiere pe o lungă perioadă de timp (1954-1998), corectate la rata inflaţiei, autorii au demonstrat că ciclurile de producţie cresc dincolo de optimul calculat.

Cel de-al doilea indicator al rentabilităţii, respectiv rata internă de revenire (RIR), se calculează pe baza aceleiaşi formule (2-), diferenţa constând în faptul că se determină acea rată a dobânzii la care valoarea prezentă netă este zero. Pentru pădure, din punct de vedere matematic, există tot atâtea rate interne de revenire câte soluţii are o ecuaţie al cărei grad este egal cu ciclul de producţie; unele din acestea pot fi negative. De aceea, rata internă de revenire se calculează prin tatonări, în intervalul 0-20%, iar toate foile electronice de calcul au implementate astfel de funcţii matematice .

În sfârşit, renta anuală netă6 este indicatorul cel mai potrivit pentru aprecierea rentabilităţii gestionării pădurii, cu observaţia că acesta este relevant doar atunci folosinţa forestieră este ocrotită sau garantată prin lege. Iar aceasta depinde de forma de proprietate: în cazul în care pădurea este în proprietatea publică a statului, statul poate garanta menţinerea folosinţei forestiere, pe când în cazul celălalt, în care pădurea este în proprietate privată a statutului sau a persoanelor juridice sau fizice, proprietatea nu poate fi decât ocrotită.

În primul caz, al pădurii aflate în proprietate publică a statului, nu se justifică, sub nici un motiv, utilizarea valorii prezente nete, întrucât structura normală a pădurii asigură venituri constante, ce nu justifică apelarea la credite bancare pentru investiţii sau pentru refacerea capacităţii de plată. În acest caz stabilirea exploatabilităţii în funcţie de valoarea prezentă a terenului nu are nici o justificare economică sau juridică – aceste aspecte for fi dezvoltate în capitolul 4, în care se vor prezenta bazele de amenajare.

6 Este singurul indicator al eficienţei, perfect compatibil cu principiul continuităţii, deoarece presupune crearea unei structuri normale pe clase de vârstă.

14

Este evident că rentabilitatea este un concept orientat exclusiv spre efectul economic, exprimat ca venit net. Dar cultura pădurilor presupune în mod obligatoriu efectuarea unor lucrări, deci anumite cheltuieli ce nu pot fi acoperite imediat din venituri obţinute de pe aceeaşi suprafaţă de pădure. Pentru a evita inconvenientele actualizării rezultatelor economice pe perioade lungi de timp, un concept mai apropiat de specificul silviculturii este cel al eficacităţii, înţeleasă ca şi tendinţă de minimizare a costului specific al anumitor lucrări; iar primul indicator ce trebuie urmărit pentru reducerea costului specific este creşterea productivităţii muncii.

Din această perspectivă, este mai bine-venită fundamentarea deciziilor pe criteriul eficacităţii decât pe cel al rentabilităţii, adică alegerea alternativelor tehnologice cărora le este asociat un cost specific minim. De exemplu, la stabilirea compoziţiei-ţel nu se iau în consideraţie veniturile nete ce se vor obţine la exploatabilitate, ci costul minim al regenerăii, consierând, fireşte, numai compoziţiile stabile din punt de vedere ecologic. Modalităţile prin care aceste raţionamente pot deveni operaţionale în amenajament vor fi prezentate în capitolul 11.

În condiţiile gestionării multifuncţionale a pădurilor, principiul rentabilităţii este înlocuit tot mai mult cu cel al eficacităţii cheltuielilor, ceea ce înseamnă că pentru obţinerea aceluiaşi efect (ce nu poate fi exprimat în termeni financiari) va fi aleasă alternativa cu cel mai mic cost specific, exprimat în unităţi monetare raportate la cantitatea de efect – fie acesta metru cub de lemn recoltabil sau hectar de pădure pe care trebuie efectuate anumite lucrări sau realizate anumite ţeluri de protecţie sau conservare.

Principiul rentabilităţii a apărut ca o reacţie la tendinţa de diminuare a suprafeţei pădurii, prin schimbarea folosinţei forestiere într-o alta, mai rentabilă.

Păstrarea echilibrului ecologic

De-a lungul timpului, diversitatea formelor de viaţă a trecut prin perioade de dispariţie în masă a unor specii, rezultatul fiind dispariţia a cel puţin 17% din taxoni. Pentru secolul XXI, se estimează că pierderile vor fi undeva între 25 şi 50 % (Morell, 1999). Diferenţa dintre acest val de dispariţii şi toate celelalte este cauza: omul şi activităţile sale.

Ceea ce a scăpat analiştilor economici a fost faptul că exploatarea şi regenerarea repetată a pădurii artificiale, oricât de raţional ar fi făcute, conduc cu timpul la diminuarea stabilităţii acesteia, diferenţierile de la o zonă la alta şi de la o perioadă istorică la alta datorându-se atât factorilor abiotici şi biotici, cât şi presiunii economice exercitate în diverse modalităţi asupra pădurilor. Între factorii abiotici ce au înrăutăţit în mare măsură starea de sănătate a pădurilor este inclusă şi poluarea industrială. Sintagma „declinul pădurilor” a fost lansată de omul de ştiinţă ceh Jan Stoklasa în 1923, primul ce a identificat poluarea industrială ca fiind factorul declanşator al acestui fenomen (citat de Fanta, 1997). Efectul poluării industriale aspra pădurilor româneşti a fost studiat de Smeikal () şi Ianculescu ().

În timp, datorită reducerii suprafeţei forestiere (proces explicat în figura 2-1) efectul mediogen7 al pădurilor s-a diminuat, fapt ce a contribuit într-o oarecare măsură şi la producerea schimbărilor climatice8. Dovada cea mai elocventă a acestui proces, atât de lent încât este imperceptibil chiar în câteva generaţii, a fost obţinută printr-un studiu extrem de laborios în care s-a folosit o gamă largă de metode, de la analize de serii cronologice pe date climatice până la studii

7 Creator sau ameliorator al factorilor de mediu şi/sau al circuitelor naturale, precum circuitul apei, al azotului sau carbonului. 8 Reducerea suprafeţei păduroase nu este singurul factor incriminat pentru procesul de încălzire globală; în schimb, creşterea suprafeţei acestora este considerată a fi singura cale de reducere a excedentului de bioxid de carbon din atmosferă, deci singura cale de diminuare a efectului de seră.

15

polenologice în tot bazinul Mării Mediterane (Reale et Diemeyer, 2000; Reale et Shukla, 2000). Concluzia a fost că rolul vegetaţiei forestiere în schimbările climatice este evident pe spaţii mari şi în perioade lungi de timp, cauza creşterii aridităţii climatice în bazinul mediteranean fiind reducerea proporţiei pădurilor, aşa cum aceasta este atestată documentar pe o perioadă de 2000 de ani.

În categoria factorilor silviculturali ce sunt frecvent incriminaţi pentru declinul pădurilor, cel mai important este tehnologia exploatării acestora. Creşterea eficienţei economice în exploatare a fost principala cauză a destructurării pădurilor şi înrăutăţirii condiţiilor de sol. Echipamentele de exploatare, cu cât sunt mai productive, sunt mai grele: pe de o parte, cauzează tasarea orizonturilor superioare, datorită trecerilor repetate de-a lungul traseelor de colectare, pe de altă parte impun concentrarea tăierilor, pentru a face eficientă utilizarea lor9 (Seydack, 1995). S-a constatat că riscul eroziunii solului creşte chiar şi atunci când lemnul este scos pe trasee ce urmăresc curbele de nivel, întrucât aceste căi de acces funcţionează ca nişte canale colectoare ce se descarcă în văile secundare, accelerând astfel eroziunea în adâncime a acestora (Prosser et Abernethy, 1999).

În amenajamentul românesc, meritul incontestabil de promotor şi susţinător al gestionării pe baze ecologice a pădurii îl are academicianul Victor Giurgiu, primul ce a ridicat conservarea biodiversităţii la rang de principiu amenajistic (Giurgiu, 1988).

Potrivit Convenţiei asupra Biodiversităţii Biologice10, prin biodiversitate se înţelege variabilitatea organismelor vii din toate ecosistemele (terestre, marine, acvatice) precum şi a complexelor ecologice din care respectivele organisme fac parte; biodiversitate înseamnă diversitate intraspecifică, interspecificiă şi între ecosisteme.

Pentru creşterea rentabilităţii gospodăririi pădurilor, unele specii repede crescătoare, mai uşor de ameliorat pe cale genetică11, au fost extinse în detrimentul altora, reducându-se astfel diversitatea biologică a pădurilor. În această privinţă, trebuie precizat faptul că orice strategie de ameliorare genetică presupune parcurgerea următoarelor etape:

stabilirea obiectivelor (de exemplu: creşterea productivităţii, ameliorarea rezistenţei la anumiţi factori biotici sau abiotici)

identificarea rezervaţiilor de seminţe adecvate obiectivelor programului de ameliorare

aplicarea tehnicii propriu-zise de ameliorare pentru obţinerea descendenţei amelioare din punct de vedere genetic

9 Pe bună dreptate, tractorul articulat forestier românesc a fost denumit un adevărat „eşec ecologic” din aceste considerente (Giurgiu, 1982).10 http:www.biodiv.org11 Speciile repede crescătoare având cicluri de producţie scurte, au fost mai uşor de ameliorat pe cale genetică deoarece câştigurile genetice puteau fi mai uşor cuantificate iar rezultatele finale mai convingătoare pentru potenţialii utilizatori ai programelor respective de cercetare.

16

producţia proriu-zisă a puieţilor destinaţi împăduririi.Deşi Heinrich Cotta a criticat

monoculturile încă din 1828, în

Bavaria, la finele secolului XIX

peste 80% dim păduri erau

reprezentate de monoculturi de

răşinoase (Rothe et Borchert

2003).

Susceptibilitatea molidului la producerea doborâturilor de vânt este de 10 ori mai mare la molid decât cvercinee şi de patru ori mai mare decât la fag (Knoke et al., 2008), datorită sistemul superficial de înrădăcinare şi retenţei mari în coronament a zăpezii, ceea ce-l face foarte vulnerabil la doborâturi şi rupturi de vânt şi zăpadă.

Kennel (1965) a arătat că în

amestecuri de molid cu fag,

creşterea medie a molidului este

cu 16% mai mare decât în

arboretele pure de molid, pe când

creşterea fagului este cu 13%

decât în arborete pure de fag.

Aşadar creştere medie pe total

arboret este mai mare.

Pretzsch (2003,2005), extinzând

studiile întreprinse de Kennel, a

constat că productivitatea

arboretelor de amestec, în

comparaţie cu aceea a arboretelor

pure, depinde în mare măsură de:

1) gradul de diferenţiere a nişelor

ecologice ale speciilor principale,

2) tratamentul silvicultural

aplicat şi 3) proporţiile de

participare a speciilor. De

asemenea, acelaşi autor a arătat

că atunci când densitatea

arboretului este diminuată,

producţia arboretelor de amestec

scade mult mai puţin decât aceea

a arboretelor pure. Faptul că în

arboretele de amestec speciile de

lumină se duc în plafonul

superior pe când cele ce tolerează

umbra rămân în cel inferior

permite ca, în cazul unor

17

La nivel european, prin Directiva 92/43 (cunoscută ca directiva habitate), se pune accent pe crearea unor colecţii de clone, urmând ca biodiversitatea intra-specifică să fie ameliorată prin crearea materialului reproducător.

Pădurea cultivată este condusă spre o structură normală din punctul de vedere al distribuţiei pe clase de vârstă dar, de cele mai multe ori, acest deziderat nu este atins, datorită multitudinii de factori biotici şi abiotici perturbatori: atacuri de insecte, doborâturi produse de vânt, îngheţuri, ş.a.m.d.

Transformarea parţială a pădurii naturale în păduri cultivate a fost inevitabil însoţită de creşterea vulnerabilităţii celor din a doua categorie.

Prin urmare, expresia ultimă a principiului ecologic este preocuparea de ameliorare a biodiversităţii, la toate nivelurile trofice reprezentative pentru un ecosistem forestier. Conservarea biodiversităţii nu este importantă doar din punct de vedere biologic şi etic, ci şi economic: în silvicultură, corelaţia pozitivă între diversitatea biologică şi mărimea fondului de producţie este deja unanim acceptată, fiind de altfel şi dovedită de numeroase măsurători în suprafeţe permanente de studiu (Rucăreanu et Leahu, 1982; Giurgiu, 1988; Clinovschi, 2003).

Pădurea naturală are o valoare intrinsecă pentru toate domeniile de cercetare forestieră, întrucât permite cunoaşterea unor aspecte importante pentru elaborarea strategiilor pe termen lung, aspecte dintre care cele mai importante sunt următoarele: longevitatea arborilor aparţinând diverselor specii, succesiunea speciilor forestiere, impactul unor factori perturbatori (incendii, doborâturi produse de vânt, atacuri de insecte) asupra stabilităţii pădurilor.

Pe baza acestor cunoştinţe pot fi adoptate o serie de decizii menite crească stabilitatea ecosistemelor naturale şi cultivate pe spaţii mari12. Pentru acest motiv, a fost lansată sintagma de valoare informaţională (Giurgiu, 1982) ale cărei semnificaţii concrete pot fi următoarele13:

posibilitatea de a studia biometria şi auxologia unor arbori şi arborete cu mult trecute de vârsta exploatabilităţii, ceea ce este imposibil în pădurea cultivată;

posibilitatea de a studia procesele succesionale ce apar la limitele arealelor speciilor principale;

posibilitatea de a studia dinamica naturală a unor procese erozionale, în diferite condiţii pedo-climatice;

conservarea resurselor genetice, fără de care procesul de ameliorare a arborilor forestieri ar fi fost imposibil;

studiul dinamicii naturale a mărimii şi arealului unor specii importante de faună;

evaluarea monetară a valorii intrinseci a pădurii naturale, evaluare ce condiţionează alocarea optimă a fondurilor necesare dezvoltării infrastructurii în zone nepopulate dar foarte atractive pentru turişti.

Din perspectiva dezvoltării rurale, ultimul aspect este cu atât mai important cu cât creşterea economică duce la fenomene de supra-aglomerare a unor regiuni, ceea ce conduce implicit la dereglarea principalilor factori de mediu (apă, aer, sol).

12 Landschaft, în germană, landscape în engleză, ceea ce corespunde noţiunii de peisaj în română, dar cu conotaţii mai mult economice şi ecologice decât estetice, motiv pentru care se folosesc mai degrabă termenii din germană, respectiv engleză. 13 Gama lor este mult mai amplă, dar ne limităm la cele strict necesare cercetării şi dezvoltării tehnologice în amenajarea pădurilor.

18

Recent, s-a demonstrat efectiv că o diversitate mai mare de specii de plante contribuie la mai buna fixare a CO2, deci la creşterea randamentului pădurilor în reducerea efectului de seră, ce reprezintă principala prioritate a politicilor de mediu la nivel global. Experimentul BioCON (biodiversitate, bioxid de carbon şi azot) este primul experiment de validare a ipotezei potrivit căreia diversitatea speciilor contribuie la fixarea bioxidului de carbon şi azotului, în vegetaţie. Experimentul s-a făcut în cadrul unui laborator special al Universităţii din Minnesota14, folosind echipamente speciale, ce permit un control total al concentraţiei de CO2, pe suprafeţe experimentale cu diametrul de 20 m, dar în regim liber, nu în seră. După

doi ani s-a stabilit biomasa pentru fiecare bloc experimental în parte, şi s-a constat că pe suprafeţele bogate în specii s-a obţinut o cantitate mai mare de biomasă decât pe cele cultivate cu monoculturi. Aşadar creşterea biodiversităţii ecosistemelor cultivate trebuie să fie un obiectiv prioritar în efortul concertat de întârziere sau stopare a schimbărilor climatice la scară planetară.

Conservarea echilibrului ecologic a apărut ca reacţie la toate greşelile silviculturale făcute în numele rentabilităţii dar şi ca reacţie la tendinţa de a transforma toate pădurile naturale în păduri cultivate.

Principiile amenajării pădurilor şi politica forestieră

În figura 2-2 se prezintă dinamica raportului dintre creşterea pădurii şi recoltă, pe parcursul normalizării structurii pe clase de vârstă.

Când producţia se reglementează doar în virtutea principiului continuităţii, raportul dintre recolte şi creştere oscilează din ce în ce mai puţin în jurul valorii unitare, apropiindu-se asimptotic de unu.

În tratatele de amenajare a pădurilor (Rucăreanu, 1976; Rucăreanu et Leahu, 1982; Giurgiu 1988; Leahu, 2001) gama principiilor amenajistice este mult mai amplă: sunt menţionate principiile productivităţii, al eficacităţii funcţionale, al valorificării optimale a potenţialului natural şi, nu în ultimul rând, principiul estetic. Fiecare dintre acestea se regăseşte într-o formă sau alta în principiile rentabilităţii şi conservării echilibrului ecologic, fiind în final reductibile la unul din cele două.

Potrivit cercetărilor întreprinse pentru stabilirea structurii optime a pădurilor de interes social Pătrăşcoiu et al, (1987) au ajuns la concluzia potrivit căreia pădurile de interes social vor trebui să rămână de tip natural. În ceea ce priveşte structurile optime pentru pădurile-parc, autorii respectivi subliniază faptul că acestea nu sunt biocenoze de tip forestier ci suprafeţe în care peisajele horticole alternează cu cele forestiere; prin urmare „stabilirea structurilor optime, în aceste condiţii, este deci problema care iese din cadrul preocupărilor curente ale silvicultorilor, fiind de

14 Descrierea proiectului este disponibilă la http://www.lter.umn.edu/biocon/

Figura 2-2 Evoluţia raportului dintre creşterea recolta pe an şi hectar la o pădure amenajată potrivit principiului continuităţii (original).

19

resortul unui colectiv cu specialişti de profil (arhitect peisagist, horticultor, silvicultor etc.)” – op.cit.

Cele trei principii ale amenajării pădurilor au condus la patru tipuri de politică forestieră aplicate până în prezent în lume (figura 2-3). Acestea nu au avut întotdeauna doar efecte pozitive, din timp în timp fiind necesare o serie de corecţii în ceea ce priveşte alegerea tratamentelor, a speciilor, a ciclurilor de producţie ş.a.

Ori de câte ori s-a încercat identificarea unor soluţii capabile să armonizeze cele trei principii, s-a constatat că acestea sunt compatibile două câte două, dar în

măsuri diferite: astfel, urmărindu-se rentabilitatea şi continuitatea, s-a ajuns la pădurea artificială - model eminamente european.

Continuitatea şi păstrarea echilibrului ecologic au condus la aşa-numita silvicultură „apropiată de natură”, concept lansat şi susţinut de „Prosilva”, o organizaţie non-guvernamentală ce pledează pentru silvicultura orientată pe extragerea arborilor individuali (plenterwald), altfel spus grădinăritul pe fir. Conceptul în sine datează din secolul XIX, când a fost lansat de Karl Geyer, pe atunci profesor la facultatea de silvicultură din Műnchen (Geyer, 1896). Fundamentul filozofic al acestei abordări este simplu în aparenţă: este mai bine să acţionezi în conformitate cu legile naturii decât să lupţi împotriva ei (Sekot, 1997) . Dar aici apare o problemă: aceea a capacităţii omului de a identifica, într-un spaţiu dat şi într-un timp dat, pe baza unei investigaţii ştiinţifice susţinute, care este acea structură fondului de producţie şi protecţie ce ar fi creată doar ca urmare a funcţionării legilor naturii. Shűtz (1999) a ajuns la concluzia că pădurea boreală tinde spre structuri relativ uniforme, dominat de puţine specii forestiere de arbori, mai ales pe staţiunile de productivitate superioară.

În America de Nord soluţia de armonizare a rentabilităţii cu menţinerea echilibrului ecologic a fost specializarea funcţională – păduri exclusiv de protecţie sau păduri exclusiv de producţie – dată fiind densitatea mai mică a populaţiei în zonele bogate în păduri.

În Europa modelul american nu avea cum să fie viabil datorită condiţiilor istorice, economice şi sociale radical diferite; în America de Nord, modelul european, bazat pe continuitate, nu-şi avea rostul datorită abundenţei de resurse – aceste condiţii explică şi accepţiunea diferită a managementului forestier, mai precis a accentelor diferite puse pe cele trei principii.

Figura 2-3 Cele trei principii ale amenajării pădurilor şi politicile forestiere posibile

20

Ambele modele, atât cel european cât şi cel american, converg spre silvicultura durabilă, care ar constitui compromisul ideal, atât din punct de vedere economic cât şi ecologic (figura 2-3).

În sfârşit, o ultimă mare problemă globală, la a cărei soluţionare silvicultura joacă un rol importat, este aceea a reducerii ratei schimbărilor climatice ce s-ar datora, potrivit unui puternic curent de opinie, efectului de seră produs de creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă. În acest context, rolul vegetaţiei forestiere este dublu:

cel de fixare a carbonului din atmosferă, prin fotosinteză, şi

de a furniza o resursă energetică care să înlocuiască parţial combustibilii fosili utilizaţi în ultimii trei sute de ani – procedând astfel, se evită de fapt aducerea în circuitul natural a unor cantităţi suplimentare de carbon.

Crearea de culturi forestiere în scop energetic aduce din nou în discuţie problema exploatabilităţii absolute: indiferent cum va fi folosit lemnul – ars direct în vederea producerii de căldură sau transformat în combustibil lichid prin electroliză – este evident că ţelul de producţie, în acest caz, este producerea unei cantităţi cât mai mari de biomasă.

21