PPL-2013-nr2

8/15/2019 PPL-2013-nr2

1/286

1

PRO PATRIA LEXR EVISTĂ DE STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE

Volumul XII, Nr. 2(23)/2013

Revistă indexată PROQUEST, SSRN, EBSCO şi INDEX COPERNICUS

8/15/2019 PPL-2013-nr2

2/286

8/15/2019 PPL-2013-nr2

3/286

3

C U P R I N S

I. D R E P T P U B L I C 7

PROCEDEE TEHNICE DE ENTROPIE* ŞI CREAŢIE ÎN LEGIFERARE (EVENIMENTELE LEGISLATIVE) 9 Mihai B ĂDESCU

PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL REGLEMENTATE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ (LEGEA NR.135/2010) 14

Anca‐Lelia LORINCZ

REPERELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE PRIVIND ÎNVĂŢAREA PE TOT PARCURSUL VIEŢII 23

Nicoleta DIACONU

ROLUL ONU ÎN SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE 31 Nicolae PURD Ă

SISTEME REGIONALE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI 39 Ion DRAGOMAN David UNGUREANU

ORGANE SPECIALIZATE ÎN DOMENIUL CONTROLULUI FINANCIAR‐FISCAL 56 Vasile IANCU

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CONFLICTUL DE INTERESE 63 Măd ălina TOMESCU

ASPECTE PRIVIND INTERZICEREA DISCRIMINĂRII NAŢIONALE ŞI ETNICE 69 Laura MACAROVSCHI

DREPTURI SOCIALE ŞI SOCIETATE CIVILĂ ÎN CONFLICTUL DE LA ROŞIA MONTANĂ 76 Măd ălina TOMESCU Dan Ionuţ CARBAR ĂU

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM). REALIZĂRI ŞI PROVOCĂRI ÎN CONTEXTUL ANULUI 2013 81

Dan V ĂT ĂMAN

NOI REGLEMENTĂRI CU PRIVIRE LA IMPRESCRIPTIBILITATEA UNOR INFRACŢIUNI 93 Ionuţ Andrei BARBU

UNELE ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND MECANISMELE DE EVALUARE ŞI ASIGURARE A CALITĂŢII ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR 97

Andreea CÎRCIUMARU C ăt ălin ST ĂNCULESCU

8/15/2019 PPL-2013-nr2

4/286

4

UNIUNEA EUROPEANĂ – SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL 108

Roxana‐Mariana POPESCU

FENOMENUL MIGRAŢIEI LA SCARĂ INTERNAŢIONALĂ 113 Iuliana JIDOVU

CALIFICAREA NOILOR TIPURI DE CONFLICTE ARMATE DIN PERSPECTIVĂ DOCTRINARĂ 121 David UNGUREANU

ATRIBUŢIILE JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI ÎN MATERIA PERCHEZIŢIEI INFORMATICE DIN PERSPECTIVA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ 130

Gina NEGRU Ţ

II. D R E P T P R I V A T 137

DECLARAREA JUDECĂTOREASCĂ A MORŢII 139 Petric ă TRU ŞC Ă

CONSIDERAŢII PRIVIND ACŢIUNILE POSESORII 145 Mara IOAN Ion IORGA

STUDIU ASUPRA LEGII APLICABILE CAMBIEI ÎN DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 151 Aida Diana DUMITRESCU

SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ CU PRIVIRE LA STATUTUL FEMEII CĂSĂTORITE 158 Laura MAIEREAN Paul B ĂLŢĂŢ EANU

PARTICULARITĂŢILE CONSIMŢĂMÂNTULUI ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE CREDIT PENTRU CONSUM 176

Dana Simona ARJOCA

PRESCRIPŢIA ACHIZITIVĂ ÎN DREPTUL ITALIAN 185

Irina GU ŢĂ

III. ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ 197

DAUNELE MORALE. PROPUNERE DE CRITERII PENTRU PREJUDICIILE MORALE 199 Doina PREOTU Marius PANTEA

INFRACŢIUNEA DE VIOLARE A SECRETULUI CORESPONDENŢEI ÎNTRE CODUL PENAL DIN 1968 ŞI NOUL COD PENAL. DREPT COMPARAT 232

Corina SCARLAT

8/15/2019 PPL-2013-nr2

5/286

5

REGLEMENTĂRI EUROPENE INCIDENTE DOMENIULUI JOCURILOR DE NOROC. DIRECTIVA 98/34/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI, DE STABILIRE A UNEI PROCEDURI PENTRU FURNIZAREA DE INFORMAŢII ÎN DOMENIUL STANDARDELOR ŞI REGLEMENTĂRILOR TEHNICE 240

Marius PANTEA Odeta Cristinela NESTOR

O PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA REGLEMENTĂRILOR CIRCUMSCRISE CRIMINALITATĂŢII INFORMATICE 250

Irina SLABU Laurenţ iu GIUREA

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CORUPŢIA 264 Ligia Cristina Maria STANCU

UNELE ASPECTE PRIVIND CLASAREA ŞI RENUNȚAREA LA URMǍRIRE PENALǍ 276 Mihai OLARIU

ASPECTE PRIVIND RELUAREA URMǍRIRII PENALE ÎN CONFORMITATE CU PREVEDERILE NOULUI COD DE PROCEDURǍ PENALǍ 281 Mihai OLARIU

8/15/2019 PPL-2013-nr2

6/286

6

8/15/2019 PPL-2013-nr2

7/286

7

I D R E P T P U B L I C

8/15/2019 PPL-2013-nr2

8/286

8

8/15/2019 PPL-2013-nr2

9/286

9

PROCEDEE TEHNICE DE ENTROPIE* ŞI CREAŢIE ÎN LEGIFERARE (EVENIMENTELE LEGISLATIVE)

Mihai B ĂDESCU 1

[email protected]

Abstract: After the entry into force of a law, its existence may occur during legislative events, such as the repeal, amendment, supplement, republish, exemption, suspension, rectification.

Keywords: law, legislative events, repeal, amendment, supplement, republish, exemption, suspension, rectification

1. Abrogarea2

Teoria abrogării actelor normative poate fi sintetizată într‐un singur principiu: legea nouă

abrogă legea anterioară (Lex posterior derogat priori). Abrogarea este o instituţie absolut necesară pentru menţinerea echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală; ea este instrumentul prin care sunt scoase din vigoare acele acte normative care nu mai corespund acestor cerinţe3.

După opinia unui reputat specialist în materie, abrogarea are un rol foarte important, concretizat în faptul că:

‐ înlătură textele dintr‐un act normativ care au intrat în conflict cu dispoziţiile dintr‐un act normativ anterior;

‐ înlătură eventualele paralelisme din legislaţie; ‐ înlătură discrepanţele şi neclarităţile; ‐ ajută la degrevarea fondului legislativ de unele acte devenite desuete, care nu mai sunt

aplicate în fapt ca urmare a unor transformări intervenite în societate. Abrogarea poate fi totală – atunci când priveşte un întreg act normativ care urmează a fi

complet înlăturat, sau poate fi parţială – când se referă numai la anumite texte dintr‐un astfel de act care, pentru rest, rămân în vigoare. Abrogarea poate fi însoţită de adoptarea unei noi reglementări în materie, sau poate fi independentă de o nouă reglementare, situaţie în care se doreşte înlăturarea unui act normativ necorespunzător, f ără a fi nevoie de înlocuirea sa cu un altul.

Din punct de vedere al formei sale de exprimare, abrogarea poate fi expresă şi tacită(implicită).

Abrogarea expresă este forma optimă de realizare, deoarece menţionarea ei într‐un text

de lege înlătură orice posibilitate de interpretare. Tehnica abrogării exprese reclamă ca actele normative ce se abrogă printr‐un act ulterior să fie menţionat în ordine cronologică. În cazul în care printr‐o lege se abrogă mai multe acte normative de valori juridice diferite (spre exemplu, o lege şi o hotărâre a guvernului), în textul de abrogare se va urma ierarhia acestora, menţionându‐se mai întâi legea şi apoi hotărârea.

Abrogarea tacită (implicită) intervine în situaţia în care – f ără să fi fost abrogat expres – textul actului normativ este incompatibil cu o nouă reglementare intrată în vigoare. În acest caz,

* Cf. DEX, entropie – mărime fundamentală în teoria informaţiei, care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis (din fr. entropie). 1

Profesor universitar dr., Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Email: [email protected]. 2 Termenul abrogare derivă de la verbul latin abrogo – abrogare şi are semnificaţia suprimării unui act normativ. 3 V.D. Zlătescu, Introducere în legistica formală. Tehnica legislativă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 91.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

10/286

10

stabilirea abrogării este rezultatul unei interpretări pe care trebuie să o facă organul competent să aplice actul normativ, chemat fiind astfel să analizeze comparativ vechiul cu noul text şi săstabilească diferenţele.

Abrogarea, expresă sau tacită, trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a actelor normative. Principiul este că printr‐un act cu forţă juridică superioară se pot abroga acte normative de aceeaşi forţă sau de o forţă juridică inferioară. Invers însă, nu este posibil.

Un important aspect ce merită a fi luat în discuţie îl reprezintă determinarea momentului abrogării. Ideea de la care trebuie pornit este aceea că dacă natura are oroare de vid, societatea omenească trebuie să aibă oroare de vidul legislativ4.

Dacă între momentul ieşirii din vigoare a unui act normativ şi cel al intrării în vigoare a altui act normativ care are acelaşi obiect de reglementare, trece un anumit interval de timp, în aceastăperioadă ne aflăm în faţa unui vid legislativ. Vidul legislativ încurajează dezvoltarea haotică a raporturilor sociale (scăpate de sub controlul legii) într‐un sens contrar intereselor societăţii.

Tocmai de aceea, este necesar ca prin abrogarea unui act normativ să nu se ajungă într‐o asemenea situaţie. De preferat rămâne ca abrogarea unui text normativ să aibă loc în acelaşi

timp cu intrarea în vigoare a unui text normativ nou, cu acelaşi obiect de reglementare. Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are totdeauna caracter definitiv. Nu este

admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Într‐un act normativ, abrogarea unui text normativ este dispusă de regulă, printr‐o

dispoziţie distinctă, cuprinsă în „Dispoziţiile finale şi tranzitorii”.

2. Modificarea Modificarea unui act normativ constă în schimbarea textului unora sau mai multor articole

şi alineate ale acestuia şi redarea lor într‐o nouă formulare. Între abrogare şi modificare există o zonă comună: aceea că ambele modalităţi produc o schimbare în textul afectat, care, fie că nu se

mai aplică deloc pentru viitor – în cazul abrogării –, fie că va avea un cuprins diferit – în cazul modificării.

Se poate afirma că modificarea cuprinde – virtual – două momente: acela al abrogării textului anterior (evident numai sub aspectele atinse de modificare) şi cel al edictării unei norme diferite de cea anterioară5. În literatura de specialitate, modificarea a fost definită ca o amendare parţială a unui act normativ6.

Raţiunea modificării se găseşte, ca şi la abrogare, într‐o anumită incompatibilitate ce se iveşte între cerinţa socială şi reglementarea legală, modificarea fiind în astfel de situaţii, soluţia ce va conduce la restabilirea raportului corect dintre cerinţa socială şi actul normativ.

Ca şi în cazul abrogării, formele modificării sunt: modificarea expresă şi modificarea tacită.

Modificarea expresă constă în înlocuirea unor texte normative cu altele, care introduc o nouă soluţie normativă, fie că este vorba de segmente întregi dintr‐un act normativ, fie că se referă doar la articole sau alineate. Esenţial este ca aceste înlocuiri să fie prevăzute ca atare în actul modificator, arătându‐se expres, de exemplu: „art. … se modifică şi va avea următorul cuprins”.

Modificarea tacită (implicită) rezultă din conflictul a două sau mai multe texte din acte normative diferite şi operează potrivit aceluiaşi principiu: lex posteriori derogat priori. În mod evident, modificarea tacită nu este dispusă printr‐un text de lege, ea putând fi stabilită, ca şi în cazul abrogării tacite, pe cale de interpretare.

4

Idem, p. 95. 5 Idem, p. 97. 6 I. Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 136.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

11/286

11

Alte reguli privitoare la modificare pot fi sintetizate în cele ce urmează: • modificarea unui act normativ trebuie să se facă printr‐un act de aceeaşi forţă juridică cu

cel modificat; • modificarea legislativă trebuie să se integreze sistemului unitar al actului normativ; ea

trebuie să reflecte concepţia de ansamblu a actului normativ modificat şi să păstreze caracterul unitar al acestuia. Din acest punct de vedere:

– soluţiile promovate prin actul modificator trebuie să fie compatibile cu instituţiile şi conceptele cu care operează actul modificat7;

– termenii folosiţi în actul normativ modificat trebuie utilizaţi în acelaşi sens şi în textele modificatoare;

– nu numai terminologia, ci întreaga structură a textelor nou introduse trebuie să fie identice cu restul dispoziţiilor din actul modificat.

3. Completarea Completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând

soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare cum ar fi: „După articolul ... se introduce un nou articol, ..., cu următorul cuprins:”.

Completarea poate fi înţeleasă ea însăşi ca o modificare, deoarece textul actului normativ devine altul după completare. Mai mult chiar, în unele cazuri, completarea, deşi nu se ţine de litera textului iniţial, îl afectează, ca în cazul în care prin completare se stipulează anumite excepţii la acest text, care capătă acum caracterul unei stipulaţiuni de principiu8.

Dacă actul de completare nu dispune numerotarea actului completat, structurile, inclusiv articole sau alineate nou‐introduse, vor dobândi numărul structurilor corespunzătoare celor din textul vechi, după care se introduc, însoţite de un indice cifric, pentru diferenţiere.

Alte reguli în privinţa completării: • completarea trebuie f ăcută printr‐un act cu forţă juridică identică cu cea a actului

normativ completat; nimic n‐ar împiedica însă, ca o lege organică să introducă şi texte completatoare într‐o lege ordinară, f ără ca prin aceasta să‐i schimbe natura;

• textele nou introduse în completare trebuie să se încadreze în unitatea de concepţie a actului normativ în care sunt introduse; ele trebuie să fie compatibile şi cu restul soluţiilor avansate prin acest act normativ;

• este nepermis ca într‐un act normativ cu caracter nedeterminat să se introducăprevederi cu caracter temporar sau invers9.

4. Republicarea Actul normativ modificat sau completat în mod substanţial se republică, având la bazădispoziţia cuprinsă în actul de modificare, respectiv de completare.

În vederea republicării actului normativ, se realizează integrarea prevederilor modificate sau a celor de completare în ansamblul reglementării, actualizându‐se denumirile schimbate între timp, cum ar fi cele ale unor instituţii sau localităţi, dându‐se, atunci când s‐a dispus expres, o nouă numerotare a articolelor, capitolelor şi celorlalte structuri ale actului.

Pe calea republicării nu se pot introduce texte noi, nici modifica cele existente, nici măcar nuanţarea textului actului normativ.

7

Ibidem, p. 139. 8 V.D. Zlătescu, op. cit., p. 104. 9 I. Mrejeru, op. cit., p.145.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

12/286

12

În sens juridic, republicarea reprezintă un act oficial, el neputându‐se realiza decât în baza unei dispoziţii exprese dintr‐un act normativ.

Consecinţa logică a republicării este aceea că actele prin care s‐a f ăcut modificarea sau completarea se videază de conţinut. Ele rămân în fondul pasiv al legislaţiei în care se păstreazădoar pentru raţiuni de evidenţă10.

5. Derogarea11

Derogarea presupune crearea unui câmp de relaţii sociale cărora nu li se aplică norma

specială din domeniu, ci una diferită12. Ideea de derogare implică existenţa unui act normativ general, care – în mod firesc, de

altfel – se aplică necondiţionat tuturor raporturilor şi situaţiilor juridice. Prin actul derogator, unul sau mai multe acte sau situaţii particulare sunt scoase de sub

incidenţa normei generale, căpătând o reglementare diferită. Actul de derogare nici nu modifică, nici nu completează actul de la care derogă, act ce rămâne general aplicabil, mai puţin cazurile vizate de derogare. De regulă, derogarea se referă la cazuri de speţă care nu prezintă

repetabilitate13

. Derogarea trebuie deosebită de instituţia excepţiei. Excepţiile sunt prevederi legale în temeiul cărora anumite situaţii cu un grad de

generalitate mai redus decât cel al normei de bază primează faţă de soluţia normei. Excepţia se integrează în economia normei generale, pe când derogarea nu este integrată

în economia acestei norme, este exterioară ei şi nu priveşte decât cazurile unice, nerepetabile. Altfel spus, norma de derogare nu aduce niciun amendament actului de la care se

realizează derogarea, textul acestuia rămânând a se aplica necondiţionat la toate situaţiile, mai puţin la cea vizată prin derogare.

Derogarea trebuie deosebită şi de modificare. Deşi nu se confundă cu modificarea, derogarea, atunci când se repetă, poate reprezenta

un semnal, în sensul că textul de bază are nevoie de o modificare14. Ca şi în cazul celorlalte evenimente legislative, derogarea trebuie f ăcută printr‐un act de

aceeaşi natură (forţă juridică) cu cel de la care se derogă. În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia nu poate fi concepută o derogare

de la un act normativ cu forţă juridică inferioară, f ăcută printr‐un act superior. O astfel de prevedere ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o modificare a actului cu forţă juridicăinferioară15.

În concluzie, derogarea nici nu modifică, nici nu completează textul actului normativ, ci doar introduce un regim paralel şi diferit de al acestuia, aplicabil într‐un caz singular sau într‐un număr mic de cazuri. Pentru o mai bună precizare, în textul normativ este indicat ca derogarea săfie precedată de expresia: „prin derogare de la ...”.

6. Suspendarea În cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr‐un alt act

normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată.

10 V.D. Zlătescu, op. cit., p. 107. 11 Derogare – de la lat. derogo ‐ derogare, care are semnificaţia de a se abate, a înlătura. 12 V.D. Zlătescu, op. cit., p. 107. 13

Ibidem. 14 I. Mrejeru, op. cit., p. 152. 15 Ibidem.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

13/286

13

La expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.

Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.

7. Rectificarea În cazul în care, după publicarea actului normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul

său, se procedează la publicarea unei note cuprinzând rectificările necesare. Nu este permisă modificarea prevederilor unor acte normative prin recurgerea la

operaţiunea de rectificare, care trebuie limitată numai la erorile materiale. Rectificarea se face la cererea organului emitent.

Bibliografie

1. Bădescu M., Teoria general ă a dreptului , curs universitar, Editura Sitech, Craiova, 2013; 2. Mrejeru I., Tehnica legislativ ă, Editura Academiei, Bucureşti, 1979; 3. Zlătescu V.D., Introducere în legistica formal ă. Tehnica legislativ ă, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 1996.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

14/286

14

PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL REGLEMENTATE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ (LEGEA NR.135/2010)

Anca‐Lelia LORINCZ 1

[email protected]

Abstract: In addition to the principles already enshrined in the Code of Criminal Procedure of 1968 (the legality, truth finding, the presumption of innocence, the right to defense of human dignity, the official language), the new Criminal Procedure Code (Law no.135/2010) expressly covers new fundamental principles of the criminal process: the principle of separation of judicial criminal proceedings, the fairness and reasonableness of the trial period, the obligation criminal action closely related to the alternative of opportunity and the principle of “ne bis in idem”.

Keywords: Fundamental principle; criminal process; legislative changes; the new Code of Criminal Procedure.

1. Aspecte introductive Noul Cod de procedură penală (Legea nr.135/2010), prevăzut a intra în vigoare la 1

februarie 2014, aduce modificări substanţiale în privinţa instituţiilor de drept procesual penal,

inclusiv în materia principiilor fundamentale ale procesului penal.

Adoptată în iulie 2013, legea pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală

(Legea nr.255/2013, publicată pe 14 august 2013) a adus, la rândul ei, importante modificări la

forma adoptată a codului, motiv pentru care acesta va fi republicat în Monitorul Oficial al

României, cel mai târziu la data de 15 ianuarie 2014, într‐o nouă numerotare a textelor.

În noul Cod de procedură penală sunt reglementate expres, alături de principiile

cunoscute, consacrate în Codul de procedură penală de la 1968 (al legalităţii, al aflării adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie, al dreptului la apărare, al respectării demnităţii umane, al

desf ăşurării procesului penal în limba oficială), principii noi: cel al separării funcţiilor judiciare în procesul penal, al caracterului echitabil şi termenului rezonabil al procesului penal, al

obligativităţii acţiunii penale strâns legat de cel subsidiar al oportunităţii, precum şi principiul ne

bis in idem.

2. Principiul separării funcţiilor judiciare Principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal este unul dintre noile principii

fundamentale introduse prin noul Cod de procedură penală, în scopul de a îmbunătăţi calitatea

actului de justiţie2

. Astfel, în art.3 din noul C.proc.pen.3

se prevede că: „ (1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza

de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcţia de judecată. (2) Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

1

Profesor universitar dr., Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Email: [email protected]. 2 Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală. 3 Art.3 noul C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr.255/2013.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

15/286

15

(3) În desf ăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.

(4) În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penalăstrâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.

(7) Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.” Prin urmare, potrivit principiului separării funcţiilor judiciare, în procesul penal se exercită

patru funcţii judiciare: de urmărire penală, de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor

fundamentale în cursul urmăririi penale, de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi de judecată.

Fiecare dintre aceste funcţii judiciare se exercită de către anumite categorii de organe judiciare, astfel:

‐ funcţia de urmărire penală se exercită de către procuror şi organele de cercetare penalăcare strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată;

‐ funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală se exercită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În acest sens, potrivit art.53 din noul C.proc.pen.4, judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul

instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind:

a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere

sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege;

‐ funcţia de verificare a legalităţii actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care se bazează acesta, precum şi a legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se exercită de către judecătorul de cameră preliminară în procedura camerei preliminare;

‐ funcţia de judecată se exercită de către instanţa de judecată. Ca o garanţie a respectării acestui principiu, legiuitorul a prevăzut că, în desf ăşurarea

aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu o singură excepţie, şi anume funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau a netrimiterii în judecată care este compatibilă cu funcţia de judecată. Această excepţie trebuie privită din perspectiva raportului dintre judecătorul care soluţionează fondul cauzei (chemat să hotărască asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) şi judecătorul de cameră

4 Art 53 noul C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr.255/2013.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

16/286

16

preliminară (chemat să aprecieze asupra legalităţii actelor de urmărire penală şi a probelor pe baza cărora urmează a fi soluţionat fondul cauzei)5.

Aşa cum se arată în Expunerea de motive la proiectul Legii pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală, incompatibilitatea celor două funcţii judiciare (cea de verificare a legalităţii trimiterii în judecată şi cea de judecată) ar afecta deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi de a decide, aşadar, asupra întregului material probator pe care î şi va întemeia soluţia (atât cel administrat în faza de urmărire penală, cât şi cel administrat în faza de judecată). Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară va putea exercita în continuare, în aceeaşi cauză, şi funcţia de judecată, această soluţie legislativă având şi avantajul de a reduce dificultăţile, respectiv costurile de implementare a noilor dispoziţii privind camera preliminară6.

În conţinutul legal al principiului separării funcţiilor judiciare este cuprinsă şi prevederea potrivit căreia funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Cu alte cuvinte, de regulă, în procesul penal7 organele judiciare sunt obligate să efectueze,

din oficiu, toate actele necesare exercitării funcţiilor judiciare stabilite prin lege. De la aceastăregulă constituie excepţii acele cazuri când prin lege se dispune altfel, în sensul că exercitarea unei funcţii judiciare nu se poate realiza în lipsa unei anumite condiţii prevăzute de lege. De pildă:

‐ aşa cum reiese din conţinutul art.288 alin.2 noul C.proc.pen., urmărirea penală nu poate începe în lipsa anumitor moduri speciale de sesizare a organului de urmărire penală, când punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de un asemenea mod de sesizare (plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege, cererea de urmărire penală a autorităţii competente ori autorizarea organului prevăzut de lege);

‐ potrivit art. 72 alin.2 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi f ără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor; în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, dar ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri;

‐ potrivit art.95 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor8, judecătorii, procurorii şi magistraţii‐asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii; în caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii‐asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia etc.

La aceste situaţii, care reprezintă excepţii de la exercitarea din oficiu a unei funcţii

judiciare, se pot adăuga imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară, care presupun exceptarea persoanelor străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre, de la jurisdicţia penală şi civilă a statului român. Astfel, potrivit Convenţiei internaţionale privitoare la relaţiile diplomatice adoptată la Viena în 1961 (ratificată de România în 1968), imunitatea diplomatică este absolută, în sensul că se aplică atât pentru actele oficiale, cât şi pentru cele particulare. În schimb, potrivit Convenţiei internaţionale privitoare la relaţiile consulare, adoptată la Viena în 1963 (şi ratificată de România în 1971), imunitatea consularăoperează numai în legătură cu actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.

5 Expunerea de motive la proiectul Legii pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală. 6

Ibidem. 7 Spre deosebire de procesul civil, care este guvernat de principiul disponibilităţii. 8 Art.95 alin.1 din Legea nr.303/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr.255/2013.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

17/286

17

Se observă că, spre deosebire de imunităţile demnitarilor şi magistraţilor, care pot fi ridicate, existând posibilitatea efectuării actului procedural sau luării măsurii procesuale dacăeste îndeplinită condiţia prealabilă prevăzută de lege, imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară nu pot fi înlăturate, împiedicând în mod necondiţionat pornirea procesului penal.

3. Principiul ne bis idem Unul dintre principiile nou introduse în cadrul reglementării exprese a principiilor

fundamentale ale procesului penal din noul Cod de procedură penală este principiul ne bis in idem, potrivit căruia „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s‐a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivăcu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică” (art.6 noul C.proc.pen.).

Chiar dacă, anterior adoptării Legii nr.135/2010 (noul Cod de procedură penală), acest principiu nu era consacrat expres ca principiu fundamental al procesului penal, el era recunoscut în doctrină sub denumirea de principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale definitive. Astfel, hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat, adică este considerată ca fiind

expresia adevărului în cauza care a f ăcut obiectul judecăţii (res iudicata pro veritate habetur ) şi nu mai este posibil un nou proces penal împotriva aceleiaşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă(ne bis in idem).

În literatura juridică9, s‐a apreciat că principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale definitive are două efecte:

‐ un efect pozitiv care constă în posibilitatea punerii în executare a dispoziţiilor cuprinse în hotărâre şi

‐ un efect negativ care constă în împiedicarea unui nou proces împotriva aceleiaşi persoane, cu privire la aceeaşi faptă.

Ca o consacrare a efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, în art.16 alin.1 noul

C.proc.pen., printre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este enumerată şi existenţa autorităţii de lucru judecat (lit.i.).

Singura excepţie de la principiul ne bis in idem o reprezintă căile extraordinare de atac. Astfel, deşi în virtutea principiului autorităţii de lucru judecat, se prezumă că hotărârile judecătoreşti rămase definitive exprimă adevărul, nu se poate face abstracţie, de faptul că şi în activitatea jurisdicţională pot să apară erori care să ducă la pronunţarea unor hotărâri nelegale sau netemeinice şi chiar la rămânerea definitivă a acestora.

Cu alte cuvinte, principiul autorităţii de lucru judecat nu trebuie să afecteze principiile legalităţii şi aflării adevărului în procesul penal; eventuala contradicţie între principiul autorităţii de lucru judecat, pe de o parte, şi principiile fundamentale ale legalităţii şi aflării adevărului în

procesul penal, pe de altă parte, a fost rezolvată prin reglementarea instituţiei căilor extraordinare de atac. Căile extraordinare de atac sunt acele mijloace legale prin intermediul cărora pot fi

atacate, în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege, hotărârile judecătoreşti rămase definitive; ele se înf ăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti definitive10.

În noul Cod de procedură penală sunt reglementate patru căi extraordinare de atac: contestaţia în anulare, recursul în casaţie, revizuirea şi redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.

9 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p.647. 10 Ibidem, p. 607.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

18/286

18

Consacrarea expresă a acestui principiu în noul Cod de procedură penală român reprezintăo conformare la standardul european reglementat în art.4 al Protocolului nr.7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care garantează, în materie penală, dreptul persoanei de a nu fi urmărită penal, judecată sau condamnată din nou pentru aceeaşi faptă. Acest drept este aplicabil în situaţia în care autorităţile competente formulează din nou împotriva unei persoane o acuzaţie în materie penală, în sensul art.6 paragr.1 din Convenţia europeană, după pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare sau condamnare în acelaşi stat.

Pentru aplicarea acestui principiu, se impune a fi îndeplinite următoarele condiţii11: a) să existe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă penală sau de achitare a unei

persoane împotriva căreia a fost formulată o acuzaţie în materie penală, indiferent de gradul de jurisdicţie în care este pronunţată acea hotărâre;

b) hotărârea de condamnare sau achitare să fie definitivă potrivit legii statului respectiv; c) autorităţile judiciare competente să formuleze din nou aceeaşi acuzaţie, privind aceleaşi

fapte cu caracter penal, împotriva aceleiaşi persoane.

4. Principiul obligativităţii acţiunii penale corelativ cu principiul subsidiar al oportunităţii Sub denumirea marginală „Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii

penale”, în art.7 noul C.proc.pen. se prevede: „(1) Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu

atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legalăde împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).

(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.

(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penalădupă introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.”

Fiind instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal, în vederea soluţionării acestuia, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează de către procuror, în acţiunea penalăsarcina probei aparţinând în principal procurorului. Procurorii, care fac parte din Ministerul Public, reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi se situează pe poziţia acuzării.

Astfel, în principiu, aşa cum reiese din alin.1 al art.7 noul C.proc.pen., procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare (este vorba despre acele cauze prevăzute la art.16 noul C.proc.pen., de pildă, a intervenit amnistia sau prescripţia).

Prin excepţie de la acest principiu al oligativităţii acţiunii penale, în alin.2 al art.7 noul C.proc.pen. se prevede că în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu existăun interes public în realizarea obiectului acesteia. În acest sens, în Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală se arată că, pentru a se evita desf ăşurarea unor

11 M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 929.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

19/286

19

procese penale în cauze minore, în care nu există un interes public, a fost atenuat ăobligativitatea exercit ării acţ iunii penale, prin introducerea principiului subsidiar al oportunit ăţ ii 12, potrivit căruia, în asemenea cauze, procurorul va putea renunţa la exercitarea acţiunii penale, în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art.318 alin.1 noul C.proc.pen., procurorul poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani când, în raport de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de săvârşire, de urmările produse sau care s‐ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.

De asemenea, excepţii de la principiul obligativităţii acţiunii penale (şi, implicit, de la exercitarea din oficiu a funcţiei de urmărire penală) constituie, aşa cum reiese din interpretarea alin.3 al art.7 noul C.proc.pen., şi acele situaţii în care pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este necesar un anumit mod special de sesizare (plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea ori sesizarea organului competent sau o altă condiţie prevăzută de lege).

a) Plângerea prealabil ă a persoanei v ăt ămate este acel mod special de sesizare necesar

pentru declanşarea procesului penal în privinţa anumitor infracţiuni (infracţiuni pentru care legea penală prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ca exprimare a voinţei acestei persoane de a fi tras la răspundere penală f ăptuitorul).

Plângerea prealabilă poate fi adresată organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii (art.295 alin.2 noul C.proc.pen.).

b) Sesizarea, respectiv autorizarea, organului competent , sunt acele moduri speciale de sesizare care condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiuni dintr‐un anumit domeniu de activitate sau pentru infracţiuni săvârşite de anumite persoane. Astfel, în categoria acestor moduri speciale de sesizare se includ:

● sesizarea comandantului – pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor

infracţiuni săvârşite de militari contra capacităţii de luptă a forţelor armate (art.413‐417 noul C.pen.);

● sesizarea comandantului navei sau a proprietarului, operatorului navei ori a organelor abilitate ale autorităţii navale, după caz – pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în legătură cu unele infracţiuni contra ordinii şi disciplinei la bordul navei (art.26 din Legea nr.191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval13);

● sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii profesionale ori sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei – pentru punerea în mişcare acţiunii penale în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale14 (art.8 din Legea nr.11/199115);

● autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în privinţa infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană f ărăcetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s‐a comis (art.10 noul C.pen.).

12 Prin introducerea acestui nou principiu, care funcţionează de mai mulţi ani în Germania, Italia, Franţa, Spania, Serbia, Slovenia, Bulgaria, s‐a urmărit reducerea volumului cauzelor penale aflate pe rolul organelor judiciare – Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală, www.just.ro. 13

Legea nr.191/2003, publicată în M.Of. nr.332 din 16 mai 2003. 14 Legea nr.11/1991, publicată în M.Of. nr.24 din 30 ianuarie 1991, cu modificările şi completările ulterioare. 15 Aşa cum a fost modificat prin Legea nr.255/2013.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

20/286

20

c) Alt ă condi ţ ie prev ăzut ă de lege care trebuie îndeplinită pentru punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale poate fi:

● cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui României – pentru urmărirea penală a membrilor Guvernului în legătură cu infracţiunile săvârşite în exerciţiul funcţiei (art.109 alin.2 din Constituţie);

● hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului (cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în şedinţă comună) – pentru punerea sub acuzare a Preşedintelui României în legătură cu săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare (art.96 din Constituţie).

5. Principiul asigurării caracterului echitabil şi a termenului rezonabil al procesului penal Printre noile principii fundamentale consacrate expres în Legea nr.135/2010 (noul Cod de

procedură penală) se înscrie şi cel al asigurării caracterului echitabil şi a termenului rezonabil al procesului penal (art.8): „Organele judiciare au obligaţia de a desf ăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor

procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoanăcare a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într‐un termen rezonabil”.

De altfel, dreptul la un proces echitabil este garantat în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale” (paragraful 1 al art.6).

În materie procesual‐penală, caracterul echitabil al procesului presupune: ‐ respectarea, de către organele judiciare, a tuturor garanţiilor procesuale şi a drepturilor

părţilor şi ale subiecţilor procesuali, f ără ca anumite persoane să fie privilegiate sau f ără a se face vreo discriminare;

‐ desf ăşurarea urmăririi penale şi a judecăţii astfel încât să fie constatate în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii;

‐ aplicarea, faţă de toţi subiecţii procesuali, a aceloraşi reguli procesuale; Instituirea unor proceduri speciale care conţin norme derogatorii de la regulile comune de

desf ăşurare a procesului penal nu contravine principiului asigurării caracterului echitabil al procesului penal, întrucât aceste proceduri speciale se aplică în funcţie de vârsta f ăptuitorului (cum este cazul procedurii în cauzele cu infractori minori) ori de alte raţiuni distincte pentru fiecare procedură, f ără vreo discriminare;

‐ instrumentarea şi soluţionarea cauzelor penale de către aceleaşi categorii de organe

judiciare. Existenţa unei competenţe personale a organelor judiciare pentru cazul când infracţiunile sunt comise de persoane care au o anumită calitate (militari, magistraţi, deputaţi, senatori etc.), nu reprezintă o excepţie de la caracterul echitabil al procesului penal, deoarece atragerea competenţei unui anumit organ judiciar nu se întemeiază pe criterii de naţionalitate, rasă, sex, religie ş.a.m.d.

Principiul asigurării caracterului echitabil al procesului penal rezultă şi din dispoziţiile constituţionale care consfinţesc principiul general al egalităţii între cetăţeni, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, precum şi accesul liber la justiţie.

Astfel, art.4 alin.2 din Constituţie se referă la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni „f ără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

21/286

21

În art.16 alin.1 şi 2 din Constituţie se prevede că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, f ără privilegii şi f ără discriminări” şi că „nimeni nu este mai presus de lege”.

În art.21 din Constituţie este consacrat accesul liber la justiţie, în sensul că „orice persoanăse poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept” şi „părţile au dreptul la un proces echitabil”.

De asemenea, în art.124 alin.2 din Constituţie se prevede că „justiţia este unică, imparţialăşi egală pentru toţi”.

Transpunerea acestor dispoziţii‐cadru din Constituţie în norme cu aplicabilitate în domeniul activităţii judiciare s‐a realizat şi prin intermediul Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară care, în art.6, stipulează că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil” şi „accesul la justiţie nu poate fi îngrădit”. De asemenea, în art.7 din Legea nr.304/2004 se prevede că „toate persoanele sunt egale în faţa legii, f ără privilegii şi f ără discriminări” şi „justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, f ără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,

limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.

Principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi, implicit, egalitatea în cadrul activităţii judiciare, este garantat şi prin dispoziţiile noului Cod penal în care este prevăzută infracţiunea de abuz în serviciu (art.297 alin.2 noul C.pen.) – îngrădirea, de către un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronicănecontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

În strânsă legătură cu asigurarea caracterului echitabil al procesului penal, noul Cod de

procedură penală consacră, ca principiu fundamental, şi asigurarea termenului rezonabil de desf ăşurare a procesului penal . Astfel, aşa cum reiese din conţinutul art.8 noul C.proc.pen., organele judiciare au obligaţia de a desf ăşura urmărirea penală şi judecata într‐un termen rezonabil, astfel încât să fie constatate la timp faptele care constituie infracţiuni.

Desf ăşurarea procesului penal într‐un termen rezonabil, cu alte cuvinte operativitatea (celeritatea sau rapiditatea) se impune ca principiu fundamental al procesului penal, pentru căpresupune cerinţa ca desf ăşurarea activităţilor judiciare şi, implicit, rezolvarea cauzelor penale săaibă loc într‐un timp cât mai scurt, într‐un moment cât mai apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii.

În Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

cerinţa celerităţii reiese din conţinutul paragrafului 1 al art.6 („Dreptul la un proces echitabil”), potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea ... într‐un termen rezonabil a cauzei sale”. Dispoziţii privind termenul rezonabil al procedurilor se regăsesc şi în Constituţia României,

în care se stipulează că părţile au dreptul la soluţionarea cauzelor într‐un termen rezonabil (art.21 alin.3).

Şi în art.10 al Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară se prevede că toate persoanele au dreptul la soluţionarea cauzelor într‐un termen rezonabil.

Principiul operativităţii presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea, atunci când este posibil, a activităţii procesuale penale. Într‐o asemenea accepţiune, operativitatea este garantată de o serie de reglementări cuprinse în economia dispoziţiilor Codului de procedură penală, cum ar fi cele privind: instituţia termenelor în procesul penal (art.268‐271 noul C.proc.pen.), extinderea competenţei organelor de cercetare penală în

8/15/2019 PPL-2013-nr2

22/286

22

cazuri urgente (art.306 alin.2 noul C.proc.pen.), disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într‐o altă şedinţă, dacă rezolvarea pretenţiilor civile determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale (art.26 alin.1 noul C.proc.pen.), procedura simplificată a judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii (art.375, art.377 noul C.proc.pen.), acordul de recunoaştere a vinovăţiei (art.478‐488 noul C.proc.pen.) etc.

Desf ăşurarea procesului într‐un termen rezonabil implică promptitudine în activitatea de strângere şi administrare a probelor, pentru a se evita dispariţia sau deteriorarea acestora, precum şi pentru a se înlătura pericolul diminuării rezonanţei sociale a faptei şi a rolului educativ al procesului penal.

Promptitudinea şi rapiditatea cu care trebuie să se desf ăşoare activitatea judiciară nu trebuie să afecteze, însă, calitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate. Cu alte cuvinte, celeritatea nu trebuie să se realizeze în detrimentul respectării altor principii fundamentale ale procesului penal, cum sunt legalitatea sau aflarea adevărului.

Bibliografie:

1. Constituţia României, adoptată în 1991 2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 3. Codul de procedură penală adoptat în 1968 4. Legea nr.135/2010 privind noul Cod de procedură penală5. Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală5. Legea nr.286/2009 privind noul Cod penal 6. Neagu I., Tratat de procedur ă penal ă, Editura PRO, Bucureşti, 1997 7. Udroiu M., Predescu O., Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal

român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

8. Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală9. Expunerea de motive la proiectul Legii pentru punerea în aplicare a Codului de

procedură penală

8/15/2019 PPL-2013-nr2

23/286

23

REPERELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE PRIVIND ÎNVĂŢAREA PE TOT PARCURSUL VIEŢII

Nicoleta DIACONU 1

[email protected]

Abstract: Globalization process, consisting of interdependence of national economies in the world, and information and communication technology revolution has led to the need for a strategy to keep people active in all fields. The European Union has adopted a program of lifelong learning, setting objectives, consignees and procedures for continuing professional education.

Keywords: learning, life long learning, program of action, monitoring and evaluation.

1. Evoluţia preocupărilor Uniunii Europene privind învăţarea pe tot parcursul vieţii

În contextul transformărilor pe care le implică globalizarea mondială, educaţia pe tot parcursul vieţii („life long learning”) a devenit o prioritate a sistemelor de învăţământ la nivel global. Învăţarea pe tot parcursul vieţii reprezintă garanţia menţinerii active a populaţiei în toate domeniile de activitate, indiferent de vârstă.

Rezultatele obţinute la nivel mondial în domeniile ştiinţei şi tehnicii moderne impun necesitatea cunoaşterii acestora în scopul implementării în practică. Iniţierea unor cursuri de formare profesională iniţială în scopul cunoaşterii şi asimilării noilor descoperiri tehnico‐ştiinţifice ar implica costuri suplimentare de pregătire, astfel că instituirea unui program de pregătire pe tot parcursul vieţii reprezintă soluţia optimă pentru însuşirea constantă a noutăţilor intervenite în toate domeniile vieţii sociale.

Baza juridică a programului de învăţare continuă este reprezentată de dispoziţiile generale cuprinse în art. 165 TFUE (ex.art.149 Tratatul CE) – privind „Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul”, coroborate cu art. dispoz.art.146 (ex‐articolul 126 TCE) privind „Ocuparea forţei de muncă”2.

Sectorul educaţiei şi formării profesionale este supus principiului subsidiarităţii. Textul tratatului se referă la principiile generale ale intervenţiei comunitare, privind obiectivele şi procedurile generale.3

Conform modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona privind competenţele exercitate de Uniune4, în domeniul educaţiei, formării profesionale, tineretului şi sportului, Uniunea desf ăşoară acţiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare a acţiunii statelor membre.

Preocupările Uniunii Europene privind politicile europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale au fost iniţiate odată cu adoptarea Cărţii Albe privind educaţia şi formarea profesională „A preda şi a învăţa ‐ spre societatea cunoaşterii” publicate în 1996. Prin acest document cu valoare programatică, Uniunea se autodefineşte ca o societate care învaţă, bazatăpe dobândirea de noi cunoştinţe şi pe învăţarea pe tot parcursul vieţii.

1 Profesor universitar doctor, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. E‐mail: [email protected]. 2 Pentru detalii privind „Politica Uniunii Europene privind educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul” a se vedea Cl. Blumann, L. Dubois, Dreptul material al Uniunii Europene, Domat, Paris, 2001; N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene.

Tratat, ediţia a II‐a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2011, p. 528‐529. 3 J.L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud, L’Union europeenne, 7 edition, Dalloz, Paris, 2008, p.509. 4 Art.6 TFUE.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

24/286

24

Anul 1996 a fost denumit „Anului European al Învăţării pe tot parcursul vieţii”. În 1997 ‐ Comisia lansează comunicarea „Pentru o Europă a cunoaşterii”, prin care

obiectivul învăţării pe tot parcursul vieţii este corelat cu programele comunitare privind educaţia şi formarea profesională.

Consiliul European de la Lisabona din 23 si 24 martie 2000 a adoptat „Strategia Lisabona”,

stabilind ca obiectiv strategic pentru Uniunea Europeană preocuparea de a deveni cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere economicăsustenabilă, cu locuri de muncă mai bune şi o mai mare coeziune economică5.

Ulterior, instituţiile au manifestat preocupări constante pentru implementarea programului de învăţare pe tot parcursul vieţii, în scopul creării unei societăţi bazate pe cunoaştere, fiind adoptate mai multe documente, ca de exemplu:

‐ Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului din 18 decembrie 2006 privind competenţele‐cheie pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii;6

‐ Decizia nr.1720/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 noiembrie 2006 de stabilire a unui program de acţiune în domeniul învăţării continue;7

‐ Comunicarea Comisiei către Consiliu şi către Parlamentul European ‐ Privind îmbunătăţirea calităţii formării profesorilor8; ‐ Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind

stabilirea Cadrului european al calificărilor pentru învăţarea de‐a lungul vieţii;9 ‐ Concluziile Consiliului din 11 mai 2010 privind competenţele în sprijinul învăţării pe tot

parcursul vieţii şi iniţiativa „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă” 10 ‐ Programul cadru de învăţare pe tot parcursul vieţii 2007/2013, detaliat prin programe

anuale; Programul a fost lansat de Comisie pentru perioada 2007‐201311, având un buget total de 6.970 milioane de euro, pentru a continua într‐o manieră integratăacţiunile anterioare promovate în domeniul educaţiei şi formării profesionale.

Programul dezvoltă unele componente ale programelor anterioare adoptate în domeniul

educaţiei, respectiv Socrates şi Leonardo da Vinci. Alte componente au fost reproiectate într‐o abordare integrată, urmărind dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere, cu o dezvoltare economică durabilă, având la bază pregătirea de calitate a resurselor umane în vederea realizării coeziunii economice şi sociale.

‐ Decizia nr. 940/2011/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 septembrie 2011 privind Anul european al îmbătrânirii active şi solidarităţii între generaţii (2012);

‐ Recomandarea Consiliului din 20 decembrie 2012 privind validarea învăţării non‐formale şi informale12 .

2. Principalele elemente ale programului de acţiune în domeniul învăţării continue13 2.1. Obiectivele programului de învăţare continuăAnalizând obiectivele şi procedurile de aplicare a programului de învăţare pe tot parcursul

vieţii, constatăm că acesta are un spectru foarte larg, adresându‐se tuturor categoriilor sociale,

5 Reînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles din 22‐23 martie 2005. 6 JO L 394, 30.12.2006, p. 10. 7 JO L 327, 24.11.2006, p. 45‐68. Modificată prin Decizia 1357/2008/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008. Dispoziţiile deciziei sunt aplicabile în perioada 2007‐2013. 8 COM/2007/0392 final 9 JO C 111, 6.5.2008, p. 1. 10 COM 2010/C 135/03. 11 COM 2012/C 232/04. 12

COM 2012/C 398/01. 13 Conform dispoziţiilor Deciziei nr. 1720/2006/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 noiembrie 2006 de stabilire a unui program de acţiune în domeniul învăţării continue.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

25/286

25

desf ăşurându‐sa atât în cadrul sistemelor tradiţionale de educaţie şi formare profesională, cât şi în afara acestora.

Învăţarea continuă mută centrul de responsabilizare de la nivelul instituţiilor de formare profesională la nivelul individului.

Obiectivele programului de învăţare continuă sunt menţionate în art.1 ale Deciziei

1720/2006/CE. Obiectivul general al programului de învăţare continuă este de a contribui prin învăţare

continuă la dezvoltarea Uniunii ca o societate avansată bazată pe cunoaştere, cu o dezvoltare economică durabilă, însoţită de o creştere cantitativă şi calitativă a numărului locurilor de muncă, precum şi de o mai mare coeziune socială, asigurând în acelaşi timp o bună protecţie a mediului pentru generaţiile viitoare. În special, programul are ca scop favorizarea schimburilor reciproce, cooperarea şi mobilitatea între sistemele de educaţie şi de formare din cadrul Uniunii, astfel încât acestea să devină un model de calitate la nivel mondial.

Programul de învăţare continuă are următoarele obiective specifice: a) să contribuie la dezvoltarea învăţării continue de calitate şi să promoveze un nivel de

performanţă ridicat, inovaţia şi o dimensiune europeană a sistemelor şi practicilor în domeniu; b) să sprijine realizarea unui spaţiu european al învăţării continue; c) să ajute la îmbunătăţirea calităţii, atractivităţii şi accesibilităţii posibilităţilor de învăţare

continuă oferite în cadrul statelor membre; d) să consolideze contribuţia învăţării continue la coeziunea socială, la cetăţenia activă, la

dialogul intercultural, la egalitatea sexelor şi la împlinirea personală; e) să ajute la promovarea creativităţii, competitivităţii, capacităţii de inserţie profesională

şi a dezvoltării spiritului antreprenorial; f) să contribuie la creşterea participării la învăţarea continuă a persoanelor de toate

vârstele, inclusiv cele cu nevoi speciale şi grupurile defavorizate, indiferent de nivelul lor socio‐economic;

g) să promoveze învăţarea limbilor şi diversitatea lingvistică; h) să sprijine dezvoltarea, în domeniul învăţării continue, a unui conţinut, a unor servicii,

pedagogii şi practici inovatoare bazate pe TIC; i) să consolideze rolul învăţării continue în crearea unui sentiment de cetăţenie europeană,

bazat pe înţelegerea şi respectarea drepturilor omului şi a democraţiei, şi să încurajeze toleranţa şi respectul faţă de alte popoare şi culturi;

j) să promoveze cooperarea în ceea ce priveşte asigurarea calităţii în toate sectoarele educaţiei şi formării în Europa;

k) să încurajeze o utilizare optimă a rezultatelor şi a produselor şi proceselor inovatoare şi să facă schimb de bune practici în domeniile reglementate de programul de învăţare continuă, în vederea îmbunătăţirii calităţii educaţiei şi formării.

Programul de învăţare continuă sprijină şi completează acţiunea statelor membre, în acelaşi timp respectând pe deplin competenţa acestora în ceea ce priveşte conţinutul sistemelor de educaţie şi formare şi al diversităţii culturale şi lingvistice a acestora.

Obiectivele programului de învăţare continuă sunt urmărite prin punerea în aplicare a patru programe sectoriale, a unui program transversal şi a programului Jean Monnet.

2.2. Subprogramele sectoriale Subprogramele sectoriale sunt reglementate prin dispoziţiile art.3 din decizie, acestea fiind

următoarele: a) programul Comenius, care răspunde necesităţilor în materie de predare şi învăţare ale

tuturor participanţilor la învăţământul preşcolar şi şcolar, până la sfârşitul ciclului liceal, precum şi ale instituţiilor şi organizaţiilor care oferă acest gen de învăţământ;

8/15/2019 PPL-2013-nr2

26/286

26

b) programul Erasmus, care răspunde necesităţilor în materie de predare şi învăţare ale tuturor participanţilor la învăţământul superior formal şi la învăţământul profesional şi formarea profesională de nivel superior, indiferent de durata cursurilor sau de calificare şi incluzând studiile de doctorat, precum şi ale instituţiilor şi organizaţiilor care oferă sau facilitează acest gen de educaţie şi de formare;

c) programul Leonardo da Vinci , care răspunde necesităţilor în materie de predare şi învăţare ale tuturor participanţilor la învăţământul profesional şi formarea profesională, cu excepţia celor de nivel superior, precum şi ale instituţiilor şi organizaţiilor care oferă sau facilitează acest gen de educaţie şi de formare;

d) programul Grundtvig, care răspunde necesităţilor în materie de predare şi învăţare ale participanţilor la toate formele de învăţământ pentru adulţi, precum şi ale instituţiilor şi organizaţiilor care oferă sau facilitează acest gen de educaţie şi de formare.

d) Programul transversal cuprinde următoarele patru activităţi‐cheie: ‐ cooperarea şi inovarea politică în materie de învăţare continuă; ‐ promovarea învăţării limbilor;

‐ dezvoltarea, în domeniul învăţării continue, a unui conţinut, a unor servicii, pedagogii şi practici inovatoare bazate pe TIC;

‐ difuzarea şi valorificarea rezultatelor acţiunilor sprijinite în cadrul programului şi al unor programe conexe anterioare, precum şi schimbul de bune practici.

e) Programul Jean Monnet sprijină instituţii şi activităţi în domeniul integrării europene. Acesta cuprinde următoarele trei activităţi‐cheie:

‐ acţiunea Jean Monnet; ‐ acordarea de subvenţii de funcţionare pentru a sprijini instituţiile desemnate care se

ocupă de chestiuni legate de integrarea europeană; ‐ acordarea de subvenţii de funcţionare pentru a sprijini alte instituţii şi asociaţii europene

în domeniul educaţiei şi formării.

2.3. Aspecte privind aplicarea programului de învăţare continuăA. Destinatarii programului Programul de învăţare continuă se adresează următoarelor categorii de persoane: a) elevi, studenţi, persoane în formare şi adulţi care învaţă; b) cadre didactice, formatori şi alte categorii de personal implicate în orice aspect al

învăţării continue; c) persoanele prezente pe piaţa muncii; d) instituţii sau organizaţii care oferă posibilităţi de învăţare în contextul programului de

învăţare continuă sau în limitele subprogramelor acestuia; e) persoanele şi organismele care răspund de sistemele şi politicile privind orice aspect al învăţării continue la nivel local, regional şi naţional;

f) întreprinderi, parteneri sociali şi organizaţiile acestora la toate nivelurile, inclusiv organizaţii profesionale şi camere de comerţ şi industrie;

g) organisme care oferă servicii de orientare, consiliere şi informare referitoare la orice aspect al învăţării continue;

h) asociaţii care activează în domeniul învăţării continue, inclusiv asociaţii de studenţi, de persoane în formare, de elevi, de cadre didactice, de părinţi şi de adulţi care învaţă;

i) centre de cercetare şi organisme care se ocupă de chestiuni legate de învăţarea continuă; j) organizaţii non‐profit, organizaţii voluntare, organizaţii neguvernamentale (ONG‐uri).

8/15/2019 PPL-2013-nr2

27/286

27

Programul este deschis şi participării ţărilor terţe14, respectiv: ‐ ţărilor AELS care sunt membre ale SEE, în conformitate cu condiţiile prevăzute de Acordul AELS; ‐ ţărilor candidate care beneficiază de o strategie de preaderare, în conformitate cu

principiile generale şi termenele şi condiţiile generale stabilite în acordurile‐cadru încheiate cu aceste ţări pentru participarea acestora la programele comunitare;

‐ ţărilor din Balcanii de Vest, după stabilirea unor acorduri‐cadru care să prevadăparticiparea acestora la programele comunitare;

‐ Confederaţiei Elveţiene, pe baza unui acord bilateral ce urmează să fie încheiat cu ţara respectivă.

B. Procedura punerii în aplicare a programului Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a programului de învăţare continuă sunt

adoptate de către Comisie, asistată de un comitet. Pentru aplicarea eficientă a programului, Comisia conlucrează cu statele membre, care î şi asumă responsabilitatea implementării acestuia la nivel naţional, prin implicarea structurilor instituţionale naţionale15.

Punerea în aplicare a programului de învăţare continuă, implică următoarele acţ iuni 16: a) mobilitatea persoanelor care participă la învăţarea continuă; b) parteneriatele bilaterale şi multilaterale; c) proiectele multilaterale destinate în special promovării calităţii în cadrul sistemelor de

educaţie şi formare prin transferul transnaţional de inovaţie; d) proiectele unilaterale şi naţionale; e) proiectele şi reţelele multilaterale; f) observarea şi analizarea politicilor şi sistemelor din domeniul învăţării continue,

elaborarea şi îmbunătăţirea la intervale periodice a materialului de referinţă, inclusiv anchete, statistici, analize şi indicatori, acţiuni destinate să sprijine transparenţa şi recunoaşterea

calificărilor şi a dobândirii de experienţă, precum şi acţiunile destinate să sprijine cooperarea în materie de asigurare a calităţii;

g) acordarea de subvenţii de funcţionare pentru a acoperi anumite cheltuieli de funcţionare şi administrative ale instituţiilor şi asociaţiilor care î şi desf ăşoară activitatea în domeniul vizat de programul de învăţare continuă;

h) alte iniţiative care au ca scop promovarea obiectivelor programului de învăţare continuă(măsuri adiacente).

Comisia poate organiza seminarii, colocvii sau întruniri care ar putea facilita punerea în aplicare a programului de învăţare continuă şi poate desf ăşura acţiuni corespunzătoare de informare, publicare şi difuzare, precum şi acţiuni de creştere a gradului de conştientizare a

programului, precum şi monitorizarea şi evaluarea programului. Acţiunile de implementare pot fi puse în aplicare prin intermediul unor cereri de propuneri, cereri de oferte sau direct de către Comisie.

14 Conform dispoz.art.7 al Deciziei 1720/2006/CE. 15 În acest sens, la nivel naţional a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP), prin Hotărârea de Guvern nr. 76/27.01.2005. În anul 2007, prin Hotărârea de Guvern nr. 67/2007, ANPCDEFP a fost desemnată ca agenţie de implementare pentru noile programe comunitare Învăţare pe tot

parcursul vieţii, Tineret in acţiune şi Erasmus Mundus. De asemenea, a fost desemnată Centru Naţional Europass şi Punct naţional de contact pentru programul Tempus. 16 Prevăzute în art.5 al Deciziei 1720/2006/CE.

8/15/2019 PPL-2013-nr2

28/286

28

C. Monitorizare şi evaluarea Comisia asigură, în cooperare cu statele membre, monitorizarea şi evaluarea cu

regularitate a programului de învăţare continuă în raport cu obiectivele acestuia. Comisia dispune evaluări externe independente periodice ale programului de învăţare

continuă şi publică statistici cu regularitate, în vederea monitorizării progreselor înregistrate. Concluziile monitorizării şi evaluării programului de învăţare continuă şi ale generaţiei

precedente de programe de educaţie şi formare sunt luate în considerare la punerea în aplicare a programului.

Statele membre prezintă Comisiei, până la 30 iunie 2010 şi, respectiv, 30 iunie 2015, rapoarte cu privire la punerea în aplicare şi la impactul programului de învăţare continuă.

Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor:

a) până la 31 martie 2011, un raport de evaluare intermediar cu privire la aspectele calitative şi cantitative ale punerii în aplicare a programului de învăţare continuă, inclusiv o analiză a rezultatelor obţinute17;

b) până la 31 decembrie 2011, o comunicare privind continuarea programului de învăţare continuă;

c) până la 31 martie 2016, un raport de evaluare ex post.

2.4. Principalele concluzii şi recomandări cuprinse în „Raportul de evaluare intermediar cu privire la aspectele calitative şi cantita

Documents

PPL-2013-nr2