POLITICA REGIONALA SI DE COEZIUNE A UE

Evolutii si caracteristici ale PRCDezbaterea privind existenţa decalajelor economice şi sociale a însoţit, de la bun început,

procesul de construcţie europeană. Ceea ce astăzi se cheamă Politica de Coeziune (Economică, Socială şi Teritorială) a Uniunii Europene sau Politica Regională şi de Coeziune a UE este o politică structurală în sensul că, prin aplicarea acesteia, se urmăreşte eliminarea sau măcar atenuarea decalajelor dintre regiunile şi cetăţenii Uniunii Europene în vederea unei dezvoltări echilibrate. Dar din arsenalul pe care îl foloseşte Uniunea pentru creşterea economică face parte şi o a treia politică - Politica de Coeziune -, care ne furnizează un factor de echilibrare. Politica Regională şi de Coeziune caută să echilibreze decalajele create în mod constant de creştere şi să sprijine regiunile care cresc mai încet pentru a atinge nivelul de creştere al Uniunii în ansamblu.

Ceea ce astăzi se numeste „Politica Regională şi de Coeziune” a însoţit pas cu pas procesul de extindere a Uniunii Europene, constituind un tip de contrapondere pentru efectele negative (reale sau percepute) ale acestui proces. De exemplu, crearea pieţei unice interne a alimentat temerea că va crea beneficii disproporţionate pentru regiunile bogate, mult mai pregătite pentru a culege roadele liberalizării comerţului. În contrapartidă, regiunile sărace, periferice sau monoindustriale au beneficiat de resurse considerabil mai mari, resurse care să conducă la ajustarea lor structurală.

Forma şi structura Politici Regionale şi de Coeziune s-au modificat cu fiecare extindere. Însoţind de aproape extinderile succesive ale Uniunii, această politică s-a transformat dintr-un simplu mecanism redistributiv într-o politică structurală autentică, preocupată atât să corecteze decalajele deja existente, cât şi să prevină crearea sau adâncirea decalajelor. Ea nu este o politică propriu – zisă de creştere economică, rolul esenţial pentru creşterea economică fiind jucat de reglementările pentru comerţ, reglementările privind libera circulaţie a bunurilor, capitalului, persoanelor, reglementările privind uniunea monetară etc. Rolul Politicii Regionale şi de Coeziune în creşterea economică este mai degrabă indirect: acela de a crea condiţiile care să constituie un imbold pentru creşterea economică.

PRC în contextul globalizării Astăzi, semnificaţia Politicii Regionale şi de Coeziune este amplificată de fenomenul

globalizării, de faptul că Uniunea în ansamblul său trebuie să facă faţă presiunilor concurenţiale din partea altor blocuri regionale (SUA, Asia – Pacific). Iar decalajele interne pot constitui o frână în susţinerea competiţiei globale.

Din acest punct de vedere, Uniunea furnizează o serie de date frapante. 43% din producţia economică a întregii Uniunii şi 75% din investiţiile de cercetare – dezvoltare se concentrează în doar 14% din teritoriul european, adică în ceea ce este cunoscut îndeobşte sub denumirea de pentagon european – aria geografică între Londra, Hamburg, Munchen, Milano şi Paris.

La nivel regional, decalajele sunt şi mai accentuate, PIB-ul regiunii celei mai bogate, InnerLondon, reprezintă (303% în raport cu PIB-ul mediu european pe cap de locuitor (UE 27, PPS), în timp ce regiunea cea mai săracă, regiunea de nord – est a României, are un PIB care reprezintă 24% din aceeaşi medie europeană.

Deci, raportul dintre cea mai bogată şi cea mai săracă regiune este de aproximativ 1:12,5. Primele 10 regiuni din punct de vedere al PIB/cap de locuitor, la nivelul anului 2004, erau din vechile state membre. Mai mult, aceeaşi regiune britanică, Inner London, se află între primele 10 regiuni care au înregistrat cel mai rapid ritm de creştere a PIB-ului pe cap de locuitor în perioada 2000 – 2005 (idem). Prin urmare, nu este vorba doar despre o „bogăţie”acumulată, ci şi despre menţinerea ritmului de creare a respectivei bogăţii. Cu alte cuvinte, decalajele se conservă, dacă nu chiar se adâncesc.

O astfel de structură a decalajelor mai poate fi întâlnită doar în economii emergente, precum China şi India, unde se păstrează raportul 1:7 între regiunile cele mai bogate şi cele mai sărace. Statele Unite ale Americii şi Japonia sunt caracterizate printr-o distribuţie mult mai uniformă a bunăstării. În Statele Unite, cel mai avut stat este de doar două ori mai bogat decât cel mai sărac şi toate statele componente au un PIB/capita mai mare decât PIB-ul mediu european/capita. În Japonia, raportul dintre regiunea cea mai bogată şi cea mai săracă este de doar 2:1, iar 40 dintre cele 47 de regiuni ale acestui stat au un PIB/capita superior celui mediu european.

Uniunea Europeană nu poate reprezenta o putere în context global dacă în interiorul său există decalaje accentuate. Decalajele afectează competitivitatea de ansamblu, externă a Uniunii. Pe de altă parte, decalajele pot duce la conflicte, migrări, instabilitate, ceea ce ar pune în pericol funcţionarea pieţei interne. Din nou, se ajunge la problema – cheie a competitivităţii pe piaţa globală.

Iniţial, fondurile PRC nu erau alocate pentru îndeplinirea unor obiective comune la nivelul Uniunii, ci erau alocate direct statelor membre, care le cheltuiau cum considerau de cuviinţă pentru atenuarea decalajelor interne. Mai ales sub presiunea pieţei unice şi a monedei unice, politica regională a fost recunoscută ca o competenţă a Uniunii (deci nu a fiecărui stat în parte), fiind încadrată obiectivului de coeziune; fondurile au început să fie acordate pentru o serie de obiective europene comune. Politica regională (devenită Politica Regională şi de Coeziune) a cunoscut un salt calitativ şi a început să fie conceptualizată ca un imbold pentru creşterea economică. Măsurile implementate în numele acestei politici caută să creeze condiţiile pentru creşterea economică, cu respectarea coeziunii economice şi sociale: condiţii care, în cele din urmă, să ducă, împreună cu alte măsuri – luate atât la nivel european, cât şi la nivelul fiecărui stat membru -, la creşterea competitivităţii şi să confere UE o altă poziţie globală.

PRC in orizontul 2007 - 2013Ultima reformă a intervenţiilor de tip structural a fost înfăptuită în 2006, când a fost

adoptat noul regulament de funcţionare a Instrumentelor Structurale (Regulamentul CE nr. 1083/2006 din iulie 2006).

Reforma a ţintit simplificarea şi clarificarea instrumentelor financiare care să susţină Politica Regională şi de Coeziune. Aceste instrumente financiare au fost reunite sub denumirea de Intrumente Structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European alcătuiesc, împreună, Fondurile Structurale, iar Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune alcătuiesc Instrumentele Structurale). Simultan, intrumentele financiare destinate dezvoltării rurale şi pescuitului (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, respectiv Fondul European pentru Pescuit) au fost scoase de sub incidenţa Instrumentelor Structurale şi au fost subordonate Politicii Agricole Comune. Conform Regulamentului Consiliului 1083/2006, „Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (European Agriculture Fund for Rural Development) şi Fondul European pentru Pescuit (European Fisheries Fund) trebuie integrate în instrumentele destinate politicii agricole comune şi politicii comune în domeniul pescuitului şi coordonate cu instrumentele destinate politicii de coeziune” (idem).

Regulamentul CE nr. 1083/2006 specifică principiile şi regulile privind parteneriatul, programarea, evaluarea, managementul (inclusiv managementul financiar), monitorizarea şi controlul Instrumentelor Structurale, în baza responsabilităţilor împărţite între statele membre şi Comisie.

Valoarea totală a finanţării pentru Instrumentele Structurale în perioada 2007 – 2013 a fost stabilită la 347 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă 35% din bugetul UE şi aproximativ 0,38% din PIB-ul total al UE. Principalele ţări benefiaciare ale Instrumentelor Structurale, ţinând cont de valoarea sumelor alocate (în miliarde lei), sunt: Polonia (67,3), Spania (35,2), Italia (28,8), Republica Cehă (26,7), Ungaria (25,3), Portugalia (21,5) şi Grecia (20,4).

Pentru perioada 2007 – 2013 au fost identificate trei obiective:1. Obiectivul 1 – „Convergenţă”;2. Obiectivul 2 – „Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă”;3. Obiectivul 3 – „Cooperare teritorială europeană”.

Obiectivul „Convergenţă” reprezintă obiectivul prioritar (absoarbe 81,5% din totalul finanţării) şi este destinat reducerii decalajului existent între diferite regiuni ale statelor membre vizând îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de lucru, prin creşterea calităţii investiţiilor în capitalul fizic şi uman, dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere, a cercetării şi inovării, îmbunătăţirea adaptării la schimbările de natură economică şi socială, protecţia mediului, eficienţă administrativă.

Obiectivul „Convergenţă” vizează regiunile care au PIB/cap de locuitor măsurat în paritatea puterii de cumpărare standard mai mic de 75% din PIB-ul mediu al UE 25, calculat pe baza datelor existente în perioada 2000 – 2002. Unul din trei cetăţeni europeni (adică 170 de milioane) locuieşte în cele 84 de regiuni de convergenţă.

În cazul a şapte state membre, întreg teritoriul este eligibil pentru obiectivul „Convergenţă”, adică toate regiunile au un PIB/capita sub pragul de convergenţă: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovenia. La cele 84 de astfel de regiuni, se adaugă altele 16, cu o populaţie totală de 16,4 milioane care, strict vorbind, au un PIB/capita peste 75% din media UE 25, dar sub 75% din media UE % 15. Înţelegerea a fost ca şi aceste regiuni – care ar fi fost eligibile pentru Obiectivul 1 dacă reperul nu ar fi fost media UE 25, ci UE 15 – să primească, în continuare, fonduri prin respectivul obiectiv deoarece ele nu au cunoscut un fenomen de creştere economică propriu – zisă, nu şi-au depăşit problemele structurale, ci au depăşit pragul de 75% ca urmare a faptului că media PIB-ului a scăzut.

Obiectivul „Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă” (cu o pondere puţin sub 16% din totalul finanţării) vizează îmbunătăţirea competitivităţii, atractivităţii şi a gradului de ocupare a regiunilor prin anticiparea schimbărilor de ordin economic şi social, prin îmbunătăţirea şi creşterea investiţiilor în capitalul uman, prin promovarea economiei bazate pe cunoaştere, a cercetării şi inovării, antreprenoriatului, protecţiei mediului şi prin îmbunătăţirea capacităţii de adaptare a angajaţilor şi a firmelor la condiţiile pieţei. Direcţiile de acţiune sunt, prin urmare, două: inovare şi promovarea societăţii bazate pe cunoaştere, pe de o parte, şi crearea de locuri de muncă, pe de alta. Pentru acest obiectiv, sunt eligibile regiunile care se confruntă, în continuare, cu probleme structurale, dar se află peste pragul de 75% din PIB – ul mediu european.

Caracteristici ale bugetului UE. Legatura cu finantarea PRC.Din bugetul UE se finanţează iniţiativele din domenii în care toate statele membre au

hotărât să acţioneze la nivelul Uniunii, pentru implementarea politicilor europene comune. Având în vedere că multe dintre astfel de demersuri ale UE se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an, se foloseşte „perspectiva financiară multianuală” (de regulă de şapte ani). Aceasta presupune definirea în avans a priorităţilor bugetare pentru următoarea perioadă.

Sursele de constituire ale bugetului UE sunt:- resurse proprii tradiţionale – taxe asupra importurilor de produse provenite dintr-un stat din

afara UE (cu o pondere de 15% în total);- taxa pe valoarea adăugată (TVA) – o rată fixă aplicată veniturilor din TVA-ul armonizat ale

fiecărui stat membru (cu o pondere de 15% din total);- venitul naţional brut (VNB) – rată procentuală fixă (0,73%) aplicată VNB-ului fiecărui stat

membru (constituie cea mai mare sursă de venituri, cu o pondere de 69% din total).- alte surse: impozitele pe salarii plătite de către personalul UE, contribuţii din partea ţărilor

din afara UE pentru anumite programe ale UE, amenzi plătite de către companiile care încalcă condiţiile de concurenţă sau alte legi (cu o pondere de aproximativ 1%)

Bugetul Uniunii este în mare măsură consacrat agriculturii şi dezvoltării rurale (43% din bugetul total în 2008), deoarece Politica Agricolă Comună este singura politică transferată în întregime la nivel european.

Ponderea alocărilor financiare pentru agricultură şi dezvoltare rurală este, în continuare, accentuată, dar tendinţa este de canalizare a unei părţi din ce în ce mai mari din buget pentru Politica Regională şi de Coeziune, această politică se află într-un proces de „lisabonizare”, adică de reorientare pentru atingerea unor obiective privind competitivitatea, creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.

In comparaţie cu alte bugete publice, cheltuielile pentru investiţii sunt superioare cheltuielilor curente, operaţionale.

Nu este un buget dedicat atât de mult funcţionării de zi cu zi a Uniunii Europene, ci finanţării acelor demersuri care să-i permită Uniunii să avanseze, să se dezvolte – fie că este vorba despre demersuri care vizează rezolvarea de probleme, fie de demersuri care, exploatând şi consolidând punctele forte, ţintesc crearea de avantaje competitive.

Pentru perioada 2007 – 2013, cadrul financiar al PRC este conceput conform tabelului de mai jos. Fiind vorba despre un cadru financiar multianual, în tabel este precizată suma totală pentru întreaga perioadă. Sumele corespunzătoare fiecărui capitol şi subcapitol bugetar se stabilesc anual, dar suma lor pe parcursul celor şapte ani nu poate depăşi valoarea aprobată iniţial.

Politicile europene se împart în patru categorii/grupuri de politici:1. Politica Regională şi de Coeziune;2. Politicile tematice (Cercetare – Dezvoltare, Politica industrială şi pentru întreprinderi,

Transport, Energie, Societatea informaţională, Educaţie, Educaţie şi formare profesională continuă, Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitate de şanse, Protecţia consumatorului, Cultura, Audiovizual şi media, Sănătate publică);

3. Politica agricolă, de dezvoltare rurală, pescuit şi mediu;4. Politicile de cooperare externă (politica de extindere a UE şi politica externă).

Milioane euro % din total1. Creştere durabilă 433.001 44,3%

1a. Competitivitate pentru creştere şi ocupare 85.587 8,87%1b. Coeziune pentru creştere şi ocupare 347.414 35,5%

2. Conservarea şi managementul resurselor naturale 418.125 42,82%2a. Plăţi directe şi cheltuieli legate de piaţă 330.085 33,8%2b. Dezvoltare rurală, mediu, pescuit 88.040 9,01%

3. Cetăţenia, libertate, securitate şi justiţie 12.221 1,25%3a. Libertate, securitate, justiţie 7.554 0,77%3b. Cetăţenie 4.667 0,47%

4. UE ca partener global 55.935 5,72%5. Administraţie 56.225 5,75%6. Compensaţii pentru Bulgaria şi România 862 0,08%TOTAL 976.369 100%

Sursa: General Budget of the European Union for the Financial Year 2008. The Figures, European Commission, Brussels, January 2008, p. 7.