Pateric despre vise si vedenii

P A T E R I C

PATERIC DESPRE VISURI ŞI VEDENII

EXPLICAREA IMAGINII DE PE COPERTĂ

Imaginea copertei prezintă o întâmplare din viaţa Cuviosului

Petru Atoniîul1, primul vieţuitor al Muntelui Athos.

Viaţa Cuviosului Petru este scrisă de Sfântul Grigorie Pal

ama2, care însemnează şi această dată. Astfel, după cum scrie Sfântul

Grigorie, când Diavolul, vrăjmaşul veşnic al binelui şi inspiratorul

răului, a văzut că nu reuşeşte să îl înlăture de la virtuoasa lui viaţă

ascetică şi nici să-l arunce în delăsare, a folosit cea mai

înfricoşătoare armă ce i-a rămas, înşelăciunea „din dreapta “.

Diavolul a luat chip de înger al luminii şi a apărut în peştera

unde se nevoia sfântul. Peştera s~a umplut de lumină, însă lumină

diavolească. Pa vorbit drept înger şi i-a poruncit să părăsească

peştera şi să se întoarcă în lume, ca să-i mântuiască pe oameni.

Desigur, a făcut şi o minune impresionantă ca să-l convingă pe sfânt

că este înger, şi nu diavol. Insă, sfântul a priceput că este Satana cel

înşelător şi l-a izgonit cu smerenia lui. „Sunt nevrednic de a vedea

îngeru, a spus şi l-a făcut pe diavolul cu chip de înger să dispară.

Câtă prudenţă, atenţie şi smerenie e necesar să avem noi

pentru a putea să scăpăm de amăgire, dacă şi sfinţii, care aveau

putere de deosebire, trebuiau să aibă multă luare-aminte ca să nu fie

înşelaţi!

1 Cuviosul Petru (f 734) este prăznuit Ia 12 iunie. 2 Mare părinte şi teolog din veacul aî XlV-lea (f 1359), care a dat o nouă

dimensiune isihasmului. Este prăznuit ca sfanţ ia 14 noiembrie şi în

duminica a doua a Postului Mare.

PATERIC DESPRE

VISURI ŞI VEDENII

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte

GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Traducere: Cristian Spătărelu îngrijirea ediţiei şi note: pr.

Eugen Drăgoi

«VRU ewMeNPFa

Traducerea după originalul Γεροντικό περι ονείρων και

οραμάτων Editura Sfintei Obşti Cuviosul Nicodim din Igoumeniţa,

Grecia

Ï.S.B.N. 973-85652-7-8

CĂTRE CITITOR

Γ) ublicaţia de faţă se datorează răspunsului

JL frăţesc al monahilor din mănăstirea noastră la îndemnurile

multor credincioşi şi feţe bisericeşti.

Mulţi fraţi întru Hr is tos, ce trăiesc in lumea provocărilor

căpeteniei întunericului, ne-au pus din când în când întrebări şi au

cerut informare patristică autentică pe tema amăgirii care vine prin

visuri, vedenii şi arătări. Din această cauză ne-am ocupat cu grijă de

problema vedeniilor şi a visurilor, studiind pe părinţii lucrători ai

trezviei din „Filocalie“ şi pe alţi sfinţi şi duhovnici cu discernământ

şi iluminaţi de Dumnezeu.

La întrebările de mai sus ale credincioşilor am aşezat

cuvântul pateric limpede şi neamăgitor, care i-a liniştit duhovniceşte.

La rândul lor, ne-âu îndrumat să publicăm ceva cuprinzător în

legătură cu vedeniile, ca un ajutor direct.

îndemnurile acestea, precum şi constatarea noastră că

domneşte o necunoaştere foarte mare a învăţăturilor scrierilor sfinte

şi de pateric pe această temă şi, în paralel, un avânt al fenomenelor

de amăgire, prin vizionari şi profeţi mincinoşi de diferite soiuri, ne-

au condus la întocmirea acestei cărţi.

Intr-adevăr, astăzi, nimeni nu mai întâlneşte cu uşurinţă

păzirea şi neîncrederea faţă de vedenii şi visuri, cum se întâmpla în

viaţa Sfinţilor Părinţi, nici nu mai e priceput de mulţi cuvântul

Apostolului Pavel care zice

5

„Diavolul se preface în înger de lumină“ (II Corinteni II, 14).

Diavolul, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, se străduieşte,

plănuind să-l amăgească pe om, să se prefacă a-l imita pe

Dumnezeu, care în iubirea Lui infinită, le arată celor vrednici şi

sfinţi lumea cea duhovnicească şi cerească. Astfel Diavolul, acolo

unde se simte dorinţă de vedenii, se înfăţişează în chip de înger ori

de sfânt, în chipul lui Hristos, ori al Maicii Domnului, ca să-l înşele

şi să-l distrugă trupeşte şi sufleteşte pe om. Aici e nevoie de

cunoaştre a uneltirilor şi strategiilor lui, de luare-aminte şi

precauţie.Acesta, deci, este scopul dar şi cuprinsul cărţii:

prezentarea mijloacelor prin care putem evita amăgirea diavolească.

In cazul amăgirii este primejduită mântuirea omului, pentru

care nu poate exista vreun schimb material, după cuvântul

Domnului.

Primirea necontrolată sau preocuparea cu aşa-zisele vedenii

şi visuri revelatoare este răspunzătoare pentru multe momente

tragice din istoria omenirii şi din istoria Bisericii.

De la profeţii mincinoşi ai Vechiului Testament (care

susţineau mincinos că Dumnezeu le trimite visuri revelatoare),

conducători şi membri ai marilor erezii din primii ani creştini (Simon

Magul3, Gnosticii

4,

3 Simeon Magul, vrăjitor din Samaria, a fost botezat de Sf. Apostol Filîp

(Fapte 8, 13) şi a vrut să cumpere de la Apostolii Petru şi loan puterea de a

împărtăşi Duhul Sfânt (Fapte 8, 9-25), dând astfel nume păcatului simoniei.

Cronologic este primul eretic şi practica magia şi fannecele.

4Gnosticii erau adepţii unei filozofii religioase sincretice, care considerau

că mântuirea vine prin cunoaştere (în greceşte - gnosis). Sunt citaţi aici,

întrucât erau dochetişti,"adică susţineau că Hristos n-a avuttimp real, ci

unul aparent.

6

Maniheii5, Mesalianii

6, Pavelicienii

7) până la noile erezii creştine şi

căpeteniile lor (Penticostalii8Mormonii

9, Carol Russel al Martorilor

lui Iehova10

, O.Z.N.11

, „ Vestea bună“12

etc.) diferiţi vizionari,

vizionare şi tălmăcitori de visuri şi până la tot felul de descoperitori,

spiritişti, mediumi, astrologi ,, ozenişti “, cu noi - epocari

înfaţişându-l ca mesia „Epocii Noi“ (New Age) pe Maitreya, la toţi

aceştia există ceva comun în vedeniile şi visurile revelatoare pe care

susţin că le văd şi anume duhul lui Anticrist. în decursul veacurilor şi

până astăzi,

5 Maniheii erau adepţii unei erezii dualiste fondate de filozoful persan

Manes-Mani (secolul al ifî-lea), susţinând, între altele, că Iisus Hristos S-a

născut din elementele luminoase, care au biruit în lupta cu întunericul şi s -

au aşezat sub soare. 6 Mesalienii, adepţi a unei secte de asceţi apărute în Siria, la sfârşitul

secbiînûritrIV-lea, sub conducerea lui Simeon din Mesopotamia, care

învăţau că harul şi păcatul coexistă în suflet şi după Botez. Mesalienii.

reciîmlncontinuu numai rugăciunea „Tatăl nostru“. 7 Pavelicienii, membrii unei secte dualiste apărute în jurul anului 600 în

Armenia şi Siria, care^ venerau pe Apostolul Pavel în spiritul învăţăturii

ereticului Marcion, condamnat de Biserică la mijlocul secolului al II-lea.

8 Penticostalii, adepţii unei credinţe neoprotestante întemeiate _în America

de pastorul baptist Caro! Perham, în secolul XX, care consideră că primesc

Botezui Duhului Sfânt ca oarecând Apostol iila Cincizeci me şi că vorbesc

în limbi şi au viziuni. 9 Mormonii, membrii unei mişcări neoprotestante fondate de „vizionarul“

Joseph Smith în America (1820), care-şi mai zic şi „Biserica lui Iisus

Hristos a sfinţilor din timpurile din urmă“. 10 Martorii lui Iehova constituie o mişcare *silenaristă întemeiată în

America de Charles Taza Russel, în secolul al XIX-lea şi dezvoltată de

succesorul său, Joseph Franklin RutherforiŢ Doctrina Martorilor este în

bună parte anticreştină, iar practicile rituale învăluite în mister. 11 O.Z.N., pseudoreiigie cu tentă ştimţifîco-fantastică prin care se

încurajează credinţa în obiecte zburătoare extraterestre. 12 Vestea bună, mişcare religioasă cu pretenţia că deţine^ adevărul absolut

în materie de credinţă.

7

an atras şi atrag nenumăraţi oameni în amăgire şi pierzanie.

Părinţii mănăstirii noastre au strâns şi au prelucrat tot acest

material şi s-au îngrijit de bunul-gust şi înfăţişarea cărţii pe care o

ţineţi în mâini, cu titlul „Pateric despre visuri şi vedenii“. în

realitate, este o antologie patristică de învăţături şi exemple pe tema

amăgirii prin visuri şi vedenii şi exprimă în mod autentic învăţătura

patristică ortodoxă.

Datorăm recunoştinţă şi mulţumiri, pe de o parte, părintelui

aghiorit Teoclit Dionisiatul, pentru bunăvoinţa lui de a scrie

Prologul şi, pe de altă parte, distinsului nostru profesor, părintele

Theodoros Zisis, pentru efortul depus la alcătuirea introducerii

cărţii.

Nădăjduim că pârâul limpede al acestei învăţături patristice,

cu mulţimea de exemple şi cazuri de amăgire pe care o cuprinde, va

oferi o informare dreaptă şi convingătoare, va da răspuns multor

întrebări pe această temă şi va contribui la întoarcerea fraţilor noştri

amăgiţi de diavol.

14 iulie 1997,

praznicul Cuviosului Nicodim Aghioritul

Stareţul Sfintei Obşti Cuviosul Nicodim,

arhimandritul Hrisostom

PROLOG

/

* i mulţumesc preacuviosuhii stareţ al Mănăstirii

Sfântul Nicodim Aghioritul, arhimandritului

Hr is os tom şi însoţitorilor săi, pentru deosebita cinste

oferită de a alcătui prologul acestei cărţi şi îmi exprim,

împreună cu recunoştinţa mea că mi-a dat ocazia să spun

câteva gânduri de-ale mele pe această temă, cele mai

adânci felicitări şi smerita mea binecuvântare pentru

inspir ar ea dumnezeiască de a întocmi această publicaţie

unică în felul ei

Intr-adevăr, văzând părintele duhovnicesc şi fiii lui întru

ascultare că ucigătorul cel vechi de oameni, Diavolul, amăgeşte o

mulţime de creştini ortodocşi prin diferitele lui uneltiri şi prin

mijlocirea visurilor şi vedeniilor, pecum a făcut-o în toate veacurile,

s-au hotărât să-i ajute pe creştinii aflaţi în primejdie, dându-i pe faţă

şiretlicurile lui ascunse.

Metoda pentru combaterea uneltirilor Satanei era cunoscută:

învăţătura Sfinţilor Părinţi; îmbelşugată, convingătoare, plină de

Duhul Sfânt, accesibilă, aflată în cărţile lor. De aceea, teologii

mănăstirii cu pricina s-au mobilizat cu toţii şi au cules materialul

referitor la amăgirile de acest fel şi printr-o prelucrare potrivită,

pentru adaptarea adevărului la cidtorul obişnuit, au dăruit Bisericii

lui Hristos cartea de faţă cu titlul „Pateric despre visuri şi vedenii“.

Şi astfel avem acum adunată întreaga învăţătură a Părinţilor

purtători de Dumnezeu, care se referă la diferitele feluri de

înşelătorie a diavolilor şi la diferitele fenomene sufleteşti; aşadar,

tâlcuirea lor ne rămâne uşoară, clară, precisă, adevărată, plină de

Duh Sfânt, încât să se evite răstălmăcirile înşelătoare, din care cei

neştiutori ajung la concluzii ucigătoare de suflet şi la rezolvări

diavoleşti Prin urmare, nu mai există nevoia de a alerga la psihologi,

psihanalişti şi psihiatri pentru a înfrunta probleme psihice sau a

interpreta fenomene ce se ridică la nivelul vedeniilor şi în spaţiul

nelămuririlor cu privire la visuri.

Apropiindu-se cineva de cartea „Pateric despre visuri şi

vedenii“, ' trebuie să simtă că se află în faţa înţelepciunii Sfântului

Duh unde vor găsi răspunsul valid, precis şi adevărat pentru orice

întrebare interioară a lui şi rezolvarea şi explicarea duhovnicească,

încât să nu cadă victimă superstiţiilor lor, prejudecăţilor, uneltirilor

diavoleşti şi bănuielilor neîncercate şi primejdioase. Când avem în

faţa noastră o mulţime de zeci de sfinţi care vorbesc întru Duhul

Sfânt, cum mai putem avea părerea noastră, care trebuie să dispară,

în faţa strălucirii luminii adevărului dumnezeiesc?

Dacă mai e nevoie să spunem ceva pentru lămurire, acesta

este: „ Că izvorul oricărei amăgiri este mândria, egoismul, părerea

de sine, slava deşartă, pe care diavolii, ca duhuri înrudite, găsesc

spaţiu potrivit şi stăpânesc în suflete, chiar şi în ale celor ce se roagă

şi vor mântuirea lor, însă sunt cuprinşi de patimile diavoleşti la care

m-am referit. Precum specifica odinioară smeritul Sfânt Nectarie,

scriind măicuţelor din mănăstirea lui: „Şf nici una să nu se înşele

crezând că rugăciunile şi cererile o vor duce pe ea la desăvârşire.

Rătăceşte, căci la desăvârşire ne poartă Domnul Cel ce locuieşte...

Fără Hristos Cel ce este întru noi, rugăciunile şi cererile ne 10

amăgesc. Aceasta zic, ca să vă arăt vouă încotro trebuie 'să vă

întoarceţi şi ce să căutaţi... Luptaţi-vă pentru a vă smeri egoismul

vostru, care se aseamănă balaurului celui cu multe capete, se

înfăţişează ca boală sufletească, ca neascultare, ca nesupunere, ca

neînţelepciune, ca neştiinţă, ca necurăţenie, ca iubire de sine, ca

poftă, ca slavă deşartă, ca iubire de slavă etc. “.

Şi, într-adevăr, realitatea a adeverit învăţătura Sfântului

Nectarie, în multe cazuri, într-un fel foarte trist. Şi de ce? Pentru că

oprindu-se la rugăciunea neîncetată, ca la ceva magic şi aducător de

minuni, anumiţi monahi şi laici învaţă amăgitor unirea minţii cu

inima şi alte suişuri înalte, în vreme ce inima lor este plină de patimi,

se dedau la mari păcate şi nesocotesc smerenia, ascultarea şi

dragostea, care alcătuiesc temelia şi întregirea rugăciunii minţii.

Cu alte cuvinte, cum s-a spus deja, nenumărate amăgiri se

nasc din mândrie, iar tămăduirea lor se face prin smerenie, dragoste

şi ascultare, încât sufletul acoperit de harul acestor virtuţi nu permite

nici unui duh viclean să-l înşele. Cititorul poate găsi mai multe pe

aceasta temă în articolul meu „Generalul Macrighianuis şi vedeniile

luiu („Floarea atonită„\ vol. IV, p. 175 -195).

Monahul Theoclitos Dionisiatul

il

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

A ceasta carte a Sfintei Mănăstiri Sfântul /I Nicodim-,

intitulată „Pateric despre visuri şi vedenii“, a putut fi scrisă şi

publicată datorită răspunsului frăţesc dat de fraţii sfintei noastre

mănăstiri numeroaselor îndemnuri şi rugăminţi exprimate de mulţi

credincioşi, fraţi în Hristos.

Problema rătăcirii şi marile primejdii în care pune rătăcirea

viaţa duhovnicească a credincioşilor au fost principalul motiv ce ne-a

făcut să ne aplecăm asupra visurilor şi vedeniilor. Şi aceasta fiindcă

Diavolul obişnuieşte să întindă creştinilor capcane ucigătoare prin

visuri şi vedenii care, având adesea formă şi conţinut aparent

duhovniceşti, creştineşti şi înfăţişându-se pline de „ sfinţenie(>

, îi

aduc în rătăcire pe credincioşi făcându-i să creadă că, dacă văd în

visuri sau vedenii pe Hristos, pe Maica Domnului sau anumiţi sfinţi,

cruci, icoane etc. acestea sunt cu adevărat descoperiri dumnezeieşti.

In general, problema rătăcirii şi mai ales problema rătăcirii

din pricina visurilor sap a vedeniilor datează de multă vreme, luând

amploare însă în zilele noastre, evident, din pricina influenţelor

diavoleşti şi a

îndelungatei lipse a unei cateheze creştin-ortodoxe în ce priveşte

aspectele duhovniceşti.

intr-adevăr, astăzi, arareori se mai întâlnesc acea înţeleaptă

reţinere şi acea lipsă de încredere în „ vedeniile şi visurile bune”, ce

erau o constantă a vieţii Sfinţilor Părinţi De asemenea, puţini sunt

cei care pricep cuvântul Sfântului Apostol Pavel ce spune: „Satana

se preface în înger aî luminii“ (II Cor. II, 14).

Rătăcirea care, în ce priveşte sensul, este sinonimă cu

minciuna (cu minciuna amăgitoare) îşi are rădăcinile în raiul

pământesc al lui Dumnezeu, unde Diavolul i-a amăgit pe

protopărinţii neamului omenesc, izgonindu-i din rai. De aceea,

Diavolul, aşa cum ne spune Domnul, este „mincinos“ şi „tatăl

minciunii“ (loan 8, 44).

Rătăcirea poate apărea în credinţă, în morală sau în viaţa

duhovnciească, ca în cazul rătăcirii pricinuite de visuri şi vedenii.

Pe cel ce nu e cu băgare de seamă, rătăcirea adusă de visuri

şi vedenii îl poate costa mântuirea veşnică! Prin urmare, problema

aceasta este de natură pastorală; de aceea îi priveşte şi pe păstorii

Bisericii, dar şi pe fiecare credincios în parte. Totodată,

binecuvântarea faţă de Prea Sfinţitul Galaction,

Episcopul Alexandriei şi

Teleormanului, pentru traducerea acestei cărţi în limba română, spre

folosul duhovnicesc al creştinilor din România, vădeşte marea sa

grijă pentru mântuirea turmei celei cugetătoare.

„Pateric despre visuri şi vedenii“ cuprinde ansamblul

învăţăturilor Bisericii (ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii) şi,

prin urmare, le exprimă în chipul cel mai autentic. Opiniile unanime

ale Sfinţilor Părinţi, cuprinse în această carte, constituie un fel de „

Consensus 13

Patriim" („înţelegere a Părinţilor'j cu privire la acest aspect. Aceasta

înseamnă că exprimă în chip deplin şi autentic poziţia învăţăturii

patristice ortodoxe, constituind „ reguli “ pentru credincioşi.

Editura Bunavestire, căreia i-am acordat gratuit dreptul de a

publica şi de a edita în limba română întreaga carte (inclusiv

schiţele, icoanele şi fotografiile), trebuie felicitată pentru faptul că şi-

a dat seama de însemnătatea şi utilitatea acestei cărţi, ostenindu-se şi

asumându-şi cheltuielile de traducere şi de editare. Nădăjduim ca

versiunea în limba română să fie reuşită şi sperăm că, prin preţul

său, cartea va fi accesibilă fraţilor noştri români fiindcă, socotim noi,

scopul de căpătâi al Editurii Bunavestire este folosul duhovnicesc al

cititorilor, şi nu câştigul bănesc.

Dorind ca această carte să fie bine primită de cititorii români

şi să le fie de folos, rămânem ai voştri fraţi în Hristos.

Stareţul Sfintei Mănăstiri Sfanţul Nicodim,

arhimandritul Hrysostomos şi fraţii săi în Hristos

Sfanta Cincizecime

2002

14

INTRODUCERE

A ceasta carte pe care o avem în mâinile

noastre, „Pateric despre visuri şi vedenii“,

acoperă din plin un mare gol duhovnicesc şi pastoral. Ea corespunde

unei necesităţi urgente a preoţilor, dar şi a simplilor credincioşi, de a

avea răspunsuri credibile şi garantate şi invită în toate timpurile la

întrebarea stăruitoare, dacă trebuie să dăm atenţie şi importanţă

visurilor şi vedeniilor sau să le nesocotim şi să le respingem, ca

lucrări ale amăgirii pe care le făureşte Diavolul şi care au urmări

catastrofale pentru cei ce le primesc.

Problema aceasta nu este doar actuală, ci a fost dintotdeauna,

căci permanentă şi stabilă este încercarea Diavolului de a se

împotrivi voii lui Dumnezeu pentru mântuirea omului şi de a folosi în

acest scop nu numai mijloace satanice arătate pe faţa, dar şi ascunse,

prefăcute, rătăcitoare, înfăţişăndu-se ca înger, sfânt, rugător şi

slăvitor al lui Dumnezeu, luând diferite chipuri îngereşti şi sfinte, ca

să-i amăgească pe cei evlavioşi, pe cei ce cred în Dumnezeu, în îngeri

şi sfinţi şi doresc comuniunea cu aceştia. Foloseşte, după cum spun

sfinţiz, uneltiri îndemânatice, vine si atacă din dreapta, din spaţiul lui

Dumnezeu, pentru că dacă ar veni lămurit din „stânga“, ca vrăjmaş

şi conspirator, ar fi repede observat

şi împiedicat să se apropie.

15

Este cu adevărat demn de luat în seamă că despre visuri şi

vedenii se neliniştesc oamenii cu interese duhovniceşti, oamenii care

cred în Dumnezeu şi îi cinstesc pe sfinţi Şi este supărător, dar şj

trezitor de sensibilitate 'duhovnicească şi pastorală faptul că

permitem celui viclean să vină pe ascuns, cu înfăţişare schimbată, cu

mijloace strategice înşelătoare, în tabăra noastră şi, fără război şi

bătălie, să creeze în rândurile noastre tulburare şi amăgire, să

paralizeze lupta noastră pentru păzirea poruncilor, pentru războirea

cu patimile, pentru curăţire morală şi sfinţenie, să întoarcă interesul

multora spre a vedea un anumit sfânt sau să ceară sfat de la cei care

se zice că l-au văzut, ca şi când nu ar ajunge^ pentru mântuirea

noastră cele ce ne-a descoperit în Evanghelie Hristos, singura şi

nerepetata arătare pe care au văzut-o şi au atins-o şi au auzit-o

oamenii, căci printr-Insul „Dumnezeu a venit pe pământ şi S-a

întâlnit cu oamenii Prin vedenii şi visuri este desfiinţată străduinţa

duhovnicească pentru desăvârşire şi sporire, sunt hrănite egoismul şi

mândria vizionarilor şi visătorilor, sunt subapreciate învăţăturile

mântuitoare ale Evangheliei, sunt nesocotiţi preoţii şi chiar

episcopii, urmaşi ai lui Hristos şi ai Apostolilor, care sunt înlocuiţi

de vizionari sau mai bine-zis de vizionare, fiindcă de obicei femeile

sunt ispitite de visuri şi vedenii. Ne dăm cu toţii seama cât de mare

este reuşita Satanei când pe ascuns izbândeşte aceste scopuri şi

îndeosebi când îi marginalizează pe preoţi: ,,Bate-νοΓ“pastorul şi

se vor risipi oile turmei“ (Matei 26, 31; Mar cu IT, 27).

Nu e de ajuns că, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, Satana

stăpâneşte asupraJumii, este zonducător al lumii timpurilor noastre,

cp manifestările lumeşti aproape în totalitate sunt pecetluite şi

inspirate de el, că, în cea mai mare parte, locuitorii pământului, din

păcate acum şi ai Γ6 '

ţării noastre, sunt prinşi în mrejele şi cursele lui, după cum. apare

din modul gândirii, îmbrăcămintei, comportamentului, distracţiei.

Acest lucru care ar trebui să intensifice lupta şi străduinţele preoţilor

şi credincioşilor să limităm spaţiul său de influenţă şi să-i ajutăm pe

cei ce din necunoaştere se găsesc acolo să descopere lumina noii

creaţii întru Hristos. Nu e de ajuns deci aceasta, ci îl lăsăm că prin

visuri şi vedenii mincinoase să se preschimbe în înger ori sfântL să se

înfăţişeze ca lumină, pentru a rătăci şi a conduce în întunericul lui şi

pe mulţi dintre credincioşii noştri ce sunt atraşi de el?

Este, aşadar, urgentă şi în continuă creştere nevoia de a

învăţa, preoţi şi credincioşi, deja Sfinţii Părinţi cei luminaţi şi

încercaţi, cum evaluează şi cum întâmpină ei visurile şi vedeniile,

încât să adoptăm şi noi poziţia lor izbăvitoare şi sfântă, având

încredinţarea şi certitudinea desăvârşită pentru rezultatul cel bun. Nu

mai trebuie să cerem informare bibliografică despre ceea ce au scris

teologii contemporani sau alţi specialişti în această temă importantă,

pentru că de multe ori aceste publicaţii contemporane, chiar şi când

se află pe calea bună, sunt construcţii şi alcătuiri ale scrisului, nu

abordează problema în dimensiunile ei reale, au o vedere şi

observare parţială sau accentuează părţi nesemnificative. Aceasta

este firesc şi justificat în parte, căci autorii nu au cunoştinţa

experienţei, precum întâlnim în scrierile şi însemnările sfinţilor.

Avem adunate acum în „Pateric despre visuri şi vedenii“, pentru

prima dată, aproape toate ceh ce au spus şi au scris sfinţii,

împodobite şi întărite, desigur, de povestiri atractive şi uşor de citit,

ce se referă la întâmplări despre amăgire, care înfăţişează în

practică, în mod evident şi simplu, cele ce sfinţii întipăresc în

învăţătura lor,

17

Până acum nu am avut adunat material de asemenea

amploare despre această temă importantă. Desigur, preoţii şi

credincioşii generaţiilor trecute nu au fost lipsiţi de călăuză, căci şi

în Sfânta Scriptură, şi în colecţiile culegerilor patristice, în bine

cunoscutele Paterice, în Fi local ie şi în Vieţile sfinţilor găseau

materialul de referinţă. însă, mai important decât toate a fost că

dădeau ascultare Bisericii, cunoşteau că Biserica, în general,

respinge visurile şi vedeniile şi asta a fost suficient ca să evite

capcanele Diavolului şi să nu ajungă de batjocura demonilor.

în timpurile noastre avem mai multă nevoie de bogăţia

cuvântului din pateric, pentru că mersul duhovnicesc al neamului

omenesc, evoluţia lui duhovnicească nu au fost normale. în anii mai

noi, după făurirea statului neogrec, apar o prăpastie, o despăr-

ţitură, o rupere a legăturilor care şe realizau cu sfinţii eleni

contemporani, cu Bizanţul. Această prăpastie şi acest gol le-am

umplut cu resturi, cu gunoaie, am lăsat comorile părinţilor şi ne-am

întors spre curţile străine şi ne-am hrănit ca fiul risipitor, cu roşcove.

Din fericire, a început întoarcerea, numai că acum pentru a umple

golul, pentru reintra în cursul nostru normal, trebuie să ne

concentrăm pe cele ce generaţiile trecute au învăţat şi asimilat lent şi

firesc. Trebuie să înăbuşim reacţiile noastre raţionale şi egoiste, care

sunt bolnave, să le înecăm în belşugul cuvântului Sfinţilor Părinţi îată

deci, cei care vreţi să aflaţi laolaltă ce spun Sfinţii Părinţi despre

visuri şi vedenii! Mare este folosul şi recunoştinţa efortului şi a

luminatei inspiraţii ce au avut-o fraţii din sfânta obşte a Sfântului

Nicodim. Trebuie să precizăm că această străduinţă continuă^ mersul

pe aceeaşi cale pe care a trasat-o sfântul ei protector, Sfântul

Nicodim, după cum se arată în pasajul dedicat lui din acest Pateric

pe

18

care îl avem în faţa Tâlcuind cu adevărat cele 14 epistole ale

Apostolului Pavel, în spaţiul cu pricina al Epistolei a Il-a către

corinteni, unde se spune: „Căci însuşi Satana se preface în înger aî

luminii“ (II Corinteni 11, 14), Sfântul Nicodim adună în note ample,

din Paterice şi Vieţi ale sfinţilor, multe întâmplări despre amăgire,

lucru pe care putem să îl considerăm ca un prototip, un plan dinainte

pregătit al cărţii „Pateric despre visuri şi vedenii“,/?*? care ï-a

construit acum urmându-l pe el mănăstirea care-i poartă hramul şi

sfânt numele său.

Există însă şi un alt motiv pentru care avem nevoie de

belşugul cuvântului pateric şi de siguranţa pè care-o oferă.

întoarcerea la care ne-am referit este impresionantă şi dătătoare de

speranţă; oamenii se desprind încet-încet de dezinteresul faţă de cele

bisericeşti şi duhovniceşti şi îngroaşă rândurile creştinilor conştienţi.

Dumnezeu binecuvântează, întăreşte şi sporeşte aceste osteneli şi

străduinţe. Ne arată prezenţa Lui în multe feluri, îndeosebi prin

descoperirea a noi sfinţi izvorâtori de mir şi făcători de minuni. Pe

câţi nu a tămăduit şi a ridicat din boală izvorâtorul de mir şi

ficătorul de minuni al secolului nostru, Sfântul Nectarie Pent apoi13

,

care a pornit din Silivria Traciei şi prin nenumărate lupte duhov-

niceşti, prigoniri şi suferinţe, a sfârşit în mănăstirea de măicuţe pe

care el însuşi a întemeiat-ot Mănăstirea Sfintei Treimi din Eghina14

?

Pe câţi nu au ajutat nou-apăruţii Sfinţi din Lesbos15

> Rafail, Nicolae

şi Irina16

? Eghina şi

13 Despre viaţa şi faptele Sfanţului Nectarie vezi: Sotos Hondropouios,

Sfântul Nectarie, sfântuj secolului nostru, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.. ", ' ....................................... 14 insulă aflată în golful Şaronic (la vest de Atena). 15 Numită şi Mytilmi, este cea mai mare insu ia a Greciei, după Creta şi'

Eubeea, situatlTn Marea Egee. 16 Sf, Irina este pomenită ca mucenjţă la 9 aprilie. Sinaxarul n-a consemnat

numele Sfinţilor Rafaii şi Nicolae.

19

Mitilinî au devenit centre greceşti şi ortodoxe de închinăciune, unde

credincioşii îşi depun durerile şi problemele împreună cu credinţa lor

în prezenţa vădită a lui Dumnezeu şi în mijlocirea sfinţilor. S-a

cutremurat Satana de răul pe care i l-au făcut sfinţij, de marea

pagubă care a rănit rândurile din tabăra lui, de intrarea multora în

tabăra cea bună a lui Hristos, a Bisericii. De aceea şi-a înmulţit

stratagemele şi strategiile, ca să neutralizeze influenţa şi harul

sfinţilor. Dar a căzut în prăpastie şi s-a făcut de râs în stratagema lui

de a-l defăima şi înjosi pe Sfântul Nectar ie, folosind ca unealtă, din

păcate, pe stareţa Magdalena din Cozani care a fost amăgită pentru

că a avut o vedenie mincinoasă şi diavolească, în care Sfântul

Nectarie se găsea, zice-se, în iad, ca fiind eretic. Iar acum se află în

desfăşurare o altă stratagemă a Satanei în legătură cu Sfinţii Rafail,

Nicolae şi Irina, în care, de asemenea, se va descoperi şi se va da pe

faţă cel viclean, însă în prezent atrage în amăgire pe mulţi clerici,

monahi şi laici.

înşelătorul a constatat că ierarhia Bisericii a fost tulburată şi

mişcată de susţinătorii visurilor şi vedeniilor în care apar sfinţi şi

descoperă sfinte moaşte şi locul muceniciei lor, fare sunt însoţite de

vindecări ale bolnavilor. Şi a transformat acele apariţii necesare şi

de la Dumnezeu într-o industrie de sute şi mii de vedenii şi visuri în

care el şi demonii lui se înfăţişează preschimbaţi în chipuri de sfinţi şi

convorbesc, zice-se, cu credincioşii şi tămăduiesc, la suprafaţă, pe

bolnavi. Vedeniile şi visurile au devenit în felul acesta un lucru de

rutină, o supă zilnică; le văd toţi cei care merg în Mitilini, nu ca să

cinstească pe noii descoperiţi sfinţi şi mucenici, să se nevoiască la

slujbe, să asculte cuvinte de învăţătură din Sfinţii Părinţi, să

introducă în viaţa lor mesajele muceniciei, apariţiei şi mijlocirii

sfinţilor, să devină mai

20

buni şi să sporească, ci să fie învredniciţi şi ei să-l vadă pe sfânt care

apare aşa, la comandă, ca să satisfacă curiozitatea ori să încununeze

vrednicia inexistentă a celor care doresc să-l vadă, dezamăgindu-i

totodată pe cei care nu l-au văzut. E vorba de o răsturnare totală a

scopurilor duhovniceşti şi a luptei 'pentru desăvârşire

duhovnicească. Este un fenomen bolnav care înjoseşte visurile şi

vedeniile trimise de la Dumnezeu, ce se află în Sfânta Scriptură şi în

Tradiţia Bisericii, pe care Dumnezeu le trimite pentru folosul obştesc

al oamenilor în lucrarea mântuirii sau pentru întărire a mucenicilor

şi sfinţilor în momente critice, mai rar, desigur, şi unor oameni de

regulă sfinţi care însă le ascund şi nu le vestesc.

Există, fară îndoială, visuri şi vedenii ce provin de la

Dumnezeu şi acest lucru este exploatat de Satana ca să-i atragă pe

cei naivi şi uşor încrezători, înfăţişându-se în chip de înger sau sfânt

ori chiar Hristos. Dacă nu ar fi existat visurile adevărate, pe care

vicleanul le imită şi le copiază, nu ar fi putut să întindă industria

visurilor şi vedeniilor lui mincinoase şi să-i conducă la adevărata

catastrofa pe cei care cred în ele.

Şi este foarte grea deosebirea dintre visurile şi vedeniile bune

şi cele vicioase, dintre cele adevărate şi cele false, dintre cele trimise

de Dumnezeu şi cele venite de la Diavol. Atât de grea, că au fost

înşelaţi chiar şi monahi şi asceţi înaintaţi duhovniceşte, care vedeau

mereu înger strălucitor şi luminos cum se roagă împreună cu ei, face

mătănii, slăveşte pe Dumnezeu şi au crezut că nu e cu putinţă să fie

diavol, de vreme ce face toate acestea, însă era înşelătorie şi

minciună. Aşadar, pentru că deschiderea e grea şi reuşită doar de cei

care au izbutit prin lupte duhovniceşti dure, cu harul lui Dumnezeu,

să dobândească virtutea discernământului, virtute mare şi '' ~ 21

rară, noi toţi ceilalţi, păcătoşii, care în fiecare zi punem începui în

cele duhovniceşti şi în ziua următoare reîncepem iarăşi, fiindcă nu am

înaintat deloc, să nu ne amăgim că e posibil să primim în somn sau în

stare de veghe, în vis sau vedenie, arătări de Dumnezeu, de îngeri sau

de sfinţi Cum îndrăznim noi să ne punem pe aceeaşi treaptă cu sfinţii,

care s-au învrednicit să aibă câte o vedere, şi asta rar, o dată în viaţa

lor şi dintr-un motiv foarte important, nu pentru lucruri zilnice şi

neînsemnate? De aceea şi iluminaţii şi insuflaţii scriitorpai Sfintei

Scripturii Părinţii Bisericii, pentru protecţia noastră, ne povăţuiesc să

nu cugetăm şi sâ nu ne preocupăm deloc cu ce avem de făcut atunci

când primim vreo vizită în vis sau în vedenie. Să o respingem imediat,

facându-ne cruce, să o izgonim, ca să nu cădem în cursa vrăjmaşului,

chiar dacă ar fi de la Dumnezeu. In cazul din urmă, Dumnezeu nu

numai că nu se va mânia pentru poziţia noastră de respingere, ci ne

va· lăuda pentru atenţia de care dăm dovadă şipèntru grija de a nu ne

lăsa atraşi de diavoli.

Toate acestea se dezvoltă minunat şi amănunţit în „Pateric

despre visuri şi vedenii“. In încheiere, desigur, monahii Mănăstirii

Sfântul Nicodim, cu binecuvântarea şi îndrumarea stareţului lor,

arhimandritul Hrisostom, au alcătuit şi redactat, ca epilog, un

rezumat foarte bun al celor ce rezultă din textele sfinţilor. Acest

rezumat este foarte interesant şi cititorii atenţi îi vor da înde ajunsă

luare-aminte.

fifom finaliza această introducere cu ceea ce sfinţii

recomandă îndeosebi în legătură cu visurile şi vedeniile. Să nu le

dăm nici o importanţă deoarece sunt nu numai nefolositoare

duhovniceşte, ci şi primejdioase.

Sfântul Diadoh al. Foticeii ne povăţuieşte următoarele:

22

„Deci, dacă i se vor arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc

fie vreo lumină,Jie vreun glas, fie vreo figură în chip de foc,

nicidecum să nu primească astfel de arătări. Căci sunt o înşelăciune

vădită a vrăjmaşului, care i-a amăgit pe mulţi prin neştiinţă,

făcându-i să se abată de la calea adevăruluiu (Cuvânt ascetic, cap.

36)î7

.

,,Am arătat, precum am auzit de la cei ce au făcut experienţa,

deosebirea dintre visurile bune şi cele rele. Ne va ajunge însă pentru

sporirea la cât mai multă virtute să nu ne încredem nicidecum în nici

o nălucire. Căci visurile de cele mai multe ori nu sunt nimic altceva

decât chipuri ale gândurilor sau, precum am zis, batjocuri ale

diavolilor “ (Cuvânt ascetic, cap. 38).

Sfântul Grigorie Sinaitul repetă aproape aceleaşi

vorbe:

„Ia aminte deci, cu băgare-de seamă, iubitorule de

Dumnezeu, întru cunoştinţă; dacă, împlinindu-ti lucrul, veivedea o

lumină sau un joc din afară sau dinlăundru sau chip, zicezse^al lui

Hristos sau al vreunui înger sau altceva de felul acesta. să nu le

primeşti, ca nu cumva să suferi vătămare (Despre isihie şi despre

cele două feluri ale rugăciunii, cuv. 10)i8

.

Sf Meletie Galisiolis^ în poezia „ Despre anumite visuri şi

despre ce sunt acestea " (107), scrie:

„ Străin tuturor credincioşilor e visurilor a crede;

Cel ce dă crezare celor din vis năluceşte.

Cu totul neîncercat se arată,

Iar tot cel ce nu crede acestora

plin e de toată înţelepciunea;

Asemenea celui ce fuge nebuneşte după propria-i umbră

e tot bărbatul crezător visurilor

17 Filocalia, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 351, iS Filocalia, voi. 7, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 180.

23

Şi părintele nostru contemporan F Hotei Zervakos19

povăţuieşte:

„Cel mai precaut lucru, dragul meu, este să nu primim, nici să

credem lesne în vedenii. Hristos, tot ceea ce este trebuincios şi de

folos pentru sufletul şi mântuirea noastră, ne-a spus-o şi ne-o spune

în Evanghelie şi în scrierile profeţilor, apostolilor şi dascălilor Sfintei

noastre Biserici; şi trebuie să credem că, dacă păzim cele ce ne-a

poruncit, vom fi fericiţi şi în viaţa de acum, şi în cea viitoare, însă

dacă nu le păzim, în viata de acum vom fi nefericiţi şi în cea viitoare

şi mai nefericiţi“ (Părintele Pilotei Zervakos, Salonic, 1988, Hd.

Stupul Ortodox, voi. aill-lea, p. 317).

Protopop Theodoros Zisis

19 Cuv. Fi!othei_2ervakos (1884 - 1980), ucenic ai Sf. Nectarie din Insula

Eghina. Âsupră*vîeţii şi lucrării sale vezi '.Viaţa şi învăţătura cuviosului

părinte Filothei Zervakos, Ed. „Orthodoxos Kypseii“, fcsatonic, 1994;

Fericitul Filotci Zcrvalcos, Călător către cer, Ed. Biserica Ortodoxă,

Alexandria, 2002,

24

TEXTE DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ tYi?cpî>ir VTCTTPT VFHFMII

JL/H/Ojr T J.OU.I\,Jtţ T AJlç

PROFEŢI MINCINOŞI ŞI AMĂGIRE

începem partea principala a cărţii cu texte revelatoare, culese din

Sfânta Scriptură, despre tema care ne interesează:

I. VECHIUL TESTAMENT

D

e se va ridica în mijlocul tău prooroc sau

văzător de visuri şi va face înaintea ta semne şi

minune şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care

ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: «Să mergem după alţi

dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora», să nu

asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător

de visuri, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul

vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru

din toată inima voastră şi din sufletul vostru... iar pe

proorocul acela sau pe văzătorul acela de visuri să-î daţi

morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul

Dumnezeul vostru...“.

(Deuteronom 13, 1 - 5)

25

2. „Şi ca un vis, ca o vedenie de noapte va fi mulţimea de

popoare luptătoare împotriva lui Ariei, care se vor război cu el...“

(Isaia 29, 7)

3. „După cum cel flămând visează că mănâncă şi se trezeşte

tot cu stomacul gol şi după cum cel însetat visează că bea şi se

trezeşte tot istovit şi tot însetat, tot aşa se va întâmpla cu

mulţimea de popoare care vor merge împotriva Muntelui Sion!“.

(Isaia 29, 8)

4. [Vorbeşte Dumnezeu]: „Şi în proorocii Samariei am

văzut nebunie, căci au profeţit în numele lui Baal şi au dus în

rătăcire pe poporul meu Israel. Dar în proorocii Ierusalimului am

văzut grozăvii: aceştia fac desfrânare şi umblă cu minciuni, ajută

mâinile făcătorilor de rele, ca nimeni să nu se întoarcă de la

necredinţa sa... Aşa zice Domnul Savaot: «Nu ascultaţi cuvintele

proorocilor, care vă profeţesc, că vă înşală, povestindu-vă

închipuirile inimii lor şi nimic din cele ale Domnului. Necontenit

grăiesc ei celor ce Mă dispreţuiesc: «Domnul a zis că va fi pace

peste voi». Şi tuturor celor care urmează inima lor învârtoşată le

zice: «Nici un rău nu va veni asupra voastră!»“.

(Ieremia 23, 13- 17)

5. [Vorbeşte Dumnezeu]: „Am auzit ce zic proorocii care

profeţesc minciună în numele Meu. Ei zic: «Am visat, am văzut

în vis». Până când proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor

vesti înşelătoria inimii lor? Cred ei în visurile lor, pe care şi le

povestesc unul altuia, să facă uitat poporului Meu numele Meu...?

Proorocul care a văzut vis povestească-î ca vis, iar cel ce are

cuvântul Meu, acela să 26

spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi

grăuntele de grâu curat, zice Domnul“.

(Ieremia 23, 25 - 28)

6. „Tot Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care

spun visuri mincinoase, care le povestesc pe acestea şi duc pe

poporul Meu la rătăcire cu amăgirile lor şi cu linguşirile lor, deşi

Eu nu i-am trimis, nici le-am poruncit“.

(ieremia 23, 32)

7. [Vorbeşte Dumnezeu]: „Iar voi să nu ascultaţi pe

proorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe

vrăjitorii voştri şi pe ai voştri cititori de stele care vă zic: «Nu

veţi sluji regelui Babilonului». Că aceştia vă prezic minciună...“.

(Ieremia 27, 9 - 10)

8. „Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui

Israel: »Sä nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii

voştri, care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visurile

voastre, pe care le veţi visa, căci vă proorocesc minciună şi Eu nu

i-am trimis», zice Domnul“.

(Ieremia 29, 8 - 9)

9. „Visurile vin din multele griji, iar glasul celui nebun din

mulţimea de vörbe“.

(Ecclesiasiul 5, 2)

10. „Căci din mulţimea grijilor se nasc visurile şi

deşertăciunile clin prea multe cuvinte. De aceea, teme -te de

Dumnezeu!“.

.{Ecclesiasiul 5, 6)

27

1 ]. „Deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel

neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire“‟

12. „Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă

după vânt, aşa este şi cel care crede visurilor“.

13. „Numai oglindire este vederea visurilor;

asemănarea feţei înaintea feţei adevărate“.

14. „De la Diavol ce poţi scoate curat? Şi din

minciună ce poţi scoate adevărat?“.

15. „Ghicitul, tâîcuirea semnelor şi visurile deşarte

sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează“.

16. „De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te

cerceteze, să nu dai inima ta spre ele. Că pe mulţi i-au înşelat

visurile şi au căzut cei care au nădăjduit în ele“.

17. „Fără minciună se împlineşte legea şi

înţelepciunea este desăvârşită în sinceritate“.

(înţelepciunea lui Isus Sirah 34, 1-8)

28

Π. NOUL TESTAMENT

P

entru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi,

lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui

Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi Satana se

preface în înger ai luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi

slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit

va fi după faptele lor“.

(II Corinteni 11, 13 - 15)

2, „Şi El (Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alţi

prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători... Până

vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui

Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei

deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri,

purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin

înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, prin uneltirea

rătăcirii. Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate

pentru El, Care este capul - Hristos“.

(Efeseni 4, 11, 13- 15)

3. „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca

să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului. Căci lupta noastră

nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătorii

lor, împotriva stăpân ii lor, împotriva

29

stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor

răutăţii, care sunt în văzduhuri“.

(Efeseni 6, 11 -.1-2)

4. „Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile

cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la

duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor“.

(I Timotei 4, 1 - 2)

5. „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni

vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de

arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,

nemuîţumitori, fără. cucernicie... iubitori de desfătări mai mult

decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei

credinţe, dar făgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia...

Oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor

merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor,

precum a fost şi a acelora (magilor lui Faraon)“.

(Ü Timotei 3, 1 -9)

6. „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot

mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi“.

(II Timotei 3, 13)

7. „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi

învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi des fa teze auzul - îşi vor

grămădi învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la

adevăr şi se vor abate către basme“.

(II Timotei 4, 3 - 4)

8. „Deci, voi, iubiţilor, cunoscând acestea de mai

înainte, păziţi-vă, ca nu cumva lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor

iară de lege, să cădeţi din întărirea voastră, 30

ci creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi

Mântuitorului lisus Hristos. A Lui este slava acum şi în ziua

veacului! Amin“.

(II Petru 3, 17-18)

9. „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercetaţi

duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci

mincinoşi au ieşit în lume“.

(I loan 4, 1)

IMV/t ?

31

SFÂNTUL ANTONIE20

Nu se putea ca din această carte să lipsească Antonie cel Mare (sec.

îll-iV), primul ascet creştin, dascălul pustiei şi părintele monahismului.

Antonie cel Mare, în îndelungata lui experienţă ascetică, a avut multe

încercări, atât ale uneltirilor şi nălucirilor diavoleşti cât şi ale mângâierii

harului dumnezeiesc. învăţătura sa despre amăgire este vastă şi împodobită

cu exemple. Cuprinde uneltirile şi putinţele Diavolului şi arată felul apărării

şi protecţiei noastre. Am socotit de cuviinţă să redăm o mare parte a

învăţăturii lui despre amăgirea diavolească, întrucât şi astâzi învăţătura pe

care a lăsat-o monahilor şi care a fost salvată de ucenicul său, Atanasie cel

Mare21, episcopul Alexandriei, este foarte necesară.

20 Sfanţul Antonie cei Mare (251 - 356) este organizatorul coloniilor de

anahoreţi din Tebaida (Egiptui Superior;, care a atras numeroşi călugări.

După exemplul vieţii monahale a Sf. Antonie cei Mare, s-au întemeiat în

secolele al ÎV-iea şi al V-iea vestitele obşti de călugări din Egiptul Inferior:

Sehitia, Nitria şi Kelia. Este prăznuit de Biserică la Î7 ianuarie.

21 Sfanţul Atanasie cel Mare (295 - 373), prăznuit la 18 ianuarie, a fost unul

dintre cei mai străluciţi ierarhi teologi din secolul al IV-lea, luptător

înverşunat contra ereziei lui Arie, pentru care şi-a petrecut aproape 20 de

ani în exil. între lucrările lui dogmatice şi aghiografice, la loc de frunte se

înscrie viaţa Sfântului Antonie, una din celebrele scrieri ale literaturii

aghiografice universale.

32

Uneltirile diavolilor şi mijloacele noastre de apărare

A

şadar, dacă văd diavolii pe creştini, dar mai

ales pe monahii care arată hărnicie în asceză şi

sporire, mat întâi îi atacă şi îi ispitesc, punând nenumărate

obstacole în calea lor. Astfel de piedici diavoleşti sunt

gândurile viclene - cugetările viclene. Dar noi nu trebuie

să ne înfricoşăm de aceste lucrări perfide ale lui, deoarece

cu rugăciune şi post şi cu credinţă în Domnul, vor cădea

îndată, singure.

f V ' ζιιϊω

mq

33

Dar şi după ce cad, nu se opresc, ci vor veni din nou

viclenia şi înţelepciunea. Când nu izbândesc pe faţă să înşele

inima prin cugetări murdare şi profitoare, diavolii atacă iarăşi în

alt fel. Făuresc năluciri şi se străduiesc să ne sperie, prefăcându -

se în diferite chipuri şi înfăţişări. Imită femei, fiare, reptile şi

mulţime de ostaşi, ori schimbă forma lucrurilor.

însă, nici atunci nu trebuie să ne temem de nălucirile acestea

ale lor. Pentru că sunt minciuni şi dispar degrabă, dacă, desigur,

fiecare din noi îşi întăreşte sufletul cu credinţă şi semnul crucii.

Sunt şi îndrăzneţi, şi obraznici diavolii, căci chiar dacă

înving în felul acesta, atacă din nou pe o altă cale.

Se prefac că ghicesc şi prezic viitorul şi se înfăţişează înalţi

până în tavan şi cu spatele lat, încât pe câţi nu-i pot înşela, prin

cugete, doar îi vor atrage prin aceste năluciri îngrozitoare. însă,

dacă găsesc sufletul păzit cu credinţă şi cu nădejde, provoacă

întristarea căpeteniilor lor.

{Antonie cel Mare, p. 65- 66)

Slăbiciunea Diavolului

Diavolul a fost lăsat de către Domnul ca o vrabie

neînsemnată, ca să-l înjosim şi să-l batjocorim noi; încă de când

au fost aruncaţi pe pământ şi el, şi demonii lui, precum şerpii şi

scorpionii, au fost meniţi să fie călcaţi în picioare de noi,

creştinii.

Cunoaşterea acestei slăbiciuni a lui face ca noi, acum, să

ne putem ridica împotriva sa. Căci, chiar dacă pretinde că poate

face marea să dispară sau că stăpâneşte

34

lumea, iată, totuşi, că nu poate să împiedice viaţa noastră

ascetică, nici chiar pe mine, care vă vorbesc, împotriva lui.

Să nu dăm atenţie, aşadar, la cele ce spune Diavolul, căci

minte şi nici să nu ne înfricoşăm de nălucirile lui, căci şi acestea

sunt mincinoase. Fiindcă nu este lumină adevărată aceasta care se

arată în uneltirile lui, ci poate că închipuie povestirea şi imaginea

focului aceluia care a fost pregătit pentru el (la A Doua Venire).

Şi astfel se străduieşte să-i sperie pe oameni cu ceva cu care

urmează să fie pedepsit.

Aşa se arată Diavolul luând forma focului care urmează

să-l primească şi cu toate acestea, dispare fară să vatăme pe

nimeni dintre credincioşi. Aşadar, nici din pricina acesta să nu ne

temem de el, căci toate aceste uneltiri nu se socotesc nicăieri,

prin harul lui Hristos.

(In aceeaşi lucrare, p. 69)

Invitaţii viclene ale diavolilor şi combaterea lor

Diavolii sunt vicleni şi pregătiţi să se preschimbe în orice.

De multe ori se fac că psalmodiază, fără să se arate, şi folosesc

cuvinte din Scripturi. Şi când dormim, ne trezesc ia rugăciune. Şi

asta o fac încontinuu, încât aproape că nu ne lasă nici să dormim.

Din când în când, se preschimbă în monahi şi se silesc să

vorbească cu evlavie, ca să ne amăgească prin haina monahală şi

apoi să-i atragă încotro vor pe cei pe care i-au înşelat. „

Dar nu trebuie să le dăm atenţie, chiar şi când ne trezesc pentru

rugăciune şi când ne sfătuiesc să nu 35

mâncăm deloc sau când se prefac că ne acuză şi râd de no i pentru

cele ce vreodată le-am îngăduit. Căci nu fac aceasta din evlavie

sau pentru adevăr, ci ca să-i aducă la deznădejde pe cei cinstiţi, sa

le spună ca viaţa ascetică este nefolositoare, să-i facă pe oameni

să o scârbească, întrucât, zic ei, viaţa monahală este încărcată şi

foarte grea, şi să-i împiedice pe câţi se ridică împotriva lor.

(în aceeaşi lucrare, p. 70)

Domnul a astupat gura diavolilor

Dar însuşi Hristos, cu toate că diavolii spuneau adevărul

(căci adevăr au spus: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu), le-a astupat

gura şi i-a împiedicat să vestească aceasta, ca nu cumva împreună

cu adevărul să adauge şi răutatea lor şi astfel ne-a dat pildă şi

nouă, ca niciodată să nu le dăm atenţie, chiar dacă ar părea că

spun adevărul. Deoarece, de vreme ce avem Sfintele Scripturi şi

libertatea de la Mântuitorul, este necuviincios să luăm lecţii de la

Diavol, care nu şi-a păzit vrednicia lui pe care i-a dăruit-o

Dumnezeu, ci a vrut altele potrivnice.

De aceea, chiar şi când spune cuvinte din Scripturi,

Dumnezeu îi împiedică zicând: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu:

Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura

ta?“ (Ps. 49, 17).

Pe toate le fac diavolii şi strigă şi trântesc şi se prefac şi

tulbură mediul ca să-i înşele pe cei cinstiţi (înrădăcinaţi în

credinţă). Şi uneori trosnesc şi râd prosteşte şi fluieră. Iar dacă

nu-i bagă nimeni în seamă, încep să plângă şi se jeluiesc că au

fost înfrânţi.

(în aceeaşi lucrare, p. 72 - 73)

36

Să rămânem surzi la propunerile diavolilor

Aşadar, Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, le-a astupat gura

diavolilor; iar noi, care am învăţat multe de la sfinţi, trebuie să

lucrăm astfel cum ne-au spus ei şi să imităm vitejia lor. Căci şi

aceştia, observând toate acestea, spuneau: „Când păcătosul se

ridică asupra mea, eu rămân surd şi mă smeresc şi tac (din

îndemnul bunătăţii, nu de nevoie). Şi iarăşi: „Eu atunci, ca un

surd, nu auzeam (cuvintele lor) şi ca un mut nu am scos nici o

vorbă din gura mea şi mă făceam că nu aud şi că nu bag de seamă

judecăţile lor nedrepte“22

.

La fel şi noi, deci, să nu-i ascultăm pe diavoli, ca străini ce

ne sunt, nici să nu ne supunem lor, chiar şi când ne trezesc pentru

rugăciune sau ne cheamă să postim; ci să luăm aminte la

pregătirea noastră de a face asceză, ca să nu fim înşelaţ i de ei,

care pe toate le fac cu viclenie.

Nu trebuie să ne fie frică de ei, chiar şi când ni se pare că

ne atacă, chiar şi când ne ameninţă cu moartea; fiindcă sunt

neputincioşi şi nu pot să facă nimic, doar să ne înspăimânte.


Să nu ne temem de diavoli

Apoi, ca să nu ne temem de diavoli, trebuie să ne gândim

la următorul lucru: dacă aveau putere, nu ar fi venit atât de mulţi,

în oaste, nici nu ar fi plăsmuit năluciri,

23 Parafrază la Psalmul 37, 13 - 14.

37

nici nu ar fi uneltit cum să-şi schimbe întruna chipurile şi felurile

înfăţişării, ci ar fi fost de ajuns să vină doar unul, ca să ne facă

răul pe care îl dorea. Cu atât mai mult, cine are puterea nu ucide

prin năluciri, nici nu înspăimântă cu mulţimea sa, ci direct şi

după voie face exces de puterea ce o are.

Dar diavolii, întrucât nu pot face nimic, joacă precum

actorii pe scenă, îşi schimbă chipurile şi îi înspăimântă pe copii

cu mulţimea lor şi cu varietatea de chipuri, lucru care ne face să -i

nesocotim şi mai mult, ca pe nişte neputincioşi.


Cum prezic diavolii?

Aşadar, dacă, uneori, diavolii se prefac că prezic viitorul,

să nu-i asculte nimeni. Pentru că deseori, cu multe zile înainte, ne

spun despre fraţii cu care urmează să ne întâlnim. Şi mai târziu

vin aceia. Dar aceasta o fac nu din interes pentru cei care îi

ascultă, ci ca să-i facă să creadă că sunt profeţi şi astfel să îi

distrugă, facându~i robi ai lor. De aceea, nu trebuie să -i băgăm în

seamă, ci şi atunci când prezic ceva să nu îi ascultăm, de vreme

ce nu ne e de folos.

Cunoscând că au corpuri mai uşoare decât ale oamenilor şi

îi văd pe cei care au pornit să vină la noi, de ce să ne mirăm că

aleargă, îi întrec pe drum şi ne vestesc? Aşa poate să prezică şi un

călăreţ, întrecându-i pe cei ce merg pe jos. Astfel, nici din pricina

aceasta nu trebuie să îi admirăm. Căci nimic din cele

neîntâmplate nu pot fi

cunoscute; doar Dumnezeu le ştie pe toate înainte de a fi create.

Diavolii se furişează ca hoţii şi vestesc cele ce văd. La

câţi vor vesti acum că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor,

înainte de a pleca cineva din noi şi înainte de a înştiinţa altcineva

acest lucru! Aceasta însă o face şi un copil poştaş, dacă îl întrece

pe un altul care merge încet. Iată ce vreau să spun: dacă cineva

pleacă din Egipt sau dintr-o altă ţară, diavolii nu ştiu aceasta

înainte ca el să pornească la drum; însă, de cum îl văd că

înaintează, îl întrec şi vestesc sosirea lui înainte ca el să ajungă.

Astfel se întâmplă cu câteva zile înainte de venirea lui. De multe

ori însă, călătorii se întorc înapoi din drum şi atunci diavolul este

dovedit mincinos.

Aşa pălăvrăgesc când şi când şi despre apele râului Nil.

Pentru că văzând cum în ţinuturile Etiopiei plouă neîncetat şi

ştiind că din acele ploi este provocată inundaţia râului, aleargă şi

spun asta înainte ca apele să ajungă în Egipt. Acest lucru însă

puteau să-l spună şi oamenii, dacă aveau putinţa de a alerga ca ei.

Şi precum santinela lui David urcând în loc înalt vedea pe

cel care venea mai înainte de altă santinelă care stătea la poalele

muntelui şi alergând spunea înaintea altor santinele nu cele ce nu

se întâmplaseră, ci cele ce la ora aceea se petreceau, aşa şi

diavolii preferă să se ostenească vestindu-i pe alţii (pe monahi),

numai ca să-i înşele. însă, dacă pronia dumnezeiască hotărăşte

între timp altceva despre ape şi călători (căci îi este cu putinţă, de

pildă, să evite inundaţiile), atunci diavolii se dovedesc mincinoşi

şi se vor face de râs şi cei care le-au dat atenţie.

(In aceeaşi lucrare, p. 78 - 80)

39

Oracolele vechilor greci - preştiinţa ior

Aşa au înfiinţat şi oracolele grecilor şi aşa au fost amăgiţi

de diavoli în vechime, dar amăgirea întristătoare a încetat astfel:

a venit Domnul care i-a suprimat pe diavoli împreună cu

şiretlicurile lor. Căci nimic nu cunosc prin ei înşişi, ci, ca hoţii,

arată ceea ce văd de la alţii şi mai mult observă şi trag concluzii,

decât cunosc dinainte.

Prin urmare, dacă vreodată ar spune ceva adevărat, nici

atunci să nu ne minunăm. Fiindcă şi medicii, din experienţa pe

care o au în boli, când observă la alţii aceeaşi boală, prezic cu

precizie evoluţia ei, pentru că s-au obişnuit să cugete şi să tragă

concluzii. Iar comandanţii vapoarelor şi agricultorii, observând

din obişnuinţă starea aerului, prezic dacă vor fi ploi sau vreme

bună. Şi nu poate spune cineva că prezic aceasta din insutlare

dumnezeiască, ci din experienţă şi obişnuinţă.

Deci, dacă vreodată şi diavolii trag concluzii şi spun unele

ca acestea, să nu-i admire nimeni pentru un astfel de lucru, nici să

nu le dea atenţie. Căci cu ce le va fi de folos celor ce îi ascultă, să

afle de la ei cu câteva zile mai înainte cele ce oricum se vor'

întâmpla? Sau ce nevoie urgentă există să cunoască cineva

acestea? Şi problema este dacă le cunoaşte cu adevărat.

întrucât înainte-cunoaşterea nu este din acelea care produc

virtute, nici nu este semn al caracterului bun. Căci nimeni nu este

considerat fericit pentru că a aflat şi a cunoscut ceva, ci fiecare

din noi va fi judecat pentru cum a păstrat credinţa şi pentru cum a

păzit poruncile.


40

Indiferenţa faţă de înainte-vederea diavolească

Astfel, nu trebuie să dăm mare importanţă acestora, nici să

ne ne voim şi să ostenim pentru înainte-cunoaştere, ci să ne

îngrijim a ne comporta bine, ca să plăcem lui Dumnezeu. Şi

trebuie să ne rugăm nu pentru a cunoaşte dinainte, nici pentru a

dobândi aceasta ca recompensă a ascezei, ci pentru ca Domnul să

ne fie împreună-lucrător în izbânda împotriva Diavolului.


Vedeniile de la Domnul şi de la Diavol

Aşadar, când vor veni noaptea către voi şi vor vrea să vă

spună cele viitoare ori vor zice: „Noi suntem îngeri“ - să nu îi

ascultaţi, căci spun minciuni.

Şi dacă vă vor lăuda pentru asceza voastră şi vă vor ferici,

să nu le daţi ascultare, nici măcar să nu vă faceţi că-i auziţi.

încuiaţi-vă şi mai mult sufletele voastre (cu semnul Crucii) şi

rugaţi-vă şi veţi vedea cum se fac nevăzuţi. Căci sunt cu adevărat

fricoşi şi le e foarte teamă de semnul Sfintei Cruci, pentru că,

desigur, Mântuitorul nostru, după ce i-a dezgolit cu Crucea Sa, i-

a expus pentru a ne da pildă.

Şi dacă se prind în jocuri neruşinate şi scârboase,

înfăţişând diferite năluciri batjocoritoare, nu vă fie frică, nici nu

vă plecaţi în faţa lor, nici nu le daţi vreo atenţie. Căci este uşor şi

cu putinţă să deosebiţi prezenţa duhurilor bune de cele vicioase,

fiindcă Dumnezeu ne dă acest har.

41

Căci vederea sfinţilor nu este tulbure, pentru că nu e nici

răzbunătoare, nici certăreaţă, nici nu îi va auzi cineva glasul.

Arătarea lor este liniştită şi blândă, încât sufletul care o vede se

umple de bucurie şi curaj. Fiindcă împreună cu ei este Domnul,

bucuria noastră şi puterea Dumnezeului Tată; şi cugetările pe

care această vedere le aduce în suflet sunt netulburate şi

neclintite.

Pentru că o dată cu ea, în sufletul celui care o vede intră o

dorinţă arzătoare pentru lucrurile dumnezeieşti şi viitoare şi vrea

să se alipească lângă ele şi dacă ar fi cu putinţă, să plece de pe

pământ împreună cu ele. Dar dacă, cu toate acestea, ca oameni,

poate unora le va fi frică de vederea duhurilor, bune, sfinţii care

apar le vor şterge teama cu iubirea lor, precum au făcut Gavriil

lui Zaharia şi îngerul ce s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt,

precum şi îngerul ce s-a arătat păstorilor şi le-a spus, după cum

zice în Evanghelie: „Nu vă temeţi" (Luca 2, 10). Căci frica lor nu

era din laşitatea sufletului, ci din conştiinţa apariţiei duhurilor

superioare. Astfel deci este vederea sfinţilor.

Deosebirea vedeniei sfinte de cea diavolească

Năvălirea şi nălucirea duhurilor vicioase sunt

cutremurătoare, cu trăsnete, sunete şi strigăte, ca gălăgia făcută

de tinerii needucaţi şi jefuitori. Din aceasta se trag în mod direct

teama sufletului, tulburarea şi dezordinea cugetelor, melancolia,

ura faţă de asceţi, necercetarea şi lenea pentru cele duhovniceşti,

tristeţea, aducerea-aminte de cele dragi (oameni şi lucruri) şi

frica de moarte.

42

Urmează dorinţa celor rele, nesocotirea virtuţii şi destabilizarea

caracterului.

Când aveţi vreo vedenie şi vă e frică, însă această frică

dispare îndată şi, în locul ei, apar bucurie nespusă şi voioşie,

curaj şi recăpătarea puterii, netulburarea cugetelor şi altele de

felul acesta, precum şi vitejie şi dragoste către Dumnezeu, atunci

îndrăzniţi şi vă rugaţi. Căci bucuria şi starea bună a acestui suflet

arată duhovnicia şi sfinţenia celui apărut în vedere. Aşa şi

Avraam, văzându-1 pe Domnul, i s-a bucurat inima, iar loan,

când Născătoarea de Dumnezeu Maria a vorbit, a săltat de

bucurie în pântecele mamei sale.

Aşadar, dacă în timp ce vă apar anumite vedenii se

întâmplă tulburare şi gălăgie exterioară şi nălucire lumească

(dacă se înfăţişează, adică, fapte omeneşti ruşinoase) şi

ameninţare cu moartea şi câte am spus mai înainte, să cunoaş teţi

că e vorba de atacul duhurilor viclene.

Alte semne deosebitoare ale apariţiei duhurilor viclene

Şi următorul lucru să-l aveţi ca semn de deosebire: când

sufletul continuă să se teamă, e vorba de apariţia vrăjmaşilor.

întrucât diavolii nu alungă înfricoşarea care însoţeşte aceste

apariţii, precum au alungat-o Arhanghelul Gavriil de la Maria şi

Zaharia şi îngerul care s-a arătat la mormânt femeilor. Ci, când îi

văd pe oameni că se înspăimântă, atunci măresc şi mai mult

nălucirile înfricoşătoare, ca să-i îngrozească şi mai tare şi după ce

intră în chilia lor, să îi batjocorească trupeşte, spunându -ie: -

Cădeţi şi închinaţi-vă nouă!

43

Pe greci aşa i-au înşelat şi i-au amăgit aceşti zei mincinoşi

ai lor. Pe noi însă nu ne-a lăsat Domnul să fim înşelaţi de către

Diavol căci, în timp ce i-a făcut şi Lui asemenea năluciri, l-a

certat şi i-a zis:

- Piei din faţa Mea, Satană, căci Scriptura spune: „Doar

Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi doar lui să-i slujeşti “

(Matei 4, 10).

Doar acestea să audă înşelătorul din gura voastră. Fiindcă

cele ce a spus Domnul, din iubire pentru noi a făcut -o, încât când

diavolii vor auzi şi de la noi aceste vorbe, să fie zdrobiţi de

puterea Domnului Care i-a mustrat cu aceleaşi cuvinte.

Harul deosebirii duhurilor

Nu trebuie însă să ne lăudăm pentru că izgonim demoni,

nici să ne mândrim pentru vindecări, nici să-i admirăm pe cei

care doar scot demoni şi să-i zeflemisim pe aceia care nu îi pot

alunga.

Să înveţe cineva asceza cuvenită fiecărui monah şi să o

lucreze şi să arate râvnă şi să se corecteze. Deoarece a face

„semne“ nu este lucrarea noastră, ci lucrarea Mântuitorului Care

spunea ucenicilor Săi: „Să nu vă bucuraţi pentru că duhurile vi se

supun, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri “ (Luca

î 0, 20). Căci a avea numele scris în ceruri este proba virtuţii şi a

trăirii noastre (a creştinilor); însă, să izgonească cineva demoni

este harul Mântuitorului, fiindcă El l-a dat.

De aceea, celor care se laudă nu pentru virtute, ci pentru

semnele ce le fac şi spun: „Doamne, nu în numele

44

Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?u

(Matei 7, 22) U se va răspunde: „Adevărat zic vouă: nu vă cunosc“

(Matei 25, 12). Căci Domnul nici nu vrea să cunoască căile celor

neruşinaţi. Trebuie deci, ca regulă generală, să ne rugăm, după

cum am spus, ca să primim harul deosebirii duhurilor, încât să nu

credem în orice duh, precum spune Scriptura.

Vicleşugurile Diavolului

Aş vrea acum să tac şi să nu spun nimic de la mine -

dinăuntrul meu - şi să mă mulţumesc doar cu acestea. Ca să nu

credeţi însă că spun acestea pur şi simplu (teoretic), ci ca să vă

încredinţaţi că toate cele ce le povestesc sunt din experienţa mea

şi adevărate, vă voi spune câte am văzut că uneltesc diavolii,

chiar dacă mă voi asemăna cu unul fără minte. Dar Domnul care

mă aude ştie că am conştiinţa curată şi nu pentru mine, ci din

iubirea către voi şi ca să vă îndemn la lucrarea virtuţii spun toate

câte ştiu.

• De câte ori m-au fericit şi eu i-am blestemat în numele

Domnului!

• De câte ori mi-au prezis despre apele râului (Nil!) şi eu

le-am zis: Şi ce vă preocupă pe voi asta?

• Au venit odată cu ameninţări şi m-au înconjurat, precum

soldaţii cu armuri.

• Şi altădată mi-au umplut chilia cu cai şi fiare şi reptile,

şi eu psalmodiam: „Unii se laudă cu căruţele lort alţii cu caii lor,

iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru “ (Ps.

19, 8).

45

• Şi cu rugăciuni au fost învinşi acei potrivnici ai

Domnului.

• Au venit odată prin întuneric, ca nişte năluciri

luminoase, şi au spus: Am venit să-ţi facem lumină, Antonie! Şi

eu mă rugam cu ochii pe jumătate închişi şi îndată s-a stins

lumina neruşinaţilor.

• Şi după câteva luni, au venit psalmodiind şi rosteau

cuvinte din Scripturi! „Dar eu ca un surd nu auzeam “ (Ps. 37, 13).

• Odată au cutremurat mănăstirea, dar eu mă rugam

nemişcat (fară să-mi pierd curajul), stăruind în cumpătarea mea

duhovnicească.

46

# Şi mai târziu au revenit troncănind şi fluierau şi jucau.

în vreme ce mă rugam şi psalmodiam neîncetat înlăuntruî meu, îi

aud dintr-o dată cum bocesc şi plâng, ca şi când ar ft fost istoviţi

definitiv de puteri; eu L-am slăvit pe Domnul pentru că le-a

zdrobit puterea şi că a dovedit zadarnice curajul şi furia lor.

Alte vicleşuguri ale Diavolului şi izbânda lui Antonie

# Odată a apărut un diavol foarte înalt şi lat în

spate şi a îndrăznit să spună:

- Eu sunt puterea lui Dumnezeu; şi eu sunt pronia; ce vrei

să-ţi dăruiesc?

Eu, atunci, am suflat mai ales spre faţa lui, am rostit

numele lui Hristos, am vrut chiar să-l lovesc şi mi s-a părut că l-

am lovit. Şi îndată acesta, cât era de mare, a dispărut în numele

lui Hristos, împreună cu toţi demonii din anturajul său.

# A venit odată, pe când posteam, înfaţişându-se

ca monah - înşelătorul şi având în mâini cumpărături închipuite

m-a sfătuit zicând:

- Mănâncă şi termină cu ostenelile astea multe; om eşti şi

tu şi te vei îmbolnăvi.

Iar eu, îndată ce am priceput viclenia lui, m-am ridicat să

mă rog. Şi acela n-a putut rezista; căci a pierit părând că iese pe

uşă ca un fum.

• De câte ori mi-a arătat în pustie nălucire de omî Numai

şi numai ca să îl ating şi să-l privesc. Eu însă am psalmodiat

deasupra lui şi ca aurul s-a topit.

* De multe ori îmi provocau răni şi ziceau: „ Cine

ne va· despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" (Romani 8, 47

35). Şi ei, după aceasta, se loveau mai mult între ei. Dar nu am

fost eu cel care i-a oprit şi i-a întârziat (puterea lor), ci Domnul

Care spune: „Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer“

(Luca 10, 18).

Eu însă, fiii mei, aducându-mi aminte de zicerea

apostolică, am „purtat acestea în sufletul meu“ pentru voi, ca să

învăţaţi să nu vă opriţi din asceză, nici să vă fie teamă de

nălucirile Diavolului şi ale demonilor lui.

în ce fel ne putem izbăvi de cursele Diavolului

A zis avva Antonie: Am văzut toate cursele vrăjmaşului

întinse peste pământ şi am spus oftând: Cum putem oare să ne

izbăvim de ele? Şi am auzit o voce care mi-a zis: „Prin smerita

cugetare“.

(Fragmente din Paterice, Despre avva Antonie, P.G.B.,

seria Filocalie, vol. I, p. 47)23

23 Patericul, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1993, p. 8. 48

............................................................................................- ................................ ................................................................................................................................................ f

d ţ

t SFINŢII PAHOMIE

24 ŞI TEODOR

25

Sfanţul Pahomie (sec, IV), care este şi făuritorul

sistemului obştesc între monahi, a fost împodobit de Dumnezeu

cu haruri deosebite, după asceză şi străduinţă îndelungată şi grea.

Dumnezeu i-a dăruit din belşug harul înainte-vederii şi înainte-

cunoaşterii şi îl înştiinţa despre starea fraţilor (a fost părintele a

mii de monahi), prin descoperiri şi vederi. Este acela care a auzit

de la îngerul lui Dumnezeu: „Voia lui Dumnezeu este să slujeşti

neamul omenesc şi să-l împaci cu El“. Aceleaşi lucruri sunt

valabile şi pentru ucenicul său, Sfântul Teodor. Redăm aici

câteva întâmplări din viaţa lor şi învăţătura lor despre visuri şi

vedenii.

Din viaţa avvei Pahomie

O

dată, pe când privegheau, în faţa lor a apărut un

foc. Atunci, un frate care venea să stea cu ei s-a

ridicat şi i~a spus părintelui [Sfântului Pahomie]: „Cine

dintre voi are credinţă să stea deasupra acestor cărbuni şi

24 Sfântul Pahomie cel Mare (2S7 - 347) este organizatorul monahismului

de formă chinovială. El a întemeiat o mănăstire cu viaţă de obşte către anul

320, Ia Tabenesse, pe malul drept al Nilului Supei ior (Egipt) şi a alcătuit

reguli de vieţuire pentru monahii care trăiau în comun în chinovii şi

mănăstiri. Este prăznuit la 15 mai. 2:> Sfântul Teodor cel Sfinţit (f 367), ucenicul şi urmaşul Sfântului Pahomie

la conducerea obştii din Tabenesse, este prăznuit la 16 mai,

49

să spună rugăciunea Evangheliei“. Părintele a înţeles ca acestea

sunt cuvinte de mândrie şi l-a mustrat: „încetează să spui astfel de

lucruri, căci aceasta e amăgire“, Aceia, fară a pricepe ce a spus

sfanţul, a băgat picioarele în cărbuni spunând rugăciunea. Ieşind

din foc, s~a arătat vădită lucrarea diavolilor, fiindcă picioarele lui

nu au păţit 50

nimic, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Atunci a simţit şi mai multă

mândrie în inima lui, după cum este scris: „Calea celui răufăcător

e sucită“ (Proverbe 21, 8). Şi astfel s-a despărţit de aceştia şi s-a

dus să trăiască singur, departe. Atunci, demonul care l-a înşelat,

văzând că îl are sub picior, s-a preschimbat într-o femeie

frumoasă şi împodobită şi a venit să bată la uşa lui. îndată ce i -a

deschis, ea i-a spus: „Deoarece stăpânul casei unde stau cu chirie

mă dă afară şi mă izgoneşte, fiindcă nu am bani să plătesc,

primeşte-mă, te rog, în chilia ta până ce va pleca“. Acesta, din

nesimţirea conştiinţei, neinteresându-i ce este aceasta, a primit-o.

Şi cum demonul i-a aruncat săgeata dorinţei, acela a alunecat în

păcat. în clipa aceea, demonul l-a trântit la pământ şi l-a lăsat mai

mult mort. După câteva zile şi-a revenit puţin şi a început să vină

la părinţi plângând şi tremurând. „Eu - le-a zis - sunt pricina

pierzaniei mele. Multe m-aţi povăţuit şi nu am ascultat. Dar

ajutaţi-mă din milă. Sunt în primejdie, demonul vrea să mă

omoare“. Şi în vreme ce încă vorbeau şi părinţii plângeau pentru

el, dintr-o dată a fost stăpânit iar de către demon şi a ieşit afară.

Alergând pe munţi o perioadă lungă de timp, a ajuns într -un oraş

ce se numea Panos. Şi după o vreme, nemaifiind în toate minţile,

a fost aruncat de diavol în soba unei băi şi a ars.

(Viaţa Sfântului Pahomie, p. 21 - 22)

Unul dintre fraţi m-a întrebat: „Spune-ne ce fel de vederi

ai? Eu i-am spus: Eu, păcătosul, nu cer de la Dumnezeu să-mi dea

vederi. Aceasta este împotriva voii Lui şi este o cale de amăgire.

însă, dacă Dumnezeu vrea să se facă vreo minune, încă şi înviere

din morţi, robul lui 51

Dumnezeu prin care vine minunea nu este vătămat de mândrie

sau laudă deşartă. Căci dacă nu voia Dumnezeu, nu ar fi văzut

pronia care le cârmuieşte pe toate. Auzi acum o mare vedere. Ce

vedere mai mare ca aceasta există, să-L vezi pe Dumnezeu

nevăzut în omul care se vede, care este templul Său? Astfel să

înţelegem şi harul înainte-vederii sfinţilor, cu care vedeau

gândurile oamenilor, precum în cazul lui Elisei cu Hazaeî (IV

Regi 8, 7-15). Cu adevărat, când Domnul Care este în ei şi ie

cercetează pe toate le descoperă ceva, atunci sunt înainte-

văzători. Dacă nu le arată nimic, atunci sunt ca şi ceilalţi oameni.

însă, au şi o necontenită înainte-vedere, să-L vadă pe Domnul.

Aşa zicea unul dintre aceştia: „ Văzut-am mai înainte pe Domnul

înaintea mea pururea “ (Psalmul 15, 8). Nimeni nu este judecat

pentru că nu vede lucruri ascunse, dar este judecat dacă se

aseamănă cu cei care sunt osândiţi de Duhul Sfanţ în psalmul care

spune: n~au pus pe

Dumnezeu înaintea lor " (Psalmul 53, 3).


Când au auzit acestea despre o vedere a Sfântului

Pahomie, s-au minunat şi mai ales pentru că, cu voia Domnului,

dacă vedea ceva din lucrurile necunoscute, nu le-o spunea, doar

dacă ar fi contribuit la întărirea credinţei şi la sporire

duhovnicească.


52

Altă dată, pe când împletea o rogojină, a apărut Diavolul,

prefacându-se că e Hristos. Fireşte, diavolii nu au puterea să se

înfăţişeze înaintea cuiva ori să îi sădească cuget rău, dacă

Dumnezeu nu o îngăduie. Şi precum sfântul avea harul deosebirii

duhurilor, încât să distingă duhurile viclene de cele bune, după

cum este scris (I Corinteni 12, 10), s-a gândit îndată: „Când e

vorba de arătarea sfinţilor, cugetele şi gândurile omului încetează

pe deplin. Eu însă, văzându-1 pe acesta, îmi păstrez întreagă

cugetarea şi gândirea. Prin urmare, mă înşală Diavolul. Nu e

vorba de un duh bun“. Văzând Diavolul că sfântul cugetă în felul

ăsta, a început să-i distrugă acest gând. Acela însă s-a ridicat cu

credinţă în Hristos, şi-a întins mâna, ca şi când ar fi vrut să-l

prindă pe diavol şi i-a suflat în faţă. Diavolul a dispărut.


Din viaţa avvei Teodor

Când a auzit avva Teodor cuvintele de nemulţumire care

se spuneau odată împotriva lui Pahomie, în legătură cu înainte-

vederea lui - Teodor era atunci în Alexandria -, a început de

atunci să ascundă ceea ce cu voia lui Dumnezeu i se arăta; a

înţeles că este mai de folos aşa. Şi spunea astfel fraţilor pe tema

aceasta: „Ce valorează mai mult decât să aibă cineva Duhu l

Sfânt? Dacă acela care are credinţă dreaptă şi păzeşte legile lui

Dumnezeu se învredniceşte să devină templu al lui Dumnezeu,

este evident că unde este Dumnezeu acolo este toată puterea şi

virtutea. Şi ce nu este strălucitor în palatul împăratului? 53

Aşa şi scena veche a muceniciei avea înăuntru toate cele ce erau

cuprinse în slava lui Dumnezeu. Nimeni deci să nu se îndoiască

de omul lui Dumnezeu (de Sfântul Pahomie), dacă aude că a avut

o vedere, de vreme ce Acela care i-a trimis vederea locuieşte în

el. Totuşi, trebuie şi aici multă băgare de seamă, ca nu cumva,

cineva să creadă că a văzut ceva şi în realitate să nu fie nimic şi

să fie înşelat de vrăjmaş, cu dorinţa de a avea vedenii şi astfel să

cadă în prăpastie şi să-şi piardă minţile, precum multora li se

întâmplă. Aşadar, şi cel care nu a ajuns la o asemenea măsură, şi

cel care a ajuns, să avem cu toţii multă smerenie a cugetării,

rugându-ne să fim izbăviţi de iadul cel veşnic. Şi sfinţii aceasta

ne rugau şi zice unul din ei: „Păzeşte sufletul meu şi mă izbăveşte“

(Psalmul 24, 21). Iar Pavel mulţumindu-i Domnului pentru

mântuirea lui zice: „... iar eu am fost izbăvit din gura leului“ (II

Timotei 4, 17), înţelegând prin aceasta pe cel care rage ca să

înghită sufletele noastre. Vrăjmaşul acesta este foarte înşelător;

deseori înfăţişează minciuna în chip de adevăr. Şi dacă cel care

este ispitit nu are multă putere de deosebire poate fi amăgit.

Dimpotrivă, cel care ascultă neîntrerupt de Dumnezeu şi de sfinţi

nu poate fi amăgit. Şi noi, fraţilor, pricepând aceste lucruri, să

fim cu luare-aminte, fiecare la măsura lui, atât cel care e socotit

păstor al sufletelor, cât şi cel care este socotit păstorit. E bine să

ne dorim cu toţi să fim păstoriţi.

(In aceeaşi lucrare, p. 172 - î 74)

54

SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL26

Sfântul Macarie Egipteanul (sec. IV) a fost ucenicul lui Antonie cel

Mare şi a „ uimit timpurile“ cu viaţa sa ascetică. Aproape toţi părinţii de

mai târziu s-au referit la el pentru a-i combate pe eretici. Pe tema visurilor

recomandă băgare de seamă şi luare-aminte, ajungând să spună că puterile

îngereşti se vor bucura mai mult, dacă atunci când ţi se arată le respingi şi

nu le primeşti şi ne învaţă că Diavolul, oricât de strălucitor s-ar înfăţişa spre

a ne amăgi, nu poate însă da sufletului lucrare bună.

C

el ce iubeşte virtutea trebuie sa aibă multă

deosebire, încât să cunoască temeinic diferenţa

dintre bine şi rău şi să cerceteze şi să priceapă

nenumăratele uneltiri ale celui viclean, care continuă să

înşele pe cei mulţi prin năluciri ce par adevărate. Precauţia

este mereu folositoare. Precum cineva care vrea să se

încredinţeze de cuminţenia soţiei lui merge la ea noaptea

în chip de străin şi dacă vede că este alungat, se bucură că

nu lasă pe nimeni să se atingă de ea şi ii încearcă prudenţa,

aşa şi noi trebuie să fim precauţi în timpul vizitelor

puterilor imaginare.

26 Sfântul Macarie cei Mare Egipteanul (cca. 300 - 390) a înfiinţat, în jurul

anului 330, o mănăstire în deşertul Scetis (la sud de Nitria), în Egiptul de

Jos. Este prăznuit la 19 ianuarie.

55

Căci dacă respingi puterile cereşti, ne vor mulţumi mai

mult şi te vor face părtaş la şi mai mult har şi te vor umple de

bucurie duhovnicească, având dovadă din această poziţie a ta de

iubirea pe care o ai pentru Domnul. Nu cumva din uşurinţa minţii

să te deschizi imediat vizitelor închipuite, fie chiar şi îngeri din

ceruri, ci rămâi

56

neciintit şi supune toate acestea unei cercetări amănunţite. Şi aşa,

primind pe cele bune şi izgonind pe cele mincinoase, vei face să

crească în tine iucrările harului, pe care păcatul, oricât s -ar

preface în chipul celor bune, nu poate să le dăruiască. Pentru că,

după cum zice Apostolul, Satana se poate preschimba în înger de

lumină ca să ne înşele; dar chiar dacă s-ar arăta cu înfăţişarea

luminoasă, nu poate, precum am spus, sa dea lucrare bună şi după

asta se cunoaşte faţa lui mincinoasă. Adică nici iubire pentru

Dumnezeu ori pentru aproapele, nici blândeţe, nici umilinţă, nici

bucurie, nici pace, nici curăţia cugetului, nici ură faţă de cele

lumeşti, nici odihnă duhovnicească, nici dorirea celor cereşti nu

poate să producă, nici să îriăbuşe plăcerile şi patimile.

Toate acestea sunt lucrări vădite ale harului; după cum

spune şi Apostolul: „Roadele Duhului sunt

dragostea, bucuria. pacea,.. “ (Galateni 5, 22).

Diavolul este foarte îndemânatic şi în stare să producă

înfumurare şi mândrie. Aşadar, din lucrare, vei pricepe daca

lumina aprinsă în sufletul tău este de Ia Dumnezeu sau de la

Satana. Dar sufletul este cel care, dacă are putere mare de

deosebire, poate înţelege direct diferenţa, prin simţul

duhovnicesc. Precum oţetul şi vinul sunt la fel dacă le priveşti,

însă după ce le guşti, limba le deosebeşte, aşa şi sufletul, prin

simţul duhovnicesc şi din lucrare, poate să deosebească harurile

Duhului de nălucirile Satanei.

(.Filocalia, voi. 3, p. 266)27

'7 Vezi ediţia românească a Filocaliei (traducere, introducere şi note de pr.

prof. Dumitru Stăniloae), vol. IV, Ed. Î.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976, p.

319-320.

57

Sufletul care nu se tenie de moarte este evident stăpânit de

necredinţă; de aceea amână de la o zi la alta să primească

cuvântul Domnului. De multe ori, desigur, îşi plăsmuieşte aripi

prin visuri şi nu pricepe războiul care se întâmplă înlăuntrul său,

deoarece l-a cuprins înfumurarea. Şi această înfumurare este

handicapul sufletului, care nu îl lasă deloc să-şi vadă slăbiciunea.


Sunt unii care stau departe de preacurvia vădită, de jafuri,

de lăcomie şi alte rele asemănătoare şi de aceea se socotesc între

sfinţi. Pentru că de multe ori, pe când răul este cuibărit în mintea

lor şi trăieşte acolo pe furiş, arată că i-a lăsat şi a plecat, Sfânt

însă este acela care s-a sfinţit şi a curăţit definitiv pe omul din

lăuntrulsău. Un frate, în vreme ce se ruga împreună cu alţi fraţi, a

fost luat de puterea dumnezeiască şi prin răpirea minţii sale a

văzut Ierusalimul ceresc şi locurile luminate de acolo şi lumină

infinită şi nespusă şi a auzit o voce care spunea că acela este

ţinutul unde se vor odihni cei drepţi. După asta, s-a mândrit şi

crezându-se pe sine important, a căzut în groapa păcatelor şi a

fost cuprins de multe rele. Aşadar, dacă acesta a păţit aşa, cum e

posibil să spună fiecare „pentru că postesc şi trăiesc înstrăinat şi

miluiesc cu ce am şi m-am păzit de cele rele şi nimic nu-mi

lipseşte, prin urmare, sunt şi eu sfânt? „Căci precum am spus,

desăvârşirea nu este a sta departe de relele vădite, ci curăţirea

desăvârşită este curăţirea cugetului.

ÇFilocalia, voi. 3, p. 283)29

2it Idem, p. 322. 2

9

I

d

e

m

,

Pentru ca uneori, precum am spus mai înainte, avem şi

harui într-o anumită măsură, dar şi răutatea pândeşte în noi şi se

preface şi se supune de bunăvoie şi nu lucrează aie ei, ci ÎI face

pe om să creadă că mintea i s-a curăţit şi îl conduce la mândrie

pentru aşa-zisa lui desăvârşire. Dar mai târziu atacă precum un

hoţ şi îl aruncă pe om în prăpăstiile cele mai adânci. Căci,

deseori, oamenii care douăzeci de ani au fost hoţi sau soldaţi

plătiţi ştiu foarte bine să întindă curse adversarilor şi pândesc şi

pun capcane şi se înfig în coasta lor şi îi nimicesc prin atacuri

neaşteptate. Cu atât mai mult răutatea Diavolului, care are vârsta

de mii de ani şi aceasta este lucrarea ei preferată, să conducă

sufletele la pierzanie, ştie să întindă pe furiş capcane în inimă şi,

când vrea, să rămână dinadins ascunsă şi să nu lucreze, încât să

facă sufletul să se mândrească pentru că a ajuns desăvârşit.

Aşadar, temelia Creştinismului este, chiar dacă cineva are toate

virtuţile, să nu se oprească, nici să prindă curaj, nici să creadă că

a reuşit ceva important. Şi chiar de s-a făcut părtaş al harului, să

nu creadă că a izbândit ceva, nici să nu simtă saturare, ci atunci

să i se facă mai multă foame şi sete, să se întristeze şi să plângă

şi să aibă inima zdrobită pe de-a-ntregul.


Trebuie să observăm din toate părţile şi cu mare iuare -

aminte uneltirile, vicleşugurile şi planurile nimicitoare ale

vrăjmaşului. Pentru că precum Sfântul Duh

!,f Idem, p. 362.

59

spune prin gura lui Pavel că s-a făcut tuturor toate ca să-i câştige

pe toţi, astfel şi răutatea [Diavolul] se îngrijeşte să facă totul

pentru a-i conduce pe toţi la pierzanie. Astfel, celor ce se roagă,

Satana li se preface că se roagă împreună cu ei, cu scopul de a -i

înşela în vremea rugăciunii, provocându-le înfumurare.

Cu cei care postesc, se preface că posteşte împreună cu ei,

vrând să-i facă să se mândrească pentru că postesc. Celor care

cunosc Scripturile le face la fel, dorind să-i scoată de pe drumul

cel drept. Celor care s-au învrednicit să li se descopere lumina

dumnezeiască, Diavolul lucrează în mod asemănător, adică se

preschimbă în înger de lumină, ca să-i înşele şi să-i apropie de el,

arătându-îe lumina lui mincinoasă. Şi, în general, fiecăruia i se

arată într-un anumit fel, luând chipul potrivit, încât asemănându-

se cu fiecare, să-i facă pe toţi supuşi ai lui şi să-i conducă la

pierzanie printr-un pretext ce pare adevărat. Zice Apostolul: „[Să

alungăm] toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui

Dumnezeuu (II Corinteni 10, 5). Priviţi deci până unde îndrăzneşte

să meargă Diavolul cel trufaş: vrea să-i cucerească şi pe cei care

II au deja pe Dumnezeu şi cunosc adevărul. Astfel, flecare să -şi

păzească inima cu mare băgare de seamă şi să ceară de la

Dumnezeu multă prudenţă, ca să putem pricepe uneltirile răutăţii.

încă trebuie să avem lucrare duhovnicească neîntreruptă şi să ne

străduim să păzim cu cumpătare mintea şi cugetele şi să ne

modelăm sufletele după voia lui Dumnezeu. Căci nu există

lucrare mai mare şi mai cinstită ca aceasta. După cum spune

psalmistul: „Laudă şi măreţie este lucrul Lui... " (Ps. 110, 3).

(Filocalia, voi. 3, p. 300 - 301 )31

3

1

I

d

e

m

,

întrebare: Deoarece păcatul „se preface în înger de

lumină“ şi este asemănător cu harul lui Dumnezeu, în ce fel este

posibil ca omul să înţeleagă „vicleşugurile Diavolului“ şi cum

poate să deosebească şi să dovedească ceea ce provine din harul

lui Dumnezeu?

Răspuns: Darurile harului lui Dumnezeu îi aduc omului

bucurie, pace, iubire, adevăr; adevărul însuşi î! obligă pe om să

caute adevărul. Ceea ce oferă păcatul, adică Diavolul, aduce

tulburare şi nu conţine iubire şi bucurie, care ne poartă spre

Dumnezeu. Căci, într-un fel străluceşte aurora şi în alt fel

lumina dinlăuntru! soarelui, într-o casă se află o făclie aprinsă;

altfel apare lumina ei care se răspândeşte pretutindeni şi altfel

apare lumina care se află în făclia însăşi, care este mat

luminoasă şi mai strălucitoare. La fel sunt şi unele lumini ale

harului; când omul le vede de departe, îi par nişte vedenii şi se

bucură dc ele, dar când intră în el puterea lui Dumnezeu şi îi

cuprinde mădularele şi inima şi îi robeşte mintea cu iubirea lui

Dumnezeu, omul devine altul. La fel s-a întâmplat şi când l-au

arestat şi întemniţat pe Petru; pe când era închis, a venit un înger

şi La eliberat din lanţuri şi l-a scos afară din închisoare, iar el

credea că se află în extaz şî că are o vedenie (Fapte 12, 9).

(P.G.B., seria Filocalie, voi. 7,p. 147 - I49)32

32 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, colecţia P.S.B., voi.

34, Ed, I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1992, p. 125 (Omilia a Vil-a).

61

ŞASE ÎNTÂMPLĂRI DESPRE AMĂGIRE

Menţionăm în continuare şase întâmplări spre învăţătură despre

amăgire. Prima provine din viaţa lui Antonie cel Mare, iar următoarele trei

din „Filocalic", după cum însemnează Sfântul Cas ian Romanul33. Sfântul

Cas ian spune că aceste trei întâmplări tragice le-a auzit de la avva Moise,

care trăia în pustiul Skete. A cincea întâmplare provine din Tebaida - Egiptf

iar a şasea din „ Istoria lausiacă

I. Năluciri ale Diavolului

C

âţiva fraţi l-au vizitat pe avva Antonie pentru

a-i povesti nălucirile pe care le vedeau şi

pentru a afla de la el dacă sunt adevărate sau provin de la

demoni. Aveau cu ei şi un asin care a murit pe drum. De

îndată ce au ajuns la el, acesta le-a zis:

- Cum a murit măgăruşul pe drum?

I-au răspuns:

- De unde ştii asta, avva?

Acesta le-a spus:

~~ Mi-au arătat-o demonii.

Şi ei au zis:

- Noi pentru asta am venit să te întrebăm, deoarece vedem

năluciri şi de multe ori se adeveresc, nu cumva să

33 Siantul loan Casian (390 - 435), prăznuii ia 29 februarie, originar din

Dobrogea, a lăsat o valoroasă operă referitoare la viaţa monahală în

secolul al V-iea şi a contribuit la dezvoltarea monahismului în Apusul

Europei.

62

ne amăgim. Şi părintele, prin piida asinului, i -a înştiinţat că

acestea provin de la Diavol.

(Maxime ale călugărilor, P.G.B., seria Filocalie, vol. 1, p. 47-

49. De asemenea, vezi şi cartea Antonie cel

Mare, Ed. Rigopoulos, p. 161)34

2, Heron

A

ceasta era părerea lui Antonie cu care au fost

de accord şi ceilalţi părinţi. Ca să ne

încredinţăm acum prin exemple din zilele noastre că

părerea Sfântului Antonie este dreaptă, aduceţi-vă aminte

de părintele Heron şi de căderea îngrozitoare pe care a

păţit-o cu puţin timp în urmă în faţa ochilor noştri, prin

care, din batjocorirea Diavolului a căzut din înălţimea

aceea a vieţii duhovniceşti şi ascezei, în prăpastia morţi i.

Ţinem minte că 50 de ani a stat în pustia din apropiere

făcând asceză grea şi în frânare continuă şi a rămas în

deşertul cel mai sălbatic şi în singurătatea cea mai deplină

mai mult decât toţi cei de aici. Acesta, după atâtea osteneli

şi lupte, a fost batjocorit de Diavol şi a căzut în greşeala

cea mai adâncă şi pe câţi se nevoiau în apropiere, părinţi şi

fraţi, i-a făcut să plângă, nemângâiaţi. Nu ar fi păţit

aceasta dacă ar fi fost înarmat cu virtutea deosebirii, care

î-ar fi învăţat să nu se încreadă în cugetul său, ci în povaţa

părinţilor şi a fraţilor. Căci el, luându-se după cugetul său,

11 Patericul, Ed. Alba-iulia, 1990, p. 9, cf. Mitropolit Nicolae i‟omeanu,

Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare, Ed. Amarcord, Timişoara,

1998.

63

a ţinut atât de muit post şi s-a îndepărtat atât de oameni, încât

nici de sărbătoarea Paştilor nu a venit în biserică, pentru a nu fî

nevoit, găsindu-se împreună cu părinţii şi fraţii, să mănânce linte

sau altceva care s-ar fi pus pe masă şi să creadă în felul acesta că

s-a abătut de la scopul pe care şi-l pusese în minte. Acesta deci,

înşelat îndelung de voia lui, a primit pe un înger al Satanei şi

după ce i s-a închinat ca unui înger de lumină, a primit poruncă

de la el să se arunce într-un râu foarte adânc la miezul nopţii, ca

să cunoască prin încercare că de aici înainte nu îl va mai paşte

nici o primejdie, din cauza înaltei sale virtuţi şi ostenelilor la

care s-a supus pentru Dumnezeu. Acesta, fară să deosebească

prin cuget cine i-a dat aceste sfaturi, cu mintea întunecată, s-a

aruncat în râu la miezul nopţii. Peste puţin timp, fraţii au prins

de veste şi cu mult efort, abia au putut să-l scoată afară, pe

jumătate mort; şi după ce a mai trăit două zile, a treia zi a murit,

lăsând în urmă pe fraţii şi pe preotul Pafnutie plângând

nemângâiaţi. Preotul, îndemnat de marea lui iubire de oameni şi

întrucât îşi amintea marile osteneli ale lui Heron şi timpul

îndelungat ce î-a petrecut în pustie, nu l-a şters din pomelnice şi

din slujbele celor adormiţi, ca să nu-1 pună în rândul

sinucigaşilor.

{Filocalia, vol. 1, p. 118)35

3:1 Sf. loan Casian, Convorbiri duhovniceşti, colecţia P.S.B., voi. 57,

Bucureşti, 1990, p. 330 ~ 331 (Ii, 5).

64

3, Cel amăgit şi fără minte

C

e să mai spun despre aceia al cărui nume nu

vreau să-i dau, căci este pe-aici, prin jur?

Acesta i-a primit de multe ori pe Di avo! ca pe înger şi a

primit de la el descoperiri şi vedea încontinuu în chilia lui

lumina unei lămpi. Ultima oară, Diavolul i-a poruncit să-şi

sacrifice fiul care stătea în chilie cu ei, ca jertfa către

Dumnezeu şi astfel să se învrednicească să primească

cinstea patriarhului Avraam. Şi s-a supus atât de mult

acestei porunci, încât şi-ar fi înjunghiat cu adevărat fiul,

dacă acesta nu ar fi văzut că-şi ascute cuţitul, lucru pe care

nu-1 obişnuia, şi că pregăteşte sfori ca să-l lege strâns. Şi a

apucat să se salveze prin fugă.

{Filocalia, voi. 1, p. 119)36

4. Monahul cel renegat din Mesopotamia

M

ă voi întinde mult cu cuvântul dacă vă voi

povesti şi înşelarea de către Diavol a

monahului aceluia din Mesopotamia, care a arătat mare

înfrânare şi a rămas ani mulţi închis în chilia lui şi după

aceea a fost batjocorit şi înşelat atât de mult prin

descoperiri diavoleşti şi visuri, încât după atâtea osteneli şi

virtuţi cu care i-a întrecut pe toţi monahii de acolo, a trecut

la iudaism şi a primit tăierea-împrejur. Căci Diavolul,

vrând să-l înşele, de multe ori i-a arătat visuri ce s-au

adeverit, ca să-l facă prin asta să primească lesne amăgirea

pe care i-o va arunca la urmă.

36 Idem, p. 332 (Ii, 7).

65

I-a arătat, aşadar, într-o noapte, pe toţi creştinii, împreună

cu apostolii şi mucenicii, întunecaţi şi plini de toată ruşinea şi

necinstea, înecaţi de supărare şi plâns, în vreme ce iudeii

împreună cu IVÎoise şi profeţii erau luminaţi de o lumină

strălucitoare şi plini de bucurie şi voioşie; şi l-a sfătuit

înşelătorul că, dacă vrea să savureze fericirea şi bucuria iudeilor,

trebuie să primească tăierea- împrejur. Şi într-adevăr, a fost

înşelat şi a facut-o. Este evident, din cele ce am spus, că toţi

aceştia nu s-ar fi făcut de batjocură într-un mod atât de jalnic,

dacă aveau harul deosebirii. (.Filocalia, vol. 1, p. 119 - 120)

37

5. Avva Paveî care a fost amăgit

T

răia odată în Tebaida un om pe care îl chema

Pavel şi el era evlavios şi iubitor de Biserică.

Zi şi noapte mergea la biserică şi împlinea cu râvnă şi

celelalte treburi pe care le avea. Văzându-1 prietenii lui aşa

de evlavios şi iubitor de Biserică, i-au zis: „Pavele, dacă

nici părinţi nu ai şi nici soţie nu vrei să iei, de ce nu te faci

monah?“. Şi el ie-a răspuns: „Bine ziceţi. Voi merge să mă

fac monah“. A plecat, aşadar, şi s-a închis în chilie de unul

singur şi s-a dedicat ascezei şi celorlalte nevoînţe şi era în

culmea puterii.

Văzându-1 Diavolul cel viclean aşa de harnic, a început

să i se arate în închipuire ca un înger, să îi prevestească unele

lucruri şi să îl înşele. Şi când a văzut

3

7

I

d

e

m

,

Diavolul că îl are sub picior, i-a zis: „Lui Hristos i-a plăcut

foarte mult trăirea ta sfântă şi mâine te va vizita ca să -ţi ofere un

dar al lucrării ascetice. Aşadar, tu să ieşi din chilia ta şi să i te

închini, iar după ce primeşti harul, să intri din nou în chilie“. în

ziua următoare deci, iese Paveî din chilie şi vede o înşiruire -

vezi bine - de îngeri purtători de lumânări şi un cerc de foc, iar

în mijlocul cercului apărea forma cuiva care a bănuit că este

Hristos. Şi când era gata să aplece capul ca să i se închine, o

mână care se vedea până la încheietură i-a dat o palmă şi l-a

împins înapoi pentru a nu se închina. Şi căzând la pământ s -a

uitat cu atenţie în jur şi nu a mai văzut nici îngerii purtători de

lumânări, nici cercul de foc. Atunci a înţeles înşelătoria

Diavolului şi a rămas în locul acela plângând două zile şi două

nopţi, zicând către Dumnezeu: „Vai de mine, păcătosul, am

păcătuit şi am pierdut toate strădaniile vieţii mele şi nu ştiu ce să

mă fac“.

A auzit, aşadar, că în Tebaida superioară trăia singur de

mulţi ani, pe un ogor, un pustnic bătrân. S-a gândit deci să

meargă la el şi să-i povestească ce i s-a întâmplat. Când a ajuns

aproape de locul sfântului, a căzut la pământ şi plângea zicând:

„Am păcătuit, iartă-mă şi roagă-te pentru mine“. Părintele însă i-

a strigat: „Nu poţi să vii aici, batjocoritul demonilor. Nu te

apropia!“. Şi i-a întors spatele. Paveî însă a rămas căzut la

pământ, plângând. L-a consolat atunci sfântul şi i-a zis: „Dacă ai

începe să înveţi o meserie oarecare, nu ar trebui mai întâi să

găseşti un meseriaş de la care să înveţi tainele acestei meserii?

Tu însă ai plecat şi ai locuit singur, fără să încredinţezi nimănui

gândurile tale. Şi dacă nu te-ar fi ajutat Dumnezeu şi dreapta

Sfântului înger, te-ai fi închinat Diavolului şi ţi-ai fi pierdut

minţile şi ai fi rătăcit prin oraş

67

ca posedaţii. Dar de acum înainte mulţumeşte -i iui Dumnezeu că

te-a ajutat şi vino să intri în obşte.

(Revista Sfintei Mănăstiri Xiropotamul, Mărturie

aghioritică, nr. 6, anul 2, decembrie 1989 - februarie

1990, p. 31-32.

Revista citează textul original de F. Nau - L. Gugnet, Vies et

Récits d‟Anachorètes, Revue de LOrient Chretien, vol.

10(1905), p. 47 -49).

6. Pustnicul cel cu slavă deşartă

L

ângă aceştia [asceţii Dorothei, Diocle şi

Capiton], am întâlnit şi un alt pustnic care

locuia şi el tot în peşteră. Acesta era înşelat de visuri din

cauza slavei deşarte care îl cuprindea şi îi zeflemisea pe

cei care se apropiau de el. Se smintise (precum scrie

înţelepciunea lui Isus Sirah 34, 1 - 2) entuziasmat de

visuri, păstorind vânturi şi alergând după umbre.

Dobândise, desigur, cuminţenia trupului datorită bătrâ -

neţilor sale şi a timpului îndelungat de asceză şi poate şi

din cauza slavei deşarte; pierduse însă conştiinţa virtuţii,

pentru că a fost murdărit de slava deşartă şi din pricina ei

s-a îndepărtat de calea vieţii drepte.

(Istoria laus iacă, P.G.B., seria Fi local ie, voi. 6, p.

398 - 400, Despre pustnicul cel cu slavă deşartă)

38 Paîadie, Istoria laus iacă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 110. 68

-à

Θ

SFÂNTUL EFREM ŞIRUL39

Sfântul Efrem Şirul, diaconul, care a trăit în sec. IV, este considerat cel

mai mare părinte şi scriitor bisericesc dintre sirieni. Am ales aici

reprezentativ două texte care au legătură cu tema cărţii, precum şi

fragmente din lucrarea lui „Despre viaţa Fericitului Avraam şi a nepoatei

sale Maria". Se descrie aici încercarea Diavolului de a-l amăgi pe Sfântul

Avraam, prefâcându-se că este Hristos, precum şi alte metode plăsmuite ale

Diavolului, foarte pilduitoare, cu scopul de a~l amăgi şi înfricoşa.

Dragul meu, nu te încrede în visurile înşelătoare, pentru

că visurile i-au păcălit pe mulţi şi au căzut în afara credinţei

nădăjduind în ele. La ce măsură duhovnicească şi adevăr am

ajuns, încât să vedem imaginea îngerilor? Smerenia este mare

sporire şi slavă şi în ea nu există păcat“.

(Sfântul Efrem Şirul, Opere, Urmarea proverbelor,

vol. 1, p. 232, în ediţia a Il-a vol. 1, p. 234 - 235)40

3y Sfântul Efrem Şirul (306 - 373), prăznuit ia 28 ianuarie, este autorul

unei impresionante opere teologice, constând în comentarii şi exegeze

biblice, omilii, rugăciuni, imne etc. 40 Sfântul Efrem Sirui, Cuvinte către monahi, Ed. Anastasia, Bucureşti,

1996, p. 70-143. 69

A 4 !

„Să nu adormi având ceva împotriva cuiva, ca să nu te

tulbure noaptea nălucirile ticăloase“.

(în aceeaşi lucrare, p. 265, în ambele ediţii)

4' Ibidem.

70

Sfântul Avraam înfruntând uneltirile Diavolului

Când a văzut deci Diavolul, duşman al binelui şi al

omului de la început, cum că suferinţele aşa de mari pe care le -a

ridicat împotriva lui nu au putut să îl alunge, nici să -1 arunce în

trândăvie, nici să-i îndepărteze mintea de !a scopul său, ci ca şi

aurul în cuptor a devenit strălucitor şi slăvit şi că a înaintat în

răbdare şi în marea dragoste pentru Dumnezeu şi în bunăvoinţă,

încât devenise exemplu pentru mântuirea multora, s-a înfuriat

foarte mult duşmanul binelui pe fericitul Avraam şi i s -a

înfăţişat cu multă imaginaţie, ca să-l orbească şi să-l înşele. Cum

stătea şi cânta psalmi îa miezul nopţii, deodată a strălucit o

lumină mai mare decât a soarelui şi s-a auzit o voce, ca de

mulţime, care zicea: „Fericit eşti tu, Avraame, cu adevărat

fericit, pentru că nimeni nu s-a găsit ca tine în toate îndreptările

lui şi nimeni nu a făcut toată voia mea, precum tu; de aceea eşti

fericit“.

Avraam a înţeles numaidecât şiretlicul vicleanului şi după

ce şi-a înălţat vocea a zis: „întunericul tău să piară împreună cu

tine, pentru că tu eşti plin de viclenie şi înşelăciune. Eu, desigur,

sunt om păcătos; având însă harul Dumnezeului meu şi speranţa

în El şi în ajutorul Lui, nu mi-e frică de tine, nici nu mă

înspăimânt de nălucirile tale cele multe; întrucât pentru mine

numele Domnului şi Mântuitorului meu îi sus Hristos, pe Care îl

iubesc, este zid puternic şi în numele Lui te dojenesc, câine

mizerabil şi nenorocit“. Şi imediat după ce a spus acestea, totul a

dispărut ca un fum. Şi fericitul, cu nemăsurată recunoştinţă, L -a

slăvit pe Dumnezeu netulburat, ca şi când nu ar fi văzut nici o

nălucire.

71

După câteva zile însă, din nou, noaptea, pe când fericitul

se ruga, Diavolul, având un târnăcop cu el, a început să-i dărâme

chilia şi după ce a găurit-o bine, a strigat cu voce puternică:

„Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, intraţi repede înăuntru şi strângeţi-1 de

gât“, Fericitul însă i-a spus: „Toate neamurile m-au înconjurat,

dar eu cu numele Domnului i-am alungat“. îndată, Diavolul a

dispărut şi chilia era nederanjată. Şi iarăşi, după câteva zile, pe

când psalmodia la miezul nopţii, a văzut că rogojina pe care

stătea arde cuprinsă de flăcări înfricoşătoare. Şi după ce a călcat

pe foc, a zis: „Voi călca peste şerpi otrăviţi, cu scut şi vasilisc şi

voi zdrobi leul şi dragonul şi peste toată puterea duşmanului, în

numele Domnului nostru li sus Hristos Care mă ajută“. Fugind,

aşadar, Diavolul a zis: „Te voi învinge, sucitule, născocind

plăsmuiri pentru distrugerea ta“.

Şi într-o zi, pe când fericitul era la cină, ca de obicei,

vrăjmaşul a intrat pe ascuns în chilia lui în chipul unui tânăr şi s -

a apropiat de el ca să-i răstoarne strachina; el a observat şi şi-a

ţinut bine strachina, continuând să mănânce, fară să-şi întoarcă

vreun pic privirea spre acela. A sărit Diavolul şi s-a aşezat în

faţa lui şi a aprins lampa şi a început să psalmodieze cu voce

tare: „Fericiţi cei ce nu greşesc pe drumul vieţii lor, cei ce umblă

întru legea Domnului“. După ce l-a lăsat să spună mai multe

fraze din psalmi, nu i-a răspuns până ce a terminat cina. Dar

după cină, şi-a făcut cruce şi i-a zis: „Câine mizerabil şi

nenorocit, nesimţitor şi nemernic, daca ştii că sunt fericiţi, atunci

de ce îi ispiteşti? Căci cu adevărat sunt fericiţi cei ce iubesc pe

Dumnezeu din toată inima lor“. Şi Diavolul a zis: „Ca să -i

înving, îi împiedic de la orice faptă bună“. I -a răspuns deci

fericitul: „Nu ai tu, blestematule, puterea să împiedici pe cei cu

frică de Dumnezeu, ci învingi pe cei

72

asemenea ţie, pe cei care cu voia lor s-au îndepărtat de Dumnezeu. Pe ei îi învingi şi îi rătăceşti,

deoarece Dumnezeu nu este cu ei. Dar în faţa celor ce -L iubesc pe Dumnezeu dispari precum

dispare fumul în faţa vântului; Întrucât o rugăciune de-a lor însoţită de lacrimi te izgoneşte

precum e izgonit praful de vijelie. însă, trăieşte Dumnezeul meu, Care este binecuvântat în veci,

mândria mea. Nu mi-e teamă de tine, chiar dacă ai stărui tot timpul, nici nu mă prefac în

faţa ta, câine mizerabili Te

dispreţuiesc pe faţă, precum dispreţuieşte cineva un câine

schilod“. îndată ce fericitul a spus aceste cuvinte, Diavolul a

dispărut.

Şi iarăşi, după câteva zile, în timp ce Avraam

săvârşea slujba, a venit vrăjmaşul însoţit de o mulţime

închipuită şi aruncau sfori în chilia lui şi se certau între ei

zicând: „Aruncaţi-1 în groapă“.

După ce fericitul s-a uitat la ei, a zis: „M-au

încercuit precum albinele pe fagure, precum se urcă focul pc

spini, eu însă i-am alungat cu numele Domnului“. Şi Diavolul a

spus ţipând: „Vai de mine, vai şi amar, nu ştiu ce să mă mai fac

cu tine. Pentru că, iată, în toate m-ai învins şi mi-ai dispreţuit

toată puterea, m-ai zdrobit. Dar şi aşa n-o să mă îndepărtez de

tine, până nu te voi înfrânge şi înjosi“. Fericitul însă i-a zis:

„Blestemat să fii tu şi toată puterea ta, Împieliţatuîe! Slavă şi

închinăciune Dumnezeului nostru, doar Dumnezeului Celui

sfânt, Care a făcut să fii zdrobit de către noi, cei care ÎI iubim.

Află deci, chinuitorule şi nesimţitorule, că nouă nu ne e frică de

tine, nici de apariţiile tale nălucite“.

După ce, aşadar, î-a războit timp îndelungat prin diferite

ispite şi apariţii nălucite, nu a putut sa-i înşele mintea, ba, din

contră, l-a făcut să se înarmeze cu bunăvoinţă şi să înainteze în

iubire de Dumnezeu. Şi,

73

desigur, iubindu-L din tot sufletul său, s-a luptat să trăiască

după voia Lui şi s-a învrednicit să primească harul Său. De

aceea, Diavolul nu a reuşit să-i vătămeze.

(Sfanţul Efrem Şirul, Opere. Despre viaţa Fericitului

Avraam, voi. 7)

74

SFÂNTUL VASILE CEL MARE42

Sfântul Vas ile cel Mare ne învaţă şi ne pavaţu ieşte aici despre

visuri şi vedenii. Ne învaţă că visurile sunt de cele mai multe ori ecoul

grijilor zilei. Menţionează că Evanghelia este valabilă singură şi nu e nevoie

de visuri, pentru ca ea să capete putere.

C

hiar şi somnul tău să fie spre cercetarea

evlaviei. Pentru că, fireşte, visurile din somn

sunt de cele mai multe ori ecourile grijilor zilei. Căci în ce

ici sunt lucrările vieţii noastre, obligatoriu astfel sunt şi

visurile noastre“.

(Cuvânt despre mucenicul Iulian, P.G.B., voi. 7, p. 213)

„De unde provin nălucirile necuviincioase din timpul

nopţii?

Răspuns: Provin din învăluirile ciudate ale sufletului din

timpul zilei. Insă, dacă sufletul nostru rămâne curat, ocupat cu

lucrurile lui Dumnezeu şi cercetează încontinuu

L Sfanţul Vasile cel Mare (330 - 379), prăznuit ta 1 ianuarie (şi la 30

ianuarie împreună cu Sfinţii loan Gură de Aur şi Grigorie Teologul), este

unul din cei mai mari părinţi teologi ai veacului al IV-lea. A fost

arhiepiscop al Cezareii Capadociei (370 - 379), a alcătuit nenumărate

scrieri, a organizat monahismul şi a înfiinţat aşezăminte sociale puse sub

îndrumarea Bisericii.

75

cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, o să vadă visuri pe măsură*4.

{întrebări şi răspunsuri, 22, P.G.B., voi. 9, p. 41)

„Aceşti oameni care, după cum spune isaia, visează şi le

place să doarmă în patul lor nesocotesc faptul că multora dintre

fiii neascultători le e trimisă lucrarea amăgirii. Există, de

asemenea, duhul minciunii care venind prin profeţii mincinoşi, l -

a înşelat pe Ahaav. Cunoscând acestea, nu ar fi trebuit să se

mândrească atât de mult, încât să-şi atribuie lor înşişi harul

profeţiei, ei, care sunt mai lipsiţi de cuviinţă chiar şi decât

vrăjitorul Valaam. Acesta, îndemnat de împăratul moabiţilor cu

promisiunea multor domni, nu a primit să ridice glasul împotriva

voii lui Dumnezeu, nici să-l blesteme pe israel, pe care

Dumnezeu nu l-a blestemat.

Aşadar, dacă nălucirile din somn sunt de acord cu

poruncile Domnului, să ne fie de ajuns Evanghelia, căci nu avem

nevoie de ajutorul visurilor pentru ca ea să fie crezută. Căci dacă

Domnul ne-a lăsat nouă pacea şi ne-a dat poruncă nouă să ne

iubim unii pe alţii, visurile de orice fel duc la luptă şi la

îndepărtarea iubirii. Să nu dăm vreme Diavolului să ne pătrundă

în suflete prin somn şi să nu punem nălucirile provenite de la el

mai presus decât învăţăturile mântuitoare4*.

{Epistola 210 către învăţaţii din Neocezareea, P.G.B., voi. 3,p. 189- 191 )

44

43 Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, colecţia P.S.B., voi. 18, Ed.

Bucureşti, 1989, p. 326. u Idem, p. 158.

76

„Căci nu trebuie (creştinul) să se amăgească prin

îmbuibarea stomacului, din pricina căreia vin nălucirile din

timpul nopţii“.

(Epistola 22, despre desăvârşirea vieţii monahale,

P.G.B., voi. 3, p. 471 )45

Sf. Vasile cel Mare, Corespondentă, colecţia P.S.B,, voi. 12, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 435.

77

„Unii care au pasiune pentru cai, chiar şi în vis se ceartă

pentru cai, schimbă caii ia trăsuri, angajează vizitii şi, în

general, nu părăsesc prostiile zilei nici în somn şi nici în visuri“.

(Cuvântarea a IV-a din săptămână, voi. 4, p. 145)

„Pentru că cei ce sunt ataşaţi idolilor fiind atenţi la visuri,

la jocuri de prezicere a viitorului şi la magiile demonilor, aceia

născocesc adevărul (Evangheliei) şi ne sfătuiesc să căutăm în

acest fel adevărul (prin magie). Deoarece Diavolul făureşte

lucrări amăgitoare ca să-i distrugă pe cei ce se ocupă cu acestea,

uneori înconjurându-i cu năluciri în somn, care conţin sfaturi

despre vindecarea vreunei boli trupeşti sau care prevestesc

viitorul. Diavolul, desigur, poate să cunoască pe cele de mai sus,

întrucât este mai pătrunzător decât noi în domeniul însuşirilor

materialelor şi a examinat caracteristicile pe care le au plantele

şi calităţile lor în vindecarea bolilor. Cât despre viitor, de multe

ori prevestesc câte s-au întâmplat deja, dar care nu sunt

cunoscute încă de noi şi ne înştiinţează că se vor întâmpla în

curând. Precum atunci când cineva dintre noi auzind despre

venirea unui om vesteşte aceasta celui care îl aşteaptă ca şi când

ar prevesti, având scopul viclean de a părea profet. Aşa şi

Diavolul, pe cele care au fost scrise, pe cele ce cu hotărârea lui

Dumnezeu au fost arătate, le face cunoscute celor uşor de

păcălit. La fel cum mediumul dintre demoni l-a înştiinţat pe Saul

despre înfrângerea pe care o va suferi. Pentru că Diavolul a fost

cel care a luat chipul lui Samuel schimbându-şi chipul lui; care,

auzind

78

condamnarea lui Saul, a vestit această hotărâre neschimbată a lui

Dumnezeu ca şi când ar fi fost a lui.

(:Tâlcuire din Isa ia, cap. 8, în B.G.F.S.B.,

voi. 56, p. 217)

79

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA46

Sfântul G rigor ie, Episcopul Nyssei, a fost fratele lui Vasile cel

Mare şi a trăit în sec. al lV~lea. Din minunata lucrare a l u i D e s p r e

alcătuirea omului", redăm mai jos câteva fragmente referitoare mai ales la

provenienţa naturală a visurilor.

C

red că· atunci când sufletul îşi linişteşte puterile

cele mai importante, adică lucrările din jurul

minţii şi al simţurilor, numai însuşirea nutritivă se găseşte

în funcţiune pe durata somnului. în vremea somnului,

câteva imagini care s-au alcătuit pe parcursul zilei din

rezonanţele simţurilor şi ale funcţiilor gândirii şi care s-au

imprimat în minte cu ajutorul părţii memorative a

sufletului se desfăşoară din nou, la întâmplare, deoarece în

partea aceasta a sufletului a rămas o urmă de amintire.

Prin intermediul acestor amintiri, omul este transportat în

lumi imaginare, este condus în desfăşurarea celor ce i se arată,

fără nici o ordine, este târât prin amăgiri incoerenţe şi confuze.

{Despre alcătuirea omului; traducerea arhimandritului Pangratie

Minis ali, p. 119 şi, de asemenea, P.G.B., voi. 5, p. 95Γ

4(> Sfântul Gigorîe de Nyssa (335 - 394), prăznuit la 10 ianuarie, a fost

unul din cei mai mari oratori ai Bisericii şi exponentul cei mai autorizat ai

apărării Ortodoxiei în Asia Mică. Lucrarea din care se citează în această

carte a fost scrisa în anul 379. 47 Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri exegetice, colecţia voi. 30, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 41

80

De asta şi memoria este tulbure şi prevestirea depinde de

câteva văluri neclare ce ne acoperă vederea, deoarece se mişcă în

spaţii imaginare, între înfăţişările întâmplărilor care s -au petrecut

pe durata zilei. Câteodată însă vesteşte şi unele lucruri care de

multe ori se adeveresc. Pentru că sensibilitatea cugetului are ceva

mai

81

mult decât greutatea trupului, încât să poată să observe o parte a

celor ce există. Dar arătarea viitorului se face în

mod lăturalnic,

(în aceeaşi lucrare, p. 123 şi, de asemenea, P.G.B.,

voi. 5, p. 99)48

Această imagine obişnuită a visurilor este comună pentru

că se făureşte în închipuire, în multe feluri şi cu multe forme.

Adică sau rămân în memoria sufletului, precum am spus, urmele

lucrărilor pe care le înfăptuim în timpul zilei, sau, de multe ori,

unele visuri aduc la suprafaţă diferitele dorinţe ale trupului.

Astfel, de exemplu, însetatul visează că este aproape de izvoare ,

cel căruia îi este foame visează mese bogate, iar tânărul, a cărui

vârstă este plină de instincte şi voioşie, visează pasiuni

asemănătoare.

(în aceeaşi lucrare, p. 125 - 127 şi, de asemenea,

P.G.B.,

voi. 5, p. 101- 103)49

Asta susţin şi mulţi oameni de ştiinţă din domeniul

medicinei, că visurile apar în funcţie de diferenţele pe care le au

bolnavii în bolile lor. Unele sunt visurile celor care suferă de

stomac, altele ale celor bolnavi de demenţă şi altele ale celor ce

sunt într-o criză de febră. Şi cei care suferă de fiere sau de

flegmon au alte visuri faţă de cei

48 idem, p. 42. 4

9

i

d

e

m

.

bolnavi de contuzii sau de cei anemici. De aici se poate constata

că puterea nutritivă şi de dezvoltare a sufletului se găseşte

parţial şi în minte, care a crescut împreună cu aceasta, printr -o

alipire înnăscută, care se asimilează într-un fel cu orice stare

trupească, din moment ce se adaptează cu închipuirea la boala

care se menţine.

La mulţi oameni, visurile sunt alcătuite şi în funcţie de

starea lor morală. într-un fel sunt visurile celui curajos şi în alt

fel, cele ale fricosului. Unele sunt visurile desfrânatului şi altele,

visurile celui cumpătat. în alte lumi imaginare trăieşte cel

milostiv şi în altele, cel nemilos. Căci nu raţiunea, ci o stare

sufletească foarte ilogică imprimă în suflet aceste imagini, cu

care s-a obişnuit dinainte prin cercetarea vieţii zilnice. Imaginile

tuturor acestor trăiri zilnice ie reproduce mintea în visuri.

(în aceeaşi lucrare, p. 127 - 129 şi, de asemenea, P.G.B.,

voi. 5, p. 103 - 1Ö5)50

i0 Idem. P. 43 - 44.

83

TREI ÎNTÂMPLĂRI DESPRE AMĂGIRE

Urmează trei întâmplări despre amăgire care argumentează practic

vorbele povăţuitoare ale acestei cărţi.

1. Valent

E

xista cândva un om cu numele Valent,

palestinian de origine, corintean în gândire şi

cu exagerată încredere în sine. Căci Fericitul Apostol

Pavel scriind către Corinteni i-a învinuit de patima

mândriei, zicând: „Şi voi sunteţi plini de mândrie“ (i

Corinteni 4, 14). Aşadar acest Valent, venind în pustie, a

rămas împreună cu noi mai mulţi ani. întrucât a trăit

călindu-se la toate condiţiile şi a reuşit să ducă la extremă

felul ascetic de viaţă, stăpânit de demonul mândriei şi al

trufiei, a ajuns la un asemenea grad de înfumurare încât a

fost înşelat de către diavol. Căci fiind stăpânit de patima

mândriei, încet-încet, păcălindu-se pe sine, şi-a pregătit

cugetul să ajungă la aşa de mare aroganţă, încât să spună

că îngerii îl vizitează frecvent şi că au grijă să-i aducă tot

ce îi este necesar în diaconia lui.

într-o zi, după cum povestesc cei care-ί vizitau, pe când

lucra la cusutul sacilor, la oră târzie în noapte, a pierdut acul

care a căzut acolo unde cosea. Pentru că nu îl găsea, diavolul l -a

făcut să aprindă lumânarea cea mare de Paşti şi aşa a găsit acul

pe care îl pierduse. Şi iarăşi, după ce s-a umplut de mândrie,

umflându-se de o părere de sine 84

şi mai mare, a ajuns ia înălţarea cugetului. Atât de mult s -a

umflat nerodul de mândrie încât a nesocotit însăşi Taineie lui

Hristos. S-a întâmplat atunci să vină câţiva străini care au oferit

poame în biserică pentru monahi. Le-a luat deci preotul nostru51

şi a trimis fiecăruia dintre noi, în chilie, câte o cutie, între care i -

a trimis şi lui Valent. Luând Valent poamele, a înjurat şi l-a lovit

pe cel care i le-a adus şi i-a zis:

- Du-te şi spune-i preotului: Nu sunt mai prejos decât

tine, ca să-mi trimiţi milă.

Preotul a înţeles că Valent a fost amăgit şi după o zi s-a

dus să-l povăţuiască şi i-a spus:

- Frate Valent, ai fost înşelat. încetează cu aceste gânduri

şi roagă-te la Dumnezeu.

Valent nu a primit sfaturile preotului. Acesta a plecat

foarte trist pentru înfrângerea lui Valent, văzând că nu i-a

ascultat rugămintea. Diavolul, având convingerea că amăgirea

lui e sigură, după ce s-a preschimbat şi a luat chipul

Mântuitorului, s-a dus noaptea lângă Valent împreună cu demoni

care apăreau ca mii de îngeri purtători de lumânări şi i -a arătat o

roată de foc în mijlocul căreia părea că stă Mântuitorul şi un

demon cu înfăţişare de înger i-a zis:

- Lui Dumnezeu i-au plăcut felul tău de viaţă şi curajul

tău şi a venit să te vadă. Ieşi, aşadar, din chilia ta şi nu face

altceva decât să stai departe şi când îl vezi pe Acesta că stă în

mijloc, apîeacă-te şi I te închină, apoi întoarce-te în chilia ta.

Ieşind deci Valent şi văzând de departe alinierea îngerilor,

a căzut şi s-a închinat la Anticrist. în aşa de mare

=l în versiunea românească apare şi numele preotului - Sf. Macarie.

85

nebunie a căzut înşelatul, încât a doua zi s-a dus la întrunire, şi

pe când era adunată acolo toată obştea, a zis:

- Nu am nevoie să vorbesc cu voi. Astăzi L-am văzut pe

Hristos.

După ce l-au legat Sfinţii Părinţi un an de zile în lanţuri,

l-au vindecat; şi cu rugăciunile, cu nebăgarea în seamă şi cu alte

comportamente ale lor faţă de el au reuşit să-1 tămăduiască de

egoism, aşa cum se spune: „Cele potrivnice vor fi vindecate de

cele potrivnice“.

{Istoria lausiacă, P.G.B, seria Filocalie, voi. 6,

p. 193 - 197)52

încheind capitolul despre Valent, scriitorul Istoriei lausiace,

Paladie, episcop al Elenopoleosului53

, notează următoarele:

„Este necesar pentru păzirea cititorilor să cuprindem în

cartea aceasta şi vieţile celor înşelaţi, precum între arborii din

paradis este sădit şi pomul cunoaşterii binelui şi răului, încât,

dacă cineva reuşeşte un succes, să nu se mândrească pentru

virtutea lui. Căci de multe ori chiar şi virtuţile devin pricini de

cădere când sunt izbândite de către cel ce nu are înţelepciune

duhovnicească şi nu are ca scop evlavia, după cum se scrie: «Am

cunoscut om drept care a pierit din pricina virtuţii sale; şi

aceasta este deşertăciune»“.

fin aceeaşi lucrare)54

52 Paladie, Istoria lausiacă, Ed. LB.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 62 - 63.

între textul respectiv şi cel din ediţia românească sunt diferenţe sensibile.

53 Autorul lucrării Istoria lausiacă sau Lavsuiconul, Paladie (363 - după

420), a fost episcop de Elenopoie (în Bitinia) şi Aspura, >4 Istoria lausiacă, ed. cit., p. 63.

86

2. Maïpa

Următoarele două întâmplări despre amăgire (despre Malpa şi

Asina) le redă Sfântul Isaac Sinii. Despre Malpa notează că ajunsese

conducătorul ereziei evhitenilor. E vorba de erezia mesalienilor sau

evhitenilor care s-a dezvoltat în perioada secolului al IV-lea şi a continuat să

existe încă multe secole după aceea. Câteva dintre ideile lor vor reapărea

mult mai târziu, la bogomilii din Bulgaria. Mesalienii propovăduiau un

materialism mistic. Credeau că fiinţa lui Dumnezeu poate fii percepută prin

simţurile trupeşti, că Dumnezeu, pentru a se descoperi simţurilor noastre ia

diferite forme şi alcătuiri şi că doar descoperirile senzoriale ale lui

Dumnezeu îl aduc pe creştin la desăvârşire. Cei ce s-au eliberai, cum

spuneau ei, de Diavol, datorită unei descoperiri, aveau dreptul să nu ţină

morala Evangheliei şi nici să se supună canoanelor bisericeşti (postul etc.).

Este evident că erezia aceasta supravieţuieşte până în zilele noastre, dacă

ţinem cont de contopirea aproape a învăţăturii şi vieţii mesalienilor cu

vizionarele şi vizionarii mincinoşi contemporani, care în mai toate cazurile

duc o viaţă imorală şi destrăbălată. Să urmărim însă întâmplarea cu Malpa

şi în continuare cea cu Asina, aşa cum le reda Sfântul Isaac Şirul.

E

adevărat că un oarecare Malpa, provenind din

Edessa, a fost pe vremuri mândria ereziei

evhitenilor, trăind în mare asceză şi supunându -se la grele

lucrări şi chinuri. Se pare că fusese ucenicul Fericitului

iulian, numit Sava, cu care a stat odată în Muntele Sinai şi

în Egipt şi i-a văzut pe marii Părinţi care se învredniceau

în acele timpuri; l-a văzut, de asemenea, pe Antonie cel

Mare şi a auzit de îa el cuvinte tainice pe care le spunea

despre curăţia şi mântuirea sufletelor şi a auzit descrieri

subtile despre patimi, cum că mintea după curăţire se

bucură de contemplaţiile duhului şi că sufletul poate prin

harisme să pretindă eliberarea de patimi, când prin

87

împlinirea poruncilor şterge patimile vechi şi revine la starea de

început, sănătoasă, a naturii sale.

Când a auzit, aşadar, Malpa aceste cuvinte, pe când era în

plină tinereţe, s-a aprins ca focul şi când patima ambiţiei a

început să ardă în el, a venit în oraşul lui; a ales aşezământ

pustnicesc şi s-a dedicat la lucrări, suferinţe grele şi rugăciuni

neîncetate. Când s-a aprins în el patima setei de slavă, care

consta în dorinţa şi nădejdea lui de a ajunge la înălţimile despre

care a auzit, dar necunoscând meşteşugul împotrivirilor către

vrăjmaşii adevărului şi nepricepând capcanele, slujbaşii şi

mecanismele cu care Potrivnicul îi târăşte pe cei puternici

şi tari la pieire, şi-a

pus toată speranţa lui în lucrări, suferinţe, părăsirea

bunurilor pământeşti, asceză şi înfrânare, fără să

dobândească autocumpătarea, smerenia şi zdrobirea inimii (care

sunt arme de neînvins la atacurile vicleanului), fară să-şi aducă

aminte de Scriptură care spune, când îndepliniţi lucrări şi păziţi

poruncile şi vă supuneţi la suferinţe, să vă consideraţi pe voi

„robi ticăloşi“. Ci cu exagerata lui îngâmfare care provenea din greutatea

lucrărilor sale, se găsea în înflăcărare şi încingere din pricina

darurilor înalte despre care auzise.

Şi după mult timp, când Diavolul l-a văzut lipsit de

smerenie şi dorind doar să simtă contemplarea misterelor pe care

Ie-a auzit, a apărut în faţa lui în lumină puternică şi i-a zis: „Eu

sunt Mijlocitorul şi am fost trimis de către Tatăl la tine ca să te

învredniceşti să vezi contemplarea pe care o doreşti, după

lucrările tale să-ţi dau eliberarea de patimi şi să-ţi ofer linişte de

acum înainte. In loc de acestea, Răufăcătorul a cerut de la Malpa

să i se închine. Şi el, lipsit de minte, pentru că nu a priceput

intenţia vicleanului, a primit cu bucurie să i se închine şi imediat

î s-a supus lui. Atunci, în loc să-i arate contemplările sfinte, l-a

umplut de năluciri demonice şi l-a făcut să-şi înceteze faptele

cele bune, 1-a ridicat pe culmi şi l-a batjocorit cu

nădejdea zadarnică în eliberarea de patimi, spunându-i: „Acum

nu-ţi mai trebuie asceza, suferinţele şi războirea cu patimile şi

dorinţele“, şi l-a numit conducător al evhitenilor. Când toate

acestea s-au împlinit şi când învăţătura lui profanatoare şi falsă

a apărut pe faţă, episcopul acelei regiuni l-a alungat.

(Isaac Şirul, Epistola a IV-a, seria Filocalie, voi.

8,p. 411 -415)55

3. Asin a

U

n altul care se numea Asina, după ce a compus

multe tropare cântate până astăzi, s-a aşezat în

acelaşi ţinut, Edessa, a primit educaţie strălucită şi s-a

dedicat la lucrări foarte grele, fară discernământ, până la

preamărire. Pe acesta l-a amăgit Diavolul, l-a scos din

chilia lui, l-a urcat pe Muntele Stomio, a alcătuit şi i-a

arătat mulţime de care şi cai şi i-a spus: „Dumnezeu m-a

trimis să te iau în rai, aşa cum a fost luat ilie“. Şi deoarece

cu mintea lui necoaptă a fost înşelat, s-a urcat să se aşeze

în trăsură, dar atunci toată închipuirea aceea s-a evaporat,

iar el s-a prăbuşit de la mare înălţime şi a căzut la pământ,

unde a murit de o moarte vrednică de râs.

(în aceeaşi lucrare, p. 415 - 417)56

* Filocalia, Vol X, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 511 -512.

^ idem, p. 512,

89

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR57

Sfântul cu cele mai multe .scrisori din Biserică (354 ~ 407), care s~a

ocupat cu toate problemele vieţii creştine, nu ar fi putut să lipsească din

această carte patristică despre visuri, îşi exprimă ideile sale despre visuri,

pe care le situează ca având mai mult cauze naturale. Ne sfătuieşte însă şi

despre modul în care cineva se poate feri de vicleniile Satanei din timpul

somnului. Demnă de luat în seamă este şi menţionarea pe care o face despre

primejdiile pe care le conţin visurile despre cei morţi, amăgire pe care o

întâlnim şi în timpurile noastre.

C

u ce nădejde vei ajunge în noapte? Ce visuri

aştepţi să vezi, dacă nu ţi-ai întărit sufletul cu

rugăciuni şi mergi la somn nepăzit? Vei fî mic şi slab în

faţa diavolilor vicleni, care se învârt fără încetare în jurul

nostru căutând pe cine să găsească lipsit de rugăciune, ca

să-l smulgă cu forţa. Iar dacă văd că suntem protejaţi cu

rugăciuni, abandonează imediat, precum hoţii şi je fuitorii

atunci când zăresc soldatul înarmat cu sabie. Aşadar, dacă

se întâmplă ca cineva să fie lipsit de rugăciune, acesta va fî

smuls de către diavoli şi îndemnat la păcate, nenorociri şi

fapte rele.

(Cuvânt despre rugăciune 7, Textul în P.G.B.,

voi. 31, p. 196)

57 Cel mai reprezentativ teolog al teologului al IV-lea, Sfântul loan, supranumit Gură de Aur, a fost patriarhul Cons ta ntinopoi ului între 398 - 404. A scris o impresionantă operă teologică, atl prin volumul ei, cât şi

prin conţinut. Este prăznuit la 13 noiembrie şi 30 ianuarie. 90

Unii oameni neîntregi la trup, care sunt lipsiţi chiar şi de

hrana necesară, după ce au adormit, s-au văzut întregi şi frumoşi

şi stând la mese împărăteşti. Dar cele ce au văzut au fost

imaginare şi înşelătoare, ca toate visurile. Pentru că aceasta este

natura visurilor. Visul ne păcăleşte uşor, ne satisface curiozitatea

şi dorinţele şi cel ce visează găseşte mulţumire în ciudăţeniile

lui.

(.Despre slujirea preotului, P.G.B., voi. 28, p. 1 î)

91

De aceea, când ne ia somnul, abia atunci se îndepărtează

arătările păcătoase; poate chiar nici atunci; căci visurile şi

arătările înfăţişează sufletului nostru aceleaşi imagini. Pentru

asta, de cum apar zorile, sufletul care este stăpânit de aceste

arătări, de multe ori, înaintează spre înfăptuirea lor.

{Desprepredica după Matei, P.G.B., voi. 10, p. 719)

Conştiinţa... şi în visuri ne arată de multe ori imaginile şi

reprezentările păcatelor noastre.

{Despre sărmanul Lazăr, predica 4, P.G.B.,

voi. 25, p. 537)

Pentru că natura sufletului este astfel, încât să vadă noaptea

în vis ceea ce gândeşte ziua, lucru care mi s-a întâmplat atunci şi

mie.

{Despre metanie, predica 1, P.G.B., voi. 30, p. 89)

Din aceste povestiri (folositoare sufletului) se vor făuri apoi

visuri plăcute, lipsite de orice nălucire diavolească; căci ceea ce

sufletul cercetează de obicei în timpul zilei, aceea visează şi în

somn.

{Cuvântare despre Geneză, 19, P.G.B., voi. 8, p. 109)

Să nu cerem, aşadar, să auzim de la cei morţi ceea ce cu

mult mai multă limpezime ne învaţă în fiecare zi Scripturile.

Pentru că dacă Dumnezeu Cel Atotştiutor ar fi cunoscut aceasta,

că morţii cei treziţi vor fi de folos celor vii, nu ar fi nesocotit,

nici nu ne-ar fi lipsit de atâta câştig Cel ce pe toate le face spre

folosul nostru. Şi în afară de asta, dacă ar fi ca morţii să se

trezească încontinuu şi să ne vestească toate câte se întâmplă

acolo, şi în acest lucru va fî desconsiderat o dată cu trecerea

timpului; mai mult, Diavolul ar fi introdus cu multă uşurinţă

dogme viclene, întrucât de multe ori ar fî putut să arate imagini

şi chiar ar Π pus pe unii să se prefacă morţi şi să fie îngropaţi şi

apoi ar fi arătat că s-au trezit şi prin intermediul acelora ar fi

făcut să fie crezute orice voia de către sufletele acelora pe care-i

înşela. Căci dacă acum, când există aşa ceva, de multe ori visuri

care înfăţişează oameni care au plecat „dincolo“ au înşelat şi au

distrus pe mulţi, cu atât mai mult atunci când cei ce au murit s -

ar întoarce din nou, cu câtă viclenie ar pătrunde diavolul acela

ticălos şi câtă înşelăciune ar sădi în sufletele noastre!

De aceea, Dumnezeu a închis bine porţile şi nu lasă pe

vreunul dintre cei care au „plecat“ să se întoarcă şi să spună ce

se întâmplă acolo, ca să nu tragă Diavolul foloase din aceasta şi

să ne umple cu toate ale lui.

într-adevăr, când existau proorocii, Diavolul a venit cu

prooroci mincinoşi; şi când erau apostolii, el a găsit apostoli

neadevăraţi; şi când a apărut Hristos, s-a înfăţişat cu Hristoşi

falşi; şi când ni s-au predat învăţături drepte, el a introdus altele,

imorale, împrăştiind pretutindeni zâzania, încât dacă se întâmpla

şi aceasta, nu ar fi ezitat să o facă într-un mod ipocrit prin

uneltirile lui şi nu ar fi trezit morţi adevăraţi, ci folosindu -se de

magii şi de şiretlicuri, ar fi înşelat ochii oamenilor sau ar fi

pregătit pe vreunii, precum am mai spus, să se prefacă morţi şi

ar fi făcut totul

93

talmeş-balmeş, producând tulburare. Dar Dumnezeu, deoarece a

cunoscut dinainte toate acestea, i-a interzis această uneltire şi

îngrijorându-Se de noi, nu a dat voie nimănui niciodată să se

întoarcă de acolo şi să vorbească cu oamenii vii, ca să ne înveţe

să considerăm Sfânta Scriptură mai vrednică de crezut decât

toate.

{Despre sărmanul Lazăr, cuvântul 4, P.G.B.,

voi 25, p. 529 - 531)

Pentru că există şi îngerii întunericului, îngerii

Diavolului, care sunt întunecaţi şi sălbatici. Şi pe mulţi i -a

înşelat Diavolul în felul acesta, deghizat, fară însă să devină

înger de lumină [în realitate].

{Despre Epistola către corinteni //, P.G.B.,

voi. 19, p. 617)

94

SFÂNTUL NIL ASCETUL58

Sfântul Nil Ascetul (sec. al V-lea), unul dintre cei mai cunoscuţi

scriitori asceţi, a fost ucenic al Sfântului loan Gură de Aur când acesta era

pe tronul bisericesc din Constantinopoi Sâ luăm aminte la poveţele lui

patristice despre vedenii.

S

ă nu-ţi închipui vreo formă de-a lui Dumnezeu

când te rogi, nici să nu permiţi minţii tale să

se modeleze în vreun chip, ci apropie-te nematerial de Cel

Nematerial şi înţelege.

Să te păzeşti de capcanele diavolilor. Căci se întâmplă,

atunci când te rogi limpede şi netulburat, să-ţi înfăţişeze vreun

chip ciudat şi necunoscut ca să te conducă 1a mândrie, făcându -

te să-ţi închipui că acolo este ceva dumnezeiesc. Vor să te

convingă că chipul material care (i-a apărut deodată este

dumnezeiesc, în vreme ce cele dumnezeieşti sunt nemateriale şi

fară formă.

Când Diavolul cel invidios nu poate să tulbure cugetul în

timpul rugăciunii, atunci obligă trupul să provoace în minte vreo

nălucire ciudată, ca prin ea să zămislească vreun chip în minte.

Şi cel care obişnuieşte să trăiască încrezându-se în gândurile lui

este lesne amăgit.

Sft Sfântul Nil Ascetul a vieţuit, foarte probabil, într-o mănăstire din Ancyra (Galatia) în secolele IV - V, A lăsat mai multe lucrări ascetice şi

scrisori. Ese prăznuit la 12 noiembrie. in Filocalia românească, textele citate în continuare fac parte din Cuvânt

despre rugăciune, împărţit în 153 de capete, pus însă în seama iui Evagrie Ponticul. Vezi explicaţiile în Filocalia, voi. 1, Ed. I iumanitas, Bucureşti, 1999, p. 87, nota 1 şi 164, nota 16.

95

Şi pe când se căzneşte să primească cunoştinţă

nematerială şi fără formă, este înşelat şi este cuprins de fum, în

loc de lumină.

Stai bine în privegherea ta şi păzeşte-ţi mintea de

înţelesuri în timpul rugăciunii, ca să termini cererea ta şi să ai

parte de linişte. Aşa va cobori către tine cel ce îi 96

mângâie pe cei neştiutori. Şi atunci vei primi darul cel plin de

slavă al rugăciunii.

(Filocalia, vol. 1, p. 226)59

Aşadar, când mintea se roagă cu curăţie şi fară patimă,

atunci diavolii nu mai năvălesc asupra ei din stânga, ci vin din

dreapta, fi arată lui Dumnezeu şi vreo icoană iubită de cl In

închipuire, ca să creadă că a izbândit pe deplin scopul

rugăciunii. Asta, a zis cineva cu cunoaştere duhovnicească, se

întâmplă din pricina patimii slavei deşarte şi a demonului care

atinge zona creierului.

Cred că acest demon care atinge zona creierului preschimbă

lumina minţii după cum vrea. Şi astfel patima slavei deşarte se

naşte în cugetul care face mintea să creadă fară şovăire că a

dobândit cunoaştere dumnezeiască şi adevărată. Şi întrucât un

astfel de om nu este ispitit de patimi trupeşti şi necurate, ci se

înfăţişează curat, zice-se, la rugăciune, crede că înlăuntrul său

nu mai lucrează nici o putere potrivnică. De aceea gândeşte că e

vreo arătare dumnezeiască aceea care vine la el de la Diavol,

care foloseşte multă dibăcie şi prin intermediul creierului,

preschimbă lumina care se unea cu mintea şi o înşală pe aceasta,

cum am spus mai sus.

Când va veni îngerul iui Dumnezeu, doar cu cuvântul său

încetează această lucrare diavolească şi se mişcă lumina minţii

încât să lucreze fară amăgire.

(Filocalia, vol. 1, p. 226 - 227)“

y) Filocalia, vol. 1, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 94 - 95 (cap. 66 - 69). w Idem, p. 95 (cap. 73, 74).

97

Sä fii mereu pregătit ca un nevoitor cu experienţă. Şi dacă

pe neaşteptate vei vedea vreo nălucire, să nu te temi; dacă vezi

vreun cuţit deasupra ta ori vreo lumânare aprinsă ce se mişcă

spre faţa ta, să nu te tulburi. Şi chiar dacă ai vedea vreun chip

îngrozitor şi scăldat în sânge, sufletul tău să nu se

îmbolnăvească şi să nu-şi piardă puterea. Ci să stai mărturisind

mărturia cea bună şi în felul acesta îi vei înfrunta lesne pe

vrăjmaşii tăi.

(,Filocalia, vol. I, p. 228 - 229)6t

Fii cu luare-aminte, să nu te înşele diavolii cei vicleni cu

vreo vedenie, ci să te închizi în rugăciune şi să-l rogi pe

Dumnezeu să te lumineze, dacă cugetarea aceea provine de la El;

iar dacă nu provine de la El, să-î alungi grabnic de la tine pe

diavolul amăgitor. Să ai curaj, căci câinii de diavoli nu vor

suporta dacă tu vei întreţine ca pe un foc convorbirea cu

Dumnezeu, ci îndată, loviţi pe nevăzute cu nuiaua de Dumnezeu,

vor fî alungaţi departe.

(Filocalia, vol. I, p. 229)62

înţelept este să nu nesocoteşti nici această înşelăciune: că,

uneori, diavolii se împart şi dacă vrei să ceri ajutor, vin unii cu

chip de îngeri şi-i izgonesc pe ceilalţi, ca să-ţi înşele părerea şi

să crezi că sunt îngeri.

61 Idem, p. 97-98 (cap. 92). 62 Idem, p. 98 (cap. 94).

98

îngrijeşte-te să ai multă smerită cugetare şi vitejie şi

uneltirea Diavolului nu-ţi va atinge sufletul şi nuiaua nu se va

apropia de aşezământul tău, căci Dumnezeu va da poruncă

îngerilor Săi să te păzească. Şi aceştia pe nevăzute vor izgoni

departe de tine toată lucrarea diavolilor.

Cel ce se îngrijeşte să aibă rugăciune curată va auzi

trăsnete, bubuieli şi fărădelegi de la diavoli. Dar nu va cădea,

nici nu-şi va trăda cugetul, zicând către Domnul: „Nu-mi va fi

teamă de catastrofe, căci Tu eşti cu mine“.

în vremea acestor ispite, fa rugăciune scurtă, intensă şi

stăruitoare.

Dacă diavolii te vor ameninţa dintr-o dată şi vor apărea în

aer ca să te surprindă şi să-ţi stăpânească mintea, nu-ţi fie frică

de ei, nici nu cugeta deloc la ameninţarea lor. întrucât te

înspăimântă, ca să vadă dacă îi bagi în seamă sau îi nesocoteşti

definitiv.

(.Filocalia, vol. 1, p. 229)63

Când în fmal inima aude încontinuu acestea de la

cugetările slavei şi nu reacţionează, nu va rămâne neatinsă de

nebunia ascunsă din care conducătorul minţilor nebune e în

primejdie de a fi aruncat afară, pentru că aceste cugetări sau sunt

adeverite prin intermediul visurilor, sau se preschimbă în

priveghi, sau se transformă în apariţii luminoase. Deoarece chiar

Satana se preschimbă în înger de lumină ca să ne înşele, fie

arătându-ne că vrea să ne dăruiască harisme, ca să cazi în faţa

lui şi să i te închini, fie aducându-ne vestea cea bună că vom fi

răpiţi la ceruri ca llie, fie promiţându-ne că ne sfinţeşte. Câţiva

au crezut

M idem, p. 98 (cap. 95 - 99).

99

în aceşti îngeri ai Satanei, s-au îndepărtat de adevăr şi au

înnebunit.

Aşadar, tu, iubitorule al Sfintei Treimi, cunoscând acestea

prin ostenelile la care eşti supus, protejează-ţi inima cu toate

mijloacele, ca nu cumva, fiind atent doar la ostenelile exterioare,

să cazi victimă înşelăciunii venite pe căi interioare. Aceste

cuvinte ale mele ţi-au fost spuse ţie, fiul meu, pentru ca inima

mea să le împlinească. Să-L ai în minte pe Hristos Care te

păzeşte şi să nu uiţi să te închini la Treimea cea de o fiinţă,

Căreia I se cuvine slava în veci. Amin.

(P.G.B., seria Filocalie, vol. 11B, Cuvânt către monahul

Evloghie, cap. 34,p.253-255)

&

SFÂNTUL DIADOH AL FOTICEII64

Sfântul Diadoh (sec. al V~lea), episcop al FoticeU, este foarte

revelator pe tema visurilor şi vedeniilor. Părerea lui despre visuri este

semnificativă considerând că sunt chipuri ale gândurilor necontrolate sau

înşelăciuni ale diavolilor, de aceea nu trebuie să dăm absolut nici o

importanţă acestora. Despre vedenii menţionează că, chiar dacă ne este

trimisă vreo arătare de la Dumnezeu şi nu o primim, Acesta nu Se va mânia

pe noi, deoarece cunoaşte că o facem de teama amăgirii.

C

ând mintea noastră începe să simtă harul Prea

Sfanţului Duh,Satana vine şi el în liniştea

nopţii, în timp ce ne aflăm în somn uşor şi ne mângâie şi el

sufletul cu o simţire care aparent este dulce. Dacă mintea

va fi găsită ţinând în pomenire fierbinte numele sfanţ al

Domnului Iisus şi va folosi prea sfântul şi slăvitul nume al

Lui ca pe o armă împotriva înşelăciunii, Amăgitorul

viclean se va îndepărta. însă, de aici înainte se va aprinde

statornic împotriva sufletului. Din aceasta însă, mintea,

cunoscând cu de-amănuntul înşelăciunea celui viclean, va

câştiga şi mai multă experienţă în a deosebi aceste două

lucrări.

<‟4 Sfântul Diadoh (secoul al V-lea) a fost episcop de Foticeea (în Epiru!

vechi). Cea mai importantă lucrare a sa este Cuvânt ascetic, în 100 de

capete, Este prăznuit de Biserică la 29 martie.

101

Mângâierea cea de la Duhul Sfanţ vine în vreme de veghe

a trupului sau când este aproape să cadă în somn uşor, însă

numai când cineva stăruind în pomenirea fierbinte a lui

Dumnezeu s-a lipit de dragostea Lui. Iar mângâierea cea de la

Satana vine, cum am spus, când cel ce se nevoieşte este luat de o

toropeală uşoară, având doar

102

pe jumătate pomenirea lui Dumnezeu. Cea dintâi, pentru că

provine de la Dumnezeu, îndeamnă în chip vădit sufletele

nevoitorilor spre dragoste, umplându-le de bucurie. Cea de a

doua, obişnuind să învăluie sufletul într-o adiere amăgitoare,

încearcă să fore prin somnul irupului simţirea minţii sănătoase,

care păstrează pomenirea lui Dumnezeu. Deci, dacă mintea se va

afla, cum am spus, stăruind cu luare-aminte în pomenirea

Domnului Iisus, va risipi adierea dulce în aparenţă a vrăjmaşului

şi va porni cu bucurie la războiul împotriva lui, având la

îndemână ca armă, pe lângă har, experienţa dobândită.

(Filocalia, vol. I, p. 293 - 294)65

Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre dragostea

lui Dumnezeu, fiind luat de o mişcare neşovăielnică şi lipsită de

năluciri; el atrage atunci oarecum şi trupul în adâncul dragostei

aceleia negrăite, fie că aceasta se întâmplă în vreme de veghe,

fie, cum am zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har

ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la nimic, decât

la obiectul dragostei, adică la Dumnezeu.

Când i se întâmplă aşa ceva, trebuie să ştie că aceasta este

lucrarea Sfântului Duh. Căci, îndulcindu-se atunci în întregime

de acea dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva,

fiind copleşit de o dulceaţă adâncă. Dar dacă mintea, aflându -se

sub o astfel de

65 Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 349 (cap. 31, 32).

103

lucrare, zămisleşte vreo îndoială sau înţeles întinat şi se foloseşte

de sfântul nume spre a se apăra de cei rău şi nu numai pentru a

primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie să înţeleagă că acea

mângâiere de bucurie este de la înşelătorul. Bucuria aceasta este

lipsită de calitate şi intimitate, fiind produsă de vrăjmaşul care

vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când vede mintea

lăudându-se cu experienţa simţirii sale, el îmbie sufletul cu

anumite mângâieri bune în aparenţă, pentru ca acesta, distrat de

dulceaţa aceea moale şi umedă, să nu poată cunoaşte amestecul

celui viclean. Din aceasta să deosebim, prin urmare, duhul

adevărului de duhul înşelăciunii. Căci este cu neputinţă să guste

cineva cu simţirea din dulceaţa dumnezeiască sau să

experimenteze prin simţire amărăciunea diavolilor, dacă nu s -a

umplut de încredinţarea că harul s-a sălăşluit în adâncul minţii,

iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor inimii, lucru pe

care diavolii nu-1 vor niciodată să fie crezut de oameni, ca nu

cumva ştiind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva lor cu

pomenirea lui Dumnezeu.

Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta cea care

vine la eî de la Duhul Sfânt. Cea dintâi se mişcă după cum

hotărâm noi, de aceea e şi răpită cu uşurinţă de duhurile rele

când nu ţinem cu tărie îa hotărârea noastră. Cealaltă aşa de mult

aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încât toate părţile

lui se lipesc de dulceaţa negrăită a acestei iubiri, printr -o

afecţiune de o simplitate infinită. Căci mintea, umplându-se

atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care

ţâşnesc dragostea şi bucuria. (.Filocalia, vol. I, p. 294 - 295)

66

60 Idem, p. 349 - 350 (cap. 33, 34).

104

Auzind despre simţirea minţii, nimenea să nu creadă că i

se va arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci auzim că

sufletul simte, când e curat, printr-o anumită gustare negrăită,

mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele

nevăzute. „Fiindcă acum umblăm prin credinţăt şi nu prin vedere"

(Iî Corinteni 5, 7), cum zice fericitul PaveL Deci, dacă i se va

arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc fie vreo lumină, fie vreo

figură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să nu primească

o astfel de arătare. Căci este o înşelătorie vădită a vrăjmaşului,

care a amăgit pe mulţi prin neştiinţă, facându-i să se abată de la

calea adevărului. Noi însă ştim că până ce petrecem în trupul

acesta stricăcios, suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem

să-L vedem în chip văzut nici pe El, nici altceva din minunile

cereşti.


Visurile care sunt trimise sufletului de iubirea lui

Dumnezeu sunt mărturii neînşelătoare ale unui suflet sănătos.

De aceea nu trec de ia o înfăţişare la alta, nici nu îngrozesc

simţirea, nici nu aduc râsul sau plânsul aşa, deodată. Ci se

apropie de suflet cu toată blândeţea, um* piându-1 de bucurie

duhovnicească. De aceea şi după ce s~a trezit trupul din somn,

sufletul caută cu mult dor să prelungească bucuria visului. Dar

în nălucirile aduse de diavoli, totul se întâmplă dimpotrivă. Ele

nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată multă vreme o

formă netulburată. Căci liniştea pe care diavolii nu o au din voie

liberă, ci o împrumută numai din dorinţa de a amăgi, nu

ul Idem, p. 351 (cap. 36).

105

poate să-i îndestuleze pentru multă vreme; de aceea spun lucruri

mari şi ameninţă complet, îuându-şi adeseori chip de ostaşi; iar

uneori şi cântă în suflet cu strigăt. Dar mintea necunoscându -i

din aceste semne, când e curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi

bucură fiindcă a putut cunoaşte viclenia lor. De aceea, dându-i

de gol adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmplă

uneori că nici visurile bune nu aduc bucurie sufletului, ci aşază

în el o întristare dulce şi lacrimi fară durere. Aceasta se întâmplă

celor ce au înaintat mult în smerenia cugetării.

(.Filocalia, vol. 1, p. 295 - 296)68

Am arătat, precum am auzit de la cei care au experienţă,

deosebirea dintre visurile bune şi cele rele. Ne va ajunge însă

pentru sporirea virtuţii noastre să nu ne încredem nicidecum în

nici o nălucire. Căci visurile, de cele mai multe ori, nu sunt decât

chipuri ale gândurilor sau, precum am zis, batjocuri ale

diavolilor. Chiar dacă ni s-ar trimite vreodată de către bunătatea

lui Dumnezeu vreo vedere şi n-am primi-o, nu s-ar supăra pe noi

pentru aceasta preadoritul Domn iisus; căci ştie că facem aceasta

pentru vicleşugurile diavolilor. Desigur, deosebirea arătată mai

sus este precisă. Dar se întâmplă că sufletul, întinându-se pe

nesimţite din pricină că e furat de vreun gând (lucru de care cred

că nimenea nu e cruţat), nu mai poate distinge precis şi crede

celor care nu sunt bune, ca şi cum ar fi bune.

^

I

d

e

m

,

Sä luăm următoarea pildă pentru înţelegerea lucrului: o

slugă e chemată de stăpân, noaptea, la poarta curţii, după o lipsă

îndelungată; dar ea, necunoscându-l precis, nu-i deschide uşa,

căci se teme ca nu cumva înşelând-o asemănarea glasului, să se

facă pierzătoare a lucrurilor ce i-au fost încredinţate de stăpân.

Domnul acesteia, nu numai că nu se va mânia pe ea când se va

face ziuă, ci o va învrednici de multe laude, fiindcă a socotit că

şi vocea stăpânului este înşelăciune şi n-a voit să piardă lucrurile

lui.


Nu trebuie să ne îndoim că atunci când mintea începe să

se afle sub lucrarea puternică a luminii dumnezeieşti, devine pe

de-a-ntregul transparentă, încât îşi vede cu îmbelşugare propria

ei lumină. Aceasta se întâmplă când puterea sufletului pune

stăpânire asupra patimilor. Dar tot ce i se arată într-o anumită

formă fie ca lumină, fie ca foc, se întâmplă din uneltirea

vrăjmaşului, după cum ne învaţă limpede dumnezeiescul Pavel,

zicând că Diavolul se preface în chipul îngerului luminii (II

Corinteni 11, 14). Aşadar, nu trebuie să se apuce cineva de viaţa

ascetică cu nădejdea aceasta, ca nu cumva Satana să afle prin

aceasta sufletul gata pentru răpire. Ci cu nădejdea ca să ajungă

numai să iubească pe Dumnezeu cu toată simţirea şi convingerea

inimii, ceea ce înseamnă: din tot sufletul, din toată inima şi din

tot cugetul (Luca 10, 27). Căci cel ce e adus de lucrarea harului

lui Dumnezeu la această stare a ieşit din lume, chiar dacă este în

lume.

CFilocalia, vol. I, p. 296 - 297)70

Idem, p. 352 (cap, 38, 39). 7() idem, p, 352 - 353 (cap. 40).

107

Se ştie că ascultarea este bunul cei dintâi în toate virtuţile

începătoare, fiindcă nimiceşte părerea de sine şi naşte în noi

smerita cugetare. De aceea, celor ce stăruiesc în ea cu bucurie li

se asigură intrare şi uşă spre dragostea lui Dumnezeu. Pe aceasta

nesocotind-o Adam, s-a rostogolit în adâncul iadului.

Şi pe aceasta iubind-o Mântuitorul, în scopul mântuirii, a

ascultat până la cruce şi moarte pe Părintele Său. Căci stingând

vina neascultării omeneşti prin ascultarea Sa, a adus iarăşi la

viaţă fericită şi veşnică pe cei ce vieţuiesc în ascultare. Prin

urmare, aceasta trebuie să se îngrijească să o aibă în primul rând

cei ce pornesc lupta cu părerea de sine adusă de Diavol. Căci

mergând aceasta înainte, ne va arăta fără rătăcire toate cărările

virtuţilor.

CFilocalia, voi. i, p. 297)?i

7! Idem, p. 353 (cap. 41),

108

ŞAPTE ÎNTÂMPLĂRI DESPRE AMĂGIRE

Cele şapte întâmplări despre amăgire de mai jos se găsesc foarte

aproape de timpurile noastre.

S~au petrecut aproximativ în urmă cu un secol. Protagonist în prima

întâmplare este un diacon aghiorit, iar salvatorul său din amăgire este

vestitul duhovnic, părintele Sava. A doua şi a treia întâmplare se referă, de

asemenea, la părinţi din Athos (Haralambie şi Spiridon), care au fost

amăgiţi un moment, fiind la un pas de a fi distruşi: întâmplările sunt de

învăţătură şi puţin a lipsit ca ele să devină tragice. A doua întâmplare o

notează veşnic pomenitul stareţ al Mănăstirii Dionisie, arhimandritul

Gabriel. A patra întâmplare se referă, de asemenea, la un stareţ aghiorit, pe

când a cincea povesteşte cazul unui laic din Halchidichi, care prin amăgire

a ajuns la spiritism. Ajutorul şi salvatorul lui a fost luminătorul bătrân

aghiorit Daniel Catunachiotis. A şasea întâmplare se referă, de asemenea, la

părinţi din Muntele Athos.

I. Diaconul român

P

rintre atâţia câţi spovedea părintele Sava

duhovnicul, se afla şi un diacon român. A venit

în Athos încă de tânăr şi s-a aşezat Intr-un loc pustiu, nu

departe de Schitul „Sfânta Ana“.

- Părinte duhovnic, îi zice într~o zi diaconul plin de

tristeţe, nu uita să pomeneşti mâine la Sfânta Liturghie pe mama

mea, de la a cărei moarte se vor împlini trei zile.

Cuvintele acestea i-au lovit auzul părintelui Sava, care le-

a văzut ca pe un triumf al Diavolului. Părintele,

109

plin de discernământ, s-a cutremurat. „Aici, s-a gândit,

vrăjmaşul pregăteşte ceva urât. Blestematul! Cu cât meşteşug

amăgeşte şi întunecă pe creaturile lui Dumnezeu!“

Fără să-şi arate pe faţă mirarea, s-a hotărât să cerceteze

rădăcina răului.

- Ia spune-mi mai limpede, fiule! Mama ta are mâine trei

zile de când a murit. Adică a murit alaltăieri. A murit în

România. Cum ai aflat tu în două zile de moartea ei?

S-a lăsat o tăcere scurtă,

- Cum? Cum am aflat? a început să spună bâlbâit

diaconul. Iată, mi-a spus...

- Cine ţi-a spus?

- Mi-a spus îngerul meu păzitor.

- îngerul tău păzitor? L-ai văzut pe îngerul tău?

- M-am învrednicit să-l văd! Nu o dată sau de două ori.

Sunt doi ani de când îl văd. Mi se arată şi mă însoţeşte în

rugăciune. Spunem împreună acatistul, facem metanii, purtăm

discuţii duhovniceşti...

Acel „doi ani“ l-a amărât rău pe părintele Sava. Doi ani

de amăgire nu e ceva neînsemnat. Să-l laşi pe vrăjmaş să

construiască înlăuntrul tău, neîmpiedicat, timp de doi ani,

cetatea pierzaniei tale este foarte întristător.

- Şi de ce, fiul meu, nu mi-ai spus nimic atâta vreme?

- Mi-a spus îngerul că nu e necesar.

Părintele Sava a înţeles că va avea mare luptă de dat. în

primul rând, să-1 convingi pe nefericitul diacon că nu e vorba de

nici un înger. Apoi sa se pregătească să înfrunte furia

Diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi“, se ruga fierbinte în taină.

! 10

— Fiul meu, eşti sigur că cel care ţi se arată este

îngerul lui Dumnezeu?

- Sigur? Foarte sigur, părinte! Căci ne rugăm împreună,

facem în fiecare zi mii de metanii. Discutăm despre viaţa

viitoare, despre noi. Este îngerul meu păzitor.

Diaconul părea nezdruncinat în convingerea sa. Ceea ce l -

a făcut acum puţin îndoielnic era încrederea pe care o avea în

duhovnicul său luminat de Dumnezeu. Dar şi aşa, zicea, cum

poate Diavolul să mă îndemne la rugăciuni? Acesta îi războieşte

pe cei ce se roagă.

După mult timp, au căzut de acord să facă câteva

încercări. Să-i încerce pe „îngerul păzitor“.

— Cere-i, i-a zis părintele Sava, imediat ce se

întoarce, să spună „Născătoare de Dumnezeu“. Cere-i să-şi iacă

semnul Crucii.

Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când de doi ani

întregi vicleanul te-a înfăşurat în amăgire, atunci şi ochii şi

urechile tale sunt amăgite şi ţi se pare că auzi „Născătoare de

Dumnezeu“ şi că îi vezi facându-şi semnul crucii.

în următoarea vizită, diaconul, cu o oarecare satisfacţie

interioară ascunsă, i-a povestit duhovnicului:

- Părinte, lucrurile sunt aşa cum îţi spuneam. Este îngerul

lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Născătoare

de Dumnezeu“ şi şi-a făcut şi cruce.

Părintele Sava îşi dăduse seama. Doi ani de muncă

depusă de neastâmpăratul vrăjmaş nu puteau să fie distruşi aşa

de uşor. Dar dacă Diavolul ştie multe metode de amăgire, în cei

purtători de Dumnezeu străluceşte lumina înţelepciunii lui

Dumnezeu, care zădărniceşte uneltirile întunecatului.

O idee luminoasă a strălucit în mintea înţeleaptă a

duhovnicului. Şi s-a întors imediat către diacon:

- Ascultă la mine, fiule. Fii atent la o ultimă încercare.

Cu aceasta, lucrurile se vor limpezi. îngerii iui Dumnezeu au

însuşirea de a le şti pe toate, pentru că Dumnezeu le descoperă

lor toate. Diavolii, din contră, nu au această putinţă şi multe

lucruri ale lor sunt întunecoase. Eşti de acord?

- Aşa este.

- Dacă eşti de acord, fii atent ce vom face. Eu în clipa

asta, exact în clipa asta, voi gândi ceva şi s-a gândit la ceva

împotriva Diavolului - şi voi lăsa acest gând ascuns şi de

nepătruns în mine. Tu, diseară, să ceri de la „înger“ să-ţi spună

gândul meu. Dacă îl va găsi, atunci, fără îndoială, este venit de

la Dumnezeu. Şi să vii să mă înştiinţezi.

întorcându-se diaconul în chilia lui, zăcea în el un fel de

nelinişte, ca o presimţire neplăcută. Pe de altă parte, se minuna

de ideea luminoasă a duhovnicului. întâmplarea trecea acum prin

faza critică.

îndată ce a cerut seara de la înger rezolvarea problemei, o

tulburare abia observată s-a întipărit pe faţa strălucitoare a

acestuia din urmă. Părea că se zăpăcise.

- Dar, părinte drag, de ce să te intereseze pe tine, om

superior, gândurile unui muritor? Asta nu e bine. Dorinţe

deşarte. Nu preferi să mergem să-ţi arăt în seara asta iadul, raiul

şi slava Fecioarei Născătoare de Dumnezeu?

Diaconul, care începuse să bănuiască ceva, a stăruit.

-Fac ascultare la duhovnic. Spune-mi ce a gândit.

„îngerul“, prin câteva manevre îndemânatice, s-a străduit

să îndrepte discuţia pe alte făgaşe. Diaconul însă, cu răbdare, l -a

readus la tema începută. De altfel, aceste metode de scăpare nu

i-au produs o impresie bună.

- Să-mi spui ce a gândit duhovnicul! Problema e simplă.

De ce o eviţi? Nu cumva nu ştii? 112

- Ia seama, diaconule! In felul nedemn în care te porţi cu

mine, eşti în pericol să pierzi bunăvoinţa mea,

- Nu ştiu. îţi cer ceva uşor. Ştii sau nu ceea ce a pândit

duhovnicul?

în momentul acela, faţa luminoasă a dispărut, un chip

înfricoşător i-a luat locul, câţiva dinţi sălbatici au început să

tremure şi ca din gura unei fiare turbate, s-au auzit aceste vorbe:

- Să piei, ticălosule! Mâine, pe vremea asta, vei fi în iad,

în foc! O să te ardem!

Şi diaconul a rămas singur, ruinat. Toată dulceaţa

arătărilor, doi ani întregi, nu putea compensa amărăciunea lui de

acum. Dacă nu l-ar fi sprijinit de departe rugăciunile

duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi -ar fi dat

duhul.

Au trecut destule ore până ce să-şi revină şi să se poată

ţină pe picioare. Chilia lui nu-1 mai încăpea. Nicăieri nu-şi

găsea linişte, decât lângă duhovnic. Pe tot parcursul drumului îi

vuia la urechi ameninţarea: „Mâine, pe vremea asta, vei fi în

iad!“. Frica îi trecea prin tot corpul.

A ajuns cum-necum până la chilia învierii, unde se

ostenea părintele Sava. S-a prins de rasa duhovnicului şi nu o

mai lăsa nici o clipă. Chiar şi în ora când acela trebuia să

doarmă puţin, diaconul înfricoşat stătea lângă el.

-Nu-ţi fie teamă, fiule! Linişteşte-te!

- Cum să nu-mi fie teamă, părinte, când se apropie ceasul.

Vai! Se apropie ora când mă va lua. Hristoase Dumnezeule,

salvează-mă!

Şi, într-adevăr, la ora stabilită duhurile viclene l-au

asaltat. Ce strigăte de durere şi disperare erau acelea!

- Salvează-mă, părinte! Mă pierd! Mă iau! Salvează-mă!

Π3

A îngenuncheat părintele Sava şi plin de durere şi lacrimi

s-a rugat îa Domnul să-i fie milă de robul Lui şi să-i alunge pe

demonii vicleni.

Rugăciunea lui a fost ascultată şi diaconul cel chinuit a

fost salvat „din gura leilor“.

Aşa a luat sfârşit tragedia.

{Haruri şi purtători de har, vol. I, p. 40 - 45, şi, de

asemenea, Chipuri aghioritice contemporane, Părintele

Sava duhovnicul, p. 87 - 92)

2. Amăgirea celui care era să ajungă patriarh

S

finţitul Hristodulos din Catunachia ne-a

povestit că într-o chilie din Schitul „Sfânta Ana“, foarte

apropiată de mare, exista un monah cu numele Haralambie, care

se nevoia acolo de unul singur. Era frumos la înfăţişare, înalt şi

cu o barbă care-i ajungea până la brâu.

Diavolul cel viclean şi născocitor al răului a băgat încet -

încet în mintea acestui monah ideea că este cel mai potrivit

pentru treapta de patriarh, datorită calităţilor lui duhovniceşti şi

înfăţişării trupeşti; şi când a văzut Diavolul că în fiecare zi se

împodobeşte, se uita în oglindă şi îşi îngrijeşte barba, a înţeles

că l-a făcut prizonier al acestei idei trufaşe.

12 Aşezare de colibe pustniceşti în Sfanţul Munte Athos, situată mai jos

de Schitul Sf. Vasile. i 14

în continuare, i se înfăţişează în somn în chip de cleric

spunându-i că în aceste zile va veni o delegaţie de arhierei de la

Constantinopol, ca să îl ia şi să îl instaleze pe tronul ecumenic.

A crezut sărmanul şi din pricina trufiei sau poate şi de frică să

nu intervină vreo piedică în planurile lui măreţe, a început îndată

să se pregătească şi sa aştepte sosirea delegaţiei şi plecarea lui

(la Constantinopol), tară să spună nimănui nimic.

Şi într-o noapte a sosit lângă coliba lui, pe ţărm, un vapor

plin de lumini, cu multă suită şi multă slavă, cu nenumărate

lumânări şi cu clerici neadevăraţi, pe care nefericitul imediat ce

i-a văzut s-a şi grăbit să meargă la ei cu puţinele bagaje pe care

le avea, pentru a se îmbarca pe vapor. Dar cât de nemăsurată

este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cât de neînvinsă este

puterea Sfintei Cruci!

Pe când se pregătea sărmanul să pună piciorul pe vaporul

imaginar, şi-a făcut din obişnuinţă semnul Sfintei Cruci şi în

clipa aceea a dispărut închipuirea diavolească şi el a rămas pe

marginea acelui abis de mare, care se deschidea abrupt, adânc şi

era plin de rechini.

Atunci, în sfârşit, şi-a dat seama de înşelăciunea

diavolească şi întorcându-se în chilia lui de asceză, a slăvit cu

recunoştinţă pe Preamilostivul Dumnezeu pentru mântuirea lui

neaşteptată. Şi alergând la părinţii duhovniceşti, a mărturisit

toate cele legate de această întâmplare şi de această sigură

prăbuşire sufletească şi trupească, dacă nu ar fi intervenit, în

ultimul moment, harul lui Dumnezeu.

(Vezi textul arhimandritului Gavriil Dionisiatu,

Lavsaiconul Sfântului Munte, p. 31 - 32 şi Din grădina

preotului, p. 60- 61)

3. Amăgirea înfricoşătoare a voinţei ascunse

Ι

Λ n chiliile din Catunachia, spre mare, se nevoia un

părinte virtuos ce avea un ucenic evlavios, care

facea ascultare, însă deţinea o măsură de ipocrizie,

ipocrizia i-a adus smerenie mincinoasă şi pe când la

început, cum am spus, se supunea cu adevărat voinţei

părintelui său şi a duhovnicului şi era blând şi liniştit, cu

timpul însă, deoarece era lipsit de sinceritate, a început să

facă pe ascuns voia sa.

După cum mi-au povestit părinţii acestor locuri, numele

acestui părinte nu îl reţineau, dar ţineau minte foarte bine ca

monahul acesta avea ca duhovnic pe vestitul şi virtuosul papă

Grigorie, care se nevoia în Schitul „Sfânta Ana“, în chilia

„Adormirea Maicii Domnului“ care se află în ţinutul cel mai

înalt.

Ucenicilor şi monahilor începători H se dă de către

duhovnicul la care se mărturisesc, după puterile fiecăruia, un

canon de rugăciune şi post. De obicei, la început li se dau 50 de

metanii şi şase şiraguri de metanii. Luni, miercuri şi vineri să

mănânce o dată pe zi, fără ulei sau grăsime. Dacă organismul

rezistă, cu trecerea timpului, canonul rugăciunii şi postului se

măreşte. Metaniile devin 100 şi zece şiraguri de metanii pe zi; de

două ori pe săptămână mâncare complet uscată sau post total.

Când cineva e monah de mai mult timp, metaniile devin

300 şi şiragurile de metanii 15 pe zi şi într-un fel asemănător

creşte şi postul. Această rugăciune pe care o face fiecare frate de

unul singur este canonul stabilit, care trebuie să se îndeplinească

în afară de rugăciunile comune făcute împreună de toţi fraţii,

adică rugăciunea Vecerniei, Miezonopticii, Utreniei, Ceasurilor,

Sfintei Liturghii,

116

Tipicei73

şi Cinei74

, care sunt comune pentru toţi fraţii şi

obligatorii, cu excepţia celor bolnavi sau cărora li s -a încredinţat

o slujire (diaconie) pe care o vor stabili părintele sau stareţul şi

duhovnicul.

Aşadar, orice înfăptuieşte monahul în afară de cele

orânduite şi provenite din Sfânta Tradiţie, fară permisiunea şi

binecuvântarea părintelui sau a duhovnicului său, se socoteşte

voinţă proprie şi când aceasta se face pe ascuns, este păcat mare.

Ucenicul acesta, al cărui nume mi-au spus că e Spiridon,

avea mulţi ani de călugărie şi ascultare, dar încet-încet, Diavolul

l-a amăgit şi a început să facă pe ascuns post şi rugăciuni mai

multe decât i se orânduiseră.

Din voia aceasta proprie, simţea în interiorul său

mulţumire şi a început să creadă că el deţine o orânduire mai

bună decât cea a altor părinţi. Postea mai mult şi astfel încet -

încet, fară să-şi dea seama, a căzut în mândrie, se supraaprecia,

iar pe ceilalţi îi considera mai prejos decât el în virtute şi toate

celelalte şi credea că nu-1 egala în virtute nici măcar părintele

său. Chiar şi pe duhovnicul său îl considera îngust la minte,

precum le povestea părinţilor mai târziu, după patima lui.

Duhovnicul lui era papa Grigorie care, împreună cu

monahii Cosma şi Damian, se nevoia în chilia „Adormirea

Maicii Domnului“, după cum am spus, în Schitul „Sfântul Ana“.

73 Tipica, numită şi Obedniţa sau Prânzânda, este o slujbă care se adaugă,

de obicei, Ceasului al şaselea. 1A Pavecemiţa sau Dupăcinarea.

117

Cursa întinsă de Satana

într-o noapte de ianuarie, ia miezul nopţii, au bătut la uşa

camerei lui, după ce au zis doar două cuvinte din „Cu

binecuvântarea...“.

Monahul Spiridon a deschis uşa şi a văzut în faţa sa un

înger. Când l-a văzut, s-a tulburat atât de mult, încât nu ştia ce

să spună, se freca doar la ochi şi îngerul i s-a părut foarte roşu.

îngerul cel închipuit nu i-a lăsat timp să se gândească, ci

a început să-i spună laude şi cuvinte frumoase: „Frate,

Dumnezeu a primit rugăciunile şi postul tău, ca pe o mireasmă

de tămâie şi deoarece a fost foarte mulţumit de cele ce

înfaptuieşti prin propria ta voie şi iniţiativă, m-a trimis să te iau

ca să urcăm în vârful Athonului, iar El va coborî cu toţi îngerii

pentru a I te închina, ca să iei curaj şi putere, pentru a înfăptui

virtuţi mai mari şi mai multe. Hai să mergem, am poruncă să te

iau imediat, întrucât nu avem mult timp la dispoziţie. Stăpânul

Hristos va fi pe tron ca să I te închini şi îţi va da multe daruri“.

Monahul Spiridon, întunecat de nălucire şi mândrie, nu s-

a gândit deloc să spună rugăciunea „Doamne lisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine“ sau măcar să-şi facă

o dată semnul Sfintei Cruci; fară să se gândească la vreo

viclenie, l-a urmat pe îngerul închipuit şi au început să urce spre

vârful Athonului, prin Catunachia, în toiul iernii.

Drumul era acoperit cu zăpadă groasă, de multe ori

monahul se îngropa până la brâu în ea, se văita că a obosit şi

zicea să se odihnească puţin, dar îngerul închipuit îi răspundea:

! 18

- Fii curajos, frate! Nu ai văzut că lucrările bune cer Irudă

şi osteneală? încă puţin şi ajungem.

Monahul când cădea, când se ridica; cu mult chin şi efort,

în trei ore au ajuns, în sfârşit, în vârf.

îngerul închipuit, plin de bucurie, îi spune monahului

Spiridon:

- Priveşte într-acolo, avva!

Monahul, buimăcit de oboseală, s-a întors către apus şi a

văzut un disc imens plin de lumină roşie ca focul, în mijlocul

căruia i se părea că se află Stăpânul Hristos purtând odăjdii

arhiereşti şi stând pe un tron, înconjurat de îngeri. După aceea

vedea cum vin în valuri îngerii, împărţiţi în legiuni. Atunci a

început să observe că erau acolo legiuni de îngeri, apostoli,

sfinţi, ierarhi şi oameni drepţi, exact cum erau înfăţişaţi în

icoana tuturor sfinţilor.

Descoperirea amăgirii Satanei

Dintre ierarhi, în frunte părea că vine Sfântul Spiridon;

atunci, îngerul închipuit i~a spus monahului Spiridon:

- Ce stai ca prostul şi te uiţi aşa curios? Nu-L vezi pe

Stăpânul Hristos care te aşteaptă? Du-te repede să I te închini!

Monahul Spiridon, ispitit de capriciul mândriei, s-a

umflat ca un păun şi a înaintat puţin, dar încet - încet a început

să şovăie, ca şi când ceva din interiorul lui i-ar fi spus: „Nu te

duce mai departe!“ Ce să fi fost oare? Să fi fost glasul

conştiinţei sau îngerul său păzitor?

La un moment-dat, părintele Spiridon s-a uitat cu atenţie

la Sfântul Spiridon care venea în frunte şi a observat că pe cap

purta un fes mare, a cărui lungime atingea un metru. Pentru

Sfântul Spiridon, protectorul lui fiindcă îi purta numele, avea

multă evlavie şi respect şi

119

deoarece pictorii îl înfăţişau în icoane cu fes foarte mic, altfe l

decât îl vedea el acum, părintele Spiridon a rămas surprins şi

facându-şi semnul Crucii a zis cu glas tare: „Doamne miluieşte,

Sfântul Spiridon să aibă fes aşa de mare, foarte ciudat lucru“î

îndată ce şi-a făcut semnul Crucii, toate nălucirile au

pierit şi înşelătoriile Satanei s-au făcut nevăzute, însă monahul a

văzut că se afla pe marginea prăpastiei. Din fericire, un picior îi

era afundat în zăpadă şi celălalt, care era ridicat pentru a înainta,

se găsea în gol, adică nu avea unde să şi-l pună, întrucât dacă ar

fi făcut încă o jumătate de pas, ar fi căzut în prăpastia adâncă de

mai bine de o mie de meri. Lui Dumnezeu însă i-a fost milă de

el, căci în loc să cadă în faţă, a căzut pe spate şi de frica şi

groaza prin care a trecut a stat leşinat mai mult de trei ore, după

care şi-a revenit, pentru că ziua era frumoasă şi soarele 1 -a

încălzit.

Dumnezeu îşi iubeşte creaţia şi dăruieşte pocăinţă

A luat drumul de întoarcere, dar picioarele şi întregul

corp îl dureau îngrozitor şi tremura de frică şi din cauza postului

exagerat. îndurerat cum era, a făcut 12 ore până ce a coborât din

Athon şi cu efort mare a mers la schit, a bătut înuşa părintelui său, a deschis-o şi l-a găsit

rugându-se cu lacrimi în ochi şi implorându~L pe

Dumnezeu.

Când l-a întrebat ce i s-a întâmplat, părintele

Spiridon, în loc de răspuns, a căzut la picioarele părintelui său şi

i-a povestit cu de-amănuntul despre patima lui şi despre

înşelăciunea pe care i-au făcut-o diavolii.

Părintele său, om simplu şi virtuos, a cerut să afle cauza

şi când a aflat de voia proprie ascunsă, de

rugăciunile, posturile şi închinăciunile în plus, l-a mustrat

120

şi i-a dat canon aspru şi după aceea l-a trimis la duhovnicul său,

papa Grigorie. Acesta, la rândul lui, întrucât părintele Spiridon a

crezut în închipuirile Satanei şi l-a urmat într-un loc necunoscut,

iară sa-i întrebe pe părintele său şi fară să-şi facă semnul Crucii,

l-a mustrat şi i-a pedepsit să nu se împărtăşească timp de trei ani

cu Sfintele Daruri, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus

Hristos. Nu i-a mai permis să participe la rugăciunea comună şi

obligatoriu, pentru postul ascuns pe care î-a ţinut din propria

voie, se va hrăni în fiecare zi cu mâncare de dulce şi pentru a -i

zdrobi încrederea de sine, l-a trimis la Mănăstirea Sfântul

Dionisie, care era una din cele mai dure mănăstiri, ca să spele

obligatoriu farfuriile în bucătărie şi să spună încontinuu:„Miluieşte-mă,

Dumnezeule, pe mine, cel scârbos“.

Trei ani a stat ia Mănăstirea Dionisiu pentru a-şi împlini

canonul şi după aceea s-a întors din nou la părintele lui, care l-a

primit cu bucurie, pocăit şi îndreptat.

Fratele Spiridon spunea această păţanie a iui tuturor

părinţilor şi îi ruga să se se roage şi pentru el. în tot restul vieţii

iui nu i-au lipsit niciodată lacrimile din ochi. Pentru această

ascultare a sa, care a urmat întru totul canonul părintelui şi al

duhovnicului, Dumnezeu l-a învrednicit să dobândească

smerenie adevărată, iar nu mincinoasă şi să fie înzestrat cu

pocăinţă şi spovedanie curată, devenind exemplu de ucenic bun

şi monah desăvârşit.

(Monahul Andrei Aghioritul, Patericul Muntelui Athos,

vol. I, p. 125 - 130)73

75 Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonii, Editura Bunavestire, Bacău,

2000, p. 303 - 304.

121

4. Visul proegumenului Neofit

U

nui proegumen76

pe nume Neofit, care se

nevoia în anul 1880 în sihăstria Arhanghelii

din Schitul Sfânta Ana, i s-a părut că vede în vis pe

Sfântul Vasile cel Mare. L-a îndemnat să se închine la

degetul piciorului său.

Visul acesta a faurii în sufletul prostareţului un val de

trufie şi egoism, fiind convins că vede sfinţi şi se închină lor.

Mintea lui se preocupa întruna, fară întrerupere, cu acest vis, în

defavoarea rugăciunii şi a „canonului“ său.

După un timp, î-a luminat· Prea Bunul Dumnezeu să-l

viziteze pe duhovnicul Grigorie, care se nevoia în lipsuri şi

sărăcie un pic mai sus, în acelaşi schit.

- Frate, te-ai închinat unui mare diavol, iar nu Sfântului

Vasile, i-a spus acesta fară ocolişuri. De acum înainte, te rog să

nu mai dai importanţă visurilor prin care şi cu care Diavolul cel

viclean îi înşaîă pe oameni. 77

(Arhim. loanichie, Patericul a to nit, p. 303)

76 Fost stareţ (egumen) care ulterior a

demisionat. 77 Arhimandritul loannikios, op. cit., p. 304

- 305. 122

5. O convertire grea

ţ n ultimii ani de viaţă ai părintelui Daniil

1 Catunachiotul, a avut loc convertirea lui Costas

Marmara, întâmplare care l-a obosit îndeajuns pe monahul

catunachiot.

Costas, care se trăgea din Edinio- Asia Mică şi trăia în

Amea - Halchidichi, era spirit neliniştit şi-i plăcea să se ocupe cu

multe lucruri. Era farmacist şi medic practicant. Era fotograf şi

deţinea laboratorul lui. Avea înclinaţie spre religie şi stăpânea

muzica bizantină.

S-a întâmplat să cunoască pe câţiva spiritişti [care se

ocupau cu chemarea spiritelor diavoleşti] şi a arătat interes

pentru meşteşugul lor. încet - încet, interesul i-a crescut până ce

s-a dedicat pe de-a-ntregul spiritismului. A fost prins în aşa

măsură în plasa acestei arte diavoleşti, încât ora cu neputinţă să

scape. Nu cinci, nu zece, ci treizeci de ani încheiaţi s-a ocupat cu

spiritismul, fară să bănuiască în vreun fel că în spatele acestui

fenomen se ascund diavolii cei vicleni.

începutul a fost o simplă curiozitate. A auzit despre

mesele care se mişcau singure în timpul şedinţelor spiritiste. A

vrut să cerceteze acest caz şi să vadă dacă e vorba de electricitate

sau de intervenţia duhurilor. A constatat că electricitatea nu

putea să explice mişcările meselor. Cauza erau duhurile. Dar ce

fel de duhuri erau? Bune sau viclene? Şi-a format ideea că erau

duhuri sfinte şi astfel s-a aruncat neprotejat în braţele

spiritismului.

Rezultatele sale aveau succes. A înaintat la scrierea

automată şi apoi la ghicirea gândurilor. Putea chiar să comunice

cu duhurile celor morţi. îi plăcea în special să discute cu medici

apăruţi din trecut şi, desigur, cu

123

Hipocrate, care îi dădea diferite reţete medicale şi spunea

dinainte despre soarta anumitor bolnavi. Comunica chiar şi cu

diferiţi sfinţi, precum şi cu îngeri. Punea întrebări, primea

răspunsuri, descoperiri, mesaje cereşti.

Un prim impuls pentru a-şi reveni din amăgire i l-a dat o

carte mica. Era o lucrare a părintelui Daniil, „împotriva

spiritiştilor“. S-a tulburat când a citit-o. Scriitorul aghiorit

susţinea cu argumente puternice că fenomenele spiritiste sunt

lucrări ale demonilor. Au început neliniştile şi întrebările. Acum

avea nevoie de un ajutor. Şi l-a găsit, începând corespondenţa cu

monahul din Catunachia.

Scrisorile părintelui îl ajutau să părăsească încet-încet

domeniul otrăvit al diavolilor. Acest lucru însă nu era deloc uşor,

deoarece timpul îndelungat în care a colaborat cu ei le-a dat

drepturi asupra lui. Primea chiar şi bătaie de la ei.

„Am întâlnit - se referă Costas în una din scrisori - un

preot virtuos şi i-am cerut un mijloc prin care să mă războiesc cu

Satana. Acela mi-a arătat a doua rugăciune exorcistă a lui Vasile

cel Mare. îndată ce am citit-o, am strigat: Am găsit diamantul.

Am găsit arma cu care să mă lupt cu Satana. Dar noaptea, după ce

am stins lampa şi m-am aşezat să dorm, au venit demonii şi m-au

bătut cu lovituri de pumni. Asta s-a întâmplat în trei seri. Altă

dată, am chemat un preot să-mi citească acatistul şi a doua

rugăciune a lui Vasile cel Mare. Diavolul l-a atacat pe nevăzute şi

îl trăgea cu putere de partea din spate a rasei, iar altă dată, pe

când preotul citea exorcismele, Diavolul lătra ca un câine!“.

Costas a reuşit să scape de îmboldirile satanice. Vrăjmaşul

însă nu avea de gând să-l läse în pace de tot. îl deranja într-un

mod mai discret.

124

De muïte ori îi apărea în minte chipul viu al Apostolului

Pavel. I se înfăţişa înalt, îmbrăcat în straiele Sui obişnuite, cu

mâinile sprijinite de un toiag mare, iar expresia feţei i se schimba

de la un moment la altul. De asemenea, vedea uneori în minte

Evanghelia. Deseori auzea în minte anumite fraze pe care le

folosea când discuta cu alţii. Considera aceste fenomene produse

ale Siarului, Şi părintelui Daniil i-a fost tare greu să îl convingă

că acestea aparţin amăgirii şi că nu trebuie să le primească.

Odată, pe la ora 12ü0

după-amiază, Costas trecea pe lângă

biserica Sfinţilor Doctori tară de arginţi din Arnea, voind să

meargă la un bolnav care suferea de pneumonie, în

proscomidiarul bisericii, în sfântul altar, unde ardea o candelă în

faţa icoanei Sfinţilor Doctori fară de arginţi (icoana fusese

aşezată momentan acolo, întrucât în cealaltă parte a bisericii

lucrau meşterii), a observat o lumină puternică.

Apropiindu-se de fereastră, a zărit un om care se uita la

candela îngerilor. în clipa aceea a ieşit către cealaltă parte a

bisericii. Paşii i se auzeau clar.

~ Cine este? Cine este? a început Costas să strige.

A lăsat impresia că e vorba de un jaf. împreună cu alţi

patru trecători au intrat în biserică, căutându-î pe tâlharul bănuit,

dar nu au găsit absolut nimic.

Acest fel de întâmplări impresionante i le scria părintelui

Daniil şi îi cerea părerea. Şi înţeleptul părinte îi desluşea că

acestea sunt rămăşiţe ale vechii lui colaborări cu duhurile viclene

şi de aceea să le respingă.

E de mirare cum, cu toate că a părăsit spiritismul trăind o

intensă viaţă creştină, vrăjmaşul îl ispitea încă pe Costas, cu

descoperiri şi vedenii mincinoase.

Am spus că trăia o viaţă creştină intensă. Să vedem numai

nevoinţele lui din domeniul rugăciunii: se ducea în fiecare seară

la biserica Sfinţilor Doctori fară de arginţi şi

125

citea rugăciunea de seară şi acatistul sfinţilor, întorcându-se

acasă, se închidea într-o cameră şi citea cu glas înalt canonul

Sfântului loan Damaschin către Născătoarea de Dumnezeu,

imnurile, canonul tuturor sfinţilor şi canonul „către Preadulceîe

lisus“. De asemenea, când mergea călare pe catâr, făcând câte o

vizită medicală în vreun sat vecin, citea multe canoane către

diferiţi sfinţi, vecernia sau rugăciunile de seară, dacă era târziu,

spunea pe dinafară „Ceea ce eşti mai cinstită“ etc. Şi cu toate

astea, dacă nu l-ar fi ajutat înţelepciunea şi puterea de deosebire a

părintelui Daniil, ar fi fost în pericol de a deveni victimă a

amăgirii.

între cele rămase de la părintele Daniil, se păstrează o

epistolă a lui Costas, în care există diferite întrebări în legătură

cu însuşirile duhurilor viclene. îi cere părintelui să -l lămurească

dacă Diavolul poate să spună „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare,

Sfinte fară de moarte, miluieşte-ne pe noi“, „Am văzut lumina

cea adevărată..., nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne“ şi

„Fie numele Domnului binecuvântat...“.

E greu de mărturisit cazul lui Costas. Dar cu răbdarea, cu

rugăciunea şi cu multele sale epistole, părintele Daniil a reuşit să-

l scape din lanţurile vrăjmaşului înşelător. în legătură cu aceasta,

fratele întru Hristos notează: „ Cel ce a întors pe păcătos de la

rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul de moarte şi va acoperi

mulţime de păcate " (Iacov 5, 20).

{Chipuri aghioritice contemporane,

Daniil Catunachiotul, p. 99 - 102)

126

6. Candela Maicii Domnului

P

ărintele Ignatie Duhovnicul (1B27 - 1927) este

unul din chipurile cele mai luminoase şi

respectate ale Muntelui Athos. Timp de 80 de ani a trăit

cea mai austeră viaţă ascetică din Catunachia şi s-a făcut

vas al harismelor Sfântului Duh.

Părintele Ignatie a dobândit un ucenic înzestrat, pe

părintele Neofit, un tânăr cu râvnă ascetică peste măsură de mare.

într-o noapte, părintele Neofit a auzit o lovitură uşoară în

uşa chiliei sale, precum şi o voce blândă de femeie:

- Ridică-te, fiule! Mergi în biserică, deoarece candela mea

s-a stins.

Se ridică repede din pat, merge neliniştit în biserica chiliei

lui de pustie şi găseşte candela Preasfmtei Născătoarei de

Dumnezeu stinsă. A aprins-o plin de emoţie, a făcut o rugăciune

fierbinte şi s-a întors în chilia lui.

Această întâmplare s-a petrecut şi în următoarele

nopţi.

- Am înaintat, a început să se gândească atunci ucenicul

începător. Se pare că am urcat mult. Stăpâna cerului şi a

pământului mă vizitează. Ii aud vocea îngerească. îi aprind

candela stinsă. Cât de fericit mă simt!

Astfel cugeta pe când diavolul mândriei nu înceta să-l

ţintuiască prin săgeata sa de foc împingându-1 la catastrofa.

De câteva ori, părintele Neofit a simţit cum conştiinţa i se

împotriveşte, a auzit, de asemenea, şi un gând slab care îl sfatuia

să îl înştiinţeze, precum avea datoria, pe părintele său despre

această întâmplare. Dar a respins acest gând mântuitor.

127

- De ce să-i spun părintelui? E acesta un păcat, ca să-l

mărturisesc? E o întâmplare sfântă şi cu cât o trăiesc mai tainic şi

mai tăcut, cu atât i se păstrează sfinţenia.

Părintele Ignatie a observat câteva trăsături ascunse în

comportamentul ucenicului său şi nu a rămas indiferent. Din când

în când îi amintea:

- Neofite, fiule, să fii cu luare-aminte! Să mă înştiinţezi de

orice ţi se întâmplă în viaţa ta duhovnicească!

într-o zi î-a obligat să-i povestească la spovedanie întreaga

întâmplare. Cu puterea de deosebire adâncă şi experienţa

nemaipomenită de care dispunea, a cercetat întâmplarea şi i-a

dovedit că a căzut în cursa Diavolului. L-a întrebat:

- Ce simţăminte stăpâneau în tine când ai aprins candela

stinsă?

- Bucurie şi mulţumire că am fost învrednicit unei

asemenea binecuvântări!

- Şi ce altceva ai mai simţit?

- Da, a fost şi altceva. O tulburare tainică şi o nelinişte, nu

cumva să afle ceva părintele.

- Aceasta dovedeşte clar prezenţa Diavolului.

1-a spus multe lucruri despre uneltirile vrăjmaşului şi la

urmă i-a strigat:

- Nu vezi, amăgitule? Te-a înşelat Diavolul. Are Maica

Domnului nevoie de mine şi de tine? Are nevoie de ajutorul tău?

Fii atent! Dacă va bate din nou la uşa chiliei tale, să nu te ridici

să aprinzi candela şi voi răspunde eu pentru asta.

Aripile tânărului monah s-au frânt. Niciodată nu s-a

aşteptat la un sfârşit aşa de descurajator la întâmplarea aceea

„înaltă“. Desigur, mai târziu i-a fost recunoscător părintelui său,

care î-a scăpat din cursa vrăjmaşului. Acum însă era foarte

întristat. Avea şi o nelămurire: Va mai bate oare Ia uşa lui? Da‟

de unde? îndată ce planurile 128

întunecate ale Diavolului au ieşit îa lumina discernământului

părintelui Ignatie, s-au împrăştiat ca fumul.

{Haruri şi purtători de har, vol. 1, p. 45 - 47 şi, de

asemenea, Chipuri aghiorite contemporane, Ignatie

duhovnicul, p. 73 - 75)

7. Spovedania nesinceră

Un frate din Schitul Prodromul, care trăia în chilia

Sfântului Ioasaf, în vreme ce se împărtăşea des, vedea arătări

diavoleşti. De la fereastra chiliei sale vedea o pisică sălbatică

pregătită să-l atace. A înţeles că e vorba de un diavol. L-au

întrebat părinţii dacă spovedania lui este sinceră. Şi, într -adevăr,

ascundea, fără să spună, o crimă pe care o săvârşise din neatenţie

în satul lui. I-a fost frică să o mărturisească, nu cumva să fie

închis pentru asta. imediat ce a mărturisit-o, arătările diavoleşti

au încetat.

{Patericul atonit, p. Î65)78

78 Idem, p. 168.

Î29

SFINŢII VARSANUFIE ŞI IOAN79

Sfântul Nicodim Aghioritul80

, primul care a dat spre tipărire

întrebările şi răspunsurile Sfinţilor Părinţi Varsanufiie şi loan (sec.

al Vî-lea), ti caracteriza pe aceşti sfinţi ca „ cercetători ai isihiei ",

„canoanele ascezei “, „făcliile d i s c e r n ă m â n tu l u i „ o c h i

neadormiţi ai proorociei“, „cuceritorii virtuţilor“, „vase ale Duhului

Sfânt“, fără să exagereze în vreun fel; şi aceasta reiese din cuprinsul

cărţii „Biblia lui Varsanufiie şi loan“. Sfântul Varsanufiie răspunde

la întrebări şi nedumeriri în legătura cu visurile şi vedeniile, pe care

i le formulează un „laic iubitor de Hristos“, Astfel, răspunde la

nelămurirea chiar şi a multor creştini contemporani - dacă nu cumva

Dumnezeu Se va mânia în caz că, din smerenie, spunem că ceva care

provine de la Acesta este de la Diavol De asemenea, respinge

părerea (superstiţia) care spune că dacă un vis se repetă (de trei ori)

este de la Dumnezeu. în felul acesta, Sfântul Varsanufiie îi explică

avvei loan din Mirosava (Berşeba) cum a căzut în cursa diavolească

prin visuri care s-au adeverit şi prin vedenii diavoleşti (foarte

evlavioase). Răspunsul 417 despre apariţia Crucii e valabil, după

părerea noastră, doar cu unele condiţii, adică doar pentru cineva

care nu a căzut în amăgire. Să le vedem însă de aproape.

79 Sfinţii Varsanufie (t cca. 540) şi loan (f cca. 535) s-au nevoit ca monahi în Mănăstirea numită a Iui Serid, la sud de Gaza (Palestina). Ambii sunt prăznuiţi la 6 februarie. m Cuviosul Nicodim Aghioritul (1748 - 1809) este unui dintre cei mai fecunzi scriitori bisericeşti din secolul al XVIII-îea. Principalele sale lucrări, traduse în toate ţările ortodoxe, sunt: Filocalia ( 2 volume),

Pidalionul, Carte foarte folositoare de suflet, Hristoitia, Sinaxarul, ş. a. Este prăznuit la 14 iulie.

130

Când s-a înzdrăvenit din boală şi a ieşit din ispită avva

loan din Mi ros ava (Berşeba), Diavolul i-a arătat visuri viclene

pentru a-1 tulbura din nou. Dar întrucât nici aceasta nu a avut

efect, i-a arătat în continuare un loc ce semăna cu o mănăstire, cu

biserici şi oameni mulţi care se refugiau acolo ca să găsească

ajutor. Iar părintele, ca să-l liniştească, i-a scris următoarele:

131

„Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu " (Luca 2, 14), frate!

Vrăjmaşul nostru, Diavolul, s-a aruncat ca un leu întărâtat ca să

te înghită, dar mâna lui Dumnezeu, care ne acoperă întotdeauna,

nu l-a lăsat. Aşadar, când a văzut că nu~i este permis să

înfăptuiască ce vrea, şi-a făcut plan să-ţi întunece mintea şi ţi-a

arătat dinainte câteva lucruri prin visurile lui vicioase. Şi

deoarece, viclean cum este, în şiretenia lui, şi-a dat seama că

Dumnezeu n-o să te lase să fii încercat până la pierzanie, adică nu

mai mult decât poţi îndura, te-a făcut să vezi biserica şi

mănăstirea, care ar fi putut aduce ajutor oamenilor. Dar tu să -ţi

păzeşti inima făcând semnul Crucii, în numele Tatălui şi al Fiului

şi al Sfântului Duh. Şi cred că în felul acesta ne va ajuta să

zdrobim capul vrăjmaşului.

Străduieşte-te deci să dobândeşti inimă smerită şi dă slavă

Aceluia Care te-a salvat din cursa ucigaşă a Diavolului. Şi să ştii

că toate acestea ţi s-au întâmplat din neglijenţă, pentru că nu ai

trezvie.

(Varsanufie şi loan, întrebări şi răspunsuri. Răspunsul 46, vol.

I, p. 129 - 131. De asemenea, vezi Biblia lui Varsanufie şi

loan, 46, p. 52 - 53 şi P.G.B., seria Filocalie, vol. 10A, p.

101 - 103) 1

• întrebarea 413:

Dacă spun minţii mele, vrând să o smeresc, că înde- lungă-

răbdarea nu provine de la Dumnezeu, ci de la cel viclean, ca să mă

împingă în păcatul slavei deşarte, nu cumva prin această atitudine II

mânii pe Dumnezeu, întrucât toate cele bune provin de la El?

S! Filocalia, voi. XI, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Î990, p. 66 Î32

Răspunsul lui Varsanufie:

Nu e grav să spui că „acest bun nu provine de la

Dumnezeu“. Nu Se mânie pentru aceasta Dumnezeu, întrucât tu o

spui pentru a face să dispară gândul viclean. Căci şi unul dintre

sfinţi le-a descoperit celor care îl vizitau despre măgarul care le

murise pe drum. Atunci, aceia s-au mirat şi l-au întrebat „cum de

ştia ceea ce li s-a întâmplat?“ şi el le-a răspuns: „Mi-au spus-o

diavolii“. Chiar dacă această întâmplare i-a fac ut-o cunoscută

Dumnezeu. Insă, pentru a le fi de folos, le-a dat acel răspuns şi

Dumnezeu nu S-a mâniat.


Prin urmare, dacă un păcătos are o vedenie, nu trebuie să fie

sigur că provine de la Dumnezeu?


Când i se întâmplă aşa ceva unui păcătos, este evident că

provine de la diavoli care vor să-i înşele sufletul său ticălos şi să-

l ducă la pierzanie. Prin urmare, niciodată nu trebuie să se

încreadă în asemenea vedenii, ci să-şi recunoască păcatele şi

slăbirea lui duhovnicească şi să-şi petreacă viaţa cu frică şi

cutremur.


Oare chiar şi atunci când apar în chipul Mântuitorului

Hristos, chiar şi atunci trebuie să-i privim cu repulsie?


Atunci cu atât mai mult trebuie să îi respingem şi să

anatemizăm viclenia şi amăgirea lor. Aşadar, frate , niciodată să

nu te amăgeşti din pricina unei asemenea apariţii diavoleşti şi

aşa-zis descoperitoare. Căci arătările

133

dumnezeieşti îi se întâmplă doar sfinţilor, dar totdeauna înainte de

a se petrece aceste arătări, inimile sfinţilor se umplu de linişte,

pace şi bucurie. Dar cu toate acestea, deşi cunosc de unde provine

arătarea, se consideră pe ei nevrednici. Cu mult mai mult deci

păcătoşii nu trebuie niciodată să se încreadă în asemenea arătări,

cunoscând bine nevrednicia lor.


Spune-mi, părinte, cum îndrăzneşte Diavolul, fie prin vedenii,

fie prin visuri, să arate chipul Mântuitorului Hristos sau Sfânta

împărtăşanie?


Nu are Diavolul putere să arate nici pe Mântuitorul

Hristos, nici Sfânta împărtăşanie. Ci ne amăgeşte luând chipul

unui anumit om sau forma pâinii obişnuite. îa aminte însă că nu

poate lua forma Sfintei Cruci, întrucât nu poate înfăţişa Crucea

într-o formă diferită. Ştie că noi cunoaştem semnul adevărat şi

tipul Crucii şi nu îndrăzneşte să-l folosească deoarece prin

aceasta şi-a pierdut puterea şi a fost rănit de moarte. Pe

Mântuitorul Hristos însă nu L-am văzut şi nu L-am cunoscut

întrupat şi Diavolul se străduieşte să ne înşele şi să ne convingă

că este cel arătat de el, ca să credem adevărată această amăgire şi

să pierim. Când vezi în visul tău forma Crucii, să ştii că visul este

adevărat şi vine de la Dumnezeu. Ai grijă însă ca visul să -ţi fie

tâlcuit de Sfinţii Părinţi şi să nu crezi în ce spune cugetul tău.

Fie ca Dumnezeu să-ţi lumineze mintea şi gândurile, frate,

încât să te fereşti de orice cursă a vrăjmaşului.

134


Cugetul îmi spune că dacă ţi se arată Sfânta Cruce, te poate

găsi în stare de nevrednicie şi, prin urmare, va fi uşor să cazi în

păcătui mândriei. Aceasta îmi provoacă descurajare şi teamă.


Nu te preocupa de aceasta. Pentru că dacă ţi se arată

Sfânta Cruce, ea va distruge şi patima mândriei. Căci unde este

Dumnezeu, acolo nu există nimic rău.


Am auzit că, dacă cineva are de trei ori acelaşi vis, înseamnă

că visul este adevărat. Acest lucru este adevărat, părinte?


Nu este adevărat, nici corect şi nici nu trebuie să crezi în

acest vis. Pentru că cel care apare o dată, ca să înşele, poate face

asta şi de trei şi chiar de mai multe ori. Aşadar, nu-1 lăsa pe

Satana să te batjocorească, ci ai grijă de tine, frate!


Sunt momente în care disting foarte limpede şi foarte adânc în

interiorul meu cum cugetările viclene mi-au înconjurat mintea ca

fiarele sălbatice, dar nu mă vătămează în nici un fel. Ce este

aceasta?


Este înşelăciunea vrăjmaşului şi ascunde în ea păcatul

mândriei, ca să te convingă că cugetările viclene nu-ţi pot face

nici un rău; şi astfel să ţi se înfumureze inima. Tu însă să nu te

amăgeşti, ci să ţii minte cât de bolnav eşti, să ţii minte, de

asemenea, şi păcatele tale. Şi

135

să chemi numele sfânt al lui Dumnezeu, care te va ajuta

împotriva vrăjmaşului.


Poate susţine cineva că în omul păcătos locuieşte Duhul

Sfânt? Iar dacă zice că în acesta nu poate sta Duhul Sfânt, în ce fei

sunt păziţi şi ocrotiţi păcătoşii?


Sfinţii se învrednicesc să primească Duhul Sfânt şi devin

templul Lui. Pentru că zice: „ Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi

Dumnezeul lor “ (II Corinteni 6, 16). Pe când păcătoşii sunt străini

de o situaţie ca aceasta, după cum s-a spus: înţelepciunea nu

pătrunde în sufletul

viclean “ (înţelepciunea lui Solomon 1, 4), aşadar, sunt păziţi şi

ocrotiţi numai cu voia bunătăţii dumnezeieşti.

Să aducem mulţumire pentru toate bunătăţile Lui nespuse

şi pentru iubirea Sa de oameni. Căci Lui I se cuvine slava în veci.

Amin.


Când mă supăr şi mă întristez de ceva, mă rog şi Dumnezeu

mă ajută cu nespusa Lui bunătate. Atunci, mintea mea se umple de

mândrie şi trufie la gândul că mi s-a ascultat rugăciunea. Cum să

procedez în această situaţie?


Când te rogi şi simţi că rugăciunea ţi-a fost ascultată, dar

în acelaşi timp te mândreşti pentru aceasta, este limpede că nici

rugăciunea ta nu a fost la Dumnezeu şi nici de la Dumnezeu n -a

fost ajutorul, ci puterea rugăciunii a fost de la diavoli pentru ca

inima ta să se mândrească. Căci atunci când puterea rugăciunii

izvorăşte

136

din harul lui Dumnezeu, sufletul nu-ţi cade în trufie, ci se

smereşte. Şi se minunează de marea milă a lui Dumnezeu ('are e

atât de îngăduitor şi milos cu păcătoşii nevrednici care îl mânie

mereu. Şi aduce mulţumire nespusei şi slăvitei bunătăţi a Lui,

pentru că nu ne lasă să pierim în păcatele noastre, ci în marea Lui

îngăduinţă rabdă şi miluieşte. Şi astfel, păcătosul nu numai că nu

se laudă, ci tremură şi-L slăveşte.

(In aceeaşi lucrare, întrebări şi răspunsuri, 413 - 421,

vol. II, p. 331 - 339.

De asemenea, vezi Biblia lui Varsanufie.,., întreb. 413 - 421,

p. 213 - 216 şi P.G.B., voi. 10 B, p. 327 - 337)82

82 idem, p. 415-420.

137

SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL83

Continuăm cu înţeleptul şi Sfântul loan Sinaitul (sec. al VI-lea), care

a fost numit,, loan Scărarul “ de la cartea ,, Scara raiului“, pe care a scris-

o, unde printr-o scriere adâncă, amănunţită şi plină de discernământ explică

şiretlicurile pe care le folosesc diavolii împotriva străduinţei ascetice a

monahului de a urca pe scara virtuţilor. ,,Scara“ Sfântului loan, care a fost

·caracterizată ca o capodoperă urcătoare la cer a literaturii ascetice şi

scriere sfântă a Muntelui Sinai, a hrănit duhovniceşte şi a îndrumat timp de

patrusprezece secole generaţii şi generaţii de monahi şi laici care au căutat

un conducător autentic şi neclintit pe drumul de înălţare la împărăţia lui

Dumnezeu. în aceste texte care sunt cuprinse în „Scara raiului“, Sfântul

loan dă definiţia visului şi consideră că acela care nu crede nimic din visuri

este înţelept şi cuminte pe când cel ce crede în ele este neînţelept şi

nepriceput. Descrie modul în care Diavolul î.1 amăgeşte pe om înfăţişându-

se sub chipul Sfinţilor Mucenici şi cum apare în visuri ca profet.

V

isul este o mişcare a minţii, în vreme ce trupul

se află nemişcat.

.Nălucirea este o clintire a minţii, în timp ce trupul este

treaz. Nălucirea este o reprezentare a ceea ce nu există în

realitate.

83 Monah cu aleasă nevoinţă în Mănăstirea Sfanta Ecaterina din Muntele

Sinai, Sfântul loan (cca. 525 - 600), supranumit şi Scărarul, este prăznuit

de Biserică la 30 martie şi în duminica a iV-a din Postul Mare. Lucrarea

sa „Scara“, alcătuită la solicitarea egumenului loan de la Mănăstirea

Raith (lângă Marea Roşie, la 60 de mile de Mănăstirea Sinai), a înrâurit

viaţa şi literatura monahală. 138

Cauza pentru care am vrut să vorbim despre visuri este

evidentă, după cele ce am spus mai înainte. După ce am părăsit

pentru Domnul casele şi rudele noastre şi pribegind pentru

iubirea lui Hristos ne-am lepădat de toate, atunci, diavolii s-au

apucat să ne tulbure prin visuri. Ne arată în visuri cum rudele

noastre plâng, mor, se necăjesc şi se chinuie din pricina noastră.

Cel care crede în 139

visuri seamănă cu cineva care aleargă după umbra sa şi se

străduieşte să o prindă.

Diavolii slavei deşarte apar în somnul nostru în chip de

profeţi. Şireţi cum sunt, îşi dau seama că unele lucruri se vor

întâmpla în viitor şi ni le prevestesc. Iar când acestea se

realizează, noi rămânem uimiţi şi cugetul ni se mândreşte 1a

ideea că ne-am apropiat de harul proorociei.

Celor ce cred în el, acest diavol le pare profet adevărat.

însă, celor care nu-1 bagă în seamă li s-a dovedit că e mincinos.

Deoarece, ca existenţă spirituală ce este, vede ce se întâmplă în

atmosferă; şi când observă că cineva moare, aleargă îndată la cei

ce au mintea slabă şi le prevesteşte aceasta în vis.

Diavolii nu cunosc nimic din viitor prin putere de

precunoaştere. Pentru că atunci şi magii ar fi putut să ne spună

dinainte ziua morţii noastre,

în somnul nostru, de multe ori, diavolii se „prefac în îngeri

de lumină“ (II Corinteni 11, 14) şi iau chipul Sfinţilor Mucenici,

pe care îi arată că vin către noi. Astfel, după ce ne trezim ne

scufundăm în mândrie şi bucurie.

Semnul prin care vei deosebi amăgirea este acesta: îngerii

ne arată iadul, judecata şi pierzania şi astfel ne fac să ne trezim,

ruşinaţi şi plini de întristare.

Dacă începem să credem în visurile diavolilor, mai târziu

vom fî batjocoriţi de aceştia şi când vom fi treji. Cel care crede

în visuri este complet neînţelept şi nepriceput, iar cel care nu

crede în ele este cu adevărat cuminte şi înţelept.

Crede numai în cele ce-ţi vestesc iadul şi judecata, însă,

dacă îţi aduc în inimă deznădejdea, atunci şi aceste visuri tot de

la diavoli provin. 84

(Scara raiului, Cuvântul 3, p. 63 - 64)

s4 Filocalia, vol. IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 75 - 77.

140

Când Diavoiul câştigă teren în sufletul adepţilor săi, atunci

le apare, când dorm sau sunt treji, în chip de înger, tie sfânt sau

de mucenic şi le împărtăşeşte harisme spirituale sau vreo

descoperire de taină, cu scopul de a~i înşela pe aceşti nenorociţi

şi de a-i face să-şi piardă definitiv minţile.

(Scara raiului, Cuvântul 22, p. 249)

Să nu primeşti în rugăciunea ta nici o imagine sau

nălucire, ca să nu cazi în amăgire şi nebunie.

(Scara raiului, Cuvântul 28, p. 363)86

Amintirea morţii să adoarmă şi să se trezească împreună

cu tine, precum şi rugăciunea lui iisus. Nici un ajutor mai mare

decât acestea nu vei găsi în somnul tău. λ 87


Nimeni să nu se învoiască să cugete ziua la visurile urâte

pe care le-a avut în timpul nopţii. Căci şi aceasta este o încercare

a diavolilor de a ne molipsi cu visurile în stare de veghe.

(Scara raiului, Cuvântul 15, p. 2Ö5)88

I

d

e

m

,

p

.

2

8

87 Idem, p. 235. M Ibidem.

Când ne trezim din somn liniştiţi şi cu bună dispoziţie,

înseamnă că fară să ne dăm seama am fost ocrotiţi de Sfinţii

îngeri, îndeosebi când am adormit în multă rugăciune şi

cumpătare. Dar uneori se întâmplă să ne aflăm într-o stare de

mulţumire când ne trezim şi aceasta să o păţim din cauza

visurilor şi imaginaţiilor ce provin de la diavoli. 89

[Scara raiului, Cuvântul 15, p. 209)

Fii cu luare-aminte la dulceaţa ce vine (în sufletul tău), nu

cumva să fi fost pregătită de doctori amarnici sau perfizi (adică

diavolii).


Se întâmplă uneori ca, în timp ce dormim, să cercetăm

versurile Psalmilor. Aceasta se întâmplă pentru că această

cercetare a avut loc cu puţin înainte. Câteodată însă, aceasta ne e

provocată de diavoli ca să ne făurească mândrie în inimi. Există

şi un al treilea caz, la care nu voiam să mă refer, dar cineva m-a

obligat: sufletul care studiază neîncetat în fiecare zi cuvântul

Domnului obişnuieşte să se ocupe şi în somnul său de aceste

înţelesuri. Astfel, ceea ce vede în visuri este ca o

89 Idem, p. 240. 9

0

I

d

e

m

,

recompensă pentru ceea ce face în timpul zilei, pentru a i se

îndepărta din suflet păcatele şi nălucirile nocturne.


Visuri despre alimente şi mâncăruri se găsesc în inimile

celor lacomi, iar visuri despre iad şi Judecată se găsesc în inima

celor pocăiţi. 92


Idem, p. 263/264. 1)2 Idem, p. 216.

143

SFÂNTUL GRIGORIE DIALOGUL93

Sfântul Grigorie Dialogul (540 - 604), precum a fost numit după

lucrarea lui cu acelaşi titlu, a stat pe tronul de papă al Romei timp de

aproape 15 ani şi era înzestrat cu înainte- vedere, smerenie şi vitejie,

credinţă dreaptă şi fapte bune. Despre visuri, solidar cu ceilalţi părinţi,

menţionează complexitatea şi primejdiile pe care acestea le conţin.

nocturne.

Grigorie: Trebuie să ştim, Petre, că imagini le visurilor se

făuresc şi pot să atingă sufletele noastre în şase feluri: uneori,

visurile se nasc din stomacul plin sau goi, alteori din înşelăciune,

alteori din revelaţie şi alteori din gânduri împreună cu revelaţie.

Primele două feluri la care ne-am referit le cunoaştem toţi din

experienţă. Pe următoarele patru le găsim în paginile Sfintelor

Scripturi.

93 Sfântul Grigorie cel Mare este una din cele mai reprezentative personalităţi ale Creştinismului apusean, la răscrucea dintre Antichitate şi Evul Mediu. A păstorit pe scaunul Romei între 590 - 6Ö4 şi a alcătuit

importante scrieri. între acestea, Dialoguri despre viaţa şi minunile părinţilor italieni (de unde i-a venit şi numele de „Dialogul“).

Dacă trebuie să dăm importanţă visurilor şi câte feluri de visuri

există

etru\ Aş vrea să mă înveţi dacă trebuie să ţinem

seama de cele ce ni se arată în vedeniile

144

Aşadar, dacă visurile nu s-ar fi făurit cu înşelăciune de

către vrăjmaşul ascuns, atunci nu ar fi spus acestea bărbatul

înţelept: „ Pe mulţi i-au amăgit visurile şi au pierit cei ce au

nădăjduit în ele“' şi nici „Nu vă trufiţi, nici în visuri nu căutaţi“.

Prin cuvinte ni se arată cât de mult trebuie să le respingem, din

moment ce le pune în aceeaşi categorie cu oracolele.

145

Şi dacă uneori nu ar proveni din gânduri împreună cu

înşelăciune, atunci nu ar fi spus înţeleptul: „Se zămislesc visuri din

mulţimea grijilorŞi dacă uneori, visurile nu ar apărea dintr-o

revelaţie misterioasă, atunci îosif nu ar fi văzut în vis cum devine

superior fraţilor săi şi nici îngerul nu l-ar fî chemat în vis pe

logodnicul Măriei, ca să ia copilul şi să fugă în Egipt.

Şi dacă uneori, visurile nu ar proveni din gânduri

împreună cu revelaţie, atunci profetul Daniil, explicându-i

vedenia lui Nabucodonosor, nu ar fi început de la rădăcini, care

sunt gândurile, spunând: „Ţie, rege, îţi treceau gânduri prin minte,

când erai în patul tău, pentru ceea ce se va întâmpla mai pe urmă "

(Daniel 2, 29). Şi puţin mai târziu: „ Tu priveai şi, iată, un chip -

acest chip era peste măsură de mare şi strălucirea lui neobişnuită -

stătea înaintea ta şi înfăţişarea lui era grozavă “ (Daniel 2, 31).

Prin urmare, Daniil spune cu toată evlavia că visul se va

împlini şi declară că începutul zămislirii sale a fost în gândire.

Astfel se arată foarte clar că, de multe ori, visul se naşte din

gândire împreună cu revelaţie.

Dar fară îndoială, deoarece visurile îşi schimbă felul în

care ni se arată, cu atât mai puţin trebuie să credem în ele, cu cât

mai neclar deosebim din ce direcţie vin. Sfinţii pot să

deosebească între înşelătorii şi revelaţii din vocile şi imaginile

vedeniilor, datorită unei percepţii interioare, încât ştiu ce le este

dăruit de la Duhul Bunătăţii şi ce provine de la duhul înşelăciunii.

Pentru că dacă mintea nu este prudentă faţă de acestea, va fi

scufundată de duhul înşelător în mulţime de deşertăciuni, întrucât

acesta de multe ori obişnuieşte să prezică multe întâmplări care se

adeveresc pentru a putea la urmă, printr-o minciună, să prindă

sufletul în cursă.

146

Cel care a primit în vis promisiunea că va avea o viaţă lungă, în

vreme ce urma să moară curând

Ceva care i s-a întâmplat cu adevărat unuia dintre ai

noştri: cum acesta dădea mare importanţă visurilor, i s-a dat în

vis promisiunea că va trăi timp îndelungat în această viaţă. Şi

când a adunat mulţi bani, ca să aibă rezervă pentru viaţa lungă,

atunci a murit pe neaşteptate, încât şi-a lăsat toate lucrurile în

dezordine şi el nu a avut nici o lucrare bună ca să o poarte în

cealaltă viaţă.

( Viaţa asceţilor necunoscuţi, Dialoguri 4, 50 -

51, p. 380 - 383)

147

A A v

TTVTTp A l\/fΌΙ A DT i/jL JL J>!·/ JL MSJLJM. liy Â am ItJl t JLvVxaJi^··.

DESPRE AMĂGIRE

Cele trei întâmplări cutremurătoare care urmează au în

comun faptul că victimele lor sunt toţi trei sfinţi ai Bisericii.

Prima descrieamăgirea încare a căzut către sfârşitul vieţii

sale Sfântul Chirii Fileotul94

( Î Ô Î 5 - 1 1 1 î ) , chip deosebit al

monahismului ortodox, cu o bogată participare duhovnicească şi

sociala în timpul anilor bizantini Celelalte doua, ce sunt, de

asemenea, de foarte mare învăţătură, se referă la amăgirea în care

au căzut doi sfinţi ruşi, stareţi ai Peşterilor din Kiev, Sfântul Isaac şt

Sfântul Nichita.

1. Diavolul întinde cursă Sfântului Chirii

I

oan cd înalt, nepotul împăratului şi ginere al

generalului de armată, obişnuia să meargă să-şi

arate respectul către sfanţul părinte şi să se bucure de

sfaturile şi binecuvântarea lui. Diavolul, desigur, cunoştea

aceasta. Când a observat, aşadar, că părintele a paralizat de

bătrâneţe şi boală, că şi-a isprăvit viaţa sa ascetică, că s-a

luminat de nepătimire şi că s-a familiarizat cu Dumnezeu,

încât cursele lui diavoleşti nu mai aveau absolut nici un

efect, i-a întins următoarea capcană: i-a arătat aievea un

cort pus în interiorul mănăstirii, aproape de chilia lui. în

cort se afla un pat aşternut care era acoperit cu

catapetesme roşii şi pe pat stătea loan cel înalt înconjurat

de mulţime.

94 Prăznuit de Biserica

Ortodoxă la 2 decembrie.

148

Cursa pe care Diavolul i-a întins-o sfântului

In timp ce sfântul vedea în faţa lui pe prinţul loan, era

nedumerit; pe de o parte, îl dezaproba pe prinţ pentru această

faptă neobişnuită a lui, de cealaltă parte, pe călugări pentru că

nu-1 împiedicau. Apoi îl vede pe aşa-zisul prinţ că vine lângă el

şi îl salută. Părintele i-a răspuns, l-a salutat şi l-a invitat să se

aşeze. Insă, când au început să discute, gândurile părintelui se

tulburau încet-încet. Şi cu cât aşa - zisul prinţ vorbea mai mult,

cu atât judecata părintelui se tulbura, până ce a ajuns să se piardă

definitiv. Pentru că otrava cuvintelor Diavolului, nu numai

aceasta, ci rău şi mai mare poate provoca, prin îngăduinţa lui

Dumnezeu. Peste puţin timp, aşa-zisul prinţ îi zice: „Ştii cât de

mare respect am pentru tine“. „Da, răspunde sfântul. Din cauza

aceasta doresc foarte mult ca Sfânta Liturghie să se săvârşească

în chilia ta şi în timpul ei să mă împărtăşesc“. Şi sfântul, fără să

ştie ce spune, îi răspunde: „Da, iată chilia, fa precum porunceşti“.

Vede în închipuire cum toate sunt pregătite şi se face Liturghia

îndată deci, blestematul de prinţ îi arată, în nălucire, în

chilia lui, Sfânta Masă, proscomidiaruî, discuri, potire şi

acoperăminte de potir.

Vin preoţii mincinoşi ai acestuia, cu diaconii, fac

Proscomidia şi încep Liturghia lor murdară. Sfântul a văzut

aievea cum într-o clipă acoperişul chiliei a dispărut şi s-a creat un

spaţiu aşa de mare, încât să încapă înăuntru blestematul de prinţ

şi cei ce-1 însoţeau. Sfântul stătea într-un colţ al chiliei şi fiind

atent la preoţii smintiţi, cu toate că auzea cele spuse de ei, nu

putea să le înţeleagă, între timp, spuseseră Apostolul şi

Evanghelia lor. Sfântul nu înţelegea nimic decât amin, amin.

149

Sfanţul nu s-a apropiat să se împărtăşească

Când preotul mincinos a zis „apropiaţi-vă“, prinţul

blestemat s-a dus şi s-a împărtăşit în felul acesta ruşinos. Şi în

continuare, cei ce-1 însoţeau. Părintele era îndemnat de gânduri

să meargă să se împărtăşească împreună cu ei, însă până la urmă

nu s-a hotărât. „Dacă e voia lui Dumnezeu, zicea, o să-mi spună

prinţul“. Altfel, cine sunt eu, nevrednicul?“. Insă, Dumnezeu Cel

milostiv şi iubitor de oameni nu a neglijat smerenia părintelui, ci

datorită smereniei sale şi-a adus aminte de el şi l-a scăpat de

vrăjmaşi. Nu a îngăduit să se împărtăşească. Dacă se întâmpla

aceasta, ar fi înnebunit imediat. Când au terminat această faptă

rea şi murdară, aşa-zisul prinţ împreună cu diavolii lui au ieşit

din chilie şi au intrat în cortul imaginar.

Sfântul povesteşte ca adevărată cursa Diavolului

Sfanţul, fiind obosit pentru că stătuse în picioare timp

îndelungat, s-a aşezat îndeajuns de tulburat şi cu cugetul

întunecat. L-a strigat pe ucenicul său şi când acesta a venit, i-a

spus: „Nu sunteţi creştini? Nu vă gândiţi că veţi muri? Nu vă e

milă de bătrâneţile mele? Nu vedeţi suferinţa mea? Pot eu să mai

îndur atâta oboseală de la lumea de afară, care vine şi face

Liturghie în chilia mea?“ Ucenicul înfricoşat îl întreabă atunci:

„Iartă-mă, avva, dar nu înţeleg despre ce vorbeşti?“. „Dacă nu ai

încredere în cuvintele mele, încredinţează-te cel puţin din

lucrurile pe care le vezi“, a răspuns sfântul. Şi din nou, ucenicul

întreabă nedumerit: „Despre ce vorbeşti, avva?“. Şi sfântul: „Nu -

1 vezi pe prinţul care stă în cort cu anturajul său?“. Şi i -a povestit

ce i s-a întâmplat. „Eu nu văd nimic din cele ce spui“, i-a răspuns

ucenicul.

150

Ucenicul şi-a dat seama că părintele căzuse în amăgire

Şi sfântul zice din nou: „Nu vezi nici măcar chilia mea

care nu mai are acoperiş? Nu vezi discul, potirul şi

acoperământul care se află încă înăuntru?“. Ucenicul, mirat, a

bătut în tavanul chiliei şi a spus: „Nu vezi acoperişul?“. „Ba da“,

răspunde sfântul, „dar mai înainte nu era“. Şi ucenicul:

„Acoperişul a fost şi este la locul lui“. „Despre disc şi potir ce ai

să-mi spui?“ a insistat sfanţul şi i le-a arătat cu mâna. Atunci,

ucenicul a ridicat în mâini căniţa şi a zis: „Nu e cana din care bei

apă?“. „Ba da“, a răspuns sfântul, „însă, până acum, chilia mea

era fară acoperiş“. Atunci, ucenicul a început să-şi dea palme şi

să spună: „Vai de mine, ţi-ai pierdut minţile!“. „Tu ai înnebunit“,

a răspuns sfanţul, „eu am judecata întreagă“. „Rea judecată“, a

răspuns ucenicul.

Un cuvios părinte a fost chemat să-l ajute pe sfânt

Discuţia aceasta a ţinut toată ziua: în perioada aceasta,

sfântul când îşi revenea, când aiurea din nou. Fraţii de la

mănăstire aveau mare încredere într-un anume monah; i-au spus,

aşadar, sfântului: „Vrei să-ί chemăm pe monahul acesta?“. „Da“,

răspunse sfântul. într-adevăr, peste puţin timp a sosit monahul şi

după ce a făcut plecăciune, a zis către sfanţ: „Cum este sfinţia

voastră?“. „După cum îmi spun fraţii de aici, nu foarte bine“, a

răspuns sfântul. Şi îndată i-a povestit tot ce i s-a întâmplat.

Monahul, după ce a ascultat cu atenţie, a întrebat: „Aşadar, nu te -

ai împărtăşit din potirul lor? Slavă Domnului“. Sfântul a răspuns:

„Doream să mă împărtăşesc, deoarece nu o mai făcusem de multe

zile. Am aşteptat însă şi am zis în mine: Dacă e voia Domnului, o

să-mi spună prinţul; altfel, nu mă voi apropia. Şi întrucât nu mi -a

spus, nu m-am împărtăşit“.

151

Părintele a vorbit cu sfântui şi i-a dovedit că a fost amăgit

de Diavol. Şi monahul i-a răspuns: „Cu adevărat, avva, îţi spun

că dacă te-ai fi împărtăşit, ţi-ai fi pierdut definitiv minţile“.

Atunci, sfanţul l-a întrebat: „Aşadar, e lucru sigur că tot ce am

văzut a fost o înşelătorie a Diavolului? Asta nu pot s -o cred“. Şi

monahul i-a spus: „Nu te împotrivi, căci cu ajutorul lui

Dumnezeu vei putea crede. Altfel, voi aduce în faţa ta pe însuşi

prinţul loan cel adevărat şi acesta o să te asigure despre prinţul

mincinos blestemat de Dumnezeu, adică Diavolul. Nu cumva nu -

ţi mai aminteşti despre câţi scrie în Sfânta Scriptură că au fost

amăgiţi de viclenia Diavolului, unul într-un fel, altul în alt fel?“.

Şi sfântul întristat: „Da, şi acum ce trebuie să fac?“. Monahul a

răspuns: „Nu poţi să te convingi altfel, decât cu ajutorul lui

Dumnezeu, din mărturia noastră. Pentru că suntem mulţi şi ştim

cu siguranţă că nici prinţul nu a fost aici şi nici nimic din câte îţi

închipui nu s-a întâmplat.

Diavolul a amăgit cu nălucirea lui ochii trupeşti ai sfântului

„Deoarece vrăjmaşul, după părerea mea, nu a putut să-ţi

înşele ochii sufletului, ţi-a amăgit prin nălucire ochii trupeşti,

fapt care arată neputinţa lui. Ţi s-a întâmplat şi ţie ceea ce li se

întâmplă celor care visează sau se îmbată cu vin sau chiar celor

cuprinşi de febră. Aceştia, cu conlucrarea diavolilor, îşi închipuie

diferite imagini. Aşa şi tu, cu puterea ispitei şi din cauza

bătrâneţilor şi a suferinţei trupeşti, ţi-ai închipuit toate acestea.

Pentru că tu, cu harul Domnului, nu ai fost ameţit de febră, alcool

sau somn, ca să vezi aceste lucruri. Aşadar, întrucât tu nu ştii ce

s-a întâmplat, crede-ne pe noi. Pentru că zice Hristos: „ Cine vă

primeşte pe voi pe Mine mă primeşte " (Matei 10, 40) şi „ Cei ce vă

ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă“ (Luca 10, 16).

152

Şi omul vrednic eşuează din când în când

De aceea, te rog mult, avva, primeşte-ne şi ascultă-ne, căci

te sfătuim, cu ajutorul lui Dumnezeu, întru adevăr. Ast fel vei

rămâne iubitor de Dumnezeu şi supus al lui Hristos, precum eşti

în realitate. „Căci şi căpitanul bun naufragiază uneori şi omul

vrednic eşuează din când în când“. E greu să nu se împiedice cel

ce călătoreşte pe jos şi să nu greşească cel care face ceva fară

viclenie. Ştii foarte bine că „puterea celor care vor să

dobândească virtutea constă în asta: de vor cădea, să nu se

înfricoşeze, ci să se străduiască să se ridice din nou“.

A povăţui un părinte este acelaşi lucru cu a vindeca un mort

Acestea şi mai mult decât acestea a ascultat toată ziua. A

început deci să-şi revină şi să se jeluiască pentru patima lui

spunând: „Să vindeci un mort şi să povăţuieşti un părinte e

acelaşi lucru“. Pentru că părintele neghiob e ca o rasă veche care

nu mai foloseşte la nimic. Vai de mine! Vai şi amar de mine!

Căci, dacă nu mă ajuta Dumnezeu, sufletul meu ar fi ajuns în iad.

Vai de mine! Vai şi amar! Cât de aproape am fost, întunecat ce

sunt, să mă despart de Hristosul meu! Vai de mine! Cât de repede

era să pierd tot ce am câştigat în această viaţă şi cât de mult era

să păgubesc!

Sfântul s-a convins de şiretenia Satanei şi s-a rugat fierbinte la

Dumnezeu

Hristoase aî meu, Hristoase al meu, nu mă părăsi! Tu ştii

că nu vreau să ajung în iad şi că nu vreau să mă despart de Tine,

dulcele meu Hristos, şi că vreau în această

153

viaţă sä mă închin la Sfântă Crucea Ta şi la icoana Ta sfântă. Iar,

să nu mă împărtăşesc cu Sfanţul Trup şi Sânge al Tău este pentru

mine mai rău decât orice moarte şi mai rău decât iadul cel veşnic.

Şi să nu pot rosti cu buze curate preasfânt numele Tău, asta e

pentru mine mai amar decât orice otravă. Şi iată, chiar asta aş fi

păţit, întunecatul de mine, precum aş fi meritat, dacă Tu m-ai fî

părăsit şi m-aş fi împărtăşit din împărtăşania scârboasă a

diavolilor.

( Viaţa şi învăţăturile Sfântului Chirii Fileotul,

p.308-313)

2. Diavolul îl batjocoreşte pe

Isaachie95

cel închis în peşteră

E

cu neputinţă ca omul să nu aibă ispite. Dacă

vicleanul a îndrăznit să-l ispitească în deşert pe

însuşi Domnul Hristos, cu atât mai mult o va face cu robii

Săi. Aceasta însă se face cu îngăduinţa lui Dumnezeu.

Căci precum este încercat în foc aurul şi se curăţă şi

străluceşte, aşa şi omul credincios, care este încercat în

focul ispitelor, va străluci la sfârşit ca şi soarele, aducând

în faţa lui Dumnezeu lucrările sale bune, pe când

vrăjmaşul care împrăştie ispite va fi aruncat în focul

veşnic.

O mare încercare de ispită i s-a întâmplat şi sfântului

nostru părinte Isaachie.

Sfântul Isaachie, al cărui prenume lumesc era Toropţanin,

se ocupa cu comerţul şi dobândise multe bogăţii. Odată însă, cu

cugetul lui cel bun, s-a gândit că

95 Cuviosul Isaachie Zăvorâtul (f 1090) este pomenit de Biserică la 14

februarie.

154

„deşertăciuni sunt toate ceie omeneşti. Câte nu rămân după

moarte; nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea“.

Atunci şi-a împărţit toată averea săracilor şi a venit în peştera

Sfântului Antonie, arzând de dorinţa de a-şi dedica viaţa lui

Hristos.

Sfântul Antonie, după ce i-a încercat iubirea către

Dumnezeu şi râvna pentru viaţa monahală, l-a tuns monah. De

atunci, Sfântul Isaachie, arzând de iubire dumnezeiască, a

început o viaţă ascetică dură. Cu binecuvântarea Sfântului

Antonie, s-a închis în fundul peşterii, în chilia cea mai întunecată

şi înghesuită. Era umedă, sufocantă şi atât de strâmtă, încât

semăna mai repede cu un cavou îngrozitor decât cu o chilie

monahală.

Vrând, de asemenea, să-şi umilească şi să-şi nevoiască

trupul, şi-a lepădat cămaşa de lână pe care o purtau toţi fraţii. A

cerut să i se cumpere o capră. Când i-au adus-o, a jupuit-o şi s-a

îmbrăcat cu blana ei aşa cum era, proaspătă şi necurăţită, şi a

lăsat-o să se usuce pe el!

îmbrăcat în acest „veşmânt“, s-a închis în gaura lui adâncă

şi întunecată, şi-a zidit intrarea şi s-a predat în mâinile lui

Dumnezeu. Se ruga fară încetare la Domnul, cu lacrimi, fară să

ştie când era noapte şi când era zi. Saltea nu avea şi niciodată nu

se întinsese să doarmă. Dormea foarte puţin, aşezat pe un butuc.

Mânca doar puţină prescură pe zi şi bea un pic de apă pe care i -o

aducea chiar Sfântul Antonie, singurul care vorbea câteva

cuvinte cu el. Hrana i-o dădea printr-o gaură mică, prin care abia

încăpea o mână.

Sfântul Isaachie a petrecut şapte ani în această asceză

grea. însă, vai, inima lui nu s-a curăţit pe deplin de slava deşartă.

Câteva urme ale acestei patimi diavoleşti îi murdăreau conştiinţa.

Şi astfel a dat mare nenorocire peste el.

155

Intr-o noapte, când sfântul îşi făcea metaniile obişnuite şi

rostea psalmii Miezonopticii, a simţit oboseală mare şi a văzut

cum puterile îl părăsesc. A stins lumânarea şi s-a aşezat.

Şi iată! Dintr-o dată, întunericul chiliei s-a risipit. S-a

aprins „lumină mare“! Ce lumină era aceea? Puternică şi

orbitoare ca lumina soarelui! Sfântul a fost nevoit să -şi închidă

ochii, nefiind în stare să privească liber.

în acelaşi moment au apărut doi tineri frumoşi cu feţe

luminoase.

- Isaachie, au zis sfântului, suntem îngeri şi am venit să te

anunţăm că, iată, vine la tine Hristos împreună cu îngerii din

ceruri.

Sărmane omule al lui Dumnezeu! De unde să ştii că în faţa

ta stau diavoli care au venit să te amăgească! Ai uitat că Satana se

poate „preschimba în înger de lumină “ şi „slujbaşii lui în slujbaşi ai

dreptăţii!“ (II Corinteni 11, 14, 15)?

Sfântul şi-a ridicat cu greu ochii şi ce să vadă! Mulţime de

diavoli pe care el i-a luat drept îngeri, cu feţe luminoase şi între

ei, cineva care strălucea mai mult decât ceilalţi, răspândind raze

de lumină.

- Isaachie! i-au poruncit diavolii. lată-L pe Hristos! Cazi

la pământ şi închină-î-te!

Neputând să observe vicleşugul diavolesc, sfântul a uitat

să cheme ajutorul Domnului sau să-şi facă semnul Crucii, care-i

împrăştie pe diavoli. A căzut deci la pământ nefericitul şi i s-a

închinat Diavolului ca lui Hristos!

In acelaşi moment, diavolii au izbucnit în strigăte

înfricoşătoare de izbândă, ţipând triumfători:

- Eşti al nostru, Isaachie! Al nostru!

Apoi l-au smuls pe sfânt, l-au pus să stea la pământ şi s-au

adunat în jurul lui. Chilia s-a umplut dintr-o dată de diavoli.

156

Atunci, Hristosul mincinos a poruncit:

~~ Luaţi instrumentele! Aduceţi tobele! Cântaţi de

petrecere! Şi Isaachie o să ne joace!

îndată au apărut nenumăraţi diavoli cu instrumen te

muzicale şi au început să cânte o muzică asurzitoare şi

înfricoşătoare, cu adevărat diavolească. în acelaşi timp, diavolii l -

au ridicat pe sfanţ şi l-au obligat să danseze în ritmul nebun al

muzicii.

Dansul acela a ţinut multe ore. Tot atâtea ore a ţinut şi

batjocorirea sfântului de către diavoli. După ce l-au chinuit aşa

de rău, l~au lăsat pe jumătate mort şi au dispărut.

Se făcuse deja dimineaţă. Sfanţul Antonie a venit la

ferestruica micii chilii, aducând ca întotdeauna puţină prescură şi

apă.

- Binecuvântează, părinte Isaachie, a zis cu voce înceată.

Nu a primit răspuns.

- Părinte Isaachie, binecuvântează! a spus iar, dar de data

asta mai tare.

Tăcere,

Sfanţul Antonie a mai repetat de două-trei ori aceleaşi

vorbe. Din chilie însă nu se auzea nici cel mai mic zgomot.

Atunci s-a gândit că Isaachie şi-a dat sufletul în mâinile

Domnului. A anunţat să vină Sfântul Teodosie şi fraţii de la

mănăstire.

într-adevăr, peste puţin timp au venit părinţii, au deschis

intrarea peşterii şi l-au tras afară pe sfânt, crezând că e mort.

însă, când l-au scos de tot afară, au constatat că mai trăia încă.

De-abia mai respira. Trupul lui era înţepenit, neputând să facă

nici cea mai mică mişcare. Gura îi era întredeschisă. Avea ochii

holbaţi şi privirea rătăcită. Au înţeles îndată că nu putea

comunica cu oamenii, că nu putea vorbi şi pricepe nimic.

157

Sfântul Antonie şi-a dat repede seama că monahul ce!

închis în peşteră a fost atacat de diavoli . Din clipa aceea l -a luat

în chilia lui şi l-a îngrijit cu mult efort. Şi când a fost nevoit să

plece din Kiev, prigonit de conducătorul Iziaslav, îngrijirea celui

înşelat de diavoli a fost preluată de Sfântul Teodosie şi de ceilalţi

părinţi. L-au luat la mănăstirea peşterii şi zi şi noapte se chinuiau

să-1 aline şi să-l facă să-şi revină.

Nefericitul Isaachie era, într-adevăr, într-o stare gravă.

Distrus psihic şi trupeşte, surd şi mut, nu numai că nu se putea

ridica, dar nu se putea nici întoarce. A stat încontinuu întins şi

nemişcat, până ce a făcut răni şi s-a umplut de viermi, cu toate că

Sfântul Teodosie îl curăţa în fiecare zi, neobosif şi cu iubire, cu

toate că fraţii îl spălau mereu. Nici să mănânce nu putea. Cu mare

greutate reuşeau să-i împingă pe gât puţină hrană lichidă, pe care

o înghiţea cu mult efort.

Situaţia asta s-a menţinut doi ani. Sfântul Teodosie se

ruga în fiecare zi deasupra lui şi îl implora cu lacrimi pe

Preamilostivul Dumnezeu să-I fie milă de robul Său şi să-l scape

de posedarea demonilor. Până când într-o zi, intrând în al treilea

an al suferinţei lui, Isaachie a vorbit! A cerut în şoaptă să îl ridice

în picioare.

L-au ridicat. însă, nu putea să stea în picioare. A căzut şi

mergea de-a buşilea, ca un copil mic.

Încet-încet a arătat semne de ameliorare. Dar la biserică

nu mergea. L-au dus cu forţa de câteva ori. Şi cu timpul, a

început să meargă singur. La fel şi la masă. Stătea separat de fraţi

şi nu comunica cu nimeni. îi puneau pâine înainte, dar nu o

atingea, i-o puneau în mâini şi îl obligau să o mănânce ba

rugându-se de el, ba mustrându-1. Odată însă, Sfântul Teodosie,

vrând să-l scape de influenţa diavolească, a zis răstit:

158

- Lăsaţi-i pâinea în faţă, nu în mâini. Să mănânce singur!

O săptămână întreagă, Sfanţul isaachie nu a mâncat nimic.

După aceea însă, văzându-i pe ceilalţi că mănâncă, a luat şi el

pâine şi a mâncat. Acesta a fost începutul evadării lui din

legăturile diavoleşti.

După adormirea Sfântului Teodosie, la începutul stăreţiei

Sfanţului Ştefan, fericitul Isaachie şi-a revenit pe deplin, eliberat

de lanţurile vicleanului.

Atunci, cu acordul stareţului Ştefan, sfântul s-a dedat din

nou ascezei dure, însă acum nu în chilia întunecată, însingurat şi

neapărat, ci în mănăstire, străjuit de prezenţa stareţului şi a

fraţilor.

Trăgând învăţătură din păţania lui, i s-a adresat celui

viclean spunându-i:

- Of, Diavole, tu care m-ai amăgit când eram singur în

peşteră! De aici încolo nu mă voi mai nevoi singur şi închis. Mă

voi lupta cu tine aici în mănăstirea mea şi te voi învinge cu harul

Domnului şi rugăciunile fraţilor!

{Patericul Peşterilor din Kiev, p. 131 - 136)96

3. Amăgirea diavolească a lui Nichita cel închis

D

intre toţi vieţuitorii pentru Hristos, mai mare

cinste se cuvine acelor viteji care se rup din

rândul altor războinici, se aruncă înainte fară teamă şi se

luptă singuri cu vrăjmaşul.

Acestor soldaţi, Domnul le îngăduie să li se întâmple

câteodată cădere mare, prin ridicarea harului Său, „pentru ca ei să

nu se trufească„s (II Corinteni 12, 7).

96 Patericul havrei Peşterilor de la Kiev, Ed. Bunavestire, Bacău, 200Ö, p.

157 ~ 164.

159

Văzând totuşi râvna şi vitejia lor, nu îi părăseşte de tot, ci după

ce îi instruieşte pentru un timp, îi restabileşte din nou acolo unde

au fost şi îi proclamă neînvinşi de către Diavol.

între aceşti războinici viteji ai lui Hristos, unul dintre

primele locuri l-a ocupat fericitul Nichita cel închis, monah în

Mănăstirea Peşterilor.

Sfântul Nichita era frate trupesc al lui Nicon cel Mare.

Când acesta a devenit stareţ în Pecerskaia, Nichita a început să -l

roage stăruitor:

- Dă-mi, părinte, binecuvântarea să fac asceză

închis în chiliei

- Fiul meu, i-a răspuns Sfântul Nîcon, asta n-o să-

ţi fie de folos. Nu poţi încă, tânăr monah precum eşti, să te

închizi într-o chilie mică şi să te dedai rugăciunii. Această lucrare

nu e pe măsura ta. E mai cuminte să rămâi împreună cu toţi fraţii,

să faci ascultare, să lucrezi cu grijă la slujirea ta, să înfăptuieşti

toate cele bune şi să fii sigur că n-o să rămâni nerăsplătit. Nu ai

văzut ce a păţit fratele nostru Isaachie? A vrut să trăiască închis,

a fost greu înşelat de către diavoli şi doar harul lui Dumnezeu şi

rugăciunile cuvioşilor noştri părinţi l-au salvat!

însă, cu toate străduinţele cuviosului Nicon pentru a -1 face

să renunţe, Nichita a insistat:

- Nicicând nu voi fi înşelat, părinte! Voi lupta

puternic împotriva uneltirilor diavolilor şi-L voi ruga pe

Dumnezeu Cel iubitor de oameni să-mi dăruiască harul facerii de

minuni, precum lui Isaachie, care până acum a făcut multe

minuni.

Stareţul i-a spus din nou:

- Fiule, dorinţa ta îţi depăşeşte puterile şi ascunde

slavă deşartă. Fii cu luare-aminte, nu cumva să cazi înainte de a

urca la înălţimile pe care îe voieşti. „ Cel căruia i se pare că stă

neclintit, să ia aminte să nu cadă“ (I Corinteni 10, 12), ne previne

Sfanţul Apostol Pavel. Eu îţi recomand pentru ultima oară să

rămâi să te nevoieşti împreună cu 160

ceilalţi fraţi, cu umilinţă şi ascultare, ca să primeşti de la Domnul

coroana cea neofiiită. Orice altceva faci va fi i odul voii tale şi de

aceea va fî primejdios pentru sufletul lău. Dumnezeu să te

lumineze spre cele bune!

Nichita însă nu a vrut să asculte de sfaturile stareţului,

pentru că nu putea să-şi învingă dorinţa puternică de viaţă

ascetică închisă, care-i ardea sufletul. A dat astfel nefericitul

ascultare propriei sale voinţe!

S-a închis în chilia lui, a încuiat uşa şi a rămas singur,

rugându-se neîncetat. A cerut să i se aducă doar puţină mâncare

în fiecare zi.

Sfântul Nicon a văzut cu întristare şi nelinişte fapta

fratelui său. Aştepta cu frică pedeapsa neascultăr ii lui care, din

nefericire, nu a întârziat deloc.

Doar la câteva zile după ce s-a închis, cuviosul Nichita a

auzit o voce lângă el. Ca şi când ar fî fost cineva care se ruga

împreună cu el. în acelaşi timp a simţit cum chilia se umple de o

mireasmă dulce. Diavolul îşi întinsese deja cursa. Şi Nichita, ne

având experienţă, a căzut îndată în ea!

„înger trebuie să fie!“ s-a gândit şi a simţit pielea cum i se

furnică. „Dacă nu ar fi fost înger, nu s-ar fi rugat împreună cu

mine. Nu ar fî răspândit mireasmă, căci diavolii sunt urât

mirositori. E clar că chilia mea s-a umplut de mireasma Sfântului

Duh!“.

Aşa se gândea sărmanul şi a început din nou să se roage cu

ardoare şi lacrimi în ochi zicând:

- Doamne, arată~Te, Te rog, ca să Te văd cu ochii

mei!

A auzit o voce care-i spune:

- Nu trebuie să Mă arăt ţie, pentru că eşti încă tânăr. Te

vei mândri şi vei cădea în amăgire!

- Nu, Doamne, a răspuns plângând Nichita. Niciodată nu

mă voi amăgi, căci stareţul meu m-a sfătuit

161

cum să mă feresc de cursele Diavolului. Voi face orice vei cere

de la mine, Doamne!

Atunci, Diavolul cel viclean i-a zis:

— Nichita, „ nu vei putea vedea faţa Mea; căci nu

poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască!“. Dar, iată! Iţi trimit un

înger al Meu. Va sta împreună cu tine. Să faci orice -ţi va spune

el!

în aceeaşi clipă a apărut în faţa lui un diavol cu chip de

înger. Nichita, amăgit acum de-a binelea, a căzut la pământ şi i s-

a închinat ca unui trimis al lui Dumnezeu! Şi acela i-a zis:

- Nichita, de acum înainte nu mai e nevoie ca tu să te rogi!

Mă voi ruga eu în locul tău. Tu să studiezi doar în cărţi şi să le

spùi cuvinte de folos acelora pe care o să ţi-i trimită Dumnezeu.

Vei deveni mare îndrumător de suflete şi mântuitor al oamenilor!

Normal că Nichita s-a supus orbeşte poruncilor

„îngerului"1. înrobit de-acum de stăpânul întunericului, a încetat

să se mai roage şi s-a apucat cu mare râvnă să studieze. îl vedea

pe diavol cum stă încontinuu în poziţie de rugăciune şi se bucura,

crezând că-L imploră pe Dumnezeu pentru mântuirea lui. După o

vreme, el a ieşit din chilie şi a început să discute neîncetat cu

oamenii pe care îi întâlnea despre Scriptură, despre credinţă,

despre folosul sufletului şi multe şi multe al te teme. Nu a

întârziat să dobândească faimă de monah înainte-văzător şi

harismatic. Faima lui s-a răspândit până departe şi toţi îl admirau

pentru împlinirea cuvintelor sale profetice.

Slava lui ajunsese la apogeu, când într-o zi i-a trimis

prinţului Iziaslav următorul mesaj: „Astăzi a fost ucis la Zabolţ

prinţul regiunii Novgorod, Gîeb Sviatoslavici. Trimite repede pe

fiul tău Sviatopolk să se urce pe tronul din Novgorod11

.

După câteva zile a sosit, într-adevăr, vestea uciderii

prinţului Gleb. Sviatopolk, de asemenea, a apucat să se 162 ‟

urce pe tronul său. De atunci, Nichita a devenit nemaipomenit şi

respectat de către conducători, boieri şi toată lumea pentru

puterea lui „profetică“.

Stareţul Nicon însă era neîncrezător şi aştepta ceva... A

constatat îndată că pe când Nichita cunoştea pe deasupra aproape

tot Vechiul Testament şi îl folosea cu îndemânare surprinzătoare

în discuţiile lui, nu cunoştea, în schimb, deloc Noul Testament.

Nu îl studiase deloc şi nu dorea nici sa intre în vorbă despre eî.

Din comportamentul lui, părinţii nu au întârziat să fie încredinţaţi

că a fost amăgit de Diavol. Şi nu au vrut să îngăduie batjocorirea

diavolească a fratelui lor.

Stareţul Nicon a luat cu el câţiva fraţi - pe viitorul stareţ

loan, pe Pimen postitorul, pe Isaia, pe viitorul episcop de Rostov,

pe Isaachie cel închis în peşteră, pe Agapie tămăduitorul, pe

Grigorie făcătorul de minuni şi alţii - şi au mers ia chilia lui

Nichita. Au deschis cu forţa uşa încuiată. Atunci, Nichita, sub

influenţa vicleanului care stăpânea peste el, a devenit foarte

furios, fiară sălbatică şi neîmblânzită. A început să răcnească, să

lovească, să ameninţe, să urle ca o fiară rănită, în timp ce câţiva

fraţi îl ţineau, iar stareţul îi citea exorcisme ca să scape de

demoni zare.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu l-a izgonit în cele din

urmă pe vrăjmaş. Sărmanul frate şi-a revenit şi s-a liniştit.

După acestea, fraţii l-au întrebat câteva lucruri din

Vechiul Testament. El însă nu-şi amintea nimic. Şi când i-au spus

că doar cu puţin înainte cunoştea pe dinafară Vechiul Testament,

mirat, se jura că nu l-a citit niciodată. După cum a constatat peste

puţin timp, uitase de tot nu numai ce Învăţase în vreme ce îl

stăpânea Demonul, ci chiar uitase să scrie şi să citească. Astfel,

părinţii au fost nevoiţi să-l înveţe de la început cititul şi scrisul,

ca şi când ar fi fost copil mic!

163

Când Nichita a înţeles ce i s-a întâmplat exact, a căzut cu

pocăinţă la picioarele cuviosului Nicon, rugându-1 şi pe acesta, şi

pe Dumnezeu să-l ierte pentru neascultarea şi mândria lui, care l-

au aruncat în mâinile Satanei. De atunci, fericitul s-a predat cu

zdrobire de inimă vieţii obşteşti, ascultării şi tăierii voii proprii,

plângând zi şi noapte pentru căderea lui. Şi a arătat atâta râvnă,

încât i-a întrecut în virtute pe toţi fraţii.

Domnul Cel iubitor de oameni, văzând pocăinţa adâncă şi

umilinţa robului Său, a primit lacrimile sale ca pe sângele

martiric şi î-a iertat pentru căderea lui, precum 1-a iertat pe

Apostolul Petru care s-a lepădat de El de trei ori, dar după aceea

a plâns amarnic. Şi precum Domnul l-a învrednicit pe Petru, cu

toate că s-a lepădat de El, să devină apostol şi păstor al oilor

Sale, astfel Şi-a arătat mila Lui şi pocăitului cuvios Nichita şi 1 -a

facut^ păstor şi episcop al Novgorodului, în anul 1096. în plus, l -

a înzestrat şi cu darul facerii de minuni cu care a ajutat şi a miluit

turma sa. Multe minuni a făcut ca episcop cuviosul Nichita, cu

care a slăvit numele lui Dumnezeu.

(Patericul Peşterilor din Kiev, p. 143 - 148)97

1

)

7

I

d

e

m

,

SFÂNTUL ISAAC ŞIRUL

Sfântul Isaac Şirul, care a trăit în sec. al VIIdea91* şi a fost pentru

puţin timp episcop al Ninivei, notează aici lucruri foarte importante şi

adânci: stabileşte condiţiile în care omul primeşte vizita dumnezeiască şi

cerească şi subliniază primejdia abordării celor dumnezeieşti şi sfinte fară

curăţie sau închipuirea lor sau să vorbească cineva despre acestea având

cugetul murdar, ceva ce în zilele noastre nu e aşa de rar. Desigur, ajunge să

spună că şi cei care sunt plini de lumină se găsesc în primejdie. Această

afirmaţie a Sfântului Isaac este adeverită de întâmplarea despre cursa

diavolească în care a căzut Sfântul Chirii Fileotul De asemenea. Sfântul

Isaac notează amănunţit (şi ne scoate din propria noastră înşelăciunej căror

oameni trimite Dumnezeu îngeri adevăraţi şi cum trebuie să cugetăm şi să

reacţionăm când ne vizitează harul dumnezeiesc. închidem şirul paragrafelor

Sfântului Isaac cu învăţătura lui foarte importantă despre natura vederii

celor netrupeşti (îngeri, diavoli), despre cauza revelaţiilor divine, despre

diferite arătări şi revelaţii etc.

C

ei care, în timp ce cugetul lui este murdar de

patimile necinstei, se grăbeşte să-şi închipuie cu

cugetul lui înţeiesuri ale gândurilor despre lucrurile

viitoare va fi înfrânat cu mustrare, deoarece nu şi-a curăţat

mai întâi mintea cu suferinţe şi nu a părăsit dorinţele

n Se pare că Sfanţul Isaac Şirul a trăit către veacul al V-lea, şi nu două

veacuri mai târziu. Vezi abordarea acestei probleme în Filocalia, voi. X,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 6 - 7.

Î65

trupului, ci bazându-se pe câte a auzit şi a citit în cărţi, a alergat

înainte, să păşească pe un drum plin de întuneric, pe când el avea

ochii orbi. Chiar şi cei care au vedere sănătoasă, care sunt plini

de lumină şi au călăuză harul divin, şi aceştia sunt în primejdie zi

şi noapte, în timp ce ochii lor sunt plini de lacrimi şi se dedică

rugăciunii şi plânsului toată ziua şi noaptea, de frica mersului

166

îndeiungat şi a piedicilor neaşteptate pe care le întâlnesc şi a

figurilor mincinoase care sunt amestecate cu figurile adevărului.

(P.G.B., seria Filocalie, vol. 8B, p. 49-51)

Cele dumnezeieşti, se zice, vin singure, fară ca tu să bagi

de seamă. Da, dar asta se întâmplă dacă locul este curat, şi nu

spurcat. Dacă însă pupila din ochiul sufletului tău nu este curată,

să nu îndrăzneşti să priveşti în globul soarelui, ca să nu fii lipsit

şi de această lumină slabă pe care o vezi acum, care este simpla

credinţă, umilinţa şi spovedania, lucrările tale după putinţă, dar

din inimă şi în continuare să fii aruncat într-unul din locurile

imaginare, unde este întunericul cel de afară, dincolo de globul

lui Dumnezeu, locul iadului, precum a fost aruncat acela care a

cutezat cu neobrăzare să apară la nuntă cu hainele murdare.


Prin urmare şi fericitul Pavel când a primit Duhul Sfânt şi

s-a primenit cu Acesta, s-a învrednicit tainei revelaţiei, a cercetat

prin duhul descoperirii, s-a delectat contemplaţiei şi a auzit

cuvinte negrăite, a văzut înfăţişări mai presus de lucruri fizice, s -

a înfruptat din vederile puterilor cereşti şi s-a iniţiat în lucrurile

duhovniceşti. Şi nu trebuie să credem că asta s-a întâmplat, cum

susţin ereticii, urcând acolo singur, nerăpit (pentru că e cu

neputinţă ca mintea să urce acolo), ci a fost smuls cu forţa de

către duhul revelaţiei, după cum el însuşi a scris în

167

Epistola către corinteni, unde vorbeşte împotriva oamenilor cu

slavă deşartă, care se asemănau pe ei cu Sfinţii Apostoli şi

predicau închipuirile cugetelor lor pe care le numeau vederi

duhovniceşti. Asta e valabil pentru mulţi eretic i, precum Origen",

Valentin*00

, Vardesan101

, Marcion102

, Mani*03

şi alţi conducători

de demult ai ereziilor celor rele, care au apărut prima oară în

timpurile Apostolilor şi au continuat să apară din loc în loc până

astăzi.

Deoarece unii oameni care au fost pătaţi de nălucirile

diavolilor au vrut să strice învăţătura Sf. Apostoli, Apostolul

dumnezeiesc a fost nevoit să distrugă lăudăroşenia ereticilor, care

se mândreau în umbra lucrării diavolilor ce li se arătau, povestind

revelaţia lui cu smerenie şi frică mare, ca şi când i s-ar fi

întâmplat altei

99 Origen (t 254) este cei mai strălucit reprezentant al Şcolii

Catehetice din Alexandria (Egipt) şi autor ai unei vaste opere teologice.

Părinţii de mai târziu au constatat în unele din scrierile sale anumite

învăţături eretice, condamnat într-un Sinod 3a Constantinopol, în anul

553. i0° Valentin era un gnostic, atestat pe la jumătatea veacului al doilea la

Roma, care propaga o doctrină mistico-speculativă proprie. l0! Bardesan

sau Vardesan (154 - 222), de origine siriană, a trecut la creştinism, dar a

fost excomunicai de Biserică datorită practicării astrologiei şi înclinaţiei

sale către erezia lui Valentin. 102 Marcion, originar din Pont (ia Marea Neagră), este cel mai important

eretic din secolul al doilea. Doctrina sa - un amestec de gnosticism şi de

idei creştine -, recunoştea o singură Evanghelie (a lui Luca) şi un singur

Apostol - Pavel. După excomunicarea lut Mărci an din Biserică (anul

144), adepţii ereziei au mai dăinuit până în secolul X când s-au contopit

cu alte erezii. 103 Mani (Manes), filozof persan, care a fondat în secolul al treilea o

erezie dualistă. El se considera întruparea Paracletului (a Duhului Sfânt),

avea 12 apostoi) şi predica o veşnică confruntare între împărăţiile luminii

şi întunericului. Persecutaţi în secolele IV - V, maniheii s-au răspândit în

China şi în Apusul Europei.

168

persoane. Pentru că spune: „Cunosc un om în Hristos, care acum

paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trupf nu ştiu; Dumnezeu

ştie - a fost răpit unul ca acesta până ca al treilea cer... în rai şi a auzit

cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le rostească“ (II

Corinteni 12, 2, 4).

(P.G.B,, seria Filocalie, voi. 8C, p. 407 - 409)

Acestea nu le-am spus în zadar, ci ca să învăţăm care sunt

înşelăciunile diavolilor, care însetează pentru pierzania sfinţilor,

încât să nu dorim înainte de vreme harurile înalte ale purtării

duhovniceşti. Pentru că văd cum şi astăzi unii mai tineri, pe când

sunt plini de patimi, vorbesc întruna şi dogmatizează fară frică

despre tainele eliberării de patimi.


169

Aşadar, sfinţia ta, fiind convins de acestea şi de cele

asemănătoare acestora, fii cu îuare-aminte la orânduirea primelor

şi a ultimelor şi nu cere revelaţia înainte de vremea revelaţiei.

Atâta timp cât eşti închis în sfera trupului împlineşte cu râvnă

lucrarea pocăinţei, luptă-te cu patimile şi fii răbdător în

îndeplinirea poruncilor; apără-te de înşelăciunea diavolilor şi a

celor care propovăduiesc putinţa de a ajunge la desăvârşire în

această lume păcătoasă şi nedreaptă, pe când nici chiar Sfinţii

îngeri, slujitorii Tatălui şi Sfântului Duh, nu sunt desăvârşiţi, de

vreme ce aşteaptă primenirea firii, ca să se elibereze de robia

decăderii şi să se bucure de libertatea pe care o vor gusta fiii

slăviţi ai lui Dumnezeu.

(P.G.B.,vol. SC, p. 418-420)

Cel care şi-a simţit păcatele este superior celui care învie

morţi cu rugăciunea sa în mijlocul mulţimii. Cel care plânge o

oră pentru sufletul său este superior celui care cu prezenţa sa e de

folos întregii lumi.

Cel care s-a învrednicit să se vadă pe sine însuşi este

superior aceluia care s-a învrednicit să-i vadă pe îngeri; deoarece

ultimul comunică prin ochi trupeşti, iar cel dintâi vede cu ochii

sufletului.

(P.G.B., vol. 8B, p. 119- 121)i04

104 Filocalia, vol. X, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 194.

170

Sau se poate ca înşelătorul să dorească să orbească mintea

celui ajutat, ca să rămână neajutorat şi să bage în el gânduri de

mândrie, pentru a crede că toată această vigoare provine din

propria sa putere, că a dobândit singur toată această bogăţie şi că

prin puterea lui s-a protejat de vrăjmaşul ucigaş.

Alteori îl face să creadă că 1-a învins pe vrăjmaş din

noroc, alteori că l-a învins din cauza neputinţei acestuia, ca să nu

mai amintesc de alte căi şi gânduri profanatoare, care prin simpla

rostire a lor înfricoşează sufletul; alteori îşi proiectează amăgirea

în formă de revelaţie de la Dumnezeu, în somn îi înfăţişează

vederi şi în stare de veghe se preschimbă în înger de lumină şi

face totul pentru a-1 putea convinge treptat pe om să fie de acord

cu nebuniile lui şi să-l facă să se predea în mâinile sale.

însă, dacă omui cuminte îşi ţine gândurile sub control şi

priveşte către cer cu ochii inimii lui ca să nu-i vadă pe cei care îi

şoptesc asemenea lucruri, atunci vrăjmaşul va unelti alte forme

de război.

(P.G.B, vol. 8B, p. 307)

însă, stomacul gol face din cugetul încrederii în sine loc

pustiu, care se linişteşte de ispite şi scapă de toate gândurile

cutremurătoare. Pe când stomacul plin şi sătul este sălaş al

vedeniilor şi cuib al închipuirilor, chiar şi când ne aflăm singuri

în pustie. Pentru că, precum se spune, „cel sătul doreşte multe“.

{Vorbe ascetice. Cuvântul 69, P.G.B, seria

Filocalie, vol. 8C, p. 73)â05

H)> Idem, p. 352.

171

Nu este deci numai amintirea despre cel viclean, aceea

care vatămă pe cei ce se ocupă cu el, ci şi înfăţişarea şi amintirea

persoanelor care înfăptuiesc lucruri viclene. Şi, de asemenea, nu

este numai asceza virtuţii aceea care îl ajută semnificativ pe cel

ce o practică, ci şi închipuirea cugetului, care se alcătuieşte din

aducerea-aminte a persoanelor care înfăptuiesc virtutea.

Se ştie că cei mai mulţi dintre cei care au ajuns pe treapta

curăţiei se învrednicesc să vadă deseori pe unii sfinţi în arătări

nocturne şi înfăţişarea acestora întipărită în sufletele lor devine

pentru ei pricină de bucurie în toată ziua aceea, prin amintirea

imaginară din cugetul for. Din cauza aceasta se implică în

înfăptuirea virtuţilor cu râvnă şi în interiorul lor se aprinde o

flacără şi mai mare pentru ele.

Se spune că Sfinţii îngeri iau chipul unor sfinţi sau al unor

oameni cinstiţi şi se arată sufletului în vedenii pe timpul

somnului, atunci când gândurile sunt puţine şi îl umplu de

bucurie, mulţumire şi extaz; dar aceste chipuri nu încetează să

existe chiar şi în timpul zilei, prin înfăţişarea imaginii lor şi în

felul acesta, lucrarea oamenilor sfinţi este uşurată de

bucurie.

La fel se întâmplă şi pe parcursul războaielor. Cel

care obişnuieşte să se ocupe cu cele viclene vor fi ispitiţi de

diavoli cu imagini viclene: pentru că diavolii iau un

anumit chip şi arată prin el sufletului năluciri care îl

înfricoşează, prezentându-i de obicei lucruri din amintirea zilei

precedente. Uneori, prin înfăţişări care îngrozesc sufletul şi îl

îmbolnăvesc; alteori îi înfăţişează greutatea vieţii isihaste şi a

singurătăţii şi altele asemănătoare.

( Vorbe ascetice. Cuvântul 33, P.G.B, seria

Filocalie, vol. 9B, p. 89 - 91)i06

1

0

6

I

d

e

m

,

Aşadar şi noi, fraţilor, trebuie să fim atenţi Ia amintiri şi

în raport cu acestea să evaluăm situaţia sufletului; să ne ocupăm

acum, o dată pentru totdeauna, de străduinţa de a deosebi

amintirile şi să ne hotărâm pe care din ele le vom primi şi pe care

le vom izgoni, atunci când se apropie de gândirea noastră logică,

după ce constatăm dacă provin din lucrările diavo lilor care

cuprind material pentru patimi, dorinţe şi furie; sau dacă provin

de la Sfinţii îngeri care ne dăruiesc harul bucuriei şi al

cunoaşterii şi apropiindu~se de noi, ne trezesc amintirile

cugetelor; sau dacă provin din aducerile-aminte ale

experienţelor trecute, din care se mişcă în suflet cugetele şi îl

smulg fie într-o direcţie, fie în alta. Experienţa pentru aceste

două situaţii o vom obţine prin deosebiri, precum şi prin

imaginea, frecventarea şi înfăptuirea lor şi pe fiecare trebuie să le

înfruntăm cu rugăciunea cuvenită.

(în aceeaşi lucrare, p. 91)î07

Cine înfăptuieşte aceasta fără a fî nevoie, rugând pe

Dumnezeu şi dorind pentru plăcerea lui să se întâmple minuni şi

semne, este victima ispitelor Diavolului înşelător din mintea lui,

având conştiinţa orgolioasă şi bolnavă. Pentru că trebuie să

cerem ajutorul lui Dumnezeu când suntem în suferinţă, dar este

primejdios să ÎI ispitim pe Dumnezeu. Cel ce doreşte acest lucru

nu este cu adevărat drept. Domnul înfăptuieşte pentru toţi sfinţii

lucruri care nu î se cer, dar cine doreşte aceasta din voia lui

proprie,

m Idem, p. 182-183.

173

fară să fie nevoie, cade de sub ocrotire şi se îndepărtează de

cunoaşterea adevărului. Căci cel care cere ca rugăciunea să-i fie

ascultată este obraznic faţă de Dumnezeu, iar vicleanul îşi

găseşte sălaş în el şi îl conduce ia nelegiuiri şi mai mari. Cei cu

adevărat drepţi nu numai că nu-şi doresc astfel de lucruri, dar

atunci când li se dau, le înapoiază. Şi nu le resping doar pe faţă,

dar nici în ei, pe ascuns, nu le doresc.

Unul dintre Sfinţii Părinţi, datorită curăţiei sale, a primit

de la harul divin darul de a cunoaşte dinainte cine vine la el şi i -a

cerut lui Dumnezeu, cu rugăciunile şi altor sfinţi pe care i-a rugat

părintele, să i se ia acest dar. Dacă unii dintre ei au primit aceste

daruri, le-au primit de nevoie sau din simplitate. Pe alţii, semnul

dumnezeiesc nu i-a mişcat, ci l-au văzut ca pe o întâmplare.

{Vorbe ascetice. Cuvântul 36, P.G.B., voi. 8B,p.

135)

—

Şi când ajungi în acest punct, ridica-ţi privirea neîntrerupt

la Dumnezeu, pentru că ocrotirea şi pronia lui Dumnezeu se

întind peste toţi oamenii. Şi nu se observă decât la aceia care şi -

au curăţit sufletele de păcate şi se preocupă neîncetat de cele

dumnezeieşti. Pronia lui Dumnezeu se arată acestora mai ales

când întră în ispită, pentru Dumnezeu. Pentru că atunci simt

pronia ca şi când ar vedea-o cu ochii trupeşti, fiecare după

măsura şi pricina ispitei cu care a fost încercat. Se arată ca să-i

pregătească luptători şi să-i ungă pentru lupta bărbătească,

precum în cazul lui Iacob, al lui Isus al lui Navi, al celor trei

Tineri,

1

0

8

i

d

e

m

,

a! iui Petru şi ai altor sfinţi cărora pronia dumnezeiască ie apărea

din timp în timp cu chip de om, încurajându-i şi sprijinindu-i în

evîavie.

însă, dacă susţii că acestea s-au dat sfinţilor prin

iconomia lui Dumnezeu şi că ei s-au învrednicit în mod specia!

de aceste vedenii să-ţi fie exemplu de bărbăţie Sfinţii Mucenici,

care uneori mai mulţi împreună, aiteori unul câte unul şi în iocuri

diferite au luptat pentru Hristos şi cu puterea care li s-a dat au

suportat cu bărbăţie pe trupul lor de îut tăieturile fierului şi

pedepsele de tot felul, lucru ce era mai presus de natura lor.

Acestor oameni, Sfinţii îngeri li s-au arătat pe faţă ca să afle

fiecare că pronia divină este bogată pentru cei care suferă ispite

pentru Hristos sau rabdă suferinţe arătându-şi curajul şi

ruşinându-şi vrăjmaşii. Deoarece cu cât sfinţii cu asemenea

vedenii devin viteji, cu atât vrăjmaşul se înfurie şi este înşelat în

aşteptări.

Mai e nevoie să vorbim despre asceţii străini din lume şi

despre pustnicii care au făcut din pustie oraş şi locuinţă a

îngerilor, care îi vizitau mereu datorită purtării lor vrednice şi ca

supuşi ai unui singur Domn, au devenit cu timpul uniţi între ei?

Aceşti oameni în toate zilele vieţii lor au stat în pustie şi au avut

ca locuinţă munţii, peşterile şi găurile pământului datorită iubirii

lor de Dumnezeu. Şi deoarece părăsind cele pământeşti, au iubit

cele cereşti şi au devenit imitatori ai îngerilor, de aceea pe drept

cuvânt nici îngerii nu şi-au ascuns faţa de la ei şi le-au îndeplinit

orice dorinţă.

Li se arată din când în când învăţându~i cum trebuie să

trăiască. Uneori îi lămureau în teme dificile, iar alteori le

răspundeau la întrebări. Uneori îi călăuzeau pe drumul pe care îl

rătăciseră şi alteori îi scăpau din ispitele în care căzuseră. Uneori,

când se întâmpla să vină vreun rău neaşteptat sau primejdie de la

vreun şarpe, cădere de pe 175

stânci sau din vreun copac sau lovituri de piatră, îi smulgeau din

locul cu pricina şi alteori când vrăjmaşul se lupta pe faţă cu

sfinţii, se arătau acestora vădit, le spuneau că sunt trimişi să-i

ajute şi le insuflau curaj, cutezanţă şi vitejie. Uneori săvârşeau

vindecări pentru ei, iar alteori chiar îi vindecau pe sfinţii care se

îmbolnăveau. Uneori, prin atingerea mâinii sau prin cuvinte,

dădeau puteri supranaturale trupurilor slăbite de post şi le

întăreau, iar alteori le aduceau alimente, pâine şi câteodată linte

şi alte feluri de mâncare. Multora dintre ei le spuneau dinainte

despre moartea lor, iar unora chiar şi felul în care aveau să

moară.

De ce trebuie să aducem multe exemple care înfăţişează

dragostea Sfinţilor îngeri către noi şi toată grija lor pentru cei

drepţi? Cu adevărat ne ocrotesc, precum fraţii mai mari îi

ocrotesc pe cei mai mici. Cele de mai sus s-au spus ca să înveţe

fiecare „că Domnul este aproape de toţi cei care îl cheamă cu

adevărat“ şi că multă pronie arată celor care şi-au predat inimile

în mâinile Lui şi îl urmează din tot sufletul lor.

{Vorbe ascetice. Cuvântul 5, P.G.B., vol, 8A,

p. 151 - 15 5 )109

Să te păzeşti de îngâmfare în timpul faptelor bune. Arată-i

Domnului cu râvnă când te rogi boala şi necunoaşterea ta ca pe

un contrabalans al îngâmfării, ca să nu ajungi la ispită prin

depravare. Pentru că mândriei îi urmează preacurvia şi îngâmfării

îi urmează amăgirea.

(Vorbe ascetice. Cuvântul 34, vol. 8B, p. 105)no

109 Idem, p. 46 - 48. 110 Idem, p. 188.

176

Dacă omul nu devine mai întâi vrednic de revelaţie, nu va

putea să o cunoască. Şi dacă nu ajunge la curăţie, exprimarea lui

nu poate fi luminată încât să înfăţişeze pe cele ascunse. Şi până

nu se va elibera de cele văzute care apar în creatură, nu se poate

elibera de gânduri şi din pricina asta nu întârzie să aibă cugetări

întunecate. Şi unde există întuneric şi cugetări complicate, acoio

sunt şi patimile. Dacă omul nu se eliberează de cele ce am spus şi

de cauzele lor, mintea lui nu va putea să înfăţişeze pe cele

ascunse.

(Vorbe ascetice. Cuvântul 35, voi. 8 B, p. 127)m

Cuvântul care spune că „în vremea bucuriei trebuie să

aşteptăm suferinţe“ înseamnă următoarele: când cu puterea

harului pe neaşteptate apar în tine cugetări mari şi surprize din

vederea duhovnicească ce este mai presus de fire, precum a spus

Sfanţul Marcu, când se apropie de noi Sfinţii îngeri şi ne umplu

de prezenţa duhovnicească, toate obstacolele se îndepărtează şi se

menţin o linişte şi pace de negrăit în timpul în care cineva

trăieşte aceste experienţe. Aşadar, când te acoperă bucuria şi

Sfinţii îngeri se apropie de tine înconjurându-te şi prin apropierea

ta de ei pleacă de lângă tine toţi cei care te ispiteau, atunci să nu

te mândreşti şi să nu crezi că ai ajuns pe ţărmul liniştii şi într -o

atmosferă fară vânturi, că te-ai ridicat definitiv din sfera

vânturilor potrivnice şi nu mai există vrăjmaş şi nici confruntare

dificilă. Mulţi au căzut în primejdii mari

ux Idem, p. 196.

177

pentru că au gândit astfel, după cum spune fericitul Nil; sau să nu

te socoteşti ca eşti mai mare decât cei mulţi şi că ţi se cuvine să

ai aceste experienţe duhovniceşti...

(Cuvântul 49, vol. 8B, p. 271 - 273)"2

' întrebare: Câte şi care sunt felurile în care firea omenească

reuşeşte să vadă natura celor netrupeşti?

Răspuns: în trei feluri înţeleg simţurile omeneşti formele

naturii simple şi uşoare ale corpurilor duhovniceşti: sub formă

groasă care este materială, sub formă subţire care este imaterială,

sau în vedere adevărată care este înfăţişarea lor reală. în primul

caz, rolul principal e jucat de simţuri, în al doilea sufletul vede în

parte, iar în al treilea caz puterea naturii cugetului este cea care

vede. în unul din ele stăpânesc voinţa şi cugetul, în altul, voinţa

împreună cu funcţiunea sufletească, în altul, trupul cu care este

întregit sufletul. Voinţa este prima cauză în toate şi toate acestea

sunt zămislite din liberă decizie chiar dacă, atunci când e nevoie,

se liniştesc şi voinţa, şi libera decizie, din moment ce se iveşte

lucrarea şi fiecare fel apare singur, fără voinţa şi cunoştinţa

persoanei care primeşte impresiile. Pentru că simţurile sunt

făcute pentru a percepe şi asta se întâmplă la toţi oamenii fară

voinţă.

în aceste trei feluri intră în comunicare cu noi Sfintele

Puteri, pentru a ne învăţa şi alcătui viaţa.

Diavolii cei mizerabili însă pot să vină către noi numai pe

două căi şi asta spre pierzania noastră, nu spre folos. Pe calea a

treia însă nu pot să se apropie, să ne amăgească. Căci diavolii nu

au nici o putere peste noi

1

1

2

I

d

e

m

,

încât sä ne poată stârni în cuget gânduri fireşti. E cu neputinţă ca

aceşti fii ai întunericului să se apropie de lumină. Desigur, Sfinţii

îngeri deţin puterea de a stârni gânduri fireşti, diavolii însă, ca fii

ai întunericului, sunt dătători şi născocitori de înţelesuri

mincinoase. Pentru că de la cei luminoşi provine lumina, de la

cei întunecoşi întunericul.

(Cuvântul 84, vol. 8C, p. 215 - 217)m

întrebare: Care este cauza vedeniilor şi a

revelaţiilor, pentru că unii văd, pe când alţii care se ostenesc mai

mult decât aceştia nu primesc lucrarea vedeniilor?

Râs puns: a) Cauzele lor sunt multe. Unele din ele sunt din

iconomie [~ din iconomia dumnezeiască, pronie], bucurii date

mulţimii de rând, iar altele sunt de întărire, pentru mângâierea

bolnavilor, încurajare şi învăţătură.

b) La primele, toate acestea se iconomisesc pentru

oameni din mila lui Dumnezeu şi se distribuie la trei categorii de

oameni: către cei simpli care nu fac nimănui nici un rău, către cei

desăvârşiţi şi sfinţiţi şi către cei care din râvnă fierbinte pentru

Dumnezeu şi din dezamăgire faţă de lume au abandonat totul, au

renunţat la comunicarea cu oamenii şi L~au urmat pe Dumnezeu,

neaşteptând vreun ajutor de la lucrurile văzute, iar acum sunt

descurajaţi datorită singurătăţii lor sau îi încearcă primejdia

morţii din pricina foametei sau a bolii sau din vreo împrejurare

ori durere, încât se află la hotarele

tb Idem, p. 416 - 418.

179

deznădejdii. Aşadar, lucrările dumnezeieşti care se fac către

oamenii de acest fel şi nu se întâmplă altora care i -au întrecut în

asceză sunt rezultatul conştiinţei lor.

c) A doua cauză este aceasta: când cineva primeşte

mângâiere de la oameni sau lucruri văzute, nu i se întâmplă

asemenea revelaţii decât din vreo iconomie în folosul obştii. Noi

însă vorbim aici despre cei retraşi din lume. Martis este unul din

părinţii care au implorat pe Dumnezeu să-i dea o astfel de

vedenie, dar a auzit: „îţi ajung mângâierea şi discuţiile cu

oamenii“.

d) Un alt părinte din această categorie, pe când se

afla în pustnicie şi trăia în singurătate, în fiecare ceas se bucura

de mângâierea harului vederilor, însă când s-a apropiat de lume şi

a cerut harul, după cum se obişnuise, nu i s-a dat. S-a rugat deci

la Dumnezeu să-i arate cauza, spunând: „Nu cumva, Doamne, s-a

îndepărtat de mine harul datorită primirii cârjei episcopale?“. Şi i

s-a spus: „Nu. Aceasta s-a întâmplat deoarece Dumnezeu îi

ocroteşte pe pustnici şi îi învredniceşte cu astfel de mângâieri“.

Nu e posibil însă ca un om să aibă mângâiere lumească şi în

acelaşi timp să primească şi pe cea duhovnicească, doar dacă e

vorba de una din iconomiile de mai sus.

întrebare: Vederea dumnezeiască este acelaşi lucru cu

revelaţia sau diferă?

Răspuns: Diferă. Termenul „revelaţie“ de multe ori se

foloseşte pentru amândouă, adică deoarece cele ascunse se arată,

orice vedere se poate numi revelaţie, revelaţia însă nu se numeşte

niciodată vedere. Revelaţia se referă îndeosebi la cele descoperite

şi de către minte gustate şi înţelese, pe când vederea are loc în

orice fel, ca în imagine şi tipar, precum se întâmpla în vechime

strămoşilor noştri fie în somn adânc, fie în timp de veghe, uneori

în mod

180

precis şi alteori în închipuire şi nedesluşit. De aceea, de multe ori,

nici cel căruia i se întâmpla nu ştie dacă se afla în stare de veghe

sau dormea. Uneori e posibil să audă vreo voce care cere ajutor,

alteori să vadă vreun semn simbolic, iar alteori să vadă desluşit

faţă către faţă. Atât vederea celor dumnezeieşti, cât şi discuţia ori

întrebarea sau întâlnirea sunt puteri sfmte pe care le văd cei

vrednici şi făuresc revelaţii. Acest fel de întâmplări se desfăşoară

în locuri pustii, care sunt departe de regiunile locuite, adică acolo

unde omul are mare nevoie de ele, întrucât nu are alt ajutor sau

mângâiere datorită singurătăţii. însă revelaţiile, pe care le

percepem cu mintea, sunt primite întru curăţie şi aparţin doar

celor desăvârşiţi şi cunoscători.

(Cuvântul 85, vol. 8C, p. 261 - 265)'14

Ceea ce ai spus, că lucrarea poruncilor mă reţine de la

vederea celor dumnezeieşti, arată că ai condamnat iubirea către

aproapele şi ai înclinat către contemplare şi doreşti să te bucuri

de ea acolo unde nu se realizează, din moment ce noi nu putem să

percepem contemplarea, o, înţeleptule, ci contemplarea ni se

arată nouă în patria ei. Precum în timpul creşterii vârstei fizice,

sufletul primeşte dezvoltarea cunoştinţelor şi simte lucrurile

lumii antrenându-se cu ele în fiecare zi, aşa şi în lucrurile duhului

primim contemplarea duhovnicească şi simţul dumnezeiesc şi ne

antrenăm cu ele cu atât mai mult, cu cât mintea se dezvoltă în

timpul trăirii intelectuale şi zvâcneşte înainte. Dacă mintea

ajunge în spaţiul dragostei,

UAIdem, p. 439-441.

181

vede lucrurile duhovniceşti în conţinutul lor, care, oricât ar lupta

cineva să le coboare către el, acestea nu se vor clinti.

însă, dacă îndrăzneşte să şi le închipuie, să le imagineze şi să le

înţeleagă prea devreme, vederea i se întunecă îndată şi în loc de

lucruri adevărate, o să vadă năluciri şi lucruri simbolice.

Acum, dacă toate acestea au pătruns în mintea ta care e în

stare de deosebire, să nu ceri prea devreme vederea celor sfinte.

Şi dacă ţi se permite să le vezi acum,

asta e umbra închipuirii, nu vederea celor sfmte. Căci pentru

fiecare fiinţă imaginară există şi o formă închipuită dar există, de

asemenea, şi o imagine adevărată. De altfel, chiar şi pentru

fiinţele complexe se făureşte o închipuire, dar uneori se arată şi

imaginea lor adevărată. Dacă e imagine reală, lumina şi

conţinutul ei par aproape de adevăr. Când se întâmplă însă invers,

atunci ochiul vede umbră în loc de adevăr, din moment ce vede

apă unde nu există apă şi construcţii înălţate şi agăţate în aer, pe

când ele se află pe pământ.

Dacă cineva nu-şi curăţă vederea minţii pentru împlinirea

poruncilor şi a faptelor trăirii isihaste, dacă nu dobândeşte lumina

iubirii desăvârşite, dacă nu creşte cu vârsta în viaţa nouă a lui

Hristos şi dacă nu se apropie de cerinţele treptei îngereşti a

duhului, acela nu poate să devină adevărat văzător al imaginii

dumnezeieşti. Cele asemănătoare cu fiinţele divine, pe care

mintea crede că le poate alcătui, se numesc închipuiri, nu adevăr.

Şi aceasta, adică să vadă mintea ceva în loc de altceva, i se

întâmplă din lipsă de curăţie. Pentru că natura adevărului rămâne

mereu neschimbată şi nu se transformă nicicând în imitaţii.

Cauza închipuirii imaginilor este boala, şi nu curăţia minţii.

182

Asta li s-a întâmplat şi filozofilor necreştini pentru că au

crezut că aceste imitaţii închipuite sunt cele duhovniceşti, despre

care nu au primit învăţătura adevărată de la Dumnezeu.

Deoarece, cu aroganţa lor, au crezut că se face ceva din simpla

pulsaţie şi stârnire a raţiunii lor şi din gândurile cugetelor lor.

Astfel au propovăduit cu înfumurare neîngăduită şi au împărţit pe

Unul Dumnezeu în politeism şi au vorbit şi au scris după cum le -

a dictat deşertăciunea cugetelor lor. Şi această închipuire a

cugetelor lor nebune au numit-o „teoria fiinţei“.'

Aşadar, adevărata imagine a fiinţelor văzute şi nevăzute şi

a însăşi Sfintei Treimi o reuşim prin revelaţia lui Hristos pe care

a învăţat-o şi a arătat-o oamenilor, când a reînnoit pentru prima

dată natura omenească cu ipoştaşul Său şi ne-a deschis Ei însuşi

drum cu poruncile Sale făcătoare de viaţă pentru a ne îndrepta

către adevăr. Şi abia atunci, natura omului este aptă să devină

văzătoare a imaginii divine adevărate, nu a celei închipuite, când,

în sfârşit, prin răbdarea patimilor, lucrare şi suferinţă, se leapădă

de omul vechi plin de patimi, precum se leapădă de mitră copilul

abia născut. Atunci, mintea este în stare să se nască duhovniceşte

şi să vadă în lumea duhului şi să primească imaginea patriei lui.

(Epistola a IV-a, voi, 8 C, p. 399 - 403)"5

Am spus mai înainte că harul revelaţiei prin imaginea

minţii se dă din două motive. Uneori se dă din pricina fierbinţelii

credinţei, pe când alteori este rezultatul

115 Idem, p. 505 - 507.

183

împlinirii poruncilor şi curăţiei. In primul caz avem exemplu pe

Sf. Apostoli care nu s-au învrednicit revelaţiei dumnezeieşti

datorită curăţiei minţii prin împlinirea poruncilor, ci datorită

credinţei fierbinţi; pentru că au crezut în Hristos cu simplitate şi

1-au urmat cu inimă înflăcărată, fară şovăire. Şi când lucrarea Lui

s-a săvârşit, le-a trimis pe Duhul Mijlocitor, Care a curăţit şi a

desăvârşit mintea lor, a omorât în ei pe omul vechi al patimilor şi

a dat viaţă în ei omului nou al duhului.

Aşa a fost reînnoit în taină şi fericitul Pavel, iar după

aceea a primit imaginea revelaţiei Tainelor şi cu toate astea, nu

era încredinţat de acestea.

(Epistola a JV-a, vol. 8C, p. 405)116

Şi prin asta se controlează scrierile mincinoase, revelaţiile

invocate care au fost scrise de către conducătorii ereziilor

mizerabile prin nălucire diavolească despre căile statornice care

călăuzesc mintea pentru a afla singură de intrările cugetului în

cer, despre locurile celor chemaţi la judecată, despre diferitele

feluri de puteri cereşti şi despre lucrările lor. Toate acestea sunt

umbra minţii celui beat de mândrie şi înnebunit de lucrările

diavolilor. De aceea, fericitul Pavel, printr-un cuvânt, a trântit

uşa în faţa oricărei imagini divine şi a băgat-o în tăcere unde,

chiar dacă mintea ar putea să o vadă, nu ar putea să o definească.

Pentru că Apostolul a spus că toate imaginile celor sfinte pe care

limba le poate exprima în spaţiul trupesc sunt închipuiri ale

gândurilor sufletului, nu lucrări ale harului.

m

I

d

e

m

,

p

Sfinţia ta deci, ţinând cont de acestea, să fii atent Ia

închipuirile gândurilor adânci. Războiul acesta se dă de obicei

monahilor care au isteţime, înclină spre slavă deşartă şi doresc

modernizare, ca să trăiască uşuratic.

(.Epistola a îV-a, vol. 8C, p. 411)

185

SFÂNTUL ANASTASIE SINAITUL117

Sfântul Anastasie Sinaitul, care a trăit în sec. al VI-lea, a fost

patriarhul ÂntiohieL î se atribuie scrieri importante, dintre care fac parte şi

„întrebări şi răspunsuri despre diferite lucruri“ Din această lucrare

prezentăm fragmentul de mai jos. Aici, sfântul ne povăţuieşte să nu primim,

nici să credem în visuri, chiar dacă e de acord că, pe lângă cauza naturală a

visurilor, există şi cea supranaturală (de la Dumnezeu sau de la Diavol).

D

e unde provin visurile şi de ce de muite ori se

adeveresc?

Răspuns: Solomon a spus că „visurile fac pe cei neînţelepţi

să~şi iasă din fire" (înţelepciunea lui Sirah 34, 1). Şi de aceea

avem poruncă să nu credem, nici să îe primim, ca să nu ne înşele

diavolii, căci pe această cale îe este permis să ne amăgească,

precum s-a întâmplat unora. De asemenea, visurile se nasc de

multe ori şi din faptele sau gândurile pe care le avem în timpul

zilei. Apar, de asemenea, şi de la diavoli. Unele năluciri se

zămislesc şi din stomac. Şi de la Dumnezeu. Deoarece, de multe

ori, îngerii ne călăuzesc sau ne înfricoşează prin visuri. De

asemenea, sufletul fiind netrupesc şi spiritual are însuşirea

înainte-cunoaşterii şi arată câte ceva omului.

!l7 Sfanţul Anastasie a fost mai întâi egumen la Mănăstirea Sf. Ecaterina din

Muntele Sinai, apoi a păstorit pe scaunul patriarhal al Antiohiei, în două

rânduri: 559-570 şi 593 - 598. Este prăznuit de Biserică la 20 aprilie.

186

Desigur, aceasta se întâmplă celor ce au în ei Duhul Sfânt.

Căci zice Dumnezeu că „ vârsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi

fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar

tinerii voştri vedenii vor vedea u (Ioil 3, 1).

187

Când vei vedea deci visuri care vor plăsmui în tine

cucernicie, îndreptare, întoarcere şi frică de Dumnezeu, doar pe

acestea să le primeşti.

{Anastasie Sinai tul, întrebarea 120, Textul

din P.O. 89, 772, B-C)

188

ANTIÖH, MONAHUL DIN GALATIA

Antioh, care a fost monah în Lavra Sfântului Sava din Palestina, a

trăit în secolul al VII-lea şi este scriitor al lucrării „Pandectă a Sfintelor

Scripturi de Dumnezeu insuflate“,

Lucrarea aceasta, care se adresează stareţului unei mănăstiri din

regiunea Ancora din Galatia, a fost republicată mai târziu în Migne,

desigur, cu câteva corecturi, iar Sfântul Nectar ie din Eghina a recunoscut

importanţa şi folosul ei, caracterizând-o „rezumat al Sfintei Scripturi" şi

„sistem de morală t e o l o g i c ă I n acest capitol, „despre v i s u r i A n t i o h

exprimă nu numai cunoştinţele lui teologice şi patristice pe tema aceasta,

dar şi experienţa şi percepţia lui personală referitoare la monahul care a

căzut în iudaism, din cauza încrederii lut în visurile îngereşti ~ care erau

însă diavoleşti - pe care le avea.

Despre visuri

P

entru ca unii fraţi, prin încrederea pe care au

avut-o în visuri, au ieşit de pe drumul drept, din

acest motiv vă reamintim, dragilor, că nu trebuie să ne

grăbim să dăm crezare visurilor întortocheate care

seamănă cu stelele rătăcitoare. Căci acestea sunt doar

imagini ale cugetului amăgit şi năluciri şi batjocuri ale

diavolilor vicleni, ca să ne înşele şi să alergăm după

ademenirile lor; şi mai apoi să-l târască pe om în plăceri,

cum spune Apostolul Iuda Iacovitul. Pentru că zice:

„Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul.

189

leapădă stăpânirea şi hulesc măririle cereşti“ (Iuda 1, 8). Şi

Ecleziastul: „ Visurile vin din multele griji, iar glasul celui nebun

din mulţimea de vorbe“ (Ecleziastul 5, 2). Şi adaugă: „Nu îngădui

gurii tale să tragă spre păcat trupul tău şi înaintea trimisului lui

Dumnezeu nu spune: «A fost o rătăcire!». Pentru ce să se mânie

Dumnezeu de cuvântul tău şi să nimicească lucrul mâinilor tale?

Căci din mulţimea grijilor se nasc visurile şi deşertăciunile din prea

multe cuvinte. De aceea, teme-te de Dumnezeu!“ (Ecleziastul 5, 5 -

6).

Şi Sirah spune că: „ Visurile dau speranţe

mincinoase (ca aripile false) celor neînţelepţiŞi adaugă: ,, Cel care

dă atenţie visurilor se aseamănă cu cel ce vrea să-şi adune umbra şi

cu cel ce aleargă să prindă vântul. Căci ce adevăr iese din

minciună?“. Şi iarăşi: „Ghicitori şi preziceri şi visuri, toate astea

sunt deşertăciuni; pentru că pe mulţi i-au amăgit visurile şi au căzut

încrezându~se în ele“ (isus Sirah 34, 1-7).

Aşadar, dacă apare cuiva care se luptă (duhovniceşte) vreo

lumină sau formă de foc, să nu primească deloc această vedenie

pentru că e o înşelăciune clară provenită din răutatea vrăjmaşului.

Aceasta, desigur, ne învaţă cu claritate şi Apostolul Pavel

spunând că Diavolul se preface „în înger de lumină'1...

Există, desigur, şi alte visuri, precum acela de care vorbeşte

Iov: „ Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-alt fel, când într~un fel,

dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile

nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în

aşternutul lor “ (Iov 33, 14 - 15). însă nouă, dragilor, nu ne e de

folos să primim visurile sau să credem în ele; şi dacă, într -adevăr,

ne-ar fi trimisă vreo vedenie din vreo revelaţie divină, să nu -i

dăm atenţie, ca să nu primim fum, în loc de lumină. în

190

Telul acesta, nu vom mânia deloc pe Domnul, ci, desigur, ne va

lauda că păzim cu teamă comoara pe care ne-a încredinţat-o

(comoara credinţei curăţite de amăgiri).

Şi am avea multe întâmplări pe care le cunosc să le punem

în această carte ca cititorul să se păzească, întâmplări vechi şi

noi despre câţi s-au amăgit din pricina visurilor şi au căzut într -

un mod jalnic. Dar ca să nu ne îndepărtăm de scopul pe care îl

avem înainte, mă voi opri doar la una dintre ele.

Un monah din Muntele Sinai, după ce a dovedit Toarte

mare cuminţenie închis în chilia sa ani de zile, a devenit exemplu

(de neurmat) căzând în iudaism şi tăindu-se împrejur, înşelat de

revelaţii diavoleşti şi de visuri. După ce Diavolul i -a arătat visuri

care s-au adeverit şi i-a înşelat cu acestea mintea întunecoasă, i-a

arătat mai târziu pe mucenici, pe apostoli şi pe toţi creştinii

întunecaţi şi plini de ruşine. Iar pe Moise, pe profeţi şi pe iudeii

neiubitori de Dumnezeu i-au arătat luminaţi cu lumină

strălucitoare şi aflaţi într-o stare de bucurie şi fericire. Văzând

acestea nerodul, s-a ridicat imediat şi fugind din Muntele Sinai s-

a dus în Palestina şi a mers în Noara şi în Liviada, unde locuiesc

iudeii. Şi după ce le-a povestit nălucirile diavoleşti pe care le-a

văzut, a primit lăierea-împrejur şi s-a făcut iudeu, căsătorindu-se,

şi se arăta pe faţă pentru iudei şi împotriva creştinilor. L -am

văzut şi eu şi mulţi dintre monahi. Şi asta pentru că nu s -au

împlinit trei ani de când a murit de moarte rea. A murit după ce

timp de ani întregi şi-a pierdut încet-încet puterile, umplându-se

de viermi. Văzându-i eu împreună cu câţiva monahi evlavioşi, l-

am plâns mult.

Pentru că era o imagine jalnică să vezi cum acest om cu

părul alb, care a îmbătrânit în asceză şi nevoinţă, se distra cu

femeile, mânca mizerabila came iudaică, vorbea

191

cu cuvinte indecente, îl pângărea pe Hristos şi înjura Sfântul

Botez. Desigur, iudeii l-au numit „al doilea Avraam“.

De aceea, bine a zis Domnul; ,.Privegheaţi deci, că nu ştiţi

în care zi vine Domnul vostru " (Matei 24, 42). Şi adaugă: „Aceea

cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine

fund, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa“ (Matei 24, 43).

Slavă Dumnezeului nostru în vecii vecilor. Amin.

(Vezi Antioh din Galatia, monah în Lavra Sfântului

Sava, Pandectă a Sfintelor Scripturi de Dumnezeu

insuflate,

Cuvântul 84, despre visuri, p. 202 - 205)

DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI DESPRE AMĂGIRE

Cele două întâmplări de mal jos, ce cuprind vedenii satanice, provin

din paginile pline de folos ale Patericului, precum sunt redate în „ Cartea

binefacerilor “ şi îmbogăţesc şi mai mult cunoaşterea noastră despre

varietatea uneltirilor Diavolului,

1. Ispită şi calomnie de la diavoli

U

n frate se nevoia de unul singur* Uneori

veneau să îl ispitească diavoli în chip de

îngeri. îl deşteptau chiar pentru slujba de la miezul nopţii

şi îi arătau lumini.

Acest ascet a mers în vizită la un părinte, ca să-i

povestească ce i se întâmpla şi să-i ceară sfatul. îi spune;

- Avva, în chilia mea vin îngeri cu lumini şi mă trezesc

pentru slujbă.

Părintele i-a răspuns:

- Fii cu luare-aminte, nu-i asculta, pentru că sunt diavoli;

când vor mai veni să te trezească, tu să îe spui: „Eu nu vă ascult,

mă voi trezi când vreau“.

într-adevăr, fratele a ascultat cu atenţie porunca părintelui

şi a hotărât să o îndeplinească. în noaptea următoare, după obicei,

au venit iarăşi diavolii şi l-au trezit. Atunci, fratele, după sfatul

părintelui, le-a spus:

- Nu vă ascult, mă voi trezi când vreau eu.

Diavolii i-au răspuns spunându-i:

193

- Te-a amăgit mincinosul acela răufăcător? Află cine este:

acum câteva zile l-a vizitat un frate şi i-a cerut o monedă. Şi el,

deşi avea, l-a minţit că nu are şi nu i-a dat. Din asta află că e un

mincinos.

îndată ce s-a luminat de ziuă, fratele a mers la părinte şi i-

a povestit ce i-au spus diavolii.

Părintele a răspuns:

- Mărturisesc că, mtr-adevăr, aveam o monedă; nu i-am

dat-o însă fratelui care mi-a cerut-o, întrucât conştiinţa m-a

înştiinţat că e vorba de vătămare sufletească. Am hotărât deci să

încalc eu o poruncă, decât să fie vătămat fratele şi să le încalce pe

toate zece poruncile. în orice caz, tu să nu dai atenţie diavolilor

care vor să te amăgească,-

Atunci, fratele, întărit din cele ce a auzit de la părinte, s -a

întors în chilia lui.

{Cartea binefacerilor, întâmplarea 19, vol.

IV, p. 343 - 344)'18

2. Harul diavolesc al înainte-vederii

D

oi fraţi s-au pustnicit în deşertul cel adânc. Au

căzut de acord ca în şase zile din săptămână să

se nevoiască în pustie, iar în ziua a şaptea să se

întâlnească, să se roage împreună şi să mănânce puţin, fără

să schimbe vreo vorbă. într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat.

însă, diavolii s-au gândit să distrugă această frumoasă

asceză. S-au dus deci la unul din fraţi şi î-au înşelat în multe

feluri: îi preziceau vizitele fraţilor şi chiar întâmplări petrecute în

alte locuri. Ascetul, văzând şi

"* Pateric, Ed. Alba-Iulia, 1990, p. 310-312.

194

auzind că acestea se adeveresc, nu a priceput cursa Diavoluiui, ci

a crezut că cei care îi preziceau aceste iucruri sunt îngeri, După

puţin timp, desigur, l-au împiedicat să meargă în ziua stabilită

pentru a-Î întâlni pe celălalt frate.

Odată deci, monahul batjocorit de diavoli a făcut o vizită

unui frate din mănăstire. La un moment-dat întreabă pe câţiva

fraţi dacă e posibil ca un om să cunoască ce se întâmplă în locuri

îndepărtate de el. Fraţii însă au înţeles că e vorba de înşelăciune

diavolească a cărui victimă era chiar el şi i-au spus cu mustrare:

- Bagă de seamă, dacă o să continui să dai importanţă

acestor uneltiri satanice, să nu mai vizitezi mănăstirea.

Această ameninţare frăţească l-a potolit şi s-a pocăit

imediat, respingând toată acea amăgire primejdioasă.

îndată ce s-a întors în locul de asceză, au venit iar diavolii,

ca de obicei, să-l înşele. Atunci monahul, dezmeticit, i-a

exorcizat şi i-a făcut mincinoşi; diavolii s-au transformat dintr-o

dată în animale necuvântătoare şi după ce î-au ameninţat, au

plecat de lângă el.

(în aceeaşi lucrare, p. 344)119

"Vi/m p.315-316.

195

SFÂNTUL PETRU DAMASCHINUL120

Sfântul Petru Damaschinul (sec. al VUI-leafi21, care a fost şi episcop

al Damascului, s-a dovedit foarte harnic şi în lucrarea virtuţii, şi în studiul şi

salvarea în scrierile lui a duhului şi scrisului patristic. Experienţa lui

duhovnicească se identifica cu experienţa Sfinţilor Părinţi, la care se referă

încontinuu. Descrie, pe de o parte, cadrul virtuţii şi al vizitelor harului divin

şi pe de altă parte, cadrul şi condiţiile amăgirii. Ne povăţuieşte despre

evitarea amăgirii, despre cum să-i întrebăm cu umilinţă pe părinţii

experimentaţi şi despre cercetarea precisă a fenomenelor duhovniceşti.

D

iavolul, deoarece a pierdut cunoaşterea lui

Dumnezeu din cauza nerecunoaşteri î şi

mândriei, a rămas obligatoriu fară cunoaştere. De aceea nu

cunoaşte de la sine ce să facă, ci vede ceea ce face

Dumnezeu pentru a ne mântui şi el face viclenii şi cele

contrare lui Dumnezeu şi neputând să se războiască cu El,

i2° Cuviosul Petru Damaschin, prăznuit de Biserică ia 9 februarie, a trăit,

se pare, în secolul al XI-tea. Vezi părerile privitoare la perioada vieţuirii

sale, în Filocalia, vol. V, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, p. 14-16.

Sinaxarui din 9 februarie vorbeşte de sfârşitul mucenicesc al Cuv. Petru în

vremea împăratului iconoclast Constantin Copronim (740 - 775).

Cercetătorii au rezerve şi în privinţa afirmaţiei că sfântul ar fi fost episcop

al Damascului, m Vezi nota 120.

196

se războieşte cu noi, care suntem „după chipul lui Dumnezeu“,

crezând că în felul ăsta va înfrânge pe Dumnezeu. Adică după ce

a văzut că Dumnezeu a creat-o pe Eva spre a-I fi de folos lui

Adam, Diavolul a facut-o complicele lui în neascultare şi

nelegiuire. Dumnezeu a

197

dat poruncă lui Adam, încât prin ascultarea ei să-şi aducă aminte

de atâtea daruri şi să-i fie recunoscător Binefăcătorului, iar

Diavolul a făcut din porunca aceasta cauza neascultării şi a

morţii. Şi a ridicat împotriva proorocilor, prooroci mincinoşi;

împotriva apostolilor, apostoli neadevăraţi; împotriva legii,

fărădelege; împotriva virtuţii, faptele păcătoase; împotriva

poruncilor, călcarea lor; împotriva dreptăţii, ereziile spurcate. Şi

văzând cum Hristos arată îngăduinţă din bunătate nespusă şi cum

Se înfăţişează sfinţilor mucenici şi cuvioşilor părinţi, fie în

persoană, fie prin îngeri, fie pe vreo altă cale negrăită, a început

şi Diavolul să arate unora amăgiri multe, ca să-i conducă la

pierzanie. Şi de aceea, părinţii cu discernământ au scris despre

acestea că nu trebuie să le primim, fie ca apar prin imagini sau

prin lumină sau prin foc sau prin altă amăgire. Pentru că

vicleanul se sileşte să ne amăgească prin ele fie prin somn, fie în

vreme de veghe. Iar dacă le primim, atunci fac ca mintea noastră,

din mândrie sau din pură necunoaştere, să zugrăvească forme sau

culori, pentru a crede că sunt arătări ale lui Dumnezeu sau ale

îngerilor. De multe ori ne înfăţişează chiar şi diavoli în somn sau

în vreme de veghe, care fug ca şi când ar fi învinşi; şi, în general,

unelteşte orice ca să ne piardă când ne lăsăm convinşi de el.


Se poate ca Diavolul să facă toate acestea şi să nu

reuşească, dacă-i ascultăm pe Sfinţii Părinţi care spun că în

timpul rugăciunii trebuie să avem mintea îipsiţă de

122

Filocali

a, vol.

V, ed.

cit., p.

36 - 37.

198

forme, alcătuiri sau culori, să nu primească nimic, nici lumină,

nici foc, nici nimic altceva, ci cu toată puterea noastră să ne

adunăm cugetul la cele ce spunem,

(,Filocalia, voi. 3, p. 75)!23

A cincea este rugăciunea duhovnicească, care se face cu

mintea, departe de orice preocupare. Atunci mintea, rămânând la

cuvintele rugăciunii şi căutând la Dumnezeu cu nespusă zdrobire,

cere doar să se facă voia Domnului în toate lucrările şi cugetările

ei, fară să primească vreun gând sau figură sau culoare sau

lumină sau foc sau orice altceva. Şi ca una ce priveşte numai la

Dumnezeu şi vorbeşte doar cu El, devine fară formă, fară

culoare, fară figură. Aceasta este rugăciunea curată care se cade

să o aibă cel lucrător; celui contemplativ însă i se cuvin altele

mai mari decât acestea.


Dacă cineva va înceta întru totul de a se ocupa cu cele

lumeşti şi se va îngriji numai de faptele trupeşti şi sufleteşti, care

sunt numite de părinţi evlavie, şi nu va crede în nici un vis şi în

nici un gând propriu care nu este mărturisit de Scripturi şi dacă

va evita orice discuţie deşartă, ca să nu audă şi să citească nimic

fară rost şi mai ales despre erezii, se vor înmulţi în el lacrimile

înţelegerii şi bucuriei, încât să poată bea din mulţimea lor. Şi va

123 Idem, p. 37. 124 Idem, p. 49.

199

ajunge în cealaltă rugăciune, cea curată, care se cuvine

contemplativului.

(Filocalia, voi. 3, p. 90)125

Şi înţelegând câte se spun în Evanghelie, începe uneori să

plângă amarnic de tristeţe, iar alteori se bucură duhovniceşte de

mulţumire; nu pentru că ar crede că are lucrări bune - căci asta e

părere de sine - ci pentru că deşi este foarte păcătos, a fost

învrednicit să ajungă la contemplarea acestora. Şi se umileşte mai

mult cu lucrarea şi cuvântul prin cele şapte fapte trupeşti pe care

le-am spus şi prin fapta morală, adică cea sufletească şi prin

păzirea celor cinci simţuri şi a poruncilor Domnului. Pe acestea

însă nu le socoteşte fapte bune şi vrednice de răsplată, ci mai

degrabă obligaţie şi nici nu nădăjduieşte să scape vreodată de

obligaţia aceasta a lui, datorită mărimii cunoştinţelor ce i s -au

dat. Şi devine într-un fel prizonier al înţelesurilor cuvintelor pe

care le citeşte sau îe cântă. Din plăcerea aceasta, de multe ori,

uită fară să vrea păcatele lui şi începe să lăcrimeze de o dulceaţă

ca a mierii. Şi iarăşi i se strânge inima de frica amăgirii, nu

cumva ce i se întâmplă să nu fie mai înainte de vremea la care s-

ar cuveni să petreacă. Şi aducându-şi aminte de viaţa lui dinainte,

varsă iarăşi lacrimi amare. Şi aşa înaintează între aceste două

feluri de lacrimi, desigur, dacă e cu luare-aminte, dacă cere

pentru toate sfatul unuia cu experienţă şi cade înaintea lui

Dumnezeu cu rugăciunea curată, care se cuvine celui lucrător,

cercetându-şi mintea pentru toate câte a văzut şi auzit, întru

pomenirea lui

i25 Idem, p. 60.

200

Dumnezeu şi dacă cere să se facă doar voia lui Dumnezeu în

toate lucrările şi înţelesurile lui.

(Filocalia, voi. 3, p. 204 - 205)126

Dacă nu face aşa, va fi amăgit crezând că urmează să vadă

în vedenie pe vreunul din Sfinţii îngeri sau pe Hristos, neştiind

că cel ce vrea să-L vadă pe Hristos nu trebuie să îl ceară din

afară, ci dinlăuntrul lui, prin imitarea vieţii Lui în lume şi prin a

deveni nepăcătos în trup şi suflet, precum Hristos. însă, când

cineva are vreo formă, culoare ori cugetare în vremea rugăciunii,

nu este bine, ci este foarte vătămător. Ce înseamnă să se găsească

mintea în ţinutul lui Dumnezeu ne-a explicat Sfântul Nil făcând

referire la versul psalmului: „Să fie pace în întăriturile Tale “ (Ps.

121, 7). Pace este să nu aibă nici o cugetare, bună sau rea; căci,

zice, dacă mintea simte aşa ceva, nu se găseşte numai la

Dumnezeu, ci şi înlăuntrul ei. Şi asta e foarte corect. întrucât

Dumnezeu este inexprimabil şi nedefinit, fară formă şi culoare.

Şi cel ce spune că este numai cu Dumnezeu trebuie, de asemenea,

să fie fară formă, fară culoare, fară alcătuire şi nestingherit.

Dincolo de aceasta, este amăgirea diavolească. De aceea trebuie

să fim cu luare-aminte şi să nu primim vreo cugetare rea sau

bună, fară să-i întrebăm pe cei încercaţi. Căci diavolii iau forma

şi chipul celor ce vor, precum şi mintea omenească se alcătuieşte

şi se zugrăveşte după chipul lucrului pe care îl percepe. Dar

diavolii fac aceasta pentru rătăcirea noastră, în vreme ce

Idem, p. 220-221.

201

mintea noastră cutreieră fară scop încoace şi încolo înainte de a

ajunge ia desăvârşire.

(Filocalia, voi. 3, p. 205)'27

Discernământul vine din a întreba cineva cu umilinţă şi

din a se învinui pe sine însuşi, faptele şi înţelesurile lui. Căci

Diavolul se preface în înger al luminii şi asta nu e de mirare.

Fiindcă şi gândurile care provin de la el par celor neîncercaţi

înţelesuri virtuoase. Smerenia, zice loan Scărarul, este uşa care

conduce la eliberarea de patimi, pe când materia smereniei este

blândeţea, după cum spune Vasile cel Mare.


Cunoştinţa se face inteligibilă după deprinderea în

contemplaţia sensibilă, dar asta nu înseamnă că cel ce ajunge la

această cunoştinţă va vedea îngeri. Căci cum poate să vadă omul,

care nu-şi vede nici sufletul său, o realitate nematerială care e

cunoscută numai Făcătorului? Pentru folosul cei de obşte însă,

îngerii au luat anumite înfăţişări pentru părinţii noştri, prin

purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar nouă nu ni se întâmplă nici

aceasta, deoarece vrem aceasta din mândrie şi n-avem nici o grijă

de folosul obştesc, nici nu pătimim ceva potrivit cu Dumnezeu.

De aceea, cel ce pofteşte ceva în felul acesta doreşte să vadă mai

degrabă diavol, căci zice Apostolul că acesta ia înfăţişare de

înger al luminii. Mai degrabă, când

127 Idem, p. 221. i

2

s

I

d

e

m

cineva nu urmăreşte niciodată unele ca acestea şi chiar nu le

crede ochilor dacă i s-ar arăta, i se arată poate, dacă le primeşte

spre folosul obştii. Aceasta se recunoaşte prin aceea că nu vrem

să primim nici în vis un lucru ca acesta sau, dacă i s-ar arăta, i se

arată poate, dacă îe primeşte spre folosul obştii. Deci, se

cunoaşte aceasta prin aceea că nu vrem să primim nici în vis un

lucru ca acesta sau, dacă ni se arată, nu facem caz şi ne purtăm ca

şi când n-am şti ceva. Pentru că dacă este înger adevărat, are

putere de la Dumnezeu să facă mintea să se liniştească şi să -l

primească, chiar dacă nu vrea. Dar Diavolul nu poate să Iacă

aceasta, ci numai când vede mintea că îl primeşte i se arată,

după îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar de nu e primit, se depărtează

alungat de îngerul păzitor pe care îl avem de la dumnezeiescul

Botez, dat fiind că mintea nu şi-a vândut libertatea.

{Filocalia, voi. 3, p. 217)!29

Dacă are vreun povăţuîtor văzut, e dator să întrebe ia tot

lucrul şi să primească prin urechi răspunsul şi să Împlinească cu

lucrul cele spuse. Iar dacă nu are vreunul, îi are după Euhait pe

Hristos şi e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El şi

să nădăjduiască cu credinţă răspunsul prin lucru şi prin cuvânt, ca

nu cumva Satana, neputând răspunde cu lucrul, să răspundă cu

cuvântul, prefacându-se pe sine în povăţuîtor şi trăgând la

pierzare pe cei ce n-au răbdare. Căci aceştia se grăbesc din

neştiinţă să ia cele ce niciodată nu li s-au dat lor, uitând că o zi în

ochii Domnului e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Iar cel

care a dobândit din răbdare experienţa

Idem, p. 237.

203

uneltirilor vrăjmaşului, cum zice Apostolul, lucrează, loveşte şi

aleargă întru răbdare, ca să ajungă la ţintă şi să poată zice: „Nu

ne sunt necunoscute gândurile lui“, adică nu ne sunt ascunse

uneltirile lui, neştiind de cei mulţi. Căci se preface, zice, în înger

de lumină. Şi nu e de mirare, o dată ce şi gândurile care vin de la

el în inimă se înfăţişează ca gânduri ale dreptăţii celor

neîncercaţi, lipsiţi de experienţă. De aceea bine este ca omul să

zică nu ştiu, ca să nu se arate fără crezământ nici celor spuse de

înger şi să nu creadă nici celor săvârşite de viclenia vrăjmaşului,

ci să scape prin răbdare de amândouă povârnişurile şi să aştepte

să i se dăruiască răspunsul cu lucru în decurs de mulţi ani,

ficându-se că nu .ştie de i-a spus cineva despre înţelesul

lucrurilor sau al făpturilor lui Dumnezeu, până ce nu ajunge la un

liman, adică la cunoştinţa cu lucrul. Şi când o vede rămânând

mulţi ani, atunci află că într-adevăr rugăciunea i-a fost ascultată

şi că a primit răspuns în chip nevăzut.

(.Filocalia, voi. 3, p. 234 - 235)130

De exemplu, cineva se roagă pentru biruinţă asupra

patimilor care îl războiesc şi nici cuvânt nu aude, nici chip

amăgitor nu vede. Dar chiar dacă i s-ar întâmpla poate aceasta în

somn sau sensibil, nu crede nicidecum. După câţiva ani însă vede

războiul acela câştigat prin har şi anumite înţelesuri atrăgându -i

mintea la smerenie şi la cunoştinţa neputinţei sale. Dar nici aşa

nu crede, ci aşteaptă mulţi ani, temându-se ca nu cumva să fie şi

aceasta înşelăciune.


p. 260-261.

m

I

d

e

m

,

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG132

Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. X - XI) a primit acest nume

datorită harului teologiei care i s~a dat de la Dumnezeu. De la vârstă

fragedă a avut experienţa luminii necreate, care a continuat pe toată

perioada vieţii lui, Aici menţionează cauzele visurilor care provin din

patimile oamenilor, explică şi lămureşte căror oameni li se întâmplă vedenii

şi arătări de la Dumnezeu şi vorbeşte despre cum să ne păzim şi să fim atenţi

în asemenea cazuri, precum şi despre semnele şi primejdiile amăgirii.

D

eoarece omui are natură dublă, fiind format

din suflet şi trup, s-a făurit pentru el o lume

asemănătoare, dublă, văzută şi nevăzută; pentru fiecare din

ele s-au diferenţiat după potrivă lucrările şi îngrijitorii

pentru lucrări. De aceea am presupus că acest lucru e

adevărat şi în privinţa vedeniilor şi visurilor. Intr -adevăr,

cu cele cu care se ocupă sau se dedă sufletul în vreme de

veghe, aceleaşi pălăvrăgeşte sau filozofează şi în somn;

adică, dacă se îngrijeşte de lucruri omeneşti pălăvrăgind se

ocupă cu visurile, iar dacă cercetează lucruri dumnezeieşti

li: Sfanţul Sîmeon Noui Teolog (949 - î 022) a fost vreme de 25 de mii stareţ

al Mănăstirii Sf. Mamas (Constantinopoi şi apoi al Mănăstirii de lângă

Chrysopolis. A scris 58 de im ne ale iubirii dumnezeieşti şi 225 de capitole

teologice şi practice. Este prăznuit la 12 martie şi ia 12 octombrie, iar în

Vieţile sfinţilor, la 31 octombrie.

205

şi cereşti, va avea vedenii şi, după cum spune profetul, va

filozofa în vedenie, „şi tinerii voştri vedenii vor vedea1' (loil 3, 1),

neînşelaţi, ci concentraţi asupra adevărului şi încredinţaţi

revelaţiilor.

206

Când partea doritoare a sufletului este stimulată de patimi şi

plăceri, voluptăţi şi satisfacţii ale trăirii, visuri asemănătoare va

avea şi sufletul; şi dacă partea psihică a lui se înfurie împotriva

semenilor, atunci va visa năvăliri de fiare, războaie şi lupte cu

reptilele, certuri cu adversarii, cum se întâmplă în tribunale; iar

dacă partea gânditoare a sufletului este cucerită de trufie şi

mândrie, atunci îşi închipuie răpiri înaripate în văzduh şi şederi

pe tronuri înalte şi funcţii de conducere în popor, mergând

înaintea iui în car.

{Teme teologice şi practice, P.G.B., seria Filocalia,

vol. 19A, p. 513)133

Pustnicul cel bun să facă precum aceia care stau înăuntru

cu uşile închise, de frica iudeilor (loan 20, 19). Şi când va vedea

că lisus vine sau, mai bine zis, când va vedea că lisus e

pretutindeni şi coexistă în el, să ceară pacea care i se va da şi

totodată să primească cu frică şi cutremur Sfanţul Duh ce i Se va

insufla (loan 20, 22). Să vadă limpede, iar cu mâinile imaginare

ale minţii şi cu simţurile sufletului să pipăie bine dacă, într -

adevâr, Acela este Dumnezeu Atoatefăcătorul (Luca 24, 39; î

loan 1 , 1 ) . Pentru că Dumnezeu nu Se va mânia că îl cercetează

atât de mult, ci încuviinţându-i timiditatea, îi va spune unele ca

acestea: „De ce te tulburi şi de ce se înalţă gânduri în inima ta?

(Luca 24, 38). Pace ţie! Eu sunt, nu te teme! (Matei 14, 27).

Primeşte slava Dumnezeirii Mele, pipăie-Mă şi cunoaşte-Mă că

Eu sunt (Luca 24, 39)! Gustă

113 Simeon Noul Teolog, 225 de capitole teologice şi practice, gnostice şi

teologice, în voi. Imne, epistole şi capitole, Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu,

2001, p. 412 (cap. 62 - 63).

207

şi vezi că fiinţa cea întunecată şi prefăcută în înger al luminii

nălucit nu are nici nu produce în tine dulceaţă, bucurie, libertatea,

linişte, simţire duhovnicească şi luminare a sufletului şi nici nu

va lucra în tine în timpul în care Mă vezi şi în care întreţin în tine

toate acestea“.

(Cuvânt despre morală, 15, P.G.B., seria Filocalie,

vol. 19C, p. 289-291)134

Adevărate sunt numai viziunile - şi nu ar trebui să ie

numim visuri, ci vedenii - acelora a căror minte, prin coborârea

Sfântului Duh, a devenit simplă şi eliberată de orice ispită şi

lucrare a patimilor, celor care se ocupă în totalitate cu cele

dumnezeieşti şi meditează la răsplătirile viitoare şi înapoierea

talanţilor, celor a căror viaţă este lipsită de griji, adică

neîmprăştiată, liniştită, curată, plină de milă, înţelepciune,

cunoaştere cerească şi roade ale faptelor bune cultivate de

Dumnezeu; visurile oamenilor ce nu se găsesc în această situaţie

sunt mincinoase, tulburi şi pe deplin înşelătoare,

{Teme teologice şi practice, P.G.B., voi. 19A, p.

515)135

Simeon Noui Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri /, Ed.

Deists, Sibiu, 2001, p. 385 - 386 (Discursul 15).

135 Idem, Scrieri III, p. 413 (cap. 64).

208

însuşirile celei dintâi rugăciuni sunt următoarele: când

cineva se roagă şi ridică spre cer mâinile şi ochii şi cugetul iar

mintea lui alcătuieşte înţelegeri dumnezeieşti şi înfăţişări cereşti,

legiuni de îngeri şi aşezăminte de sfinţi şi, în general, cele ce a

auzit din Scripturi, adunând acestea în vremea rugăciunii şi

mişcându~şi sufletul spre un dor dumnezeiesc, privind statornic

către cer şi uneori vărsând şi lacrimi din ochi, în felul acesta

inima i se mândreşte încet-încet şi i se pare că ceea ce i se

întâmplă provine din harul divin spre mângâierea lui şi ar dori să

se afle pururea în această lucrare. Toate acestea sunt semne ale

amăgirii, căci binele nu este bine, dacă nu se face într -un mod

bun, Aşadar, dacă un asemenea om se va retrage în linişte

deplină, este cu neputinţă să nu înnebunească; şi dacă se întâmplă

să nu păţească aşa ceva, este însă cu neputinţă să dobândească

virtuţile sau să ajungă la eliberarea de patimi, în acest fel au fost

amăgiţi şi aceia care văd lumină în mod sensibil şi simt unele

miresme cu nările lor şi aud voci şi alte lucruri asemănătoare. Şi

unii dintre aceştia au fost demonizaţi şi umblă ieşiţi din minţi din

loc în loc şi dintr-o ţară în alta. Alţii iarăşi nu l-au priceput pe cel

ce se preface în înger al luminii şi au fost amăgiţi primindu-l şi

au rămas de-acum neîndreptaţi până la sfârşit, fară să primească

vreo povaţă de la oameni. Alţii dintre ei au fost îndemnaţi de

Diavol care i-a înşelat şi s~au sinucis - unii aruncându-se de pe

stânci, iar alţii spânzurându-se. Şi cine poate să povestească toate

felurile diferite ale înşelăciunii Diavolului? Din cele ce am spus,

orice om cuminte poate să înţeleagă care este câştigul celui dintâi

fel de rugăciune. Şi dacă se întâmplă ca cineva să nu păţească

cele ce am spus, deoarece se găseşte împreună cu alţii (căci asta o

209

păţesc pustnicii care trăiesc singuri), va petrece însă toată viaţa

iară să sporească.

{Despre cele trei feluri de rugăciuni, Filocalia,

voi. 5, p. 301)

210

SFÂNTUL NICHITA STITHATUL136

Sfântul Nichita Stithatul (1005 - W90) a fost monah şi stareţ al

Mănăstirii Studion din Constantinopol şi scriitor al ,, Vieţii Sfântului Simeon

Noul Teolog“. Fiind ucenic al Sfântului Simeon, a primit de la acesta

sarcina de a-i edita scrierile. Sfântul Nichita a fost teolog ortodox şi iubitor

de învăţătură şi a combinat cunoştinţele teoretice cu virtuţile duhovniceşti.

Ne arată aici cât de ample şi întortocheate sunt visurile şi ne vorbeşte despre

provenienţa lor naturală şi supranaturală.

C

el ce se nevoieşte trebuie să-şi cunoască

mişcările şi preocupările sufletului, chiar şi în

visurile lui, şi să aibă grijă de starea lui. Căci, după

preocuparea omului dinlăuntru şi după grijile lui sunt şi

mişcările trupului şi nălucirile minţii. Dacă cineva are

sufletul iubitor de cele materiale şi de plăceri, îşi închipuie

câştiguri de lucruri şi de bani sau chipuri de femei şi

împreunări pătimaşe, din care vin îmbrăcămintea pătată şi

întînăciunea trupului. Iar dacă are sufletul lacom şi iubitor

de argint, vede totdeauna aur şi pe acesta îl doreşte, se

lăcomeşte după dobânzi şi le aşază în vistierii şi e osândit

ca un om fară milă. Dacă are un suflet înclinat spre mânie

şi duşmănie, este urmărit de visuri, de fiare şi de şerpi

veninoşi şi e cuprins de temeri şi de spaime. Iar dacă îşi

i36 Câteva date despre Nichita Stithatul în Filocalia, voi. VI, I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1977, p. 205 -210.

211

are sufletul îngâmfat de slavă deşartă, îşi închipuie laude şi priviri

din partea mulţimii, scaune de stăpânie şi de conducere şi le

socoteşte, chiar când e treaz, pe cele ce încă nu le are, ca şi când

le are sau le va avea cu siguranţă.

212

Dacă e cu sufletul plin de mândrie şi de trufie, se vede pe sine

purtat în trăsuri strălucitoare şi uneori zburând în văzduh şi pe

toţi îi vede tremurând de măreţia puterii lui. La fel şi omul iubitor

de Dumnezeu, fiind sârguincios întru lucrarea virtuţii şi drept în

nevoinţele pentru evlavie şi cu sufletul curat de pofta celor

materiale, vede în visuri sfârşiturile lucrurilor viitoare şi

descoperiri de vedenii înfricoşătoare. Rugându-se pururea, el se

ţine în stare de umilinţă şi de pace cu sufletul şi cu trupul şi când

se trezeşte, vede pe obrajii săi lacr imi, iar pe buzele lui are

cuvinte către Dumnezeu.

(.Filocalia, voi. 4, p. 95 - 96)137

Dintre cele ce ni se nălucesc în somn, unele sunt simple

visuri, altele vedenii, iar altele descoperiri. Visurile sunt toate

cele care nu rămân neschimbate în închipuirea minţii, ci se

amestecă, se alungă şi se schimbă des dintr-unul într-altul. Din

ele nu vine nici un folos pentru cei ce şi le nălucesc şi după

trezire, se destramă. Pe acestea trebuie să le dispreţuiască cei ce

se nevoiesc. Vederile sunt cele care rămân neschimbate şi nu se

prefac dintr-una într-alta, ci rămân întipărite în minte şi neuitate

timp îndelungat; de asemenea, cele care arată sfârşituri ale

lucrurilor viitoare şi aduc sufletului folos prin umilinţă şi din

vedenii înfricoşătoare, făcând pe cel ce Ie are să -şi adune mintea

şi să tremure de vederea înfricoşătoare şi neschimbată a celor ce i

se arată. La acestea trebuie să fie cu luare-aminte cei ce se

nevoiesc. Iar descoperirile

137 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre

fire şi despre cunoştinţă, în Filocalia, vol. VI, ed. cit., p. 281 - 282 (cap.

60).

213

sunt vederile sufletului curat şi luminat, în afară de toată

simţirea, care cuprind lucruri şi înţelesuri dumnezeieşti minunate,

desluşirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu şi dezlegarea

unor mari întrebări ce ni se pun, precum şi schimbarea obştească

a unor lucruri lumeşti şi omeneşti.

(.Filocalia, voi. 4, p. 96)i38

Dintre cele mai sus pomenite, cele dintâi sunt ale

oamenilor iubitori de cele materiale şi de trup, al căror dumnezeu

e pântecele şi săturarea fară măsură, a căror întunecime de minte

vine dintr-o viaţă iară de grijă şi tocită de patimi şi' cărora

diavolii le stârnesc năluciri în somn, bătându-şi joc de ei. Cele de

al doilea sunt ale celor sârguincioşi şi curăţiţi în simţurile

sufletului, care prin cele ce li se arată sunt dăruiţi cu înţelegerea

lucrurilor dumnezeieşti şi cu sporirea în virtute. Iar descoperirile

sunt ale celor desăvârşiţi, care stau sub lucrarea Duhului

dumnezeiesc şi sunt uniţi cu Dumnezeu datorită sufletului lor

ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu.

(.Filocalia, vo). 4, p. 96 - 97)139

Nu toţi au vederi adevărate în somn, nici nu se întipăresc

acestea în mintea tuturor, ci numai aceia care sunt curaţi cu

mintea şi limpeziţi în simţurile sufletului şi care aleargă spre

contemplarea naturală; numai aceia care nu au nici o preocupare

de lucrurile vieţii şi nici o grijă

î38 Idem, p. 282 (cap. 61). i39 Idem, p. 282 - 283 (cap. 62).

214

pentru viaţa de aici; aceia ale căror îndelungate flămânziri i~au

dus la înfrânarea cuprinzătoare şi ale căror sudori şi osteneli

după Dumnezeu au aflat, în locul cel sfânt al lui Dumnezeu,

cunoştinţa lucrurilor şi odihna înţelepciunii celei mai înalte;

aceia a căror viaţă îngerească e ascunsă la Dumnezeu şi a căror

înaintare s~a suit de la sfânta linişte la treapta proorocilor

Bisericii lui Dumnezeu. Despre acestea a vorbit Dumnezeu şi lui

Moise: „De va fi prooroc între voi, Mă voi arăta lui în somn şi în vedere

voi grăi către el" (Numeri 12, 6). Iar către Ioil: „Dar după aceea,

vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi,

bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea " (loil 3,

1).


140 Idem, p. 283 (cap. 63).

215

CINCI ÎNCERCĂRI DE AMĂGIRE

Sfântul Grigorie Palama141 a scris despre viaţa

Cuviosului Petru Atonitul142, „primul locuitor al Athonului,f, care a îndurat

diferite feluri de război de la Diavol şi la urmă s-a dovedit învingător. In

această întâmplare, Diavolul cu chip de înger Încearcă să4 înşele pe

Cuviosul Petru. Al doilea caz de încercare nereuşită de amăgire are legătură

cu Sfântul Pahomie cel Mare143. Al treilea provine din viaţa Sfântului

Nifon144, episcopul Constanţianei, regiune a Egiptului în acele vremuri, care

a trăit în secolul al IV-lea şi a fost contemporan şi cunoscut al lui Atanasie

cel Mare145. Cazurile al patrulea şi al cincilea de încercare de amăgire

provin din paginile eroice ale „Istoriei laus tace ".

1. Sfântul Petru Atonitul şi îngerul întunericului

într-adevăr, Morfeu cel cu multe chipuri, hidra cea cu

multe capete, uneltitorul uimitor al amăgirilor, dezamăgit de

celelalte feluri de atac şi văzând purtarea cea virtuoasă, precum şi

starea echilibrată, cuminte şi educată a Cuviosului Petru Atonitul,

a sperat că în felul acesta va putea prăda comoara bine-păzită a

acestuia. Cel îndepărtat de la lumină din pricina mândriei şi

întors în mod ticălos

M! Sfântul Grigorie Paîama (1296 ~ 1359) a fost monah în Muntele Athos

şi apoi arhiepiscop ai Tesaionicului. Autor a mai multor lucrări care au

dat o nouă dimensiune isihasmului, Sfântul Grigorie este prăznuit la 14

noiembrie; de asemenea, i s-a închinat şi duminica a doua a Postului

Mare. 142 Prăznuit la 12 iunie. 143 Prăznuit la 15 mai (f 347), întemeietorul monahismului de formă

chinovială. 144 Prăznuit la 23 decembrie. 145 Vezi p. 32, nota 21.

216

către întuneric, dorind să-i facă pe Petru asemenea iui, s-a

prefăcut în înger al luminii şi a venit la sfânt încercând cu lumina

iui mincinoasă să stingă făclia cea cu adevărat aprinsă din

Lumina cea adevărată şi dintru început. Aşadar, după ce a venit, a

evitat discuţia faţă către faţă, a rămas afară din peşteră şi vorbea

prin gaura ce ţinea îoc de fereastră, punându-şi tot curajul în

frumuseţea cuvintelor. De acolo deci, salutându-i pe sfânt, i-a

glăsuit: „Fii viteaz şi puternic, Petru“. Şi când sfântul, după ce s -

a gândit, l-a întrebat cine este şi de unde vine cel ce vorbea, acela

i-a răspuns: „Sunt căpetenia slavei Domnului şi vin să te anunţ de

răsplata care este păstrată în ceruri pentru lucrările tale de până

acum şi totodată să te învăţ ce trebuie să faci de acum înainte.

Află deci că, deoarece i-ai întrecut pe toţi cei dinaintea ta

prin asceză şi răbdare, este drept să câştigi acum cele mai mari

răsplăţi. Desigur că ïlie a postit, dar numai 40 de zile, tu însă ai

şapte ani de când nu ai gustat mâncare omenească. Danii! s-a

văzut într-un mod minunat cu fiarele sălbatice, dar cu puţine şi

pentru puţin timp, pe când tu te întâlneşti cu multe şi timp

îndelungat. Răbdarea lui Iov a fost, într-adevăr, nemaipomenită,

dar nenorocirea iui a venit fară s-o dorească; tu însă, rămânând

prin propria ta voinţă atâta timp în locuri pustii, nu te -ai

descurajat, cu toate că ai fost încercat cu tot felul de ispite. Un

singur lucru ţi-a mai rămas până acum: să te duci între oameni

pentru a-i face mai buni şi, înălţându-i de la pământ, să-i faci

cetăţeni ai cerului având ca exemplu pe Cel ce m-a trimis acum şi

pe mine aici, pe Hristos Care, după rămânerea şi războirea lui pe

munte a revenit în comunitatea oamenilor şi a dat legea

mântuitoare. Iar dacă bănuieşti că am venit la tine fară voia

divină, eu îţi voi înfăţişă o dovadă clară că am fost trimis de

Dumnezeu. Aşadar, David, tâlcuitorul minunăţiilor lui

Dumnezeu,

217

zice către el însuşi: „Tu ai secat râurile hanului“ (Ps. 73, 16), adică

râurile veşnice care nu apar în timp, precum cele obişnuite.

Iarăşi, în altă parte a Psalmilor, spune: „ Prefăcut-a râurile în pământ

pustiu, izvoarele de apă în pământ însetat... din pricina celor ce locuiesc pe

el“ (Ps. 106, 33-34 ). Iată că şi la tine, pentru că Dumnezeu nu

vrea să mai locuieşti aici, a fost secat cu puterea mea râul ce

curgea în apropiere, prin porunca Lui.

Râul acesta fusese oprit mai înainte de către cel bogat în

înşelătorii împreună cu un alt duh viclean. însă, chiar dacă

filozoful răutăţii a devenit fară să vrea slujitor al virtuţii şi a

vorbit foarte credibil, amestecând multă miere cu otravă, ca să

mă exprim aşa, a vrut să demonstreze că spune adevărul prin râul

care părea că a dispărut. Dar, Diavolul nu l-a putut păcăli pe sfânt

şi ştia deja cu cine vorbea. Precum nu te poate păcăli nici arama

atunci când topeşti în jurul ei aur strălucitor şi apoi o pui la

încercare. Pentru că Sfântul Petru avea sufletul drept socotitor şi

curăţit de orice patimă. îndată ce a priceput drama, l-a izgonit

departe cu vorbe scumpe pe înşelător, zicând: „Eu nu sunt

vrednic de vederi îngereşti. Cum să fiu eu, care chiar şi pe

oameni i-am evitat şi îi voi evita până la sfârşit, întrucât m-am

considerat nevrednic de întâlnirea cu ei, pentru că sunt mai

meschin decât aceştia şi, ca să folosesc cuvântul profetului, sunt

neom.

Atunci, acela [diavolul prefăcut în înger], având după cum

spune Apostolul un păcat deosebit, că nu putea să suporte deloc

dreapta-socoteală a sfântului, s-a preschimbat cât de repede a

putut şi a fugit. De atunci, cu dreptate sfanţul a petrecut viaţa

neispitit.

(Sfântul Grigorie Pal ama, Despre viaţa Cuviosului Petru

Atonitul, P.G.B., voi. 8, p. 317 - 321)

218

2. Sfântul Pahomie şi HrLstosul închipuit

Ι

Λ ntr~o zi, când se liniştise de vizitele pe care i ie

făceau străinii şi fraţii, a apărut Diavolul şi, după

ce s-a aşezat în faţa lui, a zis: „Pace ţie, Pahomie, sunt

Hristos şi am venit la tine, prietenul Meu“.

Acesta însă, cu deosebirea Duhului Sfânt, scăpând de

arătările celui viclean, îşi vorbea în gând zicând: „Apariţia

sfinţeniei lui Hristos e plină de bucurie, eliberată de orice frică,

în care imediat se pierd toate gândirile omeneşti în faţa celui

apărut. însă, eu acum sunt plin de tulburare şi mă gândesc“.

îndată deci s-a ridicat şi luând curaj din credinţa în Hristos, a

întins mâna ca să-l prindă şi sufiând, a zis: „Pleacă de la mine,

Diavole, blestemat eşti tu şi vedenia ta şi meşteşugul uneltirilor

tale“. Şi după ce s-a făcut ca praful, locuinţa s-a umplut de

împuţiciune şi a creat tulburare (şi înfricoşare) chiar şi în aer,

strigând către sfânt cu voce puternică: „Te-aş fi câştigat acum

aruncându-te jos, la picioarele mele; dar puterea lui Hristos este

mare şi de aceea mă zădărniceşte în fiecare zi, dar nu voi înceta

să mă lupt; pentru că trebuie să-mi săvârşesc lucrarea“.

Şi Pahomie luând putere sufletească, a slăvit pe Domnul

pentru darurile nemaipomenite pe care i le-a făcut.

(Trăirea deosebită a Sfântului Părinte al nostru Pahomie, pentru

text B.P.G.S.B., voi. 40, p. 274 - 275)146

!46 în Viaţa Fericitului Pahomie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, nu se

găseşte această întâmplare.

219

3. Sfântul Nifon şi îngerul mincinos

C

uviosul Nifon, episcopul de mai târziu aî

Constanţi anei, a fost încercat şi de demonul

slavei deşarte. A venit şi i-a şoptit:

- Acum eşti mare şi puternic! Cine altul a mai reuşit

virtuţile tale? Cine este asemenea ţie pe tot pământul? Eşti cu

adevărat fericit, pentru că ai învins pe Diavol! Eşti cea mai mare

personalitate a epocii. Savantul lumii!

Sfântul atunci şi-a zis:

- Ai grijă, Nifon, să nu-ţi fure mintea înşelătorul acesta.

Eşti un om ca oricare altul. Din lutul din care au fost plăsmuiţi

toţi eşti creat şi tu. „ Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce '* (Iov

10, 9). Gândeşte-te că eşti păcătos şi vei fi judecat. Trezeşte-te,

nerodule! Nu uita niciodată păcatele tale.

Odată, Diavolul mizerabil i s-a înfăţişat în chip de înger şi

a vrut să-l înşele spunându-i:

- De aici înainte vei începe să faci minuni! Numele tău va

deveni slăvit între oameni. Pentru că, într-adevăr, i-ai plăcut lui

Dumnezeu. Iţi trimite, desigur, prin mine acest mare har al facerii

de minuni.

Robul lui Dumnezeu a înţeles cursa diavolească. A aruncat

o privire ironică asupra Diavolului şi i-a zis:

- Stai deci să fac o minune în faţa ta! S-a uitat împrejur, a

văzut o piatră şi i-a zis:

- îţi poruncesc, piatră, cu harul pe care mi 1-a adus acesta,

să pleci din locul tău şi să mergi în altă parte!

Piatra a rămas în locul ei. Nu s-a mişcat deloc. Atunci,

sfântul a zâmbit şi a spus:

- Mândreşte-te, vicleanule şi netrebnicule, cu harul tău!

Nici o piatră nu a putut mişca.

220

Diavolul a dispărut ruşinat.

(.Haruri şi purtători de har, vol. l , p . 2 0 0 - 2 0 1 ; d e

asemenea, „ Un episcop ascetp. 49 - 5Ö)147

4. Invitaţia înşelătoare a Satanei

A

m cunoscut un om în pustie, care timp de zece

ani nu a gustat vreo mâncare pământească, ci,

din trei în trei zile, un înger îi aducea hrană cerească şi i-o

dădea în gură şi asta era pentru eî mâncarea şi băutura. Şi

am aflat despre omul acesta că au apărut diavolii la el cu

năluciri, aducând oştiri de îngeri şi trăsuri de foc şi

mulţimi de însoţitori şi cineva asemănător unui împărat

care pleacă şi i-a spus:

- Le-ai împlinit pe toate, omule! închină-mi-te şi te voi face

să urci la ceruri ca Ilie.

Şi zicea monahul în el:

„în fiecare zi mă închin împăratului meu Mântuitor şi dacă ar

fi El, Acesta nu ar fi cerut asta de la mine“.

îndată ce a spus aceste cuvinte în mintea lui: „Eu îl am pe

împăratul meu, pe Dumnezeu, Căruia mă închin mereu; tu nu eşti

împăratul meu“, imediat Diavolul a dispărut.

(Istoria lausiacă, 46, povestiri ale lui avva loan despre cei căzuţi

şi pocăiţi, F.G.B., seria Filocalie, voi. 6, p. 265)148

147 Sfântul Ierarh Nifon al Comtanţianei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p.

54-55. 148 întâmplarea aceasta nu se regăseşte în versiunea românească a Istoriei

lausiace.

221

5. Prefacerea Satanei în preot

E

xistă, se spune, în această pustie un frate al

nostru pe nume loan, de altă vârstă, desigur,

dar care a întrecut în virtute pe toţi monahii contemporani,

care nu poate fi găsit deloc uşor, pentru că se mută mereu

dintr-un loc al deşertului în altul Acesta, la început, a

petrecut trei ani sub o stâncă, făcând rugăciune, fară să se

aşeze deloc, nici să doarmă, ci precum stătea îl prindea

puţin somnul; şi doar duminica lua Sfânta împărtăşanie pe

care i-o aducea preotul şi nu mânca nimic altceva.

într-o zi deci, Satana s-a prefăcut în preot şi s-a dus Ia el

mai devreme· spunându-i că vrea să-ί împărtăşească. Pricepându-

1 însă, fericitul loan i-a zis:

- Tată al înşelăciunilor şi al intrigilor, vrăjmaş al

tuturor virtuţilor, nu încetezi să înşeli sufletele creştinilor, ci

îndrăzneşti să pătrunzi chiar şi în aceste Taine Sfinte?

Acela i-a răspuns:

- Incă puţin şi te-aş fi câştigat înşelându-te. Aşa

am înşelat şi pe un frate de-aî tău şi după ce a fost cuprins de

nebunie, l-am turbat. Şi pentru că în continuare s-au rugat pentru

el mulţi drepţi, abia cu mare greutate au reuşit să-l readucă în

minţile lui.

Şi după ce a spus acestea, Diavolul a dispărut.

(în aceeaşi lucrare, p. 321 - 323, 61, despre avva loan)149

1

4

9

I

d

e

m

JC£L bk\

SFANŢUL GRIGORIE SINAITUL 150

Sfântul Grigorie Sinaitul (1255 ~ 1347) este cunoscut ca învăţător

prin excelenţă al metodei isihaste, al trezviei şi al rugăciunii minţii, pe care

le-a predat în Sfântul Munte şi în afara Sfântului Munte, la mănăstirile pe

care le-a întemeiat. Dar chiar şi astăzi îndrumă cu scrierile sale, cu care

învaţă despre virtuţi şi patimi, iniţiază felul practic al rugăciunii minţii şi

lămureşte care sunt semnele amăgirii şi care ale harului. De aceea lucrarea

aceasta a lui, după părerea Sfântului Nicodim Aghioritul, este „foarte de

folos, mai mult decât oricare alta şi pentru cei începători, şi pentru cei de

mijloc, şi pentru cei desăvârşiţi La tema amăgirii face o analiză adâncă

despre cauzele şi caracteristicile ei. Impresionantă este menţionarea lui

despre amăgiţii care sunt stăpâniţi de senzualitate trupească, însă susţin că

văd sfinţi şi că discută împreună cu ei şi spun profeţii mincinoase şi merg des

la biserici şi la locuri de închinăciune. Câtă asemănare cu unele întâmplări

din vremurile noastre! Să îl ascultăm.

j nsemnează-ţi că înainte de gânduri sunt pricinile JL şi

înainte de năluciri sunt gândurile, înainte de patimi sunt

nălucirile, iar înainte de diavoli sunt patimile. Ca un lanţ şi ca o

orânduială vicleană a duhurilor neorânduielii, una atârnă de

cealaltă. Dar nici una nu lucrează prin sine, ci e pusă în lucrare de

diavoli. Nici

150 Sfanţul Grigorie Sinaitul este prăznuit de Biserică ia 6 aprilie. Este

autor a mai multor scrieri ftiocalice.

223

nălucirea nu-şi face chipuri, nici patima nu lucrează fară putere

diavolească ascunsă. Căci, deşi Satana a căzut din ceruri zdrobit,

ei poate şi mai mult împotriva noastră, prin nepăsarea noastră,

îngâmfându-se din pricina noastră.

224

Diavolii dau formă minţii noastre, mai bine-zis ne

formează după chipul lor şi ne momesc prin deprinderea patimii,

care stăpâneşte şi lucrează în sufletul nostru. Căci ei au

deprinderea patimilor, ca o cauză a formării de idoli în mintea

noastră. Deci, ei ne fac puterea de închipuire să lucreze în mod

felurit şi în multe forme, fie în vreme de veghe, fie în somn. Căci

ei înşişi se îmbracă şi se preschimbă în felurite chipuri: diavolii

poftei se

preschimbă uneori în porci, alteori în măgari, alteori în armăsari

întărâtaţi şi înfierbântaţi; cei ai mâniei, uneori în păgâni, alteori

în lei; cei ai lăcomiei, uneori în lupi, alteori în leoparzi; cei ai

vicleniei, uneori în şerpi, alteori în năpârci, iar alteori în vulpi;

cei ai îndrăznelii în câini; cei ai trândăviei în motani; cei ai

curviei se mai prefac uneori în şerpi, alteori în corbi şi gaiţe.

Diavolii patimilor trupeşti se prefac în păsări, mai ales cei din

văzduh. închipuirea are trei cauze prin care schimbă chipurile

duhurilor, după cele trei părţi ale sufletului. De aceea şi nălucirile

sunt de trei feluri: de păsări, de fiare şi de dobitoace, după

puterea poftitoare, mânietoare şi cugetătoare a sufletului. Cele

trei căpetenii ale patimilor se înarmează pururea împotriva

acestor trei puteri sufleteşti. Şi după patima care dă chip

sufletului se apropie de noi şi iau un chip înrudit.

Diavolii plăcerii se apropie adeseori sub formă de foc şi

cărbuni aprinşi. Căci duhurile iubitoare de plăcere aprind partea

poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetătoare o întunecă zăpăcind -

o. Fiindcă plăcerea patimilor e pricină de ardere, de zăpăceală şi

de întuneric.

Noaptea patimilor este întunericul neştiinţei. Sau, altfel

spus, noaptea este împărăţia în care se nasc patimile, în ea

împărăţeşte stăpânul întunericului şi umblă duhurile care iau chip

de fiare ale codrului, de păsări ale cerului şi de târâtoare ale

pământului, căutând cu urlete să ne înşface. şi să ne mănânce.

225

în vremea lucrării patimilor, unele gânduri merg înainte,

altele urmează. Gândurile premerg nălucirilor, iar patimile le

urmează. Patimile premerg diavolilor, iar aceştia le urmează lor.

(Filocalia, voi. 4, p. 186 - 187)151

E nevoie să vorbim acum, după putere, şi despre amăgire,

care este multora o cursă foarte vicleană şi născocitoare, greu de

cunoscut şi de pătruns. Amăgirea deci se arată sau mai bine -zis

vine asupra omului în două feluri: prin nălucire şi prin luare în

stăpânire, deşi aceste două forme au o singură cauză: mândria.

Cea dintâi este începutul celei de â doua, iar cea de a doua este

începutul celei de a treia, prin ieşirea din minţi. Căci începutul

vederii prin nălucire este părerea de sine, care face să fie

închipuit Dumnezeu ca o anumită formă. Din aceasta urmează

amăgirea prin nălucire spre înşelare; iar din aceasta se naşte hula.

Deodată cu aceasta, amăgirea prin nălucire naşte frica de arătări

ciudate în vreme de veghe şi în somn, pe care unii o numesc

spaimă şi tremurare a sufletelor. Deci, mândriei îi urmează

amăgirea; amăgirii hulirea; hulirii frica; fricii tremurarea, iar

tremurării ieşirea din minţi.

Acesta este primul fel al amăgirii prin nălucire. Iar al

doilea, cel prin lucrare, este acesta: îşi are începutul în iubirea de

plăceri, născută prin pofta aşa-zis firească. Din plăcere se naşte

desfrânarea necurăţiilor negrăite. Iar aceasta, aprinzând toată

firea şi tulburând cugetarea prin

,5i Filocalia, vol. VII, Ed. Ï.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 111 - 113

(cap. 70 ~ 74),

226

împreunarea cu chipurile dorite, scoate mintea din sine, tăcând -o

prin beţia lucrării arzătoare să aiureze şi să facă proorociri

mincinoase, susţinând că s-a împărtăşit de vederile unor sfinţi şi

de cuvintele acelora, ca şi când acestea s-ar descoperi printr-o

minte care e beată până la saturare de patimă şi şi-a schimbat

felul de a fi îndrăcindu-se. Pe unii ca aceştia, ducându-i de nas

cei din lume prin înşelăciunea amăgirii, îi numesc „suflete“. Ei

stau pe lângă mormintele unor sfmţi şi se socotesc insuflaţi şi

mişcaţi de ei şi siliţi să vestească oamenilor cele primite de la ei.

Dar trebuie să-i numim mai degrabă îndrăciţi şi rătăciţi şi robiţi

amăgirii, şi nu prooroci şi prevestitori ai celor prezente şi

viitoare. Căci însuşi diavolul desfrânării, întunecând cugetarea

lor prin văpaia voluptăţii, îi scoate din minţi, nălucindu -le pe

anumiţi sfinţi şi convorbiri cu ei şi arătându-le vedenii. Uneori,

înşişi diavolii li se arată, ca să-i tulbure şi să-i înfricoşeze. Căci

Satana, legându-i în jugul lui Vel iar, se grăbeşte să-i împingă

spre aiureală, ca să-i aibă ca sclavi ai lui până la moarte şi să-i

trimită la osândă veşnică.

(p. 208 - 209)152

Trebuie să ştim că amăgirea are trei cauze generale prin care

vine asupra oamenilor: mândria, pizma diavolilor şi îndăguinţa

povăţuitoare a lui Dumnezeu. Cauza mândriei este uşurătatea,

cauza pizmei, sporirea, iar a îngăduinţei povăţuitoare, vieţuirea

păcătoasă. Amăgirea din pizmă şi din trufie îşi află grabnică

tămăduire, mai ales când omul se smereşte. Dar lăsarea pe mâna

Satanei spre

l?2 Idem, p. î 5 î — 153 (cap, 131),

227

pedeapsă povăţuitoare din pricina păcatului, adeseori o îngăduie

Dumnezeu până la moarte, pentru iertarea sufletului. Uneori,

Dumnezeu îi lasă să fie chinuiţi chiar şi pe cei fară vină, spre

mântuirea lor. Dar trebuie ştiut că şi însuşi demonul trufiei face

preziceri celor care nu sunt cu luare-aminte la inima lor.

(p. 209)153

Despre felul cum poate fi găsită lucrarea Duhului

Lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip

tainic prin Botez, o putem afla în două feluri. întâi, cum zice

Sfântul Marcu, darul se descoperă, vorbind în general, prin

lucrarea poruncilor, cu multă osteneală şi cu vremea. Cu cât

lucrăm mai mult poruncile, cu atât darul îşi face mai luminoase

razele sale în noi. Apoi se arată prin chemarea neîncetată şi cu

conştiinţă a Domnului lisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu,

trăind în ascultare. Prin vieţuirea cea dintâi se arată mai cu

întârziere, prin cea de-a doua, mai curând. La fel cum află cineva

aurul dacă-1 caută săpând pământul cu osteneală şi cu stăruinţă.

Dacă voim deci să aflăm şi să cunoaştem adevărul fară amăgire,

să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fară chip şi

fară formă şi să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă şi

nici un chip socotite ale sfinţilor, nici să privim lumini. Căci

amăgirea obişnuieşte mai ales la început să înşele mintea celor

fară experienţă cu asemenea năluciri mincinoase. Ci să ne

sârguim să avem în inimă numai lucrarea rugăciunii care

încălzeşte mintea şi o

m

I

d

e

m

,

înveleşte şi aprinde sufletul spre dragostea negrăită a lui

Dumnezeu şi a oamenilor.

(p. 216-217)154

Despre amăgire

Ia deci aminte cu de-amănuntul, iubitorule de Dumnezeu,

întru cunoştinţă: dacă în locul unde-ţi împlineşti lucrarea

duhovnicească vei vedea o lumină sau un foc, din afară sau

dinlăuntru, sau un chip aşa-zis al lui Hristos, sau al vreunui înger,

sau al altcuiva, să nu le primeşti, ca să nu suferi vreo vătămare.

Ca nu cumva dându-le atenţie, să laşi mintea să ţi se întipărească

în ea. Căci toate aceste chipuri se plăsmuiesc din afară, când nu

se cuvine, ca să amăgească sufletul. începutul adevărat al

rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile şi naşte în suflet

pace şi bucurie, asigurând inima printr-un dar şi printr-o

încredinţare lipsite de orice îndoială. Căci orice vine din suflet,

zic părinţii, fie din cele supuse simţurilor, fie din cele gândite cu

mintea, daca se îndoieşte inima în privinţa lui, să nu-1 primeşti,

fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de cel potrivnic. Iar

de vei vedea mintea atrasă de afară sau de sus, de vreo putere

nevăzută, să nu-i crezi, nici să o laşi să fie atrasă, ci vezi-ţi de

lucrarea ta. Cele ale lui Dumnezeu, zice Sfântul Isaac, vin de la

sine, fară să ştii tu vremea lor. Vrăjmaşul firesc dinlăuntrul

cingătoarei - din partea poftitoare a sufletului - se preface în cele

ale duhului precum voieşte, aducând prin nălucire unele în locul

altora şi în loc de căldură, aprinderea dezordonată, încât sufletul

se îngreunează de

154 Idem, p. 161 - 162 (cap. 3).

229

această amăgire; iar în loc de veselie, aduce o bucurie

dobitocească şi o dulceaţă vâscoasă, din care se nasc trufia

şi înfumurarea. Şi se sileşte prin aceasta să se ascundă celor fară

experienţă şi să-i facă să socotească amăgirea lor drept har

lucrător. însă vremea, experienţa şi simţirea îl descoperă celor ce

nu sunt cu totul necunoscători ai vicleniei lui. Căci gâtlejul, zice

Scriptura, deosebeşte mâncărurile (înţelepciunea lui Isus Sirah

36, 21), adică gustarea duhovnicească le arată fară greutate pe

toate cum sunt.

(p. 225 - 226)î55

mIdem, p. 180-181 (cap. 10). 230

Despre amăgire şi alte multe lucruri

Aş vrea să ştii cu de-amănuntul şi despre amăgire, ca să te

păzeşti de ea, ca nu cumva, dus de neştiinţă, să te vatămi foarte

tare şi să-ţi pierzi sufletul. Deoarece voia liberă a omului înclină

cu uşurinţă spre cele contrare; şi mai ales a celor ce lucrează ca

de la ei. Căci diavolii obişnuiesc să fie aproape de ei şi

împrejurul celor începători şi al celor ce se povăţuiesc după

regula proprie. Ei le întind acestora curse de gânduri şi sapă gropi

pentru căderi şi plăsmuiesc năluciri pierzătoare. întrucât cetatea

lor e sub stăpânirea barbarilor şi nu trebuie să ne mirăm de s -a

rătăcit careva sau de şi-a ieşit din minţi sau de a primit sau

primeşte amăgirea sau vede şi spune, din lipsă de experienţă şi

din neştiinţă, lucruri străine de adevăr şi necuvenite. în felul

acesta a tulburat pe mulţi şi a pricinuit multă ocară şi batjocură

celor ce se liniştesc. Nu trebuie să ne mirăm dacă se rătăceşte

vreun începător, chiar după multă osteneală. Deoarece aceasta s -a

întâmplat multora, şi în vremea noastră, şi odinioară, dintre cei ce

L-au căutat pe Dumnezeu.

(p. 235)156

—

Pomenirea lui Dumnezeu sau rugăciunea cu mintea este

mai înaltă decât toate lucrările duhovniceşti. Ea este şi căpetenia

virtuţilor, fiind dragoste de Dumnezeu. Iar cel ce vrea să intre la

Dumnezeu cu neruşinare şi cu multă

156 Atem, p. 194- 195.

cutezanţă şi se sileşte să-L mărturisească în chip curat şi să-l

dobândească în sine, fară să se fi curăţit, e omorât cu uşurinţă de

diavoli, dacă li se va îngădui. Căci, căutând cu îndrăzneală şi cu

obrăznicie cele ce trec de starea lui, urmăreşte cu îngâmfare să

ajungă la ele înainte de vreme. Dar Domnul, privind adeseori cu

milostivire cât suntem de cutezători faţă de cele înalte, nu

îngăduie să fim ispitiţi, ci voieşte ca fiecare, recunoscându-şi

mândria sa, să se întoarcă de la sine înainte de a se face de ocară

diavolilor şi de râs sau de plâns între oameni. îndeosebi se

milostiveşte Dumnezeu de cel ce caută acest minunat lucru cu

îndelungă răbdare, cu smerenie şi mai ales cu supunere şi

întrebându-i pe cei încercaţi, ca nu cumva să culeagă, fară să

bage de seamă, în loc de grâu, spini şi să afle în loc de dulceaţă,

amărăciune şi în loc de mântuire, pierzanie. Căci numai cei

puternici şi desăvârşiţi pot să lupte totdeauna cu diavolii şi să

întindă împotriva lor neîncetat sabia Duhului, care este cuvântul

lui Dumnezeu. Iar cei neputincioşi şi începători să se folosească

de fugă, cu evlavie şi cu frică, ca de o întăritură şi să nu

primească războiul, îndrăznind înainte de vreme, căci numai aşa

scapă de moarte.

(p. 235 - 236)157

Aşadar, tu, dacă te linişteşti bine, aşteptând să fii cu

Dumnezeu, să nu primeşti niciodată orice ai vedea cu simţurile

sau cu mintea sau în afară sau înăuntru, fie chiar chipul lui

Hristos sau vreun înger aşa-zis sau al vreunui sfânt, sau să-ţi

năluceşti sau să întipăreşti vreo lumina în mintea ta. Pentru că şi

mintea însăşi are de la sine, prin

1

5

7

I

d

e

m

,

fire, puterea de a plăsmui năluciri şi poate plăsmui uşo r

închipuirile celor dorite în cei ce nu iau aminte cu de-amănuntul

la aceasta, aducându-şi vătămare ei înşişi. Chiar şi amintirea unor

lucruri bune sau rele obişnuieşte să se întipărească în simţirea

minţii şi să o facă să făurească năluciri, încât unul ca acesta

ajunge rob al nălucirilor, nu isihast. De aceea, ia aminte să nu te

încrezi în ceva încuviinţând degrabă, chiar dacă e ceva bun,

înainte de a întreba pe cei încercaţi, ca să nu te vatămi. Rămâi

mai bine îndoielnic faţă de acel lucru, păstrându-ţi totdeauna

mintea fară culoare, fară chip şi fară formă. întrucât de multe ori,

Dumnezeu ne trimite ceva de felul acesta spre cercetare şi pentru

a lua cunună, dar mulţi se vatămă. Pentru că Domnul nostru vrea

să încerce voinţa noastră liberă, să vadă în ce parte înclină. Cel ce

vede ceva cu înţelegerea sau cu simţirea, chiar de ar fî de la

Dumnezeu, dacă o primeşte fară să întrebe pe cei încercaţi, uşor

se amăgeşte sau se va amăgi ca unul naiv. (p. 236)

158

începătorul trebuie să ia aminte la lucrarea inimii, care nu

amăgeşte, iar toate celelalte să nu le primească până nu se va

linişti de patimi. Fiindcă Dumnezeu nu Se supără pe cel ce ia

aminte la sine cu de-amănuntul, de teama amăgirii, chiar dacă

acesta n~ar primi nici ceea ce trimite El, fără multă întrebare şi

cercetare; ci mai degrabă îl laudă ca pe un înţelept. Dar nu

trebuie să fie întrebaţi toţi, ci unul încercat şi povăţuîtor al altora,

cu viaţa luminată, care e sărac, dar îmbogăţeşte pe mulţi, după

Scriptură (II Cor. 6, 10). Căci mulţi neîncercaţi au vătămat

!5R Idem, p. 196.

233

pe mulţi lipsiţi de minte, a căror osândă o vor avea după moarte.

Fiindcă nu tuturor le este dat să povăţuîască şi pe alţii, ci numai

celor cărora li s-a dăruit puterea dumnezeiască de a deosebi, după

apostol, duhurile (1 Cor. 12, 10), puterea prin care să despartă

răul de bine, cu sabia cuvântului. Fiecare are cunoştinţa şi puterea

sa de deosebire fie de la sine, fie din experienţă, fie din

învăţătură, dar nu o au toţi pe cea a Duhului. De aceea a zis

înţeleptul Isus ai lui Sirah: „Mulţi să fie cei ce trăiesc în pace cu

tine, iar sfetnicii tăi să fie dintr-o mie unul " (înţelepciunea lui Isus

Sirah 6, 6). Şi nu puţină osteneală se cere pentru a afla un

povăţuitor care să nu greşească nici în lucruri, nici în cuvinte,

nici în cugetări. Iar semnul că nu greşeşte nu este altul decât să

aibă mărturia Scripturii în ceea ce face şi gândeşte şi să fie

cumpătat în ceea ce cugetă. Căci nu puţină nevoinţă se cere

pentru a ajunge cineva în mod vădit la adevăr şi a se curăţi de

toate cele potrivnice harului. întrucât şi Diavolul obişnuieşte să -şi

arate, mai ales în cei începători, amăgirea lui sub chipul

adevărului şi să dea îndemnurilor lui rele înfăţişarea unor sfaturi

duhovniceşti.

De aceea, cel ce se sileşte să ajungă Ia rugăciunea curată

trebuie să umble în linişte, cu multă frică, cu plâns şi cu

povăţuirea dobândită prin întrebarea celor încercaţi. Trebuie să

plângă pururea pentru păcatele sale, întristându-se şi temându-

se ca nu cumva să fie osândit şi să fie despărţit de Dumnezeu,

acum sau în veacul viitor. Când Diavolul vede pe cineva

petrecând în plâns, nu rămâne acolo, înfricoşându-se de smerenia

ce se naşte din plâns. Dar pe cel ce-şi închipuie că va ajunge la

cele înalte, purtat de un dor satanic şi nu adevărat, îl prinde cu

uşurinţă în mrejele sale, ca pe o slugă a sa. De aceea trebuie să ţii

plânsul ca o mare armă în rugăciune, ca să nu cazi din bucuria

rugăciunii în mândrie, ci alegându-ţi întristarea bucuroasă, să te

păzeşti nevătămat.

234

Rugăciunea neînşeiătoare, căldura împreunată cu

rugăciunea iui lisus, care a aruncat foc pe pământul inimii noastre

(Luca 12, 49), este căldura care arde patimile ca pe nişte scaieţi şi

sădeşte veselie şi pace în suflet. Ea nu vine nici din dreapta, nici

din stânga, nici de sus, ci răsare în inimă ca un izvor de apă din

Duhul de viaţă făcător. Doreşte şi tu să o afli şi să o dobândeşti şi

să o ai numai pe aceasta în inima ta, păzindu-ţi mintea fară

năluciri şi goală de înţelesuri şi de gânduri; şi nu te teme. Căci

cel ce a zis: „îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi“ (Matei 14, 2) este

şi cu noi, dacă-L căutăm, ca să ne sprijine totdeauna. Nu trebuie

să ne fie frică şi să suspinăm chemând pe Dumnezeu.

Iar dacă unii s-au rătăcit vătămându-se la minte, bagă de

seamă că au pătimit aceasta din ascultare de voia lor şi din

mândrie. Căci cel ce caută pe Dumnezeu cu supunere, cu

întrebare şi cu smerită cugetare nu se va vătăma niciodată, cu

harul lui Hristos Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I

Tim. 2, 4).

Şi dacă se întâmplă vreo ispită, ea vine pentru încercare şi

pentru cunună şi are după ea degrabă ajutorul lui Dumnezeu Care

a îngăduit-o pentru cauze pe care doar El le ştie. Pe cel ce

vieţuieşte drept şi umblă fară prihană şi leapădă plăcerea

omenească şi cugetarea semeaţă, chiar dacă toată mulţimea

diavolilor ar lucra împotriva lui nenumărate ispite, nu -1 vor

vătăma, cum spun părinţii. Iar cel ce umblă cu obrăznicie după

sfatul lui va suferi cu uşurinţă vătămare. De aceea, isihastul e

dator să ţină pururea calea împărătească. Fiindcă trecerea peste

măsură, în toate, e urmată cu uşurinţă de mândrie, din care se

naşte amăgirea. (p. 236 - 238)

159

159 Idem, p. 196 - 199.

235

Ce va face cineva când Diavolul se preface în înger de

lumină (II Cor. 11, 14) şi amăgeşte pe om?

într-un asemenea caz, îi trebuie omului multă putere de

deosebire, ca să cunoască diferenţa dintre bine şi rău. Deci, nu te

încrede repede şi cu uşurinţă în astfel de arătări, ci rămâi

îndoielnic şi ţine binele cu multă încercare, iar răul leapădă-1 (I

Tes. 5, 21-22). Eşti dator să încerci şi să deosebeşti şi apoi să

crezi. Trebuie să cunoşti că roadele harului sunt vădite şi chiar

dacă Diavolul se preface în înger, nu poate să aducă blândeţe,

îngăduinţă, smerenie, ură faţă de lume, nici nu face să înceteze

plăcerile şi patimile. Toate acestea sunt roadele harului. Iar

roadele diavolului sunt: înfumurarea, mândria cugetului, laşitatea

şi tot păcatul. Din roade poţi cunoaşte, aşadar, lumina ce

luminează în sufletul tău, dacă e a lui Dumnezeu sau a Satanei.

Salata este asemenea măcrişului la vedere şi oţetul asemenea

vinului, dar gâtlejul le cunoaşte din gustare şi deosebeşte pe

fiecare (înţelepciunea lui Isus Sirah 36, 21). Aşa şi sufletul, dacă

are puterea de a deosebi, cunoaşte din simţirea minţii darurile

Duhului Sfânt şi nălucirile Satanei. (p. 239)î60

xm idem, p. 200-201.

236

SFÂNTUL MAXIM CAVSOCALIVITUL161

Textul de mai jos despre semnele amăgirii şi ale harului

dumnezeiesc face parte din dialogul foarte iluminat purtat de Sfântul

Grigorie Sinaitul (acest mare dascăl al rugăciunii minţii) cu mult încercatul

Sfânt Maxim Cavsocaliviful (sec. XIII ~ XIV), în care se vorbeşte despre

rugăciunea minţii.

A

şadar, când harul acesta ai Sfântului Duh vine

ia cineva, nu îi arată pe cele obişnuite sau pe

cele simţite în lumea aceasta, ci pe aceiea pe care nu le -a

văzut şi nu şi le-a închipuit niciodată; şi atunci mintea

omului aceluia învaţă de la Duhul Sfânt taine înainte şi

ascunse, pe care, după dumnezeiescul Pavel, ochiul

omului nu poate să le vadă şi mintea nu le poate cugeta

neajutată.

Şi ca să înţelegi cum le vede mintea noastră, fii cu luare -

aminte la ce o să-ţi spun. Lumânarea, când este departe de foc, e

solidă şi o poţi apuca, însă când o bagi în foc, se topeşte şi acolo,

în flacără, arde şi se aprinde şi devine toată lumină şi aşa se

consumă toate în foc şi nu e cu putinţă să nu se topească şi să nu

devină ca apa. Astfel şi mintea omului, când este singură şi nu s -a

unit cu Dumnezeu, pricepe doar câte îi sta în putere, însă când se

apropie de focul dumnezeirii şi de Duhul Sfânt, atunci este

stăpânită pe de-a-ntregul de acea lumină dumnezeiească şi

f61 Sfanţul Maxim Cavsocalivilul (1270 - Î365) a fost mare sihastru în

Muntele Athos. Este prăznuit de Biserică la 13 ianuarie.

237

se face toată lumină şi acolo, în flacăra Sfântului Duh, se aprinde

şi se topeşte de înţelesurile dumnezeieşti; şi nu e posibil ca acolo,

înăuntrul dumnezeirii, să priceapă pe ale sale şi ceea ce vrea el“.

Atunci, Sfântul Grigorie îi zice: „Sunt şi unele, Cuvioase

Cavsocalivite, care să semene cu acestea, dar să fie amăgitoare?“.

Şi marele Maxim i-a 238

răspuns: „Altele sunt semnele amăgirii şi altele cele ale harului.

Duhul viclean al amăgirii, când se apropie de om, îi tulbură

mintea şi îl înfurie, îi face inima aspră şi o întunecă, îi provoacă

laşitate, teamă şi mândrie, îi sălbăticeşte ochii, îi înfricoşează

cugetul, îi produce îngrozire în tot corpul, îi arată prin nălucire în

ochi lumină roşie, nu curată şi strălucitoare, îl scoate din minţi şi

îl ispiteşte şi îl îndeamnă să spună cuvinte necuviincioase şi

blasfemiatoare. Şi cel care vede acest duh al amăgirii se mânie

des şi este plin de supărare şi nu cunoaşte deloc smerenia, nici

plânsul adevărat şi lacrimile, ci totdeauna se laudă cu binele făcut

şi este stăpânit de slavă deşartă. Şi fară înfrânare şi frică de

Dumnezeu, se află pururea în mijlocul păcatelor. Şi, în final, îşi

iese definitiv din minţi şi ajunge la pierzanie totală. Fie ca

Domnul, cu rugăciunile tale, să ne izbăvească de această amăgire.

Dar semnele harului sunt acestea: când harul

Sfântului Duh merge ia om, îi lustruieşte mintea şi o face să fie

cu luare-aminte şi smerită; îi sădeşte aducerea-aminte de moarte,

de păcate, de judecata viitoare şi de iadul cel veşnic şi îi face

sufletul cucernic, să plângă şi să se îndolieze; şi îi face ochii să

lumineze ca lumina zilei şi îi umple de lacrimi; şi cu cât se

apropie de om, cu atât îi deschide sufletul şi îl mângâie prin

mijlocirea Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi a

infinitei Sale iubiri de oameni. Şi provoacă în minte vederi înalte

şi adevărate: despre puterea neînţeleasă a lui Dumnezeu, cum

printr-un cuvânt le-a adus pe toate din nefiinţă la fiinţă, despre

puterea Lui infinită care le menţine şi le cârmuieşte pe toate

având pronia peste tot ce există, despre tăinuita Sfântă Treime şi

despre firea dumnezeiască cea necercetată ca largul mării etc. Şi

când mintea omului va fi smulsă de acea strălucire

239

dumnezeiască şi va lumina de lumina cunoştinţei dumnezeieşti,

inima lui va deveni liniştită şi blândă şi vor înflori roadele

Sfântului Duh: bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea,

compătimirea, dragostea, smerenia etc., şi sufletul lui va savura o

îmbrăţişare nespusă“. Auzind acestea, Sfântul Grigorie Sinaitul a

rămas uimit de cele ce i-a spus cuviosul Maxim şi de atunci nu îl

mai numea om, ci înger pământesc,

cFilocalia, voi. 4, p. 312 - 313)162

162 Acest text apare numai în Filocalia grecească. Vezi Filocalia, voi. VI!,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 88.

240

SFINŢII CALIST ŞI IGNATIE XANTHOPOL163

Sfinţii Cal ist şi Ignatie Xanthopol (sec. al XIV dea), uniţi în cuget şi

suflet şi sfinţi în vieţuire, au trăit în vremea isihasmului şi ne oferă şi ei

experienţa lor duhovnicească şi poveţele lor mântuitoare cu privire la

deosebirea lucrării dumnezeieşti şi diavoleşti. Sfântul Calist a fost şi patriarh

al Constantinopolului

Râvna fierbinte şi vederea dumnezeiească dinăuntrul nostru şi

lumina ipostatică a harului

A

şa va scăpa lesne cineva nu numai de lucrările

vicleanului, dar şi de cugetările pătimaşe şi

închipuirile necuviincioase, cum spune Scriptura:

„ Umblaţi în Duh şi să nu împliniţi pofta trupului“

(Galateni 5, 16). Mai mult, aceasta va ieşi definitiv din

orice cugetare şi orice închipuire, deoarece arde şi alungă

cu râvna lui fierbinte pentru virtute toate faptele viclene

care mai devreme lucrau prin simţuri sau prin minte în el,

împreună cu căpeteniile lor, diavolii. Precum spune

Sfântul Isaac: „Este înfricoşător pentru diavoli şi iubit de

Dumnezeu şi de îngerii Lui acela ce cu râvnă fierbinte

163 Sfântui Calist, numit Xanthpol, după cele două mănăstiri cu aceiaşi

nume din Sfanţul Munte şi din Constantinopol în care a vieţuit, a fost,

timp de şapte luni, patriarh al Constantînopollui (1397). Este prăznuit la

22 noiembrie. Ignatie a fost nevoitor împreună cu Sf. Calist Xanthopol.

smulge spinii pe care îi sădeşte în el vrăjmaşul. Pentru sporirea

lui, ar putea să i se vestească de aici dragostea lui Dumnezeu

pentru el şi să i se arate cu limpezime şi să locuiască în el lumina

ipostatică şi dumnezeiască a harului. Şi dacă vrei să ştii, se va

întoarce cu mare bucurie la nobleţea şi înfierea duhovnicească,

care s-a săvârşit în

242

noi prin harul Botezului“. Şi iarăşi spune Sfântul Isaac: „Acesta

este Ierusalimul şi împărăţia lui Dumnezeu ascunsă în noi (Luca

17, 21), după cuvântul Domnului, Această ţară este norul slavei

lui Dumnezeu, în care doar cei curaţi cu inima vor intra pentru a

vedea faţa Domnului nostru“ (Matei 5, 8). Numai să nu ceară el

însuşi arătarea lui Dumnezeu, pentru a nu primi pe Satana care în

realitate este întuneric, dar se preface că e lumină (II Cor. 11,

14).

(Filocalia, vol. III, p. 83 - 84)'64

Lucrare dumnezeiască şi lucrare diavolească

Când mintea vede lumină fară să o fi cerut, să nu o

primească, dar nici să nu o respingă, după cum spune Cuviosul

Marcu: „Există lucrarea harului, pe care cel mic duhovniceşte nu

o cunoaşte şi există şi lucrarea răutăţii (Diavolului), care se

aseamănă cu adevărul. Este bine să nu dăm importanţă acestora,

ca să nu cădem în amăgire, şi nici să nu le anatemizăm, ca nu

cumva să fie adevărate, ci să ne ferim de toate, cu nădejdea la

Dumnezeu, pentru că El cunoaşte folosul şi al unora şi al

celorlalte. în astfel de împrejurări, să întrebe pe cel care are harul

şi puterea de la Dumnezeu, să îl înveţe şi să deosebească pe

fiecare“.

(Filocalia, vol. V, p. 84)165

164 Filocalia, voi. 8, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 124 - 126 (cap.

60). 165 Idem, p. 126 (cap. 61).

243

învăţătorul luminat şi neamăgitor

Şi dacă va găsi pe cineva care să-l înveţe nu numai ce

cunoaşte din Sfânta Scriptură, dar şi din cele pe care acela îe -a

primit prin insuflare dumnezeiască, atunci să mulţumească lui

Dumnezeu. Dar dacă nu, atunci mai bine să nu primească lumina

ce a văzut-o şi să alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se

pe sine din inimă şi cu sinceritate nevrednic de această cinste şi

vedere Jar acastea şi altele ca acestea câte s-au spus şi se vor mai

spune le-am auzit cu harul lui Hristos din guri care nu mint şi

care au grăit mişcate de Duhul Sfânt şi, de asemenea, din

insuflatele Scripturi şi din puţina noastră experienţă.

(.Filocalia, voi. 5, p. 84)*66

Luminarea adevărată şi cea mincinoasă

în câteva scrieri ale lor, virtuoşii noştri părinţi notează pe

ocolite semnele luminării neamăgitoare şi ale luminării

amăgitoare. De pildă, aşa a făcut fericitul Pavel din Latro167

răspunzând la o întrebare a ucenicului său, că lumina puterii

diavoleşti este ca o flacără şi plină de fum şi asemănătoare cu

focul pământesc; şi când o vede un suflet cumpătat şi curăţit, este

dezgustat şi scârbit de ea. însă, lumina cea bună a Celui bun este

înveselitoare şi curată şi

166 Idem, p. 127 (cap. 62). 167 Este vorba de Sfântul Paveî cel Tânăr (t 955), care a întemeiat o

mănăstire pe lângă Kellibarion, în Muntele Latro (numit mai târziu

Latmos), lângă Milet. Sfântul Paveî este prăznuit la 15 decembrie. Vezi şi

Filocalia, vol. Vïl, Ed. Î.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 16. 244

când vine, sfinţeşte sufletul şi îl umple de bucurie şi veselie şi î!

linişteşte şi îi face iubitor de oameni. Şi alţii au spus la fel. Dar

cele pe care le-au spus ei le-am auzit prin învăţătură orală şi aşa

vei auzi şi tu, când va veni timpul. Căci acum nu a venit încă.

(Filocalia, voi. 5, p. 84 - 85)168

Despre închipuirea necuviincioasă şi cea cuviincioasă şi cum

trebuie să ne purtăm faţă de ele

Pentru că până acum am spus puţine lucruri despre

închipuire şi, desigur, despre închipuirea necuviincioasă, credem

că e bine să spunem mai multe despre aceasta, cât ne stă în

putinţă. Căci mult se mai împotriveşte, blestemata, rugăciunii

curate a inimii şi lucrării neamăgitoare şi unite a minţii. De aceea

şi dumnezeieştii Părinţi vorbesc în multe feluri despre aceasta şi

împotriva acesteia. Pe această închipuire ce-şi schimbă chipul

precum miticul Dedal şi are capete precum Hidra, sfmţii o

numesc puntea diavolilor. Deoarece prin mijlocirea ei, diavolii

cei răufăcători şi ticăloşi trec şi intră în comunicare şi se unesc cu

sufletul şi îl fac stup de trântori şi locuinţă a înţelesurilor sterpe

şi pătimaşe. Aşadar, trebuie să izgoneşti definitiv o astfel de

închipuire. Iar când nu voieşte, de dragul pocăinţei şi al plânsului

împreunat cu zdrobirea inimii şi cu smerita cugetare, iar înainte

de aceasta şi de dragul pătrunderii şi al vederii făpturilor, ba şi

din voinţa de a compara închipuirea

168 Filocalia, voi. 8, ed, cit., p. 127 - 128 (cap. 63).

245

necuviincioasă cu cea cuviincioasă şi de a o opune pe cea din

urmă celei dintâi, să o apropii pe cea din urmă de cea dintâi şi să

o loveşti pe cea dintâi prin cea din urmă şi astfel să o alungi cu

putere pe cea necuviincioasă şi neruşinată ca pe o laşă, dobândind

biruinţă asupra ei. Aşadar, dacă lucrezi în felul acesta, nu vei

rămâne cu vătămarea închipuirii necuviincioase, ci vei deveni şi

pricină de câştig pentru sufletul tău, ca om ce ai o judecată

dreaptă, întrucât dezarmezi închipuirea necuviincioasă cu cea

cuviincioasă şi răneşti grav sau chiar ucizi vrăjmaşii cu propriile

lor arme, precum a făcut în vechime David cu Goliat (1 Regi

17,51).


Continuare despre nălucire şi întipăririle din minte şi despre

semnele amăgirii şi ale adevărului

Dacă te linişteşti şi vrei să fii singur, numai cu Dumnezeu,

nu primi niciodată nimic din ce vezi, sensibil sau imaginar,

dinăuntru sau din afară, chiar dacă ar fi aşa-zis chipul lui Hristos

sau al îngerilor sau al sfinţilor ori vreo arătare luminoasă ce se

alcătuieşte în minte ca nălucire, ci rămâi neîncrezător şi prudent

către acestea, chiar dacă e vorba de ceva bun, până ce vei întreba

pe cei încercaţi, precum am spus. Aceasta e de cel mai mare folos

şi foarte iubită de Dumnezeu. Să ţii pururea mintea ta fără

culoare, chip, imagini, alcătuiri, fară înţelesuri calitative şi

cantitative.

1

6

9

i

d

e

m

,

Să fii atent şi să cercetezi doar cuvintele rugăciunii şi să

cugeţi în mişcarea inimii, cum spune loan Scărarul: „Calea

rugăciunii este ca mintea să se apere de năvălirea gândurilor prin

rugăciunea adunată în cuget“.


m Idem, p. 155 (cap. 73).

247

ALTE DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI DESPRE AMĂGIRE

Cele două întâmplări despre amăgire de mai jos le notează veşnic

pomenitul părinte Paisie într-una din cărţile lui şi se referă la părinţi

aghioriţi din secolul nostru.

1. Monahul care a fost salvat

dintr-o amăgire înfricoşătoare

U

n frate de la o mănăstire se nevoia mult, dar

avea năluciri şi o părere de sine înaltă.

Încet-încet, a încetat chiar să se împărtăşească, deoarece

credea în cugetul lui care îi spunea că nu mai are nevoie de

Sfanta împărtăşanie şi că în el locuieşte Hristos. Lua

numai anafură şi de multe ori nu mânca nimic altceva

toată ziua; postea foarte mult. Agheasmă nu bea niciodată.

Zicea sărmanul:

- Eu m-am sfinţit de-acum, chiar şi urina mea e sfmţită şi

beau oricând vreau.

Şi, într-adevăr, nefericitul îşi bea urina lui! Gândiţi-vă în

ce amăgire spurcată a căzut!

A început să se înfurie, să facă dezordini în mănăstire şi să

spună nenumărate prostii. Părinţii au fost nevoiţi să -l închidă în

tumul mănăstirii pentru siguranţă şi un părinte care să-l slujească

şi să aibă grijă să nu-şi facă vreun rău. însă, ori de câte ori acesta

îi ducea mâncare, apă etc., îi spunea câte ceva din obişnuitele lui

amăgiri: „Frate, am văzut un sfânt“ sau „Am văzut un înger“ sau

„Voi deveni mucenic sfânt“. Prin urmare, ţinând seama de toate

acestea, cel ce îl slujea nu îi lăsa niciodată vreun lucru tăios, ci îi

ducea toate alimentele tăiate şi curăţite gata.

într-o zi însă, când i-a dus o conservă deschisă cu sardele,

pentru că era sărbătoare, vicleanul şi-a început

248

lucrarea. După ce a mâncat conserva, Diavolul i s-a arătat din nou

în chip de înger şi i-a zis:

- Hristos ţi-a pregătit cununa de sfânt. Acum ţi-o

pregăteşte şi pe cea de mucenic şi aşteaptă să-ţi săvârşeşti

mucenicia în închisoarea aceasta, unde te-ai chinuit pentru

dragostea Lui.

în continuare, l-a ispitit cu gânduri de mucenicie şi căuta

să găsească vreun obiect cu tăiş. Astfel a găsit capacul cutiei de

conserve. A luat deci capacul şi şi-a început singur martirajul. îşi

tăia gâtul puţin câte puţin, căci durea; tăia şi striga.

Părinţii au alergat îndată ce au auzit strigătele acelea

sfâşietoare şi primul care alerga era cel ce îl slujea, dar ce să

vadăi O asemenea scenă, să plângi şi să râzi totodată! Pe de o

parte striga, pe de alta îşi tăia gâtul. Iar când părinţii i -au smuls

capacul din mâini, striga:

- Lăsaţi-mă să devin mucenic!

Apoi, cel ce îl îngrijea i-a zis:

- Ai puţină răbdare acum, să-ţi leg mai întâi rana

şi după aceea te voi face eu mucenic.

Fratele care îl îngrijea avea multă dragoste şi se jertfea

pentru alţii, dar era şi puţin nervos. După ce i-a legat rănile, şi-a

scos cureaua şi a început să-i dea pe spinare. I-a dat câteva, dar

amăgitul nu a rezistat bătăii la care era supus şi striga:

~ Lasă-mă, nu suport mucenicia!

în felul acesta s-a făcut de râs şi s-a umilit în faţa

celorlalţi. Pe când de unul singur, cu voia sa, întrucât îl ajuta

Diavolul, avea dispoziţie să-şi taie gâtul, de la fratele care îl

iubea şi i-a dat două - trei pe spinare, ca să-şi revină, a refuzat

mucenicia!

Bieţii părinţi ai mănăstirii faceau în continuu rugăciune,

ca să găsească Dumnezeu cale să-l salveze pe frate din amăgirea

groaznică şi bunul Dumnezeu l-a ajutat. S-a umilit fratele, s-a

pocăit, s-a spovedit, s-a împărtăşit şi

249

şi-a revenit cu harul lui Hristos. A trăit încă mulţi ani cu zdrobire

a inimii şi smerenie şi s-a odihnit întru Domnul, Slavă lui

Dumnezeu!

(Monahul Paisie Aghioritul, Părinţi şi fapte

aghioritice, p. 140 - 142)

2. Ucenicul care căuta împlinirea voinţei sale

U

n ucenic de la Cavsocalivia avea multă voinţă

proprie şi pentru orice îi spunea cugetul

stăruia la părintele lui, ca sa primească binecuvântare

(adică lua binecuvântare cu de-a sila pentru a face voia lui

proprie).

Aşadar, într-o zi, pe când lucra cu părintele lui şi asta era

necesar căci îl ajutase la ceva, îi spune părintelui:

- Dă-mi binecuvântare, să merg să dorm zece minute.

Părintele i-a spus:

- Ai puţină răbdare, fiule, pentru că acum trebuie să -mi ţii

în poziţia asta ceea ce meşteşugăresc; peste o jumătate de oră

terminăm şi vei dormi.

Ucenicul stăruia încontinuu ca să primească

binecuvântarea. Părintele i-a zis din nou:

- Fiule, ce somn va fi acela pe care Π doreşti, doar de zece

minute?

Şi acela a răspuns:

- Dă-mi binecuvântarea şi eu voi dormi.

In cele din urmă, părintele a fost nevoit să-i dea

binecuvântare, căci stăruia întruna şi acela s-a dus să se culce,

însă, îndată ce s-a aşezat în pat, îl vede dintr-o dată pe Satana

cum se repede la el cu turbare, îl smulge cu furie 250

şi îl stoarce ca pe o lămâie. Ucenicul cel ce umbla întru voia Iui

se străduia să scape, dar din păcate nu putea. în mi jlocul acestei

lupte puternice, a fost nevoit să spună rugăciunea:

- Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pentru

rugăciunile părintelui meu!

Atunci, Satana a fost ars de rugăciune, care a conţinut şi

zdrobirea inimii, pentru că ucenicul şi-a dat seama de

neascultarea şi nevrednicia lui şi a înţeles că nu avea rost să

ceară el ajutor, ci s-a rugat la Hristos să îl miluiască pentru

rugăciunile părintelui său. Desigur, aceasta l-a ars pe Diavol care

s-a înfuriat şi l-a aruncat pe fereastră, la aproape 50 de metri

depărtare, fară să păţească vreun rău; l-a păzit Dumnezeu!

Apoi a alergat înspăimântat la părintele lui şi i-a povestit

arătarea cea groaznică. Părintele era nedumerit. în zece minute să

se întâmple toate acestea!

După lecţia pe care a primit-o din ispita aceasta, cu

îngăduinţa iui Dumnezeu, monahul acesta a devenit cel mai

ascultător ucenic al schitului şi a sporit duhovniceşte.


251

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL171

Sfântul Nicodim Aghioritul (1748 ~ 1809) care era deţinător al

întregii înţelepciuni patristice trezvitoare (căci el s-a îngrijit de editarea „

Filocaliei “) rezumă în fragmentele de mai jos, culese din nenumăratele sale

lucrări, duhul patristic sfânt în ce priveşte visurile şi vedeniile.

Despre naşterea nălucirilor şi terapia lor

D

acă vrăjmaşul nostru cel viclean şi înşelător

[adică diavolul], care nu oboseşte niciodată să

ne ducă în ispită, te va război vreodată şi, desigur, mai ales

în vremea morţii tale, cu unele apariţii mincinoase, cu

vedenii şi cu prefaceri în înger de lumină, tu să rămâi

neclintit în convingerea ta că eşti mic şi neînsemnat Şi

spune-i cu inimă tare şi curaj: „Du-te înapoi, neroduîe, în

întunericul tău, căci mie nu-mi trebuie vedeniile, nici nu

am nevoie de altceva, în afară de mila lui lisus şi de

rugăciunile şi mijlocirile Sfintei Fecioare Maria şi ale

i7t Cuviosul Nicodim Aghioritul, prăznuit la 14 iulie, este unul dintre ce i

mai fecunzi scriitori bisericeşti din secolul al XVIii-lea. Principalele sale

lucrări traduse aproape în toate ţările ortodoxe sunt: Filocalia (2 volume),

Pidalionul (o colecţie de canoane comentate), Carte foarte folositoare de

süßet (Exomoîighitarul), care este unul din cele mai importante tratate de

duhovnicie, Hristoitia, Războiul nevăzut etc,

252

celorlalţi sfinţi“. Dar chiar dacă prin semne foarte vădite îţi dai

seama că arătările acestea sunt adevărate şi vin de la Dumnezeu,

tu iarăşi să le respingi şi să îe izgoneşti totdeauna cât mai departe

de tine. Şi nu te teme că lui Dumnezeu n-o să-I placă acest refuz

aducându-ţi aminte de nevrednicia ta. Căci dacă arătările acestea

sunt de la

253

Dumnezeu, Acesta ştie bine să ţi îe limpezească şi nu-ţi va părea

rău că nu le primeşti. Căci Cel ce dăruieşte har celor smeriţi nu îl

ridică de la ei pentru fapte pe care aceştia îe săvârşesc din

smerenie.

(Vezi textul Războiul nevăzut, partea a II-a, cap.

13, p. 260 - 261 )172

Să fie dărâmate bisericile care se construiesc din vedenii şi visuri

Unii oameni, aşa-zis din evlavie sau chiar din pricina

anumitor vedenii şi revelaţii zadarnice ce au văzut, au construit

biserici cu hram de mucenici pe ogoare şi prin podgorii. De

aceea, canonul de faţă (al 83-lea din Sinodul cartagian) fixează

că: dacă în bisericile acestea şi în Sfintele Mese nu se află

corpuri, mădulare sau oseminte ale mucenicilor şi Tradiţia Sfântă

nu aminteşte că ar fi existat vreodată; dacă nu s-au întemeiat pe

moaşte de mucenici şi nici nu s-au construit cu rugăciunea

obişnuită a arhiereului sau preotului; dacă lucrurile sunt aşa cum

am spus, aceste biserici să fie dărâmate, dacă e cu putinţă. Şi

dacă lumea împiedică dărâmarea lor, arhiereii trebuie să aibă

grijă să nu se adune cu evlavie în ele, nici să aibă superstiţia şi

înşelăciunea că ar fi fost construite din revelaţii divine (pentru

că, chiar daca e întunecat, Diavolul de multe ori se preface în

chip de înger al luminii, cum spune dumnezeiescul Pavel, ca să

amăgească sufletele oamenilor prin prefăcătorie şi în numele

evlaviei); şi nici

172 Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Ed. Bunavestire, 1996, p. 198.

254

pomenirea mucenicilor să nu se săvârşească în ele. Din contră,

aceste lucruri să fie descurajate şi îndepărtate de evlavia noastră.

(Pidalion, Tâlcuirea Canonului 83 al Sinodului de la

Cartagina, p. 508 - 509)

Diavolul se preface în chip de înger al luminii

De aceea şi Sfanţul Efrem în „Viaţa Cuviosului Avraam“

scrie că Diavolul a vrut să-l înşele pe Cuviosul Avraam; pe la

miezul nopţii, pe când cânta din Psalmi, chilia lui s-a luminat şi a

auzit un glas care zicea:

- Fericit eşti tu, Avraame, căci nimeni nu e asemenea ţie;

căci ai păzit poruncile Mele!

Avraam a răspuns:

- întunericul tău să piară o dată cu tine, mincinosule şi

înşelătorule; eu ştiu că sunt om păcătos.

Şi lui Simeon Stâlpnicul i s-a înfăţişat Diavolul plin de

lumină, însoţit de cai roşii, şi i-a spus:

- Domnul m-a trimis pe mine, îngerul Lui, ca să te răpesc

la cer precum l-au răpit pe IIie profetul; urcă deci în trăsură, să

mergem în cer, pentru că toţi îngerii şi sfinţii vor să te vadă.

Şi deoarece voia să urce, şi-a făcut semnul crucii şi îndată

Diavolul a dispărut, precum povesteşte ucenicul lui, Antonie.

De aceea şi avva Arsenie, întrucât a auzit de la

Diavol că „Eu sunt Hristos“, a răspuns:

- Nu vreau să-L văd pe Hristos în această lume, ci în cea

viitoare!

255

Cuviosul loan, care i-a prezis împăratului Teodosie

izbânda pe care o va obţine împotriva barbarilor, a văzut trăsuri

şi cai de foc şi a auzit un glas ce-i spunea:

- Omule, pe toate le-ai făcut aşa cum trebuie;

acum, cunoaşte-L pe împăratul tău şi închină-I-te.

loan a zis:

- Domnului şi Dumnezeului meu mă voi ruga şi

doar Acestuia mă voi închina.

Dar şi lui Pahomie cel Mare i-a apărut Diavolul în chip de

Hristos şi a zis:

- Pahomie, Eu sunt Hristos şi am venit la tine,

prietenul meu credincios.

Pahomie a răspuns:

- Hristos este pacea, pe când tu m-ai umplut în

întregime de nelinişte.

Şi facându-şi semnul crucii, Diavolul a dispărut. Aceasta

o povesteşte într-o scriere despre viaţa lui un anumit Dionisie. Şi

pe monahul Valent î-a înşelat Diavolul şi de multe ori i s-a

înfăţişat ca înger; apoi, blestematul, luând chipul lui Hristos şi

având împreună cu el mulţime de demoni strălucitori, i -a zis:

„Iată, a venit Hristos la tine“. Şi astfel, nefericitul s-a închinat

Diavolului. Şi pentru că a venit timpul împărtăşaniei şi toţi

părinţii s-au împărtăşit, acesta zice: „Nu vreau să mă împărtăşesc,

căci eu L-am văzut pe Hristos“. Şi aşa l-au legat ca pe un nebun

fraţii, după cum povesteşte Paladie din Coresiu.

Macarie Egipteanul a fost întrebat cum poate cineva să

priceapă şi să deosebească semnele harului şi cele ale amăgirii,

deoarece Diavolul se preface în înger al luminii şi astfel, semnele

amăgirii devin asemănătoare cu cele ale harului. Şi a răspuns la

această întrebare spunând că „semnele harului conţin bucurie,

pace, dragoste, adevăr; acest adevăr îl obligă pe om să caute

adevărul. Pe când

256

plăsmuirile păcatului sunt pline de tulburare şi nu au dragoste şi

bucurie către Dumnezeu. Pentru că şi măcrişul este la fel ca

salata (lăptuca) şi una este dulce, iar cealaltă acră; la fel şi în

cazul harului, există lucruri asemănătoare adevărului şi există şi

imaginea reală a adevărului (Cuvântul 7, întrebarea 3). Prin

urmare, precum gustul este cel ce deosebeşte măcrişul acru de

salata dulce, aşa şi tulburarea sau pacea inimii este cea care

deosebeşte arătările înşelătoare de cele ale harului.

Iarăşi, când Sfântul Pavel cel din Latro a fost întrebat de

ucenicul lui prin ce se deosebeşte lumina de la Diavol de lumina

Harului, a răspuns că „lumina puterii potrivnice [adică cea

diavolească] se aseamănă cu focul şi cu fumul, fiind ca focul

natural; şi când un suflet smerit şi curat vede această lumină,

simte silă şi respingere faţă de ea. Iar lumina cea bună este curată

şi plină de har şi când vine în suflet, îl sfinţeşte şi îl umple de

bucurie şi veselie, îl face blând şi iubitor de oameni“173

,

(Cap 63 al Sfinţilor Calist şi Ignatie, Filocalia 1067. Tâlcuirea a

14-a din Epistola a Il-a a Sfântului Pavel către corinteni, voi. 2,

cap. II, paragraful 14, nota 1, p. 100. Şi în Editura „Stupul

Ortodox“, voi. 2, p. 181 - 182,

nota 156)

173 Textele de mai sus se regăsesc în prezenta lucrare.

257

Pe aceasta (porunca a doua a Decalogului din Vechiul

Testament)174

o încalcă chiar şi cei ce cred în nălucirile visurilor,

şi toţi cei împătimiţi şi iubitori de plăcere, care iubesc şi se

desfată cu imaginile şi idolii patimilor celor ce li se întipăresc în

minte.

(Mărturisitorul, prima parte, cap. 4,

„Despre porunca a doua“, p. 32)

174 „Să na-fi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din

câte suni în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele

de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să te slujeşti... “ (Ieşire 20, 4 - 5).

258

STAREŢUL MACARIE DE LA OPTINA175

Stareţul Macarie din Optina (1788 - I860), după adormirea

stareţului Leonid (1841) şi până la cuvioasa lui adormire, a fost recunoscut

ca păstor neîndoielnic al urmaşilor duhovniceşti ai Cuviosului Pa is ie

Velicikovski176, A influenţat mulţi scriitori vestiţi din Rusia (Gogol,

Dostoïevski, Homiacov etc,).

Cu ajutorul ucenicilor săi, a tradus şi răspândit nenumărate scrieri

patristice. A scris mulţime de epistole povăţuitoare clericilor, monahilor şt

oamenilor din popor.

Sfaturile despre visuri pe care le redăm în continuare au fost trimise

de stareţul Macarie unui laic care l-a întrebat în legătură cu aceasta.

Răspunsurile sale se sprijină şi sunt inspirate de duhul (şi scrisul)

patristic şi sunt caracterizate de o diagnosticare pătrunzătoare, precisă şi

sinceră, precum şi de poveţe şi îndemnuri limpezi şi fără ocolişuri

nefolositoare.

E

periculos să primim visurile noastre ca pe nişte

revelaţii dumnezeieşti. Mai întâi, aceasta ne

conduce la trufie. Cugetă cumpătat: Este posibil în vreun

175 Egumen a! celebrei Mănăstiri Optina (Rusia Centrală) între 1839 -

I860, redezvoltată după anul 1821 de mitropolitul Filaret al Kievului,

devenind un mare centru duhovnicesc al Rusiei, unde, la sfârşitul secolului

ai XlX-lea, vieţuiau 250 de monahi. m

Cuviosul Paisie (1722 ~ 1794),

prăznuit la 15 noiembrie, stareţ ai mănăstirilor Dragomima, Secu şi Neamţ, a

fost o personalitate duhovnicească şi culturală uriaşă, care a înrâurit puternic

viaţa monahală din ţările ortodoxe, a ridicat sute de ucenici şi a transmis

duhul vieţii patristice, prin masivele traduceri din Sfinţii Părinţi, culminând

cu Filocalia în limba slavonă.

259

fel să primească revelaţii dumnezeieşti o inimă şi o minte care se

găsesc pe de-a-ntregu! în sfera atâtor păcate sălbatice? O astfel de

acceptare nu trădează o părere de sine străină de starea ta

duhovnicească? Cu adevărat, cine se poate considera vrednic de

un asemenea har?

(Stareţul Macarie, Sfaturi duhovniceşti, p. 175 - 176)

260

Cei ce doreşte să ajungă repede şi prea devreme pe culmi

duhovniceşti şi începe prin intenţia de a vedea arătări şi altele

asemănătoare, acela provoacă mânia lui Dumnezeu.

Nu avem dreptul să folosim slava şi darurile care izvorăsc

din Crucea lui Hristos, ca să ne satisfacem dorinţele noastre pline

de slavă deşartă şi uşuratice. Nici nu putem să ne gândim la aşa

ceva, până nu supunem mai întâi, cu răbdare, patimile noastre.


Ţine-ţi conştiinţa într-o continuă stare de trezvie şi limpezime.

Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu. Nu cere

şi nu aştepta mângâieri deosebite prin rugăciune. Lasă asta pe

seama lui Dumnezeu. Doar El ştie când şi cum să ţi le

dea, dacă e nevoie.

Trebuie să-ţi spun încă o dată: este cu totul uşuratică şi

amăgitoare convingerea ta că simţământul rugăciunii este semnul

harului deosebit. Nicidecum! E vorba doar de o uneltire

diavolească! Nu acorda atenţie unor astfel de fenomene. Şi nu

trage concluzii pripite.


Voi încerca, de asemenea, să te luminez în legătură cu

ispitele subtile şi greu de deosebit, care îi conduc pe oamenii ca

tine la punctul de a crede, nici mai mult, nici mai puţin, că văd

arătări trimise de la Dumnezeu şi că prin mijlocirea lor vin în

contact cu Adevărul suprem şi negrăit. Şi pentru că tot am adus

vorba, tu însuţi mi-ai spus

261

bănuieiile tale, că te-ai prins în mrejele vrăjmaşului. Dacă i-ai fî

studiat pe Părinţi, bănuiala ta s-ar fi prefăcut în lucru sigur.


Din scrisoarea ta aflu că prima cursă ţi-a fost întinsă în

1853, în oraşul T., în timpul însănătoşirii tale dintr-o boală gravă:

de multe ori aveai impresia că icoanele sfinţilor îşi schimbau

forma când le priveai. Şi într-o zi, nişte inele trandafirii s-au

desprins din icoana Născătoarei de Dumnezeu şi ţi-au intrat în

inimă, umpîându-te de profunda convingere că te-ai învrednicit să

primeşti iertarea păcatelor. După spusele Părinţilor, pot să te

asigur că din moment ce ai primit această nălucire ca pe o

revelaţie dumnezeiască şi ai socotit pozitivă experienţa asta a ta,

ai fost deja prins în ghearele Diavolului. Ai fost deja făcut

prizonier. Toate cele câte au urmat au fost pur şi simplu urmarea

acestei capturări.


Sfântul Varsanufie ne încredinţează foarte corect că nici

un demon nu poate să se prefacă în Hristos. Poate cu uşurinţă

însă, luând un chip oarecare, să-l convingă pe începătorul

neexperimentat şi naiv că vede în faţa lui pe Hristos. Aceasta

trebuie că s-a petrecut şi în cazul tău, în întâmplarea cu

Născătoarea de Dumnezeu. Dar fiind plin de slavă deşartă şi orbit

de păcate, nu ai putut să deosebeşti înşelăciunea.

262

Sfântul Varsanufie mai spune că Diavolul nu este în stare

sa se folosească de Sfânta Cruce. Ce cântă Biserica noastră într -

un tropar? „Armă neînvinsă, Hristoase, Crucea Ta ai dat -o nouă,

ca prin ea să învingem săgetările vrăjmaşului“. Şi în altul: „Cei

ce prin Cruce suntem ocrotiţi, să ne împotrivim vrăjmaşului

netemându-ne de vicleşugurile şi lucrările lui, căci cel mândru

(Diavolul) a pierit şi a fost călcat de puterea lui Hristos Celui ce

S-a pironit pe lemn“. Diavolii se înfricoşează şi tremură, sunt

arşi şi răniţi la vederea Sfintei Cruci, care reprezintă trofeul

izbânzii iui Hristos împotriva lor. Prin urmare, vedenia ta cu

mitropolitul care ţinea în mâini Evanghelia şi Crucea şi cu armata

de diavoli care ţi-au smuls capul şi au făcut cu el semnul cruc ii la

picioarele arhiereului nu a fost altceva decât o înşelăciune

diavolească. Diavolul, cum am spus, are frică de Cruce, Dar

pentru păcatele şi mândria ta, Dumnezeu 1-a lăsat să stăpânească

peste închipuirea ta şi pe când, în realitate, a făcut vreun alt

semn, te-a convins că ar fi fost semnul Crucii. Toate acestea le

face ca să-ţi mărească tulburarea sufletească.

(In aceeaşi lucrare, p. 183 - 184)

Acelaşi lucru e valabil şi cu fenomenul pe care îl observi

când te rogi. Diavolii repetă după tine în batjocură cuvinte le

rugăciunii. Şi aceasta e înşelăciune. Mulţi părinţi ne lămuresc că

diavolii nu pot să rostească numele Domnului nostru Iisus Hristos

care, cum spune Sfântul loan Scărarul, este o armă puternică

împotriva lor. Aşadar, să fii sigur că, în asemenea cazuri, diavolii

scot doar nişte zgomote tulburi, ca şoaptele, fâcându-te să crezi

că aceste zgomote sunt cuvintele rugăciunii tale. Vor în

263

felul acesta să-ţi arate că nu ie e frică de nimic. Dar nu te lăsa

păcălit. E o minciună.

De regulă, părinţii spun că formele, culorile, luminile,

melodiile şi mirosurile - fie plăcute, fie neplăcute - sunt cu toate

înşelăciuni pe care le împleteşte cel viclean.


A doua capcană ţi-a fost întinsă atunci când, obosit de

uneltirile diavolilor, ai luat trăsura şi ai plecat într-o plimbare

fară scop. Atunci te-ai gândit cu melancolie că răul stăpâneşte în

viaţa ta şi ai dorit să te împaci cu toţi cei care ţi -au greşit sau te

duşmănesc. Deodată ai simţit că pieptul îţi este inundat de un val

de bucurie dulce. Cum nu ai experienţă, ai crezut că şi aceasta a

fost vizita harului, nu ispită. în felul acesta te -ai încurcat repede

în plasele celui viclean, încât ai ajuns în pragul nebuniei.

Mă gândesc că Preamiîostivul Dumnezeu te-a păzit de la

nebunia definitivă, numai şi numai pentru că te-ai amăgit nu din

rea intenţie, ci din lipsă de experienţă.

în cuvântul al şaptelea al său, Sfântul loan Scărarul scrie:

„Când în sufletul tău vine bucuria, să o izgoneşti cu mâna

smereniei. Pentru ca nu cumva, din nevrednicia ta, această

bucurie să se dovedească a fi ispită şi să te facă să iei lupul drept

păstor“. Tu iei în mod statornic lupul drept păstor. Aceasta se

întâmplă chiar şi atunci când

încredinţarea ta despre provenienţa dumnezeiască a

experienţei este neclintită. De pildă, pe când studiai un text, ai

simţit o mângâiere pe umăr şi îndată te-ai scufundat în valuri de

bucurie negrăită.

Apostolul spune că bucuria duhovnicească

adevărată este unul din roadele rare ale Duhului Sfânt. în

264

urcuşul nostru obositor spre desăvârşirea duhovnicească, bucuria

este una dintre ultimele culmi duhovniceşti cucerite. Trebuie mai

întâi să învingem năravurile cele păcătoase şi gândurile viclene,

să biruim patimile şi să ne apropiem de împăcarea definitivă cu

Dumnezeu, de care ne desparte păcatul Prin urmare, în cazul tău

concret, nu poţi să susţii că fiecare vizită a bucuriei, oricât de

dulce ar fi ea, provine de la Dumnezeu sau că tu guşti de pe -acum

din bunurile cereşti.

Cu cât sporeşti în rugăciune şi cu cât te delectezi mai mult

în cercetarea duhovnicească, cu atât cel viclean intensifică

războiul împotriva ta, căutând uneltiri din ce în ce mai deştepte

prin care să te înşele.

Spui că în ultima vreme simţi deseori prezenţa Domnului

nostru Iisus în camera ta. Şi atunci te umpli de emoţie şi simţi

nevoia puternică de a cădea la pământ, ca să I te închini.

Descrierile tale îmi arată că ll „vezi“ în chip material, trupesc, în

cameră. Amăgire groaznic de primejdioasă!

La fel se întâmplă şi cu îngerul tău păzitor şi cu sfinţii pe

care spui că îi vezi deseori şi comunici cu ei.

Apostolul Pavel scrie că Satana se poate preface în înger

al luminii. Şi face asta ca să-i încurce şi să-i amăgească pe cei

fără experienţă.

Părinţii îi sfătuiesc pe începători să nu se încreadă în

asemenea apariţii. „Firea liberă a omului“, scrie Sfântul Grigorie

Sinaitul, „mai ales a acelor oameni fară experienţă, înclină repede

spre anturajul diavolilor. Pentru că diavolii se învârt pe lângă

începători, pregătind gânduri înşelătoare şi prăpăstii şi catastrofe

prin mijlocirea nălucirilor. însă tu, dacă vrei să fii împreună cu

Dumnezeu, niciodată să nu primeşti ceea ce ţi se arată, vădit sau

imaginar, exterior sau interior, arătări ale lui Hristos sau ale

îngerilor sau sfinţilor sau lumină sau

265

formă... Fii cu băgare de seamă, să nu cazi în greşeala de a crede

imediat ceva, fie şi bun, înainte de a cerceta mult şi de a întreba

pe părinţii cu experienţă, ca să nu fii vătămat, în acest lucru să fii

îndoielnic, păstrându-ţi mintea goală de orice culoare, formă,

chip. De multe ori, un lucru trimis de Dumnezeu pentru

încercare, pe mulţi i-a vătămat. Deoarece Domnul nostru lisus

Hristos vrea să încerce firea noastră liberă, să vadă încotro

înclină. Cel ce a văzut ceva cu cugetul sau simţul lui, chiar dacă

provine de la Dumnezeu şi o primeşte fără să ceară părerea celor

încercaţi, acesta va cădea repede în amăgire fiind prea naiv“.

Susţii chiar ca prin ochii credinţei poţi acum vedea pe

Domnul lisus Hristos „aşezat de-a dreapta Tatălui“. Nu primi nici

această arătare. Imaginea slavei Treimii dumnezeieşti se oferă în

dar doar acelora care au reuşit să învingă toate patimile şi să

ajungă la curăţia deplină a inimii. Ştii bine că „Fericiţi cei curaţi

cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu " (Matei 5, B).


îmi scrii că te supără mult lipsa de roade a rugăciunilor

tale. Ai grijă: dorinţa mângâierii vădite sau a roadelor văzute ori

chiar a revelaţiilor dumnezeieşti în rugăciuni este, de asemenea,

un semn sigur al mândriei. Să te rogi foarte smerit, foarte simplu,

dorind numai iertarea păcatelor tale şi mântuirea sufletului tău şi

crezând că Dumnezeu te va milui, precum l-a miluit pe vameş.


La întrebarea ta „Cum e posibil ca vrăjmaşul să producă o

mireasmă nemaipomenită, cerească, într-un ioc sfânt?“, răspund

că aceasta se îngăduie uneori datorită slavei deşarte, iubirii de

sine şi mândriei omului. Orice fel de ispite şi înşelăciuni

diavoleşti pot cădea asupra unui asemenea om şi-l pot chinui, din

moment ce, în loc să implore cu smerenie şi zdrobire a inimii pe

Dumnezeu pentru iertare şi milă, ei cere mângâieri, semne ale

harului şi daruri duhovniceşti înalte.


267

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV177

Sfântul Ignat ie, episcop al ţinutului Stavropol din Caucaz (1807-

1867), care a fost şi stareţ al Mănăstirii Sfântul Sergiu Petropol, îşi dă

silinţa (şi desigur, din abundenţă) pentru a limpezi duhovniceşte „peisajul

înceţoşat“ al amăgirii şi a face să strălucească adevărul. Cuvintele sale,

scrise în urmă cu 150 de ani, sunt foarte contemporane şi pătrunzătoare. Să

luăm aminte la povaţa lui care spune să nu dăm nici o importanţă vedeniilor,

din doua motive: primul, pentru că e nepotrivit să se ocupe cineva cu

duhurile vrăjmaşe şi al doilea, pentru că nu e vrednbtc să convorbească cu

Duhul Sfânt. De asemenea, valoroasă este şi învăţătura lui concisă despre

visuri.

A

sceţiior care trăiesc în singurătate şi se roagă

fierbinte, diavolii li se înfăţişează în chip de

monştri sau sub formă de lucruri ispititoare şi adeseori în

chip de îngeri ce strălucesc, de mucenici sau sfinţi şi chiar

în chipul iui Hristos însuşi. Nu trebuie să se teamă cineva

de ameninţările diavolilor şi, în general, nu trebuie să se

încreadă câtuşi de puţin în vedeniile de orice fel. în

asemenea cazuri, care însă sunt rare, avem datoria să ne

refugiem la Dumnezeu, să ne predăm pe de-a-ntregul voii

Lui şi să-I cerem ajutor. Nu trebuie să dăm atenţie

arătărilor şi nici să începem legături sau dialog cu ele,

socotind că e nepotrivit pentru noi să ne ocupăm cu

!

7

7

P

r

ă

z

duhurile vrăjmaşe şi că nu suntem vrednici să convorbim cu

Duhul Sfânt.

(Ignatie Briancianinov, Fiul meu, dă-mi mie inima ta, p. 190 şi în

ediţia a O-a a Centrului Duhovnicesc Ortodox

din Lemeso, p. 197 - 198)

Cu Sfântul Macarie au fost de acord şi ceilalţi Sfinţi

Părinţi care au aflat desăvârşirea creştină prin experienţă şi au

descris-o în lucrările lor scrise, cu o putere de cuprindere

mulţumitoare, atâta cât poate pătrunde în lumea materiei acea

taina negrăită. E foarte necesar să ştim că un rod al rugăciunii

curate şi lipsite de amăgire este reînnoirea firii noastre şi

reînnoirea firii este împodobită şi înzestrată cu darurile

dumnezeiescului har. însă, străduinţa de a obţine aceste daruri

prea devreme, străduinţa prin care ne aflam, cu îndemnul

mândriei, împotriva voinţei lui Dumnezeu este foarte vătămătoare

şi conduce doar la amăgire. De aceea, toţi Părinţii sunt foarte

puţin cuvântători când vorbesc despre darurile harului , dar

vorbesc tara nici o reţinere despre cum se dobândeşte rugăciunea

curată ale cărei roade sunt darurile harului. Lucrarea rugăciunii

cere exerciţiu atent şi stăruitor, însă darurile harului apar de unele

singure, ca însuşiri ale firii noastre nenăscute. Căci după

curăţirea ei prin pocăinţă, firea aceasta este sfinţită de raza

duhului.

(în aceeaşi lucrare, p. 196 - 197 şi în ediţia mai nouă,

p. 205 - 206)

Să nu cerem veselie duhovnicească sau vederi. Suntem

păcătoşi, nevrednici de bucurii duhovniceşti şi vederi şi

nepotriviţi unora ca acestea, din pricina omului vechi ce se află în

noi. închişi în rugăciune, să cerem să ni se întoarcă privirea

minţii spre şinele nostru, ca să descoperim în noi păcătuirea.

(în aceeaşi lucrare, p. 209 şi în ediţia mai nouă, p. 219)

270

Duhuriie bune evită comuniunea cu oamenii care sunt

nevrednici acestei comuniuni, iar duhurile pierzătoare, din contră,

se amestecă printre noi şi ca să ne ţină mai uşor în sclavia lor, se

luptă ca să nu le putem pricepe, nici pe ele şi nici frânghiile lor.

Dar şi atunci când ni se arată, o fac ca să-şi întărească stăpânirea

asupra noastră.

Noi, cei ce ne aflăm în robia păcatului, trebuie să ne dăm

seama că comunicarea cu sfinţii îngeri nu e ceva normal pentru

noi, aceasta datorită înstrăinării noastre de ei din cauza căderii.

Din aceiaşi motiv, ceea ce e normal pentru noi e comunicarea cu

duhuriie distrugătoare, în categoria cărora aparţinem după starea

sufletului. Căci duhurile acelea care apar în mod vădit oamenilor

ce se găsesc în păcat şi în cădere sunt diavoli, în nici un caz

îngeri. Sfântul Isaac Şirul spune: „Sufletul necurăţit nu pătrunde

în locul curat şi nu se uneşte cu duhurile cele bune“ (Cuvântul

74). Sfinţii îngeri se arată numai oamenilor sfinţi care au intrat în

comuniune cu Dumnezeu.

întâlnirea cu duhuriie distrugătoare

Diavolii, când se arată oamenilor, iau de obicei chip de

îngeri luminoşi, ca să-i înşele mai uşor. De asemenea, deseori se

luptă să-i asigure că sunt suflete de oameni, şi nu diavoli (acest

fel de amăgire este astăzi „ia modă“ printre diavoli, datorită

dispoziţiei deosebite a oamenilor de a-i crede). Iar alteori, apar şi

prevăd viitorul şi descoperă taine. Cu toate acestea, nimeni nu

trebuie să se încreadă lor, în nici un fel. La diavoli, adevărul este

amestecat cu înşelăciunea şi este folosit din când în când numai

pentru a-1 face pe om să cadă mai uşor în înşelăciune. „Imuşi

Satana se preface ca înger al luminii.,, şi slujitorii lui iau chip de

slujitori ai dreptăţii " a spus Apostolul Pavel (II Corinteni 11, 14-

15),

271

O regulă generală valabilă pentru toţi oamenii este ca

nimeni să nu se încreadă niciodată în duhuri, când acestea apar în

chip perceput de simţuri şi să nu înceapă convorbire cu ele.

Dimpotrivă, să nu ie dea nici o importanţă şi să socotească

apariţia lor ca pe o mare şi primejdioasă ispită. în vremea aceasta

a ispitei trebuie să-şi întoarcă mintea şi inima la Dumnezeu,

rugându-L să-l miluiască şi să-l izbăvească de ispită. Dorinţa pe

care o au câţiva de a vedea duhuri şi curiozitatea de a afla ceva în

legătură cu ele şi de la ele sunt semne de mare prostie şi deplină

necunoaştere a tradiţiilor Bisericii Ortodoxe privitoare la viaţa

morală şi lucrătoare.

Cunoaşterea duhurilor se dobândeşte în mod cu totul

diferit faţă de cel socotit de cei neîncercaţi şi neatenţi.

Comunicarea deschisă cu duhurile este pentru cei fară experienţă

cea mai mare catastrofă sau mai bine zis este izvor al celor mai

mari dezastre.

Scriitorul insuflat al cărţii Genezei spune că după căderea

primilor oameni, Dumnezeu, înştiinţându-i de izgonirea lor din

rai, „a făcut lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a

îmbrăcat“ (Facere 3, 21). îmbrăcămintea de piele în tâlcuirea

Sfinţilor Părinţi (loan Damaschin, Editura Credinţei Ortodoxe,

Cartea a III-a, cap. î) semnifică trupul nostru trecător care s-a

schimbat prin cădere, având drept urmare pierderea supleţei şi a

naturii lui duhovniceşti şi dobândirea stării greoaie pe care o are

astăzi. Cu toate că motivul principal pentru schimbarea aceasta a

fost căderea, totuşi şi schimbarea aceasta s-a făcut după planul

Atotputernicului Creator, în marea Lui milă către noi şi spre

marea noastră binefacere.

Una dintre urmările binefăcătoare, care provine din starea

actuală a trupului nostru, este următoarea: datorită stării greoaie a

trupului nostru nu mai putem percepe prin simţuri duhurile acelea

în sfera cărora am căzut... 272

înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu au ridicat o despărţitură

între oamenii care au fost izgoniţi din rai pe pământ şi duhurile

acelea care căzuseră deja din ceruri. Despărţitură aceasta este

chiar materia greoaie a trupului omenesc. La fel fac şi

conducătorii pământeşti izolându-i pe răufăcători de comunitatea

omenească prin zidurile închisorilor, încât ei să nu poată vătăma

comunitatea precum doresc şi să~i murdărească şi pe ceilalţi

(Sfântul loan Casian, Cuvântul 8 şi 12).

Duhurile distrugătoare lucrează asupra oamenilor

născocindu~le gânduri şi simţiri păcătoase, dar sunt foarte puţini

cei care ajung la perceperea sensibilă a duhurilor (Episcopul

Ignatie, p. 11 - 12).

Sufletul este îmbrăcat de trup, fiind izolat şi despărţit din

cauza acestuia de lumea duhurilor şi se instruieşte treptat prin

cercetarea legii lui Dumnezeu sau prin cercetarea creştinismului,

ceea ce-i totuna, şi astfel dobândeşte însuşirea de a deosebi binele

de rău (Evrei 5, 14). Atunci i «e dă harul vederii duhovniceşti a

duhurilor şi cu voia lui Dumnezeu i se dă chiar şi harul vederii

sensibile a acestora. Căci nălucirile şi înşelăciunea sunt acum

pentru acest suflet foarte puţin primejdioase, iar experienţa şi

ştiinţa ei îi sunt de mare folos.

Prin despărţirea sufletului de trup în timpul morţii trupeşti,

acesta revine iarăşi în clasa şi în comuniunea duhurilor. Este

evident, aşadar, că pentru a intra cu bine în lumea duhurilor, e

necesar să ne instruim din vreme în legea lui Dumnezeu, fiindcă

aceasta este cauza datorită căreia ni s-a dat un anumit timp de

rămânere pe pământ care este socotit de Dumnezeu pentru fiecare

din noi. Această rămânere se numeşte viaţă pământească.

273

Deschiderea simţurilor

Oamenii devin în stare de a vedea duhurile printr-o

anumită schimbare în simţurile lor, care se realizează Intr-un fel

nevăzut şi neexplicat. Omul observă doar că dintr-o dată a

început să vadă lucruri pe care nu le văzuse niciodată înainte şi

pe care alţii nu sunt în stare să le vadă şi să audă cele pe care

niciodată înainte nu le auzise. Celor cărora li se întâmplă o astfel

de schimbare a simţurilor li se pare că acest fenomen este foarte

simplu şi firesc, chiar dacă nu poate fi explicat nici de ei şi nici

de alţii.

însă, pentru cei cărora nu li s-a întâmplat, aceasta pare

ciudat şi de neînţeles. în mod asemănător este, de pildă, cunoscut

tutiiror că oamenii au putinţa de a se adânci în somn; însă, ce fel

de fenomen este somnul şi în ce fel - nevăzut - trecem din starea

de veghe în starea de somn şi uităm cu totul de noi, aceasta

rămâne pentru noi o mare taină.

Schimbarea simţurilor prin care îomul poate comunica, în

mod sensibil, cu fiinţe din lumea nevăzută se cheamă în Sfânta

Scriptură „deschiderea simţurilor“. Scriptura spune: „Atunci a

deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul

Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână

“ (Numeri 22, 31). Fe când profetul flie era înconjurat de

vrăjmaşi, ca să-1 încurajeze pe supusul său, s-a rugat şi a spus:

„Doamne, deschide-i ochii ca să vadă! Şi a deschis Domnul ochii

slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de

foc împrejurul lui Elis ei“ (IV Regi 6, 17; vezi, de asemenea, Luca

24, 16-31).

Din fragmentele de mai sus ale Sfintei Scripturi, e

limpede că organele de simţ ale corpului sunt folosite într-un fel

ca nişte uşi şi porţi care conduc la sălaşurile

274

unde locuieşte sufletul; aceste porţi se deschid şi se închid numai

la porunca lui Dumnezeu. In chip preaînţelept şi multmilostiv,

aceste porţi rămân mereu închise oamenilor distrugători, ca să nu

tabere pe noi vrăjmaşii noştri înfuriaţi, adică duhurile

distrugătoare şi să ne nimicească. Această măsură este foarte

importantă dacă ne gândim că după cădere ne aflăm în spaţiul

duhurilor distrugătoare şi suntem acum înconjuraţi şi înrobiţi de

ele. Şi întrucât aceste duhuri nu au putinţa să pătrundă în noi, îşi

fac simţită prezenţa pe afară, provocându-ne diferite gânduri

păcătoase şi năluciri, înşelând astfel sufletele naive să vină în

contact cu ele. Nu este permis omului să sfideze supravegherea

lui Dumnezeu şi să înainteze cu mijloacele sale (cu îngăduinţa lui

Dumnezeu, dar nu cu voia Lui) pentru a deschide singur simţurile

şi a intra în comunicare văzută cu duhurile. Aceasta nu se

întâmplă, E limpede că prin mijloacele sale omul poate comunica

doar cu duhurile cele viclene, pentru că însuşirea sfinţilor îngeri

este de a nu participa ia ceva ce se împotriveşte voii lui

Dumnezeu, la ceva ce li nemulţumeşte.

Dar ce este aceea care îi îndeamnă pe oameni să intre în

comunicare deschisă cu duhurile? Acei ce sunt uşuratici şi nu au

gustat vieţuirea creştină sunt îndemnaţi de curiozitate, neştiinţă şi

necredinţă, fară să priceapă că prin această comunicare îşi pot

aduce vătămare (p. 13- 14).

Părerea că în această comunicare sensibilă cu duhurile

există ceva de mare importanţă este greşită. Acest fel de

comunicare, dacă nu este însoţit şi de comunicarea

duhovnicească, nu ne ajută să înţelegem corect duhurile, ci ne dă

doar o imagine de suprafaţă. Căci ne produce foarte uşor idei cu

totul greşite şi asta se întâmplă de obicei celor

275

neîncercaţi şi celor care sunt stăpâniţi de slava deşartă şi de

părerea de sine. Vederea duhovnicească a duhurilor este reuşită

doar de creştinii adevăraţi, iar oamenii care umblă pe calea

păcatului sunt, din contră, înclinaţi către vederea prin simţuri a

acestora. Foarte puţine sunt, de asemenea, şi persoanele care au

din firea lor această însuşire şi iarăşi la foarte puţini li se arată

duhuri datorită vreunei întâmplări deosebite din viaţa lor. în

aceste ultime două cazuri, omul nu este responsabil, dar trebuie

să-şi dea toată străduinţa ca să scape de această stare care este

foarte primejdioasă.

în vremea noastră sunt mulţi aceia care se lasă târâţi în

comunicarea cu duhurile distrugătoare prin mijlocirea

spiritismului, unde aceste duhuri apar de obicei în chip de îngeri

luminoşi şi înşală şi amăgesc prin diferite povestiri interesante,

amestecând adevărul cu minciuna, lăsând mereu în suflet şi în

minte o dezordine nemăsurată (p. 19).

Cei ce văd cu ochii lor duhuri, chiar şi când văd îngeri

sfinţi, nu trebuie să se lase înşelaţi de aceasta, însuşirea asta, de

una singură, nu este în nici un fel mărturie a vredniciei oamenilor

acestora, căci o astfel de însuşire o pot avea şi cei desfrânaţi şi

chiar şi dobitoacele necuvântătoare (Numeri 22, 23) (p. -21).

276

Primejdia născută din intrarea în contact cu duhurile

Vederea duhurilor cu ochii trupeşti aduce totdeauna

vătămare, mai mare sau mai mică, celor care nu au pricepere

duhovnicească. Aici, pe pământ, imaginile adevărului se

amestecă cu imaginile minciunii (Sfântul Isaac Şirul, Cuvântul

2), ca într-un ţinut în care cele bune se amestecă cu cele viclene,

un ţinut de exil al îngerilor şi al oamenilor distrugători (p. 23).

Cel ce vede duhuri cu ochii trupeşti poate fi cu uşurinţă

înşelat, spre vătămare şi nimicire. Dacă atunci când vede duhurile

se va încrede repede în ele, va ft cu siguranţă înşelat şi amăgit, se

va însemna în mod sigur cu pecetea înşelăciunii pe care cei

neîncercaţi nu o pot vedea, dar care le lasă în suflet o rană

groaznică. Şi adeseori pierde chiar şi putinţa pocăinţei şi a

mântuirii. Aceasta s-a întâmplat foarte multor oameni. S-a

întâmplat nu numai păgânilor, ai căror preoţi se găsesc mereu în

comunicare deschisă cu diavolii, nu numai multor creştini care

nu au cunoscut tainele Creştinismului şi prin diferite evenimente

au intrat în comunicare cu duhurile, dar şi monahilor ce au văzut

cu ochii lor duhurile, fară să fi dobândit mai întâi priceperea

duhovnicească.

Intrarea dreaptă şi justă în lumea duhurilor este cuprinsă

doar în învăţătura şi practicarea lucrării creştine. Toate celelalte

căi sunt nelegiuite şi trebuie să fie declarate nevrednice de

discutat şi catastrofale. Acela care călăuzeşte pe lucrătorul întru

Hristos la priceperea duhurilor este însuşi Dumnezeu. Şi când

suntem călăuziţi de Dumnezeu, nălucirile adevărului în care se

preface cel mincinos se deosebesc de adevărul cel curat. Şi atunci

i se dă celui ce se nevoieşte, mai înainte de toate, virtutea

priceperii duhurilor şi i se descoperă cu de-amănuntul şi cu

precizie însuşirile acestor duhuri. Numai după acest 277

stadiu ii se dă câtorva nevoitori şi vederea sensibilă a duhurilor,

cu care se desăvârşeşte cunoaşterea lui despre ele, care s-a

dobândit prin priceperea duhovnicească (p. 24).

(Periodicul Sfintei Mănăstiri Xiropotam, „Mărturie

aghiorită“, nr. 18, aprilie 1995, p. 70 - 74, în care este

publicat în greacă studiul ieromonahului ortodox american

Serafim Rose, „Sufletul după moarte" "\ în acest studiu,

părintele Serafim aşază învăţătura Sfântului Ignatie

Briancianinov, „Despre priceperea prin simţuri a duhului“).

Căci, chiar şi cei sfinţi au fost în primejdia de a fi înşelaţi

de duhurile cele viclene. Să ne gândim deci cât de înfricoşătoare

este această primejdie pentru noi. Când sfinţii nu au putut în

toate cazurile să-i recunoască pe diavolii care li se înfăţişau în

chip de îngeri sau chiar în însuşi chipul lui Hristos, cum e posibil

să cugetăm că noi îi vom recunoaşte oricum? Singurul mijloc de

a ne mântui de aceste duhuri este să negăm definitiv orice arătare

a lor şi orice alăturare cu ele, recunoscând că nu suntem vrednici

de asemenea vederi şi comunicări.

Sfinţii învăţători ai nevoinţelor creştine îi povăţuiesc pe

nevoitorii evlavioşi să nu se încreadă în nici o imagine şi vedenie

dacă apar dintr-o dată, să nu dialogheze cu ele şi să nu le dea nici

o importanţă. Mai spun că atunci când ni se arată o asemenea

vedenie, trebuie să ne păzim sufletul facându-ne semnul Crucii,

să închidem ochii şi cu

178 Ierom. Serafim Rose, Sufletul după moarte, Ed. Episcopiei Romanului

şi Huşilor, 1994.

278

gândui statornic că suntem nevrednici şi nepotriviţi pentru a

vedea duhurile bune, să ne rugăm la Dumnezeu să ne păzească de

mrejele şi cursele întinse cu viclenie oamenilor de duhurile cele

rele.


Singura poartă dreaptă de intrare în lumea duhurilor este

învăţătura şi practicarea lucrării creştine. Singura cale justă

pentru a intra în priceperea prin simţuri a duhurilor este sporirea

şi desăvârşirea în viaţa creştină (p. 53).

Când va sosi clipa care a fost socotită de Unul Dumnezeu

şi este cunoscută doar de El, atunci, fară îndoială, fiecare dintre

noi va intra în lumea duhurilor. Această clipă nu e departe de

fiecare. Să dea Preabunul Dumnezeu să trăim această viaţă

pământească în asemenea fel, încât pe parcursul ei să ne putem

feri de comuniunea cu duhurile distrugătoare şi să pătrundem în

comuniunea duhurilor sfinte şi prin acestea, când ne vom lepăda

de trup, să ne putem număra cu duhurile sfinte, nu cu cele

viclene.


Diavolii folosesc visurile pentru a ispiti şi răni sufletele

oamenilor. într-un fel asemănător, creştinii neîncercaţi în lucrarea

duhovnicească, ce dau importanţă visurilor, îşi fac rău sufletelor

lor. Prin urmare, este important să deosebim însemnătatea precisă

a visurilor unei persoane a cărei fire nu s-a reînnoit prin Duhul

Sfânt.

279

Adeseori, visul este întipărirea unor gânduri şi dorinţe fară

legătură între ele, iar alteori este rezultatul unei stări morale

deosebite a cugetului. Aşadar, visul nu poate şi nu trebuie să aibă

vreo semnificaţie. Dorinţa unor oameni de a vedea în delirurile

visurilor lor prevederi pentru viitorul lor sau al altora sau vreun

alt înţeles este neînţeleaptă şi absurdă.

Diavolii pot pătrunde în sufletele noastre în vreme de veghe

şi pot, de asemenea, pătrunde în ele şi pe parcursul somnului.

Iarăşi, în timpul somnului, ne ispitesc să păcătuim prin

amestecarea închipuirii lor cu a noastră. Iar când văd că visurile

încep să ne intereseze, se străduiesc să mărească acest interes al

nostru pentru ele. Şi uşor - uşor ne conving să ne încredem în ele.

O astfel de încredere este însoţită totdeauna de amăgire şt

amăgirea ne face să cugetăm păreri greşite despre noi înşine,

încât toată puterea noastră lucrătoare se şubrezeşte. Şi chia r asta

vor şi diavolii.

Celor care au înaintat în această părere de sine, egoistă,

diavolii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină sau de

mucenici şi sfinţi şi chiar în chipul Maicii Domnului şi al lui

Hristos însuşi. Se bucură de felul de viaţă al acestor amăgiţi, le

făgăduiesc cununi cereşti şi îi conduc astfel la o măsură înaltă de

părere de sine şi mândrie. Şi această înălţime este totodată şi

abisul prăbuşirii lor.

Trebuie să ştim că, fară îndoială, în starea noastră actuală,

când încă nu ne-am reînnoit prin har, nu suntem pregătiţi să avem

alte visuri, în afară de cele pe care ni le pregătesc necontenit

diavolii.

(Periodicul „Mărturie ortodoxă", nr. 28, p. 28 - 29)

280

Din asemenea visuri [despre iad şi judecată] dobândim

înspăimântare şi frică de Dumnezeu, cutremurare şi pocăinţă. Dar

visuri de acest fel se dau foarte rar, în caz de mare nevoie,

sufletelor sfinte, dar şi celor foarte păcătoşi, din pronia deosebită

şi necercetată a lui Dumnezeu. Se dau foarte rar nu datorită

„zgârceniei“ harului dumnezeiesc, nu! Ci pentru că orice ni se

întâmplă dincolo de rutina noastră ne conduce ia mândrie şi

părere de sine şi în felul acesta ni se micşorează smerenia, care e

atât de importantă pentru mântuirea noastră.

(Periodicul „ Mărturie ortodoxă nr. 28, p. 30)

281

SFÂNTUL SILUAN ATHONITUL179

Sfântul Siluan Athonitul (1866 - 1938), sfânt al vremurilor noastre,

căruia i s-au arătat şi a aflat cele dumnezeieşti, dar şi „metodele" şi

uneltirile vrăjmaşului, căci el însuşi a fost amăgit o perioadă de timp de

Diavol, care i se arăta în chip de înger, ne învaţă despre amăgirea

diavolească a visurilor şt vedeniilor şi aşază frontiere între adevăr şi

amăgire. Să luăm aminte la precizarea Sfântului Siluan în legătură cu

cuvântul care spune că atunci când o vedenie este de la Diavol, omul simte

tulburare sufletească şi frică. Sfântul precizează că aceasta se întâmplă doar

în sufletul umil, care nu doreşte vedenii; dar sufletul plin de slavă deşartă,

dimpotrivă, doreşte vedenia considerând ca este vrednic s-o primească şi nu

simte frică, fiind înşelat de Diavol. De asemenea, foarte importantă este

observaţia lui că sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte. Şi iarăşi

de mare învăţătură este exemplul său personal şi izbăvirea lui din ghearele

diavolilor, prin smerenie. „ Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdiii " este

povaţa lui,

A

m suferit timp îndelungat, pentru că nu

cunoşteam calea Domnului. însă acum, după

multe suferinţe şi prin Duhul Sfânt, am aflat voia

lui Dumnezeu. Trebuie să împlinim cu precizie toate

179 Prăznuit la 24 septembrie, Asupra vieţu Cuv, Siluan vezi: Diac. loan 1. Ică jr., Cuviosul Siluan Athonitul. Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei şi

iubirii lui Hristos, în voi. Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ed. a Πί-a, Ed. Deis is, Sibiu, 2000, p. 5 - 39; Arhim. So

fron ie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, Ed. Deisîs, Sibiu, 1999.

282

poruncile Domnului (Matei 28, 20), căci acesta este drumul care

conduce la împărăţia cerurilor. Nu-ţi închipui însă că îl vei vedea

pe Dumnezeu, ci smereşte-ţi sufletul şi cugetă că după moarte vei

fi aruncat în întuneric şi vei fii chinuit şi-L vei dori pe Domnul

cu dor şi cu durere.

Când vărsăm lacrimi şi ne umilim sufletul, atunci ne

păzeşte harul lui Dumnezeu. însă, dacă uităm plânsul şi umilinţa,

vom fi târâţi de gânduri şi vedenii. Sufletul

283

smerit nu are vedenii şi nu le doreşte, ci se roagă Ia Dumnezeu cu

mintea curată. Dar mintea cea plină de slavă deşartă nu e

niciodată curăţită de gânduri şi de nălucire şi poate cu uşurinţă să

ajungă să-i vadă pe diavoli şi să convorbească cu ei. Aceasta o

scriu deoarece eu însumi m-am aflat în această stare nenorocită.

îi rog pe toţi oamenii să ne întoarcem la pocăinţă şi atunci

vom vedea mila lui Dumnezeu. Şi pe cei care au vedenii şi le

primesc cu credinţă fi rog să înţeleagă că din pricina asta apare în

ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa slavei deşarte în care nu

poate vieţui duhul smerit al pocăinţei. Şi aici este primejdia,

pentru că e cu neputinţă să-i învingi pe vrăjmaşi fară să ai

smerenie.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima oară,

vrăjmaşul mi-a arătat lumină şi cugetul mi-a zis: „Primeşte-o,

este har!“. A doua oară, am avut o vedenie şi era să pier din

cauza ei. La sfârşitul unei privegheri, când au început să cânte

„Toată suflarea să laude pe Domnul“, am auzit cum împăratul

David cântă în ceruri laudele lui Dumnezeu. Stăteam în strană şi

mi s-a părut că nu există nici acoperiş, nici turlă şi că văd cerurile

deschise. Am povestit această vedenie la patru persoane

duhovniceşti, dar nici unul nu mi-a spus că am fost înşelat de

vrăjmaş, îar eu mă gândeam că diavolii nu pot să-L laude pe

Dumnezeu şi, prin urmare, această vedenie nu este de la vrăjmaş.

Dar mă războia amăgirea slavei deşarte şi am început iarăşi să

văd diavoli. Atunci am înţeles că am fost înşelat şi le -am

mărturisit pe toate duhovnicului, cerându-i să se roage pentru

mine. Şi datorită rugăciunilor lui am fost salvat şi pururea îl rog

pe Dumnezeu să-mi dăruiască duhul smereniei.

Şi dacă m-ar întreba cineva ce daruri vrei de ia Dumnezeu,

i-aş răspunde: duhul smereniei, care îl mulţumeşte pe Domnul

mai mult decât toate. Fecioara Maria a devenit Născătoare de

Dumnezeu datorită 284

smereniei ei şi este lăudată în cer şi pe pământ mai mult decât

toţi. Ea s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată roaba

Domnului“ (Luca 1, 38). Şi noi suntem datori să-i urmăm Sfintei

Fecioare.

De două ori am fost amăgit. Prima oară a fost la început şi

eram neîncercat, tânăr ucenic şi Domnul m-a milostivit degrabă.

A doua oară însă, a fost de vină mândria şi am suferit mai mult

până să mă vindece Domnul, cu rugăciunile duhovnicului meu.

Amăgirea s-a întâmplat după o vedenie pe care am primit-o. La

patru persoane duhovniceşti am povestit acea vedenie şi nici unui

din ei nu mi-a spus că vedenia provenea de la vrăjmaşul şi după

aceea mă războia amăgirea slavei deşarte. Cu timpul însă, am

înţeles singur greşeala mea întrucât diavolii au început din nou să

mi se arate nu numai noaptea, dar şi pe parcursul zilei. Sufletul îi

vedea, dar nu se temea, pentru că simţeam alături de mine mila

lui Dumnezeu. Şi în felul ăsta am suferit mul te din partea

diavolilor. Şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cunosc prin

Duhul Sfânt, şi dacă nu m-ar fi ajutat Prea Sfânta şi Buna

Fecioară, atunci aş fi deznădăjduit de mântuirea mea. însă acum,

sufletul meu nădăjduieşte neclintit în mila lui Dumnezeu, cu toate

că prin lucrările ce le-am făcut merit să fiu schingiuit şi pe

pământ, şi în iad.

Pentru mult timp nu puteam să înţeleg ce mi se întâmplă.

Mă gândeam: „Eu nu judec pe nimeni, gândurile urâte le alung,

fac ascultare cu grijă, mănânc cu cumpătare, mă rog neîncetat...

De ce deci preferă diavolii să stea pe lângă mine? înţelegeam că

mă aflu pe o cale greşită, dar nu puteam pricepe cauza. Când mă

rugam, diavolii dispăreau pentru o vreme, dar după aceea iarăşi

reveneau. Pentru mult timp, sufletul meu s-a aflat în această

agonie. Am vorbit despre aceasta câtorva părinţi bătrâni; ei

tăceau şi eu rămâneam nedumerit.

285

într-o noapte stăteam în chilia mea şi, iată, chilia s-a

umplut de diavoli. M-am rugat fierbinte, Domnul i-a izgonit, dar

au venit înapoi. Atunci m-am ridicat să fac câteva metanii în faţa

icoanelor, dar diavolii m-au înconjurat şi unul stătea înaintea mea

astfel, încât nu puteam să fac metanii la icoane, căci ar fi părut că

mă închin în faţa lui.

Atunci m-am ridicat şi am zis:

- Doamne, Tu vezi cum vreau să mă rog la Tine cu mintea

curată, dar diavolii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să

plece de la mine?

Şi Domnul a răspuns în sufletul meu:

- Aşa îi războiesc diavolii pe cei mândri.

Am zis:

- Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte;

spune-mi ce trebuie să fac pentru ca inima mea să se smerească?

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

- Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!

(Sfântul Siluan Athonitul, p. 467 - 469. iar

în ediţia 1995, p. 537 - 540)180

1 4.

Sfânta Mănăstire Panteiimon din Sfântul Munte Athos

Î8W Cuviosul Siluan Athonitul, op. cit., p, 175-179. In ediţia românească,

textele nu au aceeaşi ordine ca în prezenta lucrare.

286

în amăgire cădem fie din lipsă de experienţă, fie din

mândrie. Şi dacă este din lipsa experienţei, Domnul îl

tămăduieşte degrabă pe cel amăgit. însă dacă este din mândrie,

atunci sufletul va suferi timp îndelungat, până ce va afla smerenia

şi doar atunci va fi tămăduit de Domnul.

în amăgire cădem atunci când credem că suntem mai

presus şi mai încercaţi decât alţii, chiar şi decât părintele nostru

duhovnicesc. Aşa am gândit şi eu în nepriceperea mea şi de aceea

am suferit. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că în felul acesta m-a

smerit şi m-a povăţuit şi nu şi-a retras mila Lui de la mine. Şi

acum mă gândesc că, fără spovedanie la duhovnic, nu e cu putinţă

să ne izbăvim de amăgire, întrucât Dumnezeu i-a dat

duhovnicului harul de a lega şi dezlega.

Dacă vezi lumină în tine sau în jurul tău, nu îi da crezare,

dacă ştii că nu ai cucernicie către Dumnezeu şi dragoste pentru

aproapele. Dar să nu-ţi fie frică, ci smereşte-ţi inima şi lumina

aceea va dispărea.

Dacă vezi vreo vedenie sau vreo imagine sau vis, nu te

încredinţa lor; căci dacă e de la Dumnezeu, te va lumina Eî

despre aceasta. Sufletul care nu a gustat Sfântul Duh nu poate să

deosebească de unde vine vedenia. Vrăjmaşul toarnă în suflet o

dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi aceasta face amăgirea

vădită.

Părinţii spun că, atunci când vedenia este de la cel

vrăjmaş, sufletul simte tulburare şi frică. Aceasta însă se întâmplă

numai sufletului smerit, care se socoteşte nevrednic pentru a avea

vedenii. Cel plin de slavă deşartă însă poate să nu simtă nici frică

şi nici tulburare, fiindcă doreşte vedeniile şi se consideră pe sine

vrednic şi de aceea vrăjmaşul îl înşală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfanţ, iar cele

pământeşti prin cugetul firii. Cel ce plănuieşte să -L cunoască pe

Dumnezeu prin mintea firească şi prin ştiinţă

287

va fi amăgit, pentru că Dumnezey este cunoscut doar prin Duhu!

Sfânt.

Dacă în mintea ta îţi apar diavoli, smereşte-te şi sileşte-te

să nu~i vezi şi aleargă cât poţi de repede la părintele tău

duhovnic, căruia te-ai încredinţat. Spune-i tot şi atunci Domnul te

va milui şi te va izbăvi din amăgire. Insă, dacă tu crezi că ştii mai

multe decât duhovnicul tău despre viaţa duhovnicească şi nu vrei

să-i spui ce ţi se întâmplă, datorită acestei mândrii, Domnul va

îngădui să fii lovit de vreo ispită, ca să te cuminţeşti .

Să te lupţi cu vrăjmaşii folosind smerenia. Când vezi că o

altă minte se războieşte cu mintea ta, smereşte-ţi sufletul şi

atunci războiul va înceta.

Dacă se întâmplă să vezi diavoli, nu-ţi fie teamă,

smereşte-te şi ei vor dispărea. Căci dacă te va apuca frica, vei

suferi neîntârziat vătămare. Să fii viteaz! Să ţii minte că Domnul

te vede dacă îţi pui toată nădejdea în El.

(în aceeaşi lucrare, p. 482 - 483 şi în ediţia mai nouă,

p. 554 - 556)181

Un diacon mi-a povestit următoarele:

„Mi-a apărut Satana în chip de înger al luminii şi mi-a

spus linguşitor: îi iubesc pe cei mândri şi aceştia vor fi împreună

cu mine. Şi tu eşti mândru şi te voi lua. Eu însă am răspuns: Sunt

mai rău decât toţi oamenii. Şi Satana s-a făcut nevăzut“.

Şi eu am încercat ceva asemănător când mi-au apărut

diavolii. Mi-a fost cam teamă, dar am spus:

m Idem, p. 188-189. 288

- Doamne, vezi cum diavolii nu mă lasă să mă rog?

Spune-mi ce trebuie să fac, ca ei să plece departe de mineî

Şi Dumnezeu mi-a zis în inimă;

- Sufletele mândre sunt pururea chinuite de diavoli. Şi

atunci am spus;

- Doamne, luminează-mă, ce trebuie să cuget pentru ca

sufletul meu să se smerească?

Şi am primit îndată răspunsul:

- Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjui!

De atunci am început să fac după cum mi s-a spus şi

sufletul meu şi-a găsit odihna în Dumnezeu.

(în aceeaşi lucrare, p. 49S - 499 1 89

şi în ediţia mai nouă, p. 572)

1S2 Idem, p. 200.

289

ÎNTÂMPLĂRI DIN ZILELE NOASTRE DESPRE

AMĂGIRE

De ia fericitul părinte arhimandrit Haralambie Vasilopoulos redăm

întâmplările de mai jos, care vorbesc despre amăgirea prin visuri şi vedenii

şi pe care le-a trăit de aproape, fiind foarte lesne de înţeles şi foarte

folositoare.

1. Comorile lui Aii Paşa

D

uhurile viclene se bucură când reuşesc prin

visuri să ne expună batjocurii şi să ne facă de

râs. Câţi nu s-au apucat să sape şi să caute comori pe care

le-au văzut în somnul lor, fară să găsească nimic, şi în

felul ăsta s-au făcut de râs? Unul dintre ei, foarte naiv, din

când în când săpa de jur-împrejurul castelului din Ioanina,

ca să găsească comorile lui Aii Paşa. Aşa văzuse în

visurile lui.

(Arhim. Haralambie Vasilopoulos,

Visurile [cum se explică], p. 44)

2. Păţania predicatorului

R

ăsunătoare însă este păţania unui important

teolog şi predicator. Acesta, umblând dintr-un

ţinut în altul, a ajuns la tumul Peloponezului. Acolo a avut

un vis care arăta că va fi cutremur. A fost atât de nebun,

încât a crezut visul şi în ziua următoare l-a spus în predica

lui. Şi, într-adevăr, a fost cutremur.

Când a ajuns în Patras însă, a văzut iarăşi în vis că va fi cutremur

şi acolo. Când în ziua următoare a predicat în

290

piaţa oraşului, a anunţat cu convingere mulţimea că în seara

aceea în Patras va fi cutremur, nimic! L-a înşelat Satana. Căci

cutremur nu a fost. Şi în felul acesta, teologul s-a făcut de râsul

lumii, crezând în visul lui!


3. O hirotonie săvârşită doar în vis

P

uţin a lipsit ca cel ce scrie acestea să se facă de

râs în 1943, în timpul blestematei stăpâniri

naziste. Permite-mi, cititorule, să povestesc acest vis,

pentru că este de mare învăţătură.

Fusesem atunci arestat şi întemniţat de către germani . Şi în

timp ce eram în temniţă, am avut în somnul meu un vis foarte

animat. Se făcea că germanii au intrat în temniţă ca să ne execute,

dar eu, încet-încet, am reuşit să scap din mâinile lor şi să mă

salvez.

in ziua următoare, într-adevăr, a venit administratorul

Gestapo-ului, însoţit de soldaţi germani, exact aşa cum îi

văzusem în vis. Germanii se hotărâseră să ne execute. Ne -au

aşezat la zid şi în faţa noastră era un soldat cu mitralieră. Noi ne -

am făcut semnul Crucii şi aşteptam să tragă asupra noastră, dar

de data aceea nu ne-au executat.

între timp însă au intervenit alte evenimente. Şi după 40

de zile, trecând prin mari primejdii şi agonii, cu ajutorul lui

Dumnezeu, am scăpat din mâinile lor şi m-am salvat. Această

întâmplare am povestit-o după aceea duhovnicului meu, care mi-a

spus:

- Fii cu luare-aminte, să nu te vatăme Satana prin visuri...

291

L-am ascultat. Şi de atunci nu mai dădeam nici o

importanţă visurilor pe care le aveam.

însă în 1947, pe când dormeam într-o eparhie, am văzut în

visul meu cum un teolog bine cunoscut de mine era hirotonit

preot. Visul era atât de puternic, încât m-am trezit. Dar când m-

am culcat din nou, am văzut iarăşi acelaşi vis. Dimineaţa m-am

cutremurat, nu cumva să fi fost adevărat. Dar nu am vrut să mă

gândesc la asta, aducându-mi aminte de ce mi-a spus duhovnicul.

însă când am ieşit din casă, am întâlnit un vecin care mi-a zis

vesel:

- Azi-noapte am văzut în vis cum teologul nostru cunoscut

a fost hirotonit preot,..

Atunci mi-am zis în mine că neîndoielnic a fost hirotonit!

M-am gândit că, din moment ce l-am văzut eu şi în acelaşi timp şi

vecinul meu, cu siguranţă aşa s-a întâmplat. Din fericire însă, m-

am abţinut şi nu i-am trimis telegramă să-l felicit, căci m-aş fi

făcut de râs!

Şi de remarcat e că, deşi au trecut de atunci mai mult de

25 de ani, acel teolog nu s-a hirotonit încă, pe când eu am fost

hirotonit!


4. Un vis le-a distrus zestrea

D

iavolul se străduieşte mereu în întunecimea

lui să-i facă rău omului şi, pe cât posibil, să-î

distrugă. în acest scop foloseşte şi visurile.

După cum scrie virtuosul şi veşnic pomenitul arhimandrit

loil Gianacopoulos, în anul 1950, cineva din Calamata a văzut în

somnul lui că va fi cutremur. Oraşul

292

s-a întors pe dos şi mulţi locuitori au înnoptat sub cerul liber. Au

crezut chiar şi cei din satele vecine. îndată ce au auzit, fetele au

dus zestrea lor în beciuri ca să o salveze de la cutremur, iar ele au

rămas toată noaptea afară.

Au fost înşelaţi însă, căci, în loc să fie cutremur, a fost

inundaţie! A început o ploaie torenţială şi toată zestrea care era în

beciuri a fost distrusă de ape.

Iată ce păţesc cei ce dau semnificaţie visurilor!


5. Păţania unei fete

P

rin visuri, Satana plănuieşte să ne câştige

sufletul, aruncându-ne încet-încet în

îndoială şi păcat. Un exemplu doveditor este şi păţania

acestei tinere, aşa cum ne-o povesteşte ea însăşi.

Era bolnavă de şase ani. Suferea, dar doctorii nu îi găseau

nimic. O vede însă în somn pe Maica Domnului care i-a spus;

- Mâine vei merge în cutare cartier, pe drumul cutare, la

numărul cutare. Acolo vei găsi o poartă de fier. Vei bate şi va ieşi

o femeie care a venit din Patras. O vei întreba şi ea îţi va spune

unde să te duci pentru a fi vindecată!

Şi s-a dus. A găsit într-adevăr strada, numărul, poarta de

fier şi pe femeia din Patras, exact aşa cum văzuse în vis. Femeia

i-a recomandat pe cineva care putea să o vindece. într -adevăr, s-a

dus şi s-a întâlnit cu acea persoană. Părea un om serios, evlavios

şi avea în casă multe icoane ale sfinţilor.

293

Era însă vrăjitor deghizat. I-a spus pentru început să facă

câteva lucruri şi să meargă din nou la eî. Fata l-a vizitat de multe

ori şi a văzut şi o oarecare ameliorare a sănătăţii. Aceasta a facut-

o să aibă încredere în eî. Atunci, acesta i-a propus să înfăptuiască

împreună cu el păcatul cel imoral, ca să se vindece definitiv. Şi,

desigur, a stăruit... Din fericire, fata avea frică de Dumnezeu. S -a

împotrivit, a fugit şi s-a salvat.

Pe câte altele însă nu le atrage prin visuri Satana! Le aruncă

în păcat şi nu spun nimănui. Nu o află nimeni, doar Unul

Dumnezeu. Şi va veni ziua Judecăţii, când vor da cu toţii

socoteală şi vor fi trimişi în iad. De altfel, acesta este scopul

Satanei.


6. Despre cea care îşi zicea sfântă

A

vem însă vedenii şi din partea Satanei. Satana,

cum spune Apostulul Pavel, „se preface în

înger al luminii. Se arată în chip de sfinţi sau în chipul

Maicii Domnului sau ca lumină şi dă porunci care par

bune şi sfinte, cu scopul ascuns însă de a-1 înşela şi amăgi

pe om. Dă dezlegări amăgitoare şi îi convinge pe cei

naivi.

în vremea noastră se întâmplă multe asemenea lucruri,

prin aşa-ziseîe femei vizionare care, de obicei, sunt medium şi

unelte ale Satanei. Acestea folosesc de multe ori înşelăciunea.

în urmă cu câţiva ani, o femeie ce-şi zicea sfântă a răvăşit

Atena printr-o lumină care apărea în Egaleo, atunci când aceasta

zicea că se roagă. Era vorba însă de

294

înşelătorie şi escrocherie, care nu au nici o legătură cu vederile

dumnezeieşti. Insă, în afară de escrocherii, avem şi vederi

adevărate care provin de la Satana. Scopul Satanei este de a -i

înşela pe oameni prin orice mijloace.


7. „Sfânta Parascheva“ în vedenii satanice

τη anul 1953, ziarele au scris articole lungi despre 1

apariţiile Sfintei Parascheva unei fete de 20 de ani din

Eteleocarnania. Sfânta Parascheva i se arăta, vezi bine, şi îi dădea

poruncă prin care sătenii să construiască iconostas, să se

pocăiască etc. Toţi oamenii din satele vecine au crezut că, într-

adevâr, cea care se arată era Sfânta Parascheva.

într-o arătare, fata a primit poruncă să spună sătenilor să se

adune în biserica Sfânta Parascheva dintr-un sat apropiat. în

acelaşi timp, şi-a pierdut glasul şi comunica prin scris. Intr-

adevăr, sătenii în număr mare şi-au început marşul spre satul

vecin. Insă preotul din satul acela, care era foarte evlavios, nu a

crezit în aceste lucruri. Când au intrat în biserica Sfânta

Parascheva, fata a mers la uşile împărăteşti, ca şi cum era

arhiereu, a rostit „Crezul“ (i s-a dezlegat limba) şi apoi a predicat

oamenilor să se pocăiască. Şi ce dacă Apostulul Pavel nu permite

femeilor să predice în biserică? Ea se credea superioară!

După aceea s-a întors către cineva şi i-a zis:

- Tu de ce nu te spovedeşti? Te-ai spovedit doar în urmă cu

30 de ani, într-un sat din Macedonia răsăriteană (şi 1-a numit), pe

când erai soldat.

295

Acela s-a intimidat de descoperirea aceasta fiindcă o uitase.

După această întâmplare minunată, toţi au crezut ce spunea

ea, că într-adevăr, i se arăta Sfânta Parascheva. Chiar şi din

America, cei care citeau ziarele îi trimiteau mereu sume de bani.

După vreo jumătate de an, fata a plecat cu părinţi i într-o

comună mai îndepărtată. Părinţii ei, când au aflat că eu mă

găseam acolo, i-au propus să vină să o povăţuiesc. Ea însă s-a

împotrivit. Dar cu stăruinţa părinţilor a venit. I -am spus atunci că

aceste vedenii sunt de la Satana şi i-am atras atenţia să fie cu

băgare de seamă, întrucât Satana plănuieşte să-i facă vreun rău.

Din păcate, nu a vrut să asculte. Şi (auziţi şi minunaţi -vă) în

Săptămâna Mare î-a amăgit pe un tânăr şi s-a dus la Mitropolie,

cerând permisiunea să fie cununaţi în Vinerea Mare!

Aşa îi poruncise în vis Sfânta Parascheva...


8, „Maica Domnului“ în vedeniile unei tinere

D

oi ani mai târziu, ziarele Atenei se ocupau cu

alte vedenii care apăreau unei tinere din regiunea

Navpactia. Aceasta vedea, se zice, pe Maica Domnului şi

primea diferite porunci, de pildă, să predice lumii să se

pocăiască etc., etc.

Intr-o duminică, în Agrinio, înainte de a merge la amvon să

predic, primarul mi-a adus o epistolă semnată de preot, profesor

şi primar, ca să o citesc mulţimii din biserică, prin poruncă de la

Maica Domnului cea care s-a arătat în vedeniile tinerei fete. Am

refuzat să o citesc şi le-am spus, fireşte, cele cuvenite, 296

Peste câteva luni a venit la spovedit, printre alţii, însăşi

tânăra aceea şi s-a spovedit. într-adevăr, era o fată foarte modestă

şi virtuoasă.

La urmă, după Spovedanie, când era să plece, mi-a spus:

- Eu, părinte, o văd pe Maica Domnului.

- A! Tu eşti aceea? Cum o vezi? am întrebat-o.

- în chip de femeie îmbrăcată în negru.

- Ai văzut-o de multe ori?

- De vreo zece ori.

- Şi ce îţi spune?

- Prima dată era duminică după-amiază şi mă aflam în

poiană, căutam o oaie care se rătăcise de turmă. Dintr -o dată,

Maica Domnului mi-a apărut în faţă şi mi-a zis:

- Eu sunt Maica Domnului. Du-te în sat şi spune-le

sătenilor care lucrează la construirea drumului să înceteze munca,

fiindcă azi e duminică.

- Şi m-am dus, le-am spus şi s-au oprit din lucru.

Altă dată era Ajunul Crăciunului şi mi-a zis:

- Să mergi şi să le spui sătenilor că anul acesta, deoarece

Crăciunul cade vineri, să nu coacă nimic. Căci nu se cuvine.

Şi, într-adevăr, tot satul a postit în ziua de Crăciun.

- Nu vezi, copila mea, i-am spus, că cel care ţi se arată e

Satana, nu Maica Domnului? Era atât de rea fapta sătenilor care

construiau cu dragoste şi cu folos drumul acela? Dar Satana nu

voia ca ei să facă acea lucrare, ci voia să-i vadă în cafenele, cum

joacă cărţi, se îmbată şi înjură. Pe de altă parte, unde s -a auzit ca

creştinii să postească în ziua înveselitoare a Crăciunului?

Biserica noastră a stabilit ca în acele 12 zile, începând cu ziua

Crăciunului, să mănânce omul orice vrea. înţelegi că e vorba de

Satana? Aşadar, când o să ţi se arate iar, să zici: Eşti Satana, şi

să-ţi faci semnul Crucii.

297

- Dar, părinte, nu îmi spune nimic rău. Imi spune să ies în

faţa oamenilor şi să le predic să se pocăiască.

- Şi tu să zici: Dacă era să predic, m-ar fi făcut Dumnezeu

bărbat, preot, predicator, stareţ şi aş fi învăţat carte. De aceea, să

te lase în pace şi să vină la mine.

Şi deoarece era foarte cuminte, a primit poveţele mele, s-a

liniştit şi Satana n-a putut să-i aducă vătămare.


29S

DIFEiïtnrï S F j ŞX FÀRINTI

Sfântul Chirii Fileotul183

C

e! care aşteaptă să vadă în timp ce face

rugăciunea, fiind în stare de veghe, nu este

ortodox. Ceva asemănător găsim la mesaiieni, care se

numeau şi evhiţi; unul ca acesta sau este eretic, sau a căzut

în amăgire, precum aceia care la urmă înnebunesc.

( Viaţa şi învăţătura Sfântului Chirii Fileotul, p. 245)

S

i iarăşi mă nedumeresc când cuget la uneltirile

diavolilor. Cum de au putere, cu îngăduinţa lui

Dumnezeu, să se arate oamenilor, dar în alte chipuri şi să

îi înştiinţeze prin năluciri? După cum văd, dacă pronia lui

Dumnezeu nu i-ar fi apărat îndeajuns pe oameni, în mod

sigur, diavolii ne-ar fi aruncat în mare, din imensa

vrăjmăşie ce o au faţă de noi, precum au aruncat odinioară

turma de porci, cu voia Domnului nostru lisus Hristos.


183 Vezi p. 148.

299

Sfântul Marcu Ascetul184

Este o lucrare a harului, pe care cel slab duhovniceşte nu o

cunoaşte; există şi o altă lucrare a păcatului, care se aseamănă cu

adevărul. Este bine să nu le dăm atenţie acestora, ca să nu cădem

în amăgire, şi nici să nu le anatematizăm, ca nu cumva să fie

adevărate, ci să ne raportăm ia ele cu nădejde în Dumnezeu. Căci

Acesta cunoaşte folosul amândurora.

(.Despre cei ce li se pare că se îndreptăţesc din fapte, cap.

28, Filocalia, vol. 1, p. 145)185

Acela care înainte de a lucra poruncile cere lucrările

Duhului se aseamănă cu sclavul care a fost cumpărat şi care

îndată ce l-au cumpărat, împreună cu preţul, cere să i se dea scris

şi actul de eliberare.

(în aceeaşi lucrare, cap. 64, p. 148)186

Sfântul Maxim Mărturisitorul187

Mintea celui înfometat îşi închipuie pâine şi a celui

însetat, apă. Aşa şi mintea celui lacom îşi închipuie mulţime de

mâncăruri; a celui iubitor de plăceri trupeşti,

îii4 Sf. Marcu Ascetul (sec. V), egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra

din Galata, este autor a nouă scrieri filocalice care s-au păstrat. Este

prăznuit la 5 martie. !8S Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 257. 186 Idem, p. 260. 187 Sfântul Maxim Mărturisitorul (580 - 662) este marele părinte şi teolog

apărător al Ortodoxiei în veacul ai VH-lea, a cărui operă dogmatică şi

apologetică este impresionantă. Este prăznuit la 21 ianuarie şi 13 august.

300

chipuri de femei; a celui cu slavă deşartă, cinstea cuvenită de la

oameni; a iubitorului de arginţi, câştiguri; a celui care ţine minte

răul, răzbunarea pe cel ce l-a supărat şi aşa şi cu celelalte patimi.

Fiindcă mintea alcătuieşte înţelesuri pătimaşe când este

ispitită de patimi şi când trupul este treaz sau când doarme. Când

dorinţa măreşte cauzele care produc plăcerile, atunci şi mintea în

somn are năluciri asemănătoare. Când mânia îşi măreşte cauzele,

mintea vede în somn lucruri ce produc frica. Diavolii mizerabili

însă măresc patimile întărâtându-le şi având complice nepăsarea

noastră. Iar Sfmţii îngeri ne micşorează patimile, îndemnându -ne

la lucrarea poruncilor.

(Filocalia, vol. II, p. 70)188

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful

Mai întâi vă cer să vă păziţi ca nu cumva diavolii, mereu

suspecţi, să vă înşele şi să vă îndepărteze definitiv de la citirea şi

înţelegerea celor spuse (căci se luptă să vă facă robi şi slujbaşi şi

uneori prin visuri, alteori prin lucrări vrăjitoreşti, îi înrobesc pe

toţi cei ce nu se nevoi esc la mântuirea lor).

(Apologia 1, P.G.B., vol. 1, p. 95)190

Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută de capete despre dragoste,

în Filocalia, voi. 2, Ed. H umani tas, Bucureşti, 1993, p. 94 (cap. 68-69).

189 Sf. Iustin (cca. 100 - 165), prăznuit ia 1 iunie, face parte din categoria

apologeţilor de limbă greacă, a cărui operă este foarte importantă pentru

literatura teologică a începutului Creştinismului. 190 Sf. Iustin, Apologia (cap. XIV), în voi. Apologeţi de limbă greacă, Ed.

ffî.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 45.

301

Sfântul Teognostie191

Trupul care se înmoaie de trândăvie şi de mult somn este

mare piedică pentru cumpătare.

Cumpătarea adevărată rămâne neispitită chiar şi de

nălucirile din somn. Căci atenţia minţii la acestea este un semn că

păstrează încă în adâncimea ei boala patimii trupeşti. Dar dacă

mintea se învredniceşte de harul de a convorbi cu Dumnezeu în

somn, fără mijlocirea trupului, atunci ea va fi paznic neispitit şi

veşnic treaz al sufletului şi al trupului care se liniştesc. Se

aseamănă unui câine care e mereu treaz şi atent la lupii

nepotoliţi; fără să poată fi înşelat.

(.Filocalia, voi. 2, p. 341 - 342)i92

Avva Filimon193

S

i a zis iarăşi fratele: „în somnul meu văd mu lte

năluciri deşarte“. Părintele i-a spus: „Să nu te

cuprindă lenea şi nepăsarea; ci înainte de a te culca, să faci

multe rugăciuni în inima ta şi să te împotriveşti gândurilor,

încât să nu te târască Diavolul în cursele sale, ci să fii

primit de Dumnezeu. Şi îngrijeşte-te cât poţi ca, după

psalmi şi după studiu atent, să dormi şi să nu trândăveşti

lăsându-ţi mintea să primească gânduri străine. Ci dormi

!9i Teognost, scriitor fiiocalic, se pare că a trăit în Constantinopol, în

secolul al IX-lea. Vezi Filocalia, voi. 4, Ed. Harisnta, Bucureşti, 1994,

p. 266 - 268. i92 Idem, p. 292-293 (cap. 68). !v3 Părinte fiiocalic despre a cărui viaţă nu se cunoaşte nimic şi care, se

pare, a trăit în veacurile VI-VII. Vezi Filocalia, voi. 4, ed. cit., p. 179-180.

302

cugetând îa ceie ce te-ai rugat, ca să fie cu tine când dormi şi

când te vei trezi, să-ţi fie în inimă. înainte de a adormi, să rosteşti

şi Simbolul credinţei. Căci credinţa dreaptă în Dumnezeu este

izvorul şi straja tuturor bunurilor“.


Sfântul Casian Romanul195

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute îl

avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama

la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci, deşi nu se socoteşte

păcat o mişcare ca aceasta, totuşi, ea arată că sufletul este bolnav

încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebuie să credem că

nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn sunt o dovadă

a trândăviei noastre de până acum şi a neputinţei ce se află în noi,

fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face

arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului.

(.Filocalia, vol. 1, p. 94)i96

Pe lângă acestea, demonul slavei deşarte îl face pe monah

să se gândească şi la preoţie. îmi aduc aminte de un bătrân, pe

când eram în schit, care ducându-se la chilia unui frate spre

cercetare, apropiindu-se de uşa, l-a auzit vorbind. Şi socotind

bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte până ce a simţit

că fratele îşi ieşise din minţi din pricina slavei deşarte şi se

hirotonise pe sine diacon,

m Idem, p. 189. !9S Vezi p. 62, nota 33. !96 Filocalia, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 114.

303

făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci, cum a auzit bătrânul

acestea, a împins uşa şi a intrat. Fratele, după ce l -a întâmpinat, i

s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă aşteaptă de

multă vreme la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă: „Acum am

venit, când făceai tu otpustul celor chemaţi“. Auzind fratele

acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage

pentru el, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta. Am amintit

aceasta vrând să arăt la câtă nesimţire duce demonul acesta pe

om.

{Filocalia, voi. l , p . 109)'”

Avva Teodor Tibeul

Diavolul este foarte viclean şi deseori înfăţişează minciuna

ca adevăr; şi dacă cel ispitit nu este înzestrat cu înaltă putere de

deosebire, va cădea în amăgire. Iar cel ce nu cade în amăgire este

acela care ascultă fară şovăire de Dumnezeu şi de sfinţi.

{Monahismul ortodox răsăritean, p. 439; scriitorul

citează pe F, Halkin, S.P.V..G., p. 85)

Pateric

Un frate l-a întrebat pe un părinte bătrân:

- Părinte, ce sunt nălucirile din timpul nopţii?

Bătrânul i~a răspuns:

- Fiule, aşa cum în timpul zilei, Diavolul ne face să ne

ocupăm de diferite gânduri străine de lucrarea duhovnicească, ca

să nu ne putem îngriji de rugăciune şi de cele bune, la fel şi

noaptea, plănuieşte să ne răvăşească

m Idem, p. 132-133.

304

cugetul, până ce reuşeşte să ne tulbure şi rugăciunea nopţii. De

aceea nu trebuie deloc să dăm vreo atenţie acestor năluciri.

(îndreptar, voi. 4, p. 362)

Părintele Iosîf Isihastul (f 1959)

Iar dacă nu poate să facă aşa, Diavolul se întoarce

altminteri. Se preface în înger al luminii şi îi spune că este

Arhanghelul Gavriil sau alt înger şi că l~a trimis Dumnezeu să

stea alături de el, fiindcă L-a mulţumit pe Dumnezeu cu lucrarea

lui. Sau iarăşi se preface în chipul Domnului nostru Iisus Hristos

şi înainte de asta, alt diavol în chip de înger se duce la el şi~i

zice: „Pentru că L-ai mulţumit pe Dumnezeu cu sudoarea ta, a

venit Domnul să te viziteze, ieşi repede să I te închini, să

primeşti harul. Sau îi spune că a venit să-l răpească la ceruri ca

pe profetul IIie. Şi în sfârşit, ca să nu vorbesc mult, în felul

acesta a amăgit pe mulţi din timpurile vechi şi noi. Şi pe unii i -a

aruncat de pe stânci, pe alţii în râuri, pe alţii i -a înjunghiat şi i-a

pierdut definitiv. Şi toate acestea s-au întâmplat deoarece aceia

nu au avut puterea de a deosebi şi au lucrat după voia proprie,

fară să facă ascultare.

Dar tu, fiul meu iubit întru Domnul, întrucât faci ascultare

şi te spovedeşti curat, nu te teme! Pentru că ai un părinte care te

călăuzeşte şi se roagă zi şi noapte pentru tine şi Dumnezeu nu te

va lăsa să fii amăgit. Iar dacă ţi se va arăta vreo astfel de nălucire

în chip de Hristos sau de sfânt sau de înger, nu-ţi fie frică şi

spune-i:

- Eu am părinte care mă călăuzeşte. Nu vreau poveţe de la

îngeri! Eu pe Domnul meu, pe îngeri şi pe sfinţi vreau să -i văd în

cealaltă viaţă, nu aici. Şi întoarce-ţi faţa în altă parte. Iar acesta,

văzând curajul tău, va

305

dispărea. Şi chiar de-ar fi adevărată arătarea, Domnul meu nu Se

va mânia, ci frica se va preface în bucurie şi se va face după voia

Lui.

Noi însă să nu avem niciodată asemenea dorinţe şi cereri

de la Dumnezeu, adică să vrem să vedem îngeri şi sfinţi, pentru

că sunt amăgiri. Noi să-i cerem să ne miluiască cu iertarea

păcatelor şi să ne îngrijim de curăţia sufletului şi cele ale lui

Dumnezeu vor veni singure, fară să le cerem noi.

(Părintele losif, Mărturisiri de experienţă monahală; I no

Epistolă către isihastul din pustie, p. 440 - 441)

Evagrie Ponticul'99

Trebuie să cercetăm cum întipăresc diavolii nălucirile cele

din somn în mintea noastră şi le dau o anumită formă. Aceasta

obişnuieşte să se întâmple minţii fie privind în ochi, fie auzind cu

urechile, fie printr-o simţire oarecare sau fie prin amintire care

întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin

mijlocirea trupului. Deci, diavolii, mi se pare, răscolind amintirea

o întipăresc în cuget. Căci organele trupului, desigur, sunt

nelucrătoare în somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum

răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie,

deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca asta.

Există însă şi o mişcare simplă a amintirii stârnită de noi sau de

Sfintele Puteri, prin care vorbim şi petrecem cu

m Gheron îosif, Mărturii din viaţa monahală, voi. 2, Ed. Bizantină,

Bucureşti, 1996, p. 178-180. m Ucenic al Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, Evagrie din

Pont (f 399) este cel mai fecund scriitor bisericesc din pustia Egiptului.

306

sfinţii. Să fim însă cu băgare de seamă, căci chipurile pe care

sufletul împreună cu trupul le primesc în sine, amintirea le mişcă,

fară să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea

pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte.

Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă şi cu

sete, şi fară sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur, cu

lăcomie sau fară lăcomie. Şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că

mintea găseşte atâtea feluri de năluciri se datoreşte vicleniei

vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri,

diavolii se folosesc şi de lucrurile de dinafară, ca, de pildă,

vuietul apelor la cei ce călătoresc pe mare.

tFilocalia, vol. l , p . 75)200

200 Filocalia, vol. 1, Ed. H umani tas, Bucureşti, 1999, p. 64 - 65.

307

CÂTEVA ÎNTÂMPLĂRI CARE STABILESC

CARACTERUL ŞI DUHUL PATRISTIC ORTODOX

IN LEGĂTURĂ CU VEDENIILE

Cele l 1 întâmplări de mai jos, din viaţa a zece sfinţi, stabilesc

limpede caracterul şi duhul patristic ortodox. Duhul trezvitor ortodox şi în

general viaţa duhovnicească întru Hristos şi lucrarea ce o însoţeşte nu

trebuie să se desfăşoare cu nădejdea în arătări şi minuni (ceva ce e

caracteristic ereziilor sau altor religii). Iubirea nemăsurată pe care o aveau

sfinţii pentru Dumnezeu şi ostenelile nenumărate prin care dobândeau asceza

nu i-au împins spre cultivarea dorinţei vederilor duhovniceşti sau a obţinerii

harului facerii de minuni, ci, dimpotrivă, au rămas prevăzători, neîncrezători

şi - mai ales - smeriţi în faţa fenomenelor suprafireşti; şi aceasta, deoarece

se temeau de amăgirea diavolească şi de primejdia morţii provenită din

mândrie. Şi încă pentru că credeau că folosul duhovnicesc nu se găseşte atât

în trăirea şi în povestirea întâmplărilor suprafireşti, cât în împlinirea

precisă, întru smerenie, a poruncilor lui Hristos. Acest caracter este menţinut

până în ultima clipă a vieţii lor.

308

1. Sfântul Atanasie Atonitul20i

S i pe când continuam stăruitor construirea lavrei,

iarăşi s-a arătat o „ispită“ nouă, dar care s-a

dovedit a fi vizita minunată a Stăpânei şi Protectoarei

Muntelui Sfânt, Maica Domnului.

în vremea anilor 962 - 963 a fost foamete mare în ţară,

care a avut ca urmare lipsa alimentelor din Sfanţul Munte şi,

desigur, din proaspăt construita lavră, asta şi datorită mulţimii

mari de muncitori şi a oboselii din timpul construcţiei. Aşadar,

întrucât continuarea construcţiei era cu neputinţă, după ce se

terminaseră şi rezervele de pâine şi măsline, a plecat cuviosul

spre Caries, ca să se sfătuiască cu părinţii despre cum trebuie să

procedeze. Dar după ce s-a depărtat cam la două ore de

mănăstire, a întâlnit o femeie decentă şi plină de slavă. La

vederea acestei arătări, cuviosul s-a cutremurat la început

deoarece ca om s-a gândit ca nu cumva să fie vreo nălucire şi

cursă a celui viclean. Dar, mai întâi, femeia l-a întrebat pe

cuvios:

- De unde vii, Atanasie, şi încotro te duci?

Atunci, cuviosul, uimit că femeia îi ştia şi numele,

răspunse:

- Cine eşti tu care îmi vorbeşti şi îmi ştii numele?

~ Eu sunt Maica Domnului şi Păzitoarea ta, a răspuns

femeia. Dar ia spune-mi, de ce ai părăsit lavra şi încotro mergi?

Şi cuviosul a zis:

201 Sfanţul Atanasie Atonitul (f 1ÖÖ1), originar din Trapezunt, a

întemeiat în anul 964 Marea Lavră, prima aşezare monahală din Muntele

Athos. Este prăznuit la 5 iulie.

309

- Nu cred că tu eşti Cea Pururea Fericită, dacă nu văd

vreun semn de la tine. Căci multe sunt uneltirile şi cursele

Diavolului.

Şi aceea îi spune:

- Ai dreptate, Atanasie, şi mă bucur de puterea ta de

deosebire. Şi ca să crezi că nu sunt nălucire, iată, loveşte în

formă de cruce această piatră cu toiagul tău pomenind numele

Prea Sfmtei Treimi şi vei vedea prin harul Fiului meu cum va

ţâşni din ea izvor cristalin, nesecat şi nestricăcios.

Atunci, cuviosul, încredinţat şi ascultător, a lovit creştetul

pietrei şi, -o, minune dumnezeiească! A ţâşnit izvorul cel nesecat

al „Aghesmei“. Văzând această minune, cuviosul a căzut la

picioarele Născătoarei de Dumnezeu spunând:

- Iartă-ma, Maica lui Dumnezeu, pentru necredinţa mea.

Deoarece m-ai întrebat încotro merg, iată, îţi răspund: toate

rezervele de hrană din mănăstire s-au terminat, încât au devenit

cu neputinţă continuarea construcţiilor şi rămânerea acolo a

monahilor şi muncitorilor. De aceea mă duc spre Caries ca să cer

sfat de la părinţi. Sunt gata să fac orice îmi porunceşti, Sfântă

Fecioară!

- Mai întâi, a spus Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu,

să ridici biserică în locul acesta, care să poarte hramul meu întru

pomenirea acestei minuni. Apoi nu trebuie să te îngrijeşti de

hrană, pentru că am luat asupra mea această „iconomieT Aşadar,

întoarce-te în mănăstirea ta, fiule, şi vei găsi acolo pivniţele

pline, încât să continui neîntrerupt şi să tennini construirea lavrei.

310

Acestea a spus Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi

dintr-o data s-a făcut nevăzută. Cuviosu! Atanasie a piâns de

bucuria şi emoţia acelei dumnezeieşti vederi şi s-a întors în lavră.

(Monahul Ni cod im Bilali, Cuviosul Atanasie At o nitul, vol.

1, Viaţa cuviosului, p. 103 - 106)202

2. Sfântul Simon Mirovlitul203

S i a stat în peşteră părintele Simon, nevoindu-se

ani mulţi, supus la tot felul de cazne şi mulţi

mergeau la el, din toate colţurile Sfanţului Munte şi îe era

de folos şi la suflet, şi la trup: pentru că avea şi harul

deosebirii ca să explice din Sfânta Scriptură şi să dea şi

alte poveţe folositoare sufletului şi se învrednicise şi cu

harul înainte-vederii, ca să spună cele viitoare. Totuşi, pe

el acestea nu îl mulţumeau şi nu-i aduceau plăcere, căci în

smerenia lui, ura slava ce venea de la oameni şi evita să

vorbească cu mulţi, căci îl împiedicau să aibă linişte. De

aceea s-a gândit să plece într-un ţinut mai liniştit. Dar

Dumnezeu, Care se îngrijeşte de folosul obştesc al

oamenilor, l-a oprit de la planul acesta, prin mijlocirea

Preacuratei Maicii Sale; vă voi povesti cum s-a întâmplat

şi fiţi cu multă luare-aminte:

202 Arhim. Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii

Domnului de la Sfântul Munte Athos, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 192-

194. 203 Este cuviosul Simon (Simeon), ctitorul Mănăstirii Simon-Petra din

Muntele Athos (sec. XIII), prăznuit la 28 decembrie.

311

Intr-o noapte, în timp ce cuviosul se ruga, vede peştera

plină de lumină dumnezeiască şi simte mireasmă dulce şi

primeşte bucurie duhovnicească. Şi aude o voce dumnezeiască ce

îi spune: „Simone, Simone, prieten credincios şi statornic al

Fiului Meu, nu pleca nicăieri, căci vreau să slăvesc întru lumină

mare acest loc cu numele tău“

■IM ■ ·. V ...

lift 11

: îm. . ιΐ#ή'...ί.ΐ> "SS

... ................... j

Sfanta Mănăstire Simon-Petra

Dar smeritul Simon nu a crezut în această arătare; i-a fost

teamă că e vreo uneltire sau cursă de-a Diavolului. Căci îl

înfricoşa cuvântul Apostolului, că răufăcătorul se preface în înger

al luminii; de aceea avea acelaşi scop şi plănuia din nou să

meargă într-un loc liniştit.

Se apropia ziua Naşterii Mântuitorului Hristos şi înt r-o

noapte, ieşind din peşteră, i se arată o vedere cutremurătoare:! se

pare cum o stea s-a desprins din cer şi

312

s-a aşezat pe piatra din faţa lui, unde acum este construită sfânta

mănăstire. Această vedere a avut-o în multe nopţi sfântul, dar,

cum am spus, i-a fost frică să nu fie vreo amăgire a vrăjmaşului.

Iată însă că a venit noaptea Naşterii lui Hristos şi atunci nu a

văzut numai steaua care cobora şi se aşeza pe piatra din faţa lui,

ci a auzit şi voce dumnezeiască ce i-a spus aşa: „Aici trebuie să

întemeiezi, Simone, obştea ta şi să mântuieşti suflete şi ascultă

bine, nu fi neîncrezător ca până acum, eu vreau să-ţi fiu de ajutor;

priveşte şi nu şovăi, ca să nu păţeşti vreun rău“. De trei ori a auzit

această voce îngerească ce i-a spus acele cuvinte. Apoi s-a

cutremurat şi s-a entuziasmat şi i s-a părut (după cum a povestit

mai târziu ucenicilor săi), că se afla în Betleem împreună cu

păstorii şi că aude cântarea îngerească ce spune: „Slavă lui

Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire; nu vă

temeţi, căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi

pentru tot poporul“. Atunci, zice , au început să-mi fugă spaima şi

extazul şi m-am înfrânat duhovniceşte, încât am putut să-i văd pe

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe Dreptul Iosif cu fiii săi

şi pe Domnul nostru Prunc înfăşat în iesle.

(Viaţa Sfântului Simon Atonitul, p. 20 - 23)

313

3. Sfânta Pelaghia din Tinos204

T recuse doar un an de la ziua istorică în care

episcopul Patron Germanos a ridicat steagul

revoluţiei. In Mănăstirea Hehrovounia din

insula Tinos, monahia Pelaghia, după rugăciunea de seară,

s-a retras în chilia ei să se liniştească. După ce adormise, a

simţit dintr-o dată o mireasmă nespusă şi îndată a auzit uşa

chiliei deschizându-se cu putere. O femeie maiestuoasă, ce

strălucea ca o împărăteasă, a intrat înăuntru şi s-a oprit în

faţa patului ei.

- Scoală-te repede, i-a zis. Mergi şi-1 întâlneşte

pe Stamatelos Cangadis şi spune-i că pe ogorul lui Antonis

Doxara este îngropată de ani de zile icoana mea. Să se îngrijească

să o scoată şi să-mi construiască biserică!

Măicuţa s-a trezit înfricoşată, dar din smerenie nu a

ascultat de poruncă.

în săptămâna următoare, în vreme ce măicuţa se ruga, a

primit pentru a doua oară, în acelaşi loc, vizita Maicii Domnului.

De data aceasta, vorbele Născătoarei de Dumnezeu erau însoţite

de un surâs dulce, ca şi când ar fi zis: „Cunosc gândurile şi

şovăielile tale, dar nu te teme. Pe tine te-am ales să-mi împlineşti

voia. Deci, nu şovăi!“.

Dar şovăiala nu o părăsise încă pe buna măicuţă. De

aceea, Născătoarea de Dumnezeu a vizitat-o şi a treia oară, pe 29

iulie 1822, din nou, în ceasul rugăciunii. Monahia a văzut-o cum

stă nemişcată în faţa ei şi răspândeşte în jur o lumină cerească,

blândă şi albă. Apoi şi-a aţintit privirea către ea şi i-a spus:

- Pelaghia, de ce nu ai ascultat de porunca mea? O

repet acum pentru ultima oară.

2

0

4

P

r

ă

z

Aceea, înfricoşată, şi-a adunat tot curajul şi a întrebat:

- Cine eşti, Doamnă, de îmi porunceşti astfel de lucruri şi

te mânii pe mine?

Atunci, Doamna a zâmbit cu o dulceaţă mai mare decât la

început, şi-a ridicat mâna ca şi când ar fi arătat lumea întreagă şi

a spus bucuroasă:

- Binevestiţi pământului bucurie mare.

- Şi cerurile să dea slavă lui Dumnezeu, a continuat

măicuţa cântând şi a căzut în genunchi.

Clopotul a bătut de Utrenie, Monahia Pelaghia s-a ridicat,

şi-a făcut cruce şi s-a îndreptat spre biserică. Când i-a povestit

stareţei arătarea ei, aceea a ascultat-o cu atenţie şi teamă. La

urmă i-a spus:

- Pelaghia, vederea ta este dumnezeiască şi te fericesc.

Mâine dimineaţă vei face după porunca primită.

în ziua următoare, aleasa Maicii Domnului a plecat spre

Caria, unde l-a întâlnit pe Stamatelos Cangadis. Iar acesta,

emoţionat, a condus-o la episcopul Gavriil.

Episcopul a urmărit povestirea cu lacrimi în ochi. Mai

târziu, cu voce tremurătoare şi serioasă, a dat următoarea

explicaţie:

- Arătarea ta, măicuţă, e foarte importantă. Maica

Domnului, luptătoarea neînfricată, care întotdeauna ne apără, a

văzut suferinţele noastre, de aceea binevesteşte neamului nostru

înrobit eliberarea de sub jugul barbar. Şi ne arată sfanta icoană a

Sa, ca să împuternicească poporul nostru în lupta aceasta.

{Arătări şi minuni ale Maicii Domnului, p. 67 - 69.

De asemenea, vezi cartea Stil. Lagouros, Minunile *

' harului înălţător, p. 25 - 29)

4. Sfântul Pahomie205

şi monahii eretici

O dată, câţiva monahi eretici ce purtau haine din

fire de păr, auzind ceie ce se spuneau despre

Sfântu! Pahomie, au venit Ia mănăstirea lui şi au zis unor

fraţi: „Părintele nostru ne-a trimis la mai-marele vostru

părinte să îi spunem: Dacă eşti într-adevăr omul lui

Dumnezeu şi pretinzi că Dumnezeu te aude, vino să

trecem împreună peste râu mergând pe deasupra apei, ca

să vedem care din noi are mai multă căutare Ia

Dumnezeu”.

Iar când fraţii i-au vestit acestea, Sfântul Pahomie a fost

nevoit să le spună: „De ce aţi primit să staţi lângă ei şi să

ascultaţi cele ce au spus? Nu ştiţi că aceste lucruri n-au nici o

legătură cu Dumnezeu şi sunt total străine în viaţa noastră

monahală? Dar nici chiar cei din lume care au prudenţă nu spun

asemenea lucruri. Căci care lege a lui Dumnezeu ne permite să

facem acestea? Dimpotrivă. Mântuitorul ne-a poruncit prin Sfânta

Evanghelie să nu ştie stânga ta ce face dreapta (Matei 6, 3). Nu se

putea găsi ceva mai ticălos decât această prostie, să las eu

plângerea păcatelor mele şi calea prin care mă voi izbăvi de iadul

cel veşnic şi să dau în mintea copiilor, ocupându-mă cu astfel de

lucruri”.

Fraţii i-au răspuns zicând: „Cum a avut acest curaj şi te-a

provocat în felul ăsta, dacă e eretic şi îndepărtat de

Dumnezeu?“.

Şi părintele le-a răspuns: „Acesta ar fi putut să treacă râul

mergând ca pe uscat, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, căci Diavolul

lucra în el după nelegiuirea

205 Sfântul Pahomie cel Mare, zis şi Tabenisîotul (f 348), a fost

organizatorul monahismului chinovial (adică cu viaţă de obşte). Este

prăznuit de Biserică ia 15 mat.

316

ereziei lui, ca să nu i se zădărnicească planurile şi ca să creadă

acei ce au fost înşelaţi de el. Mergeţi, aşadar, şi spuneţi celor ce

au adus această provocare că omul lui Dumnezeu, Pahomie, zice

aşa: Lucrarea mea şi toată străduinţa nu înseamnă să trec râul

mergând ca pe uscat, ci să mă izbăvesc de Judecata lui Dumnezeu

şi să scap de acest fel de uneltiri satanice“. Şi spunând acestea, i -

a povăţuit pe fraţi să nu se mândrească pentru izbânzile lor, nici

să dorească să aibă vederi, nici să dorească să izgonească demoni,

nici să-L ispitească pe Dumnezeu cu acest fel de cereri despre

care se spune în Sfânta Scriptură zicând: să nu~L ispiteşti pe

Domnul Dumnezeul tău (Luca 4, 12).

( Viaţa Sfântului Pahomie, cap. 14, Despre ereticii cu veşminte

din fire de păr. Textul este luat dinP.G.B.S.B.,

voi. 40, p.215-215)206

5. Avva Olimpie şi preotul idolatrilor

A zis avva Olimpie:

Odată a sosit la schit un preot al idolatrilor şi a

venit să doarmă în chilia mea. Şi văzând trăirea monahilor,

mi-a spus:

- Trăind în felul acesta, Dumnezeul vostru nu vă arată nici

o vedenie?

Şi i-am zis:

-Nu.

Şi îmi spune preotul:

206 Viaţa Fericitului Pahomie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 64 - 65.

317

- Nouă, când îi slujim lui Dumnezeu, nu ne ascunde nimic,

ci ne descoperă toate tainele Sale; iar voi, care vă supuneţi atâtor

cazne, chinuri şi asceze, zici, nu vedeţi nimic? Aşadar, dacă nu

vedeţi nimic, înseamnă că aveţi gânduri viclene în inimile

voastre, care vă despart de Dumnezeul vostru şi de aceea nu vă

descoperă tainele Lui“.

(<Culegeri din Părinţi, Despre avva Olimpie, P.G.B., seria

Fiîocalie, vol. 1, p. 509)207

6. Vedenia avvei Zaharia

O dinioară, când avva Zaharia stătea în schit, a

avut o arătare dumnezeiască şi s-a dus să o

spună părintelui său, Carion. Acel părinte bătrân, lucrător

în vieţuirea lui, nu se pricepea în arătări dumnezeieşti. S-a

ridicat deci şi l-a bătut, zicându-i că arătarea aceasta este

de la Diavol. însă, cugetul avvei Zaharia a rămas la acea

arătare. S-a ridicat şi s-a dus la părintele Pimen şi i-a spus

despre aceasta şi despre cum îl ardea înlăuntrul său. Şi

văzând bătrânul că este de la Dumnezeu, i-a zis:

- Mergi la părintele la care te trimit eu şi orice-ţi va spune,

să faci întocmai!

Şi când s-a dus îa părintele acela, înainte de a spune el

ceva, a povestit întâmplarea pe care o avusese avva Zaharia,

adăugând:

207 Patericul, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, Î990,

p, 162.

318

- Această întâmplare este de la Dumnezeu. Dar tu mergi şi

fa ascultare părintelui tău.

(■Culegeri din Părinţi. Despre avva Zaharia, P.G.B., seria

Filocalie, vol. 1, p. 245. La pagina 244, îngrijitorul ediţiei

notează că avva Carion era totodată şi părintele său trupeşe208

1. „Eu sunt Hristos“

D espre un bătrân ascet se povestesc

următoarele: cuviosul stătea în chilia lui şi

îngenunchea, îi vedea în chip vădit pe diavoli şi îi izgonea.

Văzând Satana că e învins de părinte, s-a preschimbat şi a

apărut iarăşi în faţa lui, zicându-i:

- Eu sunt Hristos.

îndată ce l-a văzut părintele, a închis ochii.

Diavolul îi zice din nou:

- De ce închizi ochii? Eu sunt Hristos.

Atunci, părintele a răspuns cu curaj:

- Eu nu vreau să-L văd pe Hristos în această lume.

Când a auzit răspunsul, Diavolul a dispărut imediat.

{îndreptar, întâmplarea 19 din Pateric, voi

4, p. 344 - 345)

2mIdem, p. 78.

319

8. „Vrei să-L vezi pe Hristos?“

U nui alt părinte i-au spus diavolii:

- Vrei să-L vezi pe Hristos?

Părintele, până la urmă, a răspuns:

- Blestemaţi să fiţi voi, cei ce-mi propuneţi asta.

Căci eu cred în Hristosul meu, Care mi-a spus prin Sfânta

Evanghelie: ,,De vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau

dincolo„ să nu A credeţi*' (Matei 24, 23)

Când au auzit aceste vorbe, diavolii au dispărut.


9. Sfântul Arsenie cel Mare209

Odată, diavolii s-au înfăţişat în chilia avvei Arsenie şi îl

chinuiau. Cei care îi slujeau, atunci când îl vizitau şi aşteptau la

uşa chiliei, îl auzeau cum striga către Dumnezeu spunând:

- Dumnezeule, nu mă părăsi; nu am făcut nimic bun înaintea

Ta, dar în marea Ta bunătate, dă-mi să pun început bun.

(Culegeri din Pateric, despre avva Arsenie, P.G.B.,

seriaFilocalie, voi. l , p . 67)210

Cuviosul Arsenie cel Mare (354-449), nevoitor în pustia Nitriei

(Egipt), este prăznuit ia 8 mai.

210 Patericul, ed, cit,, p. 14.

320

10. Şovăiala avvei Zinon2n

S e zice despre avva Zinon că, pe când stătea în

schit, a ieşit într-o noapte din chilia lui ca să

meargă la o oază. Dar a rătăcit trei zile şi trei nopţi şi

istovit de oboseală, a căzut să moară. Şi în faţa lui a venit

un copilaş care ţinea în mâini pâine şi un vas cu apă. Şi i -a

spus:

- Ridică-te şi mănâncă.

EI însă nu s-a ridicat şi s-a rugat, crezând că e nălucire.

Copilul i-a spus:

- Ai făcut bine.

Şi din nou s-a rugat a doua şi a treia oară. Şi copilul

zice:

-Ai făcut bine.

S-a ridicat deci părintele, a luat şi a mâncat. Şi apoi i -a zis

copilul:

- Ai umblat mult şi eşti departe de chilia ta. Dar ridică -te

şi urmează-mă!

Şi îndată s-a aflat în chilia lui.

(în aceeaşi lucrare, despre avva Zinon, p. 239)212

2M Cuviosul Zinon din Egipt (sec. IV) este prăznuit ia 19 iunie.

212 Patericul, ed, cit., p. 73 - 74.

321

11. Sfârşitul avvei Zaharia

Avva Pimen a spus că avva Moise l-a întrebat pe avva

Zaharia, când se pregătea să moară:

- Ce vezi?

Şi acesta i-a spus:

- Nu e bine să tăcem, părinte?

Şi a zis:

- Da, fiule, taciî

Şi în clipa morţii sale, avva Isidor s-a uitat către cer şi a zis:

- Bucură-te, fiul meu Zaharia, căci ţi s-au deschis porţile

împărăţiei cerurilor.

(în aceeaşi lucrare, despre Avva Zaharia, p. 247)213

.tul*

213 Idem, p. 78.

322

S3«

9

PĂRINTELE DANIIL CATUNACHIOTIS

Părintele Daniil Catunachiotis Aghioritul (1846 - 1929) a marcat

perioada în care a stat în Muntele Sfânt prin trăirea şi învăţătura lui. Fericitul

arhimandrit Heruvim notează despre el:

,, Părintele Daniil, înzestrat cu inteligenţă remarcabilă şi sete de

învăţătură, a devorat cărţile patristice şi a dezgropat comorile Duhului. A avut şi

fericirea de a cunoaşte oameni foarte evlavioşi - de la moş Anastasie până la

patriarhul loachim şi cuviosid Arsenie, părinţi virtuoşi ai Sfântului Munte - şi de

a se folosi de bogata lor experienţă duhovnicească. De asemenea, cei trei ani şi

jumătate de isihasm l-au îmbogăţit. Astfel, orizontul sufletului sau s-a curăţit şi

înţelepciunea lui Dumnezeu, «mai împodobită ca soarele», s-a aşezat înlăuntrul

său

Când în Sfântul Munte veneau persoane de rang înalt şi oficiale, precum

au venit odată, de pildă, trimişii ţarului, ca să cunoască monahi înţelepţi şi

virtuoşi, le erau recomandaţi doi: părintele Daniil şi părintele Calinic isihastul.

Aceştia erau, după mărturisirea tuturor, personalităţile cunoscute ale Sfântului

Munte.

„ Cu luminoasa şi cuvioasa splendoare a chipului său, cu vitejia lui

neîntrecută, cu pletele blonde şi ochii albăstrui, cum îl descria fiul său

duhovnicesc, stătea răbdător şi cu blândeţea mielului să asculte problemele

părinţilor aghioriţi şi ale pelerinilor evlavioşi şi era mereu pregătit să le

dăruiască ceva din cunoştinţele şi experienţa lui duhovnicească“.

Câţi monahi care au căzut în diferite amăgiri, din neştiinţă sau din

duhul mândriei, nu au fost salvaţi datorită intervenţiei părintelui Daniil! In acest

pustnic au existat, într-adevăr, precum şi la profetul cu acelaşi nume, Daniil,

323

Părintele Daniil Catunachiotis „duhul prisosinţei şi

cumpătare şi cuminţenie, deosebirea visurilor şi dezlegarea legăturilor. “ {Chipuri aghiorite contemporane, Daniil Catunachiotis,

p. 45 -46)214

214 Arhimandritul Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti contemporani

de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Deisis, 1997, p. 167.

Am vrut sä încheiem patericul acesta călăuzitor cu părintele Daniil

Catunachiotis, întrucât învăţătura lui despre amăgire este un fel de

recapitulare a învăţăturii patristice pe această temă.

Redăm mai jos epistola foarte importantă a părintelui Daniil,, către

lerotheos, despre amăgire în care cercetează în mod general problema

amăgirii (din foarte buna editare a operelor părintelui, a Daniiliţilor)

trupeşte.

în multe şi repetate rânduri ai cerut şi m-ai rugat pe mine,

nevrednicul, să-ţi explic care sunt cauzele principale care produc

amăgirea şi cum îngăduie Prea Bunul Dumnezeu ca Satana să

lucreze atât de stăruitor lucrarea amăgirii lui. De aceea am socotit

că am sfânta datorie (cu toate că nu sunt vrednic să mă ocup de

un lucru aşa de mare) să îţi expun în această epistolă a mea câte

cu osteneală am studiat din scrierile purtătorilor de Dumnezeu

Părinţi ai Bisericii noastre, care prin vieţuirea lor întru Dumnezeu

şi izbânziîe eroice ale virtuţii au zădărnicit vicleniile şi

înşelătoriile Diavolului, pe care acesta le unelteşte în diferite

feluri, având scopul de a distruge neamul omenesc.

Cunoscând, aşadar, Sfinţii Părinţi uneltirile întortocheate

ale vrăjmaşului şi prevăzând starea noastră actuală deplorabilă şi

că, astăzi, cu greu ne ocupăm de astfel de lucruri şi că nu vom

putea înţelege care sunt semnele amăgirii şi care ale harului

dumnezeiesc, de aceea ne-a explicat spre folosul nostru aceste

lucruri şi ni le-a

Epistola către lerotheos „despre amăgire“

reacuviosului frate ai meu întru Hristos,

lerotheos, cu urarea să fii fericit sufleteşte şi

325

lăsat prin scrierile ior nemuritoare. Scopul lor a fost să ne facă,

prin citire atentă şi încercări, să evităm cauzele amăgirii şi să

îmbrăţişăm virtutea şi adevărul.

Toate acestea le-am considerat ca fiind de mare folos

pentru viaţa noastră monahală şi după ce am constatat că, într -

adevăr, aşa este, după studii precise, prin citire atentă şi după

întrebarea multor părinţi deosebiţi, mă grăbesc să îţi scriu, iubite

Ierotheos, dorind să-ţi fiu de folos şi să te întăresc, precum spune

porunca evanghelică.

însă, înainte de a trece Ia tema cu pricina, vreau să te rog

să dai cea mai mare atenţie şi încredere Ia cele ce îţi scriu, căci

precum ştii, de dragul tău am cercetat multe scrieri şi dovezile

aduse de mine nu sunt ale mele, ci ale Sfinţilor Părinţi, cu a căror

binecuvântare sunt chemat să-ţi expun cele de mai jos.

Şi deoarece tema noastră este despre amăgire, e bine să

definim ce înseamnă cuvântul „amăgire“.

Amăgirea, de fapt, nu este altceva decât o deformare a

adevărului, încât într-un fel să pară la vedere şi la suprafaţă şi

altfel să fie în adâncime. Amăgire este orice îşi schimbă forma.

Adică poate să pară înger şi să ascundă diavol, poate să apară ca

lumină şi cu formă îngerească şi să ascundă înşelătorie satanică.

Prin aceste semne nălucite şi prefăcute, Diavolul cel

scârbos a înşelat şi a distrus definitiv pe mulţi oameni. Aşadar,

pentru a cunoaşte cauza principală din care provine amăgirea şi

din care îşi ia impulsul şi cum se vindecă aceasta, este bine să

explicăm limpede pricina generală şi cea dintâi de care se

foloseşte vrăjmaşul ca să născocească. uneltirile, înşelătoriei şi ca

să comploteze împotriva omului.

Toţi cunoaştem, dragul meu, că Prea Bunul Dumnezeu,

după ce l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a făcut să

primească şi toate harurile 326

dumnezeieşti. Şi întrucât l-a înzestrat cu cuget şi voinţă proprie şi

liberă, i-a dat poruncă să nu mănânce din pomul vieţii. Aceasta a

fost hotărârea bunătăţii lui Dumnezeu, ca să se încerce credinţa

omului şi devotamentul său faţă de Acesta. însă, Diavolul a

stricat valoarea atât de mare pe care o avea omul şi I -a înşelat,

cum e ştiut de toţi, pe omul cel dintâi şi l-a înstrăinat de rai.

Deoarece Adam nu a fost creat nici neschimbător, nici

schimbător spre rău, ci liber schimbător, de aceea cu voia sa a

devenit neascultător şi a fost exilat, fiindcă dacă voia, putea să nu

asculte de vrăjmaşul lui, ci să asculte porunca Iui Dumnezeu,

Creatorul său. Dar în mila Sa nemărginită, lui Dumnezeu- Tatăl i-

a părut rău de creatura Lui, omul, şi l-a dat pe Fiul Său Unul-

Născut, pe prea dulcele Iisus, la moarte şi a eliberat neamul

omenesc şi l-a cinstit din nou pe om cu demnitatea lui de la

început şi nu numai atât, dar l-a cinstit şi mai mult, îndumnezeind

firea omenească.

Aşadar, de atunci, puterea şi mândria Satanei au fost

anulate şi creştinismul a prins forţă foarte mare (precum vedem

din vieţile Sfinţilor Părinţi), încât mucenici şi cuvioşi, împăraţi şi

fetiţe blânde au biruit şireteniile vrăjmaşului şi l-au dovedit pe

de~a~ntregul slab.

Dar ca să se încerce din nou voia liberă a omului şi ca să

se arate şi dreptatea lui Dumnezeu, a îngăduit vrăjmaşului să -i

încerce pe robii Lui, însă doar atât cât îi este permis: căci dacă

uneltitorul ar fi avut putere asupra noastră, ne-ar fi nimicit pe toţi

într-o clipă.

Prin urmare, Diavolul are putere să ne provoace numai

prin ispitirea cu patimi şi când vede că le primim cu uşurinţă, se

apropie imediat -de noi şi Tncet - încet ne înşală. însă, când noi

suntem cu luare-aminte şi ne ferim de la început de ispită, atunci

nu poate face nimic. Dar, deoarece omul, uneori din multă

mândrie, alteori din anturajul său, alteori din necunoaştere şi

neştiinţă, se

327

complace cu ispita şi păcătuieşte, are iarăşi Taina Spovedaniei şi

pocăinţei şi cât trăieşte se poate vindeca.

Acestea, desigur, se referă la păcatele generale, dar

despre amăgire, de care vom vorbi îndeosebi, spunem

următoarele.

Amăgirea, după cele spuse de Sfinţii Părinţi, din trei

pricini vine îa om. Prima, din minte slabă, a doua din mândrie

(părere bună despre sine, înfumurare, trufie) şi a treia, din viaţă

păcătoasă. Şi, desigur, dacă provine din minte slabă sau din

mândrie, atunci cel amăgit se poate vindeca uşor când se

smereşte, se spovedeşte şi face cunoscută amăgirea sa unui

părinte duhovnic şi după ce înţelege amăgirea, nesocoteşte şi

izgoneşte definitiv toate înşelăciunile asemănătoare ale

vicleanului, adică vederi (vedenii, arătări), mângâieri mincinoase,

culori, forme, lumini strălucitoare, înfăţişări de îngeri şi diavoli

şi câte asemenea acestora se cuprind în amăgire. După ce va

respinge cu vitejie şi nu va mai primi în viitor asemenea lucruri,

atunci nu numai că se va izbăvi, cu harul lui Dumnezeu, dar va fi

socotit biruitor al amăgirii de către Domnul nostru drept

judecător. Insă, când amăgirea provine din viaţă păcătoasă,

atunci acesta se găseşte în mare primejdie şi de aici se trag

deznădejdile, pierderea minţii (nebunia) şi câte cu întristare am

auzit şi am văzut. Şi unii din aceştia s-au spânzurat, alţii au căzut

în mare şi s-au înecat iar alţii, răi, rău au pierit.

Aceştia deci, de aceea au fost părăsiţi, deoarece trăiau

viaţă trupească şi cădeau în diferite patimi ale trupului; şi cu

toate acestea, pretindeau că au harul lui Dumnezeu, că sunt

superiori altora şi că văd diferite arătări (mincinoase) şi le

primeau şi nu voiau să asculte de nimeni, ci erau încredinţaţi că

au ajuns (ziceau ei) pe înalte trepte (duhovniceşti). Diavolul le

răpeşte acestora minţile, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, şi au un

sfârşit vrednic de 328

plâns, cum am spus mai sus. Niciodată însă, dragul meu, nu ar fi

ajuns într-o stare atât de dureroasă, dacă s-ar fi spovedit dintru

început şi nu s-ar fi bizuit pe voinţa lor,

(Părintele Daniil Catunachiotis, Bucurii monahale,

p, 1 7 7 - 181)

O dezvoltare mai analitică şi mai deosebită a temei amăgirii, cu

referire, desigur, la exemple contemporane, face părintele Daniil în epistola

de răspuns „ Către monahul Marchian din Schitul Iviritic “. Titlul epistolei

este „Combaterea vedeniilor“. Ce a fost înaintea epistolei? Monahul

Marchian a trimis un plic gros cu profeţii şi alte întâmplări supranaturale ale

părintelui Eftimie şi l-a rugat pe părintele Daniil să-l cerceteze şi să

hotărască dacă e vorba de amăgire sau de adevăr. Părintele Eftimie, la care

ne-am referit, se pare că a venit în Sfântul Munte ca laic cu numele Dimos, de

meserie constructor şi a stat în Mănăstirea Vatoped. Avea, desigur, dinainte

experienţe despre vedenii, dar a continuat şi în Sfântul Munte să se preocupe

de această temă. Mai târziu, se pare, a devenit monah şi a luat numele

Eftimie, Părintele Daniil a reuşit cu mare greutate să-l convingă. Să urmărim

această întâmplare aşa cum o descrie arhimandritul Heruvim,

Visurile şi vedeniile lui Dimos

în localitatea Stica din Epir trăia un om pe nume Dimos.

Era un bun creştin, cu credinţă simplă, de meserie constructor.

într-o noapte a visat că undeva există o biserică îngropată în

pământ. I-a sculat, aşadar, pe toţi consătenii iui să ia lopeţi şi

cazmale şi să înceapă săpăturile. Au săpat şi au scos biserica la

lumină. Plin de mulţumire, Dimos s-a mândrit de izbânda lui şi

privea cu satisfacţie cum se minunau toţi de el. Şi când cugetul

viclean i-a şoptit: „Ascultă, Dimos, tu eşti om important, tu eşti

alesul lui Dumnezeu...“, l-a primit fară împotrivire.

329

Fiind de meserie constructor, s-a întâmplat mai târziu să

lucreze în Sfanţul Munte la o lucrare de construcţie a Mănăstirii

Vatoped.

în Vatoped este foarte cinstit Cuviosul Evdochie. Despre

viaţa lui nu se ştie nimic însă moaştele lui care au fost

descoperite întâmplător în anul 1840, în cimitirul mănăstirii, sunt

izvorâtoare de har şi făcătoare de minuni. Dimos a arătat evlavie

mare cuviosului şi a început să creadă că şi cuviosul îl

înconjoară, de asemenea, cu bunăvoinţă deosebită. Deoarece

tradiţia nu pomenea nimic despre originea lui, Dimos şi -a

închipuit că şi cuviosul se trage tot din Albania.

- Cuviosul este albanez, ca mine, a început să

propovăduiască.

- Dar de unde ştii?

- Albanez este. Nu vedeţi că are craniul turtit? De altfel,

când într-o noapte, cu şiragul de metanii în mâini, m-am rugat să-

mi spună patria sa, mi-a apărut aievea. „Sunt albanez, mi-a spus,

sunt din Stica şi suntem rude,..“.

Părinţii au bănuit că îl războise Diavolul.

- Când ţi-o apărea din nou, să-ţi faci semnul Crucii, i-au

spus. Şi dacă e lucrarea Diavolului, va dispărea imediat.

Era însă târziu. Diavolul cucerise inima lui Dimos şi nu

voia să plece lesne.

S-a întâmplat atunci să se găsească în Sfântul Munte şi un

episcop, Alexandru de Rodostolos. i-au povestit despre cazul

ciudat al lui Dimos şi i-au cerut sfatul. Acela l-a văzut şi a ajuns

la concluzia că vedeniile lui provin de la Dumnezeu. - - .

- Pentru că Dimos este mulţumit rugându-se cu şiragul de

metanii şi facându-şi semnul Crucii, arătările vin de la

Dumnezeu.

330

Şi Dimos se mândrea că însuşi episcopul a declarat că

vedeniile lui sunt adevărate. Mai târziu a scris o carte groasă,

plină cu taine supranaturale: descoperiri, profeţii despre viitor,

războaie, venirea Sfântului Constantin, semne şi monştri, pe care

toate le găseai adunate acolo.

- Dar nu poate fi de la Dumnezeu toată această întâmplarel

Aici există tulburare şi delir. Ce lucruri ciudate sunt acestea?

spuneau părinţii între ei.

- Nu-1 întrebăm şi pe părintele Daniil? Acesta ne va

rezolva problema.

Au luat deci cartea lui Dimos şi au plecat.

Părintele Daniil, îndată ce a citit primele pagini, şi-a dat

seama de adevăr.

- Aici joacă diavolii, a zis.

A scris un text în legătură cu asta, cu fragmente şi păţanii

din scrierile sfinte şi patristice şi l-a trimis la Vatoped. Nu mai

exista nici cea mai mică îndoială, era vorba de amăgire. însă,

când Dimos a aflat răspunsul, şi-a ieşit din fire. A strigat sălbatic

în albaneză:

- Ore, ore, Despotis tope, ore Priftl ! !

Adică dacă atâţia preoţi şi chiar însuşi episcopul au fost de

acord că arătările sunt de la Dumnezeu, cum a îndrăznit acesta să

nege!

Părintele Danii! nu s-a mulţumit să constate numai, ci

dragostea lui î-a călăuzit la rugăciune. Şi rezultatul a fost că

vedeniile au încetat.

Mai târziu, părinţii au reuşit să-l ducă pe Dimos la

Catunachia. Părintele Daniil l-a primit cu dragoste. însă, când a

început să-i dovedească cum aşa-zisul Cuvios Evdochie, care i se

arată, era diavol ascuns, nu a rezistat luminii adevărului. S-a

ridicat în picioare şi a strigat furios:

- Ore, ore, Despotis tope, ore, ore Prift..!

331

Totuşi, a fost nevoit să găsească drumul drept, căci

Diavolul, în clipa în care a fost descoperit, nu şi-a mai făcut

apariţia. Părinţii erau lămuriţi de-acum că e vorba de amăgire şi

însuşi episcopul Rodostolos a trimis felicitări părintelui Danii!

pentru izbânda lui.

Cu adevărat, precum a spus Apostolul Pavel, Diavolul „se

preface în înger al luminii“ şi vai de cel care va fi înşelat de

strălucirea exterioară.

„Un păcătos se poate lesne pocăi, dar un amăgit greu, doar

dacă Diavolul este descoperit. Căci acesta are slăbiciunea să fugă

îndată ce este dibuit“, spunea deseori părintele Daniil.

(iChipuri aghiorite contemporane, Daniil Catunachiotis,

p. 46 - 48. De asemenea, „Haruri şi purtători de har“,

vol. 1, p. 48 - 51)2IS

Deoarece epistola la care ne-am referit, „Combaterea vedeniilor“

către monahul Marchian, este de mare importanţă în tema noastră - este

aproape o recapitulare a învăţăturii patristice despre amăgire, însoţită

desigur şi de exemple de învăţătura foarte bune- de aceea redăm în

continuare cea mai mare parte a ei

Ţinând seama de acestea, nu trebuie să ne îndoim de

judecăţile drepte ale lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să ne

supunem celor ce par minunate, fără cercetare amănunţită.

Pentru că mulţi, nu numai dintre oamenii simpli, ci şi dintre

monahii cunoscuţi care au strălucit în nevoinţe şi izbânzi înalte şi

faceau semne şi minuni, după ce au fost batjocoriţi de diavoli

(prin amăgire), au ajuns de râsul tuturor şi ne-au lăsat în inimi

durere nemângâiată.

lV:> Idem, p. Î68- 169.

332

Confruntându-se cu idei de acest fel, părinţii lucrători ai

trezviei ne povăţuiesc să avem multă grijă la probleme de genul

acesta. Căci unii au încercat, fară a cere sfat cuiva, să primească

aceste vedenii şi voci şi au fost înşelaţi amarnic. De aceea,

cercetarea amănunţită şi luarea-aminte, chiar şi la apariţiile

dumnezeieşti, neamăgitoare, trebuie să se facă după sfaturile

Sfinţilor Părinţi, căci pentru cei mai mulţi, uneltirile Satanei

celui mascat cu viclenie nu pot fi deosebite.

Şi deoarece nevrednicul de mine are cunoştinţă despre

această temă prin experienţa îndelungată şi studiu amănunţit al

Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi de la mulţi părinţi ce s -au nevoit,

de aceea permiteţi-mi, vă rog, să vă fac cunoscută umila mea

părere în problema aceasta. Şi vă rog să fiţi cu luare -aminte, căci

cuvintele mele umile nu sunt rodul cugetului meu, ca să par (să

nu fie!) oarecum mai înţelept sau superior părinţilor mei

duhovniceşti (care se deosebesc prin virtutea lor şi prin iubirea

de Dumnezeu). Ci, voi istorisi fară patimă câteva din cele multe

pe care le-am întâlnit în generaţia noastră şi voi pune hotar între

semnele neamăgitoare şi cele potrivnice lor.

Am văzut părinţi ce se nevoiau care au scăpat de cursele

diavolilor prin tăierea voii personale şi a părerii de sine şi am

văzut pe alţii, vestiţi prin viaţa lor superioară, care au fost

batjocoriţi îngrozitor de diavoli şi au fost învinşi definitiv.

E adevărat că mulţi au fost învredniciţi la început cu multe

haruri dumnezeieşti datorită profundei lor curăţii; mai târziu însă,

fiindcă au avut încredere în ei şi nu s-au îngrijit, au devenit

cunoscuţi pretutindeni pentru urmările rele pe care le -au avut. Şi

despre aceştia veţi vedea mai multe în această scriere a mea.

333

Sihăstria în care Cuviosul Daniil s-a

nevoit 48 de ani ( 188 î -1929)

Şi să spunem şi despre acest om foarte simplu, Eftimie. în

ce priveşte trăirea virtuoasă a acestuia şi marea lui simplitate şi

cele ce îmi scrieţi despre el, sunt de acord cu toate acestea. Căci,

cu toate că îi lipseau cunoştinţele duhovniceşti, cu toate că era

neintrodus în lucrurile credinţei creştine, a arătat totuşi de la o

vârstă fragedă devotament mare faţă de Dumnezeu. Şi de aceea,

cele ce s-au întâmplat în satul lui pentru descoperirea bisericii,

toate s-au făcut prin grija nespusă a Preabunului Dumnezeu. E de

altfel ştiut de toţi că unde se descoperă biserici, acelor persoane li

se arată lucrarea dumnezeiască, îndemnându-i să sape în locul

cutare etc. Şi, într-adevăr, astfel de biserici şi icoane făcătoare de

minuni s-au găsit în multe locuri, atât în est, cât şi în vest. Şi e

foarte ciudat pentru că, în afară de aceste persoane nevinovate şi

de fetiţe mici, cărora de obicei ii se descoperă acestea, uneori 334

se fac descoperite şi persoanelor păcătoase şi indecente, care sunt

mânate de visuri apăsătoare să arate locul pe care l-au văzut în

somnul lor.

Şi, într-adevăr, astfel de sfmte biserici şi icoane făcătoare

de minuni au apărut în multe locuri şi prin aceasta se adevereşte

cuvântul lui Vasile cel Mare care spune: „Dumnezeu împlineşte

voia Sa chiar şi prin cei potrivnici“.

Nu am de gând însă, sprijinindu-mă pe părerea mea, să

nesocotesc părerile altor părinţi duhovniceşti şi fraţi ai mei întru

Hristos şi să-l numesc pe omul de care vorbim amăgit [adică pe

Eftimie]. Căci nu din spusele unuia sau din părerile altuia se

realizează sfinţenia şi se întrupează amăgirea, ci lucrurile înseşi

vor arăta adevărul. Sfinţii Părinţi mărturisesc şi propovăduiesc că

Diavolul cel viclean îi invidiază pe cei ce trăiesc fară păcat şi se

străduieşte cu toată puterea să îi înşele prin multe amăgiri

delicate (care par evlavioase). Când vede deci Satana pe cineva

care crede lesne în vedeniile dumnezeieşti şi în visuri, fie ele şi

adevărate, se îmbracă şi el în cele ce nu i se potrivesc şi devine

ca un înger al luminii. Şi aşa, încet-încet, îi înfăţişează cu

îndemânare nălucirile lui şi în continuare îl face de râsul îngerilor

şi al oamenilor.

Aşa şi acestui nefericit om simplu (lui Eftimie), o dată cu

sosirea lui aici (în Sfanţul Munte), i-au apărut în repetate rânduri

multe vedenii. Şi permiteţi-mi să spun, părinţii duhovniceşti şi

prietenii cunoscuţi, în loc să-l descurajeze şi să-i atragă atenţia,

aceştia înşişi, nu ştiu cum, i-au dovedit că toate acestea sunt

adevărate. Şi astfel, nefericitul, fie în somn sau în vreme de

veghe, fie la lucru sau pe drum, vede diferite arătări, adică

apariţii ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, mulţime nesfârşită

de îngeri, cruci uriaşe, pe Sfântul Constantin şi Sfântul Petru şi

multe alte arătări imaginare (mincinoase). Acestea,

335

daţi-mi voie s-o spun cu părere de rău, sunt roade aie amăgirii, nu

ale adevărului.

Cercetaţi cu luare-aminte biografiile Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii, cei ce străluceau de semne şi minuni, unde veţi vedea

minuni nenumărate, însă descoperiri şi arătări supranaturale prea

puţine veţi întâlni, doar când nevoia a cerut-o. Iar pe acestea

(descoperirile) nu le arătau multora. Pe când unde îşi găseşte

amăgirea sălaşul, vedeniile apar ca păsările cerului de des la

oamenii neştiutori. Şi ce e mai trist, că sunt înşelaţi şi oameni

iubitori de Dumnezeu, oameni duhovniceşti, care se deosebesc

prin virtutea şi evlavia lor faţă de Dumnezeu. Faceţi comparaţie,

vă rog, între arătările neamăgitoare (vederi) ale Sfinţilor Părinţi

cu cele ale lui Eftimie şi veţi vedea cât de superioare şi

impunătoare sunt vederile sfinţilor şi pe de altă parte, câtă

prostie, ca să nu zic aiureală, au vedeniile amăgirii.

Şi mai întâi să-l vedem pe marele Maxim Cavsocaîivitul,

acel om ceresc şi înger pământesc care a înaintat mult atât în

lucrare, cât şi în contemplaţie şi a luat cunună în lupta împotriva

înşelătorului cel vechi. Sfântul Maxim Cavsocaîivitul doar o

singură dată a văzut-o pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi

de multe ori a urcat pe Athon să se închine în acel loc, cu toate că

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu nu era departe de el şi putea

să i se arate mai des. Dar semnele supranaturale ale celor

neamăgiţi au greutate, pe când semnele amăgirii sunt josnice şi

provoacă dezgust (silă). Şi cel ce este stăpânit de asemenea

năluciri vede, de repetate ori, aceeaşi aşa-zisă faţă a sfântului ce i

se arată, a lui Constantin, a lui Petru, a îngerilor, arhanghelilor şi -

a altora. Şi nu-i apar doar în timpul rugăciunii, dar şi pe drum şi

prin alte părţi, uneori în chip de oameni simpli, care comandă

icoane şi candele spre a-1 înşela pe cel amăgit, alteori in chip de

preoţi ce 336

slujesc şi îngeri mijlocitori. Şi în loc să îi mulţumească lui

Dumnezeu şi să slăvească Sfânta Treime, îi slujeşte, din păcate,

Satanei, celui viclean. Ca să vedem cu probe semnele

supranaturale neamăgitoare ale oamenilor celor plini de harul

dumnezeiesc să luăm-aminte la cizmarul Zaharia. Acela, după

cum ştim, mergea în fiecare noapte la biserica Sfânta Sofia şi pe

când se ruga, porţile sfintei biserici se deschideau singure şi apoi

iarăşi se închideau în mod straniu. Dar el, ca să evite slava

oamenilor, a ascuns această înaltă virtute. Iar când a fost

descoperit de acel cuvios monah loan, s-a făcut nevăzut, deoarece

îi era teamă ca nu cumva comoara smereniei sale de Dumnezeu

iubitoare să fie vândută pe slava cea înşelătoare.

De asemenea, şi acel Sfanţ Euffosin (bucătarul), atâta timp

cât îl batjocoreau toţi, era mulţumit şi a rămas în mănăstirea lui,

însă când i-au descoperit virtutea, a plecat şi nu s-a mai întors.

Dar cei ce se află în amăgire nu mărturisesc doar duhovnicilor

diferitele contemplaţii (supranaturale), ci spun acestea fiecăruia

în parte şi întregii lumi, crezând că mulţumesc dumnezeirea ş i

astfel ei înşişi, din păcate, cad în mod jalnic.

Una dintre amăgirile cele mai mari, care se va dovedi

începutul celorlalte, este arătarea Sfandului Evdochim. Cauza

principală care a provocat această amăgire este, după cum îmi

scrieţi, discuţia ce a avut loc între părintele Eftimie şi un tâmplar,

despre ţinutul de origine al Sfântului Evdochim, Tâmplarul, pe de

o parte, spunea că sfântul se trage din Halchidichi, iar Eftimie, pe

de altă parte, susţinea din motive evlavioase că sfântul este

compatriot de-al lui, din Epir şi zicea să se uite la partea din

spate a craniului sfântului şi dacă locul rotund de ia jumătate este

înclinat spre interior, atunci neapărat e din Epirî Găsind această

pricină, uneltitorul cel viclean, veşnic pregătit pentru înfăţişarea

imaginară a amăgirii, în

337

ziua imediat următoare i-a arătat nălucirea Sfanţului Evdochim în

chip de preot şi l-a silit să-1 numească Petru. Şi de atunci, ca

într-un film cinematorgrafic, i se înfăţişează acestuia foarte des şi

îl vede când călare pe un cal roşu, când purtând un fes vechi,

având părul legat şi strălucind de lumină. Şi uneori îl vede

slujind ca preot, deoarece se zice că ceilalţi preoţi sunt

nevrednici, iar alteori ca un bătrân cu barba albă, care îi spune;

„Numele meu nu este Evdochim, ci Petru. Sunt din Epir, mă trag

din Stica Veche. Atâţia epiroţi treceţi zilnic pe aici, şi nici unul

nu vine să ne vedem şi să ne salutăm. Plâng, zice sfântul. Sunt

rudă cu tine, să mergi la preot, să-i spui să-mi facă icoană“. Şi

alte asemenea vorbe nevrednice de un sfânt. Altă dată, iarăşi îl

îndeamnă să comande două icoane în numele său, în care să fie

înfăţişat ca Sfântul Petru şi candele de argint pe care le va fauri

duhovnicul Mănăstirii Iviron; al cărui suflet va străluci ca

soarele, precum i-au arătat într-o altă vedenie Arhanghelii Gavriil

şi Rafael!

După cum cred eu, după cum mărturisesc lucrurile şi după

cum va fi dovedit mai jos, toate acestea sunt roade ale amăgirii;

şi-mi pare rău îndeosebi, că aceste amăgiri dăunează oamenilor

virtuoşi, ca să nu zic însăşi Bisericii Ortodoxe a lui Hristos.

Din cele spuse mai sus, se înfăţişează foarte limpede

uneltirea şi amăgirea groaznică a Diavolului care ni 1 -a arătat pe

Sfântul Evdochim ca fiind din Epir, rudă cu nefericitul Eftimie.

Şi cel mai grav e că a făcut eforturi ca să-i picteze icoană în

numele Sfântului Petru.

Căci, dacă Biserica noastră permite nepăsătoare ca prin

vederile şi amăgirile unuia şi altuia să făurim sfinţi şi să

schimbăm numele lor şi să le facem şi icoane, atunci ce 338

amăgire vrednică de plâns! Dar nu, Biserica noastră Ortodoxă nu

numai că nu permite acestea, ci le dă şi pedepse (canoane)

acestora.

însă, cineva poate să mă întrebe cum e posibil să fie din

amăgire toate acestea, o dată ce Sfanţul Constantin şi ceilalţi care

apar le zic să-şi facă semnul Crucii, precum fac şi ei? Şi cum de

multe ori văzând cruci foarte mari ce strălucesc mai puternic

decât soarele şi chiar Eftimie facându-şi de nenumărate ori

semnul Crucii, nălucirile la care ne referim nu dispar?

Răspunsul, grăbindu-mă să vă anunţ că exact din acest

motiv, se numeşte amăgire; pentru că îngerul întunericului apare

ca înger de lumină. Şi când îl află pe om pregătit să primească

aceste năluciri, îi apare ca Hristos răstignit şi ca Maica Domnului

şi în diferite chipuri de sfmţi. Când vede, aşadar, că creştinul le

consideră pe toate acestea adevărate şi le preţuieşte ca fiind

trimise de la Dumnezeu, atunci îl îndeamnă să facă cruci câte

vrea şi să alerge la biserici şi privegheri. Dacă cel amăgit este

preot, îl sileşte să facă liturghii în fiecare zi. Şi atunci, nu că

puterea Crucii nu mai este valabilă, dar nu mai lucrează, prin

însăşi îngăduinţa Crucii.

însă, când cel amăgit înţelege amăgirea în care a căzut şi

duhovnicii îl conving că toate acestea sunt neadevărate, atunci

harul Crucii lucrează şi vedeniile satanice sunt izgonite.

Pentru ca cele spuse de mine să se dovedească mai clar,

voi adăuga două întâmplări recente, din care adevărul va ieşi

vădit la iveală.

339

ierodiaconul amăgit

în urmă cu 40 de ani [pe ia 1878] trăiam în Mănăstirea

Rusă. Exista atunci un ierodiacon cu numele lerotheos, cunoscut

de mulţi, care acum câţiva ani s-a stins din viaţă în Schitul

Cutlumuş. Acesta, cum pe atunci era tânăr, a început cu voia sa

(şi fară binecuvântarea duhovnicului său) să privegheze mult,

stând toată noaptea în picioare, făcând metanii şi ţinând post.

Diavolul, văzând că are minte slabă, a început să-i arate mulţime

de vedenii toată ziua, pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului,

vederi de îngeri. Şi ca să-1 convingă cel viclean că aşa-zisele

arătări (vedenii) erau de la Dumnezeu, i-a zis: „Iată, Eu, Hristos,

am de gând să te învrednicesc de haruri mari; numai să fii cu

luare-aminte, să nu fii înşelat de diavolul mândriei şi să-ţi faci

mereu semnul crucii, să se alunge ispita vrăjmaşului“.

De multe ori îi apărea „Hristos răstignit“ şi îşi lucea

semnul Crucii şi canonul în faţa lui, cu băgare de seamă;

Diavolul însă îi arăta şi nenumărate vederi şi descoperiri, însă şi

slăbiciunile părinţilor (care se nevoiau împreună cu el).

Lucru bun însă era că mărturisea încontinuu toate acestea.

Şi duhovnicii (cei ce spovedeau), văzând cruci şi umilinţă şi că

acesta evita orice vorbă deşartă, îl socoteau sfântul secolului. Şi

cine erau duhovnicii care au fost de acord cu acestea? Erau

Bartolomeu de la Vatoped, părintele Nifon din Schitul Vatoped,

Ieronim Rusul din Mănăstirea Rusă şi părintele Sava. Dar mai

târziu, părintele Sava s-a gândit că dacă este însuşi Hristos care

Se va arăta, voi pune în mintea mea, zice, un gând, fară să -1

cunoască nimeni altcineva, şi dacă îl va descoperi, atunci toate

aceste fenomene sunt din harul dumnezeiesc, dacă nu, sunt cu

toate înşelăciunea diavolilor. 340

Părintele Sava i-a spus ierodiaconuiui să-l întrebe pe

Hristosul ce va apărea despre gândul acesta (pe care şi-l pusese în

minte), dar blestematul nu a putut să îl descopere. Atunci, foarte

înfuriat, cel amăgit a zis: „Tu eşti cel ce-mi apari ca Hristos? Nu,

eşti Diavolul!“. Şi atunci, imediat, Satana i s-a înfăţişat în chipul

adevărat: „Eu, zice, sunt Diavolul pe care l-ai slujit atâţia ani şi

am ca garanţie semnătura ta (pentru că de multe ori, în mod

închipuit, îl punea să semneze)“; şi îndată s-a aruncat asupra lui.

Atunci, părinţii 1-au prins pe ierodiaconul cel amăgit şi l-au

liniştit cu greu, căci tremura şi îşi plângea pierzania. Şi aşa, cu

exorcisme repetate, nălucirile au dispărut.

Dar să ştiţi că, chiar dacă s-a lăsat de acele amăgiri, totuşi,

de atunci şi-a părăsit toate îndatoririle monahale; şi cercetaţi să

vedeţi ce sfârşit jalnic a avut.

învăţătorul cel amăgit, Nicolae

De asemenea, vă aduc la cunoştinţă şi despre un altul, ca

să vedeţi câtă putere au nălucirile diavoleşti. în urmă cu 25 de ani

(prin 1893), a venit cineva la mine printr-o recomandare. Era

bărbat foarte învăţat, căruia la început îi era greu să -şi descopere

inima pe deplin în faţa mea. Eu însă am înţeles şi din privire, şi

din vorbire că acest om suferea de ceva la minte. „Eu mă bucur

astăzi, i-am zis, căci cred că voi auzi de la tine lucruri de folos

pentru suflet“. El, auzind acestea, s-a umplut de bucurie şi a spus:

„Mulţumesc, părinte! Azi am găsit om după hărăzirea mea şi nu -

ţi voi ascunde nimic din câte mi-a dăruit cu îmbelşugare harul

dumnezeiesc“.

„Eu, îmi zice, sunt din părţile Olimpului şi fiind bun la

carte, am terminat gimnaziul în Salonic. Apoi am intrat la Şcoala

germană, unde se predă după noul sistem de 34!

învăţământ; şi din asta m-am mulţumit mult, căci primeam (ca

învăţător) zece lire otomane pe lună, în afară de primele speciale.

Şi de atunci, studiind Vechiul şi Noul Testament, ca să par de

folos societăţii, am hotărât să continuu să trăiesc creştineşte,

după hărăzirea mea. Şi prima grijă a mea au fost rugăciunea şi

postul.

Şi într-o noapte, în locul în care mă rugam cu lacrimi în

faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, cerând de la ea să -mi

dăruiască harul, am văzut deodată o flacără de foc ce a ieşit din

icoană şi a intrat în inima mea. Flacăra aceasta mi-a umplut inima

de bucurie nesfârşită şi de atunci „Doamne, Iisuse Hristoase“ nu

a lipsit din inima mea. Harul acesta pe care 1-am primit m-a silit

să mă dedic rugăciunii îndelungate şi după ce mi s-a curăţit

mintea, aveam diferite vederi (vedenii) în somn şi treaz.

După o mică perioadă de timp, mi-a apărut un înger sfânt

strălucitor şi mi-a zis: «Iată, m-a trimis Dumnezeu ca să fiu

pururea ajutorul tău; şi trebuie să posteşti mult şi să te rogi». Şi

de atunci mă rugam toată noaptea şi luând în mâini Vechiul

Testament, îl rugam pe Dumnezeu să-mi descopere acea

contemplaţie a profetului Iezechiel (Iezechiel 37); şi am văzut

imediat, în extaz, aceeaşi vedere la fel ca a profetului.

De asemenea, în ziua următoare, mi-au apărut aievea toate

revelaţiile pe care le-au văzut Isaia, Daniil şi ceilalţi profeţi,

precum şi fragmente din Apocalipsa Sfântului loan Teologul şi

mă ocupam cu acestea zilnic, şi-mi aduceau multă mulţumire.

Luaţi aminte, atât de mult am învins somnul şi pântecele, încât

am ajuns să dorm doar o oră pe noapte şi în multe rânduri,

mâneam de două ori pe săptămână pâine goală şi apă“.

Eu i-am spus: „Ai avut vreo călăuză în toate acestea, te-ai

spovedit la cineva?“. „Nu, mi-a răspuns, numai către tine am fost

nevoit să le spun; şi de multe ori mi-a apărut 342

Hristos şi mi-a spus: „Fii atent, să nu zici la nimeni acestea, căci

astăzi nu mai există duhovnici vrednici de astfel de lucruri şi de

aceea te vor vătăma“.

Apoi, văzând eu că e rănit la ochi şi că este ars la mâna

stângă, având doar trei degete şi fiind distrusă îngrozitor, i -am

zis: „Explică-mi, te rog, ce ai păţit la ochi şi la mâna stângă, căci

înţeleg că ţi s-a întâmplat ceva tainic“.

Şi el, crezând că sunt înainte-văzător (cu harul

supranatural de a prezice), mi-a spus: „Nu-ţi voi ascunde nimic.

Ochii mei s-au vătămat pe când eram obligat, spre amiază, când

plecau elevii de la şcoală şi mai ales vara, să stau cu privirea

aţintită către soare. De acolo ieşeau vedeniile a mii de îngeri şi

toate legiunile sfinţilor, în fiecare zi altfel.

Cu toate că simţeam dureri mari în ochi, din care îmi

curgeau lacrimi fierbinţi, eu nu dădeam importanţă acestui lucru,

căci aşa îmi poruncise îngerul; şi în toată perioada vedeniilor îmi

făceam semnul Crucii.

Cât despre mâna mea, s-a întâmplat cam aşa: îngerul îmi

poruncise să ţin în fiecare noapte în mână o lumânare groasă

aprinsă şi să citesc în picioare Vechiul Testament şi când

lumânarea va ajunge în locul cel mai de jos, să o sting, ceea ce

am şi făcut, însă, de sărbătoarea Sfântului Spiridon, pe când

ţineam lumânarea aprinsă, văd cum odaia s-a luminat ca soarele

şi mi-a apărut Sfântul Spiridon aşa cum era pictat, strălucitor, şi

mi-a zis: «Pace ţie, nevoitorule Nicolae (aşa se numea)! îţi

mulţumesc mult pentru evlavia pe care o ai pentru mine. Astă-

seară vreau să primeşti cununa de mucenic. Această lumânare

groasă pe care o ţii, când va ajunge la palmă, să o ţii strâns, chiar

de ţi se va părea că îţi arde mâna. Tu să suporţi cu vitejie şi astfel

îl vei învinge pe vrăjmaşul cel rău». Acestea le-a spus şi s-a făcut

nevăzut. Iar eu, când

343

flacăra mi-a ajuns la palmă, la început am simţit o mireasmă

nespusă ce ieşea din mâna mea care ardea şi nu simţeam nici cea

mai mică durere până ce au început să-mi curgă rănile. Mai târziu

însă, au început dureri nesuferite şi aud o voce care-mi spune:

«Acum îţi vei linge sângele de pe mână, căci acesta e la fel de

preţios ca Sângele lui Hristos»". Dar, întrucât nu a putut să sufere

rănile, nefericitul a fost silit să meargă la doctor, spunându-i

acestuia că s-a ars de la foc pe când dormea lângă sobă; şi astfel,

doctorul abia a mai reuşit să-i salveze mâna.

Ascultaţi însă lucrul cel mai înfiorător, ca să vedeţi ce

izbândeşte Diavolul la astfel de oameni! După ce Diavolul cel

urât l-a făcut repede să păşească după voia sa, i s-a arătat iarăşi

în chipul lui Hristos şi i-a zis: „Un lucru îţi mai lipseşte doar, pe

care trebuie să-î faci şi în felul acesta mă vei mulţumi mult de

tot. Acel Botez, îi zice, pe care ţi I-au dat părinţii tăi, nu este

bun, deoarece sfintele sinoade au schimbat acel Botez de început

al apostolilor. De aceea, grăbeşte-te să te duci în Salonic, ca să fii

stropit cu apă de către protestanţii germani, care salvează astăzi

datoria apostolică".

Şi astfel, vaiî S-a dus la Salonic, a mărturisit arătarea lui

la Spitalul german şi a primit stropirea cu apă.

In continuare însă îl deranja, după cum mi-a spus, gândul

acesta, adică avea mustrări de conştiinţă pentru această faptă a lui

şi, după ce a venit aici, în Sfântul Munte, la Milopotam, a

mărturisit aceasta patriarhului loachim, ce se nevoia acolo, fară

să se refere însă în amănunt la amăgirile lui. Patriarhul l -a certat

îndeajuns pentru fapta aceasta de a nega Botezul ortodox şi l -a

trimis la părintele duhovnic Nifon şi la cererea acestuia 1-a

miruit din nou [i-a dăruit iarăşi, după negarea lui, sfântul har

ortodox prin Sfanţul Mir]. Dar acesta a continuat iarăşi cu

amăgirile lui şi cu vedeniile lui închipuite. 344

Dar ca sä nu vorbesc prea mult, după ce şase ore am

rezistat să ascult amăgirile lui îngrozitoare, în continuare i -am

dovedit rătăcirea lui jalnică, prin multe scrieri sfinte şi judecăţi

raţionale, timp de două zile; şi aşa a fost convins şi a respins

amăgirile lui vrednice de plâns. Şi e adevărat că, deşi s-a folosit

şi s-a luptat cu nălucirile lui, totuşi, semnele amăgirii i-au rămas

până la sfârşit şi, după ce a fost cuprins de tuberculoză, a murit

ca laic în Sfântul Munte.

Acestea sunt suficiente ca să se dovedească adevărul şi să

se înfiereze amăgirea la care ne-am referit şi, te rog, după ce

citeşti cu multă luare- aminte această epistolă a mea, înmâneaz-o

şi duhovnicului de la Iviron, părintele Parthenie, care, nu mă

îndoiesc, va pricepe unde se găseşte dreptatea. Şi totodată,

îngrijiţi-vă amândoi să-1 convingeţi pe Eftimie cel amăgit să

respingă aceste năluciri amăgitoare. Şi dacă reuşiţi, scăpaţi -1 de

această rătăcire, căci pentru cine a dat îngerului întunericului, ce

se aseamănă unui gramofon, placa raţiunii sale şi i s-au

înregistrat atâtea năluciri, e foarte greu acum să i se şteargă

definitiv din minte. De asemenea, să fiţi foarte atenţi să nu se

facă acea icoană a aşa-zisului Sfânt Evdochim, care apare ca

preotul Petru, căci veţi întrista Duhul Sfânt; pentru că pictura

aceasta se va face spre batjocorirea Sfântului Evdochim şi spre

satisfacţia celui viclean.

însă, dacă nu veţi asculta poveţele mele nepărtinitoare, nu

va trece mult timp şi veţi vedea urmările amăgirii ce vor apărea

la acest om. Dar atunci va fi foarte târziu şi regretabil, căci voi

înşivă şi toţi cei care l-au susţinut în amăgirea lui veţi fi judecaţi

cu asprime de sfânta voastră conştiinţă.

345

Cât despre uitima lui arătare (vedenie) de care mi-aţi scris

la sfârşit, că l-au văzut pe aşa-zisul sfânt cum slujeşte, deoarece

toţi ceilalţi preoţi erau nevrednici, această amăgire este cea mai

rea, întrucât primirea ei creează erezie în Biserica lui Hristos.

Unde, aşadar, s-a auzit că sfântul cutare, după moarte, apare să

slujească, pentru că harul dumnezeiesc nu lucrează în preoţii de

astăzi? Aceasta este scornirea monstruoasă a ereticului

Macrachis, care credea că harul dumnezeiesc nu lucrează în

preoţii păcătoşi. Şi dacă crede cineva în asta, trebuie să se

îngrijească să găsească un preot sfânt ca să îl boteze, căci e foarte

probabil ca preotul ce 1-a botezat să fi fost păcătos!

Cu adâncă iertare, dacă v-am întristat cu ceva şi închei cu

toată dragostea mea,

Prietenul vostru devotat, Monahul Daniil

(Părintele Daniil Catunachiotis, Trăire îngerească,

p. 137 - 152)

EPILOG

Rânduirea cuvintelor sfinte şi patristice despre visuri,

vedenii şi arătări s-a isprăvit. Nădăjduim că a adus un important

folos, de adevărată iluminare, în această problemă atât de

contemporană, dar şi periculoasă şi răstălmăcită.

Părerile patristice convergente cuprinse în această carte

sunt un fel de consensum patruum (conglăsuirea părinţilor) pe

această temă. Aceasta înseamnă că exprimă cu deplinătate şi

autenticitate poziţia învăţăturii patristice ortodoxe despre visuri

şi vedenii. De aceea sunt obligatorii pentru noi toţi.

Desigur, această obligaţie nu are caracter procedural; însă

exprimă un mare drept şi prioritate; de a fi creştin ortodox şi

hrănit din învăţătura evanghelică şi patristică. Aceasta

echivalează cu accesul tău trăitor la adevărul credinţei; al

dogmelor, al moralei, dar şi la strategia războiului duhovnicesc.

Cel mai important lucru într-un război este să ai informaţii

adevărate şi corecte despre locul, posibili tăţile şi strategia

duşmanului tău, care te ţinteşte pe tine însuţi. Totodată, se

impune să cunoşti felul în care vei evita loviturile lui, ca să poţi

în final să te salvezi.

De aceea, părerile de mai sus ale Sfinţilor Părinţi

despre visuri şi vedenii sunt mântuitoare şi salvatoare. Ne scot

din întunericul superstiţiei şi ne introduc în lumina vieţii

duhovniceşti întru Hristos. Părerile acestea - dacă le urmăm - ne

scapă în acelaşi timp de boala inimii

347

întunecate şi primejdioase a visurilor şi vedeniilor; şi ce-i mai

important, ne dăruiesc sănătatea şi echilibrul duhovnicesc şi

sufletesc.

în punctul acesta, materialul cărţii fiind terminat, vom

începe să rezumăm părerile Sfinţilor Părinţi în legătură cu tema

noastră. Păreri pe care le-au expus în vremea lor sub formă de

poveţe duhovniceşti către anumite persoane, de obicei, după ce

erau întrebaţi în această privinţă.

Sfinţii Părinţi, lucrători ai trezviei din pustie, cu lumina

limpede a Sfanţului Duh ce locuia în ei, au văzut cu precizie şi

claritate toate mişcările sufletului şi tot ceea ce îl ispiteşte, prin

fire sau dincolo de fire. Ca vase ale strălucirii lui Dumnezeu, s -au

făcut părtaşi ai cunoaşterii dumnezeieşti şi au trăit lucrările

supranaturale ale Duhului Sfânt în sufletul lor. Au ajuns astfel la

starea „deosebirii duhurilor1" şi în îndelungata lor experienţă

ascetică au cunoscut lucrările, înşelăciunile, meşteşugurile şi

vicleniile diavolilor.

Această preţioasă experienţă a lor au dăruit-o cu dragoste

pentru mântuirea fraţilor. în felul acesta au devenit, pentru

monahi şi pentru credincioşii din lume, „stele făuritoare de

lumină neamăgitoare“. Totodată, pârâul limpede al învăţăturii lor

a stins toată setea duhovnicească a celor ce i-au ascultat. Acest

cuvânt tăios şi în aceiaşi timp de viaţă dătător al Sfinţilor Părinţi

ne-a fost călăuză în această călătorie patristică duhovnicească, pe

care ne-am propus să o dezvoltăm în cartea de faţă.

1. Aşadar, rezumând, Sfinţii Părinţi acceptă trei cauze şi

izvoare ale visurilor şi vedeniilor:

a) naturală - psihotrupească; b) diavolească; c)

dumnezeiască.

348

Ultimele două, diavolească şi dumnezeiască, sunt

considerate izvoare supranaturale ale visurilor şi vedeniilor.

Cauza naturală are legătură cu funcţiile trupeşti şi psihice

ale omului; în special cu gândurile, dorinţele şi sentimentele lui,

cu patimile şi virtuţile216

. Cauzele visurilor naturale se găsesc fie

în trup, fie - mai ales - în sufletul omului. Datorită

interdependenţei dintre suflet şi trup, la om e lesne posibil ca

vreo problemă trupească să devină cauză a unui anumit vis217

. Cu

ceea ce se ocupă omul în timpul zilei, cam asta vede şi noaptea în

visurile lui. Visurile sunt, în general, ecourile îngrijirilor şi

impresiilor zilei218

. însă, se poate ca un vis natural să fie folosit

de diavol şi să apară ca şi când ar proveni de la Dumnezeu. în

acest caz avem de-a face cu intervenţia Diavolului în lumea

psihică a omului. Atunci se întâmplă ceea ce numim înşelarea şi

batjocorirea lui de către Diavol.

Şi în vedenii însă există - în anumite împrejurări - cauze

naturale (psihotrupeşti) care le provoacă. Cum se poate întâmpla

asta? Mintea, din firea ei, are puterea închipuirii şi poate uşor să

alcătuiască chipurile celor dorite la oamenii aceia care nu se

îngrijesc cu atenţie de ea. Memoria poate, de asemenea, să dea

dintr-o dată formă simţirii minţii219

. în timpurile noastre întâlnim

deseori aceasta, în cazul preocupării îndelungate, continue şi

intense a omului cu un anumit gând, dorinţă sau sentiment (de

pildă, cazul autosugestiei). De asemenea, în cazul

2i6 Nichita Stithatul, Simeon Noui Teolog. 2Î7 Grigorie de Nyssa. 2Î8 Vasile cei Mare, Grigorie de Nyssa, loan Gură de Aur, Simeon

Noul Teolog, Diadoh ai Foticeii, Nichita Stithatul etc. m

Grigorie Sinaitul.

349

sentimentalismului bolnav sau al apariţiei iluziilor şi

halucinaţiilor după consumul de alcool sau de substanţe

narcotice, sau chiar şi din pricina vătămării organice a creierului.

Cu aceste însemnări patristice privitoare la cauzele

naturale ale visurilor şi vedeniilor sunt de acord şi cercetările din

domeniul ştiinţei psihologice. Sfinţii Părinţi însă nu se opresc

aici; înaintează şi găsesc alte două izvoare şi cauze ale visurilor

şi vedeniilor.

Al doilea izvor (mai ales) al visurilor şi vedeniilor, după

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este Diavolul, ca existenţă şi putere

duhovnicească întunecată. Aşa cum în vreme de veghe ne

ispiteşte şi ne înşală prin gânduri, cu atât mai mult în somn

(visuri); sau iarăşi, lucrând cu prefăcătorie în simţurile noastre

(vedenii), desigur, în anumite împrejurări şi condiţii. La cele de

mai sus încuviinţează toţi Sfinţii Părinţi, fară excepţie, după cum

arată, de asemenea, şi multele exemple care există.

Al treilea izvor (mai rar) al visurilor şi vedenii lor, după

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este Dumnezeu, învăţăturile Sfintei

Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii spun că omul poate

veni în legătură şi întâlnire cu Dumnezeu în mod supranatural şi

neexprimat. Participă, desigur, şi simţurile trupeşti ale omului,

dar după ce ele au fost sfinţite şi întărite de harul dumnezeiesc.

Această experienţă, în definitiv, nu este la mâna omului, ci a lui

Dumnezeu. Este pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu şi se

identifică cu desăvârşirea vieţii duhovniceşti şi cu împlinirea

scopului creării şi existenţei omului.

Din acest punct însă, încep şi problemele pe care le

făureşte Diavolul, străduindu-se să-i înşele dorul lui pentru

Dumnezeu cu vedenii nălucitoare sau visuri cu caracter revelator.

îi sădeşte totodată gândul că ar fi ajuns la sfârşitul vieţii

duhovniceşti întru Hristos, pe când, în 350

realitate, nu a pus nici începutul ei. Acela care înainte de a păzi

poruncile lui Hristos cere lucrările Duhului Sfanţ se aseamănă cu

sclavul care a fost vândut şi care imediat ce a fost cumpărat,

împreună cu preţul, cere să i se dea şi actul de eliberare220

. Sau,

de asemenea, se aseamănă cu cineva care cere ca iarna să culeagă

roadele verii sau în vremea însămânţării să secere221

.

Părinţii Bisericii, când descriu o experienţă divină, care e

lumină harică, de obicei, nu spun că li s-a petrecut lor, urmând

exemplul Apostolului Pavel. Şi, desigur, o adaptează în cadrul

unei vieţi ascetice extreme şi sfinte, pline de seriozitate,

simplitate, bunătate, smerenie şi prisosul tuturor virtuţilor

creştine. Această stare duhovnicească însă nu are legătură cu

sentimentalismul religios, uşurinţa intelectuală, evlavia

mincinoasă, superstiţii sau alte stări bolnave duhovniceşte şi

psihic, pe care Ie întâlnim în timpurile noastre.

în această carte nu ne-am ocupat cu tema experienţelor

duhovniceşti adevărate, ci cu tema rătăcirilor şi a amăgirii pe care

Satana o făureşte, prin vedeniile mincinoase şi visurile aşa -zis

revelatoare, care plănuiesc să-1 înşele pe om şi să-1 distrugă

psihic şi trupeşte. Scopul şi cuprinsul cărţii s-au centrat în

punctul acela în care se află pericolul de moarte al amăgirii.

Scopul nostru a fost înştiinţarea dată de Sfinţii Părinţi în legătură

cu tema noastră şi totodată protejarea credincioş ilor de cursele

diavolului, pe care le întinde prin vedenii şi visuri.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne învaţă că Satana „se

preface în înger al luminii“222

, ca să-1 amăgească pe om prin

arătări mincinoase de Hristoşi, îngeri, sfinţi. Şi

320 Marcu Ascetul. 321 Stareţul Macarie. 222 ÏI Corinteni 11, 14.

351

aduc o mulţime de exemple în care monahi râvnitori sau oameni

credincioşi înzestraţi cu virtuţi, întrucât nu au fost cu luare -

aminte la provenienţa vedeniilor sau visurilor lor şi au crezut cu

uşurinţă în cele ce au văzut, au fost amăgiţi, au căzut şi s -au

distrus definitiv. De aceea ne povăţuiesc să nu dăm crezare

oricărui duh, ci să încercăm dacă este cu adevărat de la

Dumnezeu , de vreme ce „în timpurile din urmă“, în care trăim,

vor exista interes şi aprofundare pentru duhurile amăgirii şi

învăţăturii diavoleşti224

. Oamenii din urmă, după cum spune

Apostolul, cu toate că vor nega cu hotărâre puterea duhovnicească

şi adâncul pietăţii, vor înfăţişa însă pe dinafară forma şi chipul

evlaviei şi cucerniciei225

.

2. Mai ales despre visuri, Sfânta Scriptură şi Sfinţii

Părinţi se pronunţă că nu au importanţă, din moment ce visul în

generai este fenomen mincinos226

. Zădărniceşte pe oricine dă

atenţie visurilor227

, care se aseamănă cu cineva ce se străduieşte

să prindă umbra sa sau vântul228

. îl numeşte nesocotit şi fără

minte pe cel ce crede în visuri229

, şi dimpotrivă, înţelept şi socotit

pe cel ce nu crede în acestea .

Sfinţii Părinţi cred că, dacă conţinutul visurilor noastre se

potriveşte cu poruncile Domnului, trebuie să ne fie suficientă

Evanghelia, căci ea este credibilă de una singură şi nu e necesar

să fie certificată de visuri. Iarăşi, dacă visurile nu conţin (ca de

obicei) credinţă, dragoste,

233 1 Toan 4, 1. 224 1 Timotei 4, 1. 225 Π Timotei 3, 5. 226 înţeiep. Sirah 34, 1, 227 înţeiep. Sirah 34, 5, 228 înţeiep. Sirah 34, 2. 229 înţeiep. Sirah 34, î şi loan Scärarul. 230 loan Scărarui.

352

pace, smerenie etc., ci cele potrivnice acestora, nu trebuie să dăm

vreme Diavolului să intre în sufletul nostru; nici nu trebuie să

aşezăm nălucirile diavolilor mai presus decât învăţăturile

mântuitoare ale Evangheliilor235

. Singurele visuri în care ne este

îngăduit să credem sunt cele ce ne vestesc Judecata lui

Dumnezeu, despărţirea sufletului de trup, iadul cel veşnic etc.,

însă cu prudenţă şi cu condiţia să îndemne la veghe

duhovnicească şi pocăinţă şi să nu creeze deznădejde şi disperare.

Iar dacă se întâmplă aşa ceva, şi acestea provin tot de la diavol .

într-o singură frază: „Nu trebuie să dăm nici o importanţă

visurilor, pentru că ele sunt fie imitaţii ale gândurilor

necontrolate, fie jocuri (păcăliri şi batjocorire) ale diavolilor, care

au ca scop să ne înşele“ . Cu siguranţă, nu tragem nici un folos

din cercetarea lor. Din contră, cercetarea unora din ele ne

vătămează de moarte, lucru de care diavolii se îngrijesc tare

mult234

. De aceea şi trebuie să le nesocotim235

.

Percepţia larg cunoscută că visurile transportă mesaje

transcendente, profetice sau revelatoare despre viaţa omului era

caracteristică vremurilor dinainte de Hristos şi îndeosebi lumii

idolatre. O mulţime de oameni - de la cei mai simpli până la

filozofi şi împăraţi - se dedicau unui studiu amănunţit al

tălmăcirii visurilor şi unei vânări continue a semnificaţiilor lor.

Psihologia şi psihanaliza contemporană au descoperit

importanţa visurilor în tâlcuirea sinelui nostru, şi, desigur, nu în

prognozarea viitorului, far aceasta o

231 Vasile cel Mare. 232 loan Scărarul. 233 Diadoh ai Foticeii. 234 loan Scărarul. 235 loan Scărarul, Nichita Stithatul.

353

specificaseră cu multe secole în urmă, mai adânc şi mai esenţial,

Sfinţii Părinţi lucrători ai trezviei din pustie.

3. Toţi Sfinţii Părinţi, fară excepţie, ne povăţuiesc

să nu cerem, nici să ne dorim arătări de Hristoşi, îngeri, sfinţi,

apariţii sensibile şi haruri profetice. Şi aceasta, ca să nu primim

pe Satana în loc de înger sau fum în ioc de lumină236

, care în timp

ce este întuneric, se preface că este lumină. Consideră încă

nepermis să petreacă cineva viaţa lui ascetică şi duhovnicească

având nădejdea vedeniilor237

. Această înclinaţie şi dorinţa de a

întâmpina sensibil lumea duhovnicească cerească sunt

caracteristice ereticilor sau celor de altă religie238

. De aceea, cel

ce doreşte şi plănuieşte cu stăruinţă să-L vadă pe Dumnezeu prin

simţuri nu este ortodox239

sau se află în rătăcire. Această stare a

lui nu înfăţişează decât mândrie, aroganţă, obrăznicie şi

impertinenţă240

.

4. Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu primim, dar nici să

nu alungăm anumite experienţe supranaturale (visuri revelatoare,

vedenii, arătări etc.), fară ca mai întâi să cerem sfat de la

duhovnici cu putere de deosebire; desigur, cu condiţia ca înainte

să nu fi dorit sau să fî cerut vedenii şi descoperiri. Insă, în cazul

în care ni se întâmpla vreo vedenie sau vis revelator, ne sfătuiesc

să nu ne lăsăm deloc ispitiţi, încât să putem să ne comportăm şi

să ne simţim ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic241

. Recomandă

să nu primim nimic, orice am vedea (Hristos, înger, sfanţ etc.),

dimpotrivă, să rămânem neîncrezători şi prudenţi

236 Nil Ascetul. 237 Diadoh al Foticeh, Antonie cel Mare. 238 Vezi exemplul preotului idolatrilor şi avva Olimpie. 239 Chirii Fileotul. 240 Macarie Egipteanul, Pahomie cel Mare, Stareţul Macarie. 241 Grigorie Sinaitul, Calist şi Ignatie Xanthopol, Petru Damaschinui.

354

până vom întreba çe aceia care din experienţă duhovnicească

cunosc"42

acestea, adică pe părintele duhovnic şi alţi părinţi cu

discernământ. Această tactică de prudenţă şi neîncredere în faţa

visurilor este de mare folos omului şi foarte dragă şi bine primită

de Dumnezeu243

. Lucru care, desigur, era caracteristic moralei şi

strategiei sfinţilor244

. Menţionează ca respingerea vedeniei

trebuie să ajungă până în punctul de a nu-ţi lăsa mintea să

întipărească aceste imagini245

ale vedeniei, adică să nu le dea

atenţie; şi mai mult, desigur, să nu le cercetezi după aceea, să nu

te ocupi cu ele şi nici să le expui altora.

5. Sfinţii Părinţi consideră că atunci când unui om i se

întâmplă ceva supranatural, condiţia necesară pentru salvarea lui

este să caute a se sfătui, cu duh şi stare de umilinţă şi ascultare,

cu sfinţii şi părinţii cu experienţă, care au harul lui Dumnezeu24

^.

Dacă va găsi pe acela care îl va învăţa întru Duhul Sfânt despre

cele ce i s-a întâmplat, să-I mulţumească lui Dumnezeu, însă dacă

nu-1 va găsi, atunci să nu primească revelaţia pe care a văzut -o,

socotindu-se cu sinceritate pe sine nevrednic de o astfel de cinste

şi contemplaţie duhovniceasca247

.

242 Calist şi ignatie Xanthopol, Grigorie Sinaitul, Macarie Egipteanul,

Grigorie Dialogul, Varsanufie şi loan. 243 Calist şi Ignatie Xanthopol, Grigorie Sinaitul, Grigorie Dialogul,

Varsanufie şi loan. 244 Vezi exemplele - întâmplările din carte, care definesc caracterul şi

duhul ortodox. 245 Grigorie Sinaitul, Diadoh al Foticeii, Antonie cel Mare, Nicodim

Aghioritui, Ignatie Briancianinov. 246 Calist şi Ignatie Xanthopol, Petru Damaschinul, Varsanufie şi loan,

Siluan Atonitui. 247 Calist şi Ignatie Xanthopol.

355

în general, trebuie să păstrăm următoarea poziţie: să nu

dăm atenţie arătărilor şi nici să începem legături sau dialog cu

ele, considerându-ne nepotriviţi pentru a ne ocupa cu duhuri

diavoleşti vrăjmaşe şi nevrednici pentru a convorbi cu duhuri

îngereşti sfinte248

.

6. îndelungata lor experienţă i-a învăţat că Diavolul,

oricât s-ar preface şi preschimba în înger de lumină şi oricâte

chipuri dumnezeieşti şi sfinte ar lua pentru a ne înşela, nu poate

să dăruiască însă lucrarea bună în sufletul omului. Adică nu poate

da blândeţe, îngăduinţă, cucernicie, plângere, smerenie, dragoste,

ură faţă de păcat, încetarea plăcerilor şi a patimilor ruşinoase.

Dimpotrivă, Diavolul făureşte în sufletul celui căruia i se va

înfăţişa - fie şi cu faţă îngerească - înfumurare, mândrie, părere

de sine, prostie, frică şi păcate de tot felul249

.

De asemenea, Sfinţii Părinţi, vorbind sprijiniţi pe

experienţa lor bogată şi autentică ne lămuresc şi dintr -un alt

unghi despre provenienţa vedeniilor şi ne arată necunoaşterea

identităţii acestora şi pe baza însuşirilor lor simţite îa exterior. Ne

spun deci că lumina lui Dumnezeu este de culoare albă aprinsă,

pe când a Diavolului este de culoare roşie intensă250

.

Şi că visurile şi vedeniile diavolilor au complexitate,

înfăţişare bătătoare Ia ochi şi se schimbă de la o formă la alta; că

nu au simplitate şi linişte şi provoacă în suflet gălăgie, tulburare,

nelinişte251

şi saturare (saturaţie)252

, sau

248 Ignatie Briancianinov. 249 Grigorie Sinai tul, Antonie cel Mare, Maxim Cavsocal ivitul, Macarie

Egipteanul, Simeon Noul Teolog. 230 Maxim Cavsocalivitul, Calist şi Ignatie Xanthopol 25‟ Antonie cel Mare, Diadoh al Foticeii, Maxim Cavsocalivitul,

Pahomie cei Mare, Nichita Stithatul, ignatie Briancianinov. 252 Danii! Catunachiotis.

356

chiar că se deosebesc prin copilăria253

, ilogica, lipsa de

seriozitate, silinţa de a impresiona şi deşertăciunea lor.

Şi toate acestea sunt însoţite şi de o străduinţă a diavolilor

de a linguşi pe dorita victimă, spunându-i că a ajuns la culmea

cea mai înaltă a virtuţilor, mai sus decât toţi ceilalţi. în sfârşit,

vedeniile cele provenite de la Diavol se deosebesc prin sărăcia

duhovniciei ortodoxe254

.

De aceea este cu putinţă ca cineva să deosebească

provenienţa unei vedenii sau a unui vis şi din lucrarea pe care

acesta o dă în suflet, şi din chipul sub care apare. Timpul,

experienţa, simţul şi discernământul duhovnicesc arată

provenienţa experienţei supranaturale numai celor care nu

nesocotesc definitiv această şiretenie a Diavolului255

.

Aici însă apare un punct delicat, care necesită lămurire.

Există posibilitatea ca dintr-o cauza nedefinită să se molipsească

sufletul nevoitorului celui înaintat duhovniceşte şi să piardă

astfel precizia deosebirii; atunci va crede vedenia sau visul

satanic şi îl va lua drept dumnezeiesc .

Exemplele de acest fel ale Sfinţilor Părinţi care au fost

amăgiţi pentru o clipă şi puţin a lipsit să fie distruşi definitiv

adeveresc seriozitatea acestui amănunt şi justifică poveţele

continue ale Sfinţilor Bisericii ca în astfel de cazuri să dăm

dovadă de mare atenţie, deosebire, prudenţă, cuminţenie şi

reţinere, în vederea izbăvirii de * *7^1

cursele bine întinse ale Diavolului .

253 Daniil Catunachiotis. 254 Vezi întâmplările din carte. 255 Grigorie Sinaitul, Macarie Egipteanul. 256 Diadoh al Foticeii. 257 Macarie Egipteanul.

357

Exista, de asemenea, încă un punct sensibil care se referă

mai mult la mulţimea creştinilor, nu la cei virtuoşi şi sfinţi, ca în

cazul trecut. Tulburarea şi frica - cum explică Sfinţii Părinţi -

care cuprind sufletul când ni se întâmplă vreo arătare

diavolească, apar numai când sufletul este smerit şi se consideră

pe sine nevrednic de vedenii. Dar omul mândru şi cu slavă

deşartă e posibil să nu simtă nici frică şi nici tulburare, deoarece

doreşte arătările şi se consideră pe sine vrednic de a le vedea258

.

De aceea şi Sfinţii Părinţi cred că sufletul smerit nu are vedenii .

Lucrurile sunt şi mai grave, desigur, atunci când

există nesimţire duhovnicească, în acest caz, omul, din

cauza părerii de sine (ideii înalte despre şinele său), este

atât de lipsit de aiitocunoaştere, încât, în timp ce este

stăpânit de diferite patimi păcătoase, susţine că nu poate să

vadă sau să recunoască vreun păcat sau patimă în el. însă,

neputinţa desăvârşită a unui om de a vedea păcatele sale

arată cât de mult stăpânesc acestea înlăuntrul lui, încât au

reuşit să-i orbească sufletul. Şi astfel, pe când în sufletul

cuiva împărătesc, de pildă, slava deşartă şi mândria, el se

consideră şi smerit. Părerea de sine e chiar aceasta: handicapul duhovnicesc al sufletului, care nu-1 lasă pe om * * 260 să-şi vadă slăbiciunea . Aceasta, din păcate, în timpurile

noastre se observă deseori şi la mulţi oameni. Adică, în

vreme ce nu s-au curăţit de patimi - de multe ori, desigur,

trăiesc afundaţi în ele - au vedenii şi cred că ele sunt de la

Dumnezeu, întrucât ei zic că sunt virtuoşi şi că nu au

înlăuntrul lor lucrările patimilor.

7. Sfinţii Părinţi au vrut să ne scape de grija cercetări i

provenienţei vedeniei sau a visului revelator şi

258 Siluan Athonitul. 239 Siluan Athonitul. 260 Macarie Egipteanul.

358

totodată să ne salveze din primejdia amăgirii care ne paşte mereu.

Au ajuns astfel să ne recomande să nu credem în nici o vedenie

sau vis revelator, chiar dacă acestea provin de la Dumnezeu - şi

chiar dacă avem dovezi despre asta. Dimpotrivă, să le izgonim

fiind încredinţaţi că Dumnezeu nu Se va mânia, ci încă va

încununa prudenţa, atenţia şi smerenia noastră261

.

8. Sfinţii Părinţi ne lămuresc că cel ce are vederi, vedenii

şi visuri (adevărate şi de la Dumnezeu) nu înseamnă că este

evlavios sau credincios sau că a ajuns 1a sfinţenie şi la sfârşitul

străduinţei duhovniceşti; căci asemenea visuri şi vedenii au avut

în timpul Vechiului Testament şi oamenii nelegiuiţi şi idolatrii

Avimeleh, Faraon, Nabucodonosor, Valaam Magul. Şi ne spun că

acestea nu sunt ceva important262

.

Dumnezeu poate să folosească toate mijloacele, chiar şi

visurile şi vedeniile, ca să-i vorbească omului şi să-1 mântuiască

sau să-i mântuiască pe alţii prin el. Nu înseamnă însă că aceasta îl

face vrednic pe om sau că reprezintă certificat de sfinţenie, căci

după cuvântul Domnului, „fericiţi sunt cei ce nu au văzut şi au

crezut“263

. De aceea nu vom fi judecaţi dacă nu am avut vedenii,

ci dacă nu am înfăptuit voia lui Dumnezeu. Astfel, mai

importantă este îngrijirea duhovnicească a sufletului, iar nu

facerea de minuni ori vederea îngerilor264

. Şi aceasta pentru că în

vremea Celei de-A doua Veniri a Domnului, celor care se vor

lăuda cu

;261 .Nicodim Aghioriiul, Diadoh a! Foticeii, Macarie Egipteanul şi

Grigorie Sinaitul. m ignatie Briancianinov, ïoan Gură de Aur, P.G.B. 24, p. 59, Anastasie

Sinaitul, P.G. 89, 5 i 5C - 515A. 263 loan 20, 29. 264 Antonie cel Mare, Isaac Şirul, Pahomie cel Mare.

359

harurile lor profetice şi făcătoare de minuni, şi nu cu vieţuirea

virtuoasă, Domnul le va răspunde că nu-i "SjTf

cunoaşte . Mai spun Sfinţii Părinţi că, adeseori, un lucru trimis de

Dumnezeu (de pildă, o vedenie) pe mulţi i-a vătămat. Domnul

vrea să încerce încotro înclină voinţa noastră liberă. Cel care a

văzut ceva în cugetul sau cu simţul său - chiar dacă provine de la

Dumnezeu - şi îl primeşte fară să ceară sfatul părinţilor cu

experienţă şi putere de deosebire, aceia cade sau va cădea în

amăgire, ca unul ce este naiv .

9. Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc şi sfătuiesc să nu

dăm nici un chip sau formă lui Dumnezeu în vremea rugăciunii,

pentru că aceasta constituie începutul amăgirii. Din contră, să

păstrăm mintea lipsită de formă, culoare, alcătuire, imagini,

înţelesuri calitative şi cantitative, închipuiri267

. Mai mult ca orice,

nu trebuie să ne dedăm, îndeosebi în timpul rugăciunii, la

imaginaţii nălucitoare ale lumii dumnezeieşti şi cereşti. De

asemenea, ne recomandă să nu dăm importanţă înfăţişărilor de

lumini, culori, forme, voci, şoapte, melodii sau psalmodieri,

miresme ori simţului vreunui îndemn venit de la o putere

nevăzută, fie că sunt

ele plăcute sau neplăcute, deoarece toate acestea sunt 268

înşelătorii şi amăgiri ale Diavolului .

10. In cazul vedeniei diavoleşti sau îngereşti,

recomandă stăpânire de sine, vitejie şi adâncă smerenie a

cugetului, şi nu mândrie, teamă şi îngrozire269

. Numai în

265 Antonie cel Mare. 266 Grigorie Sinaitul, Macarie Egipteanul. 267 Grigorie Sinaitul, Calist şi Ignatie Xanthopoi, Macarie Egipteanul,

Diadoh al Foticeii, Nil Ascetul, Petru Damaschîn etc. 268 Stareţul Macarie. 269 Antonie cei Mare, Nicodim Aghioritul, Nil Ascetul, Siluan Athonitul,

Iosif Isihastul.

360

felul acesta vom reuşi să nu fim vătămaţi de experienţa aceasta

supranaturală, de orice provenienţă ar fi ea.

11. Ne previn că primirea cu uşurinţă a vedeniilor

satanice - chiar şi în chip de înger - sau credinţa nesocotită în

visuri constituie primejdii uriaşe pentru sănătatea şi echilibrul

trupesc şi psihic al omului şi pun la îndoială mântuirea sa

veşnică. Apariţia vătămării definitive şi pierderea minţilor în

astfei de cazuri sunt nu numai 1 77Π

fenomene posibile, ci şi întâmplări tragice obişnuite .

De altfel, acest adevăr este certificat şi de întâmplările -

exemplele din această carte.

12. Cercetând în jurul amăgirii, Sfinţii Părinţi

găsesc trei cauze generale de la care vine amăgirea la om: a)

mândria; b) invidia diavolilor şi c) îngăduinţa lui Dumnezeu spre

învăţătură. Cauza mândriei este uşurinţa minţii, cauza invidiei

diavolilor este sporirea duhovnicească şi cauza îngăduinţei spre

învăţătură a lui Dumnezeu o constituie viaţa păcătoasă a omului

şi îndeosebi păcatele trupeşti. Din cazurile de mai sus, primele

două se tămăduiesc când omul urmează poveţele mântuitoare ale

părinţilor, se pocăieşte, se umileşte şi încetează să mai dea

atenţie şi să mai dorească visurile şi vedeniile. A treia

împrejurare, care se referă la căderea în amăgire din îngăduinţa

spre învăţătură a iui Dumnezeu datorită păcatelor trupeşti, este

mai greu de vindecat întrucât, pe lângă altele, e nevoie ca omul

să părăsească definitiv păcatele trupeşti271

.

m loan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Maxim Cavsocaîivitul, Teodor Sfinţitul,

ucenic al lui Pahomie cel Mare, Sfântul Macarie, Danii! Catunachiotis,

Chirii Fileotul, Iosif Isihastuî, Simeon Noul Teolog. 27! Grigorie Sinaitul, Siluan Athonitul, Nil Ascetul, loan Scărarul, Stareţul

Macarie, Daniil Catunachiotis.

361

13. Sfinţii Părinţi povăţuiesc şi recomandă pentru

vindecarea stărilor diavoleşti şi primejdioase ale vedeniilor şi

visurilor, mai întâi de toate, dispreţul şi nepăsarea definitivă şi

desăvârşită faţă de acestea. în continuare, recomandă rugăciunea

inimii272

, înainte de somn, care trebuie să fie scurtă, intensă şi

stăruitoare. însă, îndeosebi, Sfinţii Părinţi, fară excepţie,

recomandă smerita cugetare; care este şi singura cale pentru a se

izbăvi cineva de multele curse ale Diavolului, după cum s -a

arătat în 77^

revelaţia dumnezeiască a lui Antonie cel Mare .

272 Ni! Ascetul. 2

7

3

A

n

t

o

CUPRINS

Către cititor ......................................................................... 5

Prolog .................................................................................... 9

Prefaţă la ediţia în limba română ................................ , ........... 12

Introducere .................................................................... 15

Texte din Sfanta Scriptură despre visuri, vedenii, profeţi

mincinoşi şi amăgire ............................................................ 25

I. ..................................................................................

Vechiul Testament... .............................................. .....25

II. .................................................................................

Noul Testament... .................................................... .....29

Sfântul Antonie .................................................................... 32

Sfinţii Pahomie şi Teodor ................................................... 49

Sfântul Macarie Egipteanul ..................................................... 55

Şase întâmplări despre amăgire ........................................... 62

1. ..................................................................................

Năluciri ale diavolului... ............................................. 62

2. ..................................................................................

Heron ............................................................................... 63

3. ..................................................................................

Cel amăgit şi fară minte ................................................ 65

4. ..................................................................................

Monahul ce! renegat din Mesopotamia .............................. 65

5. ..................................................................................

Avva Pavel care a fost amăgit ........................................... 66

6. ..................................................................................

Pustnicul cel cu slavă deşartă .......................................... 68

Sfântul Efrem Şirul .............................................................. 69

Sfântul Vasile cel Mare ........................................................ „75

Sfântul Grigorie de Nyssa ..................................................... 80

Trei întâmplări despre amăgire ........................................... 84

î. Valent ......................................................................... 84

2. ..................................................................................

Malpa ........................................................................... 87

3. .............................................................................

363

Şapte întâmplări despre amăgire ........................................... 109

1. ..................................................................................

Diaconul român . .......................................................... 109

2. Amăgirea

celui care era să ajungă patriarh 114

3. Amăgirea

înfricoşătoare a voinţei ascunse 116

5. .......................................................................... O

convertire grea ........................................................... .. 123

6. ........................................................... Candela Maicii

Domnului ................................................... . .................. 127

7. ..................................................................................

Spovedania nesinceră..... ............................................... 129

Sfinţii Varsanufie şi loan .................................................. 130

Sfântul loan Scărarul ......................................................... 138

Sfântul Grigorie Dialogul ..................................................... 144

Alte trei întâmplări despre amăgire ....................................... 148

1. ..................................................................................

Diavolul întinde cursă Sfanţului Chirii ............................ 148

2. Diavolul îl batjocoreşte pe isaachie cel închis în

peşteră ........................................................................ 154

3. Amăgirea diavolească a lui Nichita cel închis 159

Sfântul Isaac Şirul ............................................................ 165

Sfântul Anastasie Sinaitul ................................................... 186

Antioh, monahul din Galatia ................................................. 189

Două întâmplări despre amăgire.. ...................................... 193

1. ..................................................................................

Ispită şi calomnie de la diavoli.... .................................. 193

2. ..................................................................................

Harul diavolesc al înainte-vederii .................................... 194

Sfântul Petru Damaschinul .............................................. 196

Sfântul Simeon Noul Teolog ............................................... 205

Sfântul Nichita Stithatul ..................................................... 211

Cinci întâmplări de amăgire ................................................ 216

1. Sfântul Petru Atonitul şi îngerul întunericului .....216

2. ..................................................................................

Sfântul Pahomie şi Hristosul închipuit ........................... 219

3. ..................................................................................

Sfântul Nifon şi îngerul mincinos .................................. 220

364

Păţania predicatorului ...........290

Sfântul Atanasie Atonitul 309

Alte două întâmplări despre amăgire..,. ............................... 248

1. ..................................................................................

Monahui care a fost salvat dintr-o amăgire înfricoşătoare ....... 248

2. Ucenicul care căuta împlinirea voinţei sale .....250

Sfântul Nicodim Aghioritul ............................................. 252

Stareţul Macarie de la Optina ............................................ 259

Sfântul ignatie Briancianinov ................................................ 268

Sfântul Siluan Athonitul ..................................................... 282

întâmplări din zilele noastre despre amăgire ........................ 290

î. Comorile lui Aii Paşa................................................. 290

2. ..................................................................................

O hirotonie săvârşită doar în vis ...................................... 291

3. ..................................................................................

Un vis ie-a distrus zestrea ........................................... 292

4. ..................................................................................

Păţania unei fete ............................................................. 293

5. ............................................................ Despre cea

care îşi zicea sfântă..... .................................. ................ 294

6. ..................................................................................

„Sfânta Parascheva“ în vedenii satanice ........................... 295

7. „Maica

Domnului“ în vedeniile unei tinere 296

Diferiţi Sfinţi Părinţi .......................................................... 299

Sfântul Chirii Fi'leotul .................................................... 299

Sfântul Marcu Ascetul .................................................. 300

Sfântul Maxim Mărturisitorul .......................................... 300

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful ................................. .301

Sfântul Teognostie ........................................................ 302

Avva Fiîimon ...................................................... ...302

Avva Teodor Tibeuî ........................................................ 304

Părintele Iosif Isihastuî ................................................. 305

Evagrie Ponticul ......................................................... 306

Câteva întâmplări care stabilesc caracterul şi

duhul patristic ortodox în legătură cu vedeniile ..................... 308

1. ..................................................................................

Sfântul Simon MirovlituL... .......................................... 311

2. ..................................................................................

Sfânta Pelaghia din Tinos................................................ 314

3. ..................................................................................

Sfântul Pahomie şi monahii eretici ................................ 316

365

Vedenia avvei Zaharia 318

Sfântul Arsenie cel Mare ‘— 320

4. .................................................................................

Avva Olimpie şi preotul idolatrilor .................................. 317

5. „Eu sunt Hristos“

319

6. .................................................................................

„Vrei să-L vezi pe Hristos?“ ....................................... 320

7. .................................................................................

Şovăiala avvei Zinon .................................................. 321

8. .................................................................................

Sfârşitul avvei Zaharia .................................................. 322

Părintele Danii! Catunachiotis .............................................. 323

Epilog ........................................................................... 347

366

Distribuţie

S.C. Egumenite S.R.L,

O.P. 3 C.P. 301

800730 Galaţi tel./fax: 0236-

326.730 mail:

[email protected]

www.egumenita.ro

l ipani ia

s.c. £UBIftA EUR0ÛIPS s.ft.L. Galaţi, Str. Unirii nr. 183

Tel./Fax: 0236.462799

e-mail: evrika@ga!ati.astral.ro

mailto:[email protected]

http://www.egumenita.ro/

Documents

Pateric despre vise si vedenii