2

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

ISTORIA UNIVERSALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI

(Ciclul I)

AUTOR:

Grigore Pîrțac

dr. în șt.politice, conf. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

3

Tema I. Obiectul și metodele de studiu ale Istoriei universale a statului şi

dreptului.

1.Obiectul istoriei universale a statului și dreptului - sarcini, metode de studiu.

Una din cele mai importante discipline necesare pentru pregătirea profesională a juriştilor o

reprezintă Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Această disciplină juridică face parte

din largul spectru al ştiinţelor juridice unde tradiţional mai sunt definite ca discipline istorico-

juridice

Totuşi, spre deosebire de știinţa istorică generală, ştiinţele istorico-juridice, din care face

parte şi Istoria Universală a Statului şi Dreptului , nu studiază societatea umană luată în

ansamblu, în complex. Spre exemplu: economia, structura socială, relaţiile social-economice,

istoria artelor, religiilor, istoria militară, istoria diplomaţiei, etc., sunt domenii care fac parte

din studiul general al Istoriei.

O situaţie diametral opusă găsim în contextul familiarizării cu o disciplină juridică concretă

– Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Ca şi majoritatea absolută a ştiinţelor istorico-

juridice (dreptul roman; teoria statului şi dreptului, dreptul internaţional public ş.a.), Istoria

Universală a Statului şi Dreptului îşi are propriile obiective specifice de studiere şi cercetare.

Deci, obiectul de investigaţie ştiinţifică şi de instruire al. Istoria Universală a Statului şi

Dreptului constă în studierea legităţilor generale şi a particularităţilor specifice a genezei şi

evoluţiei statalităţii şi jurisprudenţei în complex sau a unor ţări, regiuni separate. Totodată

Istoria Universală a Statului şi Dreptului studiază procesele istorice ale dezvoltării

suprastructurii politico-juridice, ce se prezintă în calitatea unui sistem eterogen, complicat al

instituţiilor de stat şi juridice.

– Este de menţionat că, evoluţia instituţiilor de stat şi de drept a fost indisolubil

legată de un şir întreg de factori de ordin politic, social, economic

Există mai multe abordari care pot fi folosite în calitate de definiţie pentru disciplina

universitar şi ştiinţa istorico-juridică care este Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Astfel

Istoria Universală a Statului şi Dreptului, este un obiect al ştiinţei istorice speciale şi a cele

juridice, care studiază istoria statului şi dreptului a ţărilor lumii în contextul procesului genezei şi

evoluţiei acestora în conformitate cu consecutivitatea cronologică.

În studiul său, Istoria Universală a Statului şi Dreptului se bazează pe descoperirea

legităţilor general-istorice conform cărora are loc dezvoltarea instituţiilor de stat şi de drept într-o

formaţiune social-economică şi politică concretă.

Scopul şi obiectivele pe care Istoria Universală a Statului şi Dreptului s-a

angajat să le realizeze, în mare măsură, depind de metodologie - totalitatea

mijloacelor de cunoaştere şi modalităţilor (căilor) de cercetare, utilizate cu scopul

obţinerii cunoştinţelor şi rezultatelor veridice referitoare la Istoria Universală a

Statului şi Dreptului În ştiinţa contemporană se cunosc mai multe metode de cercetare dintre care cele mai

importante sunt:

a) concret-istorică;

b) comparativă;

c) logică;

d) dialectică.

4

1. Metoda istorică presupune studierea fenomenelor sociale (inclusiv a Statului şi

Dreptului), începând cu faza incipientă a apariţiei acestora şi dezvoltării lor în condiţiile istorice

irepetabile ale unei perioade istorice concrete.

2. Metoda comparativă permite să fie evidenţiate unele legităţi comune sau indici de

coincidenţă a dezvoltării Statului şi Dreptului în acelaşi segment cronologic, dar în diferite ţări,

sau chiar în diferite perioade de timp văzându-se un stat luat aparte ori în complex cu altele.

1. Metoda analitică, permite depistarea şi scoaterea în relief din totalitatea structurilor

instituţionale de stat şi de drept a elementelor originale şi irepetabile ale unor ţări sau sisteme

juridice..

4. Metoda logică reflectă evoluţia procesului istoric într-o formulă abstractă şi teoretică

consecutivă ; O reflectare corectă conform şi reeşind din legalităţile pe care le făureşte însăşi

procesul istoric. Fiecare fenomen, etapă a dezvoltării civilizaţiei umane poate şi trebuie să fie

precăutat în momentul culminant ale maturităţii sale.

2. Metoda dialectică priveşte fenomenele istorice ca fiind legate indispensabil unul de

altele, condiţionând reciproc geneza, evoluţia, existenţa şi pieirea sa. În conformitate cu

această metodă, fenomenele: Statul şi Dreptul, există şi dispar datorită legii luptei

contrariilor.

2.Metodologia aplicării izvoarelor Istoriei Universale a Statului şi

Dreptului. Locul şi rolul acestei discipline în pregătirea cadrelor juridice.

Orice generalizare a cunoştinţelor ştiinţifice trebuie neapărat să fie

fundamentate, bazate pe fapte concrete ori pe totalitate a factorilor concreţi. În

ştiinţele istorice, inclusiv în cea a istoriei dreptului şi statului, uneori este foarte

dificil de a descoperi, constata şi sistematiza forţele din epocile îndepărtate. În

această situaţie cercetătorilor, savanţilor şi de ce nu studenţilor, le vin în ajutor

izvoarele istorice.

Este de menţionat că de o situaţie mai avantajoasă sunt favorizaţi cei care

studiază Istoria Universală a Statului şi Dreptului.din perioada modernă şi

contemporană. La dispoziţia lor stă o multitudine de izvoare care creează un tablou

detaliat a subiectului supus investigaţiilor.

O situaţie inversă este în cazul cercetătorilor Istoriei Universale a Statului şi

Dreptului din epoca antică şi medie. Pe de o parte numărul mic de izvoare

uşurează activitatea de investigare, iar pe de alta o complică, deoarece nu

contribuie la crearea unui tablou complet privind geneza şi evoluţia instituţiilor de

stat şi a celor juridice.

Analiza şi evoluarea „faptelor istorice” este una di problemele principale ale

ştiinţelor istorico-juridice, care ne fac să cunoaştem mai obiectiv şi mai calitativ

epoca în care a fost alcătuit un cod de legi, emisă o ordonanţă regală sau un edict

imperial.

Analizând actele juridice oficiale, creaţia publicistică trebuie neapărat să

ţinem cont de sistemul politic al ţării, de poziţia civică şi politică a autorilor. Orice

fapt istoric este necesar să fie supus unei testări analitico-comparative a două sau

mai multe izvoare.

5

Informaţii preţioase pot fi disputate în lucrări cu caracter mitologic. Exemplul

cel mai potrivit poate servi mitologia Greciei Antice. Tălmăcirea profesională a

unui mit adeseori ajută la explicarea faptelor istorice de odinioară.

Importanţa cercetării şi studierii Istoriei Universale a Statului şi Dreptului

este mai mult decât evidentă. Datorită valorii sale de cunoaştere, spectrului larg de

informare, obiectul de instruire al Istoriei Universale a Statului şi Dreptului poate

fi considerat o modalitate eficace în procesul formării conştiinţei istoriceşti

juridice.

Având un conţinut concret, ştiinţele istorico-juridice, deci inclusiv Istoriei

Universale a Statului şi Dreptului , deşi au la temelie trecutul istoric, sunt de fapt

orientate, din punct de vedere politic, ideologic, a normelor de drept, spre prezent.

Trecutul şi prezentul privite prin prisma Istoriei Universale a Statului şi Dreptului

creează, prin cercetările sale, noi perspective juridice mai progresive, pentru

viitorul civilizaţiei umane.

Istoria Universalî a Statului şi Dreptului în calitate de ştiinţă metodologică dă

posibilitatea, oferă şanse reale de a pătrunde în esenţa procesului contradictoriu al

dezvoltării statului şi dreptului.

Materia concret-istorică cu caracter juridic contribuie la evidenţierea căii

parcurse de instituţiile de stat şi juridice de la origini şi până la constituirea statului

de drept.

TEMA 2. CARACTERISTICA PRINCIPALELOR INSTITUȚII JURIDICE DIN

BABILONUL ANTIC CONFORM CODULUI LUI HAMMURABI.

1.Civilizația din Mesopotamia.

Câmpia dintre râurile Tigru şi Eufrat, care din antichitate se numeşte Mesopotamia a fost

leagănul celor mai vechi, arhaice civilizaţii umane. Printre aceste civilizaţii se numără şi cea

sumeriană, care datează cu mileniul V î.e.n., evoluînd în condițiile orânduirii gentilice. Spre

finele mileniului IV î.e.n., concomitent cu evoluţia forţelor de producţie, apare diferenţierea

socială, se evidenţiază aristocraţia gentilico-tribală, apar primii robi.

În perioada descoperirii orânduirii gentilice societatea din Mesopotamia era edificată în baza

principiilor democraţiei militare,fiindu-i caracteristice următoarele organe de conducerei:

I – consiliul celor bătrâni şi înţelepţi, din care făceau parte reprezentanţii aristocraţiei gentilice;

II – adunarea populară, membrii căreia erau oamenii liberi din comunitate;

III – conducătorii de trib:

6

În sec. XXVIII – XXVII aceste funcţii erau eligibile, fiind decise de adunarea populară.

Începând cu secolul XXVI î.e.n., în dependenţă de regiune, deţinătorii lor devin conducători ai

oraşelor-state. .

Către sec. al XXV-lea căpetenia nu mai este aleasă de Adunarea populară,ci de aristocraţie.

Primei persoane în stat -regelui – i se dă o interpretare divină,concomitent se dezvoltă aparatul

de stat în baza personalului de la curte, rudelor, persoanelor dependente de rege.

Un rol important în constituirea unităţilor de stat şi de administrare l-au jucat templele, după

prototipul organizării şi gestionăriii cărora se conducea şi cu statul în ansamblu.

La intersecţia mileniilor IV–III î.e.n. în regiunea Mesopotamiei se formează un şir întreg de

state mici cu o orânduire social-economică şi politică sclavagistă: Eridu, Ur, Larsa, Lagos,

Umma, Şurupak, Kiş, Nippur etc.

2,Evoluția socială.

Conducerea societăţii mesopotamice din perioada culminaţională a dezvoltării sale (perioada

babiloneană veche, sec. XIX – XVI î.e.n.), era alcătuită din: membrii familiei regale, patesii

provinciali, funcţionarii de stat, preoţi.

În fruntea ierarhiei sociale se plasau: regele cu familia sa, clerul suprem al templelor, demnitarii

de stat care deţineau principalele funcţii administrative, fiscale şi juridice în aparatul de stat,

comandanţii militari superiori.

Ulterior societarea era formată din:

a) funcţionarii laici, ecleziastici şi militari medii şi inferiori;

b) negustorii şi cămătarii;

c) membrii liberi ai obştii săteşti.

În cadrul de legi al lui Hammurabi se evidenţiază a delimitare în mediul oamenilor liberi. Este

vorba de avelum şi muşkenum:

Avellum – era persoana cu un statut juridic privilegiat, se bucură de drepturi deplină.

Muşkenum (trad. rom. prosternare era un cetăţean liber cu drepturi limitate. Pierzând legătura

cu obştea sătească, el, fără mijloace de producţie, deci fără de pământ se transforma în arendator.

Muşkenumul putea să aibă avere şi chiar robi, protejaţi în cadrul proprietăţii palatului în serviciul

căruia ei se aflau.

- Robii (vardum), alcătuiau categoria cea mai inferioară a societăţii. Familii cu un venit mai

modest aveau 2-5 robi, cele înstărite – câteva zeci..

3. Instituţiile de stat

7

Regele deținea funcțiiile legislativă, administrativă; religioasă; diplomatică; executivă; militară

şi judiciară.

Palatul regal, condus de mâna dreaptă a regelui – Nubanda . El era împuternicit să organizeze şi

să dirijeze atribuțiile executive.

Puterea regală se baza pe armată. În faza iniţială aceasta era formată în baza voluntarilor din

popor, dar concomitent exista garda regală cu funcţii inclusiv poliţieneşti şi era compusă din

mercenari.

În epoca regelui Hamumrabbi armata era compusă din ostaşi liberi:

- redum, cu armuri grele;

- bairum, cu armuri uşoare.

Pentru serviciul prestat aceștea erau împroprietăriţi cu terenuri de pământ –ilcu.În perioada

marilor companii, armata regulată a regelui era completată de formaţiunile paramilitare ale

comunităţilor ţărăneşti ale oraşelor sau templelor.

Organizarea judiciară din Mesopotamia dispunea de un propriu sistem ierarhic,care

a concentrat principalele funcţii, judiciare. Judecătorul suprem era regele, care personal precăuta

dosarele şi cazurile legate de securitatea statului.Atribuții avea și Tribunalul Templului, care în

temei erau preocupaţi de cazurile încălcării eticii, moralei şi cultului religios.Concomitent

activau tribunalul cartierului urban și tribunalul obştii săteşti .

4. Legile lui Hammurabi.

Cea mai ponderabilă culegere de acte juridice sunt considerate Legile regelui Hamumrabi scrise

în anul 1775 î.e.n., deci în sec. XVIII. Acest cod de legi este compus din: Introducere, Conţinut

şi Încheiere. Iniţial ele au fost scrise pe tăbliţe de lut, apoi textul a fost epigrafat pe o piatră de

diorit, descoperită de arheologii francezi în anul 1901 în oraşul Sussa. În total Codul de legi al lui

Hamumrabi numără 282 de articole, dintre care:

a) art. 1-5 – instrucţiuni de ordin procesual;

b) art. 6-126 – reglementează relaţiile de avere;

c) art. 127-195 – drept matrimonial-familiar şi succesoral;

d) art. 196-282 – drept penal; dispoziţii privitoare la taxele de remunerare salarială; la statutul

robilor etc.

.

Contractele de cumpărare-vânzare Codul fixa trecerea obiectului dintr-o mână în alta, prin

martori, forma scrisă sau verbală. Extinderea schimbului de mărfuri a avut drept rezultat

răspândirea vinderii în rate, în credit. Dacă averea lăsată spre păstrare era furată, proprietarul

8

primea o recompensă dublă a preţului acesteia. În acelaşi timp, dacă persoana cerea un obiect pe

care nu l-a depus spre păstrare şi aceasta era demonstrat, atunci ea plătea un preţ dublu pentru

lucrul pretins.

Multe articole ale Legilor lui Hamumrabi sunt consacrate Contractului de Arendă a pământului.

Acesta se încheia pentru o perioadă de 1-2 ani. Arendaşul era obligat să achite 2/3 din viitoarea

roadă şi să restituie terenul deja prelucrat.

Conform Contractului de înăimire persoana care angaja vite cornute, sclavi, inventar etc., era

responsabil pentru acestea. În caz de schilodire, defectare etc., obiectul era recompensat: rob

pentru rob, cal pentru cal etc. Când cel ce se înăimia la lucru era o persoană liberă din punct de

vedere juridic, contractul prevedea o salarizare concretă (medicul – pentru operaţie;

constructorul – pentru edificare; profesorul – pentru predare etc.).

Contractele corporaţie erau întocmite cu scopul de a cumpăra o vită, pe care părţile s-o

folosească împreună; cu scopul obţinerii unui împrumut etc. Venitul şi pierderile erau repartizate

în dependenţă de cotizaţia depusă în bugetul comun. Aceste operaţii erau efectuate în templu,

deci în prezenţa, în faţa zeilor.

Succesiunea, transmiterea averii era realizată în baza principiului rubedenia prin sânge.

Moştenitor primar era fiul mai mare. Fetele moşteneau doar în cazul absenţei băieţilor, în rest

primeau zestre la măritiş.

Soţia rămasă vădană (văduvă) de obicei nu moştenea nimic, cu excepţia zestrei sale şi a

cadourilor făcute ei, dacă erau făcute, de către soţ. Dacă acestea deja lipseau, ea avea dreptul la

aceiaşi cotă ca şi ceilalţi moştenitori.

Crima, pedeapsa, judecata

Cele mai serioase şi periculoase infracţiuni din Mesopotamia erau considerate: acţiuni anti-

regale, îndreptate împotriva religiei, marilor demnitari de stat sau ecleziastici.

Babilonenii deosebeau mai multe categorii de infracţiuni:

I – îndreptate împotriva Proprietăţii (pentru furt, jaf, adăpostirea de robi) se prevedea

pedeapsa cu moartea, amendă foarte mare – 30 de preţuri. Dacă furtul se realiza prin spargere,

hoţul era îngropat de viu; dacă în timpul unui incendiu – hoţul era aruncat în foc;

II – împotriva personalităţii: omor; răpirea copiilor mici – pentru aceste crime, ca şi pentru

omuciderea nepremeditată, se pedepsea cu moartea. Pentru schilodire se aplica TALIONUL;

III – împotriva familiei: adulterul ori infidelitatea conjugală a soţilor, răpirea sau substituirea

copiilor mici; consangvinitate (relaţia între frate-soră; tată-fiică; mamă-fecior) se aplica pedeapsa

cu moartea, sterilizare sau, dezonorare prin vinderea în robie;

9

Sistemul de sancţiuni, ori pedepse era foarte mobil: pedeapsa cu moartea: pedepse corporale

(orbirea, tăierea urechii, nasului, mâinii, sânilor la femei, bătaia); amenda (de la preţul dublu la

de 30 de ori mai mare).

Legile lui Hamumrabi prevedeau pedeapsa capitală în mai mult de 30 de cazuri, prin: ardere,

înecare, tragerea în ţeapă, îngropare de viu etc.).

O particularitate a acestei legislaţii consta în faptul păstrării: răspunderii colective,precum şi

principiul talionului.

TEMA 3. CARACTERISTICA PRINCIPALELOR INSTITUȚII JURIDICE DIN INDIA

ANTICĂ CONFORM LEGILOR LUI MANU.

!.Organizarea de stat în India Antică.

Strălucita civilizație Indus este contemporană cu geneza societății din BabilonulAntic.Triburile

de războinici indo-europeni ale arilor,care pătrund din Asia Centrală în a doua jum.a mileniului I

î.e.n.,cuceresc pînă în sec.V î.e.n. întreaga Indie,subjugînd triburile locale ale dravidienilor.Acest

proces este oglindit pe larg în poiemele Mahabharata și Ramayana

După cucerirea dravidienilor de cître arieni,s-a format un grup de militari puternici,mari

proprietar funciari și stăpănitori de sclavi.Concomitent se formează și grupa preoților

brahmani,care își abrogă drepturi politice,aceasta contribuind la întărirea statului,îndeosebi în

Magadha.

În fruntea statului se afla regele – maharadjah.

In conducerea statului,regele calauzeste de sfatul brahmanilor, care infatiseaza pe rege ca o

intruchipare pamanteasca a lui Dumnezeu.

Regele se asociaza cu brahmanii si impreuna conduc statul,mentinand in explotare si

supunere masele. In scopul une perfecte coordonari a actiunilor sale cu ale brahmanilor, regele

trebue sa aiba in jurul lui un grup de sfatuitori si slujbasi credinciosi, care sa-l sprijine si totodata

sa-l controleze pentru a nu se abate de la linia apararii intereselor aristocratiei. Astfel, in jurul

regelui gasim un numar de 6-7 ministri, ai caror bunici si parinti au stat cu credinta in slujba

regelui, cunoscatori ai artei militare etc; ei trebue sa fie de neam nobil.

Regele are la indemana sa o arma puternica, cu ajutorul careia isi intinde stapanirea

teritoriala in afara si reprima miscarile din interior, destul de numeroase, de altfel.

Regele re dreptul de a pedepsi cum vrea si pe cine vrea, in scopul mentinerii oranduirii

sociale existente, ckipa cum se spune in lege: regele trebuie sa pedepseasca pentru ca oranduirea

sa nu se schimbe.

Ca o consecinta a dezvoltarii fortelor si relatiilor de productie, in cadrul triburilor incepe sa

se deosebeasca aristocratia gentilica – alcatuita din preoti, batrani si sefi militari, de poporul de

rand si de sclavi. Pe de alta parte se fac deosebiri intre cuceritorii ari si popoarele de culoare

contropite de cei dintai. Pentru a se asigura dominatia aristocratiei gentilice proprietarii sclavi pe

de o parte, pentru a se consolida situatia dominanta a arilor cuceritori fata de populatia supusa,se

creaza castele (cuvint de origine portugheza), numite in limba indiana jati sau verna.

Casta presupune puritate de neam, jati inseamna nastere, iar verna inseamna culoare. Deci

castele sunt grupe sociale care pe de o parte apara interesele aristocratiei ariene, iar pe de alta

parte asigura drepturile arilor impotriva populatiei supuse (cuvantul verna indica dominatia arilor

asupra populatiei de culoare, iar cuvantul jati denota privilegiul de nastere alnobilimii gentilice).

Prima casta era a preotilor (brahmani), apoi urmau militarii (satria), a treia casta – a

negustorilor (vaisia) si a patra a servitorilor (sudra). Sub aceste patru caste mai exista una, a

carei viata era cat se poate de nenorocita (parias). Dintre acestia, unii erau numiti Ciandalas si

nu erau acceptati nici in orase, nici in sate si nici nu puteau sa-si ridice locuinte, nici sa manance

din vase intregi.

10

2.Evoluția dreptului

La etapa inițială dreptul în India veche se baza pe “obiceiul pământului.

Primele culegeri de norme juridice datează cu mijlocul mileniului I î.e.n.

Principala trăsătură specifică a acestora constă în faptul că ele au fost alcătuite

de diverse şcoli brahmane în varianta unor recomandări adresate oamenilor

oneşti. Iată de ce în India antică normele de drept “Dharmaşastrra” erau legate

strâns de morala religioasă.

Organizarea juridică

Judecătorul suprem în stat era Radja. El precăuta dosarele împreună cu

brahmanii şi consilierii experimentaţi. Uneori Radjaua, regele, putea să-l numească

în calitate de judecător suprem pe consilierul principal. Conform Legilor Manu se

admitea ca funcţia judecătorului suprem să fie suplinită de un brahman înţelept,

asistat în activitatea sa de trei judecători.În calitate de organ judeciar Funcţii

juridice suplineau uneori şi supraveghetorii.

Au existat în India veche şi judecători – călători, care cercetau dosarele pe

teren: în armată, în piaţă, etc. Cazurile puţine semnificate din localităţile rurale era

soluţionate de starostii satului.Cazurile cetăţenilor străini erau cercetate de

judecătorii speciale desenaţi pentru acesta. Agenţi şi funcţionari speciali realizau

următoarea şi prinderea infractorilor.

În legislaţia Indiei antice dreptului proprietăţii i se rezerva un loc deosebit.

Dreptul făcea o delimitare şi deosebire dintre Proprietate şi Folosire. Legile Manu

prevedeau şapte modalităţi legitime de obţinere a proprietăţii:

1. – moştenirea;

2. – cumpărarea;

3. – cămătăria;

4. – găsirea ;

5. – cucerirea ;

6. – dăruirea ;

7. – realizarea unei munci . Este de menţionat că faptul utilizării unui obiect,

nu demostrează şi dreptul de proprietate asupra lui.

Fondul financiar al ţării era divizat în patru categorii: de stat, regale,

comunităţi săteşti şi privat. La categoria pământurile statului se refereau: pădurile,

terenurile neprelucrate, minele ; locurile virane. În afară de fondul din care el

înzestra pentru serviciu; vindea; dărui sau da în arendă.

Fondul comunităţii săteşti era compus din: terenuri arabile, păşuni, lunci.

Terenurile arabile erau împărţite în mici parcele aparţinând unor gospodari aparte.

Obştea ţinea sub controlul său acest tip de proprietate funciară. Dreptul prioritar de

11

a cumpăra pământ se acorda rudelor sau vecinilor. Totodată se limita dreptul

străinilor, celor din afara obştii, să procure pământul comunităţii.

Proprietatea privată asupra pământului nu a fost străină pentru India antică.

Din această categorie a proprietăţii private făcea parte nu numai terenul arabile, dar

şi livezile, grădinile. Legile Manu menţionează că dacă regele donează proprietatea

privată a unei persoane alteia, atunci această afacere este ilegală şi proprietarul îşi

păstrează averea. Dar, dacă proprietarul a manifestat neglijenţă faţă de pământul

său în timpul semnării sau recoltării, era amendat. O evoluţie ascendentă a

proprietăţii private s-a înregistrat în primele secole ale e.n.

Legislaţia Indiei antice prevedea şi dreptul proprietăţii asupra sclavilor. Robii

puteau să aparţină statutului, obştei sau persoanelor. Robii puteau să aparţină

statului, obştii sau persoanelor particulare.

Dreptul obligaţional

Normele de drept ale Indiei antice reglementau foarte clar prevederile

generale ale obligaţiunilor reciproce. Un loc primar îl ocupau contractele de

cumpărare – vânzare. Toate obiectele acestei operaţiuni erau clasificate în:

proprietate imobilă şi mobilă. Proprietatea mobilă se vindea şi cumpăra la piaţa

liber. Aalta era situaţia cu proprietatea imobilă (câmpuri, livezi, grădini, case, etc.),

care se vindea într-o anumită ordine. Mai întâi de toate averea or marfa imobilă

putea fi cumpărată de rude, vecini, creditori şi în ultimul rând de alţi doritori.

Numai adevăratul proprietar avea dreptul să vândă averea, în caz contrar afacerea

era considerată ilegală. Dacă un obiect furat se găsea la un cetăţean, fie şi onest,

care l-a cumpărat cinstit, el era deposedat, rămânând, deci în pierdere. Este de

remarcat că comerţul cu unele mărfuri (sarea, zăcăminte naturale) era

monopolizată de stat.

Era pe larg cunoscut contractul de dăruire. Altfel, dăruire robilor, vitelor,

mai rar a pământului era menţionat încă de literatura vedică .

Nu mai puţin semnificativă a fost înţelegerea de împrumut. Cămătarii,

adeseori, puneau nişte procente avansate.

În cazul afacerilor comerciale 5% era cel mai mare procent.

Alături de aceste forme de exprimare a dreptului obligaţional mai existau şi

altele. De exemplu contracte de:

- păstrare;

- de transportare;

- închirierea spaţiului locativ;

- corporative;

- angajare (năimire) personală (de la 1 zi la 1 an).

- Arenda pământului (50% din roadă).

Dreptul familiei

12

Pentru India din perioada formaţiunii sclavagiste este proprie marea familie

patriarhală în care partea tatălui era nelimitată. Doar în perioada vedică femeia era

venerată, cu timpul, însă situaţia se va schimba radical: în copilărie dă ascultare

tatălui, în tinereţe – soţului, iar după moartea acestuia – fiilor (în lipsa lor – unei

rude apropiate de sex masculin).Un loc privilegiat, apropiat tatălui îl avea fiul mai

mare.

Formele de “închegare” a legăturilor de matrimoniu erau cele mai diverse:

alegerea mirelui (cea mai arhaică şi care repede a dispărut); dăruirea fiicii;

cumpărarea miresei; schimbarea ei pe o vacă sau bou. În legile Manu tatălui i se

interzicea să i-a recompensă pentru fiică, deşi în realitate situaţia era contra opusă

legii.

Cenzul vârstei de căsătorie al femeilor era foarte mic. În legile Manu un

bărbat de 30 de ani avea dreptul să se căsătorească cu fetiţă de 12 ani, de 24de ani

– 8 ani. Cf. Arthaşastrei vârsta de majorat pentru fete era de 12 ani, iar pentru

băieţi – 16 ani.

Infracţiunea, Sancţiunea, Judecata.

Se deosebeau crimele intenţionate, neintenţionate şi din neştiinţă. Dacă

inculpatul nu era cunoscut cu faptul că acţiunea lui este nelegitimă, judecata de

regulă, se limita doar la o mustrare /выговор/. Instigarea /подстрекательство/ era

pedepsită la fel ca şi crima săvârşită. Legile Manu prevedeau aceiaşi pedeapsă ca

pentru hoţi, celor ce-i adăpostea, înarmau sau păstrau obiectele furate.Dacă cineva-

şi proteja propria viaţă, a femeii, a unui brahman şi-l omora pe agresor, nu era

considerat asasin. Totodată, erau penalizate persoanele care nu acordau ajutor în

timpul calamităţilor naturale, tâlhăriei, sau incendiului.

Nomenclatorul infracţiunilor era destul de extins: împotriva statului, deci

împotriva regelui; împotriva personalităţii; proprietăţii; familiei; castelor.

Împotriva statului/regelui: - rebeliune, defăimarea regelui, trădarea

interesului de stat, a secretelor de stat; hoţia mărfii ce aparţine regelui, operaţiunile

cămătăreşti şi de vânzare - cumpărare din contul visteriei regale.

Împotriva personalităţii: - omuciderea (uciderea femeii, copiilor,

brahmanilor pe diverse căi inclusiv prin otrăvire), schilodirea, înjosire verbală şi

prin acţiune.

Împotriva proprietăţii: - furtul tâlhăria, incendierea averii, stricarea averii –

pentru incendiere ardeau pe infractor de viu.

Împotriva familiei: - uciderea mamei, tatei, soţului; schilodirea sau ofensarea

acestora. Aspru se pedepsea adulterul .

Împotriva Varnelor – ce-i ce-şi duceau modul de viaţă conform regulilor

altei varne, era excluşi din propria varnă. Reprezentanţilor castelor inferioare li se

interzicea să stea alături de acei din casta superioară.

13

Pedeapsa în India veche era diversificată: Omorul – pedeapsa prin

decapitare, schingiuire, înec, tragere în ţeapă, strivit de elefant, fierbere în cazan,

turnarea uleiului clocotit în gură şi urechi.

Schilodirea: tăierea mâinii, unei mâini şi a unui picior, a ambelor mâini,

ambelor picioare, vârful nasului, urechilor, orbirea, tăierea degetului, etc.

Schilodirea putea fi evitată prin intermediul răscumpărării.

Se mai practicau: înfierarea; excluderea din varnă; transformarea în sclav;

confiscarea averii; privaţiunea de libertate, amenda în bani.

- .

Tema 4

Statul şi dreptul în Grecia Antică și Sparta. 1.Organizarea de stat

Inceputurile lumii antice grecesti se situeaza in Marea Egee si arhipelagul acesteia, cu

ramificatii in Asia Mică si Grecia peninsulara propriu-zisa. In mileniul al III-lea, insulele din

Marea Egee, Asia Mica si Grecia peninsulara au fost ocupate – dupa legenda – de Pelasgi. In

aceasta perioada, a mileniului al III-lea, apare Troia, peste care,in decursul vremurilor se vor

suprapune alte opt asezari – pana la Troia din vremea helenismului si cuceririi romane. In cursul

aceluiasi mileniu , se produce invazia triburilor aheene in Tracia, Macedonia si Grecia de nord.

Mai tarziu, in mileniul al II-lea, invazia aheilor va duce la distrugerea civilizatiei existente in

Creta, care influentase puternic lumea Mediteranei orientale.

Cucerirea peninsulei de catre heleni (ahei) a dus la supunerea populatiei bastinase si

aparitia unei noi civilizatii – cea muceniana (1600-1200). Incepand din secolul XII-lea au loc

mari invazii de popoare migratoare. Acestea imping pe primii heleni – ahei – in arhipelag si pe

coastele Asiei Mici.

Organizarea politică a Greciei

I Consiliul oamenilor bătrâni (bule):

- din cei mai învârstă şi emeriţi

- duceau tratative, jurau din numele tribului

- participau la judecata ginţii

- formau consiliul consultativ e pe lângă Basileu.

II Adunarea Populară (agora):

- Se convoca pentru soluţionarea principalelor probleme

- Oricine, de era liber, avea dreptul de exprimare

- Accepta sau dezaproba deciziile luate anterior de Cons. Bătrânilor

- O democraţie arhaică: nu prin vot ci prin gălăgie!

- Cu timpul a fost subordonată Bazileului.

14

III Căpetenia de trib, regele (basileus)

- puterea militară,judecător suprem şi marele sacedaot

- puterea sa nu era nelimitată: “Egal între egali” în mediul aristocraţiei gentilice.

- postul era eligibil, apoi transmis prin ereditate.

- normele de drept

- răzbunarea prin sânge

- omorul nerăzbunat era o mare ruşine, dezonorare

- asasinul putea să evite răzbunarea părăsind “Ţara” sau plătind o mare recompensă cu

consimţământul rudelor victimei;

Sparta: a) sistemul social-politic

Sistemul Politic era format din:

I doi regi; II – Consiliul bătrânilor; III – Adunarea populară; IV – Eforii

I Puterea regală: Bazileii

- doi regi, un rezultat al unirii a două triburi, fiecare din ele păstrându-şi propria

căpetenie

- /.

- De faţă cu statul conducea “Eforii” şi nu regii

- Regii erau cumandaţi supremi, dar sub supravegherea a doi Efori

- erau judecători superiori, sacerdoţi supremi

- lunar regii şi Eferii jurau reciproc credinţa şi fidelitatea

- erau sub pericolul de a fi declaraţi vinovaţi şi judecate

II Consiliul Bătrânilor “Gerussia ”

- compus din aristocraţie

- avea 28 de membri, plus cei doi regi

- cenz de vârstă: de la 60 de ani

- nu erau supuşi militari;

- acelaşi prin vociferare puternică de către Adunarea Populară;

Gerusia: discuta problemele scoase mai târziu în polemică la Adunarea Populară;

- era o instituţie judiciară (cerceta cazurile penale, crimele de stat, judeca pe

regi)

- era convocată de regi, dar din sec. V î.e.n. de Efori.

- Rolul ei decăzute către sec. III î.e.n., fiind substituită prin autoritatea

Eforilor.

III Adunarea Populară – “Apella”

- urmare a orânduirii gentilice

- nu juca un rol important ci secundar

- membrii, doar cetăţenii liberi ce aveau 30 de ani şi-şi păstrase terenurile

- convocată de regi, apoi de Efori, o dată pe lună

- se vota prin strigăte, dacă rezultatul provoca dubii; oponenţii se împrăştiau în două

direcţii: - pro şi - contra.

15

2.Dreptul în Atena

Noţiune generală:

- la baza statului “Obiceiul pământului”

- 621 î.e.n. arhontul Drakont dă o formă scrisă “Obiceiului”

- sec. Vi î.e.n. legile lui Solon, tot nu s-au păstrat <-> 594 î.e.n.

- sec. V – IV î.e.n. în calitate de legi: deciziile Ad. Populare şi Psefismele

(hotărâri luate concret vis-a-vis de o persoană, de un caz, obicei, etc.);

“Regile oraşului Hortiu”, etc.

- protejau averea, ordinea publică (Democraţia sau Tirania), viaţa, onoarea

- deosebeau omorul intenţionat de cel din întâmplare

- contribuiau la dezvoltarea meşteşugului, comerţului

- cunoşteau testamentul, etc.

Dreptul Proprietăţii prezintă un fenomen original. Există proprietatea de stat

şi privată.

Proprietatea de Stat: pământ, robi, moşii, mine, ocne, averea templelor.

Arhonţii, intrând în funcţie, anunţau că cetăţenii păstrează averea şi parcelele

primite de la stat prin Saţi. Pământul de stat se dădea în arendă.

Proprietatea privată era clasică în două categorii:

a) – vizibilă: casa, terenul, robii, livada, grădina, locul

b) – invizibilă: banii, bijuteriile, etc.

În calitate de proprietate private erau tratate pământurile obşteşti (rivale) ale

filelor şi demelor.

Cumpărare – vânzare

- obiect al acestei înţelegeri putea deveni orice. În urma reformei lui Solon

se interzicea vinderea oamenilor liberi în robie;

- vinderea – cumpărarea lucrurilor furate, găsite, străine – antilegală;

- condiţia operaţiei era fixarea preţului;

- dacă se vindea un rob bolnav, etc. – desfacerea contractului timp de un an

Contractul de înarmare presupunea atât obiectele mobile cât şi

imobile;

- formă orală, scrisă doar vizând proprietatea imobilă;

- înarmarea personală: muncă sezonieră: la atelier, temple, etc.

- clientul era obiect să restituie obiectele întregi Dreptul familial şi Succesoral

- încheierea legăturii matrimoniale era o > obligaţiune morală;

- starea de holteu sau “fată>” nu erau pedepsite, ci compătimite. Mireasa se cumpăra /

schimba pe vite obiecte preţioase – Henda

- zestrea nu era categoric obligatorie p/u tată , dacă ăsta lipsea fratele o acorda;

- soţul era obligat să păstreze averea primită ca zestrea (terenul. Etc.) p/u copiii născuţi

din această căsătorie;

- Existau două forme de încheiere a legăturii matrimoniale:

a) engiesic – un contract ordinar între mire şi tatăl ori tutela fetei

b) epidikasia – încheiat în feţa funcţionarului sau judecaţii, dacă

16

- se căsătorea o fată – moştenitoare;

- o fată înfiată;

- un tânăr înfiat;

- familie monogamă, doar p/u femei –soţie. Soţii...

- soţia tatăl dependentă de soţ, avea dreptul la divorţ. Deşi..., era interpretată ca

servitoare şi element reproductiv

Soţul:

- putea s-o alunge de acasă restituindu-i zestrea, nu şi în cazul infedilităţii ei;

- să se dezică de nou-născuţi, dacă nu-l acceptă al său;

- să-şi dea fata în căsătorie după cine dorea, chiar şi prin testament;

- fiul obligat să-şi întreţină părinţii bătrâni, sau pauserizaţi.

Moştenirea – prin testament, dacă nu se lăsat:

- fiii în mod egal, în lipsa lor fiicile

- fie nelegitimi nu primea nimic

- de nu avea copii: fraţi, nepoţii, unchii, verişori, etc.

- testamentul era valabil dacă “în plină minte cetăţeanul” şi nu era forţat

Crimele şi Pedepsele

Crimele împotriva: proprietăţii, statului, persoanei, familiei.

Pedepse: expulsarea, executarea, amenda, dezonorarea – privaţiunea de drepturi politice

Procesul Judiciar în Atena putea fi iniţiat de:

- cetăţenii libere cu drepturi depline;

- soţiile şi copiii prin – capul familiei;

- metecii prin prostaţi;

- robi prin stăpânii lor.

Tema 5. Statul şi dreptul în Roma antică

1.Organizarea de stat in anii 753 i.e.n-27 i.n.e

Asezata intre sapte coline, inauntrul carora se afla o campie malastinoasa, pe

Tibru si la intretaieria drumurilor comerciale, comunitatea – populus romanus – se

ocupa cu pastoritul si mai putin cu agricultura. Mai tarziu prinde a se dezvolta

comertul. Intocmai celorlalte „populi” din Latinum, locuitorii colinelor: Palatin,

Eschilin, Caelius, Capitoliu, Quirinol, Vincinal, traiesc grupati in mari familii

patriarhale: gentes, ginti, care reprezinta un fel de unitate inchisa, pastrand pentru

mult timp pamantul in comun, mai cu seama pasunile.

In fruntea gintii se afla adunarea, prezidata de un batran ales.

Treptat, gintile se diferentiaza intre ele, apar ginti mari, altele mai mici, iar

unele dispar cu totul. Inauntrul gintilor are loc o diferentiere, apar familii mai

bogate si puternice, care au acaparat o parte insemnata din pamanturile gintii.

Membrii acestor mari si puternice familii poarta denumirea de patricieni. Numarul

gintilor era de 300. Zece ginti alcatuiau o curie, iar zece curii formau un trib.

Existau trei triburi: Ramnes, Tities Lecere.

In epoca de formare a Romei, fiecare curie avea la conducere un curio, care

era conducator religios si prezida adunarile. Cei treizeci de curiali formau colegiul

curialilor. Adunarile curiate alcatuiau cadrul cel mai vechi de organizare a

cetatenilor adulti. Ele erau convocate de rege – rex – pentru a se lua hotarari

importante, ca: declaratia de razboi, primirea de noi ginti.

17

O alta forma de organizare era senatul, care grupa pe cei 300 de sefi de ginti.

Senatul participa – prin interregnum – la desemnarea regelui – rex -, pe care de

altfel il asista in cele mai importante probleme: militare, religioase, politice.

Rolul senatorilor este deosebit, dat fiind faptul ca gintile furnizeaza luptatori

in desele companii militare.

Republica Romana a fost un stat al proprietarilor de sclavi. Termenul de

Republica – Res-publica – doreste sa sublinieze organizarea democratica a

rinduielilor statului, ceea ce era exact pentru proprietarii de sclavi, intre ei: dar, in

realitate statul roman a fost un puternic instrument indreptat impotriva maselor de

sclavi si oameni liberi in interior si populatiilor supuse, in exterior.

Organizarea de stat a republicii romane, dupa reforma lui Servius, Tullius,

avea la baza comitiile centuriate (care au inlocuit pe cele curiate), astfel cum

fusesera concepute si organizate – militarmente. Adunarile centuriate au atributii

electorale, legislative si judiciare. Astfel, ele aleg magistratii superiori, investiti cu

imperium, consolii, pretorii, tribunii militari cu puteri consulare.

Adunarile centuriale voteaza legile dar nu au drept nici de a aduce

amendamente, nici de initiativa. De altfel activitatea adunarilor centuriale se afla

sub controlul riguros al magistratilor. Adunarile voteaza in chestiunea razboiului si

pacii, dar, in acest caz, senatul si magistratii sun cei care au primul si ultimul

cuvant. Se recunoaste adunarilor centuriate un anumit rol in domeniul jurisdictiei

penale – dupa cit se pare in procesele de inalta tradare sau de paricid. Prin filiera

lui „provocatio ad populum” , adunarile centuriate luau in dezbatere hotararile de

condamnare la moarte sau amenzi foarte mari pronuntate de magistrati (duumviri,

perduellionis) tribuni, chestori, edili curuli, consuli.

Un alt organ reprezentativ era cel al comitiilor tribute. Adunarile cetatenilor

dupa triburi. Ele erau mai democratice decat adunarile centuriate, deoarece

participau la ele nu numai cetatenii aflati pe diverse trepte in fuctie de censul de

avere, ci toti cetatenii. E drept ca taranii afati in afara Romei participau mai putin

sau deloc, data fiind departarea cit si ocupatiile zilnice. In competenta comitiilor

tribute se aflau probleme de mai mica importanta, ca alegerea magistratilor

inferiori – edili curuli, chestori.

2.Statul Roman in perioada imperiului

Prin concentrarea puterii im manile lui Octavian incepe o noua si ultima

perioada a Romei – Imperiul, la instituirea caruia au contribuit varfurile

aristocratiei sclavagiste – de teama rascoalelor si a luptelor civile pentru putere.

Dupa cum s-a aratat mai sus, perioada se imparte in doua:

- a principatului, pana in sec. II al erei noastre;

- a dominatului (imperiului) sec. IV – V .

Perioada principatului incepe cu Octavian – succesorul lui Cezar – in manile caruia

se concentreaza cele mai importante prerogative, dar, cu pastrarea institutiilor

republicane. Un pas important s-a facut prin numirea lui Octavian in calitate de

Princeps Senatus (anul 28), calitate care-l situa la inceput doar ca primul intre egali

in Senat – dar care a devenit mai apoi – un fel de magistrat suprem.

18

Un pas inainte s-a facut, prin instituirea imperiului – dominantul.

Imparatul este ajutat de un Consiliu Imperial, alcatuit initial din citiva intimi,

pentru ca mai tarziu, juristii si administratorii sa preia locurile (Principales

officiorum).

Principalii functionari imperiali erau : cei doi prefecti ai pretoriului – nai intai

comandanti ai garzii pretoriene, apoi apoi investiti cu fuctii administrative si

jurisdictionale (civile si penale). Competenta se intinde dincolo de o suta de mile

de Roma, asupra Italiei si provinciilor. El judeca in numele imparatului, sentintele

sale nu pot fi atacate in fata imparatului.

Tema 6.Izvoarele dreptului în Imperiul Bizantin,instituțiile statale și

juridice

1.Formarea şi evoluția statului Bizantin.

Imperiul Roman în anul 395 a fost împărţit în două părţi de către

Teodosiu - în Imperiul roman de răsărit şi Imperiul Roman de apus. Imperiul

Roman de răsărit a dăinuit cu o mie de ani mai mult (1453) decît Imperiul Roman

de apus.

Bizanţ – Imperiul roman de răsărit. Denumirea de la vechea colonie ce se afla

aproximativ pe locul Constantinopolului – Bizantion. Fiind des utilizat acest

toponim a evoluat şi s-a trasnsformat în denumirea statului – Bizanţ sau Imperiul

Bizantin. Bizanţul n-a fost supus distrugerii (devastărilor) barbare, ca imperiul

roman. El şi-a păstrat un timp îndelungat integritatea statală. Multe trăsături ale

imperiului roman din perioada tîrzie sunt prezentate în sistemul statal bizantin.

Imperiul Bizantin, care vreme de 11 secole a rezistat pe hotarul dintre

Occident şi Orient, tuturor loviturilor, şi-a îndeplinit misiunea civilizatoare şi

merită mult mai mult decît înteresul de a fi studiat, cu atît mai mult că dreptul

bizantin bizantin a fost recepţionat de multe popoare din Europa precum Moldova,

Valahia, Bulgaria, Serbia ş.a. Bizanţul a avut o influenţă deosebită asupra

dezvoltării multor popoare din Europa de Sud-Est, precum Cucaz, fiind promotorul

valorilor juridice şi statale al antichităţii.

19

.

Organizarea de stat

În fruntea statului se găsea un împărat (basileus). Împăratul purta denumirea

de împărat al romanilor, deoarece în concepţia timpului Imperiului Bizantin era

continuarea Imperiului roman. O regulă precisă cu privire la succesiunea la tron nu

exista.

Se foloseau în practică sistemul asocierii la domnie: împăratul îşi asocia fiul

sau o altă persoană în scopul de a-l legitima ca succesor.

Împăratul era şeful puterii administrative şi şeful armatei. El era în acelaşi

timp, după o veche tradiţie romană, şef al religiei.

Împăratul era ajutat în îndeplinirea atribuţiilor sale de un Senat. Pe lîngă Senat

se găsea şi un Consiliu de stat, format din oamenii intimi ai împăratului, care îl

sfătuiau în chestiuni mai importante.

Alături de împărat se găseau doi prefecţi: unul al Orientului şi altul al Iliriei

(imperiul roman fusese împărţit în patru prefecturi: Orientul, Iliria, Galia şi Italia;

primele două continuă să existe şi în timpul Imperiului Bizantin). Apor găsim un

şef al palatului imperial şi un questor, care are calitatea de conducător al

consiliului de stat. Existau apoi mai mulţi comiţi, un fel de miniştri, ce se ocupau

cu visteria statului şi cu administrarea averii împăratului şi o serie de funcţionari

numiţi magistri, care erau mai ales şefi militari etc.

Această organizare a suferit schimbări în epoca izauriană, cînd se fac vreo 60

de titluri diferite de funcţionari, toţi purtînd numele de logofeţi.

Existau şi funcţionari onorifici. Împăratul dădea titluri onorifice în schimbul

unei însemnate sume de bani. Aceste titluri erau pur formale.

2.Dreptul bizantin

20

Izvoarele dreptului. Prima codificare de drept roman şi bizantin, care

reprezintă un punct final pentru dreptul roman şi un punct iniţial pentru dreptul

bizantin este codificarea lui Iustinan. Iustinian a fost ajutat în munca sa legislativă

de către Tribonian, conducătorul şcolii siriene de la Beirut (Berytes) cel mai mare

jurisconsult. Lucrările au început în 520 de o comisie de 17 membri sub

conducerea lui Tribonian, care a reuşit în 524-534 să adune la un loc legile mai

importante şi să întocmească „Corpus iuris Civilis”(Codul Juridic Civil). În timpul

izaurienilor s-au promulgat mai multe legi, dintre care prima este Ecloga dată la

730-740 sau, după alţii, la 726. Această lege, formată din 18 titluri mici s-a folosit

în multe ţări din sud-estul Europei şi există şi o adaptare rusească a ei. Numită

Kormaciaia kniga.

Tot din epoca izauriană datează şi nomos ghoirghoicos (Legea agrară).

Această lege conţine 85 de articole şi arată înfracţiunile pe care ar putea să le

săvîrşească sătenii şi cum trebiue ei pedepsiţi în asemenea cazuri.

Alt cod este aşa numitul nomos natutikos sau Legea maritimă, care se ocupă

cu problemele de drept maritim: responsabilitatea maritimă, împărţirea pagubelor

în caz de naufragiu etc. Această lege a fost aplicată pînă în sec.XV în dreptul

internaţional.

Ultima lege din această epocă este legea militară (nomos stratioticos) care se

ocupă cu probleme de infracţiunile pe care le pot comite militarii. Această

codificare a fost folosită probabil şi la noi în ţară în epoca fanariotă.

Importante legiuiri au fost promulgate şi în timpul domniei dinastiei

Macedoniene. Vasile I Macedonianul a hotărt să purceadă la un fel de curăţire a

legilor vechi. La începutul domniei sale, (a domnit între anii 876-886), a întocmit

un manual numit prohiron, după care să se conducă judecătorii. Pe la sfîrşitul

domniei sale (884-886) Vasile I a promulgat Epanagoga, lege care cuprinde

elemente noi în legătură cu organizarea de stat şi puterile acordate împăratului.

După Vasile I urmează fiul său Leon al VI-lea, numit şi Folozoful (886-911).

Acesta, folosindu-se de tot ce a făcut tatăl său, întocmeşte o lucrare mult mai mare,

care s-a numit Basilicalele sau Legile împărăteşti. Basilicalele fiind prea

21

voluminoase s-a simţit nevoia unor culegeri mai uşor de cercetat. Asemenea lucrări

au fost: Synopsis Basilicorum ce cuprindea extrase din basilicale, aşa numitul

Tippuciotus, repertoriu al Basilicalelor de la finele sec.XI sau din sec.XII, Peira

(sec.XI), culegere de decizii sprijinite pe texte din Basilicale etc.

Tot în epoca macedoniană datează o lucrare de mare importanţă juridică şi

anume „Cartea Prefectului”1. în ea se vorbeşte despre atribuţile prefectului

oraşului făcîndu-ni-se cunoscut cîteva probleme privind organizarea breslelor.

Spre sfîrşitul domniei macedonienilor legislaţia este adînc impregnată de lupta

dintre săraci şi bogaţi, adică dintre dynatoi şi penetas. Din anul 922 datează celebra

novelă (lege) a lui Roman Lecapanul, care stabileşte că atunci cînd cineva vinde un

fond trebuie să întrebe mai întîi rudele şi vecinii şi numai dacă aceştea nu vor să

cumpere, pămîntul poate fi vîndut unui străin. Acesta este dreptul de protimisis.

La 996 acesta ia o hotărîre prin care înlătură prescripţiunea achizitivă de 40

de ani. În temeiul acestei prescripţii dacă cineva stăpînea în mod nestingherit un

pămînt străin timp de 40 de ani, obţinea dreptul de proprietate asupra acestuia.

Vasile II, prin novela sa, înlătură efectele acestei prescripţiuni, lovind în marii

latifundiari, care prin diferite mijloace permise sau nepermise reuşeau să se aşeze

pe pămîntul altora şi după 40 de ani să devină stăpîni. În acelaşi an Vasile II mai dă

o lege înzestrată împotriva bogaţilor şi anume o dispoziţie privitoare la aşa-zisul

allelengyton. La Bizanţ impozitele se plăteau pe grupe de rude sau vecini, în mod

solidar: grupul răspundea de plata întregului impozit, iar dacă cineva nu plătea,

trebuia să plătească grupul pentru el. Vasile II pune pe cei săraci în acelaşi grup cu

cei bogaţi, astfel încăt aceştea din urmă răspundeau şi pentru plata impozitelor

celor săraci.1 Dar această situaţie nu durează decît cîţiva ani, deoarece reacţiunea

feudală reuşeşte să abroge toate aceste dispoziţiuni.

Ultima lege bizantină mai importantă este Hexabiblul lui Harmenopol.

Această lege a fost adoptată adoptată în feudalism de foarte multe ţări balcanice.

.

22

Dreptul de proprietate. Proprietatea avea mai multe forme. Cea mai

importantă era proprietatea mare feudală.

Proprietatea feudală era dobîndită prin moştenire sau era primită de la împărat

în schimbul obligaţiei îndeplinirii unor servicii2. Cu timpul această proprietate

condiţionată devine ereditară.

Pe lîngă proprietatea feudală exista proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea

iobagilor redusă la uneltele de muncă şi la gospodăria acestora.

Obligaţiunile. În dreptul bizantin obligaţiunile păstrează în linii mari

trăsăturile caracteristice dreptului roman.

Unele contracte se încheie prin consimţămînt, fără nici o formalitate, iar altele

se încheie numai cu paza anumitor formalităţi şi în special înscisuri.

Foarte importante sînt contractele privitoare la împrumut, deoarece activitatea

comercială era intensă la Bizanţ, iar împrumuturile de capital foarte numeroase.

Dovada acestui lucru o constituie faptul că la Bizanţ cămătarii aveau cea mai

puternică breaslă şi adesea statul a fost silit să ia măsuri pentru a stabili limitele

maxime ale dobînzilor.

Dreptul familiei. Familia bizantină prezentă unele reglementări asemenătoare

cu cele din dreptul roman.

Condiţii pentru încheierea căsătoriei era consimţămîntul părţilor; vîrsta femeii

trebuia să fie de cel puţin 12 ani, iar a bărbatului – cel puţin 14 ani.

Căsătoria era precedată de logodnă, care avea efecte juridice reduse.

Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ.

Divorţul putea fi provocat din purtarea unuia dintre soţi, dar nu exista o

deplină egalitate din acest punct de vedere între bărbaţi şi femei. Bărbatul avea

voie să repudieze femeia fără motiv temeinic, în schimb femeia nu putea în mod

unilateral să rupă căsătoria. Numeroase motive de fapt îngăduie soţului să rupă

căsătoria, de exemplu dacă femeia lua parte la jocurile de circ – ca spectatoare –

dacă petrecuse în prezenţa altor bărbaţi, sau dacă lipsea de acasă o noapte întreagă.

23

Toate aceste situaţii de fapt arată poziţia inferioară a femeii caracteristică atît

dreptului sclavagist cît şi celui feudal.

Dintre legile bizantine aceea care se ocupă mai pe larg de chestiunile penale

este Prohironul, adică manualul de legi a lui Vasile Macedonianul. Dreptul

bizantin cunoaşte o serie de principii bine închegate cu privire la dreptul penal

făcînd distincţie între o infracţiune consumată şi neconsumată, între tentativă şi

infracţiune săvîrşită ş.a.m.d.

O deosebită importanţă acordă dreptul bizantin infracţiunilor îndreptate

împortiva orînduirii sociale. În asemenea cazuri, tot atît de grav este pedepsită şi

tentativa ca şi infracţiunea consumată, complicele şi infractorul. Trebuie să

subliniem faptul că în dreptul bizantin noţiunea de orînduire de stat era foarte

cuprinzătoare, incluzînd în ea şi ordinea bisericească.

Alte infracţuni grav pedepsite sunt infracţiunile îndreptate împotriva

patrimoniului, ca de exemplu furtul, incedierea, distrugerea sub orice formă a

bunurilor cuiva etc. de asemenea grav pedepsite sînt infracţiunile care lovesc în

viaţa de familie şi în viaţa morală: adulterul, sodomia, pederastia şi altele.

Pedepsele în dreptul bizantin sînt foarte variate şi foarte crude: tăierea mîinii

pentru hoţi, tăierea nasului pentru imoralitate, a limbii pentru călcarea jurămîntului

şi pentru jurămîntul fals, pedeapsa cu moartea prin spînzurare şi decapitare pentru

omucidere şi în sfîrşit moartea prin ardere pe rug pentru părint-ucidere sau pentru

uciderea altei rude cît şi în general pentru transmiterea de secrete militare

duşmanului etc.

Procedura de judecată. În dreptul bizantin nu există o despărţire a puterii de

stat, ci există un singur aparat de stat cu atribuţii administrative şi judecătoreşti.

Acesta este un aparat în formă de piramidă avînd în frunte pe împărat şi pe marii

dregători. Faptul că nu există deosebire între judecător şi administrator deschide

cîmp larg abuzului. În ultima instanţă judecă împăratul, ajutat uneori de prefectul

oraşului numit eparh; în provincii judecă guvernatorii de provincii, iar în unităţile

administrative locale judecătorii administraţiei locale.

24

Tema 7.Etapele constituirii statului la franci.Legea salică.

1.Formarea statului la franci.

Francii au fost un popor germanic stabilit în sec.V în Galia în partea dreaptă a

Reinului, între Main şi Marea de Nord.

În a. 467 cade Imeriul Roman de Apus, în rezultatul migraţiei popoarelor și

crizei interne ,aceasta fiind epoca pieirii civilizaţiei antice şi naşterii feudalismului.

La finele secolului al V-lea pe riunele Imperiului Roman de Apus s-au creat

căteva state barbare: Vizigot, Vandal, Sueb, Burgund, Franc şi statul lui Odoacru

în Italia.

În apusul Europei, dintre popoarele germanice care a u întemeiat regate în

locul fostului Imperiu Roman, un rol deosebit au jucat francii. În adevăr, istoria ne

va demonstra că cel mai viabil şi mai dinamic stat barbar s-a dovedit a fi cel al

francilor.

Primul rege al francilor salici a fost Clovis (anii 481-511) din familia

Merovingienilor.

În dezvoltarea sa statul franc a cunoscut două perioade:

1. Perioada merovingiană (sec.V-VII);

2. Perioada carolingiană (sec.VIII-IX).

1. Perioada merovingiană. Este prima etapă de existenţă a Statului Franc

(sfîrşitul secolului al V-lea – sfîrşitul secolului al VII-lea). În această perioadă

împăraţii franci au fost ocupaţi preponderent de făurirea statalităţii, care a

însemnat: cucerirea de noi teritorii; crearea sistemului de drept.

2. Perioada carolingiană. Este cea de a II-a etapă în dezvoltarea statului

Franc, care îşi are începuturile sale în anul 751, atunci cînd “regii trîndavi”

substituiţi la guvernare de urmaţii lui Pepin de Herstal, întemeietorii unei noi

dinastii a regilor franci – celei a Carolingienilor.

25

În timpul domniei Carolingienilor s-au statornicit în societatea francă bazele

feudalismului.

Carol cel Mare (768-814), cel ami de seamă reprezentant al dinastiei

Carolingiene,poartă războaie victorioase impotriva saxonilor, avarilor,

longobarzilor şi este încoronat împărat al Occidentului la Roma.

Statul Franc a existat doar pînă în anul 843. În acel an, nepoţii lui Carol cel

Mare (respectiv fiii lui Ludovic cel Pios (814-840)), întrunindu-se la Verdun, au

încheiat un tratat ce prevedea împărţea Imperiul Franc în trei părţi. Fiul cel mai

mic al lui Ludovic cel Pios – Carol, supranumit Pleşuvul, a primit ţinuturile de la

vest, care includeau principatele teritorii ale viitoaree Franţe. Fratele mijlociu –

Ludovic Germanicul – a obţinut de la est de Rin şi de la nord de Alpi. Acest regat

în început să se numească Regatul Franc de la Est, iar mai tîrziu Germania. Fiul cel

mai mare a lui Ludovic – Lothar – şi-a păstrat, conform tratatului de la Verdun,

titlul de împărat. Statul lui era compus din Italia, precum şi din ţinuturile situate

de-a lungul Rinului.

Aşadar, tratatul de la Verdun a pus începutul formării a trei state

contemporane din Europa – Franţa, Germania şi Italia.

În fruntea statului Franc se află regele, care este primul dintre nobili, primul

senior.

Încă din perioada merovingiană, regele a concentrat în mîinile sale toate

funcţiile principale în domeniul conducerii de stat.

În activitatea sa regele era asistat de funcţionari publici:

a) Majordomul. După cum s-a văzut din capitolul precedent, majordomii

erau mari proprietari funciari, ei au jucat un rol extrem de important în

perioada merovingiană;

b) Seneşalul, funcţionar public care se preocupa de afacerile personale ale

regelui;

26

c) Mareşalul, conducător al grajdurilor domneşti, care devine ulterior

conducător al cavaleriei;

d) Camerarii, funcţionari ce se ocupă de funcţiile administrative şi financiare

ale regelui;

e) Archicapelanul. El este şeful bisericii. Începînd cu perioada carolingiană

el joacă un rol foarte mare.

2.Evoluția dreptului al franci.

Izvorul principal al dreptului în monarhia francilor au fost aşa numitele

adevăruri barbare, înscrieri ce ţin de dreptul obişnuit a triburilor barbare. La

sfîrşitul sec.V a fost efectuată înscrierea dreptului obişnuit a vizigoţilor Lex

vizigothum (Codul de legi al regelui Alaric). Ceva mai tîrziu a fost făcută

înscrierea dreptului obişnuit a Burgunzilor – Dreptul Burgundiei. La sfîrşitul

secolului V – începutul secolului VI a apărut Legea salică – obiceiuri juridice ale

francilor. Deasemenea, au fost create şi alte înscrieri de drept ale francilor: Ripuari,

Alemani, Bavari, Sacşi etc. Principiu dominant în acţiunea dreptului era cel

“naţional” şi nu cel teritorial.

Rolul primordial în calitate de izvor al dreptului a fost Dreptul Salic – Lex

Salica. Textul iniţial al acestui drept a ajuns pînă în zilelel noastre. Cele mai vechi

manuscrise de text sunt de pe timpul lui Pepin cel Scurt şi Carol cel Mare (768-

814).

Alte izvoare ale dreptului au fost actele regilor, care se numeau decrete,

prescripţii, iar mai tîrziu – capitole sau capitulare.

Acestea completau lacunele Dreptului salic şi ale altor legi. Se editau capitole

de sine stătătoare, care aveau o importanţă universală, deoarece erau răspîndite pe

întregul teritoriu şi aveau influienţă asupra tuturor locuitorilor.

Edictele, decretele, capitolele regale îşi apariţa de pe timpul lui Clovis, dar

numărul lor a crescut considerabil pe timpul Carolingienilor, în deosebi în timpul

domniei lui Carol cel Mare (768-814). Prima culegere de capitulare alcătuită de o

persoană particulară a apărut în 827.

27

Dreptul de proprietate la Franci. S-a păstrat proprietatea obştească asupra

pămîntului. În proprietatea privată a membrilor comunei, probabil, au trecut numai

loturile din jurul casei.

Pămîntul nu putea fi vîndut ori transmis altei persoane, care nu era membru al

obştei; comunităţii săteşti. În cadrul comunităţii se remarcă a diferenţiere profundă

a populaţiei: marii proprietari de pămînt, micii proprietari de pămînt şi persoane

fără pămînt.

Proprietatea privată asupra pămîntului apare ca rezultat a donaţiilor,

cumpărării de la romani, ocuparea de pămînturi fără stăpîn, neocupate de nimeni.

Mai tîrziu aceste pămînturi se numesc allod.

Erau şi pămînturi transmise de către proprietari în folosinţă şi stăpînire pentru

anumite servicii sau ca plată în natură şi ele se numeau precarii.

După reforam lui Carl Martel a apărut o nouă formă de proprietate asupra

pămîntului – beneficiul – folosirea condiţionată a pămîntului în legătură cu unele

servicii sau prestaţii.

Dreptul obligaţiunilor. Lex Salica menţionează un singur contract de

împrumut. Din capitolul I al acestei culegeri de legi – Despre obligaţiune şi

capitolul II – Despre împrumut – aflăm că, dacă la expirarea scadenţei debitorul

nu-şi achită creanţele, creditorul, fiind însoţit de martori şi de o persoană care va

evalua costul averii debitorului, se prezintă la domiciliul debitorului. Dacă

debitorul refuză să-şi achite creanţa, el va fi supus unei manzi de 15 solzi. Dacă şi

după aceasta debitorul nu-şi achită creanţa, Lex Salica prevede şi alte măsuri de

constrăngere faţă de debitor. Astfel, dacă creditorul cere trecerea la execuţiune

silită a creanţei sale, iar debitorul refuză, fără a avea motive temeinice, el trebuie să

fie ucis.

Dreptul penal- se păstra rămăşiţele din trecut ale răzbunării de sînge. În

majoritate cazurilor, infracţiunile erau pedepsite cu amenzi în favoarea victimei, în

28

scopul concilierii şi preîntîmpinării răzbunării. O parte din această amendă (113) se

trecea în folosul organelor de stat. În cazul în care amenda nu era plătită pentru

atentatele deosebit de grave (asasinare, jaf, adulter şi altele) infractorul erau pus la

dispoziţia pătimaşului şi se admitea răzbunarea de sînge, în alte cazuri intervenea

judecata, care fixa pedeapsa.

Suma amenzii în unele cazuri era destul de mare – pînă la 24 000 dinari, ceea

ce consituie 600 solzi.

Pe lîgă amenzi mai erau prezăzute şi alte forme de pedeapsă: pedeapsa cu

moartea, pedepse corporale, castrarea şi alte mutilări. Se atenţie deosebită se

acorda denigrării cu cuvinte. Pentru insultarea unei femei suma amenzii era mult

mai mare decît în cazul insultării unui bărbat.

Referitor la infracţiunile patrimoniale Dreptul Salic conţine cîteva reguli

generale, care stabilesc formele de pedepse pentru jaf, omor în grup etc.

Tema 8.. Dreptul medieval în Franța.Monarhia stărilor.

1. Evoluția statului medieval francez.

Regatul Franţa a apărut după dezmembrarea Imperiului Carolingilor a cărei

parte occidentală formează viitoarea Franţă. Apariţia ei a exercitat schimbări

esenţiale în dezvoltarea social-economică a regiunilor, care au intrat în componenţa

ei. Continuă dezvoltarea relaţiilor feudale, care în sfîrşit au determinat dezvoltarea

statalităţii feudale. Vom evidenţia trei perioade în statornicirea regatului Francez:

1. Perioada fărîmiţării feudale (sec.IX-XIII);

2. Perioada monarfiei de castă (sec.XIV-XV);

29

3. Perioada monarhiei absolute (sec.XVI-XVIII).

Prin tratatul de la Verdun (843) lui Carol II cel Pleşuv, rege al francilor (840-

877) şi împărat al Occidentului (875-877), i-a revenit cea mai mare parte a

teritoriului de azi al franţei. Perioada dinastiei Capetingilor, fondatorul căreia a fost

Huho I Capet, rege al Franţei (987-996), a fost o epocă de fărîmiţare feudală, regii

avînd doar putere nominală asupra regatului.

În secolul al XII-lea începe perioada reconsituirii unităţii politice a regatului.

Regii din dinastia capeţitiană, Filip al II-lea August rege al Franţei (1180-1223) şi

Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) au iniţiat procesul de centralizare a Franţei,

care se va încheia abia în sec.XV-lea. Franţa a fost ţara clasică în ceea ce priveşte

creşterea autorităţii regale, care, treptat, a triumfat asupra fărîmiţării feudale. Regii

din dinastia capeţienilor îşi întăriră încet şi persevernt, la început în micul lor

domeniu, iar mai tîrziu în celelalte regiuni ale Franţei, slăbind totodată puterea

Plantageneţilor pe continent.

Adevăratul întemeietor al unei puternice monarhii în Franţa a fost Filip al II-

lea August, care i-a smuls lui Ion fără de Ţară o mare parte din posesiunile sale

franceze şi le-a anexat domeniului regal. Sub nepotul său, Ludovic al IX-lea

Franţa a devenit unul din cele mai puternice şi influente state din Europa.

În Franţa, în procesul de centralizare a statului s-au corelat acţiunile de

unificare teritorială, de eliberare a unor teritorii franceze de sub suzeranitatea

engleză şi de centralizare instituţională.

Sub domnia lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) se finalizează, în general,

procesul de unificare a Franţei. Pe baza unificării economice care a legat într-un tot

întreg diferitele regiuni ale ţării, a avut loc şi unificarea politică, creîndu-se astfel

premisele pentru formarea statului naţional. Dacă monarhia lui Ludovic al XI-lea

nu poate fi încă considerată o adevărată monarhie absolută, în orice caz se poate

afirma că în cadrul ei existau toate premizele absolutismului.

Domnia lui Ludivic XIV (1643-1715) marchează apogeul absolutismului

francez („Statul sunt eu”), Franţa devenind acum prima putere europeană. La

30

început regalitatea era o instituţie electivă. Treptat principiul este înlociut cu

principiul masculităţii şi primogeniturii.

În secolele IX-XI regatul Franţei este, de fapt, un conglomerat de ducate

autonome, ce erau legate formal prin instituţia regalităţii Treptat regalitatea a luat

atribuţiile judiciare,administrative, fiscale, militare uzurpate de marii feudali în

perioada de anarhie feudală.

Filip al II-lea August a întărit autoritatea regală şi statul francez,

consolidîndu-şi stăpînirea prin victoria de la Bouvinis (1214). De asemenea a

iniţiat o serie de măsuri administrative, judiciare, financiare.

Puterea centrală se întăreşte şi mai mult în timpul lui Ludovic al IX-lea cel

Sfînt (1226-1270). Aceasta printr-o serie de ordonanţe pune bazele administraţiei

centralizate şi unitare. În 1254-1256 emite două ordonanţe prin care se instituie

două funcţii – seneşalul ca reprezentanţi ai puterii centrale. Fiind funcţionari

calificaţi, ei erau remuneraţi pentru serviciu prestat. Prin ordonanţa din 1263 a

reglementat politica monetară pe teritoriul Franţei. De asemenea, a reorganizat

justiţia, impunînd procedura scrisă a judecăţii şi reprezentarea probelor la

examinarea cauzelor. Tribunalele regale urmau a examina cauzele complexe şi

grave.

În activitatea sa regele era ajutat atît de funcţionari cît şi de membrii familiei

sale. Pe lîngă consiliu, regele consultă şi curtea regală. La mijlocul secolului al

XII-lea curtea regală avea trei mari instituţii importante:

- consiliul cel mare;

- parlamentul;

- curtea de conţi.

Din porunca regelui, au fost convocate în aprilie 1302 primele stări Generale

din istoria Franţei. Era formată din reprezentanţi ai nobilimei, clerului şi

31

orăşenimei. Au contribuit la centralizarea administraţiei de stat. Spre deosebire de

Anglia, în Franţa parlamentul era o instituţie de reprezentare a tuturor stărilor şi se

convoca în sesiuni permanente.

Din secolul al XV-lea s-au constituit şi parlamente regionale.

2. Dreptul francez în epoca fărîmiţării feudale

Izvoarele dreptului. În epoca fărîmiţării feudale găsim următoarele izvoare de

drept: obiceiul sau cutuma, dreptul roman scris şi dreptul economic.

Prin obiceiul pămîntesc se înţeleg anumite uzagii stabilite în interesul clasei

stăpînitoare, care trec din generaţie în generaţie şi care sancţionează şi întăresc

privelegiile nobililor. Deşi cutumile franceze erau deosebite, totuşi nu existau între

ele distincţiuni prea mari, toate avînd în ultima analiză aceeaşi esenţă de clasă

feudală. Cercetarea cuprinsului cutumelor este dificilă, deoarece în evul mediu

obiceiurile n-au fost condificate de la început. Cu privire la cuprinsul cutumelor

existau incertitudini, aşa încît chiar judecătorii trebuia să cheme oameni bătrîni,

care să-i ajute să le poată stabili conţinutul. De aici posibilitatea abuzurilor, de aici

şi nevoia de codificre a cutumelor găsim mai multe încercări în acest sens. Astfel

de cutume sunt: „Marea carte” de cutume care cuprinde cutumele Normandiei1 şi

„Aşezămitele” lui Ludovic cel Sfînt (Saint Louis) de la 1270 etc. Cuprinsul

cutumelor poate fi cunoscut şi din acele particulare, din acte de judecată sau din

diferite „cărţi municipale” (documente prin care seniorul sau regele acordă unele

drepturi oraşelor). Însfîrşit, începînd de la 1260 s-a obişnuit ca parlamentul din

Paris, care era instanţă de judecată, să facă un registru rezumativ al cauzelor de

dezbătut. Acest registru este foarte complet şi din el putem uşor reconstitui

cuprinsul cutumelor din acea epocă.

32

Dreptul roman al doiea izvor al dreptului francez, cuprinde princiipile de

drept care se aplicau în evul mediu în Europa. Dreptul roman reînvie în evul mediu

datorită faptului că odată cu dezvoltarea oraşelor, dreptul roman apare ca un drept

care poate fi folosit uşor de orăşeni, apărîndu-le interesele lor. De asemenea, regii,

şi în special cei germani, aveau în jurul lor legişti care interpretau dreptul roman în

scopul de a dovedi necesitatea unei puteri centralizate, necesitatea unei conduceri

supreme, unice, care să se afle în mîna regelui. Dreptul roman reînvie în Italia,

unde Irnerius pune baza studiului dreptului roman medieval. Cercetătorii din Italia

luau texte din dreptul roman şi apoi pe marginea lor făceau anumite observaţii,

comentarii sau adaptări. Astfel de însemnări pe marginea cărţilor se numea glosse,

casus sau summa, cînd se rezumă un capitol întreg.

Celălalt izvor de drept este dreptul canonic, compus din dispoziţii care se

bazau pe principii religioase. Alături de dreptul roman, dreptul canonic constituia

un pilon fundamental al învăţămîntului dreptului în Franţa. Dreptul canonic

reglementa în special instituţiile care privesc familia. Dreptul canonic era alcătuit

mai ales din decretele papilor. Cea mai importantă colecţie de decretele din această

epocă o constituie Decretum Gratiani sau Decretum (1141-1150), care în acelaşi

timp este şi un tratat juridic de drept canonic. Colecţia cuprinde decretele papilor

pînă la Inocenţiu al II-lea (1139). Deşi decretul lui Graţian nu era o colecţie

oficială. Totuşi se bucura de o mare autoritate.

În anul 1234 apare colecţia de decrete ale papei Grigore al IX-lea, colecţie

adaptată nevoilor practicii juridice. La finalele secolului al XIII-lea şi la începutul

sec. Al XIV-lea apar decretele papei Bonifaciu VII şi ale papei Clement V, numite

după numele acestuia clementine.

Cu timpul s-a simţit nevoia ca aceste dispoziţii să fie unite la un loc; în 1582

apare Corpus juris canonici, adică colecţia de sipoziţii de drept economic, ce a fost

redactată, revizuită şi în unele părţi modificată de către nişte reprezentaţi ale papei

numiţi correctores romani.

33

Acest corpus a fost mult timp singurul îndreptar juridic pentru catolici şi

anume pînă în anul 1917, cînd biserica catolică a redactat un nou cod (Codex Iuris

Canonici).

Dreptul canonic îşi pierde importanţa sa, dar în schimb dreptul roman capătă

un rol tot mai mare. În regiunile de „drept scris” dreptul roman – aşa zisul drept

roman vulgar (usus modernus) bazat pe compilaţiile lui Justinian - se aplică alături

de obiceiul pămîntului, iar în regiunile de „drept cutumiar” (unde domină numai

obiceiul pămîntului) dreptul roman se aplică în domeniile nereglementate de

dreptul cutumiar (materia obligaţiilor şi contractelor) şi ca mijloc de intrepretare

pentru normele uneori incomplete ale cutumelor.

Importanţa practică a dreptului roman a făcut ca studiul acestuia să ocupe un

rol important în învăţămîntul universitar. Jurisconsulţii ca Jaqueus de Révigny,

Pierre de Bellepeche şi Jean Faure au folosit principiile dreptului roman în

completarea sistemului lacunar al dreptului cutumiar francez.

Dreptul cutumiar constituie un alt izvor al dreptului francez din această

perioadă. Cutumele erau variate, deosebindu-se între ele după regiunile în care se

aplicau. Odată cu centralizarea statului asistăm la tendinţa tot mai accentuată de a

se codifica în mod oficial aceste cutume.

Şi anterior au existat unele tendinţe de redactarea în scris a cutumelor, dar ele

se datorează unor persoane particulare. Dintre aceste colecţii particulare de cutume

– în afara celor citate în capitolul fărîmiţării feudale – amintim Très ancienne

Coutume de Bretagne (1330), Practica forencis alcătuită în secolul al XV-lea de

Jan Masuer etc.

Odată cu consolidarea autorității regale se impune pe o scară tot mai largă un

alt izvor de drept şi anume ordonanţele regale, care treptat vor înlocui normele

dreptului obişnuielnic. Ordonanţele erau acte legislative cuprinzînd norme generale

şi permanente spre deosebire de privilegii care cuprindeau dispoziţiuni speciale şi

revocabile totodată pentru motive temeinice.

O deosebită importanţă în unificarea legislativă o prezintă ordonanţele regale.

Începînd din secolul al XVI se deosebesc trei feluri de ordonanţe: ordonanţe

34

propriu zise ce se ocupă de mai multe probleme, edictele ce reglementează o

singură chestiune şi declaraţiile ce completează, interpretează sau modifică o

ordonanţă anterioară. Ordonanţele regale privesc mai multe ramuri de drept:

procedura civilă (1667), procedura penală (1670), dreptul comercial (ordonanţa lui

J.Savary din 1673), dreptul maritim, dreptul succesorial, situaţia persoanelor etc.

Cu toate aceste încercări, unificarea legislativă nu se va realiza decît după revoluţia

burgheză.

Dreptul penal

Dreptul penal. Normele dreptului penal se stabilesc de ordonanţele regale ca o

consecinţă a puterii regale. Datorită acestui fapt pedesele se dau tot mai mult în

numele regelui, iar crimele îndreptate împotriva acestora sunt din ce în ce mai

aspru sancţionate. La fel sunt aspru pedepsiţi curtenii şim ostaţii care ar părăsi

regatul pe timp de război, fără prealabila învoire a regelui. Această dispoziţie

urmăreşte să consolideze autoritatea regală. Acelaşi scop îl urmăresc dispoziţiile

regale care tind să înlăture practica răzbunărilor private.

Dreptul penal în perioada absolutismului se caracterizează prin asprimea

pedepselor, care urmăreau menţinerea orînduirii sociale. În acest scop ordonanţa

din 1670 admitea nu numai răspunderea personală, dar şi pe cea a membrilor

familiei infractorului. Aplicarea şi mărimea pedepselor depindea de arbitrarul

judecătorilor.

Organizarea de judecată şi procedura. Ca o consecinţă a centralizării puterii

de stat jurisdicţia regală se extinde, iar hotărîrile instanţelor feudale sunt apelabile

înaintea regelui.

Un rol deosebit în această perioadă capătă Parlamentul din Paris, curte

feudală de judecată, pe care o prezida regele. Această curte, se ocupa sub numele

35

consiliului de stat şi cu diferite alte probleme pe care le aducea regele în discuţie.

Parlamentul se împarte, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în două secţii:

consiliu regal, ce avea în competenţă problemele administrative şi camera de

justiţie, ce se ocupa de judecata pricinilor.

În perioada absolutismului competenţa regelui se măreşte în dauna seniorilor

şi a clericilor. Ordonanţa din 1670 ducea la limita de pe urma procedura

inchiziţională. Urmărirea se făcea de către judecător fiind provocată de un denunţ,

de plîngerea părţii vătămate sau de a unui dregător. Instrucţia urmărea să smulgă

acuzatului mărturisireas, folosindu-se în acest scop tortura. Procedura era secretă,

iar sentinţa se dădea pe baza actelor scrise. Libertatea de apărare era aproape cu

desăvîrşire înlăturată. Instanţa nu discuta cu acuzatul, pe care, de altfel, nu-l vedea

decît o singură dată, la ultimul interogatoriu.

Tema 9.Statul feudal englez.Magna Carta Libertatum.

1. Evoluția statului medieval englez.

La mijlocul mileniului I î.Hr. Anglia , parte din Marea Britanie era cuprinsă

între Scoţia (la nord) şi Ţara Galilor (la vest). Teritoriul Angliei populat din

mileniul III î.Hr., a fost ocupat în secolul I d Hr. De celţi. Între 43 şi 41 î.Hr. o

parte a Angliei a fost ocupată de romani şi transformată în provincie romană –

Britania. În secolele V-VI Britania este invadată de triburile germanice ale anglilor,

iuţilor, saxonilor, care între sec.VI-VII se organizează în fomaţiuni statale.

Formînd 7 regate timpurii, în secolul al IX-lea sunt unite de Egbert de Wessex şi

de Alfred cel Mare, sub numele de Anglia, pentru a rezista atacurilor vikingilor

după curerirea normandă din 1066, capitala se stabileşte la Londra.

Pe parcursul evoluţiei istorice Anglia în perioada medievală parcurge 4

perioade şi anume:

1) Secolele Ix-XI – perioada monarhiei anglo-saxone;

36

2) Secolele XI-XII – perioada monarhiei seniorale centralizate şi a războiului

civil pentru limitarea puterii regale din secolul al XII-lea.

3) Sfîrşitul secolului XII – secolul XV – perioada monarhiei reprezentative;

4) Secolele XV-XVII – perioada monarhiei absolute.

În Anglia centralizarea statală s-a desfăşurat sub forma unui proces de

centralizare instituţională. Consolidarea autorităţii centrale îşi are originea în

cucerirea, în 1066, a Britaniei anglo-saxone de către franco-normanzi, instituindu-

se, astfel, o puternică monarhie ce se baza pe un aparat militar feudal.

În fruntea statului se găsea un rege, fiind ajutat de un „consiliu al celor

înţelepţi”(witenagemot). La început regele era ajutat de precetus regis, care se

ocupa de problemele administrative ale curţii şi uneori de cele diplomatice. După

1066, odată cu curerirea normandă, Wiliam Cuceritorul a instaurat o puternică

monarhie susţinută de un aparat militar bine organizat.

Prin înfăptuirea reformelor juridice şi fiscale, crearea unei armate permanente,

Henric al II-lea, rege între anii 1154-1198, a consolidat şi ami mult puterea

centrală. Reforma judecătorească aprevăzut formarea unui drept comun, a unui

sistem de „legi” unitare pe întreg teritoriul Angliei. De asemenea, se prevedea

extinderea competenţei tribunalelor regale, introducerea unei proceduri ansolut

laice şi consemnarea în scris a desfăşurării procesului. Se stipula şi numirea a cîte

doi judecători regali, care deplasîndu-ase prin ţară soluţionau litigiile apărute.

Ulterior, odată cu divizarea teritoriului Angliei în şase regiuni, numărul

judecătorilor regali s-a mărit pînă şa 20, iar mai tîrziu chiar 30 de judecători

„călători”. Astfel, orice persoană liberă era în drept să ocolească justiţia feudală

adresînde-se judecăţii regale. La examinarea cautzelor participau şi 12 juraţi din

cadrul persoanelor libere.

Abuzurile care au însoţit creşterea autorităţii centrale au generat, la începutul

secolului al XVII-lea, încercări de a o îngrădi. Astfel în 1215 Ioan fără de Ţară

(1199-1216) este silit să semneze Magna Cartum Libertatum, prin care se

recunoştea drepturile nobilimii, clerului şi orăşenilor bogaţi. În istoria dreptului

Magna carta Libertatum este cunoscută drept o convenţie (contract) încheiată între

37

baronii, cavalrii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan fără de Ţară, pe de

altă parte, convenţei care a primit considerarea juridică de contract normativ.

În consecinţă, procesul de structurare a relaţiilor dintre puterea centrală şi

nobilime, care a limitat prerogativele monarhilor s-a finalizat prin semnarea

documentului Magna Cartum Libertatum expresie ac ompromisului dintre

regalitate şi nobilime este un document, după unii autori, de cea mai mare

importanţă în istoria dreptului englez.

Potrivit art.39 nici un om liber nu putea fi arestat, exilat, decît în conformitate

cu legile ţării. De asemenea, important este să menţionăm faptul, că în mai multe

articole se prevedea respectarea principiului separării administraţiei de justiţie.

Conform art.40 nimeni nu se putea sustrage de la aplicarea legilor ţării.

În perioasda absolutismului englez administraţia centrală a fost organizată

după modelul francez. Astfel, consiliul regal se diviza în ami multe comisii, ce

aveau o competenţă bine determinată. A fost instituit un consiliu al afacerilor de

stat interne şi externe, dar care avea şi atribuţii judecătoreşti (privy council).

Organizarea statală la nivel local. Din punct de vedere administrativ teritoriul

Angliei se împărţea în 35 de comitate, în frunte cărora era ales cîte un sherif-

sheriful – ca şef al administraţiei, avea atribuţii judecătoreşti, administrative şi

militare. În ceeea ce priveşte atribuţiile judecătoreşti, sheriful conducea dezbaterile

tribunalului din comitat şi supraveghe executarea hotărîrilor judecătoreşti. De

asemenea, avea în competenţa sa şi menţinerea ordinii în comitat. Dar odată cu

consolidarea autorităţii regale, sherifii ăşi pierd din atribuţii şi respectiv din

importanţă.

Parlamentul. În 1265 nobilimea convoacă prima adunare a stărilor

(parlamentul), care la mijlocul secolului al XIV-lea se împarte în două camere:

camera comunelor (cavalerii, orăşenii bogaţi) şi camera lorzilor (marii feudali alici

şi clerici), căpătînd o formă organizatorică definitivă.

Parlamentul englez era un organ asemenea celorlalte adunări medievale din

Europa: precum statele generale în Franţa, Reichstagul german etc. Consituit în

38

rezultatul confruntării dintre regalitate şi stările privelegiate, parlamentul englez

devine chiar o instituţie supremă în stat. Parlamentul era o adunare reprezentativă,

care se întrunea permanent, realizîndu-se colaborarea cu regalitatea în problemele

conducerii statului.

La început parlamentul englez avea doar competenţă legislativă (înaintarea

petiţiilo colective regelui) şi era în drept să stabilească impozitele. Treptat, însă

pralamentul îşi extinde competenţa şi va avea următoarele funcţii de bază.

1) Funcţia de control a înalţilor funcţionari. Camera comunelor

supraveghea activitatea înalţilor demnitari şi în caz de depistare a

încălcărilor se adresa camerei lorzilor cu acuzarea de înaltă trădare. În

acest caz camera lorzilor era o instanţă supremă de judecată. Dacă

faptele se adevereau se pronunţa sentinţa de dizgraţie.

2) Dreptul de a participa la elaborarea legilor. Acest drept se realiza prin

petiţiile colective pe care regele le accepta sau le respingea. Din

secolul al XIV-lea nici o lege nu se adopta fără aprobarea regelui şi a

palatelor (parlamentului). Iar în secolul al XV-lea se instituie regula,

potrivit căreia petiţiile urmau să ia forma proiectului de lege.

3) Dreptul de a soluţiona problema impozitelor. Prin statutul din 1430 se

interzicea fixarea impozitelor directe fără consimţămîntul

paralamentului, iar prin statutele din secolul al XVII-lea şi în privinţa

impozitelor indirecte. Parlamentul, de asemenea, supraveghea şi

folosirea cu corectitudine a finanţelor acordate (în diverse domenii de

dezvoltare).

Parlamentul a avut un rol foarte important în societatea engleză şi a contribuit

la consolidarea statului feudal englez, care începînd cu secolul al XIV-lea devine

tot mai centralizat.

În perioada absolutismului regal parlamentul îşi păstrează drepturile ce le

dobîndise anterior, dar la finele acestei epoci între parlament şi rege apar

neînţlegeri, care duc la dizolvarea parlamentului. Astfel, Carol I (din familia

39

Stuarţilor) a condus ţara timp de 11 ani fără consultarea parlamentului, ce era

dizolvat.

2.Evoluția dreptului medieval englez.

1. Cel dintîi izvor de drept este obiceiul pămîntului. Apoi ele au fost incluse

în legile regilor anglo-saxoni.

După cucerirea normandă din 1066, jurisprudenţa începe să se impună ca

izvor de drept independent. Într-adevăr curtea regală trimitea judecători în diferite

comitate ale ţării spre a ancheta şi judeca anumite cazuri. În acest fel s-au născut

unele reguli juridice jurisprudenţiale unitare pentru întreaga ţară. În elaborarea

acestor norme un oarecare rol a avut şi dreptul roman. În acest fel s-a născut

dreptul englez comun (common law). Dreptul comun a fost supus la diferite

prelucrări şi comentarii. Dintre tratatele ce se ocupă de dreptul comun şi despre

practica jurisprudenţială trebuie să ne amintim lucrarea lui Ranulf Glenvile numită

„Legile şi obiceiurile Angliei”, apoi colecţiile jurisprudenţiale ale lui Brakton,

Cok, Stawnford etc.

După formarea pralamentului în 1265, s-a ivit o altă sursă de drept: statutele

şi ordonanţele. Acestea erau emise de parlament şi de rege. Statutele aveau un

caracter general, pe cînd ordonanţele aveau o importanţă temporară.

Dreptul de proprietate. În Anglia ca şi în celelalte ţări feudale, pămîntul

constituia principala bogăţie în societate. Marii stăpîni de domenii feudale –

baronii – deţineau pămîntul de la rege, fiind vasalii direcţia ai acestuia. Cavalerii la

rîndul lor erau vasalii nobililor feudali şi deţineau pămînt de la aceştea. Cu toate

acestea ei depuneau jurămînt de credinţă şi regelui englez şi vasalilor săi, principiu

necunoscut pe continent, unde se aplica principiul că „vasalul vasalului meu nu-mi

este mie vasal”.

Asupra domeniului feudal seniorul avea un dominium eminens, adică un drept

de proprietate eminentă, iar vasalul un domenium utile, adică un drept de

proprietate subordonat. Unii istorici ai dreptului englez susţin că vasalul nu putea

să vîndă, nici să schimbe, nici să ipotecheze şi nici să lase prin testament feuda sa,

fără încuviinţarea lordului, adică a seniorului. Acest drept al seniorului era

40

consacrat în articolele din Marea Chartă a Libertăţilor, prin care se oprea orice

înstrăinare a feudei de către vasal, deoarece o astfel de înstrăinare l-ar fi lipsit de

posibilitatea de a-şi îndeplini îndatoririle ce grevau fauad sa în folosul seniorului

(sevitia). Cea mai importantă îndatorire a vasalului în calitatea sa de detentor al

unei feude nobile sau de cavaler era obligaţia serviciului militar.

Familia. Familia se găsea sub autoritatea tatălui de familie. El era proprietarul

întregii averi familiale şi avea administrarea averii soţiei, avere care după moartea

acestuia devenea proprietatea bărbatului.

Femeia era lipsită de capacitate juridică, mai ales dacă era vorba de femeia

nobililor. Dimpotrivă, femeile de ţărani şi orăşeni puteau să-şi administreze averea

lor şi să facă acte de comerţ.

Succesiunea. La început succesiunea se împărţea în mod egal între toţi fii. La

finele secolului al XII-lea, deci după cucerirea normandă, se introduce regula

primogeniturii, ami ales pentru fiefurile nobililor pentru a nu se ajunge la

fărîmiţarea feudelor.

Cît priveşte succesiunea nobiliară, aceasta se împărţea în trei părţi: soţia

primea o treime, copiii – o altă treime, iar ultima treime revenea bisericii.

Dreptul penal. Infracţiuni şi pedepse. În vechiu drept anglo-saxon temelia

responsabilităţii penale rezida din prejudiciul material cauzat de infractor victimei.

După cucerirea normandă se stabileşte ca principiu de bază în materia

responsabilităţii penale ideea de culpabilitate, de vină, lărgindu-se în acest chip

posibilităţile de represiune.

Pedepsele erau foarte numeroase şi foarte crude, iar aplicarea lor se făcea în

raport cu poziţia de clasă a infractorului. Infracţiunea cea mai gravă era felonia,

adică trădarea. La început prin felonie se înleţegea călcarea jurămîntuluide

vasalitate, iar mai tîrziu noţiunea de felonie a devenit mai largă cuprinzînd toate

infracţiunile ce erau de tribunale regale ca omorul, tîlhăria.

41

Tema 10.Statul feudal timpuriu german.Particularitățile dreptului

medieval german.englez.

1. Evoluția statului feudal german.

Tratatul de la Verdun (843) consfinţeşte desprinderea Germaniei din cadrul

Imperiului Franc (Imperiul Carolingian partea de răsărit). Germania nu forma însă

un stat unitar, fiind alcătiut din cinci ducate: Saxonia, Francofonia, Şvabia,

Bavaria, Lotaringia.

Evoluţia statului german medieval poate fi divizată în două perioade:

1) sec.IX-XIV – formarea statului

2) sec.XIV-XVIII – perioada fărîmiţării statului german.

Pacea de la Westfalia a consfinţit dezintegrarea politică a Germaniei şi a pus bazele

echilibrului european. Tratatul de pace recunoştea independenţa totală a

principiilor germani faţă de împărat. Germania s-a fărîmiţat în 296 de principate

mici, în afară de cele peste 1 000 de domenii ale cavalerilor imperiali.

După fărîmiţarea Germaniei, în urma războiului de 30 de ani, în sec.XVII-

XVIII, are loc ascensiunea Prusiei şi Asustriei, care îşi dispută întîietatea între

statele germanice.

După pacea de Westfalia, ce a determinat destrămarea Sfîntului Imperiu

Roman de Naţiune Germană şi deşi Germania a rămas fărîmiţată, totuşi în fiecare

stat ce făcea parte din Imperiu s-au instaurat monarhii absolute (numit absolutismul

englez şi francez), ce a contibiut la centralizarea statului, absolutismul german a

consfinţit fărîmiţarea politico-economică a acestei ţări.

Regele. Spre deosebire de conceptul roman, potrivit căruia statul era o

instituţie publică,iar locuitorii cetăţeni, conceptul germanic considera statul o

42

stăpînire cu caracter patrimonial, dobîndit prin cucerire, de care regele putea

dispune după normele succesorale ale dreptului germanic, lăsîndu-l moştenire fiilor

săi, în întregime sau prin împărţire, iar pe locuitori supuşi direct regelui..

Începînd cu 919 cînd dinastia carolingiană încetase să mai existe în Germania,

se stabileşte la domnie o dinastie nouă - saxonă.

Dintre cei mai reprezentativi regi ai acestei dinastii a fost Otto I cel Mare

(936-973).

După ce şi-a restabilit autoritatea asupra ducatelor germane, Otto I a cucerit

Burgundia, iar în 951 ocupa Lombaridia. Pentru a obţine titlu de împărat, urma să

stăpînească Italia. Otto I a cucerit nordul şi centrul Italiei, silindu-l în 962 pe papă

să-l încoroneze la Roma ca împărat al „Sfîntului Imperiu Romano-German”.

Imperiul creat de Otto a fost denumit în sec.XII „Sfîntul Imperiu German de

Origine Germană” păstrîndu-şi existenţa pînă în 1806.

Dar imperiul „mondial” medieval nu a putut fi realizat, deoarece procesul de

fărîmiţare din Germania ducea nu la consolidarea, ci la dezmembrarea acestui stat.

Pe de altă parte Germania nu a avut un centru economic, în jurul căruia să se

formeze un stat unitar puternic.

Începînd din a doua jumătate a sec.XII-lea, conform „Bulei de aur”

promulgată în 1356 de Carol al IV-lea (1616-1378), regele era ales de un colegiu

de 7 electori: 4 laici şi 3 ecleziastici.

Bula de aur stabilind procedura de alegere a împăraţilor, componenţa

colegiului etc., a rămas legea fundamentală a structurii politice a Imperiului.

După alegere, regele urma să fie încoronat la Roma de către papă, ceea ce

dădea posibilitate papilor să se amestece în politica internă a statului german.

Regele elabora legile, numea înalţii demnitari, dispunea de tezaur (provenit

din dări, vămi, amenzi), era judecător suprem şi comandant suprem al armatei.

Tratatul de pace din Westfalia (1648) recunoştea independenţa principilor

germani faţă de împărat. Împăratul nu lua hotărîri decît cu consimţămîntul

principiilor electori sau a Reichstagului. Principii electori obligau candidatul la

43

tron să semneze, înainte de a fi ales, o declaraţie numită capitulaţie, prin care cel

care urma să fie ales se obliga să urmeze normele stabilite de principii electori.

Principii. Principii jucau un rol important în viaţa politică şi de stat a

Germaniei. Cu timpul au obţinut de la împărat dreptul de a percepe impozite, de a

înfiinţa vămi, de a bate monedă. Puterea principilor a sporit în special în timpul

dinastiei Hohenstauffen. După stingerea acestei dinastii s-a accentuat fărîmiţarea

Germaniei.

Oraşele germane, bazîndu-se în special pe comerţul extern, nu erau interesate

în realizarea unităţii politice a ţării, căci tindeau spre autonomie, reprezentînd astfel

o formă a centralizării regionale.

Curtea regală. În componenţa curţii regale erau seneşalul, mareşalul,

camerarul, un judecător al curţii, un şef adiministrativ al curţii, un dregător

împuternicit cu atribuţii legislative, în special cu problemele pe care le ridica

recepţionarea dreptului roman. Dregătoria de cancelar nu era o simplă funcţie

administrativă, ci una politică de o deosebită importanţă.

Reichstagul. Principii germani se întruneau într-un consiliu imperial numit

Reichstag din care făceau parte şi reprezentanţii oraşelor imperiale. Discuţiile din

Reichstag nu duceau însă la nici o decizie comună, deoarece fiecare prinţ conducea

după propriile sale vederi şi interese. O totală independenţă aveau „cavalerii

imperiali”, care nu recunoşteau autoritatea centrală, ulterior, din perioada regelui

Lotar al II-lea s-a impus principiul potrivit căruia regele nu mai putea rezolva

probelemele statului fără a consulta Reichstagul. Neparticiparea principatelor era

apreciată ca o încălcare a raportulu de vaslitate dintre principe şi rege, ba chiar mai

mult, era sancţionată prin amendă. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea erau

invitaţi la adunările Reichstag-ului şi reprezentanţi ai oraşelor imperiale şi

episcopale, iar din sec. al XIV-lea particpau cu regularitate.

De competenţa Rechstag-ului era:

- probleme de politică externă şi bisericească (dar nu o competenţă

exclusivă);

- discutarea legilor noi (proiectelor de legi);

44

- elaborarea şi aprobarea normelor dreptului în vigoare;

- fixarea de impozite.

Reichstagul era prezidat de rege. Hotărîrile se luau cu majoritate de voturi.

În sec. XVI-XVIII Reichstagul a încetat să mai fie o adunare unitară, fiind

constituit din trei colegii: colegiul principilor electori, colegiul principilor, conţilor

şi colegiul reprezantanţilor oraşelor. Aceste colegii desfăşurau şedinţe aparte şi

numai în mod excepţional se întruneau într-o şedinţă comună.

2.Evoluția dreptului feudal german.

Cel mai vechi izvor al dreptului era obiceiul pămîntului, care începînd din sec.

al XII-lea începea să fie codificat. În anul 1280 Eike fon Repkoff alcătuieşte un cod

ce cupinde obiceiurile juridice din părţile răsăritene ale Saxoniei şi din alte regiuni,

cu unele adaosuri din dreptul canonic. Codul a fost scris în limba latină1 şi a fost

numit Sachsenspiegel („Oglinda saxonă”). Lucrarea are două părţi: una se ocupă

cu obiceiul pămîntului şi alta cu dreptul feudal.

Oglinda saxonă exprima interesele marilor feudali, care voiau să dobîndească

o independenţă totală faţă de puterea centrală. De aceea această codificare

precizează puterea împăraţilor germani şi face ca conflictele palatin să aibe puterea

de a judeca pe împărat. De asemenea Codul lua o atitudine negativă faţă de

pretenţiile de supremaţie ale papei.

În evul mediu această lucrare s-a bucurat de multă autoritate, acţiona ca temei

la nordul Germaniei şi a devenit drept bază a dreptului din oraşul Magdenburg, de

unde s-a răspîndit în Olanda. Polonia, Lituania .

O altă colecţie a fost alcătuită în anii 1274/1275 de către un autor necunoscut:

(„Oglinda şvabă”). Autorul – probabil un preot din Augsburg – a folosit ca izvoare

dreptul franc, dreptul canonic, dreptul roman şi dreptul obişnuielnic. Acest cod se

ocupă – printre alte probleme juridice – şi de raporturile dintre împărat şi papă şi

45

susţine ideea dominaţiei papei asupra nobililor feudali. Şi această colecţie a avut o

largă aplicare în avul mediu fiind tradusă în limbile latină, franceză şi cehă.

.

Cu timpul activitatea jurisdicţională a oraşelor şi normele juridice edictate de

autorităţile judecătoreşti au format obiectul multor lucrări de drept, a căror

importanţă practică s-a impus în chip deosebit.

Un alt izvor de drept îl constituie dreptul canonic, la care trebuie să adăugăm

dreptul roman. Încă din secolul al XIII-lea în Germania se observă o largă recepţie

a dreptului roman. Aplicarea dreptului roman convenea nu numai orăşenilor

(burghezia în formare), ci şi împăraţilor. Pentru burghezie dreptul roman era

convenabil, deoarece acest sistem juridic elibera proprietatea privată de restricţii

feudale. De asemenea acest drept era avantajos împăraţilor întrucît în lupta pe care

aceştea o duceau împotriva feudalilor şi papilor ei găseau un sprijin în textele

dreptului roman, care justifica cu argumente juridice necesitatea consolidării

autorităţii imperiale.

Concomitent cu dreptul roman era în vigoare – ca un izvor subsidar – şi

dreptul german, care începea să fie codificat. În anul 1532 apare un cod de drept şi

procedură penală din ordinul împăratului Carol al V-lea. Acest cod s-a numit

Constitutio Carolina Criminalis. În prima parte (103 articole) codul se ocupă de

instituţiile procedurale penale, iar în partea a doua (76 articole) enumeră

infracţiunile şi pedepsele. Prin pedepsele grele şi chinuitoare codul urmăreşte să

intimideze pe toţi cei care ar născoci normele de conduită cuprinse în el. Caracterul

de clasă al Carolinei se vădeşte în pedepsele grele prevăzute pentru trădare şi

pentru crime religioase deoarece ordinea de stat feudală şi organizarea bisericească

trebuiau ocrotite.

În Prusia în anul 1794 apare codul civil prusac; la alcătuirea acestuia au servit

ca izvoare: codul lui Justian, „oglinda saxsonă”, dreptul orăşănesc german,

concepţiile juriştilor din şcoala dreptului natural etc. În acest cod apar diferite

concepţii privitoare la diferite instituţiile juridice, deşi caracterul relaţiilor sociale

din Germania din acea vreme avea un caracter semifeudal.

46

Tema 11:Izvoarele și trăsăturile dreptului musulman.Dreptul și religia.

1. Organizarea de stat a Califatului Arab.

Unele din statele feudale mari în Evul Mediu era Caplifatul Arab. Format în

urma cuceririi arabe acesta cuprindea teritoriile întinse ale Orientului Apropiat şi

Mijlociu, Africa de Nord şi o parte din Europa. Particularitatea sistemului de stat

consta în aceea că conducătorii statului – califul – îmbina în mînile sale puterea

laică (imamatul) şi socială sau lumească (emiratul).

Concomitent cu apariţia Califatului, s-a format şi legea sa – şariatul. La

început dreptul s-a format ca o parte importantă a religiei. Izvoarele principale ale

acestuia erau:

I. Coranul – cartea sacră a islamului, care conţinea dispoziţii avînd un

caracter cu orientări morale.

47

II. Sunna – culegerea de datini (legende, tradiţii) despre faptele şi

maximile lui Mohamed, care conţinea dispoziţii ce ţin de dreptul

familial, succesoral şi de cel judiciar.

III. Idijma – hotărîrile lute de legiutorii musulmani autoritari în problemele

ce nu sunt reflectate în Coran şi în Sunne.

IV. Fetva – concluzia scrisă a autorităţilor superioare religioase privind

hotărîrile puterii sociale despre anumite probleme ale vieţii obşteşti.

2.Dreptul musulman.

Conform dreptului musulman faptelr oricărei persoane sunt apreciate drept:

1. Strict obligatorii;

2. Dezirabile (dorite);

3. Permisibile;

4. Indezirabile, dar nesancţionabile (nepasibile de pedeapsă);

5. Interzise şi strict sancţionabile (pasibile de pedeapsă).

Islamul a evidenţiat un şir de valori principale ocrotite: religia, viaţa,

intelectul, asigurarea urmaşilor şi proprietatea.

Conform atentatului la aceste valori şi cracterul pedepsilor, infracţiunile se

împart în:

1. Infracţiuni contra bazelor religiei şi statului, pentru care se aplică pedepse

determinate cu precizie;

2. Infracţiuni contra unor persoane fizice, care, la fel, se pedepsesc cu

stricteţe şi precizie;

3. Infracţiuni şi încălcări de drept, pedepsirea cărora nu este strict stabilită şi

dreptul alegerii sancţiunii se oferă judecăţii.

48

Tema 12. Apariția SUA.Confederația și federația.Constituția SUA.

1. Formarea şi evoluția SUA în perioada modernă

Prima colonie engleză Virginia a apărut în anul 1607. Ultima colonie

Georgia, a fost întemeiată în anul 1733. Către mijlocul secolului XVIII Anglia

burgheză a obţinut victorie în luptă pentru colonii în America de Nord, stăpînea 13

colonii, care formal nu aveau legături între ele şi depindeau nemijlocit de

monopolul Angliei, care în secolul XVIII trecea printr-o creştere industrială,

considera coloniile americane ca o piaţă imensă de desfacere favorabilă şi un izvor

de materie primă, luînd concomitent măsuri pentru reţinerea artificială a activităţii

economice a burgheziei din colonii. Timp de şase decenii, pînă la revoluţia

americană, parlamentul englez adoptă legi, care sugrumă industria şi comerţul din

colonii. Creşterea asupririi administrative, economice şi militare a adus la aspiraţia

coloniilor americane de a se elibera de stăpînirea britanică. Concomitent creştea şi

tendinţa către unire.

În deceniul şapte al secolului XVIII, conflictul Angliei cu coloniile sale a

luat forme deschise. Către primăvara anului 1776 majoritatea coloniilor americane

s-au pronunţat pentru independenţă faţă de metropolă. În iunie 1776 a fost creată o

comisie pentru elaborarea Declaraţiei de independenţă (doc. 278 Crestomaţie, pag.

334-335)1. La 4 iulie 1776 ea a fost adoptată de către Congresul III continental din

Philadelphia. La baza declaraţiei de independenţă au fost puse ideile lui Thomas

Gefferson (1743-1826), expuse în declaraţia drepturilor Virginiei. Neatîrnarea a

fost recunoscută de către Anglia prin Tratatul de pace de la Paris din 3 septembrie

1783. „Noi considerăm adevăruri evidente – se menţionează în Declaraţia din 4

iulie 1776, – prin sine că toţi oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de

Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa,

libertatea şi căutarea fericirii, că pentru a garanta aceste drepturi oamenii au

instituit guvernul... Că ori de cîte ori o formă de guvernare devine o primejdie

pentru aceste scopuri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abroge,

instituind un nou guvern...”2.

Declaraţia proclama principiul suveranităţii poporului ca bază a orînduirii de

stat, recunoştea dreptul poporului de a se răscula împotriva asupririi. Evidenţiind şi

condamnînd politica de tiranie a regelui şi parlamentului englez, înfăptuită în

colonii. Declaraţia anunţa lumea întreagă despre hotărîrea fostelor colonii de a rupe

legăturile cu Anglia şi de a forma un stat nou independent sub denumirea de

Statele Unite ale Americii.

Declaraţia de independenţă a fost salutată cu entuziasm de poporul

american. Ziua de 4 iulie 1776 a fost proclamată sărbătoarea naţională a poporului

american. Declaraţia de independenţă a fost în esenţă, prima în lume declaraţie a

dreptului omului. Ea proclamă libertatea conştiinţei şi altele şi a servit drept

.

49

prototip pentru „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului”, proclamată în

timpul Revoluţiei Franceze de la sfîrşitul secolului XVIII. Prin aceasta se explică

influenţa ei puternică asupra mişcărilor de eliberare din Europa şi alte colonii ale

lumii. Principiile acestei Declaraţii sînt actuale şi în zilele noastre.

Adoptarea Declaraţiei de independenţă a stimulat procesul legislativ din

state şi a grăbit adoptarea de către acestea a Constituţiilor republicane, care

garantau drepturile şi libertăţile oamenilor. Statornicirea SUA ca un stat unitar a

parcurs cîteva etape.

În 1781 statele desinestătătoare primind independenţa s-au unit în

Confederaţie. A fost adoptată prima în istoria SUA Constituţie, care a primit

denumirea „Articolele Confederaţiei”.3 În articolele Confederaţiei lipsea concepţia

de cetăţenie unică. Fiecare stat îşi rezerva dreptul de a întreţine armată şi flotă, de a

începe război (dacă este atacată), să primească şi să desemneze ambasadori, să

încheie acorduri şi contracte. De fapt aceasta era numai o uniune de state. Despre

un stat unitar se poate vorbi numai din 1787 după adoptarea Constituţiei SUA.

La 25 mai 1787 în Philadelphia sub preşedenţia lui George Washington s-a

întrunit Conventul Constituţional compus din 55 delegaţi din 12 state, unicul scop

a fost revizuirea „Articolelor Constituţiei”. Rezultatul a 4 luni de lucru a fost textul

Constituţiei SUA, adoptată la 17 septembrie 1787, care este în vigoare cu

amendamentele efectuate şi pînă astăzi.

Unul din principiile esenţiale care au fost puse la baza Constituţiei a fost

principiul separării puterii – legislativă, exe3cutivă şi judiciară. Prin sistemul „de

stăviliri şi contrapuneri” erau chemate să nu admită uzurparea puterii de una din

ele.

Puterea legislativă conform Constituţiei era exercitată de către Congres,

compus din două camere: Camera reprezentanţilor şi Senatul. Împuternicirea

principală a Congresului era adoptarea legislaţiei, mai întîi de toate în domeniul

finanţelor. Proiectul de lege, adoptat de ambele camere, capătă statut de lege după

semnarea acestui de către Preşedinte pe parcurs de 10 zile. În caz de respingere de

către preşedinte, proiectul de legi poate să devină lege, dacă întruneşte votarea

repetată nu mai puţin de 2/3 de voturi în ambele camere.

Deputaţii camerei reprezentanţilor se alegeau pe doi ani nemijlocit de

alegători. Senatul se alegea din aleşii adunării constituante din Statele ce alcătuiau

SUA. Termenul de împuternicire a senatului era de 6 ani, fiecare 2 ani 1/3 din

senatori trebuiau să fie realeşi.

Puterea executivă o înfăptuieşte Preşedintele, căruia i se atribuie şi funcţia

de şef al Guvernului. În calitate de şef al Guvernului el este conducătorul suprem al

armatei, are dreptul de graţiere şi amînare a executării sentinţei; cu acordul

senatului desemnează persoanele în funcţia supremă în stat, are dreptul de veto. În

calitate de şef al Guvernului preşedintele exercită şi conducerea operativă prin

aparatul de stat subordonat, are dreptul, de a emite dispoziţii administrative.

Preşedintele se alegea pe 2 ani de către Colegiul delegaţilor (desemnaţi de

alegători), care se forma de populaţia statelor.

50

Unul din mijloacele principale de influenţă a Congresului asupra

preşedintelui a fost posibilitatea de a trage preşedintele la răspundere pentru

aplicarea impicmentului (declararea votului de neîncredere).

Sistemul judiciar federal general era condus de Curtea Supremă de justiţie.

Membrii Curţii supreme erau desemnaţi de către Preşedinte cu acordul Senatului

şi-şi exercitau împuternicirile pînă la sfîrşitul vieţii. Pe parcurs Curţii Supreme i s-a

acordat dreptul de supraveghere constituţională, care a devenit un mijloc important

de stabilitate a normelor juridice, frînării activităţii normative legislative atît a

Congresului, cît şi a preşedintelui.

Constituţia a pus baza organizării federative pe principiul de dualism, în

virtutea căruia se stabilea competenţa de obiective concrete ale Uniunii şi ale

Statelor (cu anumite condiţii).

Drepturile Federaţiei includeau: dreptul de a declara război şi de a încheia

acorduri de pace, înfăptuirea politicii externe, reglarea comerţului cu ţările străine

şi între state, reglarea sistemului monetar din ţară, stabilirea unui sistem unic de

măsură şi greutate, întreţinerea armatei şi flotei şi conducerea lor.

Se accentua în mod special supremaţia dreptului federal în raport cu

drepturile fiecărui stat aparte, inclusiv, regulamentul conform căruia judecătorul

statului va da prioritate dreptului federal în cazurile de conflicte ale legilor.

Textul Constituţiei la început nu conţinea articole şi secţiuni, consacrate

libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti. Dar de acum în anul 1789 Primul Congres al

SUA la insistenţa forţelor democratice şi propunerii lui Djordj Madison au fost

întroduse 10 amendamente la Constituţie. (În total au fost întroduse 26 de

amendamente).

După ratificarea de către state, la 15 decembrie 1791 ele au intrat în vigoare.

Aceste amendamente4 formează aşa-numita „Declaraţie a drepturilor”, baza

principală ale cărora a devenit recunoaşterea inadmisibilitatea adoptării oricăror

legi, care ar încălca libertatea oamenilor.

Amendamentul I proclamă libertatea religiei, liberul exerciţiu unei religii,

libertatea cuvîntului, presei, dreptul cetăţenilor de a se întruni paşnic şi de a adresa

Guvernului petiţii pentru remedierea unor nemulţămiri.

Amendamentul II, garanta dreptul cetăţenilor de a ţine şi a purta arme.

Amendamentul III, interzicea oricărui soldat, în timp de pace, încartierea în

vreo casă, fără consimţămîntul proprietarului.

Amendamentul IV, proclama – nu poate fi violat dreptul cetăţenilor de a fi la

adăpost, în ce priveşte persoanele, casele, hîrtiile şi bunurile lor, de orice cercetare

şi reţinere necuvenită.

Amendamentul V, instituirea judecăţii juraţilor, interzicerea confiscarea fără

obligaţii de restituire a proprietăţii private.

Amendamentul VI, VII, VIII, instituirea garanţiilor procesuale ale

cetăţenilor, interzicerea amenzilor şi impozitelor foarte mari, pedepsirea aspră şi

neobişnuită.

.

51

Amendamentul IX – enumerarea anumitor drepturi în Constituţie nu trebuie

interpretată în sensul de a nega sau discredita alte drepturi, ce aparţin cetăţenilor.

Amendamentul X – puterile care nu sînt delegate prin Constituţia SUA şi

nici nu sînt interzise statelor (care le compun) sînt rezervate fie acestor state, fie

cetăţenilor.5

Mai tîrziu conţinutul concis din „Declaraţia drepturilor” a fost interpretată de

multe ori în hotărîrile Judecătoriei Supreme, detalizate în actele Congresului SUA.

După adoptarea Constituţiei din anul 1787 începe procesul formării

organelor federale ale puterii. În anul 1789 îşi începe activitatea Congresul SUA,

în acest an are loc alegerea preşedintelui.

Primul preşedinte devine George Washington. Sub conducerea lui este creat

aparatul puterii executive: sînt înfiinţate primele departamente (ministere) –

militar, de finanţe şi de externe, se stabilesc funcţiile de ministru al Justiţiei (în

America attorney – general) şi serviciul de justiţie.

Sînt unificate structura organelor puterii şi administraţiei în state (adunarea

constituantă şi Guvernatorul – şeful ales al puterii executive).

În februarie 1789 se întruneşte la prima sa adunare Curtea Supremă. Este

organizat şi sistemul organelor judiciare locale. Momentul principal în această

perioadă a fost procesul de lărgire a teritoriului SUA pe calea ocupării şi

achiziţionării pămînturilor de la populaţia locală, ocuparea ţărilor vecine (Mexicul,

Texas, New Mexico şi California). În 1803 cumpără de la Franţa Luisiana şi în

1819 Florida de la Spania. În 1867 SUA cumpără pentru 7,2 mln. $ Alasca de la

Rusia. Mai tîrziu anexează – Filippine, Puerto Rico, Guam, instituie controlul

asupra Cubei, insulelor Hawaii. Lărgirea teritoriului era însoţită de instituirea

noilor state. La începutul secolului XX se numărau 48 de state (astăzi 51 de state).

Un alt eveniment, care a avut urmări pentru dezvoltarea SUA a fost războiul

civil dintre „nord” şi „sud” – războiul de secesiune (1861-1865). Rezultatul lui a

fost lichidarea sclaviei şi stabilirea egalităţii politice a tuturor cetăţenilor, indiferent

de culoare.

Amendamentul XII adoptat în 1868 la Constituţie stabilea egalitatea tuturor

(afară de indieni) cetăţenilor SUA în faţa legii. În conformitate cu amendamentul

XV (1870) dreptul electoral au primit toţi bărbaţii indiferent de culoare. Însă acesta

nu însemna posibilitatea de a se folosi real de acest drept. În deceniile care se scurg

de la victorie nordului SUA cunoaşte o dezvoltare economică rapidă şi intensă,

devenind la sfîrşitul secolului XIX prima putere industrială a lumii.

2. Statornicirea sistemului de drept în SUA

Concepţia „sistem de drept” privitor la SUA se foloseşte numai condiţionat.

În realitate un sistem naţional de drept, după cum este înţeles în majoritatea ţărilor

lumii, în SUA niciodată n-a fost şi nu există. În secolele XVII-XVIII pe teritoriul

viitoarelor state concomitent au fost formate 13 sisteme de drept (după numărul de

52

colonii engleze). Astăzi pe teritoriul SUA acţionează 51 sisteme de drept ()după

numărul de state

Şi un sistem de drept federal, formarea căruia a avut loc după obţinerea

independenţei şi adoptarea Constituţiei din 1787.

Astfel, sistemul de drept din SUA – este o totalitate (un ansamblu) a tuturor

sistemelor de drept enumerate mai sus, care necătînd la independenţa şi caracterul

unic al lor au o unitate internă (mai concret despre evoluţia dreptului după

cucerirea independenţei vezi „История государства и права зарубежных стран”.

Учебник для юридических вузов, стр. 578-617); la fel şi cartea lui Рене Давид,

Камилла Жоффре-Спиноза. Основные правовые системы современности. М.

1999, стр. 269-306.

Dreptul în SUA, ca şi în Anglia, în temei este dreptul practicii judiciare.

Treptat creşte rolul dreptului scris – doctrina. Sistemul judiciar în SUA este

descentralizat. Pentru unificarea legislaţiei în SUA a fost creată în 1892

Confederaţia Naţională a reprezentanţilor, care conlucrează cu Institutul de drept

American. Treptat a crescut numărul legilor. Ca şi în alte ţări au fost necesare

anumite acţiuni de sistematizarea legislaţiei. S-au ivit un şir de culegeri oficiale şi

particulare, care cuprind legislaţia federală ori a statelor.

Tema 13.Evoluția constituțională a Angliei în perioada modernă.

1. Apariţia şi dezvoltarea statului burghez englez

Statul burghez în Anglia a apărut pe parcursul revoluţiei din secolul al XVII-

lea. Aceasta a fost ultima revoluţie, care a avut loc sub „drapel religios”, deoarece

cerinţa principală ideologică a fost reformarea bisericii anglicane conducătoare şi

restabilirea „obiceiurilor şi libertăţilor vechi”. În ajunul revoluţiei societatea

engleză a fost despărţită în două grupări principale. Adepţii regelui (roialiştii)

reprezentanţii nobilimii vechi feudale şi preoţimea engleză, pledau pentru păstrarea

absolutismului şi bisericii anglicane existente. Opoziţia întrunea nobilimea nouă

(gentri) şi burghezia. Deoarece adversarii absolutismului se pronunţau pentru

„purificarea” bisericii anglicane de toate rămăşiţele catolice, terminării reformelor

şi scoaterea bisericii de sub puterea regală, ei au început să fie numiţi „puritani”.

Dar tabăra revoluţiei nu era unică. Se evidenţiau trei curente de bază:

1. Prezbiterienii – grupau elemente mai conservatoare, burghezia mare şi

„gentrii” de vîrf, se pronunţau pentru limitarea puterii regale, instaurarea

dominaţiei sale politice, reformarea bisericii conform principiilor

53

protestanizmului; conducerea parohiilor şi fostelor episcopate urma să fie

atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori şi laici, numite

presbiterium (de la grecescul prebyteros – mai bătrîn).

2. Independenţii – exprimau interesele burgheziei mijlocii şi mici, nobilimii

mijlocii, care se burghezise, înaintau cerinţele: limitarea puterii regale,

recunoaşterea libertăţilor generale: – credinţei, cuvîntului, presei, gîndirii

etc.

3. Levelerii – s-au separat pe parcursul revoluţiei din gruparea independenţilor,

întruneau reprezentanţii păturilor burgheziei mici de la oraşe şi sate, se

pronunţau pentru cerinţele cele mai radicale, care le-au exprimat în „Acordul

poporului” din 1647: suveranitatea populară, proclamarea republicii, votul

universal pentru toţi bărbaţii de la 21 de ani, (înlăturîndu-i pe cei care nu

posedă nimic – servitori, cerşetori ş. a.), egalitatea în faţa legii, libertatea

deplină a industriei şi comerţului, o nouă reformă fiscală, o reformă a

dreptului.

Pe parcursul revoluţiei din păturile proletare a oraşului şi satului s-a format un

curent – Diggerii, care se pronunţau pentru lichidarea proprietăţii private asupra

pămîntului şi obiectelor de consum. Concepţiile lor n-au primit o răspîndire largă

deoarece a fost o variantă a comunismului utopic ţărănesc. Conflictul care se

maturiza în societatea engleză, a început să se transforme într-o luptă deschisă

după înaintarea la 7 iunie 1628 regelui Carol I Stwart de către Parlament a actului

„Petiţia dreptului”, care conţinea teze cu privire la limitarea împuternicirilor

regelui (vezi „Crestomaţie” (1640-1850) pag. 11-14). (Se fixau bazele legale ale

prerogativelor Parlamentului şi limita puterea regală). Deoarece petiţia apela la

Marea Cartă a Libertăţilor (1215), care prevedea libertăţile democratice ale

„oamenilor liberi” Carol I a fost nevoit să confirme „Petiţia dreptului” ca lege. Dar

în 1629 la 10 martie regele dizolvă parlamentul şi în 1640 în Anglia se păstrează o

situaţie numită „guvernarea fără Parlament” (1629-1640). Aceasta a fost o perioadă

care constituie apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei, regele nu mai

respecta legile şi a adus ţara la o situaţie de criză. În 1640 la 13 aprilie Carol I a

fost nevoit din nou să convoace parlamentul, după o întrerupere de 11 ani. În

genere, istoria revoluţiei engleze se împarte în patru etape:

1. Etapa Constituţională (noiembrie 1640 – august 1642);

2. Primul război civil (1642-1646);

3. Lupta pentru aprofundarea conţinutului democratic al revoluţiei (1646-

1649);

4. Republica independenţilor (1649-1653).

Punctul culminant al revoluţiei a devenit anul 1649, cînd după biruinţele

militare, arestarea şi executarea lui Carol I Anglia a fost proclamată Republică.

Palata lorzilor a fost desfiinţată, puterea supremă a devenit Camera Comunelor.

Organul suprem executiv a devenit Consiliul de stat.

Dar în curînd în republica engleză se instaurează dictatura conducătorului

revoluţiei Oliver Cromwel. La sfîrşitul anului 1653 Constituţia, întitulată

„Instrumentul de guvernare” juridic a confirmat puterea lui, numindu-l pe

54

Cromwel lord-protector pe viaţă. În mînile lui a fost concentrată puterea supremă

legislativă şi executivă. Exista şi parlamentul compus dintr-o singură Cameră, însă

cenzul de alegere a devenit înalt (de 100 ori mai mare decît pînă la revoluţie)

esenţial limita puterea lui. Consiliul de stat, ca organ nemijlocit de conducere a

statului era desemnat de către Lordul-Protector. În esenţă „Instrumentul de

guvernare” a întărit regimul de putere individuală a lui Cromwel, a determinat

mişcarea inversă de la republică la monarhie. Moartea lui O. Cromwel în 1658 a

grăbit acest eveniment.

În 1660 a fost reinstaurată puterea regală a Stuarţilor. Regele nou Carol al II-

lea (1660-1685), cu toate că în „Declaraţia de la Breda” (1660) garanta noii elite

conducătoare păstrarea status-cwo şi dezicerea de persecuţii, el a început să

promovează activ politica de restaurare a orînduirii absolutiste din trecut. În timpul

domniei feciorului său Iacob al II-lea (1685-1688) această politică de monarhie

absolută a luat o aşa amploare antiburgheze, că cercurile conducătoare pentru a se

păstra (autoconserva) au organizat o răsturnare de stat numită „Glorioasa

revoluţie” (1688-1689). Din acest moment în Anglia se stabileşte Monarhia

Constituţională.

Exprimarea juridică al acestui eveniment îl vedem în adoptarea a trei legi,

care aveau un caracter constituţional (Habeas Corpus Act (1679), Legea

Drepturilor (1689), (Bilul drepturilor), Act de succesiune la tron (1701)).

Habeas Corpus Act – (Actul cu privire la asigurarea mai bună a libertăţii

cetăţeanului şi cu privire la evitarea întemniţării peste mări), adoptată în 1679, era

predestinată să limiteze posibilitatea regelui de a reprima în secret pe adepţii

opoziţiei, însă a căpătat o importanţă mult mai largă. Conform acestei legi, oricare

cetăţean reţinut pentru o infracţiune penală cu excepţia trădării de stat şi comiterii

de crime grave penale, avea dreptul să se adreseze la judecată (personal sau prin

reprezentanţi) cu rugămintea de ai fi eliberaţi ordinul Habeas Corpus. Judecătorul

trebuia să-i dea astfel de ordin celui reţinut printr-o persoană în funcţie (temnicer,

şerif) în supunerea căruia se afla cel reţinut. Primind ordinul, această persoană

oficială, timp de 24 de ore trebuie să aducă reţinutul în faţa judecăţii şi să arate

cauzele adevărate pentru ce a fost arestat. În continuare, judecătorul dădea ordin să

fie eliberat reţinutul pentru un gaj şi cu prescripţia obligatorie ca deţinutul să se

prezinte la sesiunea ordinară a judecătoriei pentru precăutarea cazului. Persoana

eliberată, conform ordinului Habeas Corpus, nu putea fi din nou arestată şi pusă la

închisoare pentru aceeaşi crimă, pînă la judecată. La fel se interzicea să fie

transferat din provinciile de peste mări ale Angliei.

Dacă judecătorii ori persoana de răspundere nu îndeplinea prevederile legii

trebuiau să plătească o amendă mare şi să fie eliberaţi din funcţii. Mai tîrziu

Habeas Corpus Act a devenit un document constituţional de bază în Anglia, care

garanta inviolabilitatea personalităţii.

Legea drepturilor (Billul drepturilor) (1689) a consolidat puterea burgheziei

şi a noii nobilimi şi a stabilit definitiv monarhia constituţională parlamentară,

(Vezi: Crestomaţia susnumită, doc. 28, pag. 6, 60-61), a proclamat supremaţia

parlamentului în politica legislativă şi financiară. Legea drepturilor interzicea:

55

Să fie suspendate legile şi executarea lor fără consimţămîntul parlamentului;

Să fie sustrase impozitele şi contribuţiile băneşti în folosul Coroanei, fără

acordul parlamentului;

Să fie întreţinută armata permanentă în timp de pace, fără consimţămîntul

parlamentului.

Legea drepturilor stabilea libertatea cuvîntului, precum şi dezbaterile în

parlament, libertatea alegerilor în parlament, dreptul de adresare a cetăţenilor cu

petiţii către rege etc.

„Actul de succesiune la tron” a fost adoptat în 1701. Prin el, ramura directă a

Stewarţilor era exclusă definitiv de la domnie. Candidaţii la domnie trebuiau să fie

protestanţi. „Actul de succesiune la tron” este un act care reglementează şi astăzi

succesiunea la tronul englez. Acest act mai conţinea două teze importante: mai întîi

se introducea aşa-numitul principiu contrasignatură, conform căruia, actele editate

de rege, erau valabile numai dacă erau semnate şi de ministrul corespunzător. În al

doilea, – se stabilea principiul de inamovibilitate a judecătorilor. Din acest timp

înlăturarea judecătorului din funcţie se permitea numai prin decizia parlamentului.

De fapt, aceasta însemna separarea justiţiei de puterea executivă.

Astfel către secolul al XVIII-lea în Anglia au fost puse principiile de bază

ale statului burghez, cum ar fi: primatul parlamentului în domeniul puterii

legislative, dreptul excepţional al parlamentului să voteze bugetul şi să determine

contingentul de armată, principiul inamovibilităţii judecătorilor. Dezvoltarea

continuă a statului burghez din Anglia a avut loc pe calea reformelor

constituţionale.

O particularitate deosebită a constituţiei engleze a fost aceea, că ea nu

prezenta prin sine un act unic legislativ. De rînd cu unele legi scrise, partea ei

principală o constituia regulile nescrise condiţionate, care s-au afirmat ca

„precedent constituţional”. Cele mai principale din ele care s-au afirmat în secolul

al XVIII-lea au fost: nefrecventarea de către rege a şedinţelor cabinetului de

miniştri; formarea guvernului din partidele, care au învins la alegeri; răspunderea

colegială a cabinetului de miniştri; dezicerea regelui de dreptul veto.

Dezvoltarea organelor puterii de stat în anglia în această perioadă a avut loc

în două direcţii: creşterea rolului parlamentului şi statornicirea cabinetului de

miniştri. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea parlamentul a concentrat în mîinile sale

controlul nu numai asupra puterii legislative, dar şi asupra puterii executive, iar

cabinetul de miniştri englez devine, separat de rege, organ suprem de conducere,

alcătuit din persoane oficiale de stat – lideri ai majorităţii parlamentare şi

răspunzători colectivi faţă de parlament. Aşa guvern a început să fie numit guvern

responsabil şi este o trăsătură specifică distinctivă a sistemului parlamentar, care s-

a stabilit în Anglia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.

Direcţia principală a evoluţiei sistemului politic englez în secolul al XIX-lea

a fost efectuarea reformelor electorale, statornicirea sistemului politic de două

partide, creşterea rolului puterii executive. Conţinutul principal al reformelor

electorale din anii 1832, 1867, 1884-1887 consta în micşorarea cenzului electoral

(de avere şi de vîrstă), redistribuirea sectoarelor electorale în corespundere cu

56

numărul populaţiei şi lichidarea „localităţilor pe cale de dispariţie”, întroducerea

votului secret. Pe parcursul înfăptuirii reformelor electorale a avut loc

restructurarea definitivă a celor două partide principale. Apărute încă în secolul al

XVIII-lea ca două grupări politice în parlament – Wigii şi Tory, care exprimau

interesele corespunzătoare ale burgheziei industriale – comerciale şi a marilor

stăpînitori de pămînt şi a burgheziei financiare, în secolul al XIX-lea s-au format

ca două partide politice: liberal şi conservator. Aceste partide pe parcursul

secolului al XIX-lea au condu ţara în mod alternativ. Însă în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea în legătură cu schimbările în structura economică şi socială a

Angliei partidul conservator treptat se transforma în partid politic a marii burghezii

industriale şi financiare. Partidul liberal, orientat spre păturile mijlocii, treptat

pierde baza sa socială şi influenţa politică.

În 1906 pe baza creşterii mişcării muncitoreşti a fost creat partidul

laburiştilor. Temelia lui o alcătuiau tred-unioanele (sindicatele) şi unele din

organizaţiile muncitoreşti. În curînd el s-a transformat într-o forţă politică, care

concura cu partidele liberal şi conservator.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX parlamentul

englez se transformă într-o armă în mîinile guvernului, care dispunea de

majoritatea în parlament. Structura organizatorică, disciplina de partid, la fel şi

procedura, care limita libertatea dezbaterilor în parlament, a dat posibilitate

guvernului să determine direcţiile de activitate în camera comunelor şi s-o supună

intereselor sale.

O acţiune importantă în mărirea rolului guvernului a fost şi adoptarea în anul

1911 a Actului cu privire la Parlament, care limita împuternicirile Camerei

Lorzilor. Conform noului regulament pentru legile financiare nu se cerea acordul

camerei lorzilor, pentru cele nefinanciare în caz că proiectul legii va fi de trei ori

respins pe parcursul a doi ani el devenea lege şi fără confirmarea Camerei Lorzilor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia a fost înfăptuită reforma

autoadministrării locale, pe parcursul căreia au fost formate în oraşe şi comitate

organe reprezentative de acelaşi gen, iar puterea reală a trecut din mîinile

aristocraţiei la burghezie. În afară de aceasta, în rezultatul reformei judiciare toate

judecăţile superioare, create încă în perioada feudalismului, au fost unite în unul –

Curtea Supremă compusă din Judecata Înaltă şi Curtea de Apel pentru cazurile

civile.

3. Afirmarea dreptului burghez englez

Specificul caracteristic al revoluţiei engleze a fost acela, că burghezia s-a

pronunţat nu împotriva dreptului vechi în întregime, ci numai împotriva unor acte

legislative şi politice judiciare ale regelui. Sistemul de drept englez a fost supus

57

schimbării numai în măsura în care o cereau interesele clasei noi conducătoare.

Aceasta a determinat păstrarea îndelungată a formelor de drept feudale, care era pe

deplin susţinută de dreptul burghez. Izvoarele principale a dreptului din Anglia şi

după revoluţie a fost „dreptul general”, dreptul echitabil, la fel ca şi legea.

Aplicarea lor în practică era legată de folosirea precedentului judiciar. Astfel

bunăoară, institutul principal al dreptului civil – dreptul de proprietate – a păstrat

împărţirea medievală în proprietate „reală” şi „personală” (privată). Proprietatea

reală era considerată pămîntul, vegetaţia, clădirile, documentele, care dădeau

dreptul la toate cele enumerate mai sus.

Proprietatea personală afară de lucrurile proprii se considera şi dreptul la

acţiuni (bunăoară dreptul la autor, de brevetare). De o mare originalitate era

caracterizat dreptul de proprietare regală, iar persoanele particulare se considerau

deţinătorii de pămînt. Dar de fapt acest drept de deţinere nu se deosebea de dreptul

de proprietate. El era nelimitat, prevedea libertatea de dispunere şi înstrăinare a

pămîntului, cu toate că forma de transmitere a dreptului la pămînt era o procedură

complicată.

În secolele al XVIII-lea – XIX-lea a devenit foarte răspîndită proprietatea de

încredere (trast), cunoscută încă de dreptul feudal. Proprietarul de încredere

(adnosare) administra proprietatea încredinţată nu prea liber, dar în corespundere

cu scopul, care a fost determinat de fondator. Fondatorul numea şi persoanele care

vor beneficia de venitul din acest patrimoniu.

Speculaţiile scandaloase de la bursa din Londra a impus parlamentul englez,

încă la începutul secolului al XVIII-lea, să perfecteze un act special aşa numit

„Balon de săpun”, conform căruia formarea companiilor de acţionari (asociaţiilor)

era interzisă fără permisiunea specială de stat. În anii 1844-1867 în Anglia au fost

adoptate un şir de legi, care reglementau clar formarea asociaţiilor (companiilor).

Conform acestor legi au fost determinate întovărăşiile (comunităţile) comerciale,

care puteau emite acţiuni proprii, ca persoane juridice independente

(desinestătător), care nu coincid cu fondatorii şi acţionarii lor. În 1908 Actul cu

privire la companiile de consolidare, uneşte toate legile precedente, determina două

tipuri de companii: publice şi private. Companiile publice puteau să majoreze

nelimitat capitalul proprie prin emisia şi vinderea acţiunilor. Însă erau obligate să

facă dări de seamă publice. Companiile particulare (private) puteau întruni nu mai

mult de 50 oameni, să-şi formeze tot capitalul propriu, însă nu puteau vinde cotele

proprii persoanelor străine şi nu erau obligaţi să facă dări de seamă, însă nu puteau

vinde cotele proprii persoanelor străine şi nu erau obligaţi să facă dări de seamă

publice.

În dreptul familial un timp îndelungat s-a păstrat căsătoria bisericească, însă

începînd din anul 1836 a apărut şi forma civilă de căsătorie. Forma de căsătorie era

aleasă în conformitate cu acordul respectiv al părţilor. În familie prioritatea juridică

îi aparţinea bărbatului. El avea dreptul „de supraveghere” şi „pedepsirea moderată”

a soţiei, să dispună de avere. Pînă în anul 1857 nu exista divorţul. Moştenirea se

înfăptuia conform legii şi prin testament. În Anglia exista libertatea deplină a

58

testamentului. La moştenire, conform legii, pămîntul trecea la feciorul cel mai

mare pe baza dreptului de majorat.

În dreptul penal un timp îndelungat s-a păstrat structura de trei forme (triplă)

feudale a criminalităţii: treason (infedilitate), felonia (crime, infracţiuni grave

penale, violul, omul tîhăria), micdiminor (contravenţie, delict). În perioada

statornicirii capitalismului vădit a crescut numărul de infracţiuni, calificate ca

felonia ce se pedepsesc prin execuţie (condamnare la moarte9. dacă în 1650 astfel

de infracţiuni au fost 50, apoi către începutul secolului al XIX-lea numărul lor a

ajuns la 200. În aşa fel, burghezia tindea să cultive respectul faţă de proprietatea

privată. Numai a două jumătate a secolului al XIX-lea începe umanizarea activă a

dreptului penal. Numărul de infracţiuni, pedepsite prin execuţie s-a redus la 4.

Acuzatul, ţinut în închisoare a primit dreptul să apeleze la serviciul avocatului şi să

ia cunoştinţă de materialele dosarului. Mărturiile acuzatului au început să fie

examinate de către judecată. În anul 1907 a fost întrodusă eliberarea condiţionată.

Concomitent cu dezvoltarea dreptului burghez în Anglia avea loc

statornicirea dreptului colonial. Încă la etapele începătoare de cuceriri coloniale a

fost formată doctrina juridică, conform căreia, englezul, care pleca peste hotare

„lua cu sine” şi dreptul englez, iar în cazul de aşezare cu traiul pe pămînturile

colonizate acolo funcţiona dreptul englez. Astfel în colonii erau întroduse „dreptul

echităţi” şi dreptul „general” de precedent judiciar.

Mai tîrziu sunt formate comunităţile sistemelor de drept naţionale, unite în

baza trăsăturilor juridice externe, care au fost numite sistem de drept anglo-saxon.

Printre particularităţile caracteristice pot fi atribuite formele tradiţional arhaice,

predominarea precedentului judiciar ca izvor al dreptului, lipsa codificării şi

împărţirea dreptului în public şi privat (mai concret vezi volumul II, rusă pag. 520-

527).

Deci, noi am examinat unele probleme ale dezvoltării statului burghez

Englez, etapele principale ale revoluţiei engleze din secolul al XVII-lea, actele

legislative, care au consolidat monarhia constituţională, dezvoltarea monarhiei

constituţionale şi începerea formării sistemului britanic al parlamentarismului în

secolul al XVII-lea.

De la D-stră se cere să atrageţi atenţie la reformele electorale şi evoluţia

statalităţii din Anglia. De asemenea, atrageţi atenţia necesară la schimbările ce s-au

produs în sistemul politic la sfîrşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX,

la Imperiul colonial Britanic, la statornicirea şi dezvoltarea dreptului burghez în

Marea Britanie. În cadrul lecţiilor de seminar ne vom opri mai detaliat asupra

problemelor ce ţin de dreptul burghez din Marea Britanie. Atrageţi atenţie la

noţiunile noi, care sunt subliniate în text.

59

Tema 14.Revoluțiile din Franța și Germania.Schimbările în organizarea de

stat. Codurile civile din 1804 și 1900.

1. Evoluția statului burghez în Imperiul German

La începutul secolului XIX Germania prezenta un „Imperiu roman de

Naţiune Germană”, întrunind peste 300 de ţări şi ţărişoare. Se evidenţia printre ele

Prusia, Saxonia, Bavaria, Hannovra şi Austria.

Prima încercare de a reorganiza Imperiul a fost făcută de Napoleon care a

format Uniunea Renană (1806-1813). Aici a fost lichidată şerbia, s-a făcut ordine

în administraţie, a fost introdus Codul Civil Francez.

După distrugerea lui Napoleon în locul Uniunii Renane a fost formată

Confederaţia Germană (1815) compusă din 35 de state – regate, ducate, landuri şi

cîteva oraşe libere în frunte cu Austria. Toate au păstrat independenţa lor. A fost

restabilit absolutismul şi privilegiile nobilimii feudale. Dezvoltarea economică a

ţării a adus la constituirea Uniunii vamale zolevere in germane (1834) unde au

intrat 18 ţări germane (Prusia, Bavaria, Wiirtemberg, Saxonia şi altele).6 Mişcarea

de eliberare naţională din Germania a luat amploare în perioada revoluţiei din anii

1848-1849 (Vezi documentele din crestomaţie – Nr. 153, 154, 155). În rezultat al

acestei revoluţii a format parlamentul şi adoptată Constituţia Imperiului German la

28 martie 1849. Constituţia era compusă din 11 părţi: „Cu privire la rege”, „Despre

miniştri”, „Cu privire la camere”, „Puterea imperială”, „Conducătorul Imperiului”,

„Reichstagul” şi altele. Partea „Despre drepturile prusacilor” conţinea teze

democratice cum ar fi egalitatea tuturora în faţa legii, inviolabilitatea, renunţarea la

cenzură şi la limitarea libertăţii presei, dreptul la adunări şi formarea asociaţiilor,

secretul corespondenţei. Însă n-au fost preconizate garanţii de realizare a acestor

teze.

Şeful statului, regele Prusiei, avea dreptul de putere legislativă, pe care o

înfăptuia împreună cu parlamentul (Landtag), dreptul unipersonal a puterii

supreme executive, de desemnare şi revocare a miniştrilor, judecătorilor,

membrilor camerei supreme a parlamentului, dreptul de a declara război şi de a

încheia pacea, era comandantul suprem al armatei.

Parlamentul Prusiei (Landtag) era alcătuit din două camere: camera

domnilor şi camera deputaţilor. Camera deputaţilor era aleasă de către populaţie

împărţite în trei curii electorale în conformitate cu situaţia patrimonială. Prima

curie avea o situaţie avantajoasă.

60

În această perioadă s-a intensificat lupta dintre Prusia şi Austria pentru

dominaţie în procesul de unificare a Germaniei. Unificarea Germaniei este

realizată „de sus”, „prin fier şi sabie”, de către Prusia, cancelarul Bismark. După

victoria în războiul contra Austriei (1866) şi a Franţei (1870-71) este proclamat la

18 ianuarie 1871 Imperiul federal german; Wilhelm I încoronîndu-se ca împărat al

Germaniei. În componenţa Imperiului German au intrat 22 de landuri (pămînturi),

4 regate (Prusia, Bavaria, Saxonia, Wiirtemberg), 18 comitate şi ducate mai

mărunte şi 3 „oraşe libere” (Lubeck, Bremen şi Hamburg) cu o populaţie de 42

mil. de locuitori.7

În mai 1871 a fost adoptată Constituţia Imperiului German. Conform

Constituţiei numai Imperiul avea suveranitate totală deplină: politica externă,

conducerea forţelor armate, finanţele, adoptarea legilor şi organizarea orînduirii

judecătoreşti. În constituţie a fost consfinţită rolul conducător al Prusiei, prioritatea

ei în rezolvarea tuturor problemelor din cele mai importante.

Şeful statului era caizerul, ori împăratul Imperiului German. El putea fi

numai regele Prusiei. Împăratul avea împuterniciri foarte mari – începînd cu

dreptul de declarare a războiului şi de încheiere a păcii pînă la publicarea legilor şi

convocarea şi dizolvarea parlamentului. Afacerile imperiului erau dirijate de

cancelarul imperial, desemnat de către împărat şi răspunzător numai în faţa lui.

Reichcancelarul (cancelarul de stat desemna conducătorii tuturor departamentelor

cu excepţia celui militar şi a flotei militare maritime şi dirija activitatea lor.

Organul suprem al puterii de stat a devenit Consiliul Federal (Bundesrat) şi

parlamentul (reichstag). În componenţa Consiliului Federal intrau reprezentanţi din

toate ţările germane, care făceau parte din imperiu. Conducea consiliul federal

reprezentantul Prusiei, tot Prusiei îi aparţinea a treia parte din voturi ale consiliului.

Bundesratul dispunea de împuterniciri foarte mari: avea dreptul să adopte legi

împreună cu Reichstagul şi dreptul iniţiativei legislative de sinestătătoare, de a

concepe hotărîri cu privire la măsuri şi prescripţii administrative, a participa la

desemnarea persoanelor în funcţii înalte, să îndeplinească funcţiile de arbitru în

conflictele dintre state, care intrau în imperiu; acordul lui era necesar la dizolvarea

Reichstagului. Însă cu timpul împuternicirile de fapt a Bundesratului au fost

limitate. Reichstagul – se forma conform principiului reprezentării poporului. El

avea dreptul de a elabora şi adopta legi, să aprobe bugetul, să confirme contracte,

să participe la rezolvarea conflictelor constituţionale dintre state etc.

2. Dezvoltarea dreptului burghez în Germania în perioada modernă

Unirea Germaniei a dictat şi unificarea dreptului în acţiune. Germania sub

influenţa legislaţiei lui Napoleon a pornit pe calea codificării dreptului său.

În anul 1896 a fost creată, iar în 1990 a intrat în vigoare codul civil German

– codificarea dreptului civil. În mare măsură el se bazează pe dreptul roman.

7

61

Codul este construit pe aşa numita sistemă de „pendicte”. Prima carte a codului

conţine norme generale pentru toate instituţiile de drept.

Cartea a doua a codului examinează obligaţiunile, a treia – dreptul real, a

patra – familial, a cincea – dreptul succesoral. Trăsătura specifică a codului civil

German este recunoaşterea în calitate de subiect a dreptului civil persoana juridică,

însă el nu determină capacitatea juridică a persoanelor juridice.

Dreptul real, conform codului civil German, împarte toate lucrurile

(obiectele) în parcele de pămînt şi bunuri mobile, la ultimele se referă toate, ce nu

sunt parcele de pămînt şi apartenenţe de ele, strîns legate de pămînt. Se evidenţiază

un şir de drepturi reale: dreptul de proprietate – stăpînire, folosirea de lucrurile

străine (servitutile de pămînt, uzufruct, dreptul de construcţii), dreptul de a primi o

valoare cunoscută dintr-un lucru străin (gaj a imobilului, ipotecă ş. a.), dreptul de a

cumpăra a oricărui lucru (dreptul precumpănitor de cumpărare, dreptul la vînzare

etc.).

Cel mai răspîndit mod de apariţie a obligaţiunilor codului civil German

recunoştea contractul.

Dreptul familial cunoştea unica formă de încheiere a căsătoriei – căsătoria

civilă. Vîrsta de căsătorie se stabilea pentru bărbaţi – 21 de ani, pentru femei – 16

ani. Divorţul se admitea, însă strict unor principii concret enumerate. Relaţiile

patrimoniale erau determinate de contractul de căsătorie, cu toate că legea

prevedea posibilitatea dreptului de proprietate despărţit asupra bunurilor (averii).

Moştenirea putea să fie conform legii ori testamentului. În principiu se recunoştea

testamentarea liberă, însă moştenitorii legitimi puteau să ceară defalcarea părţii

sale. Moştenitorii conform legii se considerau toate rudele.

3. Afirmarea statului burghez Francez în perioada modernă

Formarea statului burghez în Franţa a fost iniţiat de evenimentele, care au

intrat în istorie ca Marea revoluţie franceză.

Cauzele principale ale revoluţie au fost contradicţiile acute dintre sistemul

politic feudal dominant, relaţiile de proprietate şi forţele de producere burgheze

care se dezvoltau.

În condiţiile de criză economică şi socială acută a vechiului regim

absolutismul francez regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a fost nevoit să

convoace Statele Generale, care nu se mai reunise din 1614, de 175 de ani. Însă

Adunarea Statelor Generale chiar de la începutul activităţii sale a intrat în conflict

62

cu puterea existentă regală. Încercarea regelui de a dizolva Statele Generale cu

ajutorul armatei a provocat ieşirea la demonstraţie a poporului. Luarea de la 14

iulie 1789 a închisorii regale Bastilia a constituit un simbol al căderii

absolutismului vechiului stat şi naşterea noului stat. În curînd evenimentele

revoluţionare au cuprins toată Franţa. De atunci 14 iulie – ziua luării Bastiliei – a

devenit sărbătoarea naţională a Franţei.

Specialiştii evidenţiază trei etape principale ale revoluţiei:

1. 14 iulie 1789 – 10 august 1792 – instaurarea monarhiei

Constituţionale.

2. 10 august 1792 – 2 iunie 1793 – instaurarea orînduirii republicane.

3. 2 iunie 1793 – 27 iulie 1794 – dictatura iacobină.

De la începutul revoluţiei în tabăra antifeudală s-au format trei grupe

principale: foliantinii – reprezentînd în temei interesele marii burghezii

monarhiste-constituţionale şi nobilimii liberale; girondinii – reprezentînd interesele

burgheziei comercial-industriale, în temei provinciale, burgheziei medii; iacobinii

– reprezentau burghezia mică şi mijlocie, meseriaşii şi ţărănimea.

(Mai concret despre evenimentele revoluţiei burgheze din Franţa veţi putea

lua cunoştinţă din cartea: „Istoria modernă a Europei şi Americii”, volumul I,

Chişinău, 1995, pag. 130-171).

O etapă importantă în procesul formării statalităţii burgheze în Franţa a

devenit adoptarea la 26 august 1789 a „Declaraţiei drepturilor Omului şi a

Cetăţeanului”, compusă dintr-un preambul şi 17 articole, în care au fost formulate

principiile de bază ale viitoarei orînduiri social-politice şi juridice (Vezi conţinutul

declaraţiei „Istoria universală modernă (1640-1850)”. Crestomaţie, Chişinău, 2000,

pag. 96-97).

O atenţie deosebită se acordă „drepturilor naturale, inalienabile şi sacre ale

omului”, „suveranităţii poporului”, „separării puterilor”.

La drepturile naturale şi inalienabile ale omului Declaraţia relata libertatea,

proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune. Libertatea constă în posibilitatea

de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Au fost numite cîteva genuri de libertate:

libertatea individuală, libertatea presei, libertatea religioasă. O importanţă mare se

dădea dreptului de proprietate. Proprietatea se anunţa drept inviolabil şi sacru.

Tuturor cetăţenilor li se dădea dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanţii

lor la alcătuirea legilor. Se proclama principiile de bază ale dreptului omului: „tot

ce nu este interzis de lege e îngrădit”, „nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau

închis decît în cazurile stabilite prin lege şi conform formelor prevăzute de ea”,

„orice om este considerat nevinovat, pînă în momentul în care a fost declarat

vinovat”. Dar în realitate multe teze ale Declaraţiei aveau un caracter pur abstract.

În 1791 la 3 septembrie este adoptată prima Constituţie franceză (Vezi –

„Crestomaţie...” pag. 103-108). Prin constituţie Franţa este declarată Monarhie

Constituţională. Organul suprem al puterii de stat devine Adunarea Naţională cu o

singură cameră, care se alegea pe 2 ani şi nu putea fi dizolvată de rege. Deputaţilor

li se acordă dreptul de inviolabilitate. Adunarea Naţională determina efectivul

forţelor armate, şi mijloacele pentru întreţinerea ei, instituia bugetul de stat,

63

impozitele şi exercita controlul asupra cheltuielilor statului, ratifica contractele

internaţionale, anunţa războiul şi încheierea păcii.

Puterea legislativă era încredinţată Adunării Naţionale.

Puterea executivă era încredinţată regelui, care era comandantul suprem al

forţelor armate, executa conducerea generală a politicii interne şi externe.

Puterea judiciară o executau judecătorii, aleşi de către popor pe un termen

anumit care puteau fi destituiţi numai în situaţii extraordinare. Dreptul electoral îl

aveau bărbaţii, de la vîrsta de 25 de ani, cu un cenz respectiv de avere şi de

reşedinţă, nu lucrau ca servitori sau incluşi în listele gărzii naţionale, plăteau un

impozit, echivalent cu 3 zile de lucru.

Însă acţiunea acestei Constituţii a fost de scurtă durată. La 10 august 1792 în

rezultatul insurecţiei armate ale poporului regele Ludovic al XVI-lea este înlăturat

de la putere şi împreună cu familia puşi la închisoare şi executaţi. Forţă

conducătoare politică în adunarea legislativă au devenit girondiştii. Puterea a fost

încredinţată unei adunări unicamerale, Convenţia Naţională, care la 25 septembrie

1792 a proclamat Republica.

Dar girondiştii n-au luat măsuri pentru rezolvarea problemelor acute

contradictorii social-economice, lichidarea deplină a relaţiilor feudale la sate,

ameliorarea situaţiei maselor largi populare. Ca rezultat iniţiativa a trecut la partea

cea mai radicală a burgheziei – iacobinii, în frunte cu Robespierre, Danton şi Saint-

Just. La 2 iunie 1793 girondiştii au fost înlăturaţi şi s-a instaurat guvernarea

iacobină (2 iunie 1793 – 27 iulie 1794). Iacobinii au permis împărţirea

pămînturilor comunale, confiscarea şi vînzarea privilegiată ţăranilor a pămînturilor

emigranţilor şi contrarevoluţionarilor.

La 24 iunie 1793 Convenţia iacobină elaborează o nouă Constituţie,

precedată de o Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, crisă de

Robespierre şi textul concret din 35 de articole al Constituţiei (Vezi: Istoria

universală modernă 1640-1850..., Chişinău, 2000, pag. 115).

Constituţia din 1793 a fost una din cele mai democratice din toate

constituţiile secolelor XVIII şi XIX. Însă, din cauza stării excepţionale în care se

găsea Franţa, Constituţia n-a fost aplicată în viaţă. Organul suprem al puterii de stat

în timpul iacobinilor a devenit Convenţia Naţională, ea avea dreptul de elaborare şi

interpretare a legilor. Conducerea nemijlocită a ţării a revenit unor organe

revoluţionare ale convenţiei. Comitetul Salvării Publice – deţinea puterea

executivă, Comitetul Siguranţei Generale, supraveghea ordinea publică. Un loc

important în sistemul noii puteri l-a ocupat Tribunalul Revoluţionar, care îi judeca

pe adversarii revoluţiei „pedepsindu-i de obicei cu moartea”. Măsurile aspre ale

iacobinilor au asigurat triumful revoluţiei către vara anului 1794. Aceasta, cît şi

teroarea politică a dus la restrîngerea bazei sociale a iacobinilor şi înlăturarea lor de

la putere.

În vara anului 1794 (27 iulie ori 9 thermidor) în procesul răsturnării armate

republica iacobină a căzut. A fost instaurată Republica thermidoriană. Puterea

politică trce în mîna marii burghezii. Pentru a întări puterea sa politică a fost

adoptată Constituţia anului III din 1795, din care sunt excluse cele mai

64

revoluţionare teze ale Constituţiei iacobine. Însă baza socială a noii puteri era

destul de restrînsă. Fiind nevoită concomitent să lupte cu acţiunile poporului şi

reacţia nobilimii, burghezia thermidoriană a curăţit calea spre instaurarea a

dictaturii militare. În noiembrie anul 1799 (18-19 brumar) generalul popular şi

ambiţios Napoleon Bonaparte cu ajutorul armatei a dizolvat corpul legislativ şi

guvernul (Directoratul 1795-1799). Napoleon a concentrat în mîinile sale puterea

deplină în stat şi a ocupat postul de Primul consul. Confirmarea politică a noii

orînduirii a devenit Constituţia din 1799, aprobată prin plebiscit.

În 1802 Napoleon a fost anunţat consul pe viaţă, cu drept de moştenire, iar în

1804 el primeşte titlul de împărat. În mîinile lui au fost concentrate nu numai

puterea executivă, dar şi cea legislativă. Armata, poliţia, birocraţia, biserica au

devenit pîrghiile principale ale puterii executive (Mai concret vezi „Istoria

modernă a Europei şi Americii”, volumul I, Chişinău 1995, pag. 181-200).

Învins în compania împotriva Rusie (1812) şi apoi la Leipzig (1813) părăsit

de Franţa istovită de războaie, Napoleon a abdicat şi s-a retras pe insula Elba.

Revenit în Franţa pentru o domnie de 100 de zile şi definitiv învins la Waterloo

(1815), el a fost exilat pe insula Sfînta Elena, unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii (5

mai 1821).

Căderea primului imperiu după izgonirea lui Napoleon a dus la restaurarea

bourbonilor (Vezi documentul 107, Crestomaţie, „Ordonanţele din iunie 1830”,

pag. 152-153).

Monarhia Legitimă, aşa şi-a determinat noua putere, însă practic n-a atins

sistemul birocratic de stat Napoleonian. Organizarea politică a noii puteri a fost

confirmată prin Carta constituţională din 4 iulie 1814 (Vezi: Crestomaţie..., pag.

148, documentul nr. 99). Ea purta amprenta Marii revoluţii din Franţa şi epocii lui

Napoleon. Politica reacţionară a provocat nemulţumirea maselor populare, şi în

iulie 1830 dominaţia Bourbonilor a fost lichidată. A fost instaurată aşa numita

Monarhia din iulie în frunte cu regele Lui Fillip de Orleans, o dinastie mai liberală,

cea d'Orleans.

Constituţia nouă – Cartea din 1830 într-o oarecare măsură a lărgit drepturile

civile, a micşorat cenzul de avere şi de vîrstă pentru alegători. Însă şi ea n-a fost de

lungă durată. (Mai concret vezi: „Всеобщая история государства и права”,

Москва, 1999, стр. 280-289).

Revoluţia burgheză-democratică din anul 1848 l-a detronat pe regele

Ludovic-Fillip: Constituţia din 4 noiembrie 1848 a decretat Republica, votul

universal, dreptul la muncă. În scopul aplicării acesteia înfiinţîndu-se Ateliere

Naţionale (Vezi Crestomaţie, documentul 118, pag. 163-166). Şeful statului

conform Constituţiei devine Preşedintele, care era ales de popor pentru 4 ani, era

independent de parlament şi avea dreptul de a înainta proiecte de legi, dreptul de

amînare a veto, efectua desemnarea în funcţiile supreme în stat etc.

Puterea legislativă era efectuată de Adunarea Naţională, aleasă pe trei ani.

Adunarea Naţională desemna membrii Consiliului de stat (pe un termen de 6 ani),

competenţa cărora era examinarea prealabilă a legilor şi funcţiile de justiţie

administrativă.

65

În decembrie 1851, profitînd de contradicţiile din tabăra adversarilor şi

sprijinindu-se pe armată, Lui Bonapart (nepotul lui Napoleon) exercită o răsturnare

de stat, izgoneşte Adunarea Naţională şi instaurează dictatura militară. În ianuarie

1852 în Constituţie au fost introduse schimbări, chemate să întărească puterea sa.

Termenul de împuternicire a lui Lui Bonapart a fost prelungit pînă la 10 ani.

Preşedintele era comandantul suprem al armatei, conducea puterea executivă,

înfăptuia desemnarea persoanelor de răspundere şi deputaţilor în Senat şi Consiliul

de Stat.

În acelaşi an în rezultatul plebescitului în Franţa se restabileşte puterea

imperială în persoana lui Napoleon al III-lea (1852-1870) sub forma celui de-al

doilea Imperiu (Vezi mai concret „Всеобщая история государства и права”,

Москва, 1999, стр. 290-293).

Speculaţiile politice ale lui Napoleon al III a adus la aceea, că în 1870 Franţa

a fost atrasă în războiul cu Prusia. Înfrîngerea şi capitularea armatei franceze a

grăbit o nouă revoluţie burgheză-democratică şi căderea imperiului.

O altă pagină în istoria statului francez a fost Comuna din Paris din 1871,

care a intrat în istorie ca o primă încercare de a crea un tip de stat desăvîrşit. Însă

ea a fost înecată în sînge de către reacţia franceză cu sprijinul armatei germane.

(Mai concret „История государства и права”, Москва, 1999, стр. 294-298).

În anul 1871 burghezia a putut să ia puterea în mîinile sale. Se instaurează

Republica a III-a. Însă o perioadă de timp s-a prelungit lupta dintre adepţii

revoluţiei şi monarhişti pentru anumite forme ale orînduirii de stat. Prin aceasta se

lămureşte faptul, că noua Constituţie a Franţei a fost adoptată numai în anul 1875

(Vezi „Istoria statului şi dreptului”. Sub redacţia C. I. Batîr, pag. 299-306).

Constituţia din 1875 nu conţinea enumerarea drepturilor şi de fapt se

reducea numai la organizarea puterii de stat, ce s-a exprimat prin adoptarea a trei

legi constituţionale.

4. Dezvoltarea dreptului burghez în Franţa în perioada modernă

Interesul profund şi intervenţia revoluţiei franceze în sfera dreptului se

lămureşte prin motivele concrete istorice, condiţionate de revoluţia aceasta, –

contradicţiile acute dintre dreptul feudal şi necesităţile imperioase ale dezvoltării

capitalismului. Spre deosebire de Anglia în Franţa sistemul de drept corespundea

nu în deplină măsură cerinţelor burgheziei, în ţară nu exista un drept unic naţional.

Crearea sistemului de drept unic burghezia o considera una din sarcinile de bază.

Marea revoluţioe franceză a contribuit la creşterea autorităţilor legii şi

transformarea ei într-un izvor de bază a dreptului burghez. Pentru burghezia

franceză anume legea, dar nu obiceiul ori practica judiciară a devenit mijlocul cel

mai efectiv de abrogare a instituţiilor feudale şi elaborarea sistemului de drept.

Ordinea de drept, prin care legea era privită ca act al puterii de stat, înzestrată cu

împuterniciri de stabilire a normelor, care aveau puterea supremă juridică, exprima

acea treaptă de dezvoltare a capitalismului, cînd legea era cea mai potrivită formă

66

de exprimare a voinţei totale a clasei dominante. De aceea în sistemul de drept

francez din punct de vedere juridic formal orice decizie a judecăţii trebuia să se

bazeze pe legea scrisă (lege), dar nu pe experienţa din trecut (precedentul judiciar).

După întărirea puterii marii burghezii, guvernul lui Napoleon a efectuat

definitiv abolirea dreptului de pînă la revoluţie şi unui şir de legi revoluţionare,

care nu corespundeau intereselor sale, şi a început elaborarea codurilor.

Într-un timp scurt, din anul 1804 pînă în anul 1810, au fost editate 5 coduri

de bază (civil, comercial, penal, procesual-penal, procesual-civil), care au cuprins

toate ramurile de drept din perioada modernă şi au intrat în istorie ca Codificaţia

lui Napoleon. Primul din ele în anul 1804 a fost adoptat Codul civil, sau cum îl mai

numesc, codul lui Napoleon. Codul lui Napoleon întruneşte şi dezvoltă principiile

de drept, fixate în declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789,

principiile egalităţii juridice, legităţii, unitatea dreptului, libertatea.

Codul este construit pe un sistem instituţional. El este compus din titlul

introductiv, în care se vorbeşte despre publicarea lui, acţiunea şi aplicarea legilor,

şi din 3 cărţi. Prima carte este consacrată persoanelor, a doua – averii şi diferitor

schimbări patrimoniale, a treia – diferitor procedee de dobîndire a proprietăţii.

Codul stabilea, că fiecare cetăţean al Franţei se foloseşte de drepturile civile,

iar executarea drepturilor civile nu depinde de statutul social al cetăţeanului.

E caracteristic faptul, că codul nu recunoştea persoana juridică. Acesta a fost

dictat, pe de o parte, de temerea de a renaşte prin această formă organizaţiile

feudale, pe de altă parte, de predominarea formelor individuale de antreprenoriat.

Codul nu dădea definiţia dreptului la proprietate, dar dădea drepturile depline de

bază a proprietarului – folosirea şi administrarea.

Din dreptul de proprietate asupra obiectelor, lucrurilor decurge şi dreptul de

proprietate asupra totului, ce produce aceste obiecte (lucruri). Se stabileşte

libertatea proprietăţii. Însă această libertate nu trebuia să încalce interesele

persoanei terţe.

Afară de aceasta codul lui Napoleon reglementa şi alte drepturi reale: dreptul

asupra obiectelor străine (uzufruct, de a trăi în casă străină, servitate, dreptul de

gaj), folosire, stăpînire.

O mare atenţie codul o acorda obligaţiunilor. Se dădea conceptul de contract

ca înţelegere a persoanelor ori a persoanei, care îi obligă pe ei în ceea ce priveşte

alte persoane ori persoana să facă ori să nu facă ceva. Noţiunea de obiectul

contractului coincidea cu obiectivul de obligaţiune. Codul determina condiţiile de

valabilitate a contractului – acordul părţilor şi fermitatea contractului. Printre

contracte codul evidenţia contractul de donare, de schimb, vînzare-cumpărare, de

încheiere, angajare etc. Afară de contract, îndatoririle, conform codului, apăreau şi

din cauza pricinuirii pagubei (prejudiciului) materiale. Codul civil – reglementa şi

relaţiile de căsătorie şi de familie. Codul priveşte căsătoria ca un contract şi de

aceea o condiţie necesară pentru încheierea ei era acordul ambilor părţi. Vîrsta de

căsătorie se stabilea pentru bărbaţi – 18 ani, pentru femei – 15 ani. Pînă la

atingerea de către bărbaţi a vîrstei de 25 de ani, a femeilor de 21 de ani era necesar

acordul părinţilor la căsătorie. Se permitea divorţul. Relaţiile de familie se bazau

67

pe puterea deplină a bărbatului şi a tatălui, se interzicea pentru femei să execute de

sinestătător acţiuni juridice. Relaţiile patrimoniale erau reglementate de contractul,

încheiat pînă la căsătorie.

Moştenirea se înfăptuia conform legii şi testamentului, însă libertatea

testamentului era într-o oarecare măsură limitată, moştenitorilor legitimi li se dădea

dreptul obligatoriu la o parte anumită din avere.

În anul 1807 a fost adoptat Codul comercial ca adaos la codul civil. În el se

formulau norme de drept speciale referitor la comerţ. Adoptarea codului de comerţ

a întărit dualismul în dreptul privat (adică împărţirea lui în civil şi de comerţ)

Francez.

Dreptul penal în Franţa era reglementat de Codul penal din anul 1791, după

aceea cel din anul 1810. Codul penal din anul 1810 este un cod penal clasic

burghez. El este alcătuit din 4 cărţi, consacrate enumerării acţiunilor criminale,

pedepselor, aspectelor lor.

Codul dace următoarea clasificare a acţiunilor criminale:

1. Crime, care se reprimau prin pedepse chinuitoare şi umilitoare;

2. Delicte, care se pedepseau cu sancţiuni corecţionale;

3. Încălcări poliţieneşti, care se pedepseau cu sancţiuni poliţieniste.

La pedepsele chinuitoare şi umilitoare se referea pedeapsa cu moartea

(execuţia), munca forţată pe viaţă şi în termen, deportarea, casă de nebuni

(balamuc). În unele cazuri se admitea însemnarea de infamie (stigmaţie, pată

ruşinoasă), punerea la stîlpul de ruşine, pierderea drepturilor civile.

La sancţiunea corecţională se referea închiderea la închisoare, pierderea

temporară a drepturilor, amenda.

Crimele şi delictele se împărţeau în publice şi private. Cele publice erau

îndreptate împotriva statului şi liniştii sociale, cele private – împotriva intereselor

persoanelor particulare.

Tema 15.Evoluția statului și dreptului în perioada contemporană.

1. Tendinţele principale în dezvoltarea juridică şi statală în SUA în epoca

contemporană

68

La începutul secolului XX-lea SUA a devenit cel mai puternic stat din lume.

Dezvoltarea statală şi juridică ale SUA a acumulat aproape totul din cele mai

caracteristice trăsături ale evoluţiei statelor contemporane liberal-democratice. Să

apelăm la cele mai semnificative dintre acestea.

În secolul al XX-lea mai semnificative au fost schimbările, introduse prin

Amendamentul XIX (1920) la Constituţie care a stabilit dreptul electoral pentru

bărbaţi şi femei în toate statele şi prin Amendamentul XXVI (1971) conform

căruia vîrsta alegătorilor a fost coborîtă la 18 ani. Legea federală cu privire la

campania electorală adoptată în 1974 a pus în acţiune pentru prima oară în istoria

SUA mecanismul de finanţare de către stat a alegerilor. Dreptul la finanţarea de

stat era oferit candidaţilor oficiali la postul de Preşedinte, dar numai după ce

aceştia vor acumula donaţii particulare în cel puţin 20 de state, în sumă de 5000 de

dolari, cotizaţiile mai mari de 250 dolari fiind neadmisibile. De asemenea au fost

efectuate schimbări în sistemul de funcţionare a unor instituţii de stat în primul

rînd în sistemul preşedintelui. Astfel, în 1951 a fost adoptat Amendamentul XXII

la Constituţia SUA prin care se limita timpul de aflare în funcţie al preşedintelui la

doi termeni consecutivi, iar Amendamentul XXV (1967) oferea dreptul ca în

anumite cazuri funcţia de preşedinte să fie preluată de vicepreşedinte.

În afară de aceasta pe parcursul anilor 1957-1965 a fost adoptată o serie de

legi – „Cu privire la drepturile cetăţeneşti şi electorale”, vizînd reglementarea

drepturilor populaţiei de culoare din SUA, depăşirea discriminării rasiale.

Analizînd schimbările în mecanismul de stat al SUA vom evidenţia un şir de

tendinţe de bază în aceste schimbări:

1. Difuziunea (dispersarea) izvoarelor formării politicii de stat.

Apar diferite „grupe de presiune” aşa numitele „lobby”, care tind să

influenţeze puterile executive şi legislative în scopul adoptării anumitor decizii.

2. Întărirea puterii executive, centralizarea acestuia în mîinile preşedintelui.

3. Întărirea amestecului statului în viaţa economică a ţării.

Stabilizarea acestei tendinţe într-o mare măsură este legată cu politica de

efectuare a „Noului curs” de către preşedintele F. Roosvelt şi cu crearea

mecanismului anticriză. Criza economică acută, care a cuprins SUA în 1929 a dus

la scăderea producţiei pînă la 56-60% faţă de nivelul de pînă la criză, au fost

falimentate 40% din băncile ţării, au apărut 17 milioane de şomeri, venitul naţional

s-a redus cu 48%. Elita de conducere în frunte cu preşedintele H. Hoover, ales în

1928 şi călăuzindu-se de neamestecul statului în economie şi de libertatea absolută

a iniţiativei individuale , n-au luat nici o măsură efectivă.În 1932 preşedinte al

SUA a devenit F. Roosevelt, candidat din partea partidului democrat. El a înaintat

programul scoaterii ţării din criza cunoscută în istorie ca „Noul curs”. Acest

program includea măsura de stabilizare a sistemului monetar al ţării, de susţinere a

industriei şi agriculturii, de reducere a şomajului şi de înfăptuire a unui şir de

programe sociale. În acest scop a fost efectuată devalorizarea dolarului, a fost

interzisă scoaterea aurului din ţară, a fost lărgit sistemul bancar, băncile au primit

credite mari. Industria a fost împărţită în 17 grupuri şi activitatea unora era

reglementată prin acte normative numite „coduri ale concurenţii onorabile”, care

69

determinau cota producţiei fabricate, repartizarea pieţilor de desfacere, preţurile,

condiţiile de credite, rentabilitatea, nivelul de salarizare etc. Controlul asupra

activităţii acestor grupări era efectuat de către „Administraţia naţională pentru

restabilirea industriei (NIRA)”, Naţional Industrial Reestablishing Administration.

În domeniul agriculturii a fost creată „Administraţia de dirijare a

agriculturii” (AAA), care avea ca sarcină reducerea suprafeţelor însămînţate, a

numărului de vite şi majorarea preţurilor la producţia agricolă la nivelul celor din

1909-1914.

În scopul reducerii şomajului a fost creată „Administraţia pentru dezvoltarea

lucrărilor sociale”. Şomerii erau trimişi în „taberele de muncă”, special create,

unde se ocupau cu construcţiile, reparaţiile de drumuri, poduri, aerodromuri etc.

Au suferit schimbări serioase dreptul muncii şi legislaţia socială.

În anul 1935 a fost adoptată legea lui Vanger, care a legalizat activitatea

sindicatelor în întreaga ţară. A fost interzisă urmărirea penală a oamenilor muncii

pentru crearea sindicatelor şi participarea la greve. Întreprinzătorii erau obligaţi să

încheie cu sindicatele contracte colective şi să nu primească la lucru persoane care

nu erau membri ale sindicatului („Principiul atelierului închis”). Era recunoscut

dreptul la grevă în caz de încălcare a prevederilor legii. A fost creat

„Departamentul Naţional pentru relaţiile de muncă” care controla executarea legii.

Cei care încălcau legea erau supuşi urmăririi penale. Tot în anul 1935 a fost

adoptată legea federală cu privire la asigurarea socială. A fost stabilită plata

pensiilor de vîrstă pentru cetăţenii SUA de la 65 de ani, care aveau un anumit cenz

de trai stabil şi un anumit nivel de salarizare. În scopul formării fondului de pensii

au fost stabilite impozite pentru întreprinzători de 1% din suma de salarizare şi 1%

din venitul lucrătorilor. Impozitele (şi unul şi altul) trebuiau să fie majorate cu

0,5% la fiecare 3 ani. În 1938 a fost adoptată legea „Cu privire la angajarea forţelor

de muncă”, în care erau fixate durata maximă a timpului de muncă şi nivelul

minim de salarizare.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial în SUA au fost întreprinse

încercări nenumărate de revizuire a „noului curs”, dar principiile de bază de

reglementare de stat a economiei şi a relaţiilor sociale nu numai că au fost păstrate

şi dezvoltate în continuare, dar au fost aplicate de mai multe ţări dezvoltate din

lume.Pe parcursul întregii istorii a SUA, dar mai ales începînd cu „noul curs” a lui

F. Roosevelt Congresul şi legislativul statelor au înfăptuit o activitate intensă de

elaborare a legilor (statutelor etc.). Anual Congresul adoptă de la 300-400 pînă la

900, iar legislativul statelor – de la 10 mii pînă la 30 de mii de acte legislative. În

sec. XX a apărut necesitatea de efectuare a codificării în domeniul dreptului

federal. În 1909 a fost adoptat Codul penal federal, care a cuprins un număr relativ

restrîns de probleme, transmise prin Constituţia SUA în competenţa Federaţiei

(trădare de stat, falsificarea banilor, pirateria etc.).

În 1926 a fost alcătuit Codul Federal de legi compus din 50 de despărţituri

care periodic este modificat şi odată în 6 ani este reeditat. Fiecare despărţitură ţine

de reglarea legislativă a anumitor sfere (exemplu „Industria şi comerţul”,

„Agricultura” etc.) sau de o ramură anumită ori instituţie de drept.

70

La sfîrşitul sec. XX în SUA existau peste 2 mln. de corporaţii de

întreprinzători (SA). În zilele noastre în fiecare stat funcţionează legile proprii cu

privire la corporaţii atît cu caracter general cît şi referitor la corporaţiile de

întreprinzători.

Chiar de la începutul sec. XX o dezvoltare deosebită printre alte institute de

drept civil din SUA l-a avut dreptul contracţional.

Anume acest institut, şi nu dreptul de proprietate a devenit pilonul sistemului

de drept al societăţii americane, bazată pe libertatea relaţiilor de piaţă şi a

concurenţei. În sec. XX sub influenţa diferitor factori de ordin ştiinţific, tehnic,

economic, de drept internaţional şi altele institutul contracţional a suferit schimbări

esenţiale. Se complică mult relaţiile contractuale, inclusiv şi sub influenţa creşterii

amestecului statului în relaţiile de piaţă. Apar şi primesc confirmarea legislativă

multe forme noi de contracte (contractul de leizing, care îmbină atît darea în arendă

cît şi vînzarea mărfii, contractul de transmitere a informaţiei tehnice ştiinţifice cu

caracter de valoare comercială, know-how (nou-hau)). În conformitate cu legea lui

Vagner din 1935 contractele colective au fost recunoscute în toate statele din SUA.

O semnificaţie deosebită în relaţiile contractuale în SUA o au normele

legislaţiei antitrest, incluse încă în legea Şerman din 1890 şi în legea Cleiton din

1914, precum şi în legea cu privire la Comisia Federală de comerţ, adoptată în

acelaşi an.

La dreptul antitrest a fost anexată şi legislaţia cu privire la apărarea

drepturilor consumatorului şi a producătorului. Conform legii Tafta-Hartli în SUA

în 1947 Preşedintele avea dreptul să sisteze pentru bazele orice grevă, care putea să

fie considerată periculoasă pentru economia naţională. Din 1967 s-a interzis pe

deplin grevele pentru funcţionarii de stat.

De legislaţia, care reglează activitatea întreprinzătorului este strîns legat şi

Dreptul mediului ambiant, Dreptul ecologic.

Schimbări calitative în dreptul muncii în SUA au început să se producă

numai începînd cu anii 30 ai secolului XX-lea. În rezultatul activizării politicii

federale în domeniul relaţiilor de muncă, politicii care se bazează pe principiile

păcii sociale şi creării condiţiilor decente de muncă (Vezi mai concret: „История

государства и права зарубежных стран” (часть 2, М. 1998)).

Dezvoltarea dreptului penal şi procesual-penal.

În anii 70 ai secolului al XIX-lea a fost întreprinsă încercarea de a codifica

legislaţia penală federală. Însă într-o formă mai completă sistematizarea legislaţiei

federale penale a fost efectuată în Codul penal din anul 1909. Ultimul act penal

codificat a fost inclus în despărţitura a 18-a a Codului de legi ale SUA în anul

1948.

Încă în anul 1984, în timpul preşedintelui R. Reigan (1981-1989), în toiul

luptei cu criminalitatea în creştere, în special cea organizată, Congresul a adoptat

„Legea complexă cu privire la controlul asupra infracţiunii”, care prevede

înăsprirea represiunilor penale pentru crimele deosebit de grave (terorism, traficul

de droguri, pirateria, electronica (computer)etc.).

71

Dualitatea legislaţiei (federal şi de state) s-a reflectat şi în istoria dreptului

penal-procesual. La nivelul federal procesul de consolidare a legislaţiei procesual-

penale a găsit exprimare în despărţitura a 18-a a Codului de legi ale SUA. În anul

1948 în această despărţitură a fost introdusă o parte specială – „procesul penal”.

Unele teze principale a procesului de procedură penală şi-a găsit expresia şi

în despărţitura 28 a Codului („Organizarea judiciară şi procedura de judecată”).

O trăsătură tradiţională a organizării judiciare americane o constituie faptul,

că acuzatul are dreptul la judecata juraţilor, dacă este ameninţat de mai mult de 6

luni de închisoare. Juraţii în majoritatea statelor americane sunt în număr de 12

persoane, selecţionaţi din reprezentanţii a diferitor pături ale societăţii.

Pe parcursul dezbaterilor judiciare în judecata americană acţionează

principiul prezumţiei de nevinovăţie a acuzatului. Această regulă are o importanţă

deosebită, deoarece, condamnarea acuzatului este posibilă numai pe baza probelor

dobîndite pe cale legislativă. Probele dobîndite în timpul percheziţiei, arestării, prin

încălcarea regulilor procesuale nu pot fi folosite de acuzaţie şi sunt respinse de

judecători.

2. Dezvoltarea statală a Marii Britanii în epoca contemporană.

În secolul al XX-lea în Anglia s-a stabilit sistemul de două partide, esenţa

căruia consta în dominarea la alegeri a două partide de bază. Însă structura sa

suferă schimbări esenţiale.

După alegerile anticipate din 1923 în locul partidului liberal vine la putere

partidul laburiştilor, care ocupă loc de opoziţie oficială, Partidul laburiştilor a putut

să se statornicească definitiv într-un tandem de două partide cu partidul

conservatorilor numai după cel de-al doilea război mondial.

Schimbări considerabile în orînduirea de stat au avut loc după Primul război

mondial. Schimbările de bază au fost legate atît de reformele cu caracter

constituţional, cît şi de modificările convenţiilor anterioare a constituţiei nescrise.

Schimbările întîi de toate au atins dreptul electoral. În anul 1918 Dreptul electoral

a fost oferit tuturor bărbaţilor de la 21 de ani şi femeilor, care au atins vîrsta de 30

de ani. Venitul lor trebuia să constituie nu mai puţin de 5 lire sterline, femeia putea

doar să fie căsătorită cu o persoană, care avea un aşa venit.

În anul 1929 femeile au fost egalate în dreptul electoral cu bărbaţii. În anul

1948 a fost anulat votul dublu (dreptul englezilor de a vota de două ori: la locul de

trai şi la locul unde se găsea imobilul). Din anul 1969 vîrsta de alegeri a fost

scăzută pînă la 18 ani.

Cele mai adînci schimbări în orînduirea de stat şi în sistemul politic şi-au

găsit exprimare în relaţiile dintre organele supreme executive şi legislative. A avut

loc o întărire considerabilă a rolului puterii executive, a Cabinetului de Miniştri. În

mîinile guvernului a fost concentrată o putere legislativă deosebită, delegată lui de

către parlament. Legislaţia delegată sunt actele, editate de guvern, formal conform

72

însărcinării date de către parlament. În timpul de faţă, numărul de acte de legislaţie

delegată de cîteva ori întrece numărul de legi adoptate de parlament. Legislaţia

delegată, în esenţă, a devenit instrumentul de stabilire a dominaţiei puterii

legislative în sistemul politic al Marii Britanii.

Supremaţia Cabinetului de Miniştri în maşina de stat a Britaniei şi mai mult

a crescut în perioada celui de al Doilea Război Mondial, concomitent a avut loc o

creştere maximă a rolului Primului Ministru. El a primit dreptul, fără a se consulta

cu cabinetul, să înfăptuiască cele mai importante desemnări şi transferări în cadrul

Guvernului, să determine regulamentul de activitate a cabinetului şi ordinea de zi,

să rezolve problemele de convocare ori dizolvare a Camerei Comunelor. Prim-

ministru poate să ia hotărîri de unul singur asupra problemelor de bază a politicii

curente. Ca rezultat sistemul „de conducere a cabinetului” s-a transformat în

sistemul „de conducere a prim-ministrului”.

Parlamentul, necătînd la unele limitări ale împuternicirilor sale, continuă să

înfăptuiască controlul general asupra puterii executive, în primul rînd prin

interpelările deputaţilor adresate miniştrilor şi controlul asupra cheltuielilor de stat.

Însă orice proiect de lege al Guvernului este supus la nu mai puţin de 3

lecturi în Camera Comunelor.

O particularitate a Marii Britanii este existenţa, în sistemul ei politic, a unor

aşa institute cum ar fi Camera Lorzilor şi Puterea Regală (monarhia). Pe parcursul

secolului al XX-lea rolul şi importanţa Camerei Lorzilor a suferit schimbări

esenţiale, şi în primul rînd în virtutea distribuirii împuternicirilor în favoarea

Camerei Comunelor.

Astfel, în anul 1949 a fost adoptată o lege, prin care s-a micşorat pînă la un

an veto Camerei Lorzilor, pentru legile (billele) care nu aveau caracter financiar.

Cu toate acestea, Camera Lorzilor, rămînînd instanţă superioară de Justiţie, a

păstrat o influenţă semnificativă politică.

Un loc aparte în sistemul politic al ţării îl ocupă Coroana, care rămîne în

continuare simbolul stabilităţii. Formal sunt păstrate multe prerogativele şi

împuternicirile anterioare ale acesteia – dreptul de a desemna Prim-ministru, nici

un proiect de lege nu poate să devină lege fără semnătura monarhului, numai

monarhul poate convoca ori dizolva Parlamentul, numai monarhul poate conferi

titlul de lord (sir) (peir). Conform Constituţiei engleze nescrise, monarhul trebuie

să acţioneze conform recomandărilor miniştrilor. Însă, în caz dacă politica

practicată de miniştri, după părerea monarhului „distruge temelia constituţiei

engleze” el poate refuza să dea acordul său la implimentarea unei astfel de politici,

adică să demită Cabinetul de Miniştri, să dizolve Parlamentul, să nu aprobe

proiectul de lege etc.

Însă, deoarece multe din împuternicirile monarhilor britanici nu au fost

aplicate zeci de ani, iar altele au fost aplicate foarte rar, se poate vorbi despre

caracterul formal al puterii regale.Izvoarele dreptului. În sec. XX-lea legislaţia s-a

transformat definitiv într-un izvor de drept de bază şi care este cel mai productiv.

Ea devine tot mai complexă nu numai în virtutea specificului său istoric, dar şi

datorită adoptării unui număr mare de noi acte publice vizînd problemele, care în

73

trecut nu erau obiecte de reglementare legislativă (transplantarea organelor

omeneşti, folosirea datelor din compiuter etc.).

La complexitatea dreptului statutar a contribuit şi apariţia unui astfel de

izvor de drept, relativ „tînăr”, cum ar fi actele legi9slative delegate. Printre ele sunt

actele puterii executive, editate pe baza şi în cadrul legilor speciale ale

Parlamentului de delegare a împuternicirilor sale. Astfel de acte primesc diferite

forme, de cele mai multe ori forma de „Ordine” (order). Cele mai răspîndite forme

de legi delegate sunt ordinele miniştrilor.

Forma de bază de dezvoltare şi reglementare a mulţimilor de legi rămîne

consolidarea.

Un act special cu privire la consolidarea legislaţiei, din anul 1949, admite

posibilitatea de a fi introduse „schimbări şi modificări neînsemnate” în dreptul în

vigoare. Însă procesul intens de consolidare a legislaţiei engleze, din a doua

jumătate a secolului XX-lea, a dus la schimbări esenţiale. Prin alcătuirea unui şir

de acte consolidate s-a înfăptuit renovarea conţinutului legislaţiei (Actul cu privire

la dreptul penal din anul 1967; Actele cu privire la furt din anii 1968 şi 1978; Actul

cu privire la fraude şi falsificarea de monede din anul 1981 etc.).

Proporţiile de consolidare în Anglia au fost lărgite odată cu adoptarea

specială de către Parlament a actului din 1965 cu privire la crearea comisiei de

drept (o comisie aparte a fost creată şi pentru Scoţia), ţelul căreia era de a înfăptui

reforma dreptului pînă la codificarea lui deplină. Au fost pregătite acte codificate,

bunăoară, cu privire la dreptul contractual şi familial, cu privire la reglementarea

legislativă a imobilului ş. a. Însă procesul de creare a dreptului codificat chiar în

Anglia contemporană încă este departe de finisare. El decurge în mod evolutiv şi

specific reieşind din tradiţiile de drept englez şi a tehnicii juridice.

Particularităţile dezvoltării dreptului civil englez. Un jalon important în

eliberarea dreptului de proprietate a devenit Legea cu privire la proprietate din anul

1925, completată cu alte patru legi, care vizau administrarea şi dirijarea

patrimonială. Institutul proprietăţii de încredere (trust) la sfîrşitul secolului XIX-

lea, începutul secolului XX-lea a luat o formă nouă de întrebuinţare. Aceasta s-a

dovedit a fi foarte comodă pentru crearea băncilor de investiţie şi pentru alte forme

de asociaţii capitaliste.

În secolul al XX-lea, în condiţiile de urbanizare, legislaţia engleză tot mai

des se lovea de problema cu privire la relaţiile de drept de proprietate şi asupra

încăperilor de producere, caselor şi locuinţelor şi de arendă a acestora.

În ultimul deceniu o importanţă deosebită au început s-o capete relaţiile de

drept dintre proprietarii de case (free holders) şi chiriaşii de case şi locuinţe (lease

holders). După cel de-al doilea război mondial a fost adoptată legislaţia cu privire

la naţionalizarea ramurilor de importanţă vitală a industriei şi a infrastructurii.

Foarte specifice erau delictele, care erau privite în dreptul englez ca fiind

încălcare a drepturilor personalităţii: calomnie, complot cu scopul provocării de

daune proprietăţii altei persoane (conspiracy) etc. Odată cu dezvoltarea societăţii

capitaliste unele aspecte din relaţiile de delicte au fost elaborate mai detaliat

(bunăoară, conceptul de neglijenţă).

74

Schimbări în dreptul de familie. La mijlocul secolului al XX-lea în Anglia a

fost adoptată o serie întreagă de legi consolidate şi parţial codificate, în rezultatul

cărora au fost introduse schimbări esenţiale în domeniul relaţiilor de familie

(bunăoară, Legea cu privire la locuinţa familiei din anul 1967; Legea cu privire la

reforma reglementării divorţului din anul 1969; Legea de consolidare cu privire la

afacerile matrimoniale familiale din anul 1979; Legea de consolidare cu privire la

procedura juridică vizînd afacerile matrimoniale familiale din anul 1984 ş.a.m.d.).

Însă au fost păstrate şi legile tradiţionale. Astfel, în Anglia de rînd cu căsătoria

civilă, s-a păstrat şi căsătoria bisericească, care poate fi aleasă, conform legii din

1949, la dorinţa persoanelor care au hotărît să se căsătorească. În conformitate cu

legislaţia contemporană cei care se căsătoresc trebuie să respecte cinci condiţii:

liberul consimţămînt; cei care se căsătoresc nu trebuie să se afle în relaţii conjugale

cu altcineva; vîrsta – de la 16 ani; soţii nu trebuie să fie de acelaşi sex; la fel şi rude

de sînge apropiate.

Legislaţia cu privire la companii şi monopoluri. Creşterea importanţei

formei corporative de asociere a capitalului, a mărit rapid ponderea companiilor în

economia engleză la începutul sec. al XX-lea, care a dat viaţă unei legi noi cu

privire la companii – Actul din anul 1988. Acest act diviza companiile în publice şi

particulare. Formă de companii publice, au luat mai tîrziu, (în sec. al XX-lea),

unele întreprinderi de stat, care au apărut în urma procesului de naţionalizare.

Numărul de companii particulare erau limitate la 50 de participanţi. În sec.

XX-lea în Anglia a crescut brusc capitalul corporativ, care a adus după sine

adoptarea unui şir de acte cu privire la companii (din anii 1929, 1948, 1985 etc.).

Ultimul izvor important al dreptului de acţionar în Anglia a devenit Legea cu

privire la companii din anul 1985. Legislaţia cu privire la companii, care a pus

baza capitalismului corporativ în Anglia, a creat concomitent şi condiţii favorabile

pentru a atrage în activitatea acestor companii a milioane de englezi, deţinători de

hîrtii de valoare. Aceasta a dus şi la apariţia diferitor genuri de practică

monopolistă. În anul 1948 o lege specială cu privire la monopoluri a prevăzut

crearea comisiilor respective cu privire la monopoluri şi la practicarea restrictivă

de piaţă.

Legislaţii antimonopoliste. În anul 1953 conservatorii, pentru a susţine

sistemul de libertate a pieţii, au pregătit şi au adoptat în Parlament o lege mai

detaliată „Cu privire la monopoluri şi la practica respectivă”. În 1956 a fost

adoptată Legea cu privire la practica restrictivă de comerţ.

Inovaţia de bază a legii din anul 1956 a fost crearea organelor de stat, special

predestinate pentru controlul „situaţiilor monopoliste” şi a „practicii

anticoncurenţă”.

În anii 70-80 ai secolului XX-lea, comisia asupra monopolului a fost

reorganizată în comisia asupra monopolului şi fuziunea companiilor. Au fost

adoptate: Legea cu privire la comerţul particular (1979), Legea cu privire la

practica restrictivă de comerţ (1976), Legea cu privire la revînzare (1976), Legea

cu privire la concurenţă (1980). În ultimele decenii au fost adoptate legi cu privire

la protecţia consumatorului.

75

Dezvoltarea legislaţiei muncii şi a legislaţiei sociale. În Anglia, unde

sindicatele şi grevele au fost recunoscute prin lege încă în sec. al XIX-lea, guvernul

conservatorilor, speriat de grevele generale din anul 1926, a adoptat prin parlament

în anul 1927 o lege, care interzicea grevele generale şi politice, la fel şi de

solidaritate. Această lege antisindicală a fost anulată în anul 1946 de guvernul

liberalilor. Guvernul conservatorilor, în anii 70-80 ai sec. XX-lea au întreprins o

nouă încercare de a limita drepturile sindicatelor. Astfel, în anul 1971 a fost

adoptată Legea cu privire la relaţiile industriale, care prevedea registrarea

obligatorie a sindicatelor, dărilor de seamă în instituţiile de stat. După biruinţa

laburiştilor în anul 1974 a fost anulată registrarea obligatorie a sindicatelor. În

timpul guvernului lui Margaret Thatcher (1979-1990) au fost limitate unele

drepturi ale sindicatelor (dreptul la pichetare, la greve politice, la greve de

solidaritate).

În anii 70-80 ai sec. XX-lea legislaţia cu privire la pensionare a fost supusă

consolidării şi în timpul de faţă ea şi-a găsit exprimarea în Legea cu privire la

asigurarea socială (1985). Majoritatea legilor cu privire la angajarea din anii: 1975,

1978, 1980 ş. a., Legea cu privire la salarizarea egală a bărbaţilor şi femeilor din

anul 1970, Legea cu privire la instruirea profesională din anul 1982, Legea

consolidată cu privire la sindicate şi relaţiile de muncă din anul 1992 etc.

O trăsătură caracteristică a dreptului englez al muncii este rolul esenţial al

contractelor colective în reglementarea aspectelor principale a relaţiilor de muncă:

condiţiile de muncă, inclusiv mărimea salariului şi durata perioadei de odihnă, sunt

determinate nu de lege, ci anume de contractele colective.

În anii 40 ai sec. al XX-lea au fost efectuate programe largi legislative cu

privire la construirea ieftină de locuinţe, crearea serviciului naţional de ocrotire a

sănătăţii, s-a dezvoltat sistemul naţional de învăţămînt de toate nivelurile, începînd

cu preşcolar şi terminînd cu cel universitar.

Cea mai tînără legislaţie în Anglia au devenit legile cu privire la protecţia

mediului. În anii 70 s-a desfăşurat o mişcare largă a „verzilor”, ca rezultat a fost

creat Ministerul Mediului. Anume în acest timp au fost adoptate o mulţime de legi

cu privire la protecţia mediului, protecţia animalelor sălbatice şi a plantelor.

Dezvoltarea dreptului penal şi procesual englez în secolul XX-lea. În sec. al

XX-lea politica de simplificare şi modernizare a dreptului penal continua pe calea

editării actelor consolidate ori actelor, care aveau elemente de codificare, conţineau

teze noi de drept.

Necesitatea transformării politicii penale a adus după sine reforma dreptului

penal. Cea mai serioasă transformare în dreptul englez penal a avut loc în a doua

jumătate a sec. al XX-lea, mai ales după crearea, în anul 1965, a Comisiei de drept,

care a înaintat sarcina de a pregăti codificarea dreptului în Anglia. Către anul 1985

a fost pregătit chiar proiectul Codului Penal. Însă adoptarea acestui cod a fost

frînată.

În anii 60-80 ai sec. XX-lea au fost adoptate un şir întreg de acte cu privire

la partea generală a dreptului penal. Un loc aparte l-a ocupat Legea cu privire la

76

dreptul penal din anul 1967, care a anulat împărţirea definitivă arhaică a tuturor

infracţiunilor în felonii şi misliminor.

Încă mai înainte în 1945 a fost anulată şi o aşa categorie medievală de

infracţiuni cum ar fi trădarea (trezn).

Pe cale legislativă a fost introdusă o nouă clasificare a infracţiunilor. În

rezultatul adoptării unui şir de acte, partea generală a Codului penal a fost

reformată.

Direcţia principală în reformarea dreptului penal a fost umanizarea şi

modernizarea pedepsei. Aceasta se exprimă şi prin faptul că în anul 1969 a fost

anulată pedeapsa capitală, cu toate că în Anglia s-a păstrat puterea ei în caz de

trădare de stat, piraterie sau incendierea locurilor (depozitelor) ce aparţin Coroanei.

Însă un timp îndelungat nimeni n-a fost condamnat pentru aceste infracţiuni.

Creşterea infracţiunilor, mărimea numărului de cazuri judiciare a cerut în a

doua jumătate a secolului XX-lea reformarea continuă a întregului sistem judiciar

şi a procesului penal în particular.

Un rol important în modernizarea sistemului judiciar l-a jucat Legea cu

privire la Judecată din anul 1971, care a lichidat un şir de instanţe judiciare, a

unificat activitatea judecăţilor a circumscripţiilor corespunzătoare, a creat o nouă

Judecată a Coroanei, care intră în sistemul judecăţilor supreme ale ţării.

Legea cu privire la Judecăţi şi serviciul judiciar din anul 1990 a democratizat

procesul judiciar, a introdus o nouă categorie numită apărători ai dreptului

(avocaţii), necunoscută anterior în dreptul judiciar englez. Din anul 1985, de rînd

cu acuzatorii din partea poliţiei şi a victimei, a început să funcţioneze sistemul

acuzatorilor de stat în cele mai importante cazuri penale.

3. Particularităţile dezvoltării statale în franţa în epoca contemporană.

Dezvoltarea sistemului politic în Franţa în secolul al XX-lea avea loc în

condiţiile de polarizare şi apariţie a forţelor de dreapta şi stînga, a partidelor şi

guvernelor care duceau nu numai la schimbări frecvente în regimul politic, dar şi la

reforme profunde în orînduirea de stat. Însă, necătînd la situaţia complicată în ţară

deseori contradictorie. Constituţia din anul 1875 a continuat să funcţioneze pînă în

anul 1940. Ea a determinat organizarea de stat în Franţa în perioada Republicii a

Treia.

O trăsătură caracteristică a sistemului politic din Franţa în perioada dintre cele

două războaie mondiale a fost diminuarea rolului parlamentului ca organ care se

află asupra guvernului. În condiţiile de criză guvernamentală cabinetelor erau

formate nu atît de parlament cît şi de diferite organizaţii neparlamentare: partide

politice, uniuni de întreprinzători etc. Demnitarii parlamentului adesea doar

executau indicaţiile acestora.

Intrarea Franţei în cel de-al doilea război mondial şi înfrîngerea Armatei

Franceze au dus la lichidarea Republicii a reia; o mare parte a ţării a fost ocupată

de către armata Germaniei fasciste.

77

În partea de sud-est s-a format „Guvernul Vishi” profascist în frunte cu

Mareşalul Petin. Acest guvern nu juca un rol de sinestătător, dar trebuia să

neutralizeze flota şi armata franceză care se afla în coloniile franceze.

Zdrobirea Germaniei fasciste de către forţele coaliţiei antifasciste şi

eliberarea Franţei de sub ocupaţie au adus în centrul vieţi politice problema cu

privire la viitorul structurii de stat. În timpul referendumului de la sfîrşitul anului

1945 majoritatea populaţiei s-a exprimat pentru adoptarea Constituţiei noi, care

ulterior trebuia să fie confirmată printr-un plebescit. Primul proiect de constituţie a

fost respins în aprilie anul 1946. Un alt referendum din octombrie 1946 a confirmat

proiectul modificat al constituţiei. În preambulul Constituţiei din 1946 erau

confirmate drepturile şi libertăţile francezilor, proclamate în Declaraţia drepturilor

omului şi cetăţeanului din anul 1789. De asemenea a fost proclamată egalitatea

tuturor cetăţenilor, fără deosebiri de sex, dreptul de a fi angajaţi, dreptul de a

organiza sindicate şi greve, de a încheia contracte colective. A fost declarat

ajutorul social copiilor, mamelor, persoanelor în vîrstă. Constituţia prevedea

posibilitatea naţionalizării. Conform Constituţiei Franţa trebuia să prezinte o

Republică Parlamentară. Parlamentul era alcătuit din 2 camere – Adunarea

Naţională şi Consiliul Republicii – camera inferioară. Adunarea Naţională era

aleasă pe 5 ani prin vot general şi direct. Adunarea generală avea dreptul de a

adopta legi.

Consiliul Republicii era ales de către comune şi departamente. El avea

dreptul să examineze proiectele de legi, adoptate de către Adunarea Naţională, cu

drept de amînare prin vot. Reprezentantul suprem al puterii de stat conform

Constituţiei era Preşedintele. El era ales de către Parlament pe un termen de 7 ani

cu drept de a fi reales însă numai pentru un termen. Funcţiile lui erau limitate doar

la reprezentarea Franţei pe arena internaţională de asemenea şi la darea publicităţii

a actelor legislative. Conducerea ţării era efectuată de Consiliul de miniştri în

frunte cu preşedintele. Preşedintele. Consiliul de miniştri şi membrii guvernului

erau desemnaţi de către Preşedinte după ce candidaturile acestora erau confirmate

de către Parlament.

Pentru politica sa Guvernul purta răspunderea colectivă în faţa Adunării

Naţionale. Dacă majoritatea absolută a Adunării Naţionale exprima vot de

neîncredere guvernului acesta era demisionat în componenţă deplină.

În caz dacă timp de 18 luni vor fi adoptate două demisiuni ale guvernului era

prevăzută posibilitatea alegerilor preliminare în Adunarea Naţională.

Însă adoptarea noii Constituţii n-a dat o stabilitate necesară a sistemului

politic din Franţa. Contradicţiile social-economice, intensificate de prăbuşirea

sistemului colonial, a dus la o destabilizare excesivă a vieţii interne a ţării. În

rezultatul indicării a militarilor de drept din Anglia în aprilie-mai anul 1958 ţara a

fost adusă la marginea unui război civil. În aceste condiţii parlamentul a fost nevoit

să transmită întreaga putere de stat generalului Charles de Gaulle (1958-1969 28

aprilie), care era cel mai cunoscut şi hotărît politician.

La 1 ianuarie 1958 Parlamentul îl numeşte pe D. C. Gaulle prim-ministru,

fiind însărcinat să pregătească proiectul unei noi Constituţii, pentru care, în

78

octombrie 1958 a votat la referendum.79% din populaţie. Astfel, în Franţa a fost

constituită Republica a V-a.

Conform noii Constituţii centrul sistemului politic a Franţei a devenit

Preşedintele. El era declarat garant al ordinii existente, comandant suprem al

forţelor armatei, conducea guvernul, stabilea componenţa lui, avea dreptul să

dezvolte Adunarea Naţională, avea drept de iniţiativă legislativă, semna legile,

putea organiza referendumuri şi conform articolului 16, introducea starea de

urgenţă, în cazul în care stabilitatea internă era ameninţată. Integritatea teritorială

sau independenţa naţională a Franţei erau în primejdie. Din anul 1962 preşedintele

este ales de întreg poporul prin vot direct Constituţia Franţei a proclamat drepturile

şi libertăţile democratice ale cetăţenilor. Prin esenţa lui, noul regim stabilit era o

republică clasic prezidenţială.

Locul doi în mecanismul de stat conform Constituţiei în menţinerea

guvernului în frunte cu Prim-ministru, care este însărcinat, să asigure executarea

legilor, să conducă forţele armate şi să promoveze o politică practică. Guvernul era

responsabil în faţa Parlamentului, care îi poate exprima neîncredere.

Parlamentul Republicii era format din două camere: Adunarea naţională

aleasă prin vot general şi direct şi Senatul care asigură reprezentarea tuturor

teritoriilor şi este ales prin vot indirect. Ambele camere sunt practice egale în

drepturi.

Parlamentul are drepturi să adopte legi în strictă conformitate cu articolul 34

al Constituţiei în cadrul dreptului civil, finarea de muncă, a organizării justiţiei şi

procedurii judiciare, stabilirea de impozite, a principiilor organizării aparatului de

stat etc. Cutumele, care nu se încadrează în prerogativele parlamentului, sunt

egalate cu actele normative ale guvernului.

Regimul politic stabilit de Constituţia din 1958 poate fi apreciat ca o

republică care îmbină forma parlamentară-prezidenţială de guvernare în care

predomină împuternicirile preşedintelui. Acest sistem politic al Republicii a cincea

funcţionează pînă în ziua de azi.

Izvoarele dreptului, sistemul de drept Francez creat sub influenţa revoluţiei

franceze la sfîrşitul secolului al XVIII – începutul secolului al XIX în trăsăturile

sale de bază, necătînd la complicitatea structurii sale, modernizarea dreptului,

dezvoltarea izvoarelor lui, s-a păstrat şi către începutul secolului al XX-lea.

Pe parcursul primei jumătăţi a secolului XX în Franţa continua să

funcţioneze forme de codificare clasică Napoleoniană a dreptului. Însă după

războiul al doilea mondial viaţa complicată care s-a creat, procesele economice

noi, creşterea culturii de drept şi alţi factori au atras după sine o renovare treptată a

codurilor tradiţionale Napoleoniene.

Au fost supuse reformării şi democratizării în primul rînd codurile de

procedură judiciară. În anul 1958 C.P.P. al lui Napoleon a fost înlocuit cu un Cod

de Procedură Penală nou.

O tehnică deosebită de reînnoire a legislaţiei Napoleoniană a fost folosită în

anii 1971-1973 la alcătuirea codului de procedură civilă (C.P.P.) nou. El s-a format

prin editarea a patru decrete, care au fost incluse ca părţi de sinestătătoare în Codul

79

de procedură civilă modalitate din anul 1975. În acea sau altă modalitate au fost

supuse refacerii şi codurile de drept material (Codul Civil, Codul muncii şi Codul

Penal).

În secolul al XX-lea activitatea legislativă a luat o amploare considerabilă.

Aceasta a fost exprimată prin creşterea numărului de legi organice, care

introduceau amendamente în articolele Constituţiei, la fel şi legi curente, adoptate

în domeniul ce ţin de activitatea puterii legislative (drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, regulamentele de alegeri, naţionalizarea şi denaţionalizarea

întreprinderilor etc.).

În ultimul deceniu în Franţa a crescut considerabil numărul de acte

normative, adoptate de organele puterii executive. Un rol important în dezvoltarea

acestui proces l-a jucat Constituţia din anul 1958. Decretele guvernamentale puteau

să schimbe legile, aprobate pînă la intrarea în vigoare a Constituţiei. Guvernul a

primit de la parlament împuternicirea de a edita decrete şi Ordonanţe ce constituiau

norme care ce regulă erau obiectul legislativului.

Acestea sunt decretele-legi (din perioada Republicii a treia şi a patra) şi

Ordonanţele (în timpul Republicii a cincea).

Bunăoară, guvernul Republicii a patra numai din anul 1951 pînă în anul

1956 au pus în funcţiune 19 Cadruri originale (de muncă, vamal, familiar şi ajutor

social, rutier, impozitar, ocrotirii sănătăţii publice etc.). Cu toate acestea viaţa

singură cerea îmbinarea reglarea legislativă şi reglementată şi a altor domenii ale

vieţii sociale.

Astfel au apărut coduri suplimentare, construcţie şi locuinţe (anul 1978),

proprietatea intelectuală (anul 1992), aviaţiei civile şi altele.

Dezvoltarea legislaţiei civile şi comerciale în secolul al XX-lea.

Concomitent cu dezvoltarea societăţii au avut loc schimbări esenţiale în

Codul Civil Francez.

La sfîrşitul secolului al XX-lea în redacţia iniţială s-au păstrat nu mai mult

de jumătate de articole din Codul civil Francez.

Peste 100 de articole au fost pe deplin anulate, aproximativ 900 au fost

modificate într-o nouă redacţie cel mai mult a fost supusă modificării prima carte a

Codului civil Francez unde s-au păstrat circa 10% din textul iniţial. Schimbările de

bază în textul Codului civil au fost înfăptuite în a doua jumătate a secolului XX-

lea.

În prima carte, în corespundere cu o serie de acte legislative (anii 1938,

1964, 1970, 1975 şi al.) a fost înfăptuită o revedere deplină a normelor, în ceea ce

priveşte relaţiile de familie şi conjugale. Au fost excluse articole, care întăreau

situaţia de supunere, au fost prevăzute articole noi, care reieşeau din recunoaşterea

consecventă a egalităţii ambelor soţi. Vîrsta de căsătorie pentru bărbaţi era stabilită

de 18 ani, pentru femei de 16 ani, însă în corespundere cu amendamentele din

Codul Civil Francez procurorul Republicii „bazîndu-se pe temeiuri serioase” avea

dreptul de a permite căsătoria pînă la atingerea vîrstei menţionate.

80

Schimbări esenţiale au avut loc şi în cartea a treia a Codului, care exprimă

tendinţe de dezvoltare a dreptului civil în secolul al XX-lea; limitarea dreptului de

proprietate, la fel şi libertatea contractelor.

În ultimul deceniu schimbări în Codul civil Francez au loc nu numai prin

introducerea noilor concretizări în textul Codului propriu zis, dar şi articole

legislative, care reglementează unele sau alte domenii de relaţii patrimoniale.

În Franţa, ca şi în alte ţări occidentale, scade importanţa proprietăţii private,

individuale, creşte rolul proprietăţii asociate şi de stat.

În secolul al XX-lea, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în

fruntea statului singur este un proprietar foarte mare, ca investitor de capital, şi ca

proprietar.

Schimbări esenţiale au avut loc în Franţa în domeniul dreptului

contracţional. În ultimul deceniu în Franţa de rînd cu contractele civile o răspîndire

largă au căpătat şi contractele administrative, unde una din părţi sunt organele de

stat.

La o revedere şi mai amănunţită, în secolul al XX-lea, a fost supus codul de

drept comercial Francez.

În timpul de faţă în codul Comercial de Drept Francez s-au păstrat numai

20% din articole iniţiale juristă.

Francezii nu fără temei primesc codul comercial Francez ca o „ruină”. Codul

de drept Comercial francez a primit o dezvoltare mai amplă în a doua jumătate a

secolului al XX-lea în legătură cu complicarea mecanismului de reglementare de

drept a vieţii economice. Multe schimbări din legislaţia comercială Franceză au

fost efectuate în legătura cu aderarea la convenţiile internaţionale sub influenţa

dreptului Comunităţii Europene.

Dezvoltarea legislaţiei de muncă şi sociale. În esenţa legislaţiei sociale şi cea

a muncii ca parte a sistemului de drept francez a apărut doar în secolul al XX-lea.

Un rol important în crearea legislaţiei iniţiale de reglare a litigiilor de muncă şi a

condiţiilor de lucru a fost Codul Muncii adoptat în 1910. Încă sistemul de drept

social şi cel al muncii s-au format în perioada postbelică şi în ultimele decenii ale

secolului al XX-lea. Un reprezentant important în formarea dreptului muncii şi

social contemporan a devenit Constituţia Republicii a IV (1946). Preambulul la

această Constituţie este o adevărată Carte a muncii. Aici era recunoscut nu numai

dreptul la muncă (al muncitorilor), de creare a sindicatelor, al grevei etc., dar era

prevăzut un program de stat cu privire la susţinerea şi protecţia socială a mamelor,

copiilor, invalizilor, bătrînilor, şomerilor.

Constituţia de la 1958 nu conţinea regulamente noi cu privire la politica

muncii şi cea socială. Ea însă a păstrat Preambulul Constituţiei din 1946 în calitate

de document legislativ în acţiune.

Din acesta erau deduse şi obligaţiunile guvernului Republicii a Cincea în

domeniul asigurării sociale şi a muncii.

Un izvor important al dreptului muncii în Franţa este Codul Muncii, care

acţionează în prezenta în redacţia din 1973 cu amendamentele din 1981-1982.

81

Codul prezintă o încorporare de multiple acte legislative ale muncii adoptate de

către parlament şi guvern în diferite perioade.

În Franţa lucrătorii întreprinderilor particulare şi a celor de stat se bucură de

aceleaşi normative legislative ale muncii în mod egal. Însă nu este exclusă emiterea

de normative speciale de reglare a muncii la întreprinderile naţionalizate.

În ultimul timp s-au produs schimbări democratice importante în sfera

dreptului social la baza cărora stă codul asigurării sociale din 1956 cu completările

ulterioare.

Codul asigurărilor sociale conţine în esenţă două grupuri de norme, care în

ansamblu constituie dreptul social; acestea sunt în primul rînd dreptul la asigurarea

socială, iar în al doilea – dreptul familiei şi a asistenţei sociale. Sistemul de

asigurare socială de stat în Franţa se bazează pe depunerile băneşti ale

întreprinzătorilor şi cotizaţiile lucrătorilor înşişi, de asemenea şi pe mijloacele

defalcate de stat.

Dezvoltarea dreptului penal şi procesual în secolul al XX-lea.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, mai ales în timpul Republicii a treia

a guvernelor nestabile, înfăptuirea reformelor serioase de drept penal se lovea de

greutăţile politice.

Schimbări în Codul penal se propuneau în trei probleme specifice (fraudele

din timpul diferitor examene de stat şi concursuri, din Casino, prostituţia,

distrugerea monumentelor istorice etc.).

În a doua jumătate a secolului al XX-lea necesitatea intensificării luptei cu

criminalitatea, care lua forme noi (terorism, infracţiuni ecologice), solicitat

schimbări esenţiale în legislaţia penală, care timp de aproape două secole de

acţiune a codului penal Napoleonian s-a învechit esenţial.

Condiţii favorabile de înfăptuire a reformelor radicale de drept penal sau

format în timpul Republicii a cincea, cînd formarea statului de drept a devenit

necesară o luptă mai efectivă şi determinată cu criminalitatea. De acum în anii 60-

70 ai secolului al XX-lea a fost revăzută o parte considerabilă a textului Codului

penal din anul 1910 (interzicerea de a se ocupa cu anumite genuri de activitate,

confiscarea automobililor etc.).

În anul 1981 în rezultatul luptei îndelungate a forţelor democratice din

pedepsele penale a fost exclusă pedeapsa capitală. Concomitent pentru asigurarea

luptei efective cu cele mai periculoase infracţiuni a fost înfăptuită criminalizarea şi

penalizarea terorismului, încălcarea din domeniul mediului ambiant, securitatea

muncii.

A fost supus liberalizarii esenţiale sistemul de înfăptuire a pedepselor

(limitarea domeniului de folosire a privaţiunii de libertate, crearea regimului „de

semilibertate”, mai ales la închisoarea pe termen scurt), cînd ţinerea condamnatului

la închisoare se combină cu aflarea lui la domiciliu.

În iulie anul 1992 în rezultatul reformării lărgite a dreptului penal a fost

adoptat noul Cod penal Francez, care a fost pus în vigoare în anul 1994 şipe deplin

a înlocuit Codul penal din anul 1908.

82

Legislaţia procesului-penal din Franţa în secolul al XX-lea de asemenea a

suferit schimbări esenţiale.

În anul 1958 a fost adoptat noul Cod procesual-penal, care a pus începutul

revizuirii întregii codificări Napoleoniene. Codul procesual penal din anul 1958, la

fel şi un şir de legi din anii 1971 şi 1972 au democratizat considerabil procesul, au

intensificat garanţiile individuale de drept ale cetăţenilor, au simplificat procesul

judiciar, au reglementat activitatea organelor de conducere, a judecăţii şi a

juraţilor.

Un şir de legi, adoptate de guvernul blocului de stînga în anii 80, au întărit

schimbările progresiste în legislaţia procesual-penală. Bunăoară, legile din anii

1981-1983 au întărit securitatea şi garanţiile de drept şi de libertate, s-a prevăzut

procedura, aplicată în caz de admitere a unei greşeli mari profesionale a avocatului.

Procesul penal include trei trepte: investigarea prealabilă, examinarea

judiciară, executarea sentinţei.

La examinarea judiciară participă ambele părţi. Procesul în judecată are loc

în formă orală, publică, competiţională.

Sentinţa intră în vigoare odată cu expirarea termenului oferit pentru recurs.

4.Germania în perioada contemporană.

Înfrângerea Germaniei în primul război mondial, antagonismul social şi de clasă

din ţară şi influenţa evenimentelor din exterior, cum ar fi cele din Rusia au condus

le rebeliunea din noiembrie 1918. În rezultat în Germania a fost lichidată puterea

regală dinastiei Hohenzolern şi încă vre-o 20 de monarhii şi principate mici şi a

fost instaurată republica parlamentară, au fost proclamate drepturile şi libertăţile

democratice a cetăţenilor, a fost stabilită ziua de lucru 8 ore.

În iulie 1919 în oraşul Veimar a fost adoptată Constituţia statului German

cunoscută în istorie ca Constituţia de la Veimar. Imperiul German şi-a păstrat

denumirea şi a fost proclamată cu orânduirea de stat Republică federativă. Fostele

state uniuonale din componenţa ţării au fost numite „landuri” (pământuri – „ţări”).

Landurile aveau adunări legislative şi constituţii proprii.. Însă statul federal avea

împuterniciri şi competenţe prioritare în raport cu landurile. Conform articolului

„executarea imperială” preşedintele putea aplica chiar şi puterea militară dacă un

land nu îndeplinea sarcinile puse prin constituţie.

Parlamentul german era alcătuit din 2 camere. Camera inferioară se numea

Reichstag, iar cea superioară – Reichsrat (consiliul unional). Reichstagul exercita

puterea legislativă superioară, deputaţii erau aleşi pe un termen de 4 ani în baza

dreptului general de alegeri. Reichsratul asigura reprezentanţa landurilor şi avea

dreptul la veto.

Şef al statului era Preşedintele. Se alegea pe un termen de 7 ani prin vot

general şi cu drept nelimitate de a fi reales. Preşedintele avea împuterniciri mari:

putea dizolva parlamentul şi fixa alegeri noi, să declare stare excepţională, să

desemneze de sine stătător şeful guvernului şi miniştrii, era comandantul suprem

al armatei.

83

Şeful guvernului – Cancelarul Germaniei avea, la fel, drepturi vaste.

Cancelarul trebuia să „formuleze principiile de bază ale politicii”.

Constituţia declară drepturi largi democratice şi libertăţi pentru cetăţeni:

libertatea cuvântului, presei, a adunărilor, etc. ziua de lucru 8 ore, securitatea

muncii, îndemnizaţii de şomaj.

Republica Veimar a existat mai puţin de 15 ani. La 30.01.1933 preşedintele

Hindenburg l-a desemnat cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler. Din acest moment

în ţară începe instaurarea dictaturii partidului fascist. (Despre instaurarea

fascismului vezi: Bold Em, Ciupercă I.. Ascensiunea nazismului 1919 – 1936.

Cum a fost posibil?, Iaşi, 1995)

Curând după moartea lui Hindenburg funcţia de preşedinte este lichidată şi

toată puterea se concentrează în mâinile lui Hitler, numit conducător al naţiunii sau

Fuhrer, care devine cancelar pe viaţă. Toate partidele politice cu excepţia partidului

naţional – socialist (abreviatura din germană NSDAP), au fost interzise, sindicatele

au fost dizolvate, iar mijloacele lor au fost confiscate.

În 1933 este adoptată legea Cu privire la unitatea poporului şi statului, în care

partidul naţional-socialist este declarat unicul purtător al gândirii statale germane”

Orice desemnare într-o funcţie de stat putea să se facă numai cu acordul acestui

partid fascist. Partidul naţional-socialist devine elementul principal şi atotputernic

al aparatului de stat.

Dup înfrângerea Germaniei în războiul al doilea mondial a apărut problema cu

privire la sistemul de stat al Germaniei. La Conferinţa de Potsdam a teri mari

puteri (URSS, SUA şi Marea Britanie) s-a decis că Germania trebuie să fie un stat

integru, democratic, pacifist. Se prevedea denaţionalizarea, denazificarea ţării,

decartelizarea economiei, democratizarea vieţii social-politice.

Pentru aceasta, ţara a fost împărţită în patru zone de ocupare (URSS, SUA,

Marea Britanie, şi Franţa). Puterea supremă era exercitată de către Consiliul

Unional de control, format special în acest scop. Starea aceasta a durat până în

decembrie 1946 când zonele americane şi engleză au fost unite, la care mai târziu

s-a alipit şi cea franceză. Administrarea zonelor unite se efectua în mod separat,

diferit de cel din zona ocupată de URSS. Ca rezultat Germania este împărţită şi pe

teritoriul ei se formează două state – Republica Federativă Germană – la apus şi

Republica Democrată Germană – la răsărit.

În mai 1949 Consiliul parlamentar a adoptat Constituţia cu aprobarea acesteia

de către puterile de ocupaţie, care a constatat juridic şi politic divizarea Germaniei

şi constituirea RFG.

Constituţia a proclamat RFG un stat social, democratic şi de drept. Un rol

aparte în constituţie revine drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (libertatea

personală, egalitatea în faţa legii, libertatea de confesiune la opinii, a presei,

adunărilor, etc.)

Printre principiile de bază ale Constituţiei se numărau federalismul şi

separarea puterilor. Pe parcurs însă a crescut rolul puterii executive şi s-a constituit

supremaţia federaţiei în raport cu landurile.

84

În Constituţie a fost prevăzut un mecanism special menit să garanteze

securitatea Constituţiei. Erau prevăzute posibilitatea de a lipsi în anumite cazuri

anumite persoane de drepturi constituţionale, interzicerea partidelor politice cu

tendinţe „anticonstituţionale”, în Constituţie era confirmată inadmisibilitatea

modificării anumitor constatări de bază din Constituţie.

Organele principale de stat erau: Bundestagul, Bundesratul, preşedintele

federal, guvernul federal în frunte cu cancelarul, curtea constituţională federală.

Bundestagul este camera inferioară a Parlamentului şi este ales pe o perioadă

de 4 ani, prin vot, general, direct, secret prin sistem electoral mixt cu un bagaj de

acumulare a voturilor de 5%, care permiteau înlăturarea celor mai radicale

formaţiuni politice, atât de dreapta, cât şi de stânga. . Bundestagul este organul

legislativ principal.

Bundesratul , camera superioară a Parlamentului era formată din

reprezentanţii landurilor. Acordul Bundesratului este necesar la adoptarea legilor

care modifică Constituţia, hotarele teritoriale a landurilor, structura organelor

funciare din landuri, etc.

Preşedintele federal este ales pe un termen de 5 ani de către adunarea

federală. Împuternicirile lui sunt limitate. Preşedintele prezintă spre confirmare

conducătorul guvernului, desemnează şi eliberează judecătorii şi funcţionarii

federali, prezintă ţara pe arena internaţională.

Guvernul federal în frunte cu cancelarul este organule care efectuează

dirijarea reală a puterii executive. Cancelar ca regulă devine conducătorul

partidului care a învins în alegeri prin confirmarea de către parlament. El are drept

de iniţiativă legislativă.

Curtea constituţională a RFG are un rol exclusiv în viaţa politică a ţării.

Acest organ efectuează controlul asupra constituţionalităţii actelor normative,

examinează litigiile privind drepturile şi obligaţiunile organelor federale supreme,

a organelor din landuri, emite decizii privind sistarea activităţii partidelor politice

dacă activitatea lor este anticonstituţională:

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi pe viaţă: 50% de către Bundestag şi

50% de către Bundesrat.

În paralel cu formarea RFG avea loc şi formarea statală a Germaniei de Est. În

1948 a fost proclamată formarea RDG cu centrul în Berlin. (Mai detaliat despre

organizarea statală a RDG vezi: Jacques Droz. Istoria Germaniei. Traducere din

limba franceză, Ecaterina Creţescu. Bucureşti 2000; Petrencu A. Istoria Universală.

Epoca Contemporană(1914-1995), Prelegeri, Chişinău, 1995, pag.105-133)

Din 1949 şi până în 1990 poporul german trăieşte în două state separate,

distincte, cvasi-inamice). Evoluând în condiţiile de piaţă în cadrul unei democraţii

parlamentare (cancelar între 1949-63 este Konrad Adenauer), RFG intră în

deceniile 7-8 în primul eşalon al statelor puternic industrializate din lume,

dezvoltarea postbelică fiind înregistrată îndeobşte sub termenul de „miracol

economic vest-german”. RDG se dezvoltă în condiţiile unei economii centralizate,

edificând societatea socialistă după modelul sovietic şi urmărind consecvent o

distanţare, apoi separarea pe toate planurile de cealaltă Germanie. După ce între

85

1949-61 peste 3,5 mil. cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, autorităţile

comuniste construiesc în 1961 zidul Berlinului, frontiera intergermană devenind

una din cele mai păzite graniţe din lume. RFG este integrată în sistemul economic-

politic şi militar al Occidentului, fiind primită în NATO (1955) şi devenind în 1957

membru fondator al CEE, în timp ce RDG intră în CAER (1950) şi Pactul de la

Varşovia (1955). În cadrul noii politici răsăritene iniţiate de cancelarul Willy

Brandt (1969-1974), guvernul vest-german încheie în 1970 tratatele cu URSS şi

Polonia, considerând frontierele europene ca inviolabile, inclusiv linia Oder-

Neisse, iar la 21 decembrie 1972 este semnat tratatul privind relaţiile reciproce

dintre RDG şi RFG, cele două state fiind admise în 1973 ca membre ale ONU.

Criza societăţii est-germane se accentuează în anii 80, decalajul faţă de statul vest-

german se adânceşte, în condiţiile în care conducerea de stat şi de partid a RDG

respinge ferm programul reformator al liderului sovietic Mihail Gorbaciov. În

condiţiile deschiderii de către Ungaria şi apoi de către Cehoslovacia, în 1989, a

graniţelor lor cu Austria, sute de mii de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG,

paralel fiind organizate în marile oraşe ale RDG manifestaţii de masă în favoarea

democraţiei şi libertăţii. Transformări radicale se succed vertiginos în toamna

anului 1989. Erich Honecker se retrage din funcţia de şef al partidului şi statului,

succesorul său Egon Krenz, procedând identic 7 săptămâni mai târziu, zidul

Berlinului cade la 9 noiembrie 1989, se constituie un guvern al „înnoirii

democratice” condus de Hans Modrow, PSUG renunţă la monopolul puterii. În

urma primelor alegeri libere de la 18 martie 1990 este alcătuit un guvern al marii

coaliţii, condus de Lothar de Maiziere, care negociază o uniune monetară,

economică şi socială a celor două state germane (1 iunie 1990) şi semnează cu

Helmut Kohl, cancelarul RFG, tratatul de reunificare intergerman. După ce cele

patru puteri învingătoare din 1945 acceptă procesul de reunificare şi semnează la

12 septembrie 1990 un tratat prin care renunţă la toate vechile drepturi ce le

reveniseră în această calitate, Germania îşi redobândeşte deplina suveranitate de

stat. La 3 octombrie 1990 au loc festivităţile oficiale care marchează reunificarea

Germaniei. Bundestagul constituit în urma primelor alegeri pangermanice (2

decembrie 1990) proclamă Berlinul ca noul sediu al parlamentului şi guvernului.

Costurile tranziţiei celor 5 landuri est-germane de la societatea socialistă

centralizată la lumea economiei de piaţă (restructurarea întreprinderilor, rata

ridicată a şomajului, depăşirea distrugerilor din sistemul ecologic, problemele

transferului de proprietate şi adaptarea la un nou mental) se dovedesc mult mai

ridicate pe plan financiar şi mult mai dureroase pe plan uman decât se apreciase

iniţial.

Dreptul civil În secolul al XX-lea în Codul Civil German (C.C.G.) a fost introdus

un şir de modificări, dintre care o parte au fost perfectate în formă de articole

suplimentare, o altă parte în formă de legi şi norme, completate prin creativitatea

86

de drept a judecătorilor, care în perioada dată s-a intensificat, mai ales în sfera

dreptului privat.

În anii 50 ai sec. XX în cadrul legislaţiei judecătoreşti s-a confirmat practica din

care reieşea că contractele şi acordurile dintre două părţi nu trebuie să lezeze

drepturile terţelor persoane. Juriştii germani au elaborat concepţia relaţiilor

contractuale „de facto” şi ca urmare s-a intensificat rolul responsabilităţii

cvazicontractuale (fără încheiere de contracte/acorduri). Aceste relaţii contractuale

„de facto” au fost ulterior recunoscute drept „expresie a funcţiei sociale schimbate

a institutului de drept privat”.

Particularitate a dezvoltării dreptului german contemporan a devenit de

asemenea şi conceptul despre pierderile, care trebuie compensate, introducerea

concepţiei „pierderi fictive”. Astfel, proprietarului unui vehicul avariat i se va

compensa nu numai preţul reparării automobilului, dar i se vor plăti cheltuielile

legate de alt mijloc de transport pe timpul reparaţiei chiar dacă dânsul (mergea pe

jos) nu folosea mijloace de transport.

În domeniile dreptului real schimbările esenţiale s-au referit la însăţi definiţia

dreptului de proprietate. „Proprietatea obligă. Executarea dreptului de proprietate

trebuie să servească pentru prosperitatea generală” – se spune în Constituţia de la

Veimar din 1919. Legea de bază a RFG din 1949 confirmând în articolul 14

principiul clasic a proprietăţii liber, în cel de-al doilea aliniat, însă reproduce acest

regulament din constituţia de la Veimar. Astfel direcţia principală de dezvoltare a

dreptului de proprietate în Germania în secolul XX, ca şi dreptul german în genere

devine socializarea lui

Au fost introduse modificări şi la regulamentele codului, consacrate

reglementării dreptului de proprietate funciară. În 1960 a fost adoptată legea cu

privire la construcţii, în 1961 – o lege specială cu privire la tranzacţii funciare, care

a stabilit dreptul obligatoriu a proprietarului de a folosi raţional pământul.

Cele mai esenţiale schimbări în Cod priveau normele de drept a obligaţiunilor, a

căsătoriei şi familiei. Au fost revăzute regulamentele Codului civil german cu

privire la contractele patrimoniale, mai ales în ceea ce priveşte închirierea

locuinţelor, care au mărit considerabil dreptul chiriaşilor. Prin schimbările în

paragraful 611 (1 – 3) al codului au fost egalaţi în drepturi soţul şi soţia: la

angajarea, la eliberarea din lucru şi la remunerarea muncii. Prima lege cu privire la

egalitatea soţului şi soţiei în relaţiile familiale a fost adoptată numai în 1957. legea

din 1974 a stabilit vârsta generală cu privire la căsătorie dintre bărbaţi şi femei de

18 ani, a exclus dreptul părinţilor de a da acord la căsătoria copiilor săi. În 1946 a

fost recunoscut dreptul la divorţ, la iniţiativa unuia din soţi în caz că ei „ timp de 3

ani nu trăiesc împreună şi relaţiile familiale nu se pot restabili.”

O reformă de amploare cu privire la liberalizarea continuă a normelor cu privire

la legislaţia de căsătorie şi familie a fost înfăptuită în 1976 (în privinţa desfacerii

căsătoriei).

Dreptul comercial. Schimbările esenţiale care au avut loc în dreptul comercial

german în secolul XX au fost legate de limitarea sferei de acţiune a normelor

Codului Comercial în legătură cu adoptarea unui şir de legi speciale cu privire la

87

reglementarea unor instituţii de drept comercial, în temei a institutului societăţilor

pe acţiuni. Legea acţionarilor din 1931 consta în stabilirea unui control financiar

riguros în sfera antreprenoriatului de acţionari. Ulterior aceste reglementări au fost

dezvoltate în Legea acţionarilor din 1965.

Anumite schimbări în Codul comercial din 1897 au fost introduse de asemenea

datorită adoptării Legii cu privire la concurenţa indecentă din 1909, Legii privind

contribuirea la stabilitatea şi creşterea economiei din 1967, Legii privind termenii

generali de vânzare – cumpărare din 1976, etc.

Dreptul penal. Dezvoltarea ulterioară a legislaţiei penale în Germania avea loc

sub drapelul direcţiei noi – „sociologice” – în ştiinţa de drept penal fondatorul

căreia a fost profesorul de la Universitatea din Berlin E. List. În perioada din 1912

până în 1933 au fost create un număr mare de comisii în scopul revizuirii unor

articole a Codului Penal din 1871, au apărut 8 noi proiecte de Coduri penale, însă

nici unul din ele n-a fost adoptat. Cele mai esenţiale schimbări în dreptul penal

german au fost introduse în anii 50-60 ai sec. XX.

În 1954 Bundestagul a creat o comisie ce trebuia să se ocupe de „marea

reformă” a dreptului penal. S-a convenit să fie reformată numai partea generală.

Noutatea a fost în aceea că crimele nu mai erau clasificate în trei categorii. De

acum ele se împărţeau în crime (pedepsite cu privaţiune de liberate de la un an şi

mai mult) şi delicte (care erau pedepsite cu privaţiune de libertate pe termen de

până la un an sau sancţionate cu amendă). Alte acţiuni mai puţin grave erau

considerate încălcări administrative reglementate prin Legea cu privire la

contravenţiile administrative din 1968. Ca rezultat al reformei a fost apariţia de la 1

ianuarie 1975 a noului Cod Penal al RFG. Partea generală a Codului a fost

elaborată în anii 60 ai sec. XX , iar partea specială era alcătuită din normele

Codului penal din 1871 cu modificări, dar în care erau respectate sistemul,

numerotarea şi formulările precedente. În partea specială au fost introduse

modificări esenţiale odată cu adoptarea legilor Cu privire la lupta cu crima

economică (1976 şi 1986), Cu privire la lupta cu terorismul (1986), Cu privire la

delictele contra mediului ambiant (1980), Cu privire la infracţiunile funcţionale

(1980) etc. După apariţia acestor legi în 1987 a fost adoptat Codul Penal în redacţie

nouă.

Bazându-se pe principiile democratice şi pe ideile unui stat social şi de drept

Codul Penal german nu prevede aplicarea pedepsei capitale (interzisă prin articolul

102 al Constituţiei RFG) chiar şi pentru cele mai grave crime sunt pedepsite cu

închisoarea pe viaţă.

Dreptul Muncii şi legislaţia socială. Formarea Republicii Veimar de la 1918 a

pus începutul unei etape noi în constituirea dreptului muncii în Germania. Această

legislaţie continuă să se bazez pe acordurile tarifare şi pe principiul de „autonomie

tarifară”. Toate condiţiile de organizare şi remunerare a muncii erau incluse în

acordurile colective dintre întreprinzători şi sindicate – astfel apare acordul

tarifelor drept unicul act de drept ce reglează relaţiile patron – muncitor.

88

Procedura de examinare a litigiilor de muncă era reglementată de hotărârea din

30.10.1923 potrivit căreia toate litigiile trebuie examinate de comisia în fruntea

căreia stă un preşedinte independent.

În articolul 9 al Legii de Bază a RFG este stipulat dreptul cetăţenilor la „crearea

de uniuni în scopul protecţiei muncii şi al îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi a

celor economice”.

Bibliografie Smochină A., Istoria universală a statului şi dreptului. Vol. I, II, Chişinău, 2002.

Smochină A., Teme de seminar la Istoria statului şi dreptului, Chişinău, 1996.

Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşca V., Istoria universală a statului şi dreptului. Vol. I, II,III,IV. Chişinău,

2001/03

Hanga V., Istoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1958.

Istoria Orientului Antic, Chişinău, 2000.

Istoria Romei Antice, Chişinău, 1992.

Istoria Greciei Antice, Chişinău, 1994.

Istoria Evului Mediu. Vol.I-II, Chişinău, 1991.

E. Baidaus, M. Rotaru, Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Ghid pentru studenţi. Chişinău, 2003

E. Baidaus,Din istoricul modalităţilor de sancţionare penală în Orientul antic: studiu de caz -

China, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie. Chişinău, 2002, p.63-67; Baidaus E., Un imperativ al Tranziţiei – problema periodizării Istoriei Universale Medii şi Moderne, în

Făclia, 16 februarie 2002, pag. 6.

Baidaus E., Raţionamente privind predarea Istoriei Evului Mediu în Republica Moldova, în Făclia, 20

aprilie 2002, pag. 3.

Tadeusz Maciejwski, Historia powszechna ustroju i prava. Warszawa, 2000,

Katarzyna Sójka-Zielińska, Historia prawa. Warszawa, 2000,

Michał Sczaniecki, Powszechna historia państwa i prawa. Warszawa, 2000

Early Modern Europe. An Oxford Hystory. Edited by Euan Cameron. Oxford University Press. Inc.

NewYork, 2001

Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental. Iaşi, 2002

O. A. Oмельченко, Всеобщая история государства и права.Учебник в 2 т. Том I-II. Москва, 2001,

В. Г. Графский, Всеобщая история государства и права: Учебник для Вузов. Moсква,

2000,

Рабовладельческое и феодальное государство и право стран Азии и Африки/ Под ред. А.И.

Рогожина, Н.Н. Страхова. Харьков, 1981. Черниловский З., Всеобщая история государства и права, Moscova, 1996.

Жидков О.А., История буржуазного права, Moscova, 1974, 1994.

История государства и права России, Moscova, 1997.

Всеобщая история государства и права, учебник под ред. Батыра К.И., Moscova, 1999.

История государства и права зарубежных стран. Учебник, часть 1, 2, издание 2, под общей

редакцией Жидкова О.А., Крашенинниковой Н.А., Moscova, 2001.

Пономарѐв М.Б., Смирнова С.Ю., Новая и Новейшая история стран Европы и Америки. Часть

1(Предмет и периодизация. Европейская цивилизация в XVI – XVIII вв.). Часть 2 (Европейская

индустриальная цивилизация в XIX вeke), Moscova, 2000.

И. Я. Емельянова, Всеобщая история права в русском дореволюционном правоведении (XIX в).

Казань, 1981,

89