ISTORIA STATULUI ISTORIA STATULUI si dreptului romanescsi dreptului romanesc

CAP. I. - STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC(sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.)

1. Formarea societăţii umane în spaţiul carpato-danubian-pontic; aspecte social juridice

2. Formarea şi evoluţia istorică a statului geto-dac până la cucerirea romană

3. Organizarea de stat, instituţiile juridice şi legislaţia statului geto-dac

1. Formarea societăţii umane în spaţiul carpato-danubiano-pontic; aspecte social juridice

Spaţiul de formare şi evoluţie a societăţii româneşti, cuprins geografic între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, cu ample răspândiri în vecinătăţi, a cunoscut pulsaţia vieţii de timpuriu. Vechimea urmelor de viaţă umană plasează această zonă geografică a Europei printre cele puţine în lume unde condiţiile au fost mereu favorabile dezvoltării omului. La Bugiuleşti (Vâlcea), pe văile râurilor Dârjovului, Dâmbovnicului, Argeşului, au fost scoase la lumină obiecte purtând intervenţia omului care se apropie de un milion de ani.

Ca şi în alte locuri de pe glob, comunităţile umane au progresat cantitativ şi calitativ spre forme din ce în ce mai complexe. Punctul de plecare în formarea structurilor sociale a fost conştientizarea relaţiei de înrudire în raport cu mama. Pe acest temei a apărut ginta, caracterizată prin exogamie (căsătorie în afara ginţii proprii), solidaritate (inclusiv “răzbunarea sângelui”), transmiterea matriliniară a

138

moştenirii locului sau obiectelor, respectarea credinţelor şi miturilor. Ginta purta un nume (adesea de origine totemică în raport cu un animal, un strămoş, un element protector) avea o limbă sau un dialect. Între ginţi s-au stabilit relaţii de apropiere sau de ostilitate, conform intereselor sau tradiţiilor moştenite.

Etapa următoare în evoluţia socială a constat în apariţia tribului, care însuma un număr de ginţi înrudite, având acelaşi teritoriu, aceeaşi limbă, aceleaşi interese şi credinţe. Temeiul acestei noi realităţi a fost de ordin demografic fiindcă numai sporul de populaţie a putut determina o agregare a ginţilor sub o autoritate nouă, care nega în mare parte autoritatea de până acum a părţilor componente. Treptat ginţile au fuzionat în noua formă, transferându-şi trăsăturile asupra tribului. Astfel exogamia funcţionează acum la acest nivel, limbajul este unul comun, cultul religios este reglementat unitar pentru toţi membrii tribului.

Cu aproximativ 6000 de ani î. Hr. comunităţile umane la care ne referim au încheiat lungul parcurs al paleoliticului (perioada primară a istoriei) şi au pătruns într-o perioadă nouă, neoliticul. Dată fiind dimensiunea saltului realizat într-un răstimp istoric foarte scurt, neoliticul a fost numit şi “revoluţia neolitică”. Esenţială a fost descoperirea cultivării plantelor şi domesticirii unor animale, fapt care a însemnat trecerea omului de la stadiul de culegător de hrană, la acela de producător de hrană şi obiecte. Din acest moment omul îşi crează un mediu propriu, produse proprii, fapt care în condiţiile sporului demografic a însemnat o adevărată explozie a relaţiilor sociale.

Este acum timpul închegării definitive a familiei monogame, având drept cap bărbatul. Se structurează adunarea tribului din bărbaţii purtători de arme; se consolidează autoritatea şefului de trib şi a sfatului său; în trib puterea se transmite tot mai des ereditar; se impune tot mai mult proprietatea personală în raport cu proprietatea colectivă (posesia se transformă în proprietate); apare o pătură de oameni avuţi, odată cu marele spor de productivitate şi producţie adus de practicarea noilor

139

ocupaţii. În diferite necropole au fost descoperite tezaure, arme din metal preţios (care deci nu aveau utilitate practică, ci simbolică), atestând cristalizarea unei noi puteri, aceea de tip politic.

În faza târzie a neoliticului s-a impus o altă descoperire de însemnătate covârşitoare: începe prelucrarea metalelor aflate în stare nativă (aramă, aur, argint, cositor, plumb), sunt realizate primele aliaje (bronzul), sunt create condiţiile tehnice ale prelucrării fierului.

Epoca metalelor a ridicat productivitatea muncii şi producţia la cote deosebite în raport cu întreaga istorie de până atunci. Urmările sociale şi politice au fost considerabile, mai ales în planul proprietăţii şi organizării sociale. S-a afirmat acum uniunea de triburi, condusă de un şef, având investirea permanentă şi ereditară, reprezentând întreaga comunitate, dar mai ales aristocraţia. Primele izvoare scrise, greceşti folosesc termenul de “basileus” (rege) pentru a desemna pe conducători, asimilându-i cu regii polisurilor greceşti. Din aceleaşi izvoare aflăm şi numele dat populaţiilor din sud-estul Europei în secolul V î. Hr : ilirii în sud, tracii în centrul şi nordul Peninsulei Balcanice.

Uniunea de triburi a reprezentat o treaptă spre organizarea de tip statal. Conducătorul uniunii avea fără îndoială prerogative de tip prestatal, dar deşi numit rege, el nu era totuşi ca atare. În poemul “Triptolemos” Sofocle scria că existau mai multe uniuni de triburi, unele numite ale geţilor, altele ale dacilor. Mai multe izvoare afirmă explicit că geţii constituiau un singur popor. Iniţial s-a folosit, de către scriitori din afara acestui spaţiu, denumirea de geţi, apoi aceea de daci (romanii, în sec. II î. Hr.). Geograful grec Strabon scria că “dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”, iar apoi Dio Cassius precizează: “Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre heleni îi numesc geţi, fie pe drept fie pe nedrept.” Geţi sau daci, ei erau divizaţi în multe uniuni, care păstrau încă multe trăsături ale organizării tribale.

140

Descoperirile arhelogice din diferite zone ale spaţiului carpato-danubian-pontic atestă formarea timpurie a claselor şi categoriilor sociale specifice acestui stadiu. Faptul este deosebit de important, pentru că statul nu se constituie decât în prezenţa unor condiţii anume. Nicăieri în lume nu s-a creat un stat în lipsa unei aristocraţii deplin constituite, cu indiscutabil rol economic, politic, social, cultural şi moral. Dacii i-au numit pe aristocraţi tarabostes (romanii i-au numit pileati). Clasa oamenilor de rând, fără îndoială liberi din punct de vedere juridic, dar aserviţi economic în diferite feluri şi în diferite grade, s-a numit comati (romanii i-au numit capilatti). Existau şi sclavi, ca pretutindeni în lumea antică, având un rol economic minor. Diferenţierea socială este dovedită de construcţia unor cetăţi pe înălţimi la Cetăţeni (Argeş), Polovragi (Gorj), Căpâlna (Alba), Bâtca Doamnei (Neamţ), Costeşti (Hunedoara).

Consolidarea aristocraţiei şi creşterea în ansamblu a puterii economice a societăţii geto-dace (altă condiţie esenţială a formării statului) are drept impuls amplificarea proprietăţii private în dauna proprietăţii de obşte. Nici nu era posibilă alftel dezvoltarea meşteşugurilor sau comerţului, aşa cum arată mulţimea de arme, unelte, ceramică, obiecte de podoabă, descoperite în multe staţiuni arheologice.

2. Formarea şi evoluţia istorică a statului geto-dac până la cucerirea romană.

Pe plan politic evenimentele produse în zona Mării Mediterane şi sud-vestul Mării Negre după implantarea coloniilor greceşti (între care Histria, Tomis, Calatis) au influenţat semnificativ evoluţia dacilor spre organizarea statală. În anul 514 î. Hr., geţii din Dobrogea şi-au apărat teritoriul împotriva invaziei persane conduse de Darius, prilej cu care Herodot îi menţionează ca fiind “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. La 339 î. Hr. în contextul unei incursiuni a sciţilor conduşi de Atheas este pomenit un “rex Histrianorum”. Patru ani mai târziu geţii de la Dunăre au făcut faţă invaziei armate conduse de însuşi Alexandru

141

Macedon. La anul 300 î. Hr., forţele conduse de regele get Dromihete l-au capturat pe regele Traciei, Lysimach. Din scrierea lui Diodor Siculus aflăm amănunte despre diplomaţia regelui get, a cărui autoritate asupra supuşilor săi nu era încă discreţionară. Un decret din Histria de pe la 200 î. Hr., menţionează o succesiune de regi care par a forma o dinastie: Zalmodegicos – Rhemaxos – Phradamon. Un alt rege, Oroles, este menţionat între 180-150 î. Hr.

Domniile acestor regi uniuni de triburi sunt semnificative pentru procesul agregării lor în stat din cel puţin două motive: mai întâi pentru că ele arată prezenţa pericolului extern pentru existenţa lor şi aceasta este a doua condiţie esenţială a constituirii statului; în al doilea rând pentru că succesiunea lor a însemnat acumularea unei experienţe, a unor tradiţii de viaţă prestatală, foarte necesare statului format.

Din scrierile lui Strabon despre geţi rezultă că a existat şi un factor religios în acest proces (la fel de obişnuit nu numai în lumea antică): un preot al zeului cel mai slăvit la geţi, Zalmoxis, a primit aura de zeu, iar regele i-a solicitat sprijinul în activitatea sa. “Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii credeau că dă poruncile sfătuit de zei.” Prestigiul divin venea astfel să consolideze respectul supuşilor pentru conducătorul lor, un fapt necesar în procesul consituirii autorităţii statale.

Au fost astfel realizate, în secolul I î. Hr., toate condiţiile unirii uniunilor de triburi într-o structură similară statelor antice ale vremii.

Cercetările arheologice au pus în evidenţă faptul că procesul de unificare nu s-a desfăşurat lin, ci a întâmpinat unele rezistenţe din partea unor uniuni de triburi. Firesc, alte uniuni au aderat paşnic la iniţiativa unuia dintre regii geto-daci Burebista. Centrul puterii sale se afla în zona dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre, adică în imediată apropiere a graniţei statului roman. Evenimentul unirii, cerut de unitatea etnică, teritorială, religioasă a locuitorilor, pare să se fi produs pe la anul 82 î. Hr. (după cum relata Iordanes), când Burebista ajutat de marele preot Deceneu i-a adunat pe toţi

142

geto-dacii sub aceeaşi stăpânire. Strabon scria că “getul Beirebistas, ajungând în fruntea poporului său, care era istovit de războaie dese l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât în câţiva ani a făurit o stăpânire puternică şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, încât a ajuns să fie temut şi de romani.”

În urma unor expediţii militare victorioase (împotriva celţilor, a coloniilor greceşti de pe litoralul Mării Negre), Burebista a ajuns după anul 55 î.Hr., “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste Tracia”, iar regatul său a devenit cel mai important din sud-estul Europei. Hotarele statului se întindeau de la munţii Haemus (Balcani) în sud, până la Carpaţii Nordici, de la Bug în răsărit, până la Dunărea mijlocie în apus.

Cerinţe de ordin strategic l-au determinat pe Burebista să se amestece în luptele pentru putere purtate de generalii romani, oferind sprijin lui Pompeius împotriva lui Caesar. Decizia sa a fost perfect motivată, dar numai în momentele de început ale confruntării. Pompeius avea o armată de patru ori mai mare decât a lui Caesar, avea experienţă în Orient, era susţinut de mulţi membrii ai Senatului de la Roma. În schimbul susţinerii oferite, el a recunoscut suveranitatea lui Burebista asupra Traciei, în special asupra coloniilor greceşti de la Pontul Euxin. Vedem în această o expresie a capacităţii diplomatice a lui Burebista, a prestigiului său politic şi militar. Din păcate raportul de forţe dintre cei doi generali romani s-a inversat, victorios fiind Caesar.

Conştient de pericolul pe care-l reprezenta statul dac pentru planurile de expansiune ale Romei, Caesar a trimis, în anul 44 î. Hr., mai multe legiuni romane spre graniţa cu Dacia, dar a murit asasinat, pradă unui complot. Întâmplător, în aceeasşi perioadă, o soartă asemănătoare a avut Burebista. Oricum evenimentele arată cu claritate că, sub Burebista, statul geto-dac, având deplină suveranitate pe plan intern, dispunea de un statut de independenţă pe plan extern.

143

Moartea lui Burebista a însemnat prăbuşirea Daciei ca entitate unitară, dar nu a statalităţii. Forţele centrifuge, interesate în acapararea de puteri mai mari pe plan local, au folosit prilejul pentru a se organiza statal în formaţiuni mai mici. În sud-vestul Daciei (Banatul de azi) s-a ridicat Cotiso, ataşat unei politici de apropiere de Roma; în răsăritul Daciei s-a afirmat Dicomes, adversar al romanilor, ale căror teritorii le pradă, în vremea lui Augustus; în spaţiul dintre Dunăre şi Mare s-au constituit trei regate : al lui Roles, recunoscut de romani drept prieten şi aliat; al lui Dapyx şi al lui Ziraxes.

Cel mai puternic stat dacic după Burebista a fost cel aşezat în vatra puterii militare şi spirituale dacice, unde se aflau cetăţile şi locurile sacre, în munţii Şureanu. Aici este atestată o continuitate statală de zeci de ani , între cei mai mari regi: Burebista şi Decebal. Între ei au domnit, pe rând Deceneu - marele preot devenit rege, Comosicus, Coryllos (Scorillo), Duras, Diurpaneus supranumit Decebal. Acest nucleu al autorităţii politice şi religioase dacice a jucat un rol mobilizator în vremea războaielor cu romanii, deşi Decebal nu a avut răgazul necesar reconstituirii administrative a statului unitar. El a fost însă personalitatea dominantă a unei confederaţii dacice.

Istoria raporturilor daco-romane a cunoscut, în a doua parte a secolului I î. Hr., o succesiune de conflicte care au culminat cu cele două războaie purtate de Traian cel mai mare imperator roman după Augustus. Soarta statului dac a fost decisă în acest răstimp. În anii 85 şi 87 două armate romane sunt zdrobite de daci, care forţează astfel trecerea în defensivă a Imperiului Roman condus de Domiţian. O victorie romană în anul 88 i-a permis împăratului să accepte pacea propusă de Decebal în anul 89.

Procedura şi conţinutul acestui tratat a făcut obiectul unor critici adresate împăratului la Roma. Domiţian l-a recunoscut drept rege al dacilor, încoronat prin persoana lui Diegis un demnitar al regelui; acesta primeşte titlul de aliat şi prieten al poporului roman, şi în această calitate i se vor trimite bani, arme, maşini de război, meşteri pentru construcţii.

144

Pacea din anul 89 a amânat până la începutul secolului următor confruntarea decisivă între cele două state aflate în plină afirmare. Dacia era considerată la Roma nu numai un obstacol în calea expansiunii, ci şi un pericol militar în devenire, căci o alianţă a dacilor cu populaţiile germanice ar fi pus Imperiul în cumpănă. Din punct de vedere cultural, Dacia era compatibilă cu cultura greco-romană.

În acest context, urcarea lui Traian pe tron (iniţial ca asociat al lui Nerva), a însemnat trecerea la confruntarea militară, noul împărat fiind dornic a-şi inaugura domnia cu o mare izbândă şi cu importante câştiguri, materiale, dată fiind bogăţia în aur a Daciei. Războiul început în martie 101 se dovedeşte deosebit de greu, încât, după aproximativ 6 luni de lupte, romanii au ajuns în apropierea capitalei Sarmisegetuza abia la sosirea toamnei. Pentru a opri înaintarea romană Decebal a făcut trei tentative de pace: prima la începutul iernii 102 când a trimis la Traian o ambasadă formată din trei oameni de rând; a doua în primăvara 102, când a trmis o ambasadă formată din nobili; a treia ulterior, când romanii au ajuns în imediata apropiere a Sarmisegetuzei şi când Decebal a cerut personal pacea.

Tratatul din 102 a reinterat angajamentul regelui dac de a fi “aliat şi prieten al poporului roman” (formulă care investea Dacia cu statutul de stat clientelar al Romei), dar i-a impus să predea dezertorii, armele, maşinile şi meşterii primiţi în 89, să dărâme cetăţile şi să nu mai primească civili sau militari romani în slujba sa. Totodată sud-vestul Daciei (Oltenia de astăzi) a fost anexat Imperiului Roman.

Al doilea război, început în iunie 106, s-a încheiat după un an de lupte înverşunate în vara anului 106, cu ocuparea unei mari părţi din teritoriul dacic, cu sinuciderea lui Decebal şi dispariţia statului din munţii Şureanu. Deoarece romanii n-au ocupat decât o parte din vatra Daciei, alte formaţiuni statale, aparţinând dacilor liberi şi-au continuat existenţa. A fost şi cazul celei conduse de regele Pieporus, care va relua tradiţia expediţiilor la sudul Dunării, mulţi ani după dispariţia lui Decebal.

145

3. Organizarea de stat, instituţiile juridice şi legislaţia statului geto-dac

În privinţa organizării sociale şi juridice nu există temeiuri pentru a considera că în spaţiul geografic pe care îl avem în vedere lucrurile ar fi fost fundamental diferite de modelul existent în Orient şi sudul Europei. Normele de conduită, sancţiunile, cutumele de ordin practic sau religios, relaţiile cu alte grupuri umane s-au conturat având drept celulă de origine familia. Unele comunităţi au cunoscut forma matriliniară, în care femeia avea rolul principal, altele forma patriliniară în care tatăl a avut locul prim. Ştim că la începuturi rolul mamei a fost determinant prin însuşi actul naşterii şi îngrijirii copilului, ea fiind unica certitudine. După depăşirea perioadei promiscuităţii, tatăl a căpătat un rol din ce în ce mai important încât au coexistat ginte matriliniare şi patriliniare.

Odată cu începuturile agriculturii şi mai ales după descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul îşi impune definitiv dominaţia sub forma familiei patriarhale, a gintei patriarhale. Aşa se ajunge la obiceiul validat religios al alegerii preotului (totodată judecător) dintre bărbaţi, la obiceiul constituirii “adunării poporului” numai din bărbaţii care purtau arme. Acestor structuri le revin sarcini importante precum rezolvarea conflictelor, alegerea căpeteniilor, oficierea cultului, organizarea serbărilor.

Între membrii ginţilor se manifestă sentimentul de solidaritate, fapt care se reflectă şi în forma de existenţă a dreptului de moştenire, întrucât bunurile celui decedat revin de drept rudelor, ginţii, odată cu obligaţiile religioase faţă de sufletul celui mort. În acelaşi sentiment rezidă şi regulile de apărare a ordinei, cel vinovat fiind pus faţă în faţă cu ginta şi obligat la pedepse exemplare. Formarea triburilor şi uniunilor de triburi a presupus preluarea acestor elemente de comportament juridic. Mentalităţi vechi s-au perpetuat însă secole la rând. Despre rolul adunării poporului de pildă aflăm în relatarea lui Diodor Siculus: cu prilejul capturării lui Lysimah, regle Dromihete nu decide singur ce este de făcut, ci îi convinge pe ceilalţi să procedeze într-un anume fel:

146

geţii “dând năvală începură să strige şi să ceară ca regele prins în luptă să fie adus înaintea lor şi pedepsit cu moartea, fiindcă este drept ca poporul care şi-a primejduit viaţa în luptă să hotărască după bunul plac de duşmanii prinşi.”

Până la fomrarea statului, normele de conduită la geto-daci n-au purtat caracter juridic, în sensul că nu au fost impuse de un aparat anume constituit în acest scop. Învoielile dintre părţi de pildă, erau aşezate sub pavăza puterii divine, printr-un jurământ dublat de un ceremonial anume. Odată cu afirmarea proprietăţii private prin desprinderea de obşte au devenit mai frecvente acţiunile de însuşire necinstită: pedepsele erau aspre, dar şi abuzive, căci nu exista o autoritate mai mare decât aceea a comunităţii restrânse. A devenit presantă nevoia unei organizări diferite, superioare în raport cu organizarea de gintă, obşte sau trib.

Constituirea statului geto-dac trecând prin forma prestatală a uniunii de triburi, a adus câteva elemente noi şi absolut necesare în viaţa locuitorilor:

1) Organizarea vieţii economice, sociale, religioase pe baze teritoriale;

2) formarea unor forţe armate aflate în slujba statului şi la ordinul conducătorului statului;

3) instituirea unui sistem de obligaţii materiale pentru susţinerea suprastructurii şi pentru asigurarea rezervelor necesare comunităţii;

4) transformarea locului unde se afla permanent regele şi curtea sa în centru reprezentativ pentru stat.

Nu cunoaştem denumirile unităţilor administrative dar ştim că ele au existat (v. pag. ); organizarea militară este dovedită în izvoare de mai multe ori, precum în episodul trecerii Dunării de către Alexandru cel Mare, în ştirea despre marele număr de oşteni ai lui Burebista, în ştirea despre intenţia lui Dicomes de a-l ajuta pe Marc Antoniu contra lui Octavianus “cu o armată numeroasă”, în ştirile despre armata lui Decebal în confruntările cu Domiţian şi cu Traian.

Funcţionarea unui sistem de obligaţii este certă, deoarece altfel nu putea exista nici aramta, nici statul. Ştim

147

de asemeni că încă unele uniuni de triburi au emis monede, dovadă a unei intense vieţi economice precum şi cele ale dacilor ratacensi din Podişul Transilvaniei ale geţilor piefigi din sudul Carpaţilor şi ale geţilor sensi din răsăritul Daciei.

Existenţa unei capitale unanim recunoscute nu este dovedită în epoca lui Burebista, ci doar în vremea domniei lui Decebal. Alături de Sarmisegetuza, centrul militar religios din munţii Şureanu a jucat cu prisosinţă acest rol de la Deceneu la Decebal.

Dacă luăm aminte la durata stăpânirii lui Burebista (din 82 î. Hr. până la 44 î. Hr., )a lui Comosicus (40 de ani), a lui Decebal (87-106) se impune concluzia că organizarea de stat a fost temeinică şi stabilă. Instituţia regalităţii evoluase considerabil în secolul I î. Hr. După cum observa Radu Vulpe atât Burebista cât şi Decebal au fost fii de regi, deci funcţiona principiul eredităţii. Amândoi, la fel ca ceilalţi regi au fost capi ai puterii armate, şefi ai administraţiei centrale, compusă din aristocraţi care îi sfătuiau şi care le executau poruncile. Exista o ierarhie respectată de toţi.

În statul geto-dac şi marele preot deţine o putere deosebită, fiindcă numai clerul avea autoritate de a interpreta voinţa zeilor şi deci lui îi revenea atribuţia învestirii legilor cu forţa divină. Este grăitor faptul că Burebista constituie statul dac cu sprijinul direct al lui Deceneu, pe care îl numeşte vicerege şi care îi urmează la conducerea statului. Deceneu a fost şi mare judecător, căci după moartea lui Burebista el are toate puterile în mâna sa: rege, mare preot, mare judecător. La fel Comosicus, rege al principalei formaţiuni statale după anul 44 î. Hr. ; acesta scria Iordanes, era considerat la ei ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, “datorită priceperii sale şi împărţea poporului dreptate ca utlimă instanţă”. Un loc similar a avut Vezina, în vremea lui Decebal.

Ca pretutindeni în lumea antică, sistemul de drept geto-dac s-a format treptat, odată cu complicarea relaţiilor sociale şi cu acumularea experienţei de viaţă şi s-a transmis noilor generaţii împreună cu alte tradiţii. El a fost codificat sub Burebista care a introdus şi legi noi aşa cum aflăm de la

148

Strabon. Poruncile sale, întărite de marele preot, au răspuns unor nevoi ale societăţii, adăugându-se obiceiurilor respectate şi până acum. Autoritatea statului le-a dat caracter de norme, susţinute cu forţa aparatului de stat.

Caracterul lacunar al izvoarelor de care dispunem nu ne permite să cunoaştem amănunţit structura instituţiilor centrale şi locale. După relatarea lui Suidas care se referă la stări de lucruri din perioada anterioară cuceririi romane, în statul dac existau funcţionari permanenţi cu atribuţii clar delimitate: “unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui erau împărţiţi la paza cetăţilor”. Cei care aveau funcţii administrative în agricultură erau totodată însărcinaţi cu strângerea impozitelor în natură. Logic, dată fiind întinderea teritoriului, sistemul funcţiilor în stat atestă împărţirea teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative. O confirmare a prezenţei unor structuri ierarhice se află şi în opera lui Iordanes: dacă Comosicus era judecător “în ultimă instanţă” înseamnă că el se afla în fruntea unui sistem judiciar.

O scară specifică a existat şi pe plan militar, căci orice armată este organizată ierarhic. Alături de cei însărcinaţi cu paza cetăţilor (Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Căpâlna, Polovragi) se aflau alţii cu atribuţii de apărare. Capacitatea de luptă a armatei s-a dovedit a fi redutabilă atât în vremea lui Burebista, cât şi a lui Decebal din moment ce Traian a trebuit să poarte două războaie timp de patru ani pentru a deveni stăpân pe o parte a Daciei.

În conturarea legislaţiei geto-dace putem observa două etape: mai întâi etapa dominată de dreptul cutumiar în toate laturile vieţii economice, sociale, politice de stat; a doua etapa dominată de lege, “emanaţie a puterii ce începe să se constituie în stat, indiferent de forma pe care o îmbrăca, scrisă sau nescrisă.” În ambele cazuri, aşa cum ştim din izvoare (Iordanes) dar şi din istoria altor popoare aflate în stadiu similar, un rol deosebit l-a avut religia, “teama de zei”. Marele preot a fost acela care a dat poporului legi scrise. Desigur, acestea n-au fost esenţial diferite de cutume, ci au confirmat sau completat reguli existente, dar

149

s-au formulat şi legi cu referire la realităţi neînscrise în tradiţii. Dreptul cutumiar şi noua lege scrisă au convieţuit. Poetul roman Ovidius, exilat de Augustus la Pontul Euxin, relatează că geţii îşi făceau singuri dreptate aplicând răzbunarea sângelui “în dispreţul legilor”, “căci dreptatea pe aici prin forţă cu spada se face / iar prin piaţă ades la sânge se bat.”

Dincolo de cazurile de încălcare a legilor, în societatea deto-dacă au funcţionat reguli acceptate cu privire la regimul persoanelor, familie, bunuri şi obligaţii, proceduri de judecată.

Capacitatea juridică a persoanelor a depins de poziţia lor socială, încât nobilii dispuneau de privilegii civile, în vreme ce oamenii de rând aveau o capacitate mai restrânsă.

Familia a fost monogamă, patrilocală şi patrilineară, astfel că “soţia locuia la bărbat, descendenţa se stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia şi după moartea mamei.” Este posibil să se fi practicat şi cumpărarea soţiei, din moment ce acest obicei este atestat la traci. La încheierea căsătoriei fata era înzestrată cu o dotă; de altfel termenul, de “zestre” din limba română provine din limba geto-dacă. Statutul femeii în familie era caracterizat prin totala subordonare faţă de soţ: ei îi reveneau toate sarcinile gospodăriei, era pedepsită exemplar pentru infidelitate, era uneori sacrificată pe mormântul soţului.

Despre regulile cu privire la bunuri şi obligaţii dispunem de puţine ştiri. În opera poetului roman Horaţiu există următoarea relatare: “mai bine trăiesc geţii cei aspri cărora ţarinile nehotărnicite le produc grâu şi roade libere; lor nici nu le place cultura pământului mai mult de un an, căci un înlocuitor, primind o sarcină egală, lasă pe cel ce şi-a împlinit muncile să se odihnească.” Înţelegem că exista atât sistemul obştii, cât şi sistemul proprietăţii private, căci roadele erau libere de obligaţii faţă de comunitate.

Procedurile de judecată au evoluat de la o epocă la alta, fiind însă mereu marcate de factorul religios, atât prin

150

prezenţa clerului, cât şi prin elemente de procedură precum jurământul.

Despre pedepse aflăm de la Horaţiu soarta soţiei adultere, dar nu încape îndoială că şi alte încălcări ale legii au fost sancţionate cu moartea.

Pe măsura intensficării contactelor cu vecinii de la Pontul Euxin şi de la sud, din Peninsula Balcanică, geto-dacii au adoptat şi elemente specifice civilizaţiei elenistice şi romane, încât în momentul pierderii identităţii statale în anul 106, societatea geto-dacă era pregătită într-o bună măsură pentru trecerea într-o nouă etapă.

Bibliografie la CAPITOLUL I

1. Probleme fundamentale ale isturiei patriei. Tematica, bibliografie, crestomaţie, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 36.

2. Izvoare privind isroria României I, De la hesiod la itinerariul lui Antoninus, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 238.

3. Ibidem, p. 671.4. Herodot, Istorii, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961/345.5. Izvoare privind istoria României, I, de la Herodot la

intinerariul lui Antonimus, Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti, 1964, p. 197.

6. Ibidem, p. 359.7. Ibidem, p. 202.8. Ibidem, p. 204.9. Vasile Pârvan, Getica, O protoistorie a Daciei, Cultura

naţională, Bucureşti, 1926, p. 78-79.10. Izvoare privind istoria României, I, De la Hesiod la

itinerariul lui Antonius. Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti, 1964, p. 685.

151

11. Ibidem. P. 197.12. Izvoarele istoriei României. De la anul 300 până la 1000.

Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 419-420.13. Emil Cernea, Emil, Molcuţ, Istoria statului şi dreptului

românesc, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1991, p. 14.

14. Izvoare privind istoria României I. De la Hesiod la itinerariul lui Antonius, Ed. Academiei R.P.R. Bucureşti, 1966, p. 337.

15. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., p. 16; Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 77.

16. Izvoare privind Istoria României I. De la Hesiod la itinerariul lui Antonius, Ed. Academiei, R.P.R., Bucureşti, 1964, p. 211.

CAP. II. - STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ(106 – 271 d. Hr.)

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea2. Organele centrale şi locale3. Dreptul în Dacia Romană; Instituţiile juridice

152

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea

Victoria armatelor romane în Dacia din anul 106 a avut o însemnătate fundamentală pentru evoluţia istorică a spaţiului carpato-danubian pontic. Din acel moment, hotarele răsăritene din Europa ale Imperiului Roman au fost deplasate spre răsărit şi nord, asigurând securitate sporită provinciilor sale din sud-estul Europei şi includerea în orbita civilizaţiei romane a unor teritorii de mare importanţă strategică. Pentru posteritate anul 106 a marcat începutul procesului istoric de formare a unui nou popor, prin fuziunea a două civilizaţii.

Raportul elementelor alcătuitoare nu diferă în general, de cel cunoscut în cazul constituirii altor popoare neolatine: este vorba de un substrat, un strat şi un adstrat. În Dacia substratul a fost reprezentat de daci, stratul de coloniştii romani, iar adstratul de o componentă slavă, pătrunsă aici începând cu secolul al IV-lea. După cum remarca marele cărturar A.D. Xenopol după războaiele daco romane “neamul dacilor nu pieri în totalitatea fiinţei lui; numai coroana arborelui fu retezată; trunchiul rămase plin de o hrănitoare sevă şi pe el, altoindu-se elementul roman, se puse temelia acelui popor care astăzi poartă pe un corp şi o energie dacică, predispoziţia spre civilizaţia moştenită de la romani”.

La Roma, cucerirea Daciei a fost considerată drept o izbândă de cea mai mare însemnătate. Serbările decretate cu acest prilej au durat nu mai puţin de 123 de zile, lucru de înţeles dacă avem în vedere şi marile prăzi de război dobândite de cuceritori. Tezaurul statului dac a fost evaluat de cercetătorii romanişti la 165.000 kg. aur fin şi 331.000 kg. argint. Împăratul Traian a hotărât măsuri excepţionale de organizare a noii provnincii, lucru pentru care nu s-a întors imediat la Roma. Împăratul a decretat constituirea provinciei imperiale Dacia imediat după sinuciderea lui Decebal, ocuparea capitalei Sarmisegetuza şi a sistemului de cetăţi din munţii Şureanu, deşi nu fusese anexat tot teritoriul locuit de daci, ci numai părţile de sud şi centru.

153

Rangul de provincie imperială conferit Daciei (în vreme ce Moesia şi altele erau provincie senatorială, de rang inferior), arată locul deosebit pe care Dacia îl ocupa în structura statului roman. Efortul de organizare provincială a fost atât de energic şi de rapid încât la începutul lunii august 106 aici fiinţau organele de stat specifice romane. Aşa se explică faptul că la 11 august 106 a fost acordată o diplomă militară (descoperită ulterior la Porolissum) în cadrul noii provincii.

Intenţia lui Traian a fost de a extinde autoritatea Romei asupra întregii Dacii. Aceasta rezultă din numeroase informaţii literare, epigrafice şi arheologice. În vara anului 106 au fost distruse mai multe cetăţi dacice situate dincolo de limita frontalieră fixată de Traian. Mai mult, au fost implantate castre romane departe de noua frontieră, la Brajna de Sus, Târgşor, Barboşi sau Piatra Neamţ.

Cu privire la populaţia noii provincii în istoriografie există două puncte de vedere principale. Majoritatea cercetătorilor susţin, cu argumente ştiinţifice solide, că dacii s-au supus romanilor, fiind apoi romanizaţi la contactul cu limba latină şi cultura imperiului. Un număr mic de autori (în cea mai mare parte unguri, austrieci) susţin teza dispariţiei populaţiei dacice.

Nu vom intra în amănuntele controversei. Vom observa însă caracterul politic al acestei ultime teze, menite să ofere suport pretenţiilor la prioritate istorică ale populaţiei maghiare sosite aici din Asia Centrală abia la sfârşitul secolului al IX-lea. Teza continuităţii istorice a populaţiei dacice este nu numai logică, de bun simţ, ci şi masiv acoperită de numeroase argumente ştiinţifice. Pur şi simplu, aceste argumente nu pot fi respinse (dată fiind evidenţa lor), ci doar ignorate de cei rău voitori, pentru care interesele politice justifică orice şi oricum. Persistenţa hidronimiei (principalele cursuri de apă au aceleaşi nume dinainte de Traian până astăzi), a unei părţi a toponimiei, formarea de unităţi militare romane din recruţi daci multe decenii deupă 106 şi chiar după anul 271 (când armata şi administraţia romană a părăsit Dacia) , prezenţa de nume

154

dacice în inscripţii, mărturiile arheologice, ştirile scrise despre răscoale ale dacilor, arată clar prezenţa populaţiei autohtone. Nici nu se putea ca romanii să fi procedat aici altfel decât în alte provincii ale Europei sau Orientului.

Este însă adevărat că începând cu Traian, împăraţii romani au sprijinit aşezarea în Dacia a coloniştilor aduşi din diferite alte părţi ale lumii romane. Motivele sunt multiple: Dacia trebuia adusă la nivelul celorlalte provincii romane şi acesta se putea realiza mai repede prin colonişti purtători ai limbii latine şi civilizaţiei romane; opoziţia populaţiei locale trebuia controlată în cât mai mare măsură în unele părţi ale Daciei, precum sudul şi mai ales sud-vestul; din cauza războaielor pierise o parte însemnată din bărbaţi. Ca urmare Traian a început colonizarea aducând “mulţimi nesfârşite” din întreg impeiul. Cei mai mulţi au venit din vecinătatea Daciei (Illirycum, Moesia, Tracia, Dalmaţia, dar şi din Grecia, Asia Mică, Siria, Gallia, Italia).

Procesul de romanizare, definit ca pătrunderea civilizaţiei romane în societatea nou creată, nu s-a redus la aşezarea coloniştilor. Componenta principală a fost cea lingvistică, întrucât limba latină acceptată de autohtoni a devenit nu numai limbă oficială, ci şi limba curentă a întregii populaţii.

Romanizarea s-a produs într-un răstimp scurt încât în anul 271, când administraţia şi armata romană au început retragerea din aceste locuri, întreg spaţiul daco-roman era romanizat. Rapiditatea romanizării se explică esenţial prin faptul că cele două civilizaţii erau compatibile şi se aflau în stadii apropiate. La fel s-a întâmplat şi în vestul Europei, în Gallia şi Spania.

Factorii care au asigurat succesul romanizării au fost următorii:

- organizarea politică - administrativă;- armata şi organizarea militară;- coloniştii şi veteranii;- viaţa economică;- dreptul roman şi organizarea judiciară;- viaţa religioasă şi culturală.

155

Rezultatul romanizării s-a constatat nu numai pe teritoriul efectiv ocupat şi administrat de reprezentanţii statului roman, ci şi în teritoriile limitrofe locuite de dacii liberi, respectiv dacii mari (în Maramureş şi partea de nord a Crişanei), de carpi şi de costoboci (Moldova). Limba latină a devenit limba lor de comunicare, produsele romane au fost imitate, s-au transmis mentalităţi romane în diverse domenii ale vieţii. Procesul de întrepătrundere s-a definitivat după retragerea armatei şi a administraţiei romane, când graniţa între provincie şi teritoriile dacilor liberi a dispărut.

2. Organele centrale şi localeOrganizarea politică administrativă a Daciei Romane a

fost iniţiată sub forma unei provincii imperiale, condusă de un guvernator cu titlul “legatus Augusti propraetore”, care răspunde direct în faţa împăratului. Purtătorul acestui titlu aparţine nobilimii romane, fiind ales dintre foştii consuli (ordinul senatorial de rang consular). În această calitate, el avea dreptul de a comanda mai multe legiuni. Fiind înzestrat cu imperium el exercita prerogative administrative, militare şi judecătoreşti; această polarizare a puterii era absolut necesară în perioada de început a romanizării.

În anul 119 noul împărat Hadrian a împărţit administrativ Dacia în două părţi: Dacia Superior, cuprinzând partea de nord şi centru şi Dacia Inferior cuprinzând partea de sud. Prima, mai mare şi mai expusă primejdiilor zonei de graniţă era condusă de un Legatus Augusti propraetore (totodată comandant al Legiunii XIII Gemina), iar a doua de un praefectus (ulterior de un procurator prezidial). Aşadar, conducătorul Daciei Superioare era guvernatorul de fapt al întregii Dacii.

Necesităţi administrativ militare l-au determinat pe Hadrian să decidă, înainte de anul 133, împărţirea Daciei în trei părţi: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolisensis. Începând cu anii 167-168 primele două Dacii se numesc altfel: Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Capitalele lor erau la Apulum, Malva şi Porolisum şi erau conduse de procuratori. În fruntea lor a fost numit un guvernator suprem

156

“Legatus Augusti propraetore trium Daciarum” fiind guvernator al Daciei Apulensis cu capitala la Apulum.

Organele administraţiei centrale erau două: guvernatorul şi adunarea provinciei. Investit cu “imperium majus” guvernatorul exercita practic toate puterile, fiind conducător al armatei, al administraţiei şi posesor al dreptului de jus edicendi (dreptul de a edicta). Competenţa jurisdicţională era identică cu cea pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi prefectul praetoriului la Roma.

Adunarea provinciei (concilium provinciae) formată din reprezentanţi ai aristocraţiei provinciei, avea atribuţii formale (grija pentru cultul împăratului, ridicarea de monumente şi statui în cinstea binefăcătorilor provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului când acesta ieşea din slujbă).

La nivel central, administrarea finanţelor provinciei cădea în sarcina procuratorului financiar al Daciei Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat sub ordinul lui Legatus Augusti pro praetore. Impozitarea se efectua pe baza unor recensăminte care aveau loc din 5 în 5 ani.

Ca şi în cazul altor provincii romane, veniturile proveneau din exploatarea domeniilor publice, din dările provinciale, din impozitele directe (tributa) care se plăteau pe proprietatea funciară şi pe clădiri, din impozitele pe persoane (tributa capitis), plătite atât de cetăţenii romani cât şi de peregrini.

Proprietarii care erau impuşi la plata impozitului funciar aveau obligaţia de a da o declaraţie în care să fie arătată valoarea economică a proprietăţii şi gradului de fertilitate; erau exoneraţi de această obligaţie proprietari care locuiau în oraşele dotate cu Jus Italicum, deoarece, printr-o ficţiune de drept se considera că acele pământuri fac parte din solul italic şi deci sunt scutite de impozit.

Impozitele indirecte (vectigalia) se plăteau pe moşteniri, pe vânzarea de mărfuri, pe eliberarea de sclavi, în general pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor.

Din punct de vedere vamal, Dacia era inclusă în circumscripţia Illyricum. Taxele vamale se plăteau la

157

trecerea frontierelor acestei circumscripţii, la trecerea peste poduri, la intrarea în oraşe.

Organizarea militară a Daciei romane s-a circumscris poziţiei sale în imperiu, ca provincie de graniţă recent înfiinţată pe un teritoriu cucerit cu greu. În cele două războaie participaseră 9 legiuni (a câte 6.000 oameni fiecare), 35 cohorte şi alte formaţiuni însumând peste 100.000 oameni. După anul 106 în provincie au rămas două legiuni ( a XIII-a Gemina, la Apulum şi a IV-a Flavia Felix). Aceasta din urmă a fost apoi retrasă şi înlocuită cu legiunea a V-a Macedonica, încartiruită la Potaissa. Au mai fost păstrate în provincie cohorte formate din britani, gali, panoni, dalmaţi.

În ansamblu efectivele romane în Dacia au fost restrânse fiind la nivelul obişnuit în imperiu: din cele 5 componente ale armatei romane, în Dacia au staţionat trei legiuni, trupe auxiliare (cohorte, ale) şi trupe neregulate (umeri, vexillationes).

În schimb încă din vremea lui Traian a fost conceput şi construit un sistem eficient de castre, fortificaţii şi drumuri, cu rolul de a închide direcţiile principale de acces în interiorul provinciei, de a securiza noile frontiere. Au fost realizate trei feluri de lucrări militare: valuri, castre şi castella. Un val s-a construit între Someş şi Crişul Repede , pentru a apăra oraşul Porolissum, trei în Banat, trei în Dobrogea.

Castrele erau construcţii dreptunghiulare din piatră, prevăzute cu porţi şi dispuse pe linii de apărare care formau aşa numitele limesuri. Astfel de castre au fost ridicate la Germisara, Tibiscum, Dierna, Micia, Alburnus Major, Pelendava etc. Alături de rolul militar castrul îndeplinea şi un rol economic, social, polarizând prezenţa umană în zonă.

Castella erau construcţii defensive, restrânse, din piatră, având acelaşi rol ca şi castrele, dar la dimensiuni mai mici. Şi ele au îndeplinit funcţii agricole, comerciale, sociale. De altfel, multe localităţi, castre sau castella, unde staţionau efective militare romane au cunoscut o asemenea dezvoltare economico-socială, încât au devenit municipii.

158

Aşezarea valurilor, limesurilor, castrelor, nu coincidea neapărat cu hotarele provinciei. Unele depăseau aceste graniţe, având roluri defensive de posturi înaintate. Faptul că au fost construite şi în teritorii locuite de dacii liberi, atestă progresul romanizării.

Întrucât sistemul de fortificaţii a fost legat de o reţea de drumuri pentru a facilita deplasarea şi aprovizionarea trupelor, s-a ajuns repede la transformarea reţelei de transport militar în reţea de circulaţie economică, ca un factor de progres al întregii societăţi.

În Dacia romană, organizarea locală a fost identică cu cea din Imperiu. Aşezările urbane erau de două feluri: colonii şi municipii. Coloniile se defineau ca centre urbane locuite de cetăţeni romani având toate drepturile. În Dacia locuitorii erau de regulă foşti ostaşi (veterani) stabiliţi în provincie după satisfacerea serviciului militar. Ei aveau dreptul de a alege şi de a fi ales (jus sufragii şi jus honorum).

Unele colonii se bucurau de jus italicum, fiind considerate ca făcând parte din Italia şi scutite de darea pe pământ şi de plata capitaţiei; altele dispuneau de jus Latii, având un statut juridic intermediar (ale cărui elemente reflectau statutul persoanelor între acela de cetăţean roman şi acela de peregrin). Oricum, locuitorii coloniilor aveau o situaţie mai bună decât a locuitorilor muncipiilor. Între oraşele cu acest titlu s-au numărat: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetuza (singura ctitorie exclusiv romană, celelalte fiind aşezări dacice ridicate la acest rang de romani), Apulum, Napoca, (din vremea lui Marc Aureliu), Malva (din anul 230), Drobeta (din vremea lui Septimiu Sever), Dierna (tot de atunci), în total 9 oraşe.

Municipiile erau aşezări dezvoltate urban ai căror locuitori deţineau mai puţine drepturi decât locuitorii coloniilor. Ei aveau un statut juridic care îmbina elemente ale statutului cetăţenilor şi pergrinilor. Între metropole s-au numărat: Drobeta (din vremea lui Hadrian până sub Septimiu Sever), Napoca (la fel), Apulum, Romula, Potaissa, (toate acestea au primit apoi titlul de colonia), Porolissum, Ampelulm, Tibiscum, (numai municipii).

159

Şi între municipii existau deosebiri unele fiind dotate cu mai multe drepturi decât altele, pentru a dezvolta concurenţa şi a intensifica procesul de romanizare.

Conducerea coloniilor şi a municipiilor era exercitată de către un consiliu (ordo decurionum), format din aproximativ 20-50 de consilieri (decurioni). Numărul acestora era stabilit prin actul de întemeiere a oraşului.

Membrii consiliului erau aleşi din 5 în 5 ani de către magistraţii municipali, dintre cetăţenii ingenui de peste 25 de ani, având o avere de cel puţin 100.000 sesterţi, care exercitaseră anterior o magistratuă.

Calitatea de membru al ordo decurionum era considerată o mare cinste şi recompensată cu privilegii (dreptul de a purta togă cu bandă de purpură, rezervarea locurilor la jocuri şi solemnităţi). Între obligaţii se aflau: încasarea contribuţiilor impuse de autorităţi, perceperea impozitelor, stabilirea prestaţiilor, conducerea unor activităţi administrative, rezolvarea problemelor edilitare, asigurarea obligaţiilor de cult, îndeosebi întreţinerea cultului împăratului. Începând cu sec. III prestigiul acestor funcţii a slăbit, decurionul fiind, de pildă obligat să garanteze cu averea sa strângerea dărilor.

Ordo decurionum emitea hotărâri obligatorii pentru toate organele din subordine.

O altă componentă a structurii de conducere a coloniilor şi municipiilor o formau magistraţii (duumviri, jure dicundo), aleşi dintre decurioni, cu anumite condiţii de vârstă, avere şi stare socială pe termen de un an. Prerogativele lor erau în primul rând judecătoreşti. Competenţa judecătorească era diferită de la un oraş la altul, în funcţie de suma stabilită drept limită în contencios. În plus, magistraţii aveau şi o competenţă numită graţioasă, care consta în numiri de tutori, eliberări de sclavi etc. Capcitatea lor de a-şi impune hotărârile consta în aplicarea de amenzi şi luarea în gaj a unor bunuri din patrimoniul cetăţenilor încriminaţi.

Prerogativele executive ale magistraţilor constau în prezidarea alegerilor municipale, arendarea de proprietăţi

160

comunale, adjudecarea de lucrări publice, controlul gestiunii financiare a oraşului, organizarea de serbări.

O altă categorie de magistraţi, edilii şi questorii, avea un loc inferior în ierarhia organelor locale. Primii se îngrijeau de problemele edilitare precum poliţia pieţelor, aprovizionarea, întreţinerea clădirilor publice. Questorii se îngrijeau de administrarea altor bunuri şi a finanţelor oraşelor.

În subordinea magistraţilor se aflau alţi slujbaşi, cu răspunderi de mai mică importanţă, limitate.

Unele oraşe aveau acces la sprijinul câte unei personalităţi sus-puse care îndeplineau rolul de patron în probleme dificile, ce depăşeau posibilităţile oraşului (defensores). Cunoaştem numele unui patron al Sarmisegetuzei – Claudius Tiberius Fronto, care era chiar guvernator al provinciei.

În structura ierarhică a oraşelor se afla şi ordo augustalis care se îngrijea de întreţinerea cultului împăratului şi al Romei.

Un alt ordin îl formau colegiile. Acestea pot fi definite drept asociaţii constituite pe criterii etnice, profesionale sau religioase. În Dacia au existat următoarele colegii: de negustori (negotiatores), de fierari (fabri), de purtători de lectice (lecticarii), de aurari (aurarium), de corăbieri (nautae), de centonari (croitori), de luntraşi (urticularii). Sunt cunoscute şi câteva colegii formate pe criteriul originii (de pildă al galaţilor, originari din Galatia, Asia Mică) , sau pe criteriul religios (de pildă al Isidiei, adoratori ai zeiţei egiptene Isis). Ele trebuiau să fie constituite dintr-un anumit număr de membrii care plăteau o cotizaţie la un fond comun, să aibă un preşedinte (magister), un ajutor de preşedinte (comagister), un consiliu, un patron, un loc de întrunire, un templu. Colegiile reglementau şi sprijineau activitatea membrilor, acordau ajutoare în caz de boală sau deces.

Populaţia rurală locuia în două tipuri de aşezări: pagi şi vici. Majoritatea locuitorilor au fost autohtonii daci, dar cu timpul s-au aşezat şi colonişti romani. Unele sate s-au numit pagi, altele vici. Pagi erau satele aflate pe teritoriile

161

dependente de colonii, conduse de praefectus care era şi membru al consiliului oraşului respectiv. Vici se numeau satele care nu se aflau sub jurisdicţia vreunei localităţi urbane. Erau conduse de unul sau doi magister, ajutat de questor în probleme financiare şi de un ordo (consiliu). Unele vici, formate din iniţiativa unui colonist care se aşeza pe un loc cu familia şi neamul său purtau numele aceluia, de pildă vicus Clementianensis, vicus Casianum, vicus Petra. Magister erau fie aleşi de săteni, fie numiţi de autorităţile provinciei.

Satele care şi-au păstrat organizarea veche de obşte se numeau stationes.

Cercetările arheologice au pus în lumină, până acum, urmele a circa 400 de sate din epoca romană, ceea ce reprezintă numai o parte din numărul total.

3. Dreptul în Dacia Romană; instituţiile juridiceÎn epoca romană, izvoarele principale ale dreptului au

fost două: dreptul geto-dac, exprimat în vechile cutume scrise şi nescrise şi dreptul roman scris. Raportul dintre cele două genuri de drept este definit prin faptul că dreptul roman a avut caracter oficial, de stat, fiind impus ca atare pe tot teritoriul aflat sub controlul organelor administraţiei de stat romane, în vreme ce normele dreptului geto-dac au fost tolerate doar în măsura în care nu contravenea dreptului roman. Ştiind că majoritatea populaţiei locuia în mediul rural este de presupus că aici exista un spaţiu mai larg de acţiune pentru dreptul autohton. Această situaţie nu a fost specifică Daciei romane, ci s-a întânit şi în alte provincii.

În al doilea rând trebuie observat că dreptul roman, impus din 106 în Dacia ca un sistem logic, coerent, a evoluat de la un împărat la altul, uneori chiar pe durata unei domnii. Ne vom referi însă numai la cele mai importante izvoare şi instituţii de drept care au avut relevanţă în Dacia romană.

Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada 106-271 au fost constituţiile imperiale, senatus - consultele, legile şi edictele pretoriene (edictia, decreta, mandata şi

162

rescripta). Pentru locuitorii Daciei, Constituţia Antoniana a lui Caracalla din anul 212 a avut o însemnătate aparte, deoarece prin ea s-a acordat cetăţenie peregrinilor , adică majorităţii populaţiei autohotone.

Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 până în 212 de acţiunea unor norme juridice diferite pentru fiecare din cele trei categorii de oameni liberi: cetăţenii romani, latinii şi peregrinii.

Cetăţenii romani, locuitori în colonii sau municipii aveau aproape aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Romei, considerându-se că fac parte dintr-unul din triburile capitalei imperiului. De pildă cei din Napoca şi Drobeta “făceau parte” din tribul Sergia. Cetăţenii romani între ei aplicau normele de drept civil roman, dreptul quiritar “extrem de rigid, de formalist şi profund exclusivist, inaccesibil latinilor şi peregrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice şi civile), jus comercii (dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman), jus militae (dreptul de a-şi face serviciul militar în legiuni), jus connubii (dreptul de a contracta o căsătorie legală conform dreptului roman), jus sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de a candida la o magistratură).

Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o poziţie de mijloc faţă de cetăţeni şi faţă de peregrini. Aveau jus comercii (deci aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii), dar nu le aveau pe celelalte, întrucât nefiind rude de sânge cu romanii erau consideraţi latini fictivi.

Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece era constituită din autohtonii liberi şi din străinii care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Se îmărţeau în două categorii: peregrinii dediticii şi peregrinii obişnuiţi. Peregrinii dediticii erau acei străini ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic, care puteau intra în relaţii comerciale cu cetăţenii sau latinii conform lui jus gentium. Ei nu puteau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia romană. Peregrinii obişnuiţi erau cei ale căror cetăţi nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic, având

163

capacitate juridică atât în limitele dreptului lor cutumiar, cât şi în limitele lui jus gentium.

Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau avea sclavi în proprietate. În Dacia cuceritorii au introdus sclavajul clasic (caracterizat prin folosirea amplă a muncii servile în agricultură, atelierele meşteşugăreşti etc.) însă într-un moment când acest tip de sclavaj intrase în declin comparativ cu sclavajul domestic, încât rezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din urmă transformat în secolele următoare în colonat, treaptă spre formarea relaţiilor feudale.

Starea juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor romani era reglementată prin dreptul roman, iar a sclavilor proprietate a peregrinilor prin normele lor, completate cu norme ale dreptului roman. Indiferent de apartenenţă, stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra scalvilor lor, iar ceea ce dobândeau sclavii, dobândeau pentru stăpânii lor.

Şi în Dacia romană, ca şi în alte provincii sunt atestate eliberări din starea de sclavie. Sclavii publici reuşeau acest lucru fie prin îmbogăţire, fie prin obţinerea sprijinului unui om influent care la rândul său depunea diligenţe în acest sens pe lângă împărat. Sclavii aflaţi în proprietate particulară se eliberau pe cale testamentară sau prin declaraţia proprietarului înaintea guvernatorului provinciei.

Cei eliberaţi se numeau liberţi, fiind de fapt peregrini; de regulă îşi păstrau numele lor de sclavi şi nu aveau deci cele trei nume specifice cetăţenilor romani (prin excepţie, al treilea nume era numele său de sclav).

Înafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat şi situaţia persoanelor juridice, precum coloniile, municipiile, colegiile.

Dreptul familiei în Dacia romană urma regulile specifice categoriei sociale. Astfel, cetăţenii romani se ghidau după dreptul roman, având jus connubii. Peregrnii care nu aveau acest drept, puteau contracta între ei o căsătorie conform legii lor, cu excepţia peregrnilor dediticii, care se orientau după jus gentium (dreptul popoarelor).

164

Diplome militare descoperite în Dacia arată că împăratul acorda ostaşilor fără cetăţenie romană care se eliberau din armată nu numai cetăţenia, ci şi jus connubii, deci dreptul de a se căsători legitim cu o cetăţeană romană, cu o latină sau o peregrină. În cazul căsătoriei în drept roman, copii care se năşteau intrau în puterea lui pater familias. Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină care nu primise jus connubii, căsătoria nu era legitimă, iar copii care se năşteau urmau condiţia mamei.

Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a avut o însemnătate aparte. Prin faptul cuceririi, pământul a trecut în proprietatea statului roman (ager publicus) proprietarii de fapt exercitând numai dreptul de posesiune şi dreptul de uzufruct. În Dacia ca provincie imperială, pământul a intrat în proprietatea împăratului. Practic însă, locuitorii provinciei exercitau un drept real, întrucât la moartea proprietarului provincial pământul trecea în mâna urmaşilor. Transmiterea se putea face şi între vii, prin simpla tradiţiune, un drept la ginţilor. Această situaţie caracterizată prin dubla proprietate se atenuează până la dispariţie după Constitutio Antoniana, prin generalizarea cetăţeniei romane, încât proprietatea de tip provincial tinde să se confunde cu proprietatea civilă. Urmarea cea mai semnificativă a regimului instituit între 106 şi 212 a constat în plata impozitului funciar ca formă de recunoaştere a priorităţii dreptului imperial.

Cetăţenii romani având jus italicum (conform căruia pământul din provincii era asimilat celui din Italia) aveau drept de proprietate quiritară, romană.

Peregrinii nu aveau acces la acest drept decât dacă li se acordase jus comercii. Fiind însă parteneri de comerţ ai romanilor nu numai că proprietatea lor a fost ocrotită de statul roman, dar li s-au acordat unele facilităţi specifice dreptului quiritar, de pildă acţiunea în revendicare, acţiunea cu privire la furt, acţiunea cu privire la paguba cauzată pe nedrept. În astfel de situaţii se introducea ficţiunea că peregrinul este cetăţean roman.

165

Succesiunea se efectua prin testament verbal sau scris, sau fără testament (ab intestat), peregrinii folosind testamentul verbal (numit mai târziu, în evul mediu “limbă de moarte”).

Dezvoltarea puternică a producţiei şi comerţului în Dacia romană a condus şi la formarea unui sistem complicat de obligaţii şi contracte. Izvorul principal pentru studiul contractelor de vânzare, locaţiune, asociere, împrumut este constituit de tăbliţele cerate (numite şi triptice), descoperite lângă Alburnus Major (Roşia Montană) la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX şi datate pe la anul 167 d. Hr. Sunt tăbliţe de lemn de brad, legate câte trei, acoperite cu ceară, pe care sunt scrijelite texte. Studiul lor a fost efectuat pentru prima dată de marele istoric german Th. Momsen. Din cele 14 tăbliţe lizibile, patru conţin contracte de vânzare, trei contracte de muncă, două contracte de împrumut, un contract de societate, un contract de depozit, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, un proces verbal privind desfiinţarea unei asociaţii funerare şi un text cuprinzând obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.

O primă concluzie extrasă din studiul acestor documente este că ele “nu sunt conforme întrutotul nici cu cerinţele dreptului civil roman, nici cu dreptul ginţilor, ci are o fizionomie specifică ca acte de drept daco-roman. În acest sens s-a dat ca exemplu un contract de împrumut în care creditor este o femeie peregrină; ori conform dreptului roman femeile nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Actele de vânzare în dreptul roman aveau forma unei simple convenţii în care vânzătorul se angaja să predea lucrul şi să garanteze pentru evicţiune şi vicii, iar cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul; ori actele menţionate aflate pe tripticele la care ne referim conţineau părţi distincte cu clauze speciale pentru fiecare efect vizat în parte: o declaraţie de cumpărare, o clauză privind preţul, o garanţie pentru evicţiune, o alta pentru vicii, o declaraţie a garantului.

În acelaşi sens se menţionează prezenţa unei instituţii specific romane – mancipaţiunea, în desfăşurarea

166

contractului de vânzare. Ea presupunea îndeplinirea unor forme solemne de către părţi – care obligatoriu trebuiau să aibă cetăţenie romană – de faţă fiind cel puţin 5 martori cetăţeni romani, obiectul vânzării de provenienţă romană, un cântar de aramă şi canataragiul. Deşi lipseau toate aceste condiţii se pretindea că este totuşi mancipaţiune.

O a doua concluzie este că multe din actele prezente în triptice sunt probatorii, servind pentru a furniza dovada contractelor verbale încheiate. Dreptul roman clasic se aplica în Dacia într-o formă simplificată: “spiritul de promovare a tot ce era roman era în provincii mereu prezent, dar mereu trunchiat de nevoile şi cerinţele vieţii sociale provinciale”.

În materie de drept penal şi procesual penal, statul roman era direct implicat prin însăşi procedura de judecată. Cetăţenii romani se adresau instanţelor, iar guvernatorul (ori legatul său) trimetea părţile cu formula respectivă la un judecător. În anumite situaţii, guvernatorul putea judeca personal pricinile. Dacă într-un litigiu cu cetăţeni romani se aflau şi peregrini, acestora li se acorda, pe durata procesului calitatea de cetăţean roman. Guvernatorul avea jus gladii, dreptul de a condamna la moarte, cu excepţia persoanelor aflate în postura de conducători ai populaţiilor supuse din imperiu, caz în care acest drept revenea împăratului.

În ansamblu, dreptul roman a contribuit într-o mare măsură la romanizare. Tradiţiile constituite atunci nu si-au epuizat niciodată efectele istorice.

167

Bibliografie la CAPITOLUL II

1. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 1062. Ligia Bărzu, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, Ed.Academică R.S.R, Bucureşti, 1979, p. 37.3. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 84.4. Liviu P.Marcu, Istoria dreptului românesc, Lumina Lex, 1997, p. 41.

168

5. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Edutură şi Presa Şansa, Bucureşti, 1991, p. 2o.6. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 85.7. Ibidem, p. 91.8. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 86.9. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit. P.22.10. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 87-88.11. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit, p. 20.12. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. Cit. P. 92.13. Liviu P. Marcu, op. Cit. P.49.14. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit. P. 24.15. Liviu P. Marcu, po. Cit. P. 49.16. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 100.17. Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. Cit. P. 26.18. Ibidem, p. 28.19. Idem.20. Idem.21. Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1980, p. 111 şi 114.22. Ibidem, p 115.23. Ibidem p. 116.

CAP. III. – ORGANIZAREA PRESTATALĂ ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA

I. SECOLELOR III – XIV

1. Obştea sătească, nucleul social – politic al romanităţii

2. Normele de conduită ale persoanelor în obşte; obligaţiile civile

3. Răspunderea penală în obşte; proceduri de judecată

169

4. Forme de organizare prestatală; ţări, cnezate, voievodate, câmpuri, cobâle

5. Lege şi dreptate în formaţiunile prestatale; legea ţării

1. Obştea sătească, nucleul social – politc al romanităţiiSinteza daco-romană începută în anul 106 a avut drept

rezultat formarea unui nou popor în spaţiul carpato-danubian-pontic, poporul român. În perioada cât a stăpânit Dacia statul roman a folosit toate mijloacele de care dispunea pentru a asigura romanizarea teritoriului ocupat. Procesul a continuat şi după anul 271 când administraţia şi armatele romane s-au retras la sudul Dunării. Împăratul Aurelian a considerat probabil că fluviul Dunărea ar fi un obstacol natural în faţa migraţiilor unor populaţii care atacau frecvent graniţele imperiului.

Plecarea administraţiei şi legiunilor romane nu a însemnat însă retragerea locuitorilor dintr-un pământ care oferea mari resurse de hrană şi adăpost şi care nu resimţeau nici un pericol iminent. Pătrunderile migratorilor erau limitate la grupuri cu un nivel de organizare inferior şi care aveau nevoie de ajutorul autohtonilor pentru a se deplasa mai departe. Este adevărat însă că locuitorii oraşelor romane din Dacia şi-au părăsit treptat locuinţele, pentru că aşezările urbane, nemaifiind apărate de forţa armată erau acum ţinta preferată a incursiunilor de pradă ale migratorilor.

Acest lucru nu s-a întâmplat imediat. Descoperiri arheologice la Sarmisegetuza, Potaissa, Napoca, Apulum au arătat că aceste oraşe au fost locuite şi în secolele IV – V, iar Drobeta s-a aflat sub administraţia Imperiului Roman de Răsărit şi în secolul VI. În aceste oraşe s-au găsit unelte, arme, monede, sarcofage şi necropole romane de după 271. La Sarmisegetuza amfiteatrul a fost blocat în scop de apărare cu pietre mari încă în sec. III. Oraşele s-au ruralizat treptat, iar odată cu invazia hunilor au fost părăsite. Numele lor s-au pierdut, dar tradiţia romană şi denumirile funcţiilor

170

administrative s-au transmis odată cu locuitorii în mediul rural.

Mai întâi au venit ostrogoţii, vizigoţii (295) şi hunii (376). Au urmat gepizii (454), avarii (567), apoi slavii (sec. VII). Din regiunile răsăritene străbătute de fluviul Volga au trecut spre sud prin Dobrogea, bulgarii. Ulterior au venit pecenegii şi cumanii, care s-au răspândit în toată Europa de răsărit. În secolul IX au venit ungurii iar în secolul XIII tătarii.

Doar două din aceste pătrunderi au avut un caracter prin excelenţă violent – cele ale hunilor şi ale tătarilor. De altfel goţii, primii migratori, au luat în stăpânire părţi din Dacia în calitate de federaţi (aliaţi) ai Imperiului Roman.

Este evident însă că trecerea lor a perturbat în mare măsură cursul vieţii populaţiei locale, a cărei prezenţă este demonstrată de descoperirile arheologice şi de izvoarele scrise. Faptul că aceste ultime izvoare lipsesc pentru anumite perioade sau sunt puţine nu constituie un argument în susţinerea discontinuităţii. Lacunele se explică prin dispariţia treptată a vieţii urbane, locuitorii aşezându-se în mediul rural. Ori, “numai în condiţiile vieţii urbane s-ar fi putut dezvolta o activitate literar-istorică; populaţia locală, redusă la o viaţă rurală, neacţionând împotriva imperiului (Bizantin, n.n) nu putea fi prezentă în izvoarele romane şi bizantine decât foarte rar şi ocazional, cuprinsă în relatările de ordin militar şi diplomatic.”

Forma esenţială de organizare economică, socială şi politică a autohtonilor a fost obştea teritorială, de factură dacică. Acest tip de obşte este diferit de obştea gentilică, inferioară ca grad de dezvoltare, specifică slavilor şi germanilor. Că obştea românească este continuatoarea legitimă a obştii geto-dace rezultă şi din terminologia specifică. Cuvintele vatră, cătun, moş, moşnean, răzeş, sunt de origine geto-dacă; cuvintele gintă şi sat sunt de origine latină. Cercetările arheologice au validat această teză.

Cel mai important rol al obştii a fost cel economic. Din nou, termenii care definesc uneltele, obiectele cu diferite întrebuinţări, procedeele de muncă, produsele arată continuitatea şi vechimea românilor pe pământul

171

strămoşilor lor. În calitate de plugari, lucrându-şi proprietatea transmisă ereditar au folosit aratru (plugul) au măcinat la moara de apă romană unde au făcut farina (făină), au cultivat viţa de vie (vitis) şi legume (aproape toate numele acestora sunt latine) au crescut animale (oaie, berbec, miel, lapte, caş, staul sunt latine), stână, căciulă, ţarc (sunt dacice), au continuat şi s-au dezvoltat meşteşugurile (fier – ferrum, cărbune-carbonis, foale-foles, foarfece-forfex) etc.

Peste tot unde au locuit românii, obştile săteşti au avut funcţii economice, administrative, politice, militare: asigurarea desfăşurării normale a vieţii economice şi religioase, menţinerea ordinii, executarea unor lucrări de interes obştesc, apărarea teritoriului, reglementarea raporturilor cu autoritatea exterioară, fie cea autohtonă (de pildă statul în evul mediu) fie străină, precum cea a migratorilor.

Din punct de vedere social obştea era formată din grupuri de familii care se considerau descendente dintr-un moş. Legăturile dintre membrii obştii teritoriale (săteşti) nu sunt însă predominant familiale, de rudenie, ci predominant economice. Este o îmbinare a acestor doi factori, cel economic având caracter de conţinut în matricea naturală a rudeniei.

Trăsăturile obştii săteşti româneşti – această celulă fundamentală a istoriei societăţii româneşti – au fost următoarele:

1) Obştile au fost atât de bine organizate economic, social şi militar, au fost atât de adaptate condiţiilor naturale, încât au rezistat cu succes nu numai perioadei migraţiilor, ci în tot evul mediu, în perioada modernă, până la jumătatea secolului XX (în zone precum Vrancea, Gorj, Câmpulung Moldovenesc, Maramureş). Din acest adevăr rezultă şi concluzia că nu poate fi acceptată teza retragerii precipitate şi masive a locuitorilor daco-romani în munţi şi păduri. Cercetările arheologice precum şi continuitatea terminologică în economie şi organizarea socială nu

172

indică o întrerupere de durată a vieţii cotidiene. Prin aceasta obştea sătească românească este un puternic argument al continuităţii.

2) În obşte a funcţionat mereu principiul transmiterii ereditare a proprietăţii funciare private.

3) Obştea era băştinasă prin totalitatea membrilor ei.4) Obştea avea un caracter gerontocratic.Structura politică-administrativă a obştii s-a aşezat pe

principiile solidarităţii şi autoadministrării. Continuând tradiţii gentilice, obştea sătească a avut drept organ cu competenţă generală adunarea megieşilor, iar ca organ legislativ şi judiciar sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Un al treilea organ a avut caracter militar şi judiciar – juzii – însărcinaţi cu paza, apărarea obştii de forţe străine, păstrarea ordinii interne. Juzii aveau şi dreptul de judecată.

2. Normele de conduită ale persoanelor în obşte; obligaţiile civile.

Normele de conduită ale persoanelor în obşte şi obligaţiile lor civile pot fi sintetizate în următoarele constatări:

- Fiecare membru era un om liber, proprietar privat al unei întinderi de pământ, pe care avea dreptul de a o transmite ereditar, de a o înstrăina (dar numai cu avizul obştii şi cu respectarea dreptului de preemţiune al celorlalţi).

- Pământul obştilor româneşti nu se împărţea periodic, deosebindu-se şi prin aceasta de obştea slavă sau germană. În istoria socială românească nu s-au păstrat urme de împărţire periodică.

- Pădurile, păşunile, apele, o parte din terenul agricol se aflau în proprietate obştească. Produsele obţinute de pe aceste fonduri se aflau în proprietate colectivă şi formau rezerva comunităţii pentru caz de război, calamităţi etc.

Ca şi în comuna rurală bizantină, cu care se asemăna până la identitate, în obştea românească membrul fugit sau prizonier îşi păstra dreptul de proprietate asupra pământului

173

său timp de o generaţie (trei decenii). Dacă nici după acest termen proprietarul sau moştenitorii săi nu reveneau, obştea dispunea definitiv de acea proprietate.

Membrii obştei erau egali între ei numai în raport cu obştea, cu obligaţiile şi averea acesteia (pământul aflat în devălmăşie, apele, pădurile, etc) nu şi în raport cu bunurile personale care reprezentau o expresie a capacităţii fiecărui membru şi a familiei sale.

Egalitate aflăm aparent în familie, cel puţin sub trei aspecte: căsătoria (care se încheia prin liberul consimţământ al soţilor şi era întărită religios), divorţul (admis la cererea oricărui soţ, inclusiv în privinţa motivelor invocate) şi succesiunea (descendenţii aveau vocaţie egală la moştenirea moşiei familiei). Dincolo de aceste aspecte însă, în viaţa de fiecare zi rolul conducător în familie îl aveau părinţii cei mari, urmaţi de fii, în vreme ce femeile (fiicele şi nurorile) se supuneau bărbaţilor. Disciplina paternală s-a perpetuat secole la rând chiar şi după ce familia mică s-a desprins de familia mare sub raport spaţial. Poziţia tatălui era validată atât prin calitatea lui de proprietar şi eventual de membru al “sfatului celor buni şi bătrni” cât şi de porunca din Biblie, reamintită desigur de orice preot într-o comunitate creştină (“cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău”).

La decesul unui membru al obştii săteşti, pământul şi bunurile sale intrau în proprietatea moştenitorilor. Dacă moştenitorul era de sex feminin, atunci se aplica ficţiunea considerării sale ca bărbat şi prelua scucesiunea. Prin căsătorie ea avea dreptul de a da numele său bărbatului şi copiilor. Soţul intrus în familia soţiei era lipsit de orice posibilitate de a influenţa statutul juridic al familiei respective şi al obştii. Se păstra astfel unitatea internă a obştei şi întâietatea elementului băştinaş.

Dacă avea loc o căsătorie între un băştinaş şi un alogen, urmaşii lor aveau dreptul de a fi consideraţi băştinaşi, încât şi pe această cale elementul alogen era absorbit, fără a putea schimba ceva în structura juridică a obştei.

174

Conştiinţa dreptului de proprietate privată care anima comportamentul membrului obştei rezulta din efortul depus pentru a realiza proprietatea sau bunul respectiv. Căci iniţial fondul funciar s-a aflat în proprietate devălmasă şi numai prin amenajare cu muncă proprie a devenit lot personal; este cazul casei construite pe un teren amenajat, al grădinii, al terenului agricol scos de sub imperiul pădurii prin defrişare. În cazul casei şi gospodăriei semnul intrării în proprietate privată este gardul care izolează de împrejurimi, iar în cazul terenului agricol semnul de hotar. La fel stau lucrurile cu terenurile amenajate ca vii, pometuri, prisăci. Aceste modalităţi de formare a proprietăţii private în obşte au avut un caracter generalizat deoarece cea mai mare parte a fondului funciar a fost în vechime pădure.

În schimb pământul aflat în proprietatea colectivă a obştei era folosit în devălmăşie, în mod liber şi egal de toţi membrii. Unele părţi ale moşiei obştei puteau trece în proprietate privată prin decizia acesteia. Într-o anume măsură, sentimentul proprietăţii devălmaşe se menţine şi asupra pământului aflat în proprietatea privată din moment ce obştea păstrează şi asupra acestuia un “drept superior de supraveghere şi control”. În aceeaşi situaţie se aflau turmele, subsolul şi fondul de rezervă. În privinţa turmelor semnalăm obiceiul încă existent al formării turmei mari primăvara pentru a merge la păşunat în alte locuri şi despărţirea turmei toamna. Produsele obţinute în acest interval se împărţeau proporţional cu numărul de animale al fiecăruia.

Obştea avea drepturi depline asupra patrimoniului său putând vinde, cumpăra, răscumpăra sau arenda terenuri pentru nevoile membrilor săi. Se ţinea seama strict de dreptul de preemţiune pentru a preveni intrarea în obşte a unor elemente care-i puteau afecta coeziunea şi solidaritatea. Acest drept era parte a dreptului consuetudinar, transmis din dreptul roman.

Relaţiile de muncă în obşte au făcut obiect de reglementare pe două planuri: familial şi de obşte. Pe plan familial este evident că rolul de coordonator şi conducător l-

175

a avut tatăl cel bătrân (moşul), continuând tradiţia lui pater familias. Fiii, ginerii şi nurorile se supuneau acestuia indiferent de vârsta lor.

Pe planul întregii obşti s-au format norme (înscrise apoi în tradiţii) cu privire la repartiţia culturilor pe fondul arabil comun, constituirea şi păstrarea fondului de rezervă, pornirea turmelor la păşunat, împărţirea produselor rezultate, exploatarea unor bogăţii minerale (sare, metale, minereuri), efectuarea vânătorilor la animale sălbatice şi albine.

Între cele două planuri amintite s-a situat activitatea individuală a unor membrii specializaţi în meserii, care deşi realizau produse în proprietate personală, efectuau şi unele lucrări utile obştii precum olarii, fierarii, morarii, armurierii, prisăcarii, vierii, negustorii.

Între obligaţiunile importante, intrate de asemeni în tradiţie, menţionăm pe cele cu caracter personal izvorâte din dreptul persoanei fizice de a încheia contracte şi obligaţiunile cu caracter obştesc. În prima categorie se înscrie contractul de vânzare în forma cea mai simplă: predarea lucrului prin simplul consimţământ al părţilor după plata preţului. Izvoarele istorice indică ca obiecte ale vânzării cerealele, animalele, produsele animale, sarea, metalele. Excepţie făceau bunurile imobiliare, care nu puteau fi vândute decât după obţinerea acordului rudelor sau vecinilor. Aceştia aveau dreptul de preferinţă la cumpărare (protimis). Dacă acest drept era încălcat, cei lezaţi aveau “dreptul la judecată să-i arunce banii cumpărătorului şi să-şi ia pământul pe seama lor.” Această soluţie, deşi este menţionată în izvoare pentru o perioadă ulterioară, a avut aplicaţie şi în vremuri anterioare formării statului. Se plătea iniţial o arvună reprezentând o treime sau un sfert din preţ, se lăsau bunuri în garanţie (zălog), se dădea aldămaşul după plata preţului.

Între obligaţiunile cu caracter obştesc se numără cele legate de producţie (întovărăşirea la plug, la strângerea recoltei, la construirea caselor, la amenajarea vadurilor,

176

prisăcilor) sau cele de excepţie (în caz de incendiu, ajutor reciproc în caz de calamitate, participarea la ceremonii).

3. Răspunderea penală în obşte; proceduri de judecată.

Fără îndoială, răspunderea pentru fapte personale care dăunează altora este deosebită în obşte comparativ cu răspunderea codificată în legi promovate de stat. Soluţiile aplicate în obşte pentru fapte rezultate din conflicte între membrii acesteia s-au inspirat atât din portofoliul tradiţiilor obştei geto-dace, cât şi din tradiţiile formate în perioada Daciei romane, având drept reper dreptul roman. La acestea s-au adăugat normele cu caracter moral codificate în Biblie şi promovate de biserica creştin ortodoxă apărţinătoare de Patriarhia din Constantinopol. Infracţiunile obişnuite în obşte erau cele care aveau drept obiect familia şi proprietatea. În primul caz, competenţa aparţine familiei respective pentru majoritatea faptelor, obştea fiind implicată prin “sfatul oamenilor buni şi bătrâni” să întărească actul de judecată şi sentinţa. Sancţiunile erau morale, materiale, fizice. Numai în cazuri extreme era aplicată pedeapsa alungării din familie, din obşte sau moartea. Pedepse inspirate din legea talionului s-au menţinut în tot evul mediu.

În cazurile de încălcare sau afectare a proprietăţii se formulau nu numai pedepse morale sau fizice, ci şi măsuri materiale, reparatorii.

Instanţele nu erau specializate fiind aceleaşi pentru cauze civile sau cauze penale: judele şi “sfatul oamenilor buni şi bătrâni”. Această ultimă instanţă nu se implica în cazuri mărunte, având totuşi competenţă generală.

Probele folosite în faţa instanţelor constau în: dovezi materiale, conjurătorii (chemaţi să depună mărturie) şi “jurământul cu brazda”. Ulterior această ultimă modalitate s-a restrâns şi a dispărut.

4. Forme de organizare prestatală: ţări, cnezate, voievodate, câmpuri, cobâle.

177

Ca formă de organizare socială, obştea a reprezentat un cadru deosebit de solid de păstrare a tradiţiilor, de conservare a limbii şi culturii, de apărare în faţa primejdiilor externe. Extraordinara sa longevitate de-a lungul vremurilor confirmă raţionalitatea principiilor pe baza cărora s-a constituit.

Totuşi caracterul său puternic conservator nu a împiedicat evoluţia unor elemente componente spre alte forme de existenţă. Dreptul membrilor obştei la proprietatea privată a asigurat posibilităţi de diferenţiere în avuţie, putere şi statut social. Cei care au izbutit să acumuleze bunuri materiale, pământ, prerogative în obşte au ieşit treptat din chinga relaţiilor de grup, asumându-şi roluri politice mai importante într-o nouă formă de agregare: uniunea de obşti. Apariţia acesteia se explică mai ales prin creşterea populaţiei, a puterii economice şi prin nevoia de apărare a unor comunităţi mai mari şi mai bogate, deci mai bine motivate.

Întinsă pe o suprafaţă mult mai mare, uniunea de obşti nu mai putea funcţiona exact ca o obşte. De pildă, membrii sfaturilor oamenilor buni şi bătrâni din mai multe sate nu se pot aduna cu atâta uşurinţă. Rolul principal revine de acum, pe toate planurile celui ales să conducă militar uniunea. Acesta este cneazul, apoi voevodul. Iniţial este ales, apoi îşi transmite funcţia ereditar, pentru că cel mai bun succesor era de regulă cel crescut de el însuşi.

Numele dat în documente sau studii acestor uniuni este diferit de la o regiune la alta. Marele istoric Nicolae Iorga le-a numit “romanii populare”, pornind de la similitudini cu comunităţi din Occidentul latin. Aceste “romanii” s-au închegat prin gruparea acelor obşti săteşti aşezate pe văile unor râuri, în depresiuni montane sau în spaţii neîmpădurite din Câmpia Română. Aparent motivul pare a fi de ordin geografic, în realitate este de ordin politic şi economic, căci locuitorii unor spaţii delimitate au interese comune. Unii şi-au denumit uniunile şi teritoriul lor cu cuvântul “ţara”, cuvânt latin derivat din “terra” – pământ. În interiorul arcului carpatic documente scrise au menţionat Ţara Făgăraşului,

178

Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului, Ţara Maramureşului, Ţara Sălajului, Ţara Bârsei; la răsărit de Carpaţi Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor, Ţara Bârladului, Ţara Sepeniţului.

Alţii le-au numit cnezate, după funcţia conducătorului: cnezatul lui Ioan şi Vâlc la sud de Carpaţi; sau voievodate precum al lui Menumorut, al lui Glad, al lui Gelu, al lui Litovoi, al lui Seneslau; sau câmpuri precum al lui Dragoş, sau Câmpulung în partea de nord a Moldovei; sau cobâle; sau jupanate (al lui Dimitrie, pomenit în inscripţia din Dobrogea, datată 943); sau codru precum codrul Vlăsiei-Vlaşca; sau depostat – al lui Dobrotiţă în Dobrogea,

Indiferent de nume aceste formaţiuni au trăsături comune. În primul rând ele sunt nuclee politice şi militare ale unei organizări superioare celei locale, de obşte; în ele rolul principal nu-l mai are adunarea megieşilor sau sfatul celor buni şi bătrâni, ci cneazul sau voievodul ajutat de oamenii săi şi sprijinit de celelalte elemente înstărite. În această perioadă are loc procesul apariţiei unui nou tip de relaţii sociale, relaţii feudale. Elementul central al noilor structuri va fi feudul, marea proprietate a unui “potentas”, care-şi revendică rolul în primul rând din serviciile sale militare.

Aceeaşi factori au asigurat agregarea formelor mai simple de până acum, au făcut ca formaţiunile prestatale să se consolideze, să se apropie şi în cele din urmă să fuzioneze în cadrul organizării de stat, atunci când vor fi împlinite condiţiile necesare de ordin economic, social şi politic.

5. Lege şi dreptate în formaţiunile prestatale; legea ţării.

Continuitatea daco-romanilor, a românilor în străvechea lor vatră a însemnat şi continuarea în timp a sistemului juridic existent la nivelul obştilor. În perioada marilor migraţii, normele dreptului geto-dac, autohton, normele dreptului roman provincial, aşa cum a fost el folosit în Dacia, precum şi unele norme născute din realităţi nou apărute,

179

inclusiv de factură creştină, au fuzionat într-un sistem de norme juridice cutumiare care au satisfăcut nevoile comunităţilor organizate în uniuni de obşti (ţări, cnezate, voievodate).

În ansamblu aceste norme capătă acum denumirea de lege (de la latinescul religio – religare, legătura dintre om şi obârşia sa, dintre conştiinţa sa şi Dumnezeu) ceea ce arată caracterul asumat al acestor norme, în condiţiile lipsei unui aparat statal care să le impună cu forţa. Desigur aparatul politic-administrativ-militar al uniunilor de obşti a impus, când a fost cazul, respectarea legii, dar izvorul legii a fost perceput ca fiind propriu legăturii dintre om şi divinitate. Această înţelegere a legii este deosebită de “lex” la romani, unde însemna numai legea scrisă, impusă de o autoritate politică.

Noţiunea de dreptate, prezentă în numeroase documente medievale româneşti se regăseşte mai întâi în această epocă a formării uniunilor prestatale. Ea este de provenienţă românească, aşa cum pare să indice un decret din anul 1094 al împăratului Alexios I al Imperiului Bizantin. Referindu-se la vlahii (românii) din sudul Dunării, puşi să plătească pentru folosirea unor păşuni, Alexios I cerea ca aceştia să fie judecaţi “după lege şi dreptate”. Prin dreptate se înţelegea noţiunea de echitate, deci cerinţa aplicării legii în contextul dat, cu luarea în considerarea a principiului echilibrului, a normelor morale recunoscute în comunitate.

Nevoia de dreptate trebuie privită atât sub aspectul moştenirii romane (conform principiilor bona fides, aequitas, jus est ars aequi ei boni, ratio legis) cât şi în conexiune cu legea creştină, unanim recunoscută (legea dumnezeiască, legea dreaptă).

Noţiunea de “legea ţării” se referă atât la ţară ca formaţiune prestatală, cât şi la ţară ca “terra”, pământul locuit de români. De aceea normele legii sunt unice şi au relevanţă teritorială, deşi aplicarea lor putea suferi modificări de la o “ţară” la altă “ţară’.

Deosebirea între legea ţării şi normele acceptate în obşte se referă mai ales la proprietate şi statutul

180

persoanelor. Formarea unor proprietăţi private de dimensiuni din ce în ce mai mari, aparţinând juzilor, cnezilor, voievozilor, a determinat schimbări în regimul proprietăţii de obşte, în sensul acceptării unor modalităţi mai lesnicioase de înstrăinare a pământului. Dreptul de protimis este lărgit iar înstrăinările făcute în pofida acestui drept pot fi păstrate de dobânditor cu condiţia răscumpărării.

În statutul persoanelor intervin modificări în sensul formării unei ierarhii sociale cu totul deosebite de scara aproape egalitară din obşte. Se încheagă clasa aristocraţiei, a proprietarilor de pământuri, turme, care sunt în acelaşi timp şi deţinători de funcţii militare şi administrative şi care deci îşi asigură unele privilegii în raport cu ţărănimea liberă.

Schimbări s-au produs şi în relaţiile contractuale, datorită intensificării comerţului şi circulaţiei monetare.

În sistemul judiciar s-a dezvoltat aria de competenţă a juzilor, cnezilor, voievozilor.

În concluzie, în perioada sus menţionată s-au pus temeliile sistemului juridic tradiţional românesc, legea ţării (jus valahicum), jalon de însemnătate fundamentală în istoria medievală a românilor.

CAP. IV. - FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

SEMNIFICAŢIA ISTORICĂ – JURIDICĂ

1. Formarea voievodatului Transilvania. Colonizările2. Formarea statului feudal Ţara Românească3. Formarea statului feudal Moldova4. Semnificaţia istorico-juridică a constituirii statelor

feudale româneşti

181

1. Formarea voievodatului Transilvania. Colonizările

A doua jumătate a mileniului întâi după Hristos a cunoscut, în întreaga Europă, procesul de unificare a formaţiunilor prestatale în teritoriile care apaţinuseră Imperiului Roman, sau de configurare statală a populaţiilor care aparţinuseră Imperiului Roman, sau de configurare statală a populaţiilor până atunci migratoare aşezate în zonele romanizate sau înafara acestora. Firesc, uniunile de obşti, cnezatele, voievodatele, ţările româneşti din interiorul şi din exteriorul arcului carpatic au urmat acelaşi drum, în condiţiile dificile create prin migraţiile slavilor şi bulgarilor.La sfârşitul secolului al IX-lea o altă populaţie s-a aşezat

definitiv în Europa – ungurii (maghiarii). Originari din Asia (regiunea munţilor Altai) ei au urmat calea altor populaţii de neam turcic, ajungând pe la anul 889 în “Atelkuz” (ţara dintre râuri, între Nistru şi Prut). După ce la anul 896 susţin lupte cu românii şi slavii, pătrund în Câmpia Panonică (cândva provincia romană Pannonia), de unde lansează expediţii de pradă în teritoriile locuite de germani. Înfrânţi de aceştia în anul 955 se orientează spre răsărit, atacând ducatul lui Salanus (locuit de “vlahi” sau “păstorii romanilor”) aflat între Tisa şi Dunărea mijlocie.

Conform cronicii maghiare “Gesta Hungarorum”, la sfârşitul secolului IX ei au întâlnit trei “ducate” (voievodate): unul între râurile Someş şi Mureş (Crişana de azi) cu centrul în cetatea Biharea, condus de Menumorut; al doilea între Dunăre şi Mureş, cu centrul la Cuvin, condus de Glad; al treilea între Someşuri, cu centrul la Dăbâca, condus de Gelu.

Primul atac de anvergură împotriva voievodatelor româneşti a fost dat de căpetenia numită Tuhutum împotriva lui Gelu; după ce a prins să afle de la locuitori despre “bunătatea ţării de dincolo de păduri” (Transilva sau Ultrasilvana). Acesta s-a străduit să-i oprească la porţile Meseşului, dar a fost înfrânt şi ucis.

182

Spre sfârşitul secolului al X-lea ungurii au atacat voievodatul lui Glad însă fără succes, încât individualitatea formaţiunii româneşti s-a menţinut şi după anul 1000, sub un urmaş al lui Glad, numit Ahtum.

În anii 906-907 ungurii şi secuii, populaţie care li s-a ataşat au atacat voievodatul condus de Menumorut. După 13 zile de luptă s-a ajuns la o soluţie de compromis, fiica lui Menumorut căsătorindu-se cu fiul lui Arpad, conducătorul ungurilor. Voievodatul şi-a continuat existenţa.

Aceste atacuri au reprezentat o primă etapă a pătrunderii maghiare încheiată indecis, fiindcă grupurile respective s-au retras în cea mai mare parte în Câmpia Panonică. Faptul este explicabil prin însăşi stadiul şi structura lor de păstori încă nomazi, cu organizare tribală, opusă dispersării în colectivităţi sedentare, agricole.

O a doua etapă a început după 1001, sub conducerea regelui Ştefan I care a aderat împreună cu supuşii săi, la catolicism. De această dată, forţei statale a regatului ungar i s-a adăugat forţa considerabilă a Bisericii catolice, interesată să convertească populaţia autohtonă ortodoxă.

Din descrierea “Viaţa sfântului Gerard” cunoaştem unele aspecte ale confruntării dintre regele ungar şi Ahtum. Formaţiunea acestuia era puternică din punct de vedere economic, legitimă din punct de vedere politic (voievodul aflându-se în continuitate dinastică) având atribute statale precum dreptul de a fixa şi încasa taxe vamale, de a purta o politică externă proprie. În lupta care a avut loc, Ahtum a fost ucis. Teritoriul voievodatului a fost cucerit de regele ungar.

În acelaşi sens s-au desfăşurat lucrurile şi cu voievodatul condus altă dată de Gelu, acum de Gyla cel Tânăr. În documente este numit “principat foarte întins şi foarte bogat” (“latissium et opulentissium”), un “regnum”. Între anii 1002-1003 principatul este ocupat iar Gyla capturat.

Din nou, după aceste evenimente, aşezarea ungurilor în Transilvania, Banat, Crişana a trenat câteva decenii, până au fost luate în stăpânire cetăţile Turda, Biharea şi Medieş (1075). În anul 1111 a fost constituită prima structură

183

administrativă ungară, comitatul Bihor, după model catolic occidental.

În acelaşi an este atestat un “Mercurius princeps Ultransilvanus”. Nu există alte ştiri despre această funcţie, ceea ce înseamnă că nu a funcţionat de fel deşi a fost creată. La anul 1176 este atestat “Leustachius woewoda”, o titulatură specific românească. Explicaţia dăinuirii vreme de secole a acestei denumiri este că noii veniţi au trebuit să se adapteze stărilor de fapt, prezenţei românilor ca populaţie autohtonă şi majoritară.

În interiorul voievodatului Transilvaniei au continuat să existe cnezate, ţări şi districte româneşti, împreună cu comitatele înfiinţate de unguri. Pe seama populaţiei locale, în virtutea dreptului cuceritorului (considerat în epocă prioritar în raport cu dreptul primului ocupant) căpeteniile militare politice şi religioase ale ungurilor au primit pământuri, au format domenii. Cum raportul demografic le era net dezavantajos regii Ungariei au iniţiat o politică de colonizări. Primii aşezaţi în acest sistem au fost secuii, aliaţii de avangardă şi ariergardă, mai întâi în Bihor, apoi în Bazinul Târnavelor, apoi în zona de sud-este a Carpaţilor răsăriteni. Aici ei au primit dreptul de a se organiza de sine stătător.

În secolul al XII-lea, în locul secuilor plecaţi spre locurile unde se află astăzi au sosit saşii, grup de populaţii germanice. Denumirea de saş este generică şi provine de la Sax-Saxonia, regiune a Germaniei medievale. De fapt au sosit mai multe grupuri precum flandrensii, teutonicii, valonii, saxonii. Toţi au primit privilegii din partea regelui Andrei al II-lea, înscrise în documentul “Bula de Aur” (Andreanum). Ei au ridicat cetăţi şi oraşe, pe vetrele unor localităţi daco-romane, precum Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş.

În pofida eforturilor statului ungar şi nobilimii maghiare de a încorpora Transilvania şi a asimila populaţia autohtonă, acest străvechi pământ românesc şi-a păstrat individualitatea. Formaţiunile politice româneşti n-au mai putut crea un stat, însă au rezistat în modalităţi specifice de-

184

a lungul secolelor. Această parte a vechii Dacii si-a păstrat caracterul românesc. Menirea de a forma state româneşti feudale, independente, a revenit românilor din regiunile extracarpatice.

2. Formarea statului feudal Ţara RomâneascăAcumulările economice, demografice, sociale, culturale,

realizate în primele secole ale celui de-al doilea mileniu au determinat un adevărat salt pe plan politic: în locul cnezatelor şi voievodatelor de mai înainte, cu suprafaţă redusă, cu mijloace financiare şi putere militară în consecinţă, apar formaţiuni teritoriale însemnate care ating, în foarte scurtă vreme, hotare naturale: Carpaţii meridionali şi Dunărea pentru Ţara Românească, Carpaţii Orientali, Dunărea, Marea Neagră şi Nistrul pentru Moldova.

Saltul la care ne referim nu a însemnat pur şi simplu transformarea acestor formaţiuni prestatale în stat, ci agregarea lor prin mijloace paşnice şi poate militare după cerinţele relaţiilor politice şi juridice pe care le presupunea noul model de organizare a societăţii – modelul feudal. Factorii care au împins societatea spre acest pas au fost cel puţin următorii:

1) Creşterea demografică, care chiar în lipsa dezvoltării economice aduce totdeauna o complicare a relaţiilor între oameni, un spor de tensiune care necesită organe şi persoane în stare să aplaneze conflicte, să apere comunitatea cu creşterea economică. Documente din secolul XIV şi secolele următoare atestă prezenţa a numeroase lanţuri de sate, mai ales de-a lungul râurilor. În prima jumătate a secolului, în Ţara Românească erau între două şi trei mii de sate, la fel în Moldova.

2) Dezvoltarea economică în mai multe planuri : agricol, al creşterii animalelor, al meşteşugurilor. Cercetările arheologice au evidenţiat multe aşezări unde se practicau toate ocupaţiile specifice evului mediu. Un izvor scris, Diploma cavalerilor ioaniţi, emisă de regele Ungariei Bela al IV-lea la 2 iulie 1247,

185

menţionează veniturile aduse de locuitorii Olteniei şi Munteniei. Unele foloase şi venituri urmau să se împartă între rege şi cavaleri, altele urmau să revină acestora din urmă.

Într-un mare număr de aşezări au fost descoperite cuptoare de redus minereul de fier, a fost atestată folosirea războiului de ţesut orizontal, utilizarea forţei hidraulice, producerea ceramicii smălţuite generalizarea roţii olarului cu turaţie rapidă.

Nivelul economic al acestor regiuni este demonstrat şi de episodul înfruntării între voievodul Litovoi şi regele ungar. În lupta care a avut loc pe la 1277, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier. El a fost răscumpărat cu o sumă “nu mică de bani”. Mai târziu, în 1330 Basarab a oferit regelui Carol Robert d’Anjou o despăgubire de 7000 mărci de argint, echivalentul a 1447 kg.

3) Consolidarea clasei feudale. Documentele îi numesc “majores terrae” (mai marii pământului) în Ţara Românească sau “potentes illarum partium” (puternicii acelor părţi) în Moldova. Ei sunt fruntaşii satelor, cnezi, juzi, voievozi care deţin pământuri, turme de animale, case, acareturi. Fiind proprietari pe mari averi, ei sunt interesaţi în reglementarea politică şi juridică a stării de fapt, contribuind efectiv la constituirea statului.

4) Afirmarea politică a unor cnezate şi voievodate formate prin reunirea mai multor uniuni de obşti. Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la mijlocul secolului XIII, următoarele formaţiuni: Ţara Severinului, Ţara lui Litovoi, Ţara lui Seneslau, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Vâlc (Farcaş). Prin dimensiuni, puterea economică şi rolul jucat, ele au acţionat ca forţe prestatale, opuse regatului Ungariei.

5) Conjunctura internaţională favorabilă a fost un alt factor de propulsie în direcţia constituirii statului, căci dificultăţile cu care s-a confruntat regatul ungar la începutul secolului XIV, coroborate cu amintirea marilor pierderi suferite în vremea invaziei tătare au

186

creat, în regiunile extracarpatice, condiţii prielnice operei de organizare statală.

Odată realizate aceste premize, mai era nevoie să apară o personalitate polarizatoare, în stare să adune în jurul său forţele risipite, să le organizeze şi coordoneze. El nu putea fi decât un voievod, un conducător militar şi politic al uneia dintre formaţiunile prestatale puternice. Primul a fost Litovoi, voievod în Valea Jiului şi Ţara Haţegului care se opune cu o forţă armată proprie regelui ungar în perioada 1272-1277. După dispariţia sa Ţara Haţegului a fost ocupată de unguri.

A doua încercare este învăluită în legendă; a avut loc la 1290 când Negru Vodă, voievod de dincolo de munţi, din Făgăraş, a “descălecat” în ţinutul condus mai înainte de Seneslau, la Câmpulung şi Curtea de Argeş. Se pare că, cu acest prilej, neamul Basarabilor şi alţi boieri “de peste Olt” i s-au închinat.

Indiferent de gradul de acoperire cu date şi documente a acestui episod este sigur că la procesul formării statului feudal Ţara Românească au participat şi românii din sudul Transilvaniei, supusă presiuniii maghiare. Este probabil că tot atunci s-au unificat formaţiunile din cele două părţi ale Câmpiei Române, de o parte şi de alta a Oltului.

A treia încercare, pe la începutul secolului XIV a fost reuşită, căci se făcuseră paşi decisivi pe acest drum. Dacă până în acest moment iniţiativa au avut-o forţele politice din dreapta Oltului, de acum iniţiativa a trecut în mâinile forţelor din stânga Oltului, a voievozilor de la Argeş. Cum acţiunea lor era îndreptată împotriva regilor Ungariei (care insistau asupra pretenţiilor lor de suzeranitate) li s-au alăturat şi românii din Făgăraş. Nu este exclus ca primul pas să-l fi făcut Tichomir, tatăl lui Basarab (filium Tochomery). Conjunctura era propice căci regatul Ungariei se afla în criză după moartea lui Andrei al II-lea până în 1308 când se instaurează dinastia de Anjou. Probabil la 1310 Basarab a reuşit să-şi impună domnia şi să fie recunoscut de alţi cnezi şi voievozi. La 1317 Carol Robert a recunoscut aluziv titlul lui Basarab. În 1324 un document din cancelaria ungară îl

187

numeşte pe Basarab drept “voievodul nostru transalpin”. Exprimarea indică cu destulă claritate faptul că Basarab era socotit stăpân peste teritoriul extracarpatic din sud. O astfel de poziţie nu se putea obţine decât prin unificarea formaţiunilor prestatale existente. Cuvintele “voievodul nostru” arată că între cei doi exista o relaţie de tip senior – vasal.

În anul 1327 papa Ioan al XXII-lea s-a adresat lui Basarab “voievodul Ţării Româneşti”, rugându-l să ia sub ocrotirea sa pe membrii ordinului religios dominican care urmau să meargă acolo. De această dată, titlul său personal de voievod este însoţit de numele ţării.

Recunoaşterea titlului de voievod şi menţionarea numelui ţării de către autorităţi exterioare spaţiului românesc constituie dovezi certe ale constituirii statului, căci conform regulilor vremii voievodul, în calitatea sa de comandant al oştirii era şi domn, adică stăpân al pământului şi ţării, suzeran al celorlalţi feudali. Titlul de voievod a rămas în titulatura tuturor domnilor români din întreg evul mediu.

În calitate de conducător al statului, Basarab a avut o capitală – Curtea de Argeş – o administraţie şi o politică externă, susţinută cu mijloace diplomatice şi militare. Din scrierea istoricului bizantin Ioan Cantacuzino ştim că la 1323 Basarab l-a ajutat pe ţarul bulgar Şisman împotriva împăratului de la Constantinopol. De altfel, fiica sa Teodora s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, nepot al ţarului bulgar. Între 1324 –1328 oştile lui Basarab au eliberat de sub dominaţia tătară teritoriul de la gurile Dunării, inclusiv din nordul Deltei, încât amintirea i s-a transmis peste veacuri iar sudul Moldovei a purtat denumirea Basarabia.

Relaţiile cu regatul ungar au fost marcate de două împrejurări: trecerea Banatului de Severin, vechi teritoriu românesc, în stăpânirea voievodului de Argeş (probabil prin moştenire de la tatăl său Tihomir) după ce se aflase o vreme în posesia regelui Ungariei; consolidarea domniei regelui Carol Robert d’Anjou. Documentul din 1324 care conţine expresia “voievodul nostru transalpin” indică existenţa unui compromis, anume regele recunoscuse formarea statului

188

românesc, dar şi Basarab recunoscuse suzeran pe Carol Robert.

Totuşi cauzele conflictului au rămas, iar problema Severinului nu a fost soluţionată definitiv, aşa cum indică un document oficial ungar în care “Basarab transalpinul” este menţionat ca “necredincios al sfintei coroane”. S-au adăugat efectele acţiunilor diplomatice şi militare ale lui Basarab în Balcani, în sudul Dunării, unde se confruntau trei puteri: ţaratul bulgar, ţaratul sârb şi regatul ungar. În vara anului 1330 un corp de oaste a lui Basarab a participat la bătălia de la Velbuzd dintre oştile bulgare şi cele sărbe. Victoria sârbilor a făcut ca Ţara Românească să rămână singură în faţa ameninţărilor regelui ungar.

În septembrie 1330 o oaste ungară condusă de regele Carol Robert d’Anjou a pătruns în Ţara Românească pe la Severin cu scopul de a-l înlocui pe Basarab. Domnul român a încercat să evite războiul oferind suma de 7000 de mărci de argint. Regele nu a luat în considerare propunerea, continuând marşul spre Curtea de Argeş. Tactica adoptată de Basarab (hărţuiri, ambuscade, pustiirea teritoriului) l-a determinat pe Carol Robert să renunţe şi să se retragă spre Transilvania pe alt drum. De această dată, domnul român a preluat iniţiativa; defileul muntos pe unde urma să se retragă oastea ungară a fost pregătit corespunzător. Izvorul istoric Chronicum Pictum Vindobonense a relatat cu amănunte lupta (care a durat 4 zile între 9-12 noiembrie 1330) care s-a transformat într-un dezastru pentru oastea ungară.

Urmările războiului din 1330 au fost în primul rând de natură politică, întrucât victoria lui Basarab, urmând agresiunii oştilor ungare a determinat ruperea stării de suzeranitate – vasalitate şi deci afirmarea stării de independenţă.

3. Formarea statului feudal MoldovaÎn spaţiul geografic cuprins între Carpaţii răsăriteni, Bug

şi Nistru evoluţia neamului românesc a cunoscut (până la anul 1241) noi progrese de ordin economic, social şi politic

189

concretizate în creşterea demografică şi consolidarea formaţiunilor prestatale de genul ţărilor, voievodatelor, câmpulungurilor, cobâlelor. Documente externe le menţionează ca aparţinând volohilor, vlahilor, blachilor, adică românilor.

După 1241 starea politică şi economică a românilor a fost marcată de invazia tătară, apoi de aşezarea lor în regiunea de la nordul Mării Negre, Crimeea şi teritoriile din jur. Faptul că tătarii erau atunci o populaţie de crescători de animale într-un stadiu inferior de dezvoltare a pus o pecete puternică asupra raporturilor lor cu populaţia autohtonă. Puternici din punct de vedere militar, tătarii au impus românilor plata unor tributuri apăsătoare în principal în produse agricole. Cel mai grav efect a constat însă în lipsa de securitate a producţiei şi comerţului, încât dezvoltarea generală a regiunii a fost frânată.

Totuşi formaţiunile româneşti au continuat să-şi afirme identitatea aşa cum o demonstrează cercetările arheologice şi izvoarele scrise. La anul 1247 un călugăr franciscan, călător prin aceste ţinuturi, menţiona că a întâlnit doi “duci” (dux) numiţi “Roman” şi “Olaha” ale căror stăpâniri se aflau pe drumul de întoarcere de la Hanul tătarilor.

Între 1307-1308 exista o ţară a românilor în partea de nord a Moldovei, aşa cum rezultă din episodul relatat în “Cronica ritmată a lui Ottokar de Styria”; pe la 1326 fiinţa un voievodat românesc în nordul Moldovei, după cum lasă să se înţeleagă cronica polonă a lui Ian Dlugosz şi tot atunci se formase un centru de voievodat la Suceava, aşa cum arată cercetările arheologice. În acest context, ilustrat prin prezenţa indiscutabilă a românilor, a avut loc în anul 1324 o primă campanie ungară împotriva tătarilor.

În anul 1345 regele Ludovic a întreprins o altă campanie în răsărit spre teritoriile pe unde treceau tătarii spre Transilvania. Succesul n-a putut fi consolidat decât în 1353 când a fost constituită o marcă de apărare, adică o fortificaţie în jurul unei localităţi cu rol de conducere politică-administrativă. Încă de mai înainte formaţiunile prestatale româneşti începuseră să se unifice, pentru a face faţă mai

190

bine presiunii tătare. Marca menţionată cu reşedinţa la Baia a preluat acest rol, încât a devenit capitala unei structuri statale depinzând de regatul Ungariei.

Primul conducător al mărcii a fost Dragoş, voievod român din Maramureş. El poate fi socotit întemeietor al statului Moldovei şi al dinastiei, căci după moarte, în 1355, i-a luat locul fiul său Sas; după 4 ani a urmat fiul acestuia Balc.

Dependenţa statului de regele Ungariei contravenea însă voinţei populaţiei autohtone. Sentimente asemănătoare aveau şi românii din Maramureş unde voievodul Bogdan se ridicase mai demult la luptă; într-un document unguresc din 1343 el era caracterizat drept “neloial”. În alt document din 1349 este pomenit drept “infidel notoriu”. Este probabil ca motivul principal al “răzvrătirii” lui Bogdan a fost încălcarea drepturilor românilor autohtoni de către coroana ungară, care încerca să implanteze în Maramureş colonişti străini.

În anul 1359 voievodul Bogdan, însoţit de oştenii săi a trecut în Moldova, Balc fiind alungat de locuitori. Regele ungur i-a oferit acestuia moşiile confiscate de la Bogdan, iniţiind totodată expediţii în Moldova pentru a-şi restaura stăpânirea. Toate încercările sale au eşuat. Prin donaţia făcută lui Balc, regele recunoştea imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare.

Din acest moment statul feudal Moldova este nu numai întemeiat, ci şi independent, o forţă de sine stătătoare în această parte a lumii.

4. Semnificaţia istorico–juridică a constituirii statelor feudale româneşti

Aşadar state româneşti de sine stătătoare apar pe harta Europei din secolul al XIV-lea deşi românii sunt, prin strămoşii lor daco-romani (alături de greci şi iliri) poporul cel mai vechi în răsăritul continentului, cu mult mai vechi decât vecinii lor slavi (ruşi, bieloruşi, ucraineini, bulgari, sârbi) sau unguri.

Dintre explicaţiile date acestei situaţii amintim două:

191

a) urmările negative ale valurilor de populaţii migratoare, care au făcut imposibilă revitalizarea centrelor urbane, fără de care nu era cu putinţă concentrarea şi organizarea puterii politice.

b) Consolidarea, cu sprijimul Bisericii catolice, a puterii regatului Ungariei, interesat în expansiune spre răsărit şi sud.

Indubitabil, în lipsa invaziei maghiare în Transilvania, voievodatele din această zonă ar fi constituit primul stat românesc căci aici se afla o mare concentrare de cutume daco-romane, aici s-a păstrat tradiţia statalităţii de tip roman, aici existau cele mai bune condiţii economice precum şi o concentrare demografică corespunzătoare.

Faptul că maghiarii, încercând să se organizeze administrativ în Transilvania au făcut apel la forme şi denumiri româneşti, că şi-au însuşit mai întâi credinţa creştin ortodoxă şi apoi pe cea creştin catolică, atestă preeminenţa românească. Forma de voievodat în accepţiune românească a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Din documentele cancelariei Ungariei reiese că şi numele multor slujbaşi ai statului monarhic ungar erau româneşti, provenind desigur din rândul aristocraţiei locale.

Pluralismul prestatal sub forme şi nume diferite şi pluralismul statal sub forma celor trei state româneşti (Transilvania, ca voievodat aflat sub suzeranitate ungară, Ţara Românească şi Moldova) a fost expresia fărâmiţării economice şi caracterului exclusiv agrar specific feudalismului timpuriu. Existenţa a numai trei state româneşti pe vatra vechii Dacii indică poziţia de superioritate faţă de alte regiuni ale Europei unde fărâmiţarea feudală a fost mult mai puternică şi mai durabilă.

La sud de Carpaţi, din momentul 1330, Basarab apare în istorie sub o triplă lumină: întemeietor de stat, întemeietor de dinastie şi cuceritor al independenţei statului.

Ca unificator şi creator de stat Basarab a asigurat poporului său începuturile unui cadru instituţional caracterizat prin graniţe, instituţii centrale şi locale, armată

192

şi legi proprii fără de care orice popor riscă să-şi piardă identitatea. Încă înainte de a-şi cuceri recunoaşterea internaţională el a pus sub stăpânirea noului stat acele teritorii care erau locuite din vechime de români, deci teritorii etnice: de la Carpaţii Meridionali la Dunăre, de la Severin la Nistru. A rămas deocamdată înafara statului teritoriul dintre Dunăre şi Mare, unde formaţiunile prestatale se aflau în prim proces de coagulare.

Ca întemeietor de dinastie, Basarab a mers pe linia progresului istoric fiindcă forma dinastică de guvernământ era atunci cea mai potrivită şi frecventă în Europa şi nu numai.

Basarab a murit în anul 1352 la Câmpulung, fiind urmat la tron de fiul său Nicolae Alexandru. Dinastia Basarabilor a dat Ţării Româneşti mulţi domnitori, conform sistemului ereditar-electiv.

În Moldova, procesul întemeierii statului a avut o desfăşurare asemănătoare. Şi aici unificarea s-a realizat sub spectrul unui pericol extern (tătarii) iar statul s-a aflat la început sub aceeaşi suzeranitate străină (ungară), iar românii din Transilvania au participat la formarea statului.

Dar, diferit de Ţara Românească, independenţa a fost obţinută de alt domnitor decât întemeietorul, prin ruperea relaţiilor de suzeranitate şi rezistenţa armată. Dragoş a fost unificatorul, Bogdan a pus temeliile dinastiei şi a cucerit independenţa.

Situaţia teritorială este asemănătoare: statului lui Basarab i-a lipsit Dobrogea (unită cu Ţara Românească la 1388, sub Mircea cel Bătrân), iar statului lui Dragoş şi Bogdan i-a lipsit sudul Moldovei (întregit mai târziu sub Roman I), precum şi teritorii dintre Prut şi Nistru, ocupate încă de tătari.

Ambele state româneşti extracarpatice s-au întemeiat prin unificarea formaţiunilor prestatale şi prin lupta armată cu oştile regatului Ungariei. N-a lipsit nici componenta religioasă, deoarece regatul ungar a acţionat contra schismaticilor ortodocşi.

193

Întrucât între momentul dispariţiei statului imperial roman şi momentul apariţiei satului feudal românesc au trecut peste 1000 de ani, este de înţeles că au existat deosebiri faţă de procesul formării statelor feudale din Occident, unde noile structuri s-au subrogat în drepturile statului roman. Populaţia românească însă, a păstrat peste vreme nu numai denumiri, cuvinte, noţiuni de drept roman, ci şi cutume de provenienţă daco-romană.

În general, acest moment de istorie a statului românesc, confirmă specificul dezvoltării noastre de-a lungul vremurilor. Formarea statelor semnifică construcţia acelor condiţii fundamentale fără de care supravieţuirea ca popor era imposibilă.

CAP. V. - ORGANIZAREA DE STATÎN VOIEVODATUL TRANSILVANIEI

II. ÎN SECOLELE XI-XVI

1. Structura socială, politică şi administrativă; voievodatul; instituţiile centrale

2. Instituţiile locale – organizarea administrativ-teritorială

3. Pluralitatea normelor juridice privind persoanele şi bunurile

4. Organizarea judecătorească în perioada Voievodatului

1. Structura socială, politică şi administrativă; voievodatul; instituţiile centrale

Structura politică şi administrativă a Transilvaniei în evul mediu s-a constituit şi a evoluat, în bună măsură, în raport cu viaţa economică, cu ierarhia socială, cu poziţia acestui teritoriu faţă de statele vecine.

Principala ramură a economiei a fost agricultura, la fel ca în celelalte două ţări româneşti, dar, spre deosebire de acestea, aici meşteşugurile, comerţul şi viaţa urbană au avut un loc mult mai important. Îndeosebi oraşele locuite de

194

saşi, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş s-au constituit ca centre de producţie meşteşugărească în stare de alimenteze cu unelte, arme, produse specifice nu numai Transilvania ca atare, ci şi celelalte două ţări româneşti. De altfel, s-a constatat că reţeaua de drumuri din Transilvania feudală era orientată spre sud-est prin cele 16 trecători din Carpaţi, împrejurare de mare importanţă în menţinerea unităţii economice a teritoriilor locuite de români.

Ierarhia socială s-a cristalizat în Transilvania înainte de sosirea primelor grupuri de unguri, în secolul al X-lea. În documentele cancelariei maghiare sunt menţionaţi cnezi, voievozi şi juzi; ei erau grupaţi în marea nobilime şi mica nobilime. Odată cu pătrunderea ungară, capii militari ai cuceritorilor au primit privilegii din partea regatului ungar intrând în conflict cu nobilii români (boierii) atât pe plan economic – pentru stăpânirea pământurilor – cât şi pe plan confesional – unii fiind catolici, alţii ortodocşi. Beneficiind de sprijinul aparatului de stat regal, nobilii unguri au acţionat pentru anihilarea marii nobilimi româneşti. Dacă în Dieta din anul 1291 nobilii români sunt menţionaţi alături de nobilii maghiari, la fel în Dieta din anul 1355, după aceea ei nu mai apar. În anul 1366 regele Ladislau a condiţionat recunoaşterea calităţii de nobil de apartenenţa persoanei respective la catolicism. Din motive economice şi sociale, mulţi nobili români au acceptat condiţia.

În schimb, multe elemente ale micii nobilimi româneşti, mult mai numeroase, şi-au păstrat credinţa şi statutul. Unii din cei care s-au distins în lupte, mai ales împotriva turcilor, au fost înnobilaţi de către regii unguri, au primit funcţii în aparatul de stat, rezultatul fiind trecerea în rândurile nobilimii maghiare. Între cazurile cunoscute îl menţionăm pe cel al lui Iancu de Hunedoara, al cărui părinte a primit în anul 1409 castelul şi domeniul Hunedoarei. Iancu a devenit voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei şi mare comandant de oşti, urmaşul său, Matei Corvin, a fost unul din cei mai mari regi ai Ungariei, iar Nicolaus Olahus, din aceeaşi familie a fost unul din marii cărturari europeni ai evului mediu.

195

Marea nobilime maghiară, în cvasimajoritate era formată din baroni şi conţi (numiţi şi magnaţi sau nemeşi) posesori de mari domenii, castele, curţi fortificate. Unii beneficiau de imunităţi, ca şi mănăstirile catolice. Instituţia imunităţii consta în dreptul nobilului de a exercita pe domeniul său prerogativele administrative, fiscale şi judiciare ale statului, putând interzice reprezentanţilor statului intrarea pe domenii; totodată ţăranii dependenţi de pe domeniul respectiv erau scutiţi de dări şi alte obligaţii către stat. În schimb nobilul respectiv trebuia să fie credincios regelui în virtutea dreptului acestuia de “dominium eminens” (de stăpân superior al întregului teritoriu al ţării), sub forma relaţiei de suzeranitate – vasalitate.

Tot din rândurile marii nobilimi făceau parte şi marii prelaţi ai Bisericii catolice – nobilimea ecleziastică.

Mica nobilime era formată din acei nobili care având putere economică şi titluri inferioare, se aflau în dependenţă de marii nobili. Intrau în această categorie acele persoane care fuseseră înnobilate de regii Ungariei pentru fapte de arme, servicii militare, precum şi comandanţii secuilor şi voievozii români conducători de ţări, cnezii români conducători de uniuni de obşti săteşti. Şi ei exercitau unele prerogative ale statului pe pământul lor.

Cnezii se clasificau în două categorii: cnezii obişnuiţi (“communis kenezis”) şi cnezii confirmaţi de rege, aceştia din urmă având dreptul cnezial ereditar.

Toţi nobilii beneficiau de anumite privilegii în raport cu celelalte stări sociale. Felul şi cuantumul lor erau diferite de la o regiune la alta.

Categoria socială a ţăranilor liberi era formată din stăpâni de pământ, membrii ai obştilor săteşti. Se confundau adesea cu cnezii. Ei nu aveau obligaţii decât către stat şi Biserică.

Cea mai mare parte a ţăranilor (numiţi rustici, iobagiones, coloni, vîlani, jeleri) erau dependenţi, adică aveau în folosinţă (cu excepţia jelerilor) un lot de pământ din domeniul unui nobil pe care îl lucrau cu uneltele şi

196

animalele lor însuşindu-şi recolta şi produsele obţinute cu excepţia a 10% dijma (uneori 9% nona) plătită nobilului pentru folosinţa pământului. În plus, aveau obligaţia de a face clacă pe domeniu, de a munci rezerva feudală (parte a domeniului, aflat exclusiv în exploatarea nobilului), de a plăti anumite taxe, de a executa anumite munci pentru aprovizionarea nobilului, pentru drumuri, păduri etc., de a face daruri cu anumite prilejuri.

Polarizarea socială s-a accentuat şi în rândurile populaţiilor colonizate precum secuii. Aceştia s-au diferenţiat în pături deosebite: fruntaşii (seniores, primores), călăreţii (primipli) şi poporul de rând (pixidarii). Saşii aşezaţi mai ales în oraşe şi cetăţi organizate după dreptul saxon în “Universitatis saxorum” au evitat în mare măsură diferenţierea adâncă între fruntaşi şi cei de rând. Ţăranii saşi având pământuri în scaunele săseşti şi-au păstrat libertatea, dar cei aflători în comitate au căzut în iobăgie ca şi ţăranii români sau maghiari dealtfel.

Din punct de vedere documentar, voievodatul, ca formă de organizare politică-administrativă a Transilvaniei a cuprins perioada (1176-1541). Numirea unui Leustachius (Eustatie) Leustachius woywoda Transilvanie atestă prestigiul pe care-l avea atunci instituţia autohtonă românească, a voievodatului, care de altfel îşi continuă evoluţia istorică şi sub formă locală, alături de ţări şi cnezate.

Din această realitate rezultă şi statutul de autonomie al ţărilor, cnezatelor româneşti, scaunelor secuieşti, scaunelor şi districtelor săseşti în raport cu voievodatul Transilvaniei. În a doua jumătate a sec. XIII caracterul formal al relaţiilor de suzeranitate-vasalitate al voievozilor Transilvaniei cu regii Ungariei era atât de clar acceptat de ambele părţi încât la un moment dat între voievodul Ştefan şi regele Bela al IV-lea s-a putut încheia un tratat de pace după uzanţele internaţionale ale vremii. Voievozi precum Ştefan cel Tânăr, Ladislau, (Vladislav) Borş, Roland Borş, Ladislau Kan considerau Transilvania ca un “regnum” deosebit de “regnum Hungariae”. Un semn al acestei situaţii specifice a

197

fost şi faptul că demnitatea de voievod a devenit un timp ereditară (voievozii familiei Lackfi, ai familiei Cseki).

Dreptul formal de a numi pe voievodul Transilvaniei l-a avut regele, ca suzeran. Voievodul cumula şi exercita puteri administrative, judecătoreşti şi militare, neavând însă o competenţă teritorială deplină. Împrejurările care îi limitau competenţa au fost: autonomia comitatelor, autonomia scaunelor secuieşti şi săseşti, privilegiile Bisericii catolice, atribuţiile regelui Ungariei. Autoritatea sa era recunoscută numai pe teritoriul a 7 comitate: Solnocul interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Târnava, Alba, Hunedoara. În interiorul acestora erau exceptate autorităţii sale, prin privilegii regale, aşezările orăşeneşti din jurul ocnelor de sare şi a minelor, oraşul Cluj, moşiile episcopului de Cluj şi ale mănăstirii Cluj-Mănăştur.

Nu intrau sub jurisdicţia sa comitatele apusene Solnocul de mijloc, Solnocul Exterior, Satu Mare, Covasna, Bihor, Zarand, Arad, Maramureşul, cele din Banat, scaunele secuieşti şi săseşti, ţările româneşti şi domeniile oferite domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Din secolul XIV voievozii Transilvaniei au diluat autonomia secuilor, devenind comiţi ai acestora.

În exercitarea atribuţiilor sale voievodul se sprijinea pe un aparat administrativ-politic format din vicevoievod (numit de el însuşi), notarul voievodal (şef al cancelariei), judele curţii voievodale şi comiţii comitatelor.

Practic, voievodul uza de următoarele prerogative:a) dreptul de a comanda armata recrutată în voievodat;b) dreptul de a convoca şi conduce lucrările

congregaţiilor generale;c) dreptul de a reprezenta regele Ungariei şi a

administra averile din voievodat ale acestuia (reţinând 1/3 din venituri);

d) drepturi jurisdicţionale.Instituţiile centrale configurate înafara autorităţii directe a voievodului au fost: 1) adunarea generală a nobililor; 2) congregaţiile generale.

198

Prima instituţie este amintită mai întâi la anul 1288; era organizată similar cu Dieta Ungariei. Membrii ei se întruneau periodic, dar şi la nevoie, având îndeosebi atribuţii judecătoreşti. Exprima interesele nobilimii maghiare, ale stărilor superioare ale celorlalte naţiuni inclusiv ale românilor după cum arată documente din 1291 şi 1355 menţionate mai sus. Politica antiromânească legiferată prin diplomele regale din 1366 a dus la diminuarea rândurilor nobilimii româneşti şi apoi la eliminarea românilor din această instituţie încă la începutul secolului al XIV-lea.

A doua instituţie din care românii nu mai fac parte, a căpătat formă plenară după încheierea alianţei celor trei naţiuni în Unio Trium Nationum (unguri, saşi, secui) la 1437, din instituţiile mai vechi ale adunărilor obşteşti, având mai ales atribuţii economice, administrative, judiciare.

Adunările reprezentanţilor naţiunilor privilegiate purtau titlul de Dieta Congregatio generalis, trium partium. Între altele această structură aviza acele acte legislative ale Dietei Ungariei care puteau fi aplicate în Transilvania. Uneori aceste adunări se întruneau separat pe naţiuni: secuii la Odorhei, saşii la Sibiu dar numai cei care locuiau în scaunele sau districtele respective.

Un exemplu de act legislativ adoptat de congregaţiile generale este hotărârea din 1514 prin care rusticii (ţăranii dependenţi) au fost aduşi la veşnică aservire, fără dreptul de strămutare.

2. Instituţiile locale – organizarea administrativ-teritorială

Românii, cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, şi-au păstrat în mare măsură formele lor de organizare, cnezatele şi voievodatele. Au apărut însă şi forme noi – districtele care cuprindeau un număr de cnezate şi voievodate, conduse de cnezi, voievozi şi juzi. Cele mai multe districte au fiinţat în regiunile de margine ale Transilvaniei, flancate de cetăţi regale faţă de care aveau autonomie. Atunci când astfel de cetăţi au fost trecute în posesia unor feudali, districtele respective au

199

fost atribuite acelora, menţinându-şi însă organizarea şi legea internă românească.Primul district amintit în documente este cel al Făgăraşului, numit şi Terra Balchorum sau Terra Fugaras – ţara românilor, la anul 1222; apoi ţara Haţegului, numită district la 1360; districtele cetăţilor Hunedoara, Deva; districtele din Banat (Almaj, Sebeş, Lugoj, Mehadia). La Sebeş se afla forul principal de judecată al acestora. Alte districte sunt mentionate în Zarand, Bihor, Satu Mare, Cluj, Dăbâca.Cea mai reprezentativă formă de organizare teritorială a românilor a fost voeivodatul Maramureşului, numit iniţial Ţară, apoi din 1326 district şi comitat, această ultimă denumire semnificând tendinţa regalităţii ungare de a-i subordona pe români, mai ales după plecarea voievodului Bogdan în Moldova. Totuşi în secolul al XIV-lea conducerea comitatului era formată din români, drept cale de subordonare a voievodatului care, după un timp, a şi dispărut ca structură. Autonomia locuitorilor s-a păstrat însă, ca şi în Banat.Interesele stăpânirii feudale ungureşti au fost reprezentate pe planul administraţiei locale de comitate. La început acestea erau organizate în jurul cetăţilor şi domeniilor regale, fiind conduse de comiţi numiţi de rege, apoi de voievodul Transilvaniei. Comitele era ajutat de un vicecomite şi de un număr de 24 juzi ai nobililor, aleşi de nobilii din comitat. Vicecomitele şi juzii îl asistau pe comite în conducerea lucrărilor adunărilor nobiliare şi tot ei formau scaunul de judecată al comitatului.Secuii, aşezaţi de regalitatea ungară într-un teritoriu locuit de români au primit, de la venirea lor, privilegii inclusiv în organizarea administrativă în schimbul datoriei de a apăra graniţa de răsărit a voievodatului. Teritoriul a fost împărţit în ţări şi districte, după modelul românesc, apoi din secolul XIV în sedes (scaune). Termenul de scaun se referă la scaunul de judecată

200

(sedes judiciaria), folosit atât în dreptul canonic, cât şi în dreptul laic medieval.Au existat scaune secuieşti, cel de la Odorhei având rol central în cadrul “Universitatis sicularum”. Fiecare scaun era condus de un căpitan şi un jude. Căpitanul avea prerogative militare, administrative şi judecătoreşti. Judele exercita funcţia de conducător al forului de judecată al scaunului, asistat de 12 juraţi asesori.Cei doi conducători au fost la început aleşi, apoi şi-au păstrat funcţiile în familii, prin transmitere ereditară, într-un sistem de rotaţie.Din secolul al XIII-lea apare funcţia de comite al secuilor, numit şi revocat de rege din rândurile marii nobilimi maghiare.Saşii aşezaţi în Transilvania conform diplomei emise de Andrei al II-lea în 1224, s-au organizat în scaune, entităţi care grupau mai multe localităţi. Sediul fiecărui scaun se afla în oraşul cel mai important de pe teritoriul respectiv, încât numele scaunului era numele oraşului: Sibiu, Sebeş, Ciucu, Rupea, Sighişoara, Orăştie, Nocrich şi Miercurea.Scaunul era condus de un jude regal, iar toate scaunele de comitele Sibiului, supus autorităţii voievodului Transilvaniei. Din secolul al XV-lea comitele Sibiului este ales de “Universitatis Saxorum”, care reprezenta întreaga populaţie săsească şi putea legifera pentru întreg teritoriul săsesc.Localităţi importante precum Braşov şi Bistriţa au fost organizate ca districte, având acelaşi grad de autonomie. Şi aici puterea centrală a regalităţii ungare era reprezentată de un jude regal sau un comite (în cazul Braşovului comitele secuilor). Pentru pricinile obişnuite locuitorii districtului apelau la judele oraşului, ales de ei.Dată fiind dezvoltarea urbană mai accentuată, în Transilvania oraşele au dispus de o autonomie recunoscută de puterea centrală prin privilegii scrise. De pildă ele aveau dreptul de autoconducere şi dreptul de a

201

avea proprie jurisdicţie, înafara celei a voievodului sau comitelui, dreptul de a organiza târguri.De regulă oraşele erau conduse de un sfat sau consiliu, în frunte cu un jude. Acest organ era compus din 12 juraţi aleşi dintre persoanele cele mai influente, mai respectate, pe termen de un an. Judele avea şi autoritatea de burgmeister ales (magister civium) şi pe aceea de administrator al patrimoniului oraşului.Amploarea producţiei meşteşugăreşti, sporirea numărului de meseriaşi şi negustori, afirmarea breslelor a impus modificări în conducerea oraşelor în sensul scăderii rolului autorităţii centrale şi creşterea rolului orăşenilor. Din secolul al XV-lea se constituie centumviratul – consiliul de 100 de bărbaţi care alegeau pe jude, pe juraţi, repartizau dările, participau la administrarea oraşului.În oraşele episcopale situaţia era diferită. Autonomia lor era mult mai limitată datorită autorităţii episcopilor sau a capitlurilor mănăstirilor din oraş.Atributele organelor orăşeneşti erau de ordin administrativ şi judecătoresc: supravegherea producţiei meşteşugăreşti, controlul circulaţiei băneşti, încasarea impozitelor, controlul mijloacelor de măsurare şi cântărire, apărarea oraşului, paza etc.În raport cu puterea centrală, oraşele au fost obligate să susţină echiparea trupelor regale, să recruteze un număr de soldaţi, să se îngrijească de construcţiile defensive, să livreze la nevoie anumite cantităţi de mărfuri.

3. Pluralitatea normelor juridice privind persoanele şi bunurile

Prin noţiunea de persoană se înţelege fie omul privit ca subiect de drepturi şi obligaţi (persoana fizică) fie asociaţia de persoane sau funcţia având patrimoniu propriu, drepturi şi obligaţii distincte de ale membrilor săi (persoana juridică).

202

În practica juridică a evului mediu pentru noţiunea de “persoană” s-a folosit fie cuvântul “om-oameni” fie “obraz-obrazele”. Calitatea persoanei de subiect de drepturi şi obligaţii începea în momentul naşterii şi se încheia fie prin deces, fie prin dovedirea morţii ce fusese prezumată. Persoana se identifica prin nume şi domciliu.Capacitatea de a avea şi exercita drepturi era recunoscută tuturor persoanelor libere, dar în mod profund inegal, în funcţie de poziţia socială: marii nobili, înaltul cler, nobilii de rând, clerul inferior, orăşenii, ţăranii liberi, iobagii, jelerii şi robii. Locul deţinut în ierarhia socială determina drepturile, privilegiile, libertăţile şi obligaţiile persoanelor.Cele mai multe şi mai largi drepturi economice, patrimoniale, sociale, politice etc., le aveau nobilii. Diplome regale, Tripartitul lui Werboczi, Aprobatae Constitutiones, Compilatae Constitutiones au stabilit garanţiile asupra statutului său social. În Tripartitul lui Werboczi sunt menţionate patru drepturi privilegiate ale nobililor:- a nu fi arestaţi fără citare şi condamnare prin

judecată prealabilă;- a nu fi supuşi decât puterii regelui legitim încoronat;

acesta nu-l poate tulbura în persoană sau avere decât pe cale legală, prin judecată şi cu ascultarea sa ca parte învinovăţită;

- a fi scutiţi de dări, de vămi, de slujbe iobăgeşti, având numai datoria serviciului militar în vederea apărării ţării;

- dreptul de a opune rezistenţă faţă de orice rege sau principe care nu ar respecta prevederile Bulei de Aur.

Calitatea juridică de nobil se dobândea prin naştere legitimă din tată nobil sau din mamă nobilă, prin adopţie de către un nobil (cu acceptul regelui), prin înnobilare de către rege pe calea înzestrării cu un bun imobiliar sau prin diplomă de înnobilare care să ateste înscrierea în rândurile nobilimii fără înzestrare.

203

O categorie aparte a nobilimii o forma clerul înalt catolic şi cel aparţinând religiilor recepte, după 1543, reformat, evanghelic, unitarian. Membrii clerului cumulau privilegiile recunoscute nobililor laici cu altele, specifice, de pildă: dreptul de a nu fi supuşi pedepsei capitale (cu excepţia cazurilor de lezmajestate, omor şi tâlhărie cu premeditare) erau judecaţi de forurile ecleziastice (cu excepţia proceselor pentru bunuri imobilare); jurământul unui prelat valora cât jurământul a zece nobili.Starea juridică a persoanelor din rândurile orăşenimii depindea de categoria cărora aparţineau: patricieni sau plebei. Caracteristica generală a orăşenimii era starea de libertate. Orice iobag plecat de pe un domeniu care locuia un an şi o zi într-un oraş devenea un om liber. Patrician sau nu, orăşanul nu putea fi arestat fără judecată, era scutit de încartiruiri, rabate pe vămi pentru bunurile proprii, avea dreptul de a poseda imobile, de a dispune de ele prin acte între vii sau testamente, puteau încheia contracte în faţa autorităţilor din oraşul respectiv.Dezvoltarea tot mai pronunţată a meşteşugurilor şi comerţului a determinat modificarea structurii sociale în sensul ridicării unui patriciat burghez în locul celui iniţial semiagrar. Acest fapt s-a tradus pe plan juridic prin preluarea tuturor funcţiilor administrative şi judiciare de către noua categorie.Ţăranii liberi au beneficiat de dreptul de proprietate nu numai asupra bunurilor mobile (nesemnificative în acea epocă) cât şi asupra bunurilor imobile. Ca urmare puteau încheia contracte de vânzare, cumpărare, de schimb, de zălogire, cu privire la acestea. În faţa instanţei de judecată jurământul unui ţăran liber valora 1 florin. În cadrul procedurii judiciare puteau participa ca parte, ca martor sau ca asesori în instanţele locale. În schimb, nu puteau deţine funcţii politice sau administrative în administraţia centrală. Pe plan local puteau ocupa funcţii de juzi, juraţi, pădurari, numai în localitatea de baştină.

204

Iobagii – ţăranii dependenţi cu statutul personal faţă de nobilii pe al căror pământ trăiau – nu puteau exercita aproape nici un drept recunoscut expres, dar aveau o multitudine de obligaţii. Izvorul economic juridic al acestei stări de fapt consta în faptul că ei nu erau proprietari de pământ, având în folosinţă un lot, pentru care plăteau în produse (dijma, nona), în bani şi mai ales în muncă (claca). Evident nu puteau ocupa nici un fel de funcţii politice sau administrative în stat, ci doar pe domeniul respectiv, prin atribuire de către nobil. În Transilvania se clasificau în trei categorii: cei cu mai mult de ¼ de sesie; cei cu mai puţin de ¼ sesie sau fără sesie dar cu casă (jeleri cu casă); cei fără sesie şi fără casă. Până la adoptarea Tripartitului lui Werboczi aveau dreptul de strămutare de pe un domeniu pe altul, apoi acest drept a fost abolit. Şi-au păstrat tot timpul dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile (unelte, animale), precum şi dreptul de moştenire.În faţa instanţelor jurământul lor valora 1 florin sau 100 de dinari. Nu puteau chema în judecată pe nobil.În marea lor majoritate iobagii au fost români, mult mai puţin maghiari.Robii nu aveau drepturi, fiind consideraţi lucruri imobile. În consecinţă urmau regimul imobilelor, fiind vânduţi donaţi sau chiar ucişi (în cazul uciderii unui rob al altui stăpân, autorul omorului putea fi obligat să plătească o despăgubire). Unii robi au avut în stăpânire case sau animale, fiind însă obligaţi la anumite plăţi către stăpânul pământului. Începând cu secolul al XIV-lea această categorie a dispărut.

4. Organizarea judecătoreascăCeea ce înţelegem astăzi prin termenul “justiţie” se numea în evul mediu “drept”, “dreptate”, “judecată”, “căutarea dreptăţii”. Principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti au fost comune ţărilor române, într-o mare măsură şi spaţiului european în general; separarea pe stări (fiecare stare socială având propriile

205

drepturi şi obligaţii). Confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală, confuzia puterilor în stat (un exponent al puterii de stat exercitând atribuţii din domenii diferite), venalitatea, inexistenţa autorităţii lucrului judecat, existenţa mai multor grade de jurisdicţie.Compunerea etnică a Transilvaniei, prezenţa unei masive populaţii româneşti, colonizarea unor populaţii alogene au condus la existenţa a două tipuri de instanţe: instanţele de judecată specifice ale populaţiilor şi instanţele statului feudal faţă de care Transilvania s-a aflat în stare de vasalitate. În plus este de menţionat existenţa paralelă a instanţelor laice şi cele ecleziastice. Parcurgerea unei proceduri în cadrul unui sistem de jurisdicţie nu îngrădea cu nimic parcurgerea procedurii şi în alt sistem. Românii de pildă au avut de-a face atât cu forurile de judecată proprii (având la temelie jus valachicum) cât şi cu forurile de judecată ale statului.În perioada pe care o avem în vedere au fost atestate următoarele instanţe:a) instanţele de pe domenii: în faţa feudalului laic sau

bisericesc se judecau pricinile ivite în rândurile supuşilor de pe domeniul respectiv. Competenţa acestor instanţe era redusă sau extinsă după cum nobilului respectiv îi fusese acordat sau nu de către rege dreptul polaşului (jus gladii), adică dreptul de a judeca şi în cauze penale grave şi de a aplica, dacă se considera necesar, pedeapsa cu moartea.

b) instanţele comitatense: aveau dreptul de a judeca apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în instanţele domeniale, precum şi cauzele dintre nobili, dintre nobili şi ceilalţi până la o anumită valoare;

c) instanţele orăşeneşti erau constituite din organele alese în fiecare an de locuitori – judele şi juraţii. Aveau competenţă atât civilă cât şi penală;

d) instanţele ecleziastice având competenţă specială asupra clericilor (şi numai în speţe legate de o taină bisericească pe laici). Până la anul 1543 astfel de instanţe a avut numai Biserica catolică

206

(arhidiaconală, episcopală, arhiepiscopală) cu posibilitatea apelului la scaunul papal;

e) instanţa voievodală, reprezentată de voievod sau vicevoievod, judeca apelurile împotriva hotărârilor instanţelor comitatense în cauze în care erau implicaţi nobili şi nenobili cu excepţia clericilor şi persoanelor scoase de sub jurisdicţia voievodală prin privilegiu regal.

Înafara acestora au funcţionat şi instanţe cu caracter special aparţinând românilor, saşilor şi secuilor. Prezenţa acestora se justifica fie prin puterea tradiţiei (la români, ca cea mai veche şi numeroasă populaţie) fie prin puterea privilegiilor regale oferite în momentul colonizării şi ulterior.În general s-au numit scaune de judecată. La români erau formate din cneji (uneori şi preoţi, ţărani liberi), prezidate de voievodul local. De pildă în districtul Haţeg scaunul de judecată era format din 12 cneji, şase preoţi, şase români de rând ca juraţi asesori. În Maramureş sau Bihor compunerea organului judiciar era oarecum diferită, conform cutumei.Saşii au avut instanţe scaunale similare, celor din comitatele regale compuse din juraţi asesori şi un jude; uneori şi adunarea generală a saşilor exercita atrbuţii de judecată. Hotărârea pronunţată aici nu putea fi apelată nici la voievodul Transilvaniei, ci direct la regele Ungariei.Organizarea judecătorească la secui a fost asemănătoare cu cea a saşilor.

CAP. VI. - ORGANIZAREA DE STATA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI MOLDOVEI

ÎN PERIOADA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT

1. Instituţia Domniei2. Constituirea şi evoluţia sistemului electiv-ereditar

207

3. Organele centrale ale statului4. Organizarea administrativ-teritorială

1. Instituţia DomnieiConstituirea statelor feudale româneşti Ţara Românească şi Moldova prin unirea formaţiunilor prestatale în condiţiile confruntării cu regatul Ungariei s-a realizat în jurul unei personalităţi, voievodul, recunoscute într-o nouă calitate – aceea de domn. Cuvântul este de origine latină, dominus şi semnifică calitatea de stăpân de teritoriu cu tot ceea ce avea acesta – fiinţe şi lucruri. Conform concepţiei creştine, domnul este om, este supus puterii lui Dumnezeu şi ca urmare el a fost ales de Dumnezeu pentru a domni asupra supuşilor săi. De aceea titulatura conducătorului unui stat românesc cuprindea neapărat formula “Io…. Domn şi voevod” în care patricula Io era derivată din Ioan (cel ales de Dumnezeu), domn adică stăpân, voievod, adică conducător militar.Instituţia domniei a avut un rol esenţial în istoria

românilor. Autoritatea domnului se revendică nu atât din calităţile sale personale, cât din calitatea de dominus, ca primul proprietar al ţării. În acest sens el avea dreptul de “dominium eminens” care includea dreptul de a exercita atribuţii politice, administrative, legislative, judecătoreşti şi militare.

Faptul că domnul era nu numai investit laic, ci şi uns religios, cu mir, de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul ţării, similar cu împăraţii bizantini, că era încoronat, că presta jurământ pe Evanghelie arată caracterul complex şi evoluat al instituţiei Domniei şi explică totodată amploarea puterii sale. Această putere era “personală, indivizibilă şi netransmisibilă”.

S-a scris că puterea sa era absolută; există însă argumente care nu lasă loc unei asemenea intrepretări – poate doar figurativ. În primul rând activitatea sa legislativă era limitată de cutume (obiceiul pământului), de pravile, de

208

precedente; hrisoavele se întocmeau numai cu consensul sfatului domnesc, la fel actele de politică externă; capacitatea sa militară era îngrădită de existenţa cetelor înarmate ale marilor boieri (steagurile); veniturile sale şi suveranitatea sa pe teritoriul ţării erau limitate prin existenţa imunităţilor acordate marilor boieri.

În plan politic-administrativ, domnul stabilea liniile politicii interne, numea dregătorii, emitea monedă, hotăra asupra încasării dărilor şi efectuării prestaţiior, tutela, Biserica. Domnul ordona dregătorilor săi să menţină ordinea internă, să strângă dările, să execute prestările în muncă, să execute hotărârile judecătoreşti. Tot el stabilea cât să plătească fiecare comunitate, acorda scutiri de dări.

Activitatea sa legislativă era nolens-valens limitată de puterea cutumelor, de prestigiul legii laice şi religioase aflate în uz, dar putea crea norme juridice prin acte între vii pe care le îmbrăca în autoritatea legii. S-au păstrat multe hrisoave domneşti în care domul a hotărât într-un fel cu privire la anume proprietăţi şi a decis ca nimeni în viitor să nu schimbe voinţa lui. Urmaşii au întărit de regulă hotărârile luate. Adesea acestea purtau şi acordul Sfatului domnesc şi al dregătorilor.

Modul de exercitare a puterii legislative a purtat amprenta bizantină. Legile împărăteşti reprezentau în secolele XIV – XV cel mai complet şi evoluat model juridic, însă aplicarea lui necesită şi corelarea cu Legea ţării, nescrisă.

Şi atribuţiile judecătoreşti se inspirau din aceleaşi surse – tradiţia bizantină (conform căreia împăratul era judecător suprem) şi Legea ţării, ambele încoronate cu forţa harului divin dobândit prin ungere. El putea judeca în ultimă instanţă pe orice supus şi în orice pricină, putea pronunţa orice pedeapsă şi ierta pe oricine, putea da învăţătură altor instanţe cum să judece. În unele procese de hotărnicire se implica personal trasând pe teren hotarele unei proprietăţi. În procesele de “hiclenie” (trădare) domnul putea judeca singur, fără Sfatul domnesc, fără procedură de judecată şi

209

fără să prezinte dovezi, fapt care provoca tensiuni în rândurile boierimii.

Adesea atribuţiile judecătoreşti erau exercitate în funcţie de nevoi politice sau diplomatice, pentru a asigura sporirea prestigiului domnului sau pentru a preveni comploturi, frământări, dezbinări. În primul caz, domnul exercita cu largheţe dreptul de graţiere, în al doilea condamna cu mare asprime pentru a introduce teama.

Domnul avea prerogative şi în raport cu Biserica. El confirma pe mitropolit, episcopi, egumeni, putea intra în altar, reglementa în domeniul organizării Bisericii, decidea în privinţa înfiinţării de mitropolii, episcopii, mănănstiri, reglementa competenţa de judecată a organelor bisericeşti, reglementa activitatea cultelor străine din ţară.

În anumite cazuri, prerogativele Domnului nu puteau fi exercitate:

a) când domnul era minor sau dementb) când domnul lipsea din ţarăc) când tronul era vacant.Locul său era luat de locţiitori domneşti care exercitau

temporar puterea domnească; purtau denumiri diferite: ispravnic de scaun, caimacam (din secolul XVII), locţiitor de încredere. Ei apărau scaunul domnesc împotriva uzurpării, preluau visteria, strângeau dările.

Veniturile domniei ca instituţie se confundau cu veniturile domnului în funcţie. Cele de sorginte personală proveneau din satele aflate în proprietatea proprie, din muncile locuitorilor acestora, din dările la care erau obligaţi ţăranii liberi şi locuitorii târgurilor. Cele ale Domniei proveneau din darea pe cereale (cobâla sau găleata), vama sau deseatina, zeciuiala din oi, porci şi stupi, din darea pe vin.

În secolele XIV-XV dările în produse au avut o pondere importantă în raport cu birul, plătit în bani, apoi raportul s-a inversat; birul a devenit cea mai apăsătoare obligaţie pusă locuitorilor, în folosul vistieriei domneşti.

210

2. Constituirea şi evoluţia sistemului electiv-ereditar

Modul cum se efectua succesiunea la tron a marcat puternic evoluţia vieţii politice şi a instituţiilor în ţările române. Din vremea primilor domnitori s-a statornicit obişnuinţa unei duble reguli: alegerea şi transmiterea ereditară a puterii. Basarab a fost ales prin acceptarea sa ca prim voevod în vremea unificării voievodatelor, apoi el şi-a lăsat urmaş ereditar. Bogdan a fost acceptat în Moldova în 1359. Ambii domnitori au creat familii domneşti, cu voia marii boierimi, care şi-a păstrat dreptul de preferinţă între membrii familiei domnitoare faţă de fiii legitimi sau naturali, faţă de fraţii domnului anterior. A apărut noţiunea de “os domnesc” prin care sfera candidaţilor la domnie s-a mărit consdierabil. Aceasta a fost o cauză majoră de instabilitate chiar dacă restricţiile impuse în calea alegerii au fost bine stabilite. Astfel viitorul domn trebuia să fie român, creştin ortodox, să fie integru din punct de vedere fizic, să nu fie însemnat (căci ar fi semnificat că nu este dorit de Dumnezeu).

Lipsa de certitudine în privinţa urmaşului a lăsat un mare spaţiu de manevră atât pentru pretendenţi, cât şi pentru boierii din Sfatul domnesc, sau din afara acestuia. Formarea unor grupuri de interese faţă de perspectiva urcării la tron a unui candidat sau a altuia a devenit o practică obişnuită, încât domnul în funcţiune trebuia să fie mereu atent la evoluţiile de acest fel. Calitatea de “os domnesc” putea fi revendicată nu numai de fiii Domnului, ci şi de alte rude. Deaceea Domnul căuta să-şi desemneze urmaşul încă din timpul vieţii, prin procedura asocierii la domnie. Exemple în acest sens au fost Basarab cu fiul său Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail, Ştefan cel Mare cu fiul său Bogdan. Se practica şi asocierea fraţilor Domnului.

Nici asocierea, nici alte modalităţi nu asigurau însă deplin respectarea voinţei Domnului, întrucât unele grupuri de boieri nu acceptau soluţia. Uneori, asocierea a condus la o şi mai mare nesiguranţă precum a fost în cazul fiilor lui

211

Alexandru cel Bun care şi-au împărţit domnia şi teritoriul Moldovei şi s-au confruntat militar. Consensul marii boerimi a rămas determinant (până la instaurarea suzeranităţii otomane) chiar şi în cazul acelor domnitori care s-au manifestat autoritar. În anul 1476 Vlad Ţepeş, aflat la a treia domnie, a cerut recunoaşterea fiecărui mare boier şi totuşi a sfârşit tragic într-un complot boieresc.

Practic la alegerea Domnului dintr-un grup de pretendenţi “de os domnesc” participau atât boierii mari cât şi cei mici, de asemenea slujbaşii Curţii domneşti.

Sistemul electiv-ereditar a fost treptat părăsit din secolul XVI, când se constată urcarea la tron a unor mari boieri care nu aveau calitatea de os domnesc. Aceştia, o dată ajunşi Domni, n-au ezitat însă să beneficieze de prestigiul calităţii respective, punând temelii unor familii care au revendicat apoi drepturi de “os domnesc”. Este cazul Movileştilor (de la sfârşitul secolului XVI) şi a Cantacuzinilor. Ingerinţele Porţii Otomane au accentuat acest curs, introducând regula confirmării în domnie la trei ani, în locul tradiţiei domniei pe viaţă.

3. Organele centrale ale statuluiOrganul central de cea mai mare însemnătate în statul

feudal românesc a fost Sfatul domnesc. Expresia care îl desemnează pentru prima dată este înscrisă într-un document din 1400: “sfatul boierilor mari şi credincioşi”. Sfatul a apărut însă mai devreme, credem că chiar în momentul unificării formaţiilor prestatale, fiindcă nu putea fi concepută colaborarea conducătorilor acestora fără asigurarea participării lor la conducerea statului nou creat. Din secolul al XVIII-lea s-a folosit termenul turcesc “divan domnesc”. Membrii sfatului purtau denumirea de boieri, dregători, jupani, sfetnici.

Rolul său general consta în asigurarea participării marii boerimi la opera de conducere realizată de domn înţelegând şi controlul activităţii acestuia, precum şi în obţinerea de către domn a consensului principalelor forţe politice ale ţării la politica sa.

212

Compoziţia sfatului domnesc s-a schimbat de la o epocă la alta. Iniţial, majoritatea boierilor şi membrilor clerului înalt nu aveau funcţii în stat (dregătorii) pentru ca începând din secolul al XVI-lea să ajungă la o compunere exclusiv din dregători. Numărul de membrii a fost fix timp de trei secole şi anume 12 (din care 4 ai clerului înalt), cifră cu semnificaţie sacră (12 au fost şi apostolii lui Isus). Influenţa marilor boeiri din Sfat depinde de averea lor, fapt ce se constată şi din modul cum erau înscrişi în documentele elaborate de Sfat.

Dregătorii membrii ai Sfatului au fost următorii: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic, marele clucer, marele sluger, marele pitar.Unele funcţii au dispărut cu timpul, altele au apărut,

îndeosebi în Moldova, unde şi numărul s-a modificat între 12 şi 53 dregători mari şi mici.

Ca înalţi demnitari ai statului dregătorii îndeplineau în cadrul Sfatului domnesc şi al Curţii domneşti funcţiile de conducere esenţiale pe plan administrativ, judiciar şi militar, astfel:

- Vornicul conducea activitatea slujitorilor Curţii, asigura paza graniţelor, judeca anumite procese penale (omuciderea, tâlhăria, furtul, adulterul, incestul). În Ţara Românească el îşi exercită atribuţiile numai în Muntenia pentru că în dreapta Oltului ele aparţineau Banului Olteniei; în Moldova au fost doi mari vornici: unul al Ţării de Sus, altul al Ţării de Jos.

- Logofătul conducea cancelaria domnească, păstra marele sigiliu al statului, redacta şi semna documentele domneşti; în Moldova judeca pricini privind stăpânirea pământului şi hotărnicirea.

- Spătarul avea atribuţii militare (comandant al armatei, purtător al spadei Domnului la solemnităţi) şi atribuţii judecătoreşti fată de subordonaţii săi.

- Vistierul strângea veniturile, păstra banii, ţinea socotelile veniturilor şi cheltuielilor, judeca pricinile

213

legate de aşezarea şi perceprea dărilor, conducea un aparat fiscal central şi local, procura şi păstra obiectele de lux vestimentar ale domnului.

- Comisul, se îngrijea de caii şi grajdurile domneşti, însoţea pe domn călare, participa la ceremonii.

- Paharnicul – gusta băutura domnului pentru a preveni asasinarea lui, aproviziona pivniţele domneşti, administra viile domneşti, percepea zeciuiala cuvenită Domnului.

- Stolnicul – se îngrijea de masa Domnului, asigura aprovizionarea Curţii cu alimente.

- Postelnicul – avea în administrare camerele Domnului la care avea acces oricând, introducea la Domn pe trimişii statelor străine.

- Clucerul – aproviziona Curtea cu alimente, strângea zeciuiala cuvenită Domnului pentru grâu.

- Slugerul – aproviziona Curtea cu carne, încasa unele dări, administra vitele confiscate.

- Pitarul – asigura pâinea necesară Curţii, administra carele şi caleştile Domnului.

Dregătorii nu erau plătiţi cu lefuri pentru seviciile lor, ci primeau danii de sate, pământuri, venituri în natură sau încasau o parte din dările pe care le executau.Atributele Sfatului domnesc au fost de natură politică,

judiciară, financiară, bisericească şi militară.Atributele politice se pot clasifica în: atribuţii politice interne şi atribuţii politice externe. Membrii Sfatului informau pe Domn asupra evoluţiilor constatate în rândurile boierimii, ale orăşenimii, ale populaţiei în general; îşi exprimau părerea asupra relaţiilor cu alte state, asupra tratatelor propuse; dacă Domnul contracta un angajament de vasalitate faţă de un suzeran străin, membrii Sfatului îl însoţeau şi îndeplineau şi ei ritualul respectiv.Atribuţiile judiciare constau în consilierea Domnului

asupra modului cum acesta împărţea dreptatea, căci Sfatul domnesc nu era organ judiciar. Domnul era interesat să colaboreze cu Sfatul său în această activitate căci nu putea

214

cunoaşte toate normele aplicabile în fiecare speţă şi pentru că decizia sa era astfel cofirmată de un organe de stat pluripersonal. Legea Ţării chiar prevedea că judecata Domnului trebuie să se facă împreună cu boierii Divanului. Decizia luată sau învoiala părţilor era înscrisă în zapise semnate de Domn sau de membrii Sfatului.

Atribuţiile financiare constau, în primul rând, în dezbaterea problemelor legate de adunarea dărilor existente, de aşezarea unor noi dări astfel încât să existe disponibilităţile necesare achitării datoriilor statului sau Domnului. Consultarea Sfatului comportă şi un aspect politic, deoarece membrii acestuia se asociau astfel unor decizii care, de regulă nu erau bine primite de populaţie. În anumite cazuri Domnul era nevoit să recurgă la convocarea Stărilor, prilej cu care Sfatul avea obligaţia de a susţine proiectul avansat de Domn.

Modul de cheltuire a banilor de către marele vistier nu era de competenţa Sfatului. Domnul nu dădea socoteală nimănui.

Atribuţiile bisericeşti era relativ extinse, căci Sfatul era consultat de Domn în toate problemele importante precum alegerea mitropolitului, a episcopilor, caterisirea ierarhiilor, înfiinţarea eparhiilor, mutarea unei mitropolii sau episcopii la o nouă reşedinţă, numirea egumenilor mănăstirilor importante.

Atribuţiile militare au fost considerate de toţi domnitorii ca fiind de cea mai mare însemnătate. Dată fiind miza conflictelor militare, chiar şi Domni cu recunoscute calităţi în domeniu au asociat Sfatul planurilor de război, au consultat pe membrii acestuia, cu atât mai mult cu cât dregătorii cu sarcini militare făeau parte din Sfat precum marii vornici, marele spătar, marele hatman. În cunoscutele sale Învăţături către fiul său Teodosie, Neagoe Basarab, afirma că, în caz de război, Domnul trebuie să-i aibă pe boieri alături să se sfătuiască cu ei, dar trebuie să acţioneze cum va crede el de cuviinţă.

Lucrările Sfatului domnesc se desfăşurau acolo unde se afla Domnul, de regulă în una din curţile sale, ori de câte ori

215

era nevoie, căci membrii Sfatului îl urmau pe Domn în toate deplasările. Când acesta avea de judecat o cauză, la lucrări participau împricinaţii şi martorii.

Înafara Sfatului domnesc şi a dregătoriilor centrale – menţionate mai sus – din sfera organelor centrale ale statului feudal românesc a făcut parte şi Bănia Craiovei, având atribuţii administrative şi judecătoreşti. Existenţa acesteia se explică prin caracterul specific al “ţării de peste Olt”, reflectat în tradiţii formate încă în epoca de început a daco-romanităţii. Instituţia Băniei n-a semnificat însă niciodată o distanţare de celălalt teritoriu al Ţării Româneşti – Muntenia – ci dimpotrivă. Marele Ban a fost considerat reprezentant al Domnului, locţiitor al său, al doilea demnitar al Ţării, având capitala sa, Divanul său, venituri proprii. Însă el a fost întotdeauna numit şi destituit de Domn, de la care primea porunci.

Atribuţiile Băniei şi ale Divanului său reproduceau în mic atribuţiile Curţii domneşti şi Sfatului Ţării Româneşti. Competenţele sale administrative şi judecătoreşti se limitau la cele cinci judeţe de peste Olt.

Faptul că mulţi domnitori ai Ţării Româneşti au provenit din Bănia Craiovei, din rândul marilor familii boiereşti oltene arată locul important al acestei structuri administrativ-judecătoreşti în istoria românilor.

Un alt organ reprezentativ specific societăţii fuedale a fost Marea Adunare a Ţării – similară “adunărilor de Stări” din mai multe state europene. În documente era numită “sobor”, “sfat de obşte”, “adunare obştească”, “adunare a toată ţara”. Compoziţia ei nu era atât de cuprinzătoare pe cât o arată numele, căci nu participau ţăranii dependenţi, nici ţăranii liberi lipsiţi de semnificativă avere, uneori nici orăşenii. Se adunau Domnul, Sfatul domnesc, boierii de toate categoriile, clerul.

Originea instituţiei este veche, de factură internă – de la adunările obştilor - şi de factură externă – de la modelul bizantin. Formele sub care a existat au fost diferite. Din punct de vedere teritorial se disting adunări generale (la nivelul ţării) sau regionale; din punct de vedere al

216

compoziţiei au fost adunări lărgite (la care participau toţi boierii mari şi mici, mazilii, slujitorii, negustorii) şi adunări restrânse la marea boierime, Domn şi Sfatul domnesc; din punct de vedere juridic unele au avut caracter deliberativ, de ale căror hotărâri Domnul urma să ţină seama, altele au avut caracter consultativ.

În formă deplină sau restrânsă Adunările Ţării au constituit cea mai reprezentativă şi mai largă formă de exprimare a voinţei locuitorilor. Din această constatare nu rezultă însă vreun spor de autoritate în raport cu celelalte instituţii ale statului, deoarece suveranitatea revenea în întregime Domnului. Dealtfel numai Domnul hotăra convocarea lor, componenţa, locul şi data. Numai el era în măsură să aprecieze dacă şi cum urma a fi aduse la îndeplinire hotărârile luate.

Prin tradiţie Marea Adunare a Ţării se putea pronunţa asupra oricărei probleme de stat, administrative, judiciare, militare, fiscale, bisericeşti, de politică externă. În numeroase cazuri problemele principale puse înaintea participanţilor au fost alegerea domnului: ridicarea ţării împotriva turcilor, judecarea unor pricini între mari boieri.

4. Organizarea administrativ-teritorialăÎnceputurile împărţirii teritoriului în unităţi

administrative datează de la întemeierea statelor, căci formaţiunile prestatale care s-au unit erau la rândul lor compuse din uniuni de obşti aşezate pe văile râurilor, în jurul unor cetăţi sau fortificaţii, în depresiuni delimitate de forme de relief. Pe suprafeţele respective funcţionau propriile reguli de recrutare a forţelor militare, de strângere a dărilor. Ele se aflau sub autoritatea politică a unor voievozi, cnezi, juzi.

Ca urmare, statele nou create Ţara Românească şi Moldova au preluat unităţi teritoriale mai mari sau mai mici, care au primit în cadrul organizării de stat denumiri şi atribuţii corespunzătoare: judeţ în Ţara Românească, ţinut în Moldova, supuse autorităţii centrale. Timp de sute de ani

217

limitele judeţelor şi ţinuturilor au rămas neschimbate, chiar dacă suprafeţele lor erau foarte deosebite.

Denumirea de judeţ vine de la judicium – instanţă judiciară, deci teritoriu aflat în raza unei instanţe. Acest fapt indică însemnătatea pe care oamenii o acordau activităţii de împărţire a dreptăţii. Numele judeţelor şi ţinuturilor au fost preluate de numele apelor şi locurilor geografice.

Primele menţiuni documentare despre judeţ sunt cele privitoare la Jaleş (1385) şi Vâlcea (1392), iar despre ţinut cel referitor la Neamţ din 1402. Numărul lor era de 24 în fiecare stat românesc.

Judeţele erau conduse de judeţi, sau sudeţi, sau vornici, iar ţinuturile de vornici, starosti sau pârcălabi (aceştia din urmă erau şi conducătorii cetăţilor).

Atribuţiile căpeteniei judeţului erau următoarele: strângea dările şi slujbele cuvenite domniei, asigura ordinea de drept în teritoriu, judeca pricinile dintre locuitorii satelor libere.

Atribuţiile căpeteniei ţinutului erau de asemeni de ordin executiv, fiscal, judecătoresc şi militar.

Căpeteniile unităţilor administrative aveau în subordine vătafi, birari, glabnici, curteni, mai târziu ispravnici.

În secolele XIV-XV domeniile marilor boieri înzestrate cu imunităţi nu se aflau sub autoritatea administraţiei locale a judeţului sau ţinutului, întrucât reprezentanţii acesteia nu aveau voie să-şi exercite atribuţiile acolo. Deci se considera că făceau parte din judeţe sau ţinuturi numai ţăranii liberi şi micii boieri.

Din secolul al XVI-lea autoritatea statului în general şi a organelor locale în special a sporit prin suprapunerea în teritoriu a unor slujitori domneşti care acţionează în direcţia întăririi autorităţii centrale în teritoriu.

Târgurile şi oraşele s-au constituit ca unităţi administrative distincte datorită specificului populaţiei şi activităţilor desfăşurate acolo. Ele s-au format înainte de întemeierea statelor, dezvoltându-se treptat deşi starea de nesiguranţă determinată de războaie, de invaziile turceşti a fost o frână serioasă.

218

În raport cu Domnia şi cu ceilalţi subiecţi de drept din stat, oraşele au dispus de o autonomie relativă, având un statut juridic propriu, anumite privilegii, organizare proprie. Unele – precum Câmpulung de Argeş au avut privilegii confirmate prin hrisov domnesc, fiind scutite de unele dări. Specifiul vieţii orăşeneşti a condus la apariţia unor norme de drept proprii “obiceiului târgoveţilor”, având componente similare dreptului aplicat în unele oraşe străine.

Din punct de vedere administrativ, un oraş era împărţit în trei zone: vatra (adică centrul urban), hotarul (terenurile cultivate de orăşeni cu vii, livezi, fâneţe etc), ocolul (satele aflate sub jurisdicţie orăşenească).

Administraţia oraşului medieval românesc era formată din două categorii de organe: cele alese de locuitori şi cele numite de Domn. Obştea oraşului alegea în Ţara Românească un judeţ, iar în Moldova un şoltuz; fiecare era ajutat de 12 pârgari aleşi pe un an. Dregătorii numiţi de Domn erau vornicul de târg, pârcălabul de oraş, starostele, vameşul. Ei exercitau atribuţiile fiscale, vamale, judecătoreşti.

Satele erau de două feluri: satele libere, organizate în obşte şi satele cu ţăranii dependenţi aflate pe domeniile boiereşti, bisericeşti, mănăstireşti, conduse conform normelor de drept specifice proprietarului.

CAP. VII - LEGEA ŢĂRII ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE

III. ÎN EVUL MEDIU

1. Structura socială şi exercitarea dreptului de proprietate în Ţara Românească şi Moldova

2. Reglementarea relaţiilor personale (persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune)

3. Infracţiunile împotriva persoanei şi a proprietăţii; procedurile de judecată şi probele

219

1. Structura socială şi exercitarea dreptului de proprietate în Ţara Românească şi Molodova

Elementul fundamental, definitoriu, al vieţii economice şi al structurii sociale în evul mediu a fost feudul (marea proprietate funciară, domeniul). Un feud consta dintr-o porţiune importantă de teritoriu având, de regulă, terenuri arabile, păduri, fâneţe, vii, iazuri etc. Din punct de vedere economic, feudul era împărţit în două părţi: partea destinată loturilor ţărăneşti (delniţele, sesiile), terenurile agricole aflate în posesia ţăranilor, vetrelor satelor şi partea numită rezerva feudală, cuprinzând reşedinţa sa şi a slugilor sale şi o parte din pământul agricol.

Prima era dată în folosinţa ţăranilor care nu aveau pământ în proprietate şi care prin aceasta deveneau dependenţi, fiind obligaţi să plătească dreptul de folosinţă în produse (dijma), în muncă şi bani. A doua parte era lucrată în sistemul clăcii de către ţăranii posesori de loturi, cu uneltele şi animalele lor; recolta revenea în întregime feudalului.

Întrucât venitul acestuia consta din produsele realizate pe rezervă plus produsele realizate într-o proporţie de 10% pe loturile în folosinţă plus renta în bani, taxele şi veniturile aduse din alte activităţi, ale aceloraşi, rezultă că puterea sa economică consta, în primul rând, în numărul de sate aflate pe domeniu. Deaceea în documentele medievale averea unui boier era comensurată în numărul de sate (familii) nu în suprafaţă.

Feudalul avea un drept limitat asupra părţii aflate în posesiunea ţăranilor, dar avea un drept deplin asupra rezervei. Ţăranii puteau folosi oricum delniţele, le puteau lăsa moştenire, dar nu le puteau înstrăina, căci deasupra dreptului lor de posesiune era dreptul de proprietate al boierului. În consecinţă numai acesta putea dispune de delniţele rămase fără moştenitori.

Ierarhia funciară era, în mare măsură şi o ierarhie politică şi militară. Relaţiile dintre membrii clasei feudale se întemeiau pe diferenţa de putere economică, încât un mare boier avea calitatea de suzeran în raport cu vasalii săi, cei

220

care depindeau de el din motive economice, politice şi militare. La rândul său el depindea, într-o anumită măsură, de Domn, care avea dreptul general de “dominium eminens”. În virtutea acestuia, Domnul acorda sau confirma stăpânirea de moşii boierilor care slujeau la oaste sau în dregătorii. Cu autorizarea sa se efectuau înstrăinările de proprietate prin vânzare sau schimbare. Cu prilejul intrării în posesiune Domnul primea “darea calului”, o răscumpărare simbolică, care consta în plata de către beneficiarul privilegiului a unui cal sau a unei sume în bani. El avea şi dreptul de “prădalică”, adică de a lua în proprietatea sa moşia al cărei stăpân murise fără moştenitori în linie bărbătească. În documente, acest drept este amintit în forma negativă: “şi cine dintre dânşii moare, iar ocinile să fie ale celor rămaşi, la ei prădalica să nu fie”.

Proprietatea feudală a cunoscut trei forme principale: proprietatea boierească, proprietatea bisericească – mănăstirească şi proprietatea domnească.

Proprietatea boierească s-a mai numit “baştină” sau “ocină”, termeni care semnificau faptul că provenea din moştenire. Boierul putea dispune liber de ea (s-o schimbe, s-o doneze, s-o lase moştenire) însă cu autorizarea Domnului.

În evoluţie, acest tip de proprietate s-a caracterizat prin frecvenţa trecerii dintr-o posesie în alta prin vânzări-cumpărări şi danii.

Proprietatea bisericească-mănăstirească în schimb a evoluat într-un singur sens: a sporit şi s-a consolidat continuu. Datorită daniilor făcute de boieri, de domni, sau de ţăranii liberi, în câteva secole s-a ajuns ca acest tip de proprietate să deţină cea mai mare parte a pământului arabil. Unii donatori au închinat proprietăţile lor, cu zeci de sate, unor mănăstiri de peste hotare, de la muntele Athos de pildă.

Proprietatea domnească s-a mărit în anii de domnie ai unor Domni autoritari, dar s-a restrâns, pe ansamblul perioadei. Cel puţin una din căile de sporire, confiscarea de moşii de la boierii condamnaţi pentru diferite vini, a născut conflicte întinse pe mai multe

221

generaţii. Averea unui Domn la un moment dat cuprindea moşiile cu satele sale, braniştele, hotarele târgurilor şi oraşelor, ocinile confiscate şi moşiile cumpărate de domnie ca instituţie. Mihai Viteazul avea 129 de sate. Din secolul al XVI-lea când costurile înzestrării oastei au crescut abrupt ca urmare a introducerii armelor de foc, unele moşii Domneşti au fost vândute. Scăderea puterii economice a Domniei a însemnat erodarea puterii sale militare.Clasa ţărănimii cuprindea două categorii: ţăranii liberi şi

ţăranii dependenţi.Categoria ţăranilor liberi s-a restrâns pe măsura trecerii

timpului, deşi obştea sătească s-a dovedit instituţia economico-socială cea mai rezistentă din istorie. În zonele de sub munte precum Vrancea, Câmpulung, Gorj, Vâlcea satele de ţărani liberi formau teritorii compacte, organizate în obşti. Diferenţierile de avere au permis detaşarea unor elemente care au intrat in rândurile micii boierimi, dar fenomenul nu a atins proporţii considerabile încât regiunile menţionate au rămas înglobate sistemului obştii până în zorii epocii moderne. Erodarea obştii s-a produs şi prin procedeul pătrunderii boierilor în obşte, devenind copărtaşi prin cumpărarea unor terenuri aparţinând unor membrii. În acest fel ei nu numai că eludau dreptul de protimis, dar beneficiau de el, caci vecinii doritori sa vândă erau obligaţi să întrebe dacă nu cumpără înainte de a vinde altora.

Atunci când rudele sau megieşii nu erau anunţaţi de vânzare şi aceasta avea loc, precum şi atunci cand actul de vânzare-cumpărare era atacat, ei aveau dreptul de rascumpărare.

În regiunile de câmpie marile proprietaţi feudale şi-au întemeiat existenţa pe munca ţăranilor dependenţi. Aceştia erau numiţi liudi, siromahi, horani, rumâni in Ţara Românească şi liudi, sused, vecini in Moldova.

Dependenţa de stăpânul feudal (fie el boier, mănăstire sau Domn) decurgea din faptul că ţăranul avea numai dreptul de posesie al pământului, în vreme ce feudalul avea dreptul de proprietate. Dintre cele trei forme ale rentei la

222

care ţăranul era obligat, (în produse, în bani şi în muncă numai ultima a suferit modificari dramatice care au condus la conflicte sociale. Exploatarea rezervei feudale (moşia propriu-zisa) însemna o succesiune de munci în clacă (arat, semănat, plivit, secerat, strângerea şi transportarea recoltei) adică un volum de muncă destul de mare. Câtă vreme relaţiile bani-marfa au fost reduse şi rezerva feudală a fost restrânsă. Când însă cererea de mărfuri a crescut, proprietarii domeniilor au sporit şi ei atât suprafaţa arabilă a moşiilor (prin defrişări) prin acapararea pământurilor obştilor), cât şi obligaţia în muncă a ţăranilor.

Proprietatea ţăranilor dependenţi consta în casă, inventarul acesteia, acareturile, animalele, uneltele, inventarul agricol moştenite, create de ei sau dobandite prin alte acte juridice.

În privinţa persoanei sale, ţăranul dependent nu era un fel de vasal al boierului respectiv, ci un membru al comunitaţii care, în întregimea ei era aservită acestuia.

În perioada feudală izvoarele dreptului au fost: cutuma (obicei) şi legea scrisă. În anul 1452 grămăticul Dragomir a copiat, la Târgovişte, în slavonă, sub titlul “Zaconicul” legiuirea bizantina “Sintagma lui Matei Vlastares”. În româneşte primele legiuiri au fost Pravila de ispravă, Pravila din Codex Negosianus, Nomocanonul lui Ioan Pustincul. Cele mai importante legiuiri scrise româneşti (pravile) tipărite au fost “Pravila de la Govora” din 1640, sub Matei Basarab, “Cartea românească de învaţătură de la pravilele împărăteşti” din 1646 (din porunca lui Vasile Lupu, aceasta fiind prima lege laică promulgată oficial şi investită cu autoritate legală) şi “Îndreptarea legii”, tiparită la Târgovişte în 1652.

Prin expresia “Legea Ţării” se înţelege totalitatea regulilor de drept aplicate în statele feudale româneşti şi răsfrânte atât în actele de stat cât şi în cele particulare. În Transilvania precum şi în acele teritorii unde trăiau românii sub autoritate statală străină, acelaşi conţinut este denumit “Legea românilor”, “Lex Olachorum”, “Jus valachicum”, “Voloski zokon”. Expresia “obiceiul pământului” se referă la

223

vechiul drept cutumiar. Pravilele tipărite menţionate mai sus reflectă numai parţial multitudinea de norme juridice aplicate în realitate.

În perioada secolelor XIV-XVII proprietatea feudală boierească având la origine proprietatea cnezială şi voievodală s-a extins îndeosebi prin moşteniri, donaţii, uzucapiune, ocupări, defrişări. Pentru acei boieri care au îndeplinit slujbe apreciate de Domn dania acestuia (miluirea) era o sursă importantă de sporire a patrimoniului propriu, dacă Domnul renunţa la aplicarea prădalicii. În acest caz donaţia putea fi moştenită alături de celelalte moşii.

Între posibilităţile de extindere se numărau şi preluarea bunurilor iobagilor decedaţi fără urmaşi sau a celor fugiţi, înfiinţarea de sate, construirea de mori, vaduri, ateliere meşteşugăreşti.

Donaţia a fost un mijloc (şi anume principal) de sporire a proprietăţii şi în cazul domeniilor bisericeşti şi mănăstireşti, dată fiind dorinţa multor proprietari de pământuri de a fi pomeniţi în slujbele bisericeşti, de a li se face rugăciuni după moarte. Legea Ţării a preluat reglementarea existentă în dreptul canonic din toată lumea creştină conform căreia acest fel de proprietate era considerat “de mână moartă” adică bisericile şi mănăstirile nu aveau dreptul de a înstrăina daniile primite.

În documente emise de domnitori se află referiri şi la proprietăţile domnului ca persoană şi la ale Domniei ca instituţie. Formele dreptului “dominium eminens” consacrate prin Legea Ţării au fost următoarele:

- dominium eminens ca drept de stăpânire asupra întregului teritoriu al ţării, domnul fiind reprezentant al statului;

- dominuim utile ca drept de stăpânire al feudalilor asupra pământului satelor aservite;

- dreptul de folosinţă – recunoscut ţăranilor dependenţi asupra loturilor lor.

Pădurile, terenurile şi apele (râuri, lacuri, iazuri) care nu erau în proprietatea unor persoane fizice sau unor obşti,

224

aparţineau ţării deci se aflau în proprietatea domnească şi desigur în dominium eminens. Legea Ţării reglementa construirea podurilor şi amenajarea vadurilor pentru mori. Faptul că un proprietar sau posesor avea terenul pe malul apei nu-i dădea - de pildă - dreptul de a stăpâni un vad sau un pod, de a schimba cursul apei, de a stânjeni pe vecini.

În proprietate domnească (pe “seama domnească”) intrau şi terenurile confiscate pentru hiclenie, ca şi bunurile vacante, rămase de la cei decedaţi fără urmaşi.

În legătură cu dreptul de proprietate codificat de Legea Ţării se află şi problema imunităţilor feudale acordate de domni destul de frecvent până în secolul al XVII-lea. Sub raportul formei, acesta s-a acordat atât prin acte speciale, cât şi prin acte de recunoaştere a dreptului de proprietate sau de danie.

Imunitatea s-a referit la trei domenii:a) administrativ-fiscal: beneficiarul era scutit de dări şi

slujbe, iar ţăranii dependenţi de pe moşia sa nu aveau obligaţii faţă de Domnie; în Ţara Românească şi Moldova de asemenea facilităţi au beneficiat în mare măsură bisericile şi mănăstirile şi mai puţin boierii. Se crede că, în ansamblu, numai 12-15% din sate au cunoscut acest privilegiu;

b) judecătoresc: slujbaşii Domniei nu puteau intra pe moşia respectivă pentru a-şi exercita atribuţiile judecătoreşti, care aparţineau în acest caz boierului; acest privilegiu se acorda de Domn mult mai rar şi tot mănăstirilor.

c) comercial: beneficiarul era scutit de plata taxelor vamale, a taxelor percepute pentru actele de transfer de proprietate, a taxei pentru dreptul de a strânge în folos propriu anumite vămi la vaduri, târguri, păduri.

Obligaţiile militare n-au făcut obiectul imunităţilor.Apărută încă înainte de formarea statelor feudale

româneşti, instituţia imunităţii a îndeplinit funcţii importante în viaţa social-economică şi de stat: a reglat raportul de

225

forţe dintre boierime şi Domn, a simplificat procedurile de administrare ale statului, a redistribuit o parte din venituri.

Similar imunităţii a existat instituţia monopolurilor seniorale care constau în dreptul exclusiv al boierului de a înfiinţa şi exploata pe moşia sa mori, ateliere meşteşugăreşti, toate aducătoare de importante venituri.

2. Reglementarea relaţiilor personale (persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune)

Persoana fizică (desemnată cu cuvintele “om” sau “obraz”) se identifica în societate prin nume, domiciliu, capacitate juridică şi capacitate de exerciţiu.

Numele se dobândea prin flilaţie legitimă (naştere) sau prin adopţiune (copil înfiat, fată căsătorită). În documente fiii legitimi se desemnau drept “fii adevăraţi”, femeile căsătorite prin prenumele lor alăturat numelui soţului (Maria, femeia lui Iosif). Dacă bărbatul se instala în casa şi averea femeii sale el era considerat în sat ca venetic şi primea numele soţiei plus un sufix masculin (Cătrinoiu, bărbatul Catrinei).

Domiciliul era locul unde persoana avea locuinţa stabilă indiferent de starea sa socială. Femeia căsătorită avea domiciliul la locuinţa soţului, “bărbatul măritat” la locuinţa soţiei, minorii la părinţi, copilul adoptat la adoptator, boierul la una din moşiile sale unde avea reşedinţa principală, ţăranul aservit în satul unde îşi avea delniţa şi casa, robul unde îşi avea reşedinţa stăpânul său.

Capacitatea juridică era recunoscută oricui de la naştere, indiferent de vârstă, sex, stare socială, sănătate mintală sau de voinţa celui în cauză. Incapacităţile de exerciţiu nu aveau efect asupra calităţii de persoană juridică înzestrată cu drepturi şi obligaţii.

Calitatea de persoană juridică înceta prin moartea fizică dovedită, sau prin moartea prezumată, cu condiţia ca cel aflat în această situaţie, dispărut de la domiciliul său, să nu fi dat nici o veste despre el vreme de cinci ani. Numai după acest interval, soţul rămas se putea recăsători sub protecţia calităţii de văduv.

226

Capacitatea de folosinţă (exerciţiu) a fost condiţionată de mai multe criterii: dacă în Transilvania calitatea de creştin ortodox era o piedică esenţială în admiterea în rândurile nobilimii sau în funcţiile politico-administrative, în Ţara Românească şi Moldova neapartenenţa la ortodoxie era un criteriu de apreciere cu valoare relativă în sensul că unele drepturi erau refuzate sau nu dacă persoana în cauză aparţinea sau nu prin botez religiei creştine, calitatea de ortodox nefiind opusă drept criteriu esenţial. Deaceea, românii şi străinii creştin-catolici sau armeni aveau practic aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ortodocşii; în schimb necreştinii (turci, tătari, adică musulmani) nu aveau drepturi depline decât cu condiţia trecerii la creştinism. În documente, calitatea de creştin ortodox se menţiona cu expresia “lege strămoşească”.

În al doilea rând, Legea Ţării cunoştea (din acest ultim punct de vedere ) două categorii de persoane: pământenii şi străinii. Deosebirea practicată între ei nu a fost însă totală, ci diferită după categoria socială şi profesiune.

Pământenii, identificaţi prin limbă, credinţă religioasă, tradiţii, port, domiciliu, rudenie şi neam, aveau folosinţa drepturilor civile şi politice în măsura permisă de starea lor socială. Ei se numeau “pământean”, “ţăran”, “român”, cuvinte de origine latină, atestând continuitatea lor etnică şi geografică.

Între pământeni nu au existat deosebiri de castă, încât un individ născut într-o categorie socială inferioară putea accede în împrejurări potrivite, în rândurile boierimii. De asemeni toţi pământenii creştin-ortodocşi erau egali din punct de vedere cultic, având aceleaşi drepturi religioase.

Exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor străinilor a fost condiţionat de originea etnică şi credinţa religioasă. Străinii catolici, protestanţi şi armeni au avut dreptul de a-şi folosi liber limba, de a avea şcoli şi instituţii de cultură; ei au dispus de libertatea religioasă, de a ridica şi administra biserici proprii, de a se aşeza în târguri şi oraşe, de a face comerţ. De un regim deosebit de tolerant s-au bucrat armenii şi grecii, care creştini fiind se puteau “împămănteni’

227

(naturaliza) în două moduri: fie prin căsătorie, fie prin numirea de către Domn într-o dregătorie. În schimb turcii, musulmani fiind, nu se puteau aşeza în ţară, nu putea staţiona forţe armate în regim permanent, nu aveau dreptul de a se căsători decât dacă renunţau la credinţa musulmană şi se botezau creştin, nu putea dobândi în nici un mod pământ în proprietate, nu aveau dreptul de a ridica construcţii religioase (geamii, cimitire). Această penultimă restricţie s-a aplicat şi evreilor, care de nevoie s-au aşezat numai în târguri şi oraşe, îndeletnicindu-se cu meşteşuguri, comerţ, dar şi cu ocupaţii neagreate de creştini, precum cămătăria.

Regulile impuse turcilor se explică prin nevoia de a preveni formarea unor condiţii care ar fi putut duce la transformarea ţărilor româneşti în paşalâcuri. Cele impuse evreilor se explică prin motive religioase, ei nefiind creştini.

Capacitatea juridică a persoanelor era inegală, diferită, de la o stare socială la alta. Clasa boierimii a cunoscut categorii diferite nu numai din punct de vedere economic, ci şi social-politic şi juridic: erau boieri mari şi boieri mici, boieri de curte şi boieri de ţară, boieri cu slujbe şi boieri fără slujbe. Drepturile şi privilegiile erau recunoscute în funcţie de categoria din care individul făcea parte. În anumite situaţii s-au creat diferenţe şi în interiorul fiecărei categorii, de pildă, între marii boieri cu proprietate moştenită (în majoritate pământeni) şi marii boieri cu proprietate donativă (mulţi erau greci, miluiţi mai ales de domnii cu asemenea ascendenţă). Din secolul al XVI-lea, participarea boierilor la conducerea statului prin intermediul dregătoriilor declanşează o goană după această nouă surssă de venituri şi putere, ceea ce face ca marii boieri cu dregătorii să dispună de o capacitate juridică mai mare decât a celorlalţi. În cadrul reformelor sale Constantin Mavrocordat a împărţit boierimea în trei categorii; primii 12 mari dregători până la funcţia de vel comis (mare comis); în categoria a II-a dregătorii de la marele serdar până la clucerul de arie, în cea de-a treia , mazilii. În acest fel s-a ajuns ca urmaşii

228

marilor boieri să se numească neamuri, iar ai celorlalţi – mazili.

Clerului i s-a recunoscut, în ansamblu, o situaţie privilegiată dar diferenţele între clerul superior şi clerul inferior erau foarte mari. Numai membrii clerului superior aveau dreptul de a participa la sfatul domnesc, de a judeca în anumite procese canonice, civile şi penale. Membrii clerului inferior aveau o stare economică foarte apropiată de a ţăranilor. Este însă adevărat că un simplu preot de ţară putea ajunge, în împrejurări anume, în rândurile clerului superior.

Ţăranii liberi numiţi megieşi, moşneni (în Ţara Românească), răzeşi (în Moldova) se diferenţiau între ei din punct de vedere al patrimoniului, dar aveau o situaţie aproape egală din punct de vedere juridic. Capacitatea lor juridică era aceea a oamenilor liberi, supuşi Domnului, care îi recunoştea ca atare, în schimbul obligaţiilor militare.

Orăşenii aveau acelaşi fel de capacitate juridică exprimată specific prin dreptul de a dispune liber de bunurile lor, de a se administra şi judeca autonom, de a participa la administrarea oraşelor.

Ţăranii dependenţi (aserviţi) numiţi rumâni în Ţara Românească, vecini în Moldova aveau drept de proprietate limitat asupra casei, bunurilor mobile, animalelor, drept de folosinţă asupra loturilor de pământ. Puteau lăsa moştenire atât bunurile aflate în proprietate, cât şi pământul aflat în folosinţă, dar prin acest fapt urmaşul nu devenea proprietar. Capcitatea juridică era deci limitată.

Spre deosebire de clasele şi categoriile sociale amintite mai sus, ţăranii aserviţi nu aveau exerciţiul drepturilor publice. Dependenţa lor de stăpânul feudal era atât economică (concretizată în cele trei tipuri de rentă: în produse, în bani şi în muncă) cât şi personală. Aceasta consta în faptul că el era “legat” de moşie, că nu putea dispune după voia sa de forţa sa de muncă, că putea fi judecat şi pedepsit de acel stăpân. Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta a fost desfiinţat în Ţara Românească în 1595 iar în Moldova în 1613, dar şi mai înainte de aceste

229

date boierii aveau dreptul de a-i urmări şi readuce cu forţa pe ţăranii fugiţi.

Ţăranii dependenţi puteau redeveni oameni liberi prin trei modalităţi: prin răscumpărare, prin iertare de rumânie şi dacă fiind luat rob în ţară străină s-ar fi înapoiat în ţara sa.

Robii (ţiganii, tătari) nu aveau practic capacitate juridică, căci puteau fi vânduţi sau donaţi odată cu domeniul boieresc, mănăstiresc sau domnesc pe care trăiau.

Rudenia este definită ca o legătură specială între persoane, stabilită biologic (prin naştere şi filiaţie) sau prin alianţă (cuscria, între rudele de sânge ale unui soţ cu rudele de sânge ale celuilalt soţ) sau prin tainele biserceşti ale botezului şi cununiei (spirituală, religioasă).

Din cele trei tipuri de rudenie desigur cea de sânge este principală, definitorie, cea mai veche. Este de fapt aceiaşi rudenie pe care o ştim de la geto-daci şi romani, stabilită patrilineal după tată şi numai excepţional în lipsa acestuia după mamă, în linie directă ascedentă, linie descendentă şi linii colaterale între autorul comun (strămoşul) şi ruda respectivă, în grade de rudenie.

În linie ascendentă şi descendentă gradele reprezentau generaţiile: rudele apropiate se socoteau până la gradul al VII lea. Iată un text dintr-o pravilă din secolul XVII: “rudenia de sânge se împarte în trei: în sus şi în jos şi între cei de laturi. Cei de sus se chiamă tată-miu, moşu-mieu şi strămoşu-mieu, mumă-mea, moaşă-mea şi strămoşă-mea. Iară cei de jos se cheamă coconii miei, nepoţii miei şi strănepoţii miei. Cei de laturi sunt...frate-miu, văru-mieu, unchiu-mieu şi mătuşa mea.”

Acest tip de rudenie a justificat dreptul şi obligaţia de ajutor reciproc, de întreţinere şi de succesiune, dar şi interdicţia la căsătorie a persoanelor înrudite prin sânge, incestul, căsătoriile între rude până la gradul VII (de regulă). Biserica ortodoxă a întărit aceste reguli stabilind şi norme de comportament între rudele prin alianţă de genul căsătoriei a doi fraţi cu două surori.

O altă formă de rudenie era cea prin alianţă, prin căsătorie. În evul mediu nu se oficia un act în faţa unor

230

organe civile, ci numai în faţa Bisericii. Căsătoria era pregătită prin logodnă care, deşi era apreciată ca o promisiune producea totuşi efecte juridice îndeosebi cu privire la bunurile sau sumele de bani avansate cu această ocazie drept daruri. Logodna se încheia adesea cu ocazia peţitului, prilej pentru părinţi de a-şi face cunoscută voinţa cu privire la soarta copiiilor lor. În cazul în care căsătoria nu se mai încheia darurile trebuiau înapoiate.

Specifice evului mediu au fost formele de rudenie numite înfrăţire, rudenia spirituală.

Înfrăţirea nu avea desigur la bază sângele unui strămoş, ci voinţa indivizilor respectivi sau a părinţilor sau a tutorilor lor de a se considera fraţi. De pildă “înfrăţirea pe moşie” prin care un individ din afara unei obşti căpăta drept de proprietate în obşte, pentru a ocoli efectele dreptului de preemţiune; “frăţia de cruce” practicată de haiduci, tâlhari etc.; “frăţia de cristelniţă” prin care copiii botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi, “frăţia de lapte” prin care copii alăptaţi de aceeaşi doică erau consideraţi fraţi.

Rudenia spirituală se realiza prin actul de botez între naşi şi fini: naşul avea drept şi totodată obligaţie de protecţie asupra finilor, el trebuia chemat la cununia finilor; la rândul lor şi finii datorau naşilor daruri şi ascultare.

Familia, ca cea mai veche şi mai solidă instituţie umană, a avut la români o conformaţie numită “butuc” deoarece după căsătorie copiii îşi formau propria lor gospodărie (cu excepţia celui mai mic care moştenea şi rămânea în casa părintească), preluând însă toate regulile familiei părinteşti.

Privite istoric, aceste reguli au o dublă origine căci , de pildă ambii soţi exercitau, ca şi la geto-daci, puterea părintească asupra copiiilor, iar în cazul decesului tatălui soţia exercita singură tutela asupra copiiilor fără intervenţia altor membrii ai familiei; totodată tatăl avea drepturile lui pater familias roman. Ambii părinţi aveau obligaţia de protecţie şi întreţinere a copiilor care nu puteau fi ucişi sau vânduţi.

231

Relaţiile dintre soţi, între soţi şi copiii se pot urmări în studiul instituţiei căsătoriei.

Condiţiile încheierii căsătoriei (înţelegând şi impedimentele) erau următoarele:

- a) manifestarea voinţei tinerilor;- b) acceptul părinţilor (mai ales la crescătorii de

animale);- c) vârsta mirelui să fie de regulă, mai mare decât a

miresei (în regiunile de câmpie se acceptau derogări;- d) într-o familie, căsătoriile copiilor trebuiau să se

facă în ordinea vârstei;- e) căsătoria era interzisă între rudele de sânge şi afini

până la gradul opt, precum şi întrei cei înfrăţiţi;- f) deosebirea confesională, întrucât preoţii nu oficiau

căsătorii între tineri de credinţe diferite;- g) tutorele nu se putea căsători cu pupila sa;- h) bigamia – cel căsătorit nu se putea căsători a doua

oară;- i) cel căsătorit de trei ori, nu se mai putea recăsători;- j) răpitorul nu se putea căsători cu fata răpită;- k) persoanele cu statut social foarte deosebit nu erau

agreate pentru căsătorie;- l) căsătorii cu persoane din rândul călugărilor sau

pustnicilor.Dacă se încheiau căsătorii cu încălcarea acestor

condiţii, ele erau considerate nule, ca şi cununia oficiată de o persoană lipsită de calitate (paroh sau preot).

Formalităţile căsătoriei constau în actul religios propriu-zis şi în nuntă, necesară marcării momentului când o nouă familie era primită în comunitatea respectivă. Părţile jurau în faţa altarului să nu strice învoiala. Acte scrise se încheiau arareori, În cazul căsătoriilor boiereşti, domneşti.

Raporturile dintre soţi erau aşezate pe principiul “pater familias”, soţia având obligaţia de fidelitate, de a urma pe soţ, de a-l asculta; soţul o putea certa şi bate, la nevoie chiar o putea închide sau pune ‘în hiare”.

232

Nu exista obligaţia fetei de a avea o dotă mai mare ca a băiatului, dar prin tradiţie, părinţii fetei se străduiau să-i asigure o zestre mai mare pentru a asigura un echilibru în noua familie în raport cu puterea recunoscută bărbatului.

Odată constituită familia era aşezată pe principiul comunităţii de bunuri, dar numai până la desfacerea căsătoriei. Bărbatul avea obligaţia de a păstra zestrea cel puţin la valoarea primită.

Ambii părinţi dobândeau autoritate asupra copiilor legitimi, însă tatăl era recunoscut drept capul familiei. Numai dacă abuza de autoritatea sa putea pierde puterea părintească.

Soţii aveau dreptul de habitaţie (în caz de deces al soţului, văduva avea acest drept în casa bărbatului ei, dacă nu se recăsătorea) şi dreptul la alimente, între ei şi faţă de copii.

Spre deoseire de locuitorii de confesiune creştin-catolică, la care desfacerea căsătoriei nu era admisă, cei de confesiune creştin-ortodoxă puteau divorţa. Între motivele de divorţ admise se aflau:

- dovedirea faptului că fata nu a fost cinstită în noaptea nunţii;

- imoralitatea soţiei sau soţului – adulterul;- duşmănia manifestă şi de durată a bărbatului sau

rudelor sale faţă de soţie;- erezia;- starea de nebunie evidentă a unui soţ;- repudierea de către soţ a soţiei prin alungarea din

casă;- părăsirea casei de către unul din soţi;- incestul;- dacă unul din soţi unelteşte împotriva vieţii celuilalt

sau nu-l înştiinţează despre aceasta;- neputinţa bărbatului mai mult de trei ani;- dispariţia unuui soţ mai mult de cinci ani;- consacrarea unuia dintre soţi vieţii bisericeşti.

233

Despărţirea era precedată de acţiunea de împăcare mijlocită de naşi şi de trimiterea de către unul din soţi a unei “cărţi de despărţire”.

În societatea românească problema transmiterii bunurilor după moarte - a succesiunii (moştenirii) a jucat un rol deosebit de important, căci de modul cum se efectua depindea situaţia patrimoniului şi starea materială a urmaşilor. Au fost folosite două sisteme: moştenirea legală şi moştenirea testamentară.

Moştenirea legală (ab intestat) presupunea existenţa următoarelor categorii: - moştenitorii legitimi, adică descendenţii, ascendenţii şi colateralii;

- copilul din afara căsătoriei în raport cu succesiunea mamei;

- înfiatul faţă de averea părintelui sufletesc şi viceversa;

- soţul supravieţuitor;- autoritatea de stat (Domnul);În Ţara Românească veneau la moştenire în primul rând

băieţii, şi numai în lipsa acestora fetele, în vreme ce în Moldova fetele veneau la succesiune în mod egal cu băieţii. Este vorba de copiii legitimi şi de cei adoptivi, fiindcă copiii naturali veneau numai la moştenirea mamei lor. Copilul vitreg avea drepturi identice de moştenire ca şi cel legitim numai la succesiunea părintelui său, nu şi la aceea a soţului acestuia.

Soţul supravieţuitor venea la moştenire în concurs cu copiii.

O excepţie în privinţa modului de deschidere a succesiunii o constituia situaţia persoanelor care se dedicau călugăriei. Acestea puteau dispune de patrimoniul lor numai până în momentul intrării în ordinul monahal respectiv.

Succesiunea revenea moştenitorilor în indiviziune, fiecare se substituia pentru o parte egală în drepturile şi datoriile defunctului; bunurile succesorale la reveneau după ce achitau datoriile defunctului. Urmaşii beneficiau de

234

calitatea de moştenitori numai dacă nu erau consideraţi nedemni de aceasta (de pilda pentru fapte nedemne, pentru reaua purtare a succesorului). Pe de altă parte, succesorii aveau dreptul de a se lepăda de moştenire, adică de a o refuza.

Succesiunea necerută şi neluată de nimeni (desherenţa) revenea Domnului ca titular al dreptului de dominium eminens.

Succesiunea testamentară (“lăsare cu limbă de moarte”) se efectua întotdeauna în mod solemn, fie că era vorba de un testament oral, fie scris.

Cel oral se făcea în faţa martorilor (între care trebuia să figureze preoţi, călugări, feţe bisericeşti). Cel scris nu presupunea neapărat martori, dar prezenţa lor era oricum binevenită, pentru a atesta ulterior valabilitatea şi exactitatea testamentului.

Condiţiile cerute pentru valabilitatea testamentului, fie oral fie scris erau următoarele:

a) pentru testator: - să fie capabil, adică în deplinătatea facultăţilor mintale (“întreg la minte”); erau excluşi muţii, surzii, nebunii cu furii, bolnavii de minte şi nevârstnicii;

- voinţa lui să nu fi fost viciată în vreun fel;

- să aibă calitatea de proprietar al bunurilor pentru care le lasă testament;

- să aibă cel puţin vârta de 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete.

b) pentru beneficiar: - să existe ca persoană - să nu fi avut atitudine duşmănoasă

faţă de testator; - să nu fi apelat la mijloace

nedemne pentru a obţine testamentul.

Testamentele conţineau adesea blesteme, prin care testatorul se asigura că voinţa sa nu va fi încălcată.

235

Dreptul românesc a cunoscut substituţia fideicomisară prin care testatorul avea posibilitatea de a impune, prin testament scris, unui donatar sau legatar să păstreze bunurile moştenite, fără a le greva de drepturi reale, pentru a le transmite , la decesul său, unei alte persoane indicate de el.

3. Infracţiunile împotriva persoanei şi a proprietăţii; procedurile de judecată şi probele

Formele de răspundere personală civilă erau, în perioada menţionată contractele (de vânzare-cumpărare, de donaţie, de schimb, de împrumut bănesc, de comodat, zălogul). Elementele specifice, manifestate în această perioadă au fost în principal următoarele:

- obiectul vânzării trebuia să fie determinat, să facă parte dintre bunurile care puteau fi înstrăinate (pământul, determinat prin semne de hotar), de pildă; persoane umane puteau face obiectul vânzării odată cu pământul (cazul ţăranilor liberi care îşi vindeau moşia şi persoana sau al ţăranilor dependenţi vânduţi odată cu domeniul);

- consimţământul trebuia să fie benevol, fără vicii; motivele pentru care vânzătorul îşi vindea bunul nu erau considerate vicii; vânzarea pământului nu se putea face decât cu încuviinţarea domnului (pentru moşii boiereşti), sau al rudelor şi vecinilor (pentru ţăranii din obşte, conform dreptului de preemţiune);

- preţul era determinat în bani aflaţi atunci în circulaţie, indiferent de originea lor (aspri turceşti, zloţi polonezi, taleri germani), sau parţial în bani, parţial în lucruri, sau numai în lucruri. Preţul putea fi întors în caz de evicţiune sau dacă bunul a fost cumpărat de la un neproprietar;

- contractul se încheia în faţa Domnului, Sfatului domnesc sau altor autorităţi; trebuia în cazul proprietăţii condiţionate înscrisă menţiunea cu privire la prădalică şi darea calului;

236

- în cazul contractului de împrumut bănesc, data restituirii (soroc) era fixată la o sărbătoare religioasă importantă (Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, Sf. Vasile etc); dobânda putea fi capitalizată luându-se astfel dobândă la dobândă;

- zălogul (chezăşia), consta din garantarea unui contract (de vânzare-cumpărare, împrumut bănesc etc.) cu bunuri mobile şi imobile inclusiv pământ cu ţărani dependenţi, lăsate creditorului pe termen sau fără termen. Dacă termenul era depăşit bunurile respective puteau fi “pierdute”, “prăpădite” adică însuşite de creditor, care le putea vinde, dona etc.

Ca pretutindeni în lumea medievală, infracţiunile erau considerate fapte deosebit de periculoase pentru societate şi erau pedepsite aspru. Specific dreptului românesc este faptul că se făcea deosebire între infracţiunile intenţionate şi cele neinteţionate, că era pedepsită şi tentativa; circumstanţele atenuante erau reglementate în pravile.

Clasificarea realizată de prof. Dr. Liviu P. Marcu este edificatoare:

1) Infracţiuni contra ordinei de stat:- hiclenia (trădarea)- lezmajestatea- calpuzănia (falsificarea de monedă)2) Împotriva religiei:

- erezia- apostazia (lepădarea de credinţă)- ierosolia (profanarea lucrurilor sfinte)- vrăjitoria3) Împotriva persoanei

- omuciderea- paricidul- rănirea (sânge)- lovirea- sudalma, ocara (insulta)- defăimarea4) Împotriva proprietăţii:

237

- tâlharia- furtul- incendierea- încălcarea hotarelor5) Împotriva familiei:

- incestul- adulterul- inversiunea sexuală (sodomia)- violul- răpirea de fată- curvia (desfrânarea)- preacurvia (adulterul)- bigamia- hotria (proxenetismul)6) Împotriva justiţiei:

- vicleşugul (falsul)- nesupunerea la hotărârile judecătoreşti- jurământul mincinosPedepsele (numite certare) aplicate în cazul

infracţiunilor împotriva persoanei nu se deosebeau practic de cele aplicate în cazul infracţiunilor împotriva proprietăţii (fizice, privative de libertate, pecuniare, spirituale). Ele vizau o paletă largă, de la tăierea capului, spânzurătoare, bătaie, ocnă, temniţă, până la gloabă, duşegubină, pradă, zăvescă. Erau aplicate respectându-se deosebirile de statut social; de pildă boierilor hicleni li se lua viaţa mai ales prin lovirea cu buzduganul chiar de către domn, în vreme ce oamenii de rând erau spânzuraţi. Chiar în cazul unor infracţiuni grave precum omuciderea se putea aplica duşegubina (răscumpărarea crimei) nu numai în cazul boierilor, ci şi al ţăranilor liberi. Aplicarea pedepsei se făcea adesea chiar la locul faptei. Dacă făptaşul nu era aflat, se aplicau duşegubine oamenilor din satul cel mai apropiat de locul faptei – funcţiona deci o răspundere colectivă.

Pedepsele aveau ca scop prevenirea infracţiunilor prin intimidare; acesta a fost unul din motivele pentru care nu

238

erau limitate prin lege, erau lăsate la voia judecătorului şi puteau fi cumulate.

În materie de procedură de judecată Legea Ţării a prevăzut norme unitare pe tot teritoriul locuit de români. Judecata trebuia să se desfăşoare “după lege şi dreptate”, pentru a menţine morala timpului. Principalele trăsături ale procedurilor civilă şi penală au fost următoarele:

- nu s-au constituit instanţe speciale, cu caracter permanent, care să judece pricinile civile sau infracţiunile;

- normele juridice nu au fost scrise în perioada la care ne referim – fiind expresia obiceiului transmis prin tradiţie; ca urmare procedura nu era fixată în scris;

- procesul pornea de regulă prin reclamaţia părţii care se considera lezată şi mult mai rar din oficiu;

- instanţa fixa termenele, primea probele (mai ales martorii şi jurătorii) apoi avea loc judecata;

- procedura avea loc, în mod obişnuit, în public;- rezultatul procesului era consemnat în scris; cu

această ocazie se aminteau datele principale – obiectul, probele, soluţia dată;

- nu exista autoritatea lucrului judecat, încât partea care dorea redeschiderea procesului putea obţine aceasta după plata unei sume de bani.

Dorinţa de a se judeca, “după lege şi dreptate” a făcut ca probele să joace un rol important în procedură. Cele scrise aveau o putere mai mare de convingere (de pildă, hrisoavele şi cărţile domneşti, zapisele particularilor) decât probele orale (mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda).

În cazul când era nevoie să fie judecaţi străini, aceştia suportau procedura şi normele juridice ale locului, dar erau judecaţi, numai de către Domn.

239

CAP. VIII - ORGANIZAREA DE STATA PRINCIPATULUI TRANSILVANIEI

IV. ÎN SECOLELE XVI-XIX

1. Principatul – constituire, organizare şi funcţionare2. Instaurarea dominaţiei habsburgice3. Evoluţia dreptului în perioada Principatului4. Banatul sub ocupaţie otomană şi habsburgică –

aspecte constituţionale; Bucovina sub ocupaţie habsburgică

1. Principatul – constituire, organizare şi funcţionare

Secolul al XVI-lea a marcat, îndeosebi în Europa centrală şi occidentală, un val de schimbări de însemnătate fundamentală pentru istoria societăţii feudale. A continuat şirul marilor descoperiri geografice, a început formarea imperiilor coloniale, s-a răspândit fenomenul cultural al Renaşterii, a fost iniţiată Reforma religioasă.

Cauzele principale ale acestor evoluţii s-au aflat în acumulările de bunuri, experienţă, în sporirea şi diversificarea producţiei agricole, în amplificarea producţiei meşteşugăreşti, în modificarea fluxurilor comerţului internaţional, pe fondul perimării raporturilor şi mentalităţilor feudale. Este secolul unor remarcabile descoperiri ale geniului uman, care survin ca efect firesc al depăşirii monopolului cultural exercitat de Biserică secole la rând. Anii următori au cunoscut primele frământări ale unui amplu proces de redeşteptare naţională, în forme pe cât de diverse, pe atât de specifice.

Pe plan politic internaţional s-au făcut vizibile semne ale constituirii unui nou raport de forţe, îndeosebi în Europa de est şi sud-est. A început afirmarea ca mare putere în expansiune a Imperiului Habsburgic. În secolul XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul extinderii sale prin campania din 1683 împotriva Vienei. Un alt mare imperiu expansionist,

240

Rusia s-a impus din acelaşi secol odată cu domnia ţarului Petru I.

În aceste împrejurări, menţinerea statutului de autonomie al ţărilor române a reprezentat un fapt de excepţie pe continentul european. În anul 1600 sub sceptrul lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti ele au fost pentru prima dată reunite pe vatra străvechii Dacii. Prin lupta înaintaşilor, şi-au păstrat locul cucerit pe arena vieţii internaţionale, având graniţe proprii, instituţii centrale şi locale de sine stătătoare, distincte de cele otomane, având armate şi legi proprii.

Voievodatul Transilvaniei a fost confruntat la începutul secolului XVI cu o serie de evenimente care i-au impus schimbări instituţionale importante. În anul 1521 Belgradul, considerat cetate-cheie a înaintării otomane spre centrul Europei a fost cucerit de armatele sultanului Soliman al II-lea Legislatorul. Ca urmare, atacurile otomane asupra Transilvaniei şi Ungariei s-au intensificat. În anul 1526, la Mohacs, pe cursul mijlociu al Dunării, a avut loc o luptă hotărâtoare între armata regelui ungar şi armatele sultanului. Armata voievodatului Transilvaniei (care în astfel de împrejurări forma aripa stângă a armatei regale, având drapel propriu şi comandă separată) nu a participat.

Victoria otomană şi dispariţia în luptă a regelui Ungariei au deschis drum turcilor spre nord şi nord-vest, în condiţiile instaurării anarhiei şi confruntărilor interne în regat. Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei a fost desemnat ca rege, dar pretenţii la tron a ridicat şi Ferdinand de Austria, fratele împăratului Carol Quintul. În 1529 în Transilvania a fost convocată Dieta numită de la Grind care a hotărât să nu recunoască autoritatea împăratului de la Viena. După o serie de lupte între cele două tabere formate şi sprijinite de habsburgi şi de turci, în 1541 partea ocupată de turci din Ungaria a devenit paşalâc cu capitala la Buda, partea estică a Ungariei a fost acaparată de habsburgi. Astfel Ungaria ca stat a dispărut de pe harta Europei pentru mai bine de 300 de ani. Transilvania, locuită în majoritate de români, a împărtăşit soarta celorlalte două ţări româneşti – Ţara

241

Românească şi Moldova, rămânând autonomă sub suzeranitate otomană. Despărţirea de Ungaria a survenit nu numai ca urmare a înfrângerii de la Mohacs, ci şi datorită structurii sale deosebite, exprimate în autonomia sa şi în tendinţele manifestate repetat în această direcţie.

Forma de organizare a Transilvaniei în noile condiţii a fost Principatul un “regnum”, stat de sine stătător, aflat sub suzeranitate otomană. Dieta întrunită în anul 1543 a întărit dreptul acordat de sultan de a-şi alege “orice principe ar voi’. În schimbul plăţii unui tribut de 10.000 florini (ridicat apoi la 15.000), Sultanul a reafirmat acest drept printr-un act din 1566, rezervându-şi capacitatea de confirmare. Totuşi dreptul de alegere al Dietei a fost adesea încălat.

Statutul Principatului Transilvaniei pe plan internaţional a fost stabilit prin tratatul încheiat în anul 1566 între principele Ioan Sigismund şi Înalta Poartă: era recunoscut drept stat sub protecţia Imperiului Otoman, având administraţie şi armată proprie, dreptul de a încheia tratate şi de a avea însemne heraldice, Principele putea întreţine relaţii diplomatice cu alte state, a declara război şi încheia pace; funcţionarii otomani nu se puteau amesteca în afacerile interne ale Principatului.

Teritoriul Principatului era format din cele 7 comitate ale fostului voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, cele trei districte intracarpatice (Braşov, Făgăraş, Bistriţa) precum şi Banatul, 8 comitate din Partium (Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior, Bihor, Zarand, Arad) şi 3 comitate din Ungaria superioară (Bereg, Ugocsa, Szobolcs).

Principalele instituţii ale organizării de stat la nivel central au fost: Principele, Consiliul intim şi Dieta.

Principele ales de Dietă, confirmat de sultan (care îi trimitea însemnele domniei: steagul, sceptrul, o sabie, o pălărie împodobită cu pene şi un cal echipat), avea preorgative foarte largi asemănătoare celor ale Domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei:

- era comandantul oştirii- era şef al administraţiei statului

242

- numea funcţionarii publici- conferea titlurile nobiliare- convoca Dieta- avea dreptul de iniţiativă legislativă, de a confirma

sau respinge hotărârile acesteia- exercita dreptul de dominium eminens- era judecător suprem, judecăţile făcându-se în

numele său atât în materie civilă, cât şi penală- avea dreptul de a graţia sau de a comuta pedepsele.

Comparând prerogativele Principelui de după 1541 cu cele ale Voievodului de până la această dată se observă un spor important de atribuţii ale Principelui. Faptul acesta se explică prin poziţia diferită ocupată de statul suzeran în noile condiţii. Cât timp a fost vasală regatului Ungariei situat în imediata apropiere, Transilvania s-a aflat sub un control rigid, limitându-i-se capacitatea de manifestare în nume propriu; din momentul dispariţiei statului ungar forţele interne şi-au putut aroga prerogative mai largi cu atât mai mult cu cât, prin aşezarea geografică în raport cu Imperiul Otoman, Transilvania avea un statut de teritoriu aflat la marginea sferei de influenţă a Imperiului.

Pe lângă Principe a funcţionat Consiliul intim, format din 12 mari nobili. Sarcina lui era de a furniza Principelui sfaturi în problemele dificile apărute pe plan intern sau extern; totodată acest organism a avut şi menirea de a asigura o anume coordonare a activităţii Principelui cu interesele marii nobilimi.

Principalul organism statal cu prerogative legislative a fost Dieta, o expresie în formă condensată a congregaţiilor şi a adunărilor obşteşti din perioada anterioară.

Compoziţia Dietei reflecta raportul de forţe social-economice din Principat după încheierea pactului celor trei naţiuni privilegiate şi a celor patru religii recepte reprezentate prin nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi nobilimea secuiască. Singura modificare intervenită în interiorul acestui raport de forţe comparativ cu secolul anterior a fost de ordin religios. Ca urmare a extinderii

243

Reformei religioase, cea mai mare parte a nobilimii maghiare catolice a trecut la forma calvină a protestantismului (Biserica reformată), o altă parte a rămas catolică, o a treia parte a aderat la forma unitariană (Biserica unitariană). Totodată saşii au aderat în totalitate la lutheranism (Biserica evanghelică), iar secuii au rămas în majoritate catolici. Acum există deci trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte, românii şi biserica lor ortodoxă fiind consideraţi în continuare toleraţi, neadmişi în stat.

Din Dietă făceau parte reprezentanţi ai marii nobilimi, ai nobilimii secuieşti şi patriciatului săsesc, ai celor patru confesiuni recunoscute, reprezentanţi personali ai Principelui (numiţi regalişti), funcţionari superiori de stat, reprezentanţii cetăţilor, judecători provinciali. Comitatele trimiteau câte 3 reprezentanţi (comitele şi alţi doi reprezentanţi), scaunele săseşti şi secuieşti câte doi reprezentanţi, oraşele şi marile târguri câte un reprezentant. În total, cei aproximativ 150 de membrii se adunau, convocaţi fiind de Principe, la Alba-Iulia sau alt oraş unde se afla curtea Principelui în acel moment, pentru a dezbate şi a hotărâ în problemele importante ale Principatului.

Organizarea administrativ-teritorială a rămas la fel ca şi în vremea voievodatului, la fel organizarea armatei. Introducerea armelor de foc a condus la creşterea însemnătăţii formaţiunilor militare constante din soldaţi plătiţi; totuşi nobilii au în continuare obligaţia de a se prezenta la Principe în caz de război cu ostaşii echipaţi şi instruiţi de el, în număr proporţional cu iobagii pe care îi avea. La fel îşi păstrează obligaţiile secuii, saşii. Oastea Principelui se consolidează pe măsura creşterii disponibilităţilor lui financiare.

2. Instaurarea dominaţiei habsburgiceUn moment excepţional în istoria Principatului

Transilvaniei, a Ţării Româneşti şi a Moldovei l-a reprezentat unirea celor trei ţări sub Mihai Viteazul la 1600, expresie a caracterului unitar al teritoriului locuit din vechime de români. Condiţiile interne nu erau încă pe deplin constituite

244

pentru formarea unui stat unitar românesc iar Puterile străine aflătoare în imediata vecinătate s-au opus cursului istoriei. Totuşi, la numai câţiva ani după uciderea marelui Domn al Unirii eforturile pentru unitate au luat din nou forme concrete sub domnia Principelui Gabriel Bethlen care a încercat să creeze un regat al Daciei însă de confesiune protestantă. Principele Gheorghe Rackoczi I a continuat politica dusă de înaintaşul său formând un sistem de tratate cu domnii Matei Basarab şi Vasile Lupu în anii 1636-1638-1640, confirmat şi sub următorul principe Gheorghe Rackoczi al II-lea.

Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ţările române se află în zona de contact a patru Puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia şi Imperiul Rus. Un dinamism deosebit în politica sa externă a arătat Imperiul Habsburgic interesat să se extindă spre sud şi sud-est în dauna Imperiului Otoman. Momentul de plecare în această politică l-a reprezentat asedierea de către turci a Vienei în anul 1683. Victoria obţinută atunci, cu sprijinul domnilor Ţării Româneşti (Şeraban Canatcuzino), al Moldovei (Gh. Duca), al Poloniei (Sabiecki) a fost urmată de altele la 1685,1687,1688. Îndeosebi bătălia de la Mohacs din 1687 a deschis Habsburgilor drumul spre Transilvania.

Din punct de vedere diplomatic dar şi militar problema expansiunii în Transilvania se punea în cu totul alţi termeni decât în teritoriile fostului regat al Ungariei transformate în paşalâc otoman. În calitatea sa de posesor al teritoriilor din vestul fostului regat, împăratul habsburg era, conform dreptului medieval succesor al regelui Ungariei; în această postură el avea dreptul să anexeze Imperiului său acele părţi ale fostului regat pe care le elibera de sub turci; Transilvania însă avusese dintotdeauna autonomie faţă de regele Ungariei, deci drepturile de succesiune ale împăratului nu erau opozabile decât cu condiţia confirmării de către subiectul în cauză - recte Principele şi Dieta Transilvaniei. Ori în funcţiile cheie în structura de stat le aveau nobilii maghiari de confesiune protestantă, opuşi Habsburgilor – catolici. Mulţi nobili maghiari dar şi

245

reprezentanţi ai saşilor şi secuilor, considerau că interesele lor erau mai bine satisfăcute sub suzeranitate otomană decât habsburgică.

Pe tronul Principatului Transilvaniei se afla atunci Mihail Apafi – un nobil influenţabil. În 1685 când împăratul habsburg şi-a trimis trupele în nord-vestul Transilvaniei sub pretextul unor necesităţi militare, subrogându-se în drepturile de suzeranitate ale regilor de altă dată ai Ungariei, Apafi a cedat şi s-a obligat la plata a 100.000 taleri şi 10.000 găleţi de grâu pentru întreţinerea trupelor imperiale, cu condiţia ca acestea să nu pătrundă mai departe. Totuşi în 1686 ele au înaintat până la Sibiu, anihilând rezistenţa armatei Principatului.

Primul act diplomatic prin care habsburgii şi-au constituit drepturi de dominaţie asupra Transilvaniei a fost tratatul (numit hallerian după numele autorului, Haller) semnat la Viena la 26 iunie 1686, fiind recunoscută în schimb domnia ereditară a lui Mhail Apafi. În 1687 sub presiuni politice şi militare s-a semnat la Blaj, un alt tratat, prin care 12 oraşe şi cetăţi urmau să primească, pentru iernat şi întreţinere, garnizoane austriece.

În 1686 generalul austriac Anton Caraffa a obţinut, de la delegaţii stărilor nobiliare o declaraţie prin care Principatul renunţa la suzeranitatea otomană şi accepta protecţia Imperiului Habsburgic.

În decembrie 1691 împăratul Leopold a semnat diploma care-i poartă numele şi care de acum încolo a ţinut loc de act fundamental de organizare internă. În cele 18 puncte sunt detaliate relaţiile Principatului cu Imperiul, sunt afirmate principiile guvernării.

Punctul 1 proclamă menţinerea stării de fapt în plan religios: aşa numitele religii recepte sunt recunoscute şi declarate egale (catolică, reformată, evanghelică, unitariană); era un mijloc de asigurare împotriva tentaţiei Casei de Austria de confesiune catolică, de a iniţia o ofensivă catolică.

Punctul al doilea recunoşte darurile, privilegiile şi beneficiile obţinute de nobili de la regi şi principi inclusiv în

246

Partium – important pentru păstrarea raporturilor de proprietate.

Punctul al treilea recunoaşte şi menţine legile Principatului adică Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones precum şi Tripartitul lui Werboczi (vezi capitolul următor) cu excepţia articolului 9 al Bulei de Aur Andreanum (dreptul de rezistenţă al nobilimii faţă de rege).

Celelalte articole au recunoscut privilegiile saşilor, secuilor, au menţinut Dieta, organele administrative şi judecătoreşti cu precizarea că în funcţii vor fi numiţi sau aleşi numai indigeni unguri, saşi, secui indiferent de religie. Tot acestora urmau să li se dăruiască moşiile care ar reveni organelor fiscale ale statului în cazul necredinţei (trădarii) sau lipsei de moştenitori.

Conducătorul statului (guvernatorul) şi locţiitorul lui urma să fie ales de Dietă din rândurile nobililor indiferent religia, trebuind însă a fi confirmat de împărat. La fel cancelarul, consilierii intimi, comiţii, căpitanii secuilor. Toţi urmau a primii “stipendii”, anual, din visteria imperială. Comandantul oastei ţării urma să fie indigen, dar comandantul armatei imperiale urma să fie austriac.

Dijmele nobilimii erau lăsate în posesiunea ei; comerţul era declarat liber sub rezerva observării prerogativelor şi privilegiilor nobilimii. S-a fixat, pentru Principat, o contribuţie financiară de 112-500 florini renani de aur anual pe timp de pace şi 400.000 pe timp de război.

Nobilimea a obţinut astfel recunoaşterea stării de fapt cu excluderea românilor de la exercitarea drepturilor politice.

Structura instituţională nu a rămas totuşi în forma avută în 1691. Deşi Diploma leopoldină prevăzuse funcţionarea unui Consiliu intim pe lângă guvernator (compus din 12 persoane), după numai doi ani, în 1693 el s-a transformat într-un organ executiv (alcătuit din preşedintele Dietei, comandantul suprem al trupelor, şeful cancelariei, şeful tezaurului şi cei 12 consilieri intimi) numit gubernium cu sediul la Sibiu. Pus sub ocrotirea şi sub conducerea guvernatorului imperial, guberniul urma să rezolve

247

problemele politice, administrative, economice, religioase curente.

Un an mai târziu, în 1694 la Viena a fost înfiinţată Cancelaria Aulică, ca organ de supraveghere şi control al Curţii imperiale faţă de guvernator şi guberniu. Cu timpul, Cancelaria Aulică de la Viena a căpătat o asemenea însemnătate încât a primit dreptul de a da ordine guberniului chiar fără autorizarea prealabilă a împăratului.

Procesul de trecere a Principatului Transilvaniei de sub suzeranitatea otomană sub suzeranitatea habsburgică s-a încheiat oficial în 1699 prin pacea de Karlowitz, prin care turcii au renunţat la dreptul lor asupra Transilvaniei şi au recunoscut trecerea ei sub suzeranitate austriacă, deşi tratatele încheiate anterior nu le confereau acest drept.

Nu a fost o schimbare formală ci una de conţinut, date fiind consecinţele de ordin constituţional, politic şi naţional. Faptul că românii, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori, nici nu au fost menţionaţi în Diploma Leopoldină, a minat de la început regimul instaurat de habsburgi. Pentru a realiza totuşi şi coeziunea internă, într-o vreme când începuseră să se facă simţite semnele transformării conştiinţei de neam în conştiinţă naţională, Casa de Habsburg a folosit catolicismul, alături de armată şi birocraţie, pentru a-şi consolida poziţiile. Pentru că în Transilvania rândurile credincioşilor Bisericii catolice nu puteau spori pe seama protestanţilor (abia desprinşi şi puţini la număr) s-a încercat trecerea românilor de la ortodoxism la catolicism prin intermediul unirii cu Roma a Bisericii ortodoxe din Transilvania. S-ar fi tăiat astfel şi legăturile spirituale cu celelalte două ţări româneşti. A fost creată o nouă Biserică, numită greco-catolică aflată sub autoritatea Papei dar în care sărbătorile erau admise tot în rit ortodox. Li s-a promis preoţilor ortodocşi scoaterea din starea în care se aflau şi acordarea egalităţii în privilegii cu cei catolici. O diplomă imperială din 1701 a promis şi celorlalţi români care ar intra în noua Biserică că vor fi socotiţi alături de naţiunile privilegiate. Trecerea scontată nu s-a produs însă, iar Habsburgii nu şi-au îndeplinit

248

promisiunile astfel că românii au rămas cu statutul de toleraţi în propria lor ţară.

3. Evoluţia dreptului în perioada PrincipatuluiÎn vremea voievodatului, normele de drept s-au

exprimat şi transmis atât sub formă verbală, nescrisă, cât şi scrisă. Forma nescrisă a fost folosită în special de populaţia românească, iar forma scrisă a fost impusă tot mai mult de către regatul ungar şi autorităţile voievodatului. Primele documente cu acest caracter au fost decretele emise de regii Ungariei între care: decretul regelui Andrei al II-lea privind privilegiile nobilimii, decretul regelui Carol Robert d’Anjou privind obligaţiile financiare, decretele lui Ludovic I privind armata, obligaţiile iobagilor şi condiţionarea recunoaşterii titlurilor nobiliare.

Sarcina de a codifica dreptul scris şi nescris a revenit juristului Istvan Werboczi. Codul realizat de acesta, deşi nu a fost promulgat oficial (1517) a avut statut oficial până la revoluţia de la 1848-1849. Numele de Tripartit vine de la cele trei părţi în care este prezentat materialul. Codul a reglementat drepturile nobilimii, obligaţiile iobagilor, statutul oraşelor libere, procedurile de judecată.

Un alt izvor de drept scris a fost hotărârea de la Căpâlna din 1437 numită Unio Trium Nationum, prin care ungurii, saşii şi secuii, reprezentaţi de nobilime şi patriciat, formau o alianţă conducătoare în stat, cu excluderea românilor.

Norme juridice scrise cu privire la drepturi, obligaţii, contracte, familie, succesiuni, infracţiuni, proceduri de judecată au conţinut şi Statutele Ţării Făgăraşului (teritoriu autonom românesc) precum şi Statutele municipale săseşti.

Caracteristica acestor izvoare de drept consta în aplicabilitatea lor locală, fiind opozabile numai unui teritoriu sau unei comunităţi. Astfel, Statutele Ţării Făgăraşului conţin şi cutume specifice populaţiei româneşti în vreme ce Statutele săseşti cuprind norme de drept germanic şi roman adaptate vieţii citadine, activităţii meşteşugăreşti şi comerciale a saşilor.

249

Desfiinţarea regatului ungar după înfrângerea de la Mohacs din 1520 a provocat modificări importante în cadrul legislativ al Transilvaniei. În anul 1540 Dieta de la Sighişoara a decis că pe viitor legile adoptate în fostul stat ungar nu vor mai avea aplicabilitate în Transilvania. Obişnuinţa a făcut ca totuşi Tripartitul lui Werboczi să fie aplicat neoficial, în vreme ce hotărârea privind Unio Trium Nationum a rămas ca o culegere de drept oficială.

Acelaşi statut l-au avut şi cele două colecţii realizate în secolul XVII – Approbatae Constitutiones (cuprinzând legile dintre 1540 şi 1653) şi Compilatae Constitutiones (cuprinzând legile adoptate în perioada 1653-1669).

Alte izvoare scrise ale dreptului în această perioadă au fost privilegiile acordate de Principi unor persoane, instituţii sau comunităţi, diplomele, patentele, rescriptele, ordonanţele date de autorităţile habsburgice, actele emise de Dieta Transilvaniei. În domeniul dreptului penal cele mai importante izvoare de drept în perioada stăpânirii habsburgice au fost Codex Theresianum (1776), Codul lui Iosif al II-lea, Codul penal din 1803.

Statutul juridic al personelor nu a suferit modificări importante în perioada Principatului, nici chiar în perioada imediat următoare Diplomei leopoldine din 1691 care a menţinut atât privilegiile nobilimii, cât şi (prin omisiune) restricţiile impuse românilor. În secolul al XVIII-lea însă atitudinea autorităţilor habsburgice faţă de români începe să se schimbe. În diplomele Mariei Tereza din anii 1746-1747 şi 1767 se recunoaşte dreptul nobililor ormâni uniţi cu Biserica Romano-Catolică de a ocupa funcţii publice. Românii au primit dreptul de “concivilitate”pe pământul crăiesc administrat de autorităţile habsburgice. Înfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă a contribuit în mare măsură la schimbarea treptată a atitudinii autorităţilor faţă de români şi la modificarea normelor juridice. Au crescut rândurile ţărănimii libere româneşti întrucât grănicerii primeau nu numai dreptul de a poseda imobile în regiunea respectivă, ci primeau şi drepturi de folosinţă a păşunilor, precum şi lefuri.

250

Tot mai mulţi români au avut astfel acces în armată, clerul unit, învăţământ şi administraţie.

S-a modificat şi situaţia ţăranilor dependenţi. În anul 1769 împărăteasa Maria Tereza a emis patenta Certa puncta prin care a reglementat şi ameliorat obligaţiile iobagiilor şi jelerilor faţă de nobili.

Cele mai importante măsuri pe această linie le-a luat însă împăratul Iosif al II-lea care, prin actele emise în 1783 şi 1785 a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor. Aceştia au primit următoarele drepturi:

- de a se căsători fără consimţământul nobilului- de a învăţa şi exercita arte şi meserii chiar dacă

stăpânul nu-i dă consimţământul- de a dispune de bunurile proprietatea sa- de a se strămuta de pe o moşie pe alta.În schimb, nobilii nu mai au dreptul de a-i muta cu forţa

de pe sesiile lor. Dreptul de liberă mutare a făcut obiectul contestaţiilor nobilimii (după moartea lui Iosif al II-lea Dieta din Cluj a votat anularea lui) dar împăratul Leopold al II-lea l-a confirmat în 1790. Dieta din Cluj a revenit apoi asupra poziţiei iniţiale prin actul “Articuli novellares” din 1791, probabil datorită impresiei provocate de revoluţa franceză începută în 1789.

Statutul juridic al bunurilor imobiliare nu a suferit modificări importante, cu excepţia regimului aplicat grănicerilor: aceştia aveau recunoscut dreptul la posesie şi folosinţă a pământului aparţinând statului numai cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor militare.

]În legătură cu aceste probleme menţionăm introducerea unei instituţii de mare însemnătate practică, aceea a cărţilor funciare, care s-a dovedit deosebit de utilă, de practică întrucât folosea elemente de indentificare clare a bunului imobil, pentru a preveni conflictele.

Dezvoltarea relaţiilor bani-marfă a impus introducerea unor noi norme juridice şi al unor procedee şi instrumente precum legislaţia comercială, legislaţia cambială, reglementările privind falimentul şi bancruta frauduloasă. În

251

anul 1811 a fost adoptat Codul civil austriac (aplicat însă în Transilvania numai după revoluţia de la 1848).

4. Banatul sub ocupaţie otomană şi habsburgică – aspecte constituţionale; Bucovina sub ocupaţie habsburgică

În secolul al XVI-lea turcii au cucerit partea de sud-vest şi vest a Banatului şi au constituit paşalâcul de Timişoara. În 1618 au ocupat cetăţile Lugoj şi Caransebeş apoi o parte mare din comitatul Bihor cu Oradea, formând pasalâcul de Oradea.

Important pentru relaţiile sociale şi juridice stabilite în paşalâcul de Timişoara este faptul că , în momentul ocupării Banatului nobilii stăpâni de moşii au părăsit teritoriul şi au plecat în Transilvania, deoarece pământul trecea sub stăpânirea sultanului iar turcii nu recunoşteau titlurile şi privilegiile nobiliare. Activitatea economică a regresat, iar obligaţiile ţăranilor au fost mărite pentru că spahii turci şi-au constituit rezerve senioriale, obligându-i pe ţărani să le facă zile de clacă. Tot ei plăteau dările cuvenite paşei şi pe cele cuvenite sultanului. Dincolo de cumulul de dări, faptul că acestea erau stabilite arbitrar a îngreunat mult situaţia ţărănimii.

Între anii 1716-1718 s-a desfăşurat razboiul austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz din 1718. Consecinţa decăderii Imperiului Otoman şi ascensiunii Imperiului Habsburgic a fost că prin pacea menţionată Austria a obţinut Banatul, Belgradul, Oltenia, şi o porţiune din Bosnia. Dacă Oltenia a fost apoi cedată Porţii Otomane prin pacea de la Belgrad din 1739, Banatul Timişoarei a rămas în stăpânire austriacă.

Iniţial în teritoriu s-a numit o administraţie militară dar în 1751 Maria Tereza a decis constituirea administraţiei civile.

252

În 1768 s-a hotărât înfiinţarea unui regiment românesc de graniţă care să apere linia de la Orşova la Caransebeş. Ca şi în Transilvania şi aici s-au creat condiţii pentru creşterea rândurilor ţărănimii libere româneşti, pentru constituirea de instituţii sociale, cultural, religioase, pentru amplificarea mişcării naţionale româneşti. Este sugestivă deviza înscrisă pe steagul regimentului de la Năsăud:”Virtus romana rediviva”.

În urma unui război ruso-turc, în 1774 s-a încheiat pacea de la Kuciuk-Kainargi prin care au fost confirmate privilegiile de autonomie ale ţărilor române, iar Rusia a căpătat dreptul de a interveni pe lângă Poartă în favoarea creştinilor ortodocşi. Imperiul Rus s devenit “putere protectoare” în raport cu Imperiul Otoman “putere suzerană”.

Prevalându-se de faptul că în cursul războiului ruso-turc din 1768-1774 Imperiul Habsburgic sprijinise pe turci împotriva ruşilor, guvernul austriac a cerut Porţii Otomane, drept recompensă, să admită o rectificare de frontieră în nordul Moldovei, pretextând nevoia stabilirii unei legături directe cu Galiţia, ocupată încă din secolul al XVII-lea. Profitând de slăbirea celor două rivale Imperiul Habsburgic a concentrat forţe militare şi după retragerea armatei ruse din Moldova a ocupat ţinuturile Cernăuţi, Câmpulung şi Suceava.

Ulterior Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace pentru a obţine recunoaşterea diplomatică a faptului împlinit. În aprilie 1775, printr-o convenţie încheiată la Constantinopol, Poarta Otomană a consimţit la cedarea teritoriului rupt din nordul Moldovei, substituindu-se fără a avea dreptul, autorităţilor Moldovei şi încălcând statutul de autonomie. Rusia, deşi solicitată de domnul Moldovei să intervină, nu a schiţat nici măcar un gest.

La delimitarea noii frontiere, în urma tranzacţiilor care au avut loc la Palamutka în 1776, habsburgii au mai răpit încă 46 de sate româneşti, înafara, celor prevăzute prin convenţia austro-turcă din 1775. Apelul domnului Moldovei, ca la trasarea frontierei cel puţin oraşul Suceava, vechea capitală să rămână Moldovei, a fost respins. A trecut astfel

253

sub stăpânire străină o vastă suprafaţă de pământ românesc care aparţinuse Moldovei şi unde se aflau şi ctitoriile Domnilor Moldovei, inclusiv Putna cu mormântul lui Ştefan cel Mare.

Protestul Domnului Grigore Ghica şi al boierilor împotriva acestui act samavolnic prin care Moldova pierdea 10.000 km² şi 75.000 locuitori a dus la asasinarea sa.

La început, guvernul habsburgic a denumit noul teritoriu “Moldova austriacă”. Curând, însă pentru a masca anexiunea l-a denumit “Bucovina” după denumirea pădurilor de fagi. Până în 1786 Bucovina a fost ţinută sub administraţie austriacă, iar apoi a fost alipită la Galiţia ca circumscripţie administrativă a acestei provincii

CAP. IX. - STRUCTURA DE STAT ŞI DREPTUL ÎNŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA

ÎN PERIOADA FEUDALISMULUI TÂRZIU(1600-1821)

Evoluţia structurii social-economiceModificări în organizarea şi funcţionarea organelor de stat

centrale şi locale. Reformele lui Constantin Mavrocordat.

Organizarea instanţelor judecătoreştiPravilele: Cartea românească de învăţătură; Îndreptarea

legii; Pravilniceasca Condică, Codul Calimach, Legiuirea Caragea

Evoluţia structurii social-economice

254

Începând din secolul al XVII-lea Ţara Românească şi Moldova s-au confruntat, pe plan social-economic, cu fenomene noi, cu consecinţe importante datorate unor cauze externe şi interne de aceeaşi mărime: agravarea regimului suzeranităţii otomane (la care se vor adăuga apoi consecinţe datorate expansiunii Imperiilor Habsburgic şi Rus) şi trecerii treptate a economiei spre producţia de mărfuri, spre dezvoltarea meşteşugurilor, comerţului, şi vieţii urbane. Suzeranitatea otomană, în general dominaţia străină, - exprimată în obligaţii economice şi politice, în restricţii comerciale de tipul monopolului comercial otoman, în starea de nesiguranţă inhibată mediului economic datorită războaielor purtate adesea pe teritoriul ţărilor române – a frânat considerabil dezvoltarea economico-socială. Pentru a-şi păstra fiinţa de stat în condiţile accentuării politicii de expansiune a marilor imperii, românii au făcut un uriaş efort material şi uman. Haraciul, peşcheşurile, mucarerul (adică plata făcută pentru confirmarea Domnului în funcţie), cumpărarea Domniei, prestaţiile în munci şi natură, s-au ridicat la sume imense. La începutul secolului XVII haraciul a fost stabilit la un nivel mai redus decât înaintea domniei lui Mihai Viteazul (32.000 galbeni pentru Ţara Românească), sub influenţa victoriilor sale antiotomane. Ulterior, sumele cerute de Poarta Otomană drept haraci au crescut, totuşi cele mai mai mari cheltuieli au fost prilejuite de cumpărarea Domniei (până la 500.000 galbeni pentru Ţara Românească), de peşcheşuri şi de contribuţiile extraordinare cerute ţărilor române de către trupele turceşti care traversau tot mai des teritoriul lor. La acestea se adăugau efectele exploatării teritoriului afectat raialelor, lipsa de siguranţă, de stabilitate, jafurile pe care le implica transformarea teritoriului românesc în teatru de război. Cea de-a doua cauză a schimbărilor intervenite în structura socială şi economică s-a datorat amplificării relaţiilor bani-marfă. În primul rând proprietarii de domenii au devenit interesaţi în sporirea producţiei de cereale, animale şi produse agricole în general. Deoarece în acest sector economic producţia nu putea creşte substanţial şi rapid prin

255

perfecţionări tehnice, soluţia cea mai la îndemână a constat în extinderea suprafeţelor cultivate prin defrişări de păduri. Creşterea cererii de produse agricole, datorată mai ales creşterii populaţiei şi oraşelor s-a produs – întâmplător – odată cu introducerea în cultură a porumbului, plantă furajeră de valoare excepţională, care a impulsionat într-o măsură cu totul deosebită creşterea animalelor atât nevoile de cereale-marfă, cât şi de animale şi produse animale (necesare şi meşteşugurilor) au implicat sporirea cantităţii de muncă vie necesară în societate. De aici tendinţa stăpânilor de moşii de a agrava obligaţiile în muncă şi în produse sub forme dintre cele mai neaşteptate. Rezerva feudală (moşia propriu-zisă) s-a dezvoltat atât prin dezţelenire cât şi prin extindere juridică în dauna proprietăţii ţărăneşti libere. Spre deosebire de ceea ce înţelegem astăzi prin proprietate imobiliară, în evul mediu târziu partea arabilă din terenul agricol al moşiei nu era stabilă din punct de vedere geografic-cadastral, întrucât în fiecare an porţiuni de teren erau lăsate pârloagă, altele fiind dezţelenite, pentru a feri terenul de secătuire. Cuantumul clăcii prestate de rumâni şi vecini varia de la o moşie la alta şi de la an la an. În “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir arăta că ţăranii dependenţi “sunt siliţi să împlinească necontenit muncile pentru stăpânii lor; nu este nici o măsură care să mărginească munca lor; ea depinde de voia stăpânului.” Spre sfârşitul secolului se generalizează claca obligatorie şi pentru ţăranii aşezaţi cu învoială, deci liberi din punct de vedere personal. În ambele ţări româneşti se aplica cu stricteţe legarea de glie a ţăranilor dependenţi, conform “legăturii lui Mihai” din 1595 în Ţara Românească şi 1613 în Moldova. Domnii stabilesc diferite termene de prescripţie după împlinirea cărora ţăranii fugari nu mai puteau fi urmăriţi (6-11-7-5 etc.) iar cei care-i întâlneau aveau obligaţia de a-i înapoia stăpânului de la care plecase. Din aceleaşi motive economice şi politice, se accentuează procesul de erodare şi destrămare a obştilor săteşti. Foamea tot mai acută de pământ, de sate, îi determină pe boieri să

256

folosească diferite modaltăţi pentru a acapara pământul ţăranilor. De pildă pătrundeau în obşte pe temeiul zălogului; ei plăteau dările acelor ţărani care nu-şi achitaseră datoriile şi apoi îşi însuşeau pământul zălogit. Chiar în obşte, între membrii se intensifică concurenţa încât unii îşi însuşesc pământul altora; ţăranii rămaşi fără pământ propriu devin dependenţi pe moşie. Apare categoria ţăranilor fără pământ şi casă care-şi sapă bordee, colibe în afara vetrei satului – colibaşii. Evident sărăcirea unor ţărani a determinat reacţia acestora în diferite forme: jalbe, procese, nesupunerea la muncă, fuga, haiducia, răscoala. Aceleaşi procese economice care au deteriminat sporirea obligaţiilor şi intensificarea stratificării sociale în rândurile ţărănimii au contribuit la înnavuţirea unor boieri, a căror poziţie în stat se modifică din această cauză. Unele familii de mari boieri îşi asigură monopolul principalelor dregătorii în stat, fiind în măsură să-l influenţeze sau tuteleze pe Domn. În aceste condiţii ei ajung să aibă acelaşi interes ca şi Poarta Otomană, acela de a nu admite domni ereditari, puternici. Dealtfel Domnia este, într-o anumită măsură, dependentă financiar de marea boierime, din cauza nevoii de a acoperi repede solicitări ale Porţii. Împrumuturile acordate de marii boieri sunt restituite de Domni prin daruri de sate, ca despăgubire pentru avansurile acordate visteriei. Odată cu dezvoltarea economiei băneşti, în secolul al XVIII-lea puterea marilor familii boiereşti a sporit, deşi starea economico-socială a ţării s-a agravat. Prin vânzări-cumpărări de moşii, unii boieri ajung să stăpânească zeci de moşii cu zeci şi sute de sate. Un Cantacuzino avea, încă în a doua jumătate a sec. XVII, 181 de moşii. Firesc, goana după moşii şi putere politică a intensificat frământările politice, ca urmare a împărţirii clasei boiereşti în facţiuni (grupări de familii), precum cele ale Cantacuzinilor şi Bălenilor în Ţara Româneasacă. Membrii grupării aflate la putere foloseau orice mijloace pentru a pune mâna pe moşiile adversarilor, acţionau pentru a obţine noi privilegii de la Domnul aservit intereselor lor.

257

Consecinţa dramatică a luptei pentru putere între facţiunile boiereşti a fost apelul tot mai frecvent la Poarta Otomană. După 1711 când domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu ţarul Petru I al Rusiei împotriva Porţii s-au creat premizele unei schimbări de substanţă în relaţiile acesteia cu ţările române. În 1714 domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu bănuit de Poartă că ducea o politică periculoasă intereselor ei, dar supus şi unor presiuni interne din partea unor Cantacuzini, a sfârşit prin a fi executat împreună cu cei patru fii ai săi. Noul domn, Ştefan Cantacuzino, a fost şi el ucis după doi ani, fiind învinuit de legături cu Imperiul Habsburgic. Din 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească turci au numit domni străini, proveniţi din rândurile grecilor originari din cartierul Fanar al Constantinopolului. Pentru că Poarta nu-i numea decât în schimbul unei mari sume de bani, domnii sosiţi la tronul Ţării Româneşti sau Moldovei erau copleşiţi de datorii, însoţiţi de creditori şi rude, cu toţii hotărâţi să facă avere. “Pentru a-şi atinge scopul – relata un contemporan – nu e crimă de la care să se dea înapoi, nu e josnicie la care să nu se coboare...Un domn nou numit pleacă de la Constantinopol cu o datorie de două sau trei milioane de piaştri. După patru, cinici sau şase ani de domnie se întoarce cu o avere de cinci sau şase milioane, dacă i se lasă timpul să le strângă.” Exploatarea economică otomană a luat în acest secol aspectul unui adevărat jaf, dus cu mijloace deosebit de dure. Ţările române au fost stoarse de cantităţi uriaşe de bunuri şi valori. În organizarea de stat, în politica fiscală şi alte domenii s-au impus măsuri de însemnătate deosebită. 2. Modificări în organizarea şi funcţionarea organelor de stat centrale şi locale. Reformele lui Constantin Mavrocordat. Regimul politic fanariot, a fost constituit prin încălcarea vechilor tratate ale ţărilor române cu Poarta, căci autonomia lor a fost grav afectată. Totuşi ele nu au fost transformate în paşalâcuri, ci şi-au menţinut structura de stat, legile,

258

organizarea administrativ-teritorială. Doar armata a fost desfiinţată. Instituţia Domniei a suferit unele modificări. Domnul nu mai este ales de Divanul domnesc şi apoi confirmat de sultan, ci este numit direct de acesta. El şi-a păstrat prerogativele, dar Poarta l-a considerat înalt funcţionar al său. Cea mai importantă schimbare consta în faptul că el nu mai provenea dintre boierii ţării. Singura lui legătura cu mediul în care venea era de natură spirituală – fiind creştin-ortodox. Şi-a păstrat aceleaşi prerogative, însă au intervenit unele evoluţii. Dreptul de legiferare este folosit în mai mare măsură decât până acum, date fiind nevoile de reglementare mai mari ca urmare a schimbărilor economice şi sociale. Domnii se simt îndreptăţiţi să emită norme scrise, să coroboreze pravilele existente şi chiar să aprobe sau să dezaprobe obiceiurile sub cuvânt că el, Domnul ştie ce este bine şi ce nu pentru ţară. Puterea executivă rămâne esenţa funcţiei: Domnul conduce administraţia de stat, numeşte dregătorii, acordă titluri de boierie aprobă înfiinţarea de sate, târguri etc. Deşi armata nu mai avea configuraţia de mai înainte, fiind vorba acum doar de garda Domnului, de forţele de menţinere a ordinei, Domnul acţionează ca şi cum armata ar fi avut efectivele de altă dată, numind pe spătar, pe hatman, pe agă, pe căpitanul de dorobanţi. La fel în privinţa politicii externe: deşi Domnul nu avea voie să facă politică externă în numele ţării, nici să declare război, să încheie pace şi să trimită soli, totuşi mulţi Domnitori fanarioţi, asimilaţi în societatea românească, au menţinut unele obiceiuri de pe vremea când statele româneşti aveau mai multă libertate de mişcare: au păstrat trimişi diplomatici la Constantinopol (capuchehăi), în unele ţări europene, au mediat chiar între cele trei imperii vecine. În cadrul instituţiei Domniei apare o formulă nouă – căimăcămia. Denumirea este turcească, caimacam însemnând locţiitor. Până la anul 1826 dreptul de a-l numi pe caimacam l-a avut Domnul.

259

Faptul că Domnul era confirmat în domnie din când în când avea rostul de a aduce noi sume de bani sultanului, marelui vizir, paşalelor, dar totodată avea şi menirea de a-l atenţiona pe Domn asupra limitelor puterii sale. Aceleaşi scopuri se urmăreau şi prin mutarea lui dintr-o ţară românească în alta. Schimbarea frecventă a Domnilor a născut proteste din partea marii boierimi exprimate mai ales la Congresele de pace care aveau loc după războaiele ruso-turce. Ca urmare prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, reinterat prin tratatul de la Iaşi din 1792, durata Domniei s-a fixat la şapte ani cu excepţia unor cauze majore. Nerespectarea acestei stipulaţii de către turci a determinat angrenarea Rusiei în procedura de constatare a greşelilor Domnului conform hatişerifului din 1802. Sfatul domnesc de altă dată a lăsat loc Divanului domnesc. Aparent, era vorba de o schimbare de nume, în fapt a fost o schimbare de conţinut, căci competenţa sa este mult micşorată. Totuşi aceasta era cea mai importantă instituţie în care se realiza colaborarea Domnului cu marii boieri – dregători, abilitaţi să rezolve problemele concrete ale conducerii ţării. La dezbaterea unor probleme de interes deosebit erau invitaţi să participe şi alţi mari boieri, mitropoliţi, episcopi. Uneori s-a simţit nevoia convocării Adunării Ţării (în Moldova numită Sobor) precum a fost cazul cu hotărârile de la 1 martie 1746 şi 5 august 1746 când eliberarea de rumânie a fost decisă cu participarea a “toţi boierii ţării” şi “toată obştea bisericească”. Membrii Divanului erau numiţi de Domn prin confirmarea marilor dregători, imediat ce urca în scaun. Întocmirea acestui organ purta, fără îndoială pecetea personalităţii şi intereselor fiecărui Domn, dar erau luate în considerare şi interesele politice generale, căci atât tradiţia cât şi firmanele Porţii Otomane impuneau Domnului să colaboreze cu Divanul ca exponent al boierimii. Cei mai mulţi membrii erau boieri dregători de clasa I-a numiţi “divaniţi”. Ceilalţi erau boieri de clasa a II-a având dregătorii centrale de însemnătate mai mică, sau fără dregătorii, dar cu aceleaşi ranguri şi titluri.

260

Până la introducerea principiului separaţiei puterilor în stat (prin Regulamentele Organice), divanul a exercitat atribuţii diverse, în regimul confuziei de puteri: executive (politice şi administrative), judecătoreşti şi legislative. Aglomerarea şi complicarea problemelor aduse în faţa Divanului a determinat mai întâi invitarea unui număr tot mai mare de membrii. Ulterior, din aceleaşi motive a apărut tendinţa separării atribuţiilor executive şi judecătoreşti. La începutul sec. XIX era convocat uneori “divanul judecătoresc”, alteori “divanul executiv”. În cadrul atribuţiilor politico-administrative Divanul aviza, la cererea Domnului, asupra măsurilor necesare pentru asigurarea ordinii, pentru organizarea unor servicii de interes public, pentru colectarea dărilor şi acordarea scutirilor de dări, pentru alegerea sau destituirea mitropolitului şi episcopilor. În cadrul atribuţiilor legislative Divanul legifera numai reglementări de însemnătate secundară (hrisoave normative, mizamuri, ponturi), fiindcă legiuirile importante (coduri, hrisoave soborniceşti) erau de competenţa Sfatului de obşte. Desigur, Divanul aviza şi aceste legiuiri, dar aprobarea definitivă venea din partea Sfatului de Obşte. Sediul Divanului era la Curtea domnească; numai în cazuri excepţionale Domnul se deplasa împreună cu Divanul pentru a judeca undeva în ţară. Convocarea nu se făcea decât pentru probleme deosebite fiindcă oricum membrii săi erau zilnic la Curte, la dispoziţia Domnului. Acesta era preşedintele forului constituit şi prezida sedinţele. În lipsa Domnului prezida fie mitropolitul, fie marele logofăt sau alt mare boier cu dregătorie. Când Divanul îşi exercita atribuţiile judecătoreşti, şedinţele erau publice. O altă instituţie în tradiţia feudală a ţărilor române care a suferit modificări de amploare în această perioadă a fost Marea Adunare a ţării. Practic avem de-a face cu altă instituţie - Sfatul de obşte, reflectând structura de stări sociale a societăţii româneşti în ultima etapă a feudalismului. Sub titulatura de “mare adunare a ţării” se înţelege, în secolul al XVIII-lea o instituţie simbolică, fără atribuţii judiciare, dar cu

261

atribuţii politice formale; de pildă adoptarea de acte prin care se exprimă rugămintea restituirii autonomiei sau se transmit mesaje de credinţă către Poarta Otomană. Sfatul de obşte apare ca o adunare de stări convocată de Domn prin “pitoc” sau “ţidulă” în vederea dezbaterii în comun a unor probleme importante. Participau marii boieri de la mitropolit, arhimandriţi şi marii dregători până la micii boieri. Competenţa acestei instituţii era politică şi legislativă, fiind excluse atribuţiile judiciare. Schimbări semnificative s-au produs în domeniul clasificării dregătorilor. Numirea şi revocarea lor era de competenţa Domnului care se orienta după criterii obiective şi subiective precum capacitatea candidatului, rudenia, averea, valoarea darurilor oferite. Numirea în funcţie se efectua cu două prilejuri: la urcarea Domnului în scaun şi la începutul fiecărui an când, urmare a depunerii “însemnelor” de către cei aflaţi în funcţie, Domnul urma să-i confirme sau să-i înlocuiască. În cazuri deosebite (deces, revocare datorită unei greşeli etc.) se puteau face numiri şi în cursul anului. Între candidaţii la dregătorii se puteau prezenta acum (ba chiar erau preferaţi) şi fii ai Domnului, fapt inadmisibil până în secolul al XVII-lea. Caracteristica acestei perioade este venalitatea funcţiilor. Acest fenomen a luat o amploare enormă în perioada domniilor fanariote, odată cu afluxul de greci proveniţi din Imperiul Otoman interesaţi numai în câştiguri rapide. Din moment ce însăşi funcţia de Domn era negociată şi cumpărată pe bani grei, toate celelalte funcţii se cumpără de la Domn sau de la dregătorul care le are în subordine. Fiecare funcţie avea preţul ei: marele vistiernic de plidă plăteşte 300.000 de piaştri pentru funcţia sa şi câştigă într-un an 500.000. Sub paravanul unei dregătorii se puteau cumula atribuţii diferite, de natură administrativă şi judecătorească încât paleta câştigurilor era largă. Pe lângă darurile primite de la subalterni sau de la cei care se prezentau cu diverse probleme, un dregător îşi însuşea o parte din veniturile statului (recte, ale Domnului) la care avea acees, dar primea şi “mila domnească” constând în scutiri de impozite sau danii de moşii.

262

Efectele principiului venalităţii funcţiilor au fost atât de dezastruoase din punct de vedere economic şi social încât, prin reforma din 1741 Domnul Constantin Mavrocordat s-a văzut nevoit să introducă leafa fixă, lunară de către visterie dregătorului pentru munca sa. Însă intenţia abolirii veniturilor adiacente nu s-a împlinit. Unul din cele mai profitabile mijloace folosite de Domn pentru a-şi spori veniturile a fost numirea persoanelor în dregătorii concomitent cu atribuirea unui rang boieresc. Structura clasei feudale ajunge astfel o problemă de competenţa şi voinţa interesată a Domnilor numiţi de sultan. Constantin Mavrocordat, prin reforma amintită, a împărţit boierimea în două clase. Întrucât, după aceea clasa a I-a s-a divizat au rezultat în a doua jumătate a secolul XVIII, trei ranguri astfel: Clasa I, cuprinzând pe marele ban, marii vornici din Ţara de Sus şi Ţara de Jos, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele postelnic, marele clucer, marele paharnic, marele stolnic şi marele comis. Aceştia era numiţi şi “veliţi” sau “divaniţi” sau “protipendadă”. Avea cele mai mari privilegii, erau scutiţi de dări. Clasa II, curpinzând pe marele serdar, aga, şătrarul, marele medelnicer, marele sluger, marele pitar, marele armaş, marele portar, vornicul de Târgovişte, clucerul de arie, ispravnicii de judeţ. În documente, aceştia erau numiţi “credincioşi”. Clasa III, cuprinzând pe subalternii marilor dregători (al doilea logofăt etc.), pe zapcii (căpitanul de darabani, căpitanul de lefegii, polcovnicul agăi, al călăraşilor, al doilea armaş, al doilea portar etc.). În documente aceştia erau numiţi “boieri” Indiferent de clasă, toţi boierii erau înscrişi în “Arhondologia visteriei”. Domnul putea decide ştergerea unor nume pentru unele abateri. Dregătorii îşi păstrau titlul pe viaţă, chiar dacă era maziliţi. Pe lângă ei boierii fără dregătorii primeau de la visterie leafă, iar de Paşti şi Anul nou primeau daruri. În aceste condiţii tentaţia numirii într-o dregătorie şi al obţinerii unui rang

263

boieresc era atât de mare încât domnitorii au vândut funcţii şi titluri fără discernământ. Numai domnitorul Ioan Caragea a vândut 4762 titluri de boierie, pentru care a încasat 20.000.000 piaştri, o sumă imensă pe vremea aceea. Structura social-politică şi statală a Ţării Româneşti şi Moldovei a cunoscut evoluţii semnificative odată cu reformele efectuate de domnul Constantin Mavrocordat. Faptul că acesta a domnit alternativ de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova a făcut ca măsurile luate în perioada 1734-1749 să fie aplicate în acelaşi fel în cele două ţări, consolidând unitatea lor politică. Textul măsurilor luate în Ţara Românească între anii 1740-1741 a fost tipărit la Paris în publicaţia Mercure de France sub titlul “Constitution”. Nu a fost însă o constituţie ci un şir de măsuri cu caracter reformator, care, cel puţin în plan social, pot fi considerate reforme. “Reforma” fiscal-administrativă a constat mai întâi în scutirea de dări a boierilor, mănăstirilor şi preoţilor. Boierimea devine clasă de slujbă, cu venituri nu numai din moşiile aflate în proprietate, ci şi din privilegiile legate de calitatea de dregător cu atribuţii (halea), dregător fără atribuţii (poia), fost dregător (mazilii) sau fii de dregători (neamurile). Boierii primesc leafă pentru slujba lor şi pentru calitatea pe care o au. Cum statul nu putea subzista fără venituri, Constantin Mavrocordat a simplificat şi prin aceasta a eficientizat sistemul de percepere al dărilor: a fost instituită o dare fixă împărţită în patru rate în locul dărilor multiple; răspunderea colectivă a obştii faţă de fisc a fost înlocuită cu răspunderea capului de familie; au fost desfiinţate pogonăritul şi văcăritul; dările în natură sunt în mai mare măsură înlocuite cu cele în bani. Reforma socială – cea mai importantă – a constat în reglementarea obligaţiilor ţăranilor dependenţi. Faptul că statul se implică într-un domeniu aflat până atunci la discreţia stăpânilor de moşii este sugestiv pentru etapa în care se afla societatea românească. Datorită cuantumului obligaţiilor şi abuzurilor zeci şi sute de mii de locuitori fugeau peste hotare

264

lipsind atât boierimea cât şi statul de importante venituri. Ca urmare, numărul zilelor de clacă pe care trebuiau să le facă ţăranii aşezaţi pe moşii a fost fixat la şase (două la arătură, două la coasă, două la secere), apoi la 12, indiferent de obiceiul locului. În 1776, Adunarea de obşte a Ţării Româneşti a hotărât dezrobirea celor fugiţi peste hotare dacă se întorc în ţară. Această măsură a pregătit actul desfiinţării rumâniei, hotărât de Adunarea de obşte la 5 august 1746. S-a menţionat că deşi ţăranii au fost vânduţi cu moşiile respective încă din vechime, de acum moşiile rămân ale boierilor, iar rumânii să se răscumpere plătind 10 taleri de cap, devenind oameni liberi fără pământ, la fel ca ţăranii aşezaţi de bună voie pe moşii. În anii care au urmat, unele măsuri şi reforme aplicate de Constantin Mavrocordat nu s-au menţinut: este cazul cu reforma fiscală. În schimb reglementarea de către stat a regimului clăcii s-a păstrat ca principiu, fiind aduse unele ameliorări. În 1776 domnitorul Grigore Ghica din Moldova a introdus nartul (normă zilnică de lucru impusă clăcaşilor). Au rămas în vigoare desfiinţarea rumâniei şi veciniei, dar nu s-a produs eliberarea reală a ţăranilor dependenţi. 3. Organizarea instanţelor judecătoreşti În perioada trecută între ultimele domnii pământene (Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu) şi revoluţia de la 1821, au fost efectuate două reforme judiciare: a lui Constantin Mavrocordat (între 1739-1743) şi a lui Alexandru Ipsilanti (la 1775). Frecvenţa schimbărilor intervenite în acest domeniu arată amploarea transformărilor intervenite în societate. Constantin Mavrocordat a înfiinţat funcţia de ispravnic al judeţului (în Ţara Românească) sau ţinutului (în Moldova). Postul putea fi ocupat de boieri de clasa I sau II, care primeau competenţă deplină în plan administrativ şi judecătoresc – civil şi competenţă restrânsă în plan judecătoresc – penal. În plan penal ei nu puteau judeca faptele de ucidere, tâlhărie şi

265

furt decât pentru cercetările preliminare, judecata urmând a se face de către Divanul domnesc. Principiile activităţii judecătoreşti ale ispravnicilor erau: judecata neîntârziată, necontenită şi cu “uşile deschise”, deci publică. Numeroase documente din epocă, mai ales porunci ale Domnului lasă să se întrevadă tendinţa ispravnicilor către abuzuri. Domnul nu a permis ingerinţe ale ispravnicilor în justiţia orăşenească, nici reluarea unei judecăţi după mai mult de 100 de ani, de la verdict, nici angajarea de înlocuitori. În anul 1742 Domnul a numit pe lângă isprăvniciile ţinuturilor din Moldova primii judecători de profesie având leafă plătită de stat, aceştia urmând să judece în complet cu ispravnicii sau singuri. Este prima atestare a principiului separării puterii judecătoreşti de puterea executivă. Procesul separării depline se va finaliza abia în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Tot sub Constantin Mavrocordat s-a introdus procedura scrisă (acţiunea, dezbaterile fixate în jurnalul de şedinţă şi hotărârea) precum şi înfiinţarea condicilor în care să fie consemnate hotărârile în ordinea pronunţării lor. Dregătorii care îndeplinind sarcini judecătoreşti ar fi redactat anaforele (referate scrise) urmau a primi lefuri, fiind astfel salarizaţi de stat şi nu prin plocoane ale părţilor care, evident strâmbau cumpăna dreptăţii. Pornind de la nevoia înfiinţării unei instanţe care să aibă competenţa judecării boierilor veliţi (mari) şi folosind condiţiile propice create prin tratatul de pace ruso-turc din 1774 Domnul Ţării Româneşti Alexandru Ipsilanti a implementat o nouă reformă prin care instanţele au fost organizate în sistem ierarhic: 1 – Judecata judecătorilor “după la judeţe” şi a ispravnicilor; 2 –Judecata celor două departamente civile şi a departamentului penal; 3 – Judecata veliţilor boieri 4 – Judecata Divanului domnesc.

266

Prima instanţă avea competenţa de a judeca pricinile civile ivite între ţărani, precum şi cele penale mărunte. Era compusă dintr-un judecător ajutat de un logofăt. A doua instanţă era compusă din două “departamenturi” egale în grad formate din 7 şi 8 judecători, precum şi departamentul “vinovăţiilor”. A treia instanţă judeca procesele dintre boieri, precum şi apelurile celorlalte. Era formată din boieri de clasa I şi mazili veliţi. Divanul domnesc judeca procesele civile şi penale de însemnătate precum şi apelurile.

Pravilele: Cartea românească de învăţătură; Îndreptarea legii; Pravilniceasca Condică; Codul Calimach; Legiuirea Caragea.

De-a lungul secolelor izvoarele de drept au evoluat conform nevoilor societăţii atât în formă cât şi în conţinut. Se pot discerne trei etape mari: obiceiul pământului – legea ţării – legea scrisă. Trecerea la legea scrisă s-a produs sub înrâurirea a cel puţin doi factori majori: Biserica şi Statul. Ca şi Biserica, Statul, reprezentat îndeosebi prin Domn şi celelalte organe centrale a fost interesat să impună aceleaşi reglementări pe tot teritoriul şi în toate domeniile care reclamau reglementare juridică spre deosebire de obiceiul pământului mai ales, care conţinea reguli deosebite de la o regiune la alta. Pe acest drum, pravilele bisericeşti au reprezentat un model, încât primele reglementări scrise de drept civil, penal sau procesual s-au inspirat după izvoare canonice bizantine, capul Bisericii ortodoxe fiind Patriarhul de Constantinopol. Limba primelor pravile a fost slavona, dat fiind rolul acestei limbi de filieră între Bizanţ şi ţările române. Primele pravile cunoscute sunt: Pravila de la Târgovişte (1452), Pravila de la mănăstirea Neamţ (1474), Pravila de la Putna (1581). Toate au avut drept model “Syntagma lui Matei Vlastares” scrisă în secolul XIV în greceşte. Prima pravilă în limba română pare a fi cea de la Ieud tipărită de Coresi în secolul XVI. În 1632, pe baza unor izvoare bizantine, a fost scrisă “Pravila aleasă” a logofătului Eustraţie. În anul 1640, din porunca domnitorului Matei Basarab a fot tipărită Pravila de la Govora în două ediţii identice, una pentru Ţara Românească şi alta pentru Transilvania. Toate pravilele conţin atât prevederi de drept bisericesc cât şi de drept laic, civil şi penal despre situaţia juridică a persoanelor, rudenie, contracte, infracţiuni, pedepse, proceduri de judecată, probe, fără sistematizare pe materii sau domenii. Din secolul al XVI-lea şi hrisoavele domneşti au primit valoare normativă (până acum fiind acte cu valoare

individuală). Este cazul “legăturii lui Mihai” din 1595 şi a hrisovului lui Miron Barnovschi din 1613. Prima culegere legislativă cu caracter laic a fost “Cartea românească de învăţătură” de la 1646, întocmită de logofătul Eustraţie din porunca lui Vasile Lupu. În anul 1652 din porunca lui Matei Basarab a fost tipărită la Târgovişte Pravila cea mare, numită şi Îndreptarea legii, sub îngrijirea călugărului Danil Panoneanul, devenit mai târziu mitropolit al Ardealului. Şi în această operă sunt incluse traduceri şi prelucrări ale unor nomocanoane bizantine. Structurate în pricini (capitole), glove (secţiuni) şi zaciale (articole), având drept obiect relaţiile de muncă şi de distribuţie a produselor, modurile de dobândire a proprietăţii, statutul social al locuitorilor, relaţiile de familie, izvoarele de obligaţii (tocmeala, înşelăciunea), succesiunea, infracţiunile (inclusiv tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea, recidiva, faptele care înlătură răspunderea penală), pedepsele fizice (decapitarea, spânzurătoare, tragerea în ţeapă, arderea în foc, mutilarea), pedepsele privative de liberate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire). Se recomanda ca boierii să fie pedepsiţi mai grav doar în caz de hiclenie. Între mijloacele de probă sunt menţionate înscrisurile, martorii, jurământul şi cercetarea (expertizele). În secolul XVIII legiuirile au fost numite “condică” sau “cod”, semn al pătrunderii influenţei apusene, apoi “ponturi” şi mai târziu “legi”. “Pravilniceasca condică” a fost scrisă în limba greacă şi română în anul 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, exprimarea corectă în limba română fiind de “Mica rânduială juridică”. Ea a avut drept obiect reglementarea relaţiilor dintre proprietari de moşii şi clăcaşi, organizarea instanţelor şi procedura de judecată. Izvoarele sale sunt multiple, la nivelul epocii: obiceiul pământului, Basilicalele bizantine şi doctrina modernă reprezentată de Montesquieu şi Cesare Beccaria. Codul Calimach (Condica ţivilă a Moldovei) a intrat în vigoare în anul 1817 sub forma versiunii în limba greacă, sub redacţia unui grup de jurişti. Izvoarele folosite indică orientarea decisă spre dreptul modern, format în Europa

6

centrală şi occidentală; obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil francez din 1804 şi Codul civil austriac din 1811. Acest cod a avut o longevitate remarcabilă pentru o vreme de transformări profunde: până în 1861. Legiuirea Caragea a jucat acelaşi rol în Ţara Românească. A fost publicată în anul 1818, fiind aplicată tot până în 1865. A înscris norme despre persoane (obraze), lucruri, daruri, tocmeli, moştenire, vini şi judecăţi.

CAP . X. - ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTULV. ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA

1. DE LA 1821 LA 1859

1. Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei din 18212. Modificări în structura de stat în perioada domniilor

pământene3. Regulamentele Organice – formarea justiţiei moderne4. Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei din 1848

1. Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei din 1821

Revoluţia din anul 1821, ca eveniment de legătură între două perioade istorice, a dat expresie tuturor acumulărilor anterioare; ea a dat contur şi a definit după expresia lui Nicolae Bălcescu, obiectivele acelei “june partide naţionale, care continuându-i şi dezvoltându-i programul îşi propune a realiza întru tot dorinţele şi trebuinţele poporului, surpând ciocoismul şi fanariotismul şi înălţând românismul la putere”. Tot Bălcescu aprecia că revoluţia de la 1821 a fost prologul revoluţiei de la 1848.

Îngrădirea treptată a monopolului turcesc după pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a stimulat producţia pentru piaţă. Creşterea populaţiei urbane şi frecvenţa războaielor austro-ruso-turce, care au menţinut pe teritoriul ţării noastre armate numeroase, au creat pentru producţia agricolă debuşee destul de largi pentru a motiva interesul stăpânilor de moşii. Contactul cu ofiţerii străini le-a trezit gustul pentru modă şi pentru obiceiurile europene apusene.

7

Pentru a-şi procura banii necesari unei vieţi de lux ei se străduiesc să scoată cât mai mare folos din exploatările lor.

Prin dezvoltarea relaţiilor comerciale prin intensificarea şi mai buna organizare a muncii, prin folosirea monopolurilor băneşti, prin extinderea arendăşiei, prin cumpărarea venitului ocnelor şi vămilor, prin cămătărie şi corupţie s-au constituit capitaluri însemnate.

Aceste tendinţe prefigurau adânci schimbări de structură, pe care revoluţia din 1821 avea să le accentueze. În memorii adresate cabinetelor imperiale din Petersburg şi Viena, mari boieri au propus proiecte de reformă constituţională. Ei au cerut ca cetăţile de la Turnu, Giurgiu şi Brăila să fie restituite, talvegul Dunării să devină hotar între Imperiul otoman şi teritoriul românesc iar sarcinile către Poartă să fie reduse la cuantumul stabilit în capitulaţii în secolul al XVII-lea. Autorii altui memoriu din preajma declanşării revoluţiei reclamau libertatea comerţului, dreptul de a deschide “fabrici de orice fel de meşteşug”, de a explora şi prelucra fără nici o restricţie materiile prime ale ţării. Ei cer ca negustorii şi meşteşugarii străini care se vor aşeza în ţară să fie supuşi legilor ţării.

În acelaşi timp, marii proprietari voiau să-şi păstreze privilegiile feudale, în primul rând scutirile de impozite şi taxe.

Dimpotrivă negustorii, meşteşugarii voiau atât abolirea relaţiilor şi instituţiilor feudale, cât şi răsturnarea dominaţiei străine, căci aceasta însemna să aibă libertatea muncii. Interesele lor erau afectate de lipsa unui sistem monetar unic, a instituţiilor capabile să asigure desfăşurarea tranzacţiilor, siguranţa proprietăţii. Pe lângă aceştia existau, în număr tot mai mare elemente sărace care formau plebea oraşului; meşteşugari sărăciţi, ţărani fugiţi de pe moşii, calfe care, din lipsă de mijloace sau din cauza exclusivismului breslelor nu puteau ajunge meşteri. Ei se aflau alături de burghezie şi ţărănime.

Politica fiscală excesivă a statului nemulţumea pe toată lumea: negustorii se plângeau că vămile, diferitele taxe asupra circulaţiei mărfurilor, licenţele de export, vândute de Domnie chiar şi pentru mărfurile lăsate libere de Poartă,

8

absorbeau cea mai mare parte a câştigurilor.Tăranii dependenţi se plîngeau de agravarea obligaţiilor. Numărul zilelor de clacă pentru ţăranii cu învoială care în secolul precedent era de 3-6, convertibile în bani, se majorase la 12, iar obligaţiile în bani se transformaseră în zile de clacă. Drepturile de folosinţă asupra pădurilor, păşunilor şi iazurilor fuseseră limitate.

Generalizarea arendăşiei a contribuit la agravarea condiţiei ţăranilor, căci moşiile erau arendate pe termen scurt, iar arendaşii nu făceau investiţii.

Programul revoluţiei reiese din Proclamaţia de la Padeş, din scrisorile lui Tudor către Marile Puteri vecine, din proclamaţiile către locuitorii Bucureştilor şi mai ales din “Cererile norodului românesc”, document elaborat în februarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act cu caracter constituţional se evidenţia scopul revoluţiei ca fiind acela de a pune stavilă amestecului Puterilor străine în treburile interne ale ţării, ca şi realizarea unor reforme profunde, între care desfiinţarea privilegiilor feudale, egalitatea locuitorilor în faţa legii, desfiinţarea instituţiilor feudale, reorganizarea aparatului administrativ, reorganizarea sistemului de învăţământ, instituirea unei armate regulate a ţării.

Revoluţia de la 1821 a solidarizat toate clasele şi categoriile societăţii româneşti. Tudor Vladimirescu a fost conducătorul primei revoluţii democratice din istoria poporului român şi în acelaşi timp un erou al luptei pentru neatârnarea ţării. El a urmărit modificarea radicală a statutului Ţării Româneşti prin desprinderea treptată de sub suzeranitatea şi protecţia Imperiului Otoman şi Rus.

Revoluţia de la 1821 a avut ca urmare directă abolirea regimului fanariot, înlocuirea domnilor străini cu domni pământeni; aceasta nu a fost o simplă schimbare de persoane, ci o revoluţie naţională. Resursele irosite prin sistemul fanariot au rămas de acum în ţară şi au putut fi folosite pentru modernizarea instituţiilor româneşti. Libertatea comerţului şi dreptul de a avea în proprietate manufacturi, fabrici şi mine, redobândirea cetăţilor de la Dunăre transformate de turci în raiale, stabilirea graniţei

9

dintre Principate şi Imperiul Otoman pe talvegul Dunării au fost realizate în 1829 prin tratatul de la Adrianopol, coform cererilor formulate în 1821 şi 1822 şi sub înrâurirea revoluţiei lui Tudor.

1. Modificări în structura de stat în perioada domniilor pământene

Trupele turceşti care au pătruns în Ţara Românească în mai 1821 s-au dedat în toată vara acelui an la jafuri, devastări, violuri şi incendieri, întrucât ca şi Moldova de altfel, era lipsită de orice autoritate de stat. Puterea s-a aflat în mâna paşilor turci, a muhafizilor (comisari militari) care şi-au arogat dreptul de a numi ispravnici, zapcii, vameşi, vătafi. Boierii întorşi din pribegie n-au putut constitui un organ capabil să asigure ordinea de stat. În urma presiunilor diplomatice exercitate de Marile Puteri (Anglia, Austria, Rusia) trupele turceşti s-au retras din Principate până în septembrie 1822, numai după ce s-au plătit sume însemnate comandaţilor lor.

Datorită aceloraşi intervenţii, Poarta a convocat la Constantinopol câte o delegaţie de boieri din fiecare Principat, pentru a le consulta asupra problemei reorganizării administrative, lichidării haosului şi anarhiei.

Cele două delegaţii, formate din 7 boieri pentru Ţara Românească şi 6 pentru Moldova au dus cu ele propuneri în spiritul revendicărilor formulate anterior faţă de Rusia, Austria şi Turcia. Delegaţia munteană a redactat un memoriu de 24 de ponturi care reflecta nu numai doleanţele unor anume clase sau categorii sociale, ci şi năzuinţele generale ale populaţiei în noul stadiu în care se afla societatea românească:

- Domn pământean numit pe viaţă, dar fără drept de succesiune în familia sa;

- Domnul să nu poată angaja cheltuieli, să numească în slujbe, să confere titluri de boierie şi privilegii fără aprobarea marii boierimi;

- Străinii să fie excluşi din slujbe, iar acestea să revină boierilor români;

10

- Libertatea comerţului, navigaţiei, industriei şi exploatării subsolului.

Problemele asupra cărora Poarta Otomană a admis discuţia s-au restrâns la următoarele:- instituirea domniilor pământene;- constituirea unui corp de pază format din autohtoni;- dreptul exclusiv al pământenilor de a ocupa demnităţi

publice;- administrarea mănăstirilor închinate prin autohtoni;- interdicţie pentru sudiţii străini de a dobândi bunuri

imobile.Poarta a respins cerinţa libertăţii comerţului, navigaţiei, industriei, dar a admis lichidarea regimului fanariot, excluderea grecilor din toate funcţiile civile şi bisericeşti. Ca urmare la 1 iunie 1822 a fost numit Domn în Ţara Românească Grigore Dimitrie Ghica iar în Moldova Ioan Sandu Sturdza.Primele măsuri luate de noii domnitori au fost de natură

financiară, întrucât ocupaţia otomană provocase pierderi băneşti şi materiale enorme. Au fost ridicate birurile, s-au fixat noi taxe asupra cârciumilor şi prăvăliilor, s-au pus noi impozite. În anul 1826 birnicii satelor plăteau 18 categorii de dări. Pentru prima dată chiar şi boierii au fost impuşi temporar la plata vânăriciului.

În plan administrativ, ambii domnitori au încercat să limiteze abuzurile slujbaşilor, pentru a detensiona situaţia socială şi a îmbunătăţi colectarea dărilor. Astfel, Grigore Dimitrie Ghica a dat un nou regulament privind atribuţiile şi îndatoririle ispravnicilor, zapciilor şi vameşilor. Însă faptul că nu s-a produs nici o schimbare în structura instituţională a redus substanţial efectele măsurilor luate.

S-a ajuns astfel la un blocaj în funcţionarea aparatului de stat datorită contradicţiilor tot mai mari dintre structură şi modul de lucru al acestuia şi nevoile producătorilor de bunuri materiale. Din nou se caută soluţii prin intermeiul memoriilor şi proiectelor de tot felul în care reprezentanţii claselor şi categoriilor sociale îşi afirmă dolenaţele, în vreme de Domnul şi marea boierime acţionează ca şi în vremea

11

fanarioţilor. Domnul Ioniţă Sandu Sturdza de pildă a vândut într-un singur an aproape 300 titluri de boierie.

Presiunea exercitată de burghezia în formare şi mica boierime a răbufnit, în aprile 1822 în “memoriul cărvunarilor” redactat de Ioniţă Tăutul. Documentul propunea schimbări importante în structura statală, unele de esenţă:

- Instituirea unui sfat obştesc compus din reprezentanţii tuturor păturilor boiereşti; mica boierime urmărea obţinerea egalităţii în drepturi cu marea boierime prin unificarea celor două secţiuni care formau Sfatul obştesc (Divanul întâi al marii boierimi şi Divanul al doilea al micii boiermi).

- respectul absolut al proprietăţii; prin aceasta se înţelegea lichidarea principiului feudal al condiţionalităţii proprietăţii faţă de stat reprezentat prin Domn şi totodată includerea loturilor ţărăneşti în domeniu ceea ce ar fi lipsit ţărănimea dependentă de dreptul de folosinţă a pământului;

- principiul egalităţii persoanelor în faţa legii;- libertatea şi inviolabilitatea persoanelor ;- abolirea principiului venalităţii slujbelor şi înlocuirea

lui cu principiul acordării titlurilor boiereşti după merit;

- trecerea moşiilor mănăstireşti închinate sub administraţia statului;

- înfiinţarea de şcoli publice în limba română.Proiectul nu prevedea însă nici desfiinţarea privilegiilor

boiereşti, nici a legăturilor de dependenţă ale clăcaşilor.Eforturile de reorganizare a vieţii de stat au primit un

impuls prin semnarea la 7 octombrie 1827 a Convenţiei de la Akkerman de către Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Acest act de organizare internă a Principatelor a prevăzut:

- alegerea de Domni pământeni aleşi pe şapte ani, cu aprobarea Porţii Otomane şi Rusiei;

- libertatea comerţului, cu condiţia asigurării aprovizionării cu grâne a Porţii;

12

- fixarea tributului şi redevenţelor către Poartă conform hatişerifului din 1802;

- instituirea unor comisii care să propună măsuri de reformă în Principate.

Împrejurările internaţionale au impus amânarea eforturilor de reformă, odată cu declanşarea, în anul 1828, a unui nou război ruso-turc purtat pe două fronturi: în Caucaz şi la Dunăre, din nou pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Pacea a intervenit în 1829 prin Tratatul de la Adrianopole, care a reprezentat un moment important pentru Principate.

2. Regulamentele Organice – formarea instituţiilor dreptului modern

Actul osăbit pentru principaturile Moldova şi Ţara Românească din Tratat a acordat ţărilor române autonomia administrativă, Domnii – numiţi pe viaţă – având dreptul de a rezolva liber problemele interne în colaborare cu Divanul; locuitorii urmau să se bucure de deplina libertate a comerţului pentru toate produsele pământului şi industriei lor; cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila s-au restituit Principatelor; până la plata despăgubirilor de război Principatele urmau să se afle sub administraţie rusească; în acest timp Rusia urma să elaboreze regulamente administrative.

Administraţia rusească a durat din 1828 până în 1834 sub conducerea generalului Pavel Kisseleff care a devenit şi preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Primele măsuri au constat în desfiinţarea scutelnicilor şi posluşnicilor (era vorba de 40.000 familii care până acum fuseseră scutite de contribuţii), efectuarea unui recensământ general al populaţiei, organizarea armatei, separarea justiţiei de administraţie. Cea mai importantă măsură a constat în elaborarea Regulamentelor Organice (30 martie 1830).

Acestea au fost primele legi fundamentale de organizare a ţărilor române după modelul constituţiilor elaborate în Occidentul Europei, întemeiate pe principiul

13

separaţiei puterilor în stat. Din păcate nu a fost preluat şi principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Cu privire la Domnie, Regulamentele Organice au stabilit următoarele:

- era ales de o Adunare obştească extraordinară (cea din Ţara Românească avea 190 membrii, cea din Moldova 132);

- după alegerea Domnului membrii Adunării semnau un “arz” către Poarta Otomană prin care solicitau investirea lui şi o notă oficială Curţii protectoare (Rusia) pentru a confirma alegerea;

- în caz de încetare a Domniei sau vacanţă a ei se instituia o vremelnică cârmuire compusă din trei caimacami (preşedintele Divanului, ministrul treburilor dinlăuntru, ministrul dreptăţii).

- Domnia era deci electivă şi viageră.Domnul avea următoarele drepturi:- dreptul de iniţiativă legislativă (în exclusivitate);- dreptul de a dizolva Adunarea obştească în anumite

condiţii;- dreptul de a aproba sau respinge legile votate de

Adunarea obştească;- dreptul de a numi şi revoca pe dregători;- dreptul de a comanda armata naţională reconstituită;- dreptul de a prezida sedinţele Divanului domnesc;- dreptul de a confirma hotărârile judecătoreşti rămase

definitive;- dreptul de a acorda titluri de nobleţe şi a le revoca

după aprecierea sa.Comparativ cu perioadele anterioare se constată o

restrângere semnificativă a prerogativelor Domnului. Astfel, el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată de visteria ţării; el nu mai exercita dreptul de a fixa impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.

Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de legiferare. Era formată din 42 membrii în Ţara Românească şi 35 membrii în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa în Ţara Românească era urmatoarea: mitropolitul (ca

14

preşedinte de drept), 3 episcopi, 20 boieri de clasă I, 18 boieri din judeţe. Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de Domn. Adunarea vota bugetul de venituri şi cheltuieli al statului, controla executarea bugetului, stabilea lista civilă a Domnului şi prezenta acestuia, precum şi Curţilor suzerană şi protectoare angarale (memorii), în care expunea starea ţării.

Conducerea administraţiei statului revenea Sfatului administrativ format din 3 miniştrii: de interne, de finanţe şi marele postelnic. Acest organ elabora şi proiectele de legi supuse apoi Adunării obşteşti.

Prin Regulamentele Organice au fost înfiinţate ministerele care au activat alături de Departamente precum:

- Departamentul vorniciei dinlăuntru cuprinzând: afacerile interne, învăţământul, lucrările publice, agricultura, sănătatea.

- Secretariatul de stat (postelnicia) condus de postelnic, totodată şef al cancelariei domneşti.

- Departamentul finanţelor (visteria) cuprinzând finanţele, industria şi comerţul.

- Ministerul Justiţei, condus de marele logofăt al dreptăţii.

- Marea logofeţie a credinţelor şi pricinilor bisericeşti .- Eforia şcoalelor.A fost definită condiţia juridică a funcţionarilor publici

care, primind leafa fixată de Domn deveneau salariaţi ai statului, fiindu-le interzis să mai adune venituri colaterale din slujbe. Funcţionarii publici au primit pensii.

Regulamentele au stabilit modalităţile de reorganizare şi funcţionare ale armatei, formate din trupe permanente şi miliţii teritoriale, aceleaşi în ambele ţări. Serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toţi bărbaţii. În evoluţia organizării justiţiei Regulamentele Organice au marcat un salt de însemnătate deosebită căci au trecut de la formele organizaţionale feudale la forme moderne, după model european apusean. Scopul urmărit a fost de a pune capăt abuzurilor şi de a spori autoritatea actului justiţiar.

15

Conform unei organizări judecătoreşti, pe principiul separaţiei puterilor în stat, s-au înfiinţat, tribunale judeţene, câte unul în fiecare judeţ, ca primă instanţă. Împotriva sentinţelor acestora se putea face apel la Divanele judecătoreşti aflate la Bucureşti, Craiova şi Iaşi. Instanţa supremă era Divanul domnesc, competent să judece apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor judeţene.

Pentru a asigura stabilitatea sistemului şi prestigiul actului de judecată s-a instituit autoritatea lucrului judecat, încât, un proces pierdut sub o Domnie nu putea fi deschis sub altă Domnie. Prin aceasta s-a dat mai multă stabilitate instituţiei proprietăţii şi s-a favorizat încheierea tranzacţiilor comerciale.

Alte două instituţii acum înfiinţate au fost corpul avocaţilor şi instituţia procurorilor, chemaţi să asigure corectitudinea judecăţii, să apere pravilele.

Magistraţii erau numiţi pe 3 ani putând fi reconfirmaţi.În domeniul procedurii penale s-a stabilit suprimarea

torturii şi mutilării ca mijloace folosite în actul de justiţie.Pentru a degaja instanţele de avalanşa pricinilor

mărunte civile sau penale au fost înfiinţate judecătorii de împăciuire formate din preot şi trei juraţi. În acelaşi sens, cauzele cu caracter comercial – tot mai frecvente – au fost trimise judecătoriilor comerciale formate din judecători numiţi şi judecători aleşi de bresle.

Logofătul dreptăţii supraveghea legalitatea procedurilor, problemele legate de funcţionarea instanţelor şi disciplina judecătorilor, se îngrijea de relaţiile externe de specialitate.

Indiscutabil, Regulamentele Organice au constituit un pas important în direcţia modernizării statului, în formarea statului naţional român.

CAP. XI. - STATUL ŞI DREPTUL ÎN TRANSILVANIA SUB REGIMUL DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR

(1867-1918)

16

1. Transilvania în perioada regimului absolutist şi a regimului liberal

2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar; principalele legi şi semnificaţia lor juridică şi naţională

3. Aspecte istorico-juridice ale reacţiei populaţiei din Transilvania la regimul austro-ungar

1. Transilvania în perioada regimului absolutist şi a regimului liberal

Din anul 1849, după înnăbuşirea revoluţiei (1848-1849), Curtea imperială de la Viena a reinstaurat, într-o formă modificată, regimul absolutist, caracterizat printr-un control sever asupra administraţiei şi vieţii politice. Marele Principat al Transilvaniei depindea, ca şi înainte de Curtea Imperială, fiind condus de un guvernator numit de împărat. La fel, Banatul Timişoarei, în vreme ce comitatele din Partium (Arad, Bihor, Satu Mare şi Maramureş) depindeau administrativ de teritoriul fostului regat al Ungariei. Bucovina a devenit Ducat al Coroanei Habsburgice. Conform politicii de centralizare-germanizare-catolicizare, utilizarea limbii germane ca limbă oficială a fost generalizată; regimentele grănicereşti româneşti din Năsăud şi Orlat au fost desfiinţate, întrucât contribuiseră în bună măsură la dezvoltarea mişcării naţionale româneşti. Transilvania a fost împărţită în şase districte militare, fiecare condus de un comandant, asistat de un consilier civil.

Concesiile parţiale consimţite de Habsburgi în 1849 n-au satisfăcut revendicările legitime ale românilor. Pe un teren social poltic tot mai frământat, înfrângerile suferite de armatele Imperiului Habsburgic în războaiele cu Franţa şi Piemont (1859) au determinat cercurile conducătoare de la Viena să constate falimentul regimului neoabsolutist.

În iulie 1859, printr-un manifest imperial, s-a anunţat, la Viena, instituirea unei administraţii şi legislaţii moderne. După promulgarea “Diplomei din octombrie” (1860), s-a instaurat “regimul liberal”, fundamentat, din punct de vedere juridic, pe prevederile “Patentei din februarie”, în

17

fapt o constituţie. În acelaşi an, Senatul Imperial, din care au făcut parte şi reprezentanţi ai naţionalităţilor, a formulat propuneri pentru reorganizarea Imperiului. În toamnă a fost elaborată “Diploma imperială pentru reglementarea raporturilor de drept public din Monarhie”, prin care, între altele s-a recunoscut dreptul naţiunilor la individualitate istorică, politică, la păstrarea legilor şi instituţiilor proprii.

Reprezentanţii maghiarilor s-au opus acestei orientări, declarând că nu recunosc decât Unio Trium Nationum şi hotărârea Dietei din Pojon din 1848 privind anexarea Transilvaniei la Ungaria. Ei cereau ca o eventuală convocare a Dietei Transilvaniei să se facă la Cluj şi aceasta să reafirme hotărârea de la Pojon.

Dimpotrivă, reprezentanţii naţiunii române au susţinut principiile democratice ale egalităţii naţiunilor şi ale reprezentării proporţionale, recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, garantarea egalităţii politice printr-o diplomă imperială.

În septembrie 1861 împăratul a semnat Rescriptul (regulament electoral cu titlu provizoriu), prin care se fixau condiţiile în care urmau să aibă loc alegeri pentru Dieta Transilvaniei care urma a fi convocată în 1863. Organul legislativ al Principatului trebuia să fie compus din 125 de deputaţi aleşi în localităţi şi cercuri electorale formate pe teritoriul comitatelor, districtelor şi scaunelor. Se adăugau 39 de reprezentanţi ai împăratului (numiţi regalişti) câte 13 pentru fiecare naţiune. Dreptul de vot a fost recunoscut locuitorilor (bărbaţi) majori care au plătit în 1861 un impozit de cel puţin 8 florini, inclusiv capitaţia (impozitul pe cap de familie). Doctorii, inginerii, notarii, învăţătorii comunali şi preoţii aveau calitatea de alegători din oficiu.

Aceste condiţii au însemnat o ameliorare a reprezentativităţii încât, în Dietă, au fost aleşi 49 deputaţi români, 44 deputaţi maghiari şi 33 deputaţi saşi. Pentru prima dată în istoria Principatului Transilvaniei în Dietă s-a constituit un nou raport de forţe, fapt care a dat speranţe populaţiei româneşti, pe fondul satisfacţiei resimţite în rândurile întregii naţiuni române în urma unirii celorlalte

18

două Principate şi formării statului naţional român modern sub Alexandru Ioan Cuza.

La data de 15/17 iunie 1863 împăratul Francisc Iosif a semnat un “autograf” imperial prin care a convocat Dieta la data de 3/15 iulie 1863, la Sibiu, în virtutea “Diplomei din octombrie” 1860 şi a Constituţiunei din februarie 1861. În motivaţia documentului s-a subliniat caracterul autonom (implicit românesc) al Transilvaniei, precum şi lipsa de legitimitate şi valabilitate a “unirii Transilvaniei cu Ungaria din 1848; aceasta “nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi faptic îndată s-a dizolvat”. La data prevăzută, după 15 ani de întrerupere, Dieta şi-a redeschis lucrările, în prezenţa a 101 deputaţi şi regalişti între care se aflau şi cunoscuţi luptători pentru drepturile naţiunii române precum Andrei Şaguna, George Bariţiu, Ioan Raţiu, Ilie Măcelariu, Al. Sterca Suluţiu. Iniţial deputaţii maghiari au refuzat să participe dar ulterior 11 dintre ei au asistat totuşi la lucrări. Formal, ei au declarat că Dieta nu este constituită legal, întrucât nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu Ungaria.

La începutul lucrărilor a fost prezentat mesajul Tronului, în care Curtea de la Viena recunoştea autonomia Transilvaniei, declara nulă legea maghiară din 1848 de unire cu Ungaria şi declara drept depăşită, inaplicabilă, Diploma leopoldină din 1781. În dezbateri a fost prezentat un proiect de lege care prevedea “înarticularea” (participarea românilor la viaţa de stat), prin acordarea autonomiei politice în sensul autonomiei avute de celelalte naţiuni după 1437.

La 7/19 octombrie 1863 a fost adoptată legea pentru “egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor sale”. La 26 octombrie/7 noiembrie 1863 împăratul Francisc Iosif a sancţionat această lege: “Naţiunea română, religiunea greco-catolică ca atare şi religiunea greco-orientală se recunosc prin lege întru înţelesul Constituţiunei transilvane în tocmai ca şi celelalte trei naţiuni şi patru confesiuni recunoscute ale Transilvaniei”.

După sute de ani de silnicie legiferată prin pactul celor trei naţiuni, încheiat la Căpâlna la 16 septembrie 1437,

19

românii, majoritari în Dietă au obţinut egala îndreptăţire fără a manifesta veleităţi de dominaţie asupra celorlalte naţiuni.

O a doua problemă care a făcut obiectul unor dezbateri aprinse în Dieta de la Sibiu a fost cea privitoare la limba oficială a Transilvaniei.

Se ştie că în evul mediu, limba liturgică în biserica catolică şi limba de cancelarie a fost latina. Treptat, mai ales din sec. XVI după reforma religioasă, nobilimea maghiară a impus limba maghiară în mai multe domenii ale vieţii publice, în vreme ce limba germană era folosită aproape exclusiv în scaunele săseşti. Din secolul XVIII, odată cu afirmarea naţiunilor, problema limbii oficiale ca limbă de comunicare între români, maghiari şi saşi a devenit tot mai presantă. Limba română nu a fost recunoscută nici de autorităţile austriece, nici de nobilimea maghiară, fiind doar tolerată.

La începutul sec. XIX, prin două proiecte de lege avansate în anii 1837 şi 1841 nobilii maghiari, având poziţii dominante în administraţia Principatului au preconizat impunerea limbii maghiare ca limbă oficială exclusivă în administraţie, justiţie şi şcoală, în locul limbii latine. În anul 1847, Dieta Transilvaniei, dominată de maghiari a adoptat o lege prin care limba maghiară era declarată drept oficială.

În adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, precum şi în unele documente, românii au cerut ca limba lor să devină oficială alături de germană (limba oficială în imperiu) şi maghiară, întrucât este vorbită de majoritatea locuitorilor. Însă abia de la începutul regimului neoliberal (1860) autorităţile de la Viena au luat unele măsuri privind folosirea parţială a limbii române în activitatea judecătorească. Paralel, într-o serie de localităţi româneşti s-a trecut la redactarea actelor în limba română.

Odată cu deschiderea lucrărilor Dietei de la Sibiu, Curtea de la Viena a admis dreptul deputaţilor majoritari români de a folosi limba lor în dezbateri. A fost redactat un proiect de lege amendat de autorităţile de la Viena, prin care s-a avansat recunoaşterea prin lege a egalităţii limbii române alături de germană şi maghiară. Urma ca limba

20

germană să fie recunoscută drept limba autorităţilor centrale şi deci limba de corespondenţă a autorităţilor locale cu cele centrale. Acest proiect de lege a fost adoptat la 29 septembrie 1863, consacrându-se pentru prima dată caracterul oficial al limbii majorităţii populaţiei, limba română.

La 26 octombrie/7 noiembrie 1863, Împăratul a sancţionat legea votată de Dietă privind egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor sale: “Naţiunea română, religiunea greco-catolică ca atare şi religiunea greco-orientală se recunosc prin lege întru înţelesul Constituţiunei transilvane în tocmai ca şi celelalte trei naţiuni şi patru confesiuni recunoscute ale Transilvaniei”.

În atenţia Dietei de la Sibiu s-a aflat şi problema agrară, cu atât mai importantă pentru populaţia românească cu cât marea majoritate a ţăranilor erau români, în vreme ce mare majoritate a nobililor erau maghiari. Guberniul Transilvaniei a propus adoptarea unui proiect de lege prin care Patenta privind raporturile urbariale din 1854 se modifică în favoarea ţăranilor mai ales a jelerilor. Deputatul Ion Raţiu a propus în trei rânduri proiecte de legi în sprijinul ţăranilor, inclusiv al celor secui, privind păşunile şi pădurile, dar regulamentul intern al Dietei a condus la amânarea adoptării lor până în momentul închiderii lucrărilor, în septembrie 1865.

O altă problemă intrată în dezbaterea Dietei de la Sibiu a fost aceea a reorganizării sistemului judiciar care în 1863 era aşezat în trei trepte:

Treapta I: judecătoriile colegiale din comitate şi scaune;

Treapta II: instituţia Tabla regească din Târgu Mureş şi Tribunalul de Apel din Sibiu;

Treapta III: Guberniul Principatului sau Cancelaria Aulică .

Faţă de acest sistem, reprezentanţii românilor obiectaseră, încă înainte de deschiderea lucrărilor, că instituţiile juridice ale treptei a III-a se confudau cu administraţia de stat, ba erau chiar preponderent administrative, confuzia puterilor fiind opusă principiului

21

separării puterilor. Ei cereau constituirea unei instanţe supreme, publicitatea sentinţelor şi hotărârilor judecătoreşti, reprezentarea proporţională a românilor în aparatul judiciar.

Curtea de la Viena a acceptat ideea constituirii unui Tribunal Suprem drept a treia instanţă, competent să decidă în probleme civile, urbariale şi penale, să aducă soluţii în conflictele de competenţă dintre instituţiile treptei a II-a, dintre instituţiile judiciare şi cele politice. Noul organ urma să se comporte şi ca instanţă în probleme privind adoptarea sau modificarea legilor.

Deşi reprezentanţii autorizaţi ai populaţiei româneşti au protestat împotriva numirii judecătorilor Tribunalului Suprem al Transilvaniei de către autorităţile de la Viena şi împotriva amplasării sediului la Viena, acest nou organ s-a constituit totuşi în 1865.

Asigurarea continuităţii noii stări de lucruri depindea şi de menţinerea sau amendarea pozitivă a unui sistem electoral cu o cât mai mare reprezentativitate. Era nevoie de o lege electorală a Transilvaniei, pornind de la Regulamentul electoral provizoriu aplicat în alegerea Dietei de la Sibiu. Proiectul de lege supus Dietei a modificat raportul dintre membrii numiţi (regaliştii) şi membrii aleşi, în favoarea acestora din urmă, a menţinut censul de 8 florini inclusiv capitaţia, a fost rectificată alcătuirea cercurilor electorale, s-a recunoscut limba română drept limbă parlamentară.

Dieta a adoptat proiectul de lege, deşi nu fuseseră înlăturate toate discriminările la care fuseseră supuşi românii, iar sistemul votului censitar era, prin esenţa lui restrictiv. Însă împăratul a tergiversat promulgarea, întrucât Curtea de la Viena începuse tratativele cu reprezentanţii maghiarilor, care aveau să ducă la reorganizarea imperiului sub forma dualistă, austro-ungară.

Dieta de la Sibiu a abordat într-o manieră responsabilă şi alte probleme importante ale Principatului, între care organizarea sistemului financiar, construcţia reţelei de căi ferate, şi asigurarea legăturilor cu România, organizarea administrativ-teritorială. Depăşirea structurii moştenite din

22

evul mediu ( 8 comitete, 9 scaune şi două districte româneşti) urma să se facă prin constituirea a 12 unităţi administrative noi, echilibrate economic, geografic şi demografic. Nici această problemă şi nici altele nu şi-au aflat însă rezolvarea, în împrejurări determinate de finalizarea tratativelor dintre Curtea imperială de la Viena şi reprezentanţii ungurilor, care au condus la prorogarea lucrărilor Dietei, apoi la desfiinţarea sa, pentru a face loc anexării Transilvaniei la Ungaria, noua structură statală admisă de Habsburgi.

Compromisul austro-ungar (ale cărui elemente le prezentăm în continuare ) îşi are explicaţii nu numai în nevoia de sprijin politic reclamat de Habsburgi, de austrieci în general, incapabili să-şi mai asigure dominaţia asupra mai multor naţiuni, cît şi în teama naţionaliştilor maghiari de a vedea Transilvania, care de fapt era românească, de a deveni şi de drept românească, pe baza principiului proporţionalităţii. Consolidarea statului modern România în imediata vecinătate accentua, fără îndoială cursul societăţii transilvănene spre eliminarea dominaţiei nobilimii maghiare. Această perspectivă a determinat soluţia compromisului, acceptarea reonstituirii Ungariei ca stat în cadrul Imperiului Habsburgic, cu condiţia desfiinţării autonomiei Transilvaniei şi anexării sale la Ungaria, fără consultarea populaţiei, deci împotriva voinţei majorităţii.

La 20 august/1 septembrie 1865 împăratul Francisc Iosif a semnat un rescript imperial prin care desfiinţa Dieta de la Sibiu şi convoca o nouă Dietă, conform art. XI din legea din 1791, având drept obiect de dezbatere numai problema “uniunii Ungariei şi Transilvaniei”. El ignora faptul că acea lege din 1791 era contrară nu numai Constituţiei în vigoare din 1861, ci şi propriilor sale declaraţii prin care constatase că excludea “cea mai mare parte a poporului de la exercitarea drepturilor politice”.

O nouă Dietă urma să fie convocată la Cluj pe baza unor norme antireprezentative, antidemocratice, care favorizau elementele reacţionare şi şovine maghiare. S-a ajuns astfel la o situaţie descrisă de mitropolitul Andrei Şaguna în termenii următori: “în compunerea ei (a Dietei,

23

n.n.), românii, peste un milion, abia au 13 deputaţi, pe când ungurii şi secuii, 539 mii, numără faţă de ei 194 membrii dietali”.

La 5/17 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, iar la 8 iunie 1867 împăratul Francisc Iosif al Austriei a fost încoronat şi ca rege al Ungariei.

Statul dualist Austro-Ungaria era împărţit în Cisleitania (Austria, cu capitala la Viena) şi Transleitania (Ungaria, cu capitala la Budapesta). Cele două entităţi aveau trei ministere comune: externe, război şi finanţe. Funcţionau două parlamente: Parlamentul din Viena şi Dieta din Budapesta, care îşi coordonau unele activităţi prin intermediul a două delegaţii care se întruneau alternativ într-o capitală sau alta. În teritoriile “Transleitaniei” s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867 împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română. Pasul următor a constituit, după cum remarca istoricul american Arthur J. May, în încorporarea Transilvaniei în statul ungar, desfiinţarea autonomiei, abrogarea legilor care permiteau chiar în mică măsură exprimarea de sine stătătoare a naţiunilor şi naţionalităţilor şi adoptarea unor legi dure de maghiarizare. “Maghiarizarea a devenit definitiv ideea dominantă în stat şi scopul politic al existenţei noii Ungarii.”

2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar; principalele legi şi semnificaţia lor juridică şi naţională

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei din Cluj şi a guberniului, urmând ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în parlamentul din Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională. Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în vreme ce ţăranii, în mare majoritate români, aveau drept de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pământ de cel puţin 70 de pogoane (în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane). În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6000 locuitori, în timp ce în

24

regiunile locuite de români reprezenta 60.000 locuitori. În parlamentul din Budapesta, cei 7.000.000 de unguri au trimis 400 deputaţi, în vreme ce 13.000.000 români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În 1874 a fost adoptată legea electorală, prin care s-au instituit sisteme separate în Ungaria şi Transilvania. În Ungaria dreptul de vot era asigurat prin deţinerea în proprietate a 5 ha de pământ (sau echivalent venit), în timp ce în Transilvania se impunea dovada unui venit egal cu cel obţinut de pe 5 ha din Ungaria, ştiindu-se că în Transilvania fertilitatea pământului era mai mică şi venitul la fel. În oraşe, (locuite preponderent de maghiari şi saşi) censul era mic, în comunele rurale era mare; nobilii (aproape toţi maghiari) şi secuii erau scutiţi de cens. Ca urmare, în Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români. Votul era exprimat verbal, în faţa comisiilor electorale, din care românii nu făceau parte.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că din cele 63 de comitate ale Ungariei doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii menite să asigure succesul maghiarizării. S-a plecat de la constatarea că, prin dualismul austro-ungar “numai statul ungar a fost făurit, nu şi statul naţional ungar”. Ignorându-se realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă. Consecinţa principiului era că o persoană care declara că nu aparţine naţiunii maghiare se afla în afara vieţii politice. Echivalenţa pusă între cetăţenie şi naţionalitate justifica reprimarea oricărei activităţi cu caracter naţional deoarece oricine nu era maghiar nu exista din punct de vedere politic în statul maghiar.

Deznaţionalizarea persoanelor de altă naţionalitate a fost prevăzută implicit în Legea nr. XXVII (legea Appony) privind organizarea învăţământului, promulgată în anul 1868 şi implicit în circulara referitoare la “Îndrumătorul de aplicare” semnată de inspiratorul legii. Dreptul de a înfiinţa şcoli elementare, medii şi normale îl avea atât statul, cât şi confesiunile religioase sau asociaţiile, având însă programul

25

de învăţământ stabilit de către Ministerul Instrucţiunii de la Budapesta. Statul nu subvenţiona şcolile confesionale sau ale asociaţiilor. Limba maghiară era obligatorie în toate şcolile ca şi istoria literaturii maghiare, iar examenul de bacalaureat la aceste discipline era susţinut obligatoriu în limba maghiară. După un an de la absolvirea unei şcoli superioare profesorii urmau a susţine un examen de capacitate în limba maghiară .

Considerând învăţământul drept un mijloc principal de maghiarizare, autorităţile ungare au şicanat şcolile confesionale, au introdus limba maghiară în toate şcolile primare, iar din 1873 au statuat dreptul organelor administrative de a interveni în activitatea şcolile confesionale, deşi acestea nu erau finanţate de statul ungar, ci de comunităţile locale. Comisia administrativă îndreptăţită cu controlul putea aplica sancţiuni disciplinare împotriva învăţătorilor şi profesorilor aczuaţi de “acţiuni antistatale”, adică acţiuni ostile folosirii limbii maghiare şi “unităţii naţionale a statului ungar”. Din 1819 obligaţia predării limbii maghiare s-a introdus şi în grădiniţe şi aziluri de copii. Guvernul putea suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de “interese superioare de stat”. Urmarea acestor măsuri, în Transilvania din perioada dualismului nu a existat nici o şcoală de stat care să aibă limba română ca limbă de predare.

Au fost înăsprite şi condiţiile de exprimare ale cuvântului scris în limba română şi în limbile altor naţionalităţi. Conform legii presei din 1872 fiecare exemplar din fiecare publicaţie urma să fie depus la trei organe de stat, chemate să reprime orice protest la adresa politicii de maghiarizare: Tribunal, Procuratura Curţilor de apel şi Ministerul de Interne. Pentru fiecare articol urmau a răspunde în faţa autorităţilor autorul, redactorul şi editorul. În faţa Curţii de apel din Cluj s-au intentat, până în anul 1914 zeci de procese de presă. Numai ziarului “Tribuna” din Sibiu în decurs de zece ani (1884-1894) i-au fost intentate 20 de procese. Publicaţiile româneşti erau supuse boicotului la vânzare, uneori erau arse în pieţe publice de către

26

elemente şovine. A fost împiedicat sistematic importul şi desfacerea publicaţiilor venite din alte ţări, îndeosebi din România.

Măsuri având aceeaşi finalitate au fost luate şi pe plan religios. În anul 1912 guvernul ungar a înfiinţat episcopia catolică de Haidudorogh (Ungaria), incluzând în noua structură bisericească zeci de comunităţi româneşti din nord-vestul Transilvaniei care până atunci aparţinuseră de episcopia greco-catolică de Gherla. În bisericile respective limba liturgică română a fost înlocuită cu limba maghiară.

În sprijinul politicii de deznaţionalizare a românilor, de maghiarizare, deci de schimbare a caracterului etnic-istoric al Transilvaniei au fost votate legi privind maghiarizarea numelor de persoane, locuri şi localităţi (legea Banffy din anul 1896). Academia Ungariei a elaborat în 1893 un nomenclator (manuale de maghiarizare) cuprinzând reguli, nume şi denumiri ce urmau a fi aplicate în locul celor româneşti.

Presiunea exercitată asupra locuitorilor români din Transilvania a determinat plecarea multora peste graniţă, în România sau în America (peste 140.000 români numai în perioada 1901-1904).

Deşi un număr mare de români şi-au pierdut naţionalitatea, ponderea elementului românesc a rămas mare. Conform recensământului oficial efectuat de autorităţile ungare în 1880, (a cărui corectitudine poate fi apreciată prin prisma metodelor de maghiarizare arătate) în Transilvania trăiau 2.294.421 români (47,44%) şi 916.628 maghiari (18,94%).

Politici specifice de deznaţionalizare au îndurat şi românii din Bucovina (aflaţi din 1775 sub dominaţie habsburgică) şi cei din Basarabia (aflaţi din 1912 sub dominaţie rusească).

3. Aspecte istorico-juridice ale reacţiei populaţiei din Transilvania la regimul austro-ungar

Politica de deznaţionalizare şi oprimare practicată de statul dualist austro-ungar a generat profunde nemulţumiri în toate straturile populaţiei româneşti. O puternică mişcare

27

de rezistenţă şi protest a însoţit evoluţia Transilvaniei până la prăbuşirea monarhiei bicefale în anul 1918.

Prima reacţie organizată împotriva dualismului a fost “Memoriul” redactat de George Bariţiu şi Ion Raţiu şi semnat de 1493 cetăţeni din diferite categorii sociale, la data de 31 decembrie 1866, câteva zile după ce Dieta din Cluj hotărâse încorporarea Transilvaniei la statul ungar.

La 3 mai 1868, la Blaj, a avut loc o adunare populară cu prilejul aniversării a 20 de ani de la evenimentele din 3/15 mai 1848. Cu acest prilej, participanţii reprezentând voinţa adunărilor provinciale au adoptat documentul “Pronunciamentul de la Blaj”, protest colectiv împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria. Documentul, publicat în ziare precum “Telegraful român”, “Gazeta de Transilvania”, “Federaţiunea” şi altele din Transilvania, România, Franţa, Italia, Austria, a condensat cerinţele din acel moment ale românilor şi a fundamentat programul politic al mişcării naţionale româneşti. Afirmând încă o dată existenţa naţiunii române, negată în legile dualiste, s-a revendicat autonomia Transilvaniei, convocarea unei noi Diete pe baza principiului reprezentării (proporţionalităţii), repunerea în vigoare a legilor Dietei de la Sibiu din anii 1863-1865. A fost contestat dreptul Dietei ungare de a dezbate şi adopta legi pentru Transilvania.

Unii semnatari ai Pronunciamentului au fost arestaţi şi inculpaţi, fapt care a declanşat o altă mişcare de protest.

Un moment de însemnătate majoră în lupta românilor ardeleni l-a prilejuit formarea partidelor naţionale româneşti. La 23-24 februarie/7-8 martie 1869 a avut loc, la Miercurea Sibiului conferinţa de constituire a Partidului Naţional Român din Transilvania. La 26 ianuarie/7 februarie 1869 a avut loc la Timişoara conferinţa de constituire a Partidului Naţional Român din Banat, Crişana şi Ungaria. Primul partid având în frunte pe Ilie Măcelariu, a adoptat tactica pasivităţii politice, a neparticipării la viaţa politică oficială, extrasă din principiul nerecunoaşterii anexării Transilvaniei la Ungaria. Cel de-al doilea a adoptat tactica activismului, a participării la viaţa politică, în scopul respingerii “pe faţă”, din interior a politicii de

28

deznaţionalizare. Nici activiştii nu recunoşteau anexarea Transilvaniei la Ungaria.

În anul 1881 cele două partide româneşti au fuzionat în Partidul Unitar al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria, adoptând tactica pasivistă. Este demn de remarcat faptul că, în acelaşi an, România independentă s-a proclamat Regat, iar ideea împlinirii depline a unităţii naţionale în România mare devenise năzuinţa esenţială a întregii naţiuni române. În aceste împrejurări programul P.N.U.R., a prevăzut: autonomia Transilvaniei, dreptul de liberă folosire a limbii române în administraţie şi justiţie, modificarea legii naţionalităţilor, numirea de funcţionari din rândurile naţionalităţilor, asigurarea învăţământului în limba maternă, modificarea legii electorale. Preşedintele partidului a fost îndreptăţit, prin program, să întocmească un memoriu către împărat în care să fie prezentată politica de deznaţionalizare dusă de autorităţile ungare.

În anul 1882 a fost publicat în patru limbi (română, germană, franceză şi maghiară) un memoriu cu acest conţinut, iar la conferinţa naţională a partidului din 1887 s-a hotărât elaborarea unui document amplu, numit Memorandum.

Textul noului document a fost elaborat în 1892 şi a fost semnat de Ion Raţiu, preşedintele partidului, V. Lucaciu, G. Pop de Băseşti, Eugen Brote şi alţii. În ordonarea conţinutului s-a apelat la structura altui document fundamental, Supplex Libellus Valachorum, fiind demonstrată îndreptăţirea naţiunii române pe argumente de ordin istoric, pe ponderea numerică, pe vechimea, latinitatea şi continuitatea românilor, pe contribuţia adusă de ei la viaţa Transilvaniei. O delegaţie de 300 români din diferite straturi sociale în frunte cu membrii comitetului partidului a plecat la Viena pentru a-l înmâna împăratului. La cererea guvernului ungar acesta a refuzat să primească delegaţia. Plicul cu Memorandumul a fost depus la cancelaria imperială de unde, fără a fi deschis, a fost trimis guvernului de la Budapesta, care la fel, l-a expediat preşedintelui partidului Ion Raţiu. Pentru că textul fusese

29

publicat iar conţinutul a fost considerat ofensator, guvernul ungar a intentat un proces de “trădare de patrie” autorilor.

Procesul memorandiştilor, desfăşurat la Cluj la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai 1894 a dat ocazie conducătorilor mişcării naţionale româneşti să aducă la cunoştinţa opiniei publice europene politica naţionalist şovină, oprimatoare a autorităţilor ungare. La proces, Ion Raţiu a declarat: “Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să dovedim că avem dreptul la existenţă.. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât să acuzăm, în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba. De aceea nu noi suntem aici acuzaţi, suntem acuzatori.

Curtea cu juraţi din Cluj i-a condamnat pe redactorii Memorandumului la pedepse privative de libertate. O vastă mişcare de protest s-a dezvoltat în Transilvania şi România, cu ecou puternic în Franţa, Italia, Belgia, Germania, Anglia. În 1895 Francisc Iosif a graţiat pe condamnaţi. A contribuit la aceasta atât mişcarea de protest, cât şi sugestia împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, la cererea regelui Carol I al României, ţară care din 1883 era aliată cu Germania şi Austro-Ungaria în blocul militar al Puterilor Centrale.

La începutul secolului XX s-au produs modificări în tactica mişcării naţionale româneşti. Conferinţa naţională a P.N.R., din Transilvania şi Banat, de la Sibiu, a adoptat, în anul 1905, principiul activismului, fapt care a condus la intensificarea luptei de eliberare naţională în perioada până la declanşarea primului război mondial.

CAP. XIII - STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESCÎN PERIOADA 1866-1918

1. Instaurarea regimului monarhiei constituţionale2. Constituţia din 18663. Evoluţia dreptului constituţional şi administrativ

30

4. Evoluţia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal

1. Instaurarea regimului monarhiei constituţionalePrin actul istoric al unirii Ţării Româneşti şi Moldovei,

prin recunoaşterea internaţională obţinută ulterior, statul naţional român modern a devenit o realitate a vieţii internaţionale. Din punct de vedere constituţional, în raport cu celelalte subiecte de drept internaţional ale vremii, România nu a avut însă, în perioada 1859-1866, un statut clar şi unanim acceptat. Mai întâi pentru că se afla încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub protecţia Marilor Puteri, lipsind deci atributul independenţei de stat. În al doilea rând exista o anume incertitudine privind forma de stat: republică sau monarhie.

La mijlocul secolului al XIX-lea, în Europa, forma de stat monarhică era dominantă, mai ales la nivelul marilor puteri. Atât Anglia, prima ţară capitalistă, modernă a lumii, cât şi imperiile multinaţionale încă feudale precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Ţările române, numite Principate în documente internaţionale avuseseră de asemenea regimuri monarhice. În contextul internaţional dat, România ca stat unic, cuprinzând numai o parte din locuitorii de naţionalitate română nu-şi putea stabili o formă de stat opusă celei a marilor ei vecini. Problema momentului istoric nu era deci a alege între republică şi monarhie, ci a alege între modalităţile posibile de formare a unei monarhii moderne, având drept nucleu o dinastie respectată în Europa, care să funcţioneze atât ca un factor de mediere şi echilibru în viaţa politică internă, cât şi ca un sprijin exterior pentru statul român. De secole, clasa dominantă în stat, atât, în Moldova cât şi în Ţara Românească, s-a opus ideii formării unei dinastii naţionale. Încercări în acest sens au existat şi în perioada de după revoluţia de la 1821, când s-a pus problema unirii sub Mihail Sturdza sau Ion Câmpineanu. În anul 1857, ambele Divanuri ad-hoc reprezentând întreaga naţiune, au înlăturat definitiv această posibilitate exprimându-şi voinţa ca statul cu numele “România” să fie

31

condus de un “principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales dintr-o dinastie europeană”.

Faptul că cele şapte Mari Puteri, prin Convenţia de la Paris din 1858, au prevăzut alegerea câte unui domn în fiecare Principat, a îndepărtat, pentru moment, perspectiva formulată de cele două Divanuri ad-hoc. În aceste condiţii, toate forţele naţionale au sprijinit unirea în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Ideea unirii în persoana unui prinţ străin a fost considerată nepotrivită pentru că exista riscul ca şeful statului unit să devină instrument al puterii suzerane sau chiar al Rusiei.

După 1862 însă, atât forţele social-politice conservatoare, exprimând interesele moşierimii, cât şi cele liberal-radicale, exprimând interesele unei părţi a burgheziei, au ajuns la concluzia că Domnul unirii nu se ridica la înălţimea nevoilor ţării. Lui Cuza i s-au imputat nu numai greşelile politice şi economice ci şi tendinţe de guvernare personală “peste voinţa corpului legislativ”. Forţele conservatoare şi liberal radicale l-au perceput pe Cuza ca un Domn opus modelului de “monarh constituţional”. Se adauga şi conştiinţa faptului că menţinerea Unirii era condiţionată pe timpul vieţii sale.

Ca urmare din ianuarie 1863 s-a constituit o coaliţie politică îndreptată spre detronarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin conform dorinţei Divanurilor ad-hoc. În aprilie 1864, reprezentanţi ai coaliţiei au obţinut consimţământul prinţului Napoleon de a ocupa tronul României, cu condiţia ca Adunarea Legislativă a României să adopte o reformă agrară, pentru a detensiona raporturile sociale şi politice. Forţele conservatoare s-au opus însă ferm ideii reformei agrare.

Având în vedere acelaşi scop – efectuarea reformei agrare împotriva voinţei Adunării – Cuza a dat, la 2 mai 1864, o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Acest fapt a întărit considerabil rândurile forţelor de opoziţie faţă de Cuza, încât membrii coaliţiei (numită de atunci “monstruoasa coaliţie”, pentru că gurpa elemente din cele două extreme ale eşicherului politic) şi-au definit ţelul (aducerea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare în

32

Occident) şi şi-au intensificat pregătirile. Însă şi Cuza, din 1865, a ajuns la concluzia că este necesar să abdice.

În aceste condiţii a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866 când Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice. Conspiratorii i-au înmânat Domnului spre semnare un act prin care acesta abdica “conform dorinţei naţiunii întregi” (ceea ce era neadevărat) şi lăsa puterea unei locotenenţe domneşti şi unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenţa a fost formată din N. Golescu, Lascăr Catargiu, D.A. Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica. Cuza a fost exilat.

În aceeaşi zi cele două corpuri legiuitoare au fost convocate pentru a alege ca Domnitor pe prinţul Filip de Flandra, fiu al regelui Leopold I al Belgiei. Adunările l-au proclamat ca atare şi s-a depus jurământul de credinţă. În martie 1866 Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, membrii lor fiind consideraţi adepţi ai lui Cuza.

Noul ales a refuzat însă să primească Coroana oferită. Situaţia politică pe plan intern s-a agravat, întucât ţăranii se temeau că odată cu alungarea lui Cuza va fi anulată şi reforma agrară. Pe plan extern, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic au cerut reexaminarea Protocolului din 6 septembrie 1859 prin care fusese recunoscută dubla alegere a lui Cuza şi deci unirea Principatelor. La Paris a fost convocată, la 10 martie 1866 Conferinţa celor şapte puteri în cadrul căreia participanţii au pus la îndoială legitimitatea menţinerii Unirii. În aceste condiţii, trimisul guvernului în Occident, Ion C. Brătianu, a comunicat la 25 martie 1866 numele noului candidat la tronul României – prinţul german Carol de Honhezollern Sigmaringen. Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei a sprijinit propunerea, iar guvernul a organizat un plebiscit. Astfel Marile Puteri au fost din nou puse în faţa faptului împlinit. Cu mare majoritate, populaţia s-a pronunţat pentru alegerea prinţului ca Domn al României. Au fost anihilate eforturile separatiste depuse în Moldova de agenţii Rusiei.

Deşi Conferinţa Puterilor Garante a respins ideea alegerii prinţului străin, la 28 aprilie/10 mai 1866 membrii noii Adunări Legislative aleşi între timp au proclamat solemn

33

voinţa României “de a rămâne una şi nedespărţită” şi de a-l avea în frunte pe Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen.

La 10/22 mai 1866 noul Domn a sosit la Bucureşti. În faţa Adunării a fost citit jurmământul său de “a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului .....şi a domni ca domn constituţional”.

A fost astfel aşezat un nou regim politic şi o nouă structură instituţională, având drept expresie fundamentală Constituţia din 1/13 iulie 1866.

2. Constituţia din 1866Adunarea aleasă în aprilie 1866 a fost considerată în

mai acelaşi an drept Adunare Constituantă, menită să adopte legea fundamentală a statului. La 1/13 mai 1866 Locotenenţa Domnească i-a trimis proiectul de Constituţie a cărei primă formă fusese întocmită de Consiliul de stat din vremea lui Cuza după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. În Adunare proiectul a fost modificat apoi supus dezbaterii generale. La 29 iunie/11 iulie noua Constituţie a fost votată în unanimitate iar la 1/13 iulie a fost promulgată.

Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter constituţional de până acum (Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris) Constituţia din 1866 a fost prima internă, operă a românilor. Conform tradiţiei de libertate şi egalitate a poporului, totodată prima Constituţie cu caracter liberal, conformă cu principiile revoluţiei franceze din 1789; libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, guvern reprezentativ, responsabilitate ministerială.

Cele opt titluri ale Constituţiei erau intitulate astfel:Despre teritoriul României

Despre drepturile românilorDespre puterile statuluiDespre finanţe

34

Despre puterea armateiDispoziţiuni generaleDespre revizuirea ConstituţiuneiDispoziţiuni transitorii şi suplimentare.

2. Titlurile erau subîmpărţite în capitole, secţiuni şi articole (în număr de 132).

Articolele titlului I au definit statul român ca fiind Regat indivizibil, cu teritoriu nealienabil, cuprinzând şi judeţele din dreapta Dunării. Structura administrativ-teritorială însuma judeţe, plăşi şi comune.

În textul Constituţiei nu există nici o referire, în nici un mod, la raporturile României cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, fapt care arată că România se considera de facto stat independent.

Capitolul II “Despre Rege şi ministrii” din titlul III (Despre puterile statului) a definit locul şi rolul şefului statului, România find prin aceasta un regat constituţional şi ereditar. Art. 82 a stabilit următoarele: “Puterile constituţionale ale Regatului sunt ereditare în linie coborâtoare, directă şi legitimă a Majestăţii sale Regelui Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.” Urmaşii săi urmau a fi crescuţi “în religiunea ortodoxă a Răsăritului”.

Prerogativele monarhului au fost stabilite în limite foarte largi:

- convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor si Senatul;

- sancţionează şi promulgă legile;- numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau confirmă în

toate funcţiile publice;- este capul puterii armate, conferă grade militare şi

decoraţii;- declară război, încheie tratate şi convenţii;- bate monedă;- acordă amnistia şi graţierea.Art. 92 a înscris indirect, principiul iresponsabilităţii

juridice şi politice a monarhului, stabilind că persoana sa este inviolabilă, că miniştrii săi sunt răspunzători. Actele

35

semnate de rege aveau valabilitate numai dacă erau contrasemnate de un ministru, prin aceasta ministrul respectiv devenind răspunzător.

Aşadar, regele avea prerogative în cadrul tuturor puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească. În acest ultim domeniu prerogativele sale erau strict reduse, neavând dreptul de a interveni în vreun mod în administrarea justiţiei.

Titlul III – Despre puterile statului afirmă principiul modern al suveranităţii naţiunii prin exprimarea art. 31: “Toate puterile statului emană de la naţiune”; membrii ambelor Adunări legislative reprezentau naţiunea (şi nu numai judeţul sau localitatea care i-a ales) sub titulatura de “Reprezentanţă naţională”.

Adunarea Deputaţilor aleasă pe 4 ani avea dreptul de legiferare, de interpelare a executivului ministerial, de răspuns la mesajul Tronului. Prerogativa dezbaterii şi adoptării bugetului era considerată ca având caracter special.

Rolul Senatului nu era definit cu claritate, însă din tradiţia existentă rezulta atât capacitatea sa de organe de legiferare, cât şi locul său de Corp Ponderator, menit să rectifice orientarea Adunării Deputaţilor. În acest sens, legea electorală a prevăzut pentru Senat o componenţă tipic profund conservatoare.

Titlul II – Despre drepturile românilor a dat Constituţiunei din 1866 un caracter evident democratic, avansat. Longevitatea acestei Constituţii şi a sistemului politic rezultat din ea, progresele economice, sociale, culturale produse în perioada până la primul război mondial sunt nemijlocit legate de conţinutul acestui titlu, prin care România s-a înscris, în epocă, ca o excepţie pozitivă în estul şi sud-estul Europei. Art. 5 a proclamat libertatea conştiinţei, a învăţământului, a presei şi a întrunirilor, în condiţiile determinate prin legi. Art. 12 a interzis privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasă şi a declarat neadmise titlurile de nobleţe străine care erau contrarii vechilor aşezăminte ale ţării. Art. 13 (“libertatea individuală este garantată”) a stabilit că nimeni nu poate fi oprit sau arestat

36

decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat. Art. 15 a declarat domiciliul neviolabil.

Art. 21 care a reinterat libertatea conştiinţei a garantat libertatea tuturor cultelor religioase, cu condiţia de a nu se aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Totodată “religiunea ortodoxă a Răsăritului” era investită cu calitatea de “religiune dominantă a statului român”.

Libertatea cuvântului scris nu era limitată de cenzură sau de cauţiune, persoanele implicate în publicarea şi comunicarea ideilor fiind însă răspunzătoare de abuzul determinat prin Codul penal. Delictele de presă urmau a fi judecate de juriu, cu excepţia celor comise împotriva regelui, familiei regelui sau a suveranilor statelor străine care urmau a fi judecate de tribunalele ordinare după dreptul comun.

Alte articole au afirmat dreptul de asociere, de petiţionare, secretul scrisorilor şi depeşelor telegrafice. Cetăţenii statului român nu puteau intra în serviciul unui stat străin fără a-şi pierde naţionalitatea română.

O însemnătate deosebită a avut, modul de definire a proprietăţii. Art. 19 a înscris următoarele: “Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt sacre şi neviolabile.

Nimeni nu poate fi expropriat, decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărare a ţărei.”

Fără îndoială progresul economic-social al României dezvoltarea modernă a ţării, afirmarea clasei întreprinzătorilor nu puteau fi concepute în lipsa unor garanţii constituţionale privind proprietatea. Însă declararea acesteia drept “sacră” şi mai ales limitarea strictă a domeniilor de expropriere, cu excluderea exproprierii pentru reformă agrară, satisfăcea numai intersele moşierimii. Autorii Constituţiei din 1866 nu au prevăzut amploarea consecinţelor rezultate din creşterea demografică masivă produsă la sate în următoarele decenii în condiţiile în care

37

circulaţia proprietăţii funciare nu se putea realiza decât prin vânzări şi donaţii. O reformă agrară prin care să se exproprieze o parte a marilor proprietăţi era imposibilă din punct de vedere legal. Aceasta a facut ca România să devină un mare exportator de cereale, dar cu riscul sărăcirii şi înfometării unei clase ţărăneşti tot mai numeroase, lipsită de pământ. Răscoalele din 1888 şi 1907 au repus în discuţie articolul 19 astfel că în anul 1913 partidul naţional liberal s-a pronunţat pentru o reformă agrară ulterioară modificării articolului 19. Aceasta s-a realizat însă abia în anii 1917 şi 1918 sub influenţa tragediilor provocate de revoluţia comunistă din Rusia şi primul război modial.

Constituţia a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul a alege îl aveau cetăţenii care se încadrau în colegii electorale, comensurate diferit pentru Camera Deputaţilor şi Senat.

Pentru alegerile în Adunarea Deputaţilor colegiile erau compuse astfel:

Colegiul I – proprietarii cu un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 lei;

Colegiul II – cei care au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc către stat o dare anuală directă de orice natură de cel puţin 20 lei. Erau scutiţi de cens la acest colegiu cei care practicau profesiuni libere, ofiţerii în retragere, pensionarii statului şi absolvenţii învăţământului primar;

Colegiul III – cei care nu sunt alegători la colegiul I sau II şi plătesc o dare cât de mică către stat, ştiu să scrie şi să citească.

Cei fără ştiinţă de carte şi fără venit puteau alege un delegat la 50 alegători. Delegaţii dintr-un judeţ alegeau un deputat.

Pentru a fi alegător Constituţia a prevăzut următoarele condiţii:

- calitatea de român prin naştere sau împământenire;- vârsta de 25 ani;- domiciliul în România.Similar, dar în alte limite, erau compuse colegiile pentru

Senat. Pentru a asigura caracterul conservator al acestui organ s-a prevăzut dispensa de cens pentru foştii şi actualii

38

deputaţi şi senatori, generalii şi coloneii armatei, miniştrii, procurori, membrii Academiei române etc., care, obişnuit erau oameni în vârstă, mari proprietari sau oameni legaţi de această categorie socială.

Art. 128 a proclamat principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu orice alt act de natură statală. Consecinţele juridice sunt importante şi arată locul deosebit avut de legea fundamentală: ea nu putea fi suspendată nici total, nici parţial; limitarea drepturilor cetăţeneşti prin măsuri de genul stării de asediu nu era permisă; instanţele judecătoreşti erau competente să controleze constituţionalitatea legilor.

Totuşi între litera Constituţiei şi practica vieţii de stat, în perioada avută în vedere s-a constatat adesea un decalaj destul de mare. Cărturari şi oameni politici ai vremii au atras atenţia asupra acestui fapt, sintetizat de junimiştii din jurul lui Titu Maiorescu în celebra formulă “forme fără fond”. Forma, reprezentată de Constituţie, legi şi instituţii, reflecta mai mult năzuinţele decât realităţile sociale.

3. Evoluţia dreptului constituţional şi administrativ

Până în 1923, când a fost abrogată implicit prin promulgarea altui act fundamental, Constituţia din 1866 a suferit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat art. 7 (care impunea restricţii la naturalizare ca români) conform art. 44 din Tratatul de la Berlin din 1878; în 1884 când urmare a proclamării României ca Regat s-au modificat mai multe articole privind regele, dinastia, teritoriul, proprietatea, sistemul electoral, regimul presei; în 1917 au fost modificate art. 19, 57 şi 67 cu privire la proprietate şi dreptul de vot, încât, în 1918 prin Decretul-lege din 10/23 noe. 1918 s-a introdus “votul obştesc, obligator, egal, direct şi secret, pe baza reprezentării proporţionale”.

Cele mai importante modificări ale regimului constituţional au survenit ca urmare a cuceririi independenţei de stat. Problema independenţei a primit, înainte de 1877 două genuri de soluţii: pe cale paşnică sau prin război. Calea paşnică era, evident, de preferat însă

39

Marile Puteri n-au dat curs solicitărilor făcute de guvernele ţării şi de personalităţile politic româneşti. În iunie 1876, ministrul de externe M. Kogălniceanu a formulat o notă către agenţii diplomatici români de pe lângă Poartă şi Puterile Garante în care, în numele ţării, cerea:

- recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România;

- admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic;

- asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi români;

- inviolabiliatea teritoriului României;- încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii

comerciale, poştale şi telegrafice (ca de la stat la stat);

- recunoaşterea paşaportului românesc;- fixarea graniţei dintre România şi Turcia la gurile

Dunării.În 1876 Poarta Otomană a înserat în Constituţia

Imperiului prevederea conform căreia România era “provincie privilegiată” a Turciei. În acest fel, orice stat care ar fi recunoscut România ca stat independent s-ar fi aflat în situaţia de a fi acuzat pentru intervenţie în afacerile interne ale Turciei. Rămânea deci numai calea războiului. Răscoalele antiotomane ale slavilor din sudul Dunării au furnizat Rusiei motivul necesar, iar Convenţia încheiată cu România la 4 aprilie 1877 i-a deschis drum spre Dunăre. Guvernul român a permis armatei ruse liberul tranzit spre fluviu şi i s-a acordat tratamentul rezervat armatelor prietene. În schimb Rusia se angaja să respecte “drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României”. Armata rusă urma a-şi plăti transportul şi aprovizionarea. Rusia nu a luat în considerare dorinţa României de a participa la război. Motivele s-au văzut după încheierea conflictului, când Rusia, prin pacea impusă la San Stefano, dar şi prin cea convenită la Berlin, a încălcat convenţia din 4 aprilie, anexând judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail (care se aflau sub stăpânire

40

românească din 1856). Aşadar Rusia nu a dorit de la început ca România să aibă dreptul de a participa la încheierea păcii.

Participarea efectivă a României la război s-a produs ca urmare a înfrângerilor suferite de armata rusă pe frontul din Balcani; prin celebra telegramă din 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse a solicitat Domnitorului Carol să treacă Dunărea cu armata “după cum doreşti”. Această ultimă expresie semnifică renunţarea la condiţia ca armata română să fie pusă sub comandament rus în eventualitatea participării la război.

Între timp, la 9/21 mai răspunzând unei interpelări, ministrul Afacerilor Externe M. Kogălniceanu a declarat că moţiunile votate anterior de Adunarea Deputaţilor şi Senat la 29 şi 30 aprilie 1877 semnificau dezlegarea legăturilor României cu Poarta Otomană: “nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”. Prin aceasta, ca şi prin moţiunea votată atunci a fost proclamată independenţa naţională a României.

Victoriile armatei române la sudul Dunării şi capitularea Turciei urmate de pacea de la San Stefano şi pacea de la Berlin au dat României un alt statut internaţional – acela de stat independent recunoscut. Nici o putere nu mai avea dreptul de a controla sau tutela afacerile extene ale ţării şi nu mai putea interveni în treburile sale interne.

Pe plan constituţional, cucerirea independenţei de stat a fost urmată de preluarea, la 9/21 septembrie 1878 de către Carol a titlului de Alteţă regală, pas către proclamarea Regatului. La 14 martie 1881, după votul exprimat de Parlament România s-a proclamat Regat iar la 10/22 mai 1877 Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen şi soţia sa Elisabeta de Wied au fost încoronaţi.

La 18 mai 1881 a fost semnat pactul de familie, prin care s-a reglementat succesiunea la tron. În lipsa unui moştenitor direct, prinţ moştenitor a fost proclamat Ferdinand de Hohenzollern. Acesta s-a căsătorit în 1892 cu Maria de Edinburgh, din familia regală britanică. Din acel

41

moment, România era legată dinastic de două mari puteri ale lumii: Germania şi Marea Britanie.

În planul dreptului administrativ, prevederile Constituţiei din 1866 n-au suferit modificări de esenţă: Domnitorul (regele după 1881) exercita activitatea executivă prin guvern şi miniştrii numiţi şi revocaţi de el. După model occidental a funcţionat uzanţa conform căreia şeful statului l-a numit în fruntea executivului pe şeful partidului care a obţinut victoria în ultimele alegeri. Ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul propriu de activitate, controlând şi supraveghiind totodată autorităţile locale. Aparatul administraţiei centrale de stat a funcţionat conform Legii din 1874 iar aparatul administrativ judeţean şi comunal conform Legilor din 1874, 1882 şi 1884. Un rol important l-a avut Ministerul de Interne care avea în subordine Poliţia şi Jandarmeria rurală (conf. Legii din 1893). Prin Legea din 18/31 martie 1907 (promulgată în timpul răscoalei ţărăneşti) a fost reglementată instituirea stării de asediu.

La nivel comunal existau două autorităţi: consiliul comunal, format din membrii aleşi, şi primarul, care deşi ales de locuitori odată cu consiliul comunal, îndeplinea atât funcţia de şef al administraţiei comunale, cât şi pe aceea de reprezentant al statului în teritoriul respectiv.

La nivel judeţean exista consiliul judeţean, format din membrii aleşi, prefectul – reprezentant al guvernului, numit prin decret al domnitorului (regelui).

În 1878 a fost adoptată Legea responsabilităţii ministeriale care a reglementat răspunderea personală şi materială a miniştrilor pentru actele semnate de ei în îndeplinirea funcţiei.

4. Evoluţia dreptului civil, penal, procesual civil, procesual penal

În perioada la care ne referim, Codul civil adoptat în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza a intrat efectiv în practica judiciară, economică. Datorită dezvoltării industriale accelerate din anii 1887-1914 s-au impus unele modificări şi adăugiri în materia dreptului comercial.

42

În anul 1887, după încetarea valabilităţii Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (care aşezată pe principiul liberului schimb, blocase pentru un deceniu dezvoltarea ţării) a fost adoptată prima lege de încurajare a industriei naţionale. Întreprinzătorii care investeau cel puţin 50.000 lei sau foloseau cel puţin 25 de muncitori beneficiau de o serie de facilităţi privind terenurile, impozitul maşinilor, materiilor prime, transportul pe cale ferată etc. O nouă lege de încurajare a industriei naţionale a fost promulgată în anul 1912, creând un regim mai favorabil întreprinzătorilor români în raport cu cei străini. Rezultatele au fost excepţionale căci în numai câteva decenii ţara a cunoscut revoluţia industrială sporindu-se de mai multe ori capacităţile economice.

Ca urmare, au devenit necesare reglementări juridice în domenii de specialitate economică precum mărcile de fabrică şi de comerţ (1879), brevetele de invenţie (1906), proprietatea minieră (1895). În anul 1887 s-a adoptat un nou Cod Comercial ( conceput după modelul Codului de Comerţ italian din 1882 ) avînd patru părţi între care una despre comerţul maritim şi navigaţie, alta despre faliment, alta despre execiţiul acţiunilor comerciale.

Unele probleme care n-au făcut obiectul articolelor din Codul Comercial au fost reglementate prin legi precum cele privind înfiinţarea firmelor, modul de ţinere a registrelor firmelor. S-au stabilit reguli speciale pentru activităţile comerciale care necesitau controlul autorităţilor de stat precum activitatea farmaceutică, sau privind comerţul cu produsele nominalizate drept monopol de stat: sarea, tutunul, băuturile spirtoase, chibriturile.

Folosirea extinsă a muncii salariate a determinat introducerea unor reglementări privind răspunderea pentru riscuri şi răspunderea pentru accidentele de muncă (1912, în Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi asigurărilor sociale), durata zilei de muncă, repausul duminical (1897), asigurarea serviciului sanitar (1874 şi 1885), asigurarea muncitorilor din întrerpinderile care foloseau maşini (1912).

43

Cu privire la persoane, legea menţine tradiţiile dreptului roman şi ale vechiului drept românesc cu privire la femeie, ea neavând capacitatea de a încheia singură acte juridice; femeia căsătorită se afla sub puterea maritală a soţului, care însă nu avea dreptul de a abuza sau a-i risipi zestrea. În 1866 a fost introdus Regulamentul pentru serviciul actelor civile, completat ulterior în anul 1911.

Minoritatea persoanei înceta prin efectul legii la 24 ani, dar putea lua sfârşit la 18 ani prin procedura emancipării, la 20 de ani prin procedura consiliului de familie sau tacit prin căsătoria legitimă a minorului.

Procedura căsătoriei – complicată imediat după 1866 – a fost simplificată printr-o lege din 1906 (de pildă s-a renunţat la obţinerea consimţământului părinţilor dacă mirii au peste 21 de ani).

În domeniul dreptului penal s-au produs relativ puţine modificări, mai ales prin prevederi conţinute în legi speciale care au incriminat anumite cazuri grave, fapte precum spionajul, nerespectarea regulilor privind păstrarea secretului de stat, trădarea de patrie. Unii cercetători au considerat Codul penal român din 1865 (aplicat până în 1937) ca fiind cel mai blând din Europa. Sancţiunea capitală nu făcea parte din sistemul de pedepse.

Codul procesual civil a fost aplicat împreună cu unele reglementări aduse în anul 1900, cu prilejul republicării Codului din 1865. Scopul acestora a fost să amelioreze procedura şi să accelereze soluţionarea litigiilor. Alături de procedura contencioasă, desfăşurată în şedinţă publică, conform principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, s-a introdus o procedură graţioasă, cu desfăşurare în cabinetul preşedintelui instanţei, fără dezbateri extinse, cu pronunţare imediată. Acestă procedura s-a aplicat mai ales în procesele dintre proprietari şi chiriaşi.

În domeniul dreptului procesual penal s-a introdus procedura detaliată în Legea din 1913 privind instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte, numită şi Legea micului Parchet; persoanele prinse în flagrant delict pe teritoriul oraşelor reşedinţă de judeţ, puteau fi arestate, duse pentru interogare la procuror şi

44

trimise în aceeaşi zi în faţa judecătorului care prezenta sentinţă fără parcurgerea fazelor de constatare, urmărire, instrucţiune.

Legea pentru organizarea judecătorească din 1909 a stabilit urnătoarele instanţe de judecată: - Judecătoriile de ocoale

- Tribunale de judeţ- Curţile de apel- Curtea de Casaţie

Curţi de apel funcţionau numai la Bucureşti, Craiova, Iaşi şi Galaţi.

CAP. XIV. – STATUL NAŢIONAL UNITAR ROMÂN ÎN PERIOADA

1918-1938

1. Semnificaţia naţională, social-politică şi juridică a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii.

2. Modificări în structura economică şi socială; legislaţia economică

3. Unificarea legislativă; dreptul administrativ; funcţionarea instituţiilor juridice

4. Structura vieţii politice; dreptul constituţional5. Dreptul civil-procedura civilă6. Dreptul penal- procedura penală

1. Semnificaţia naţională, social-politică şi juridică a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii

Urmând actelor plebiscitare, de liberă exprimare democratică de la 27 martie/9 aprilie 1918 şi 15/28 noiembrie 1918 prin care Basarabia şi Bucovina s-au reunit cu România după secole de împilare străină, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a încheiat procesul formării statului naţional unitar român – năzuinţă multiseculară a tuturor românilor.

45

Această realizare de însemnătate istorică a deschis perspective deosebit de pozitive dezvoltării moderne, democratice a ţării. Unirea a marcat întregirea pieţei interne, intrarea ţării într-o etapă nouă, caracterizată prin mari progrese economice, sociale, culturale. Reunind teritoriile locuite din vechime de români, România a devenit un stat naţional european de mărime medie, având 295.000 km² şi aproape 17.000.000 locuitori. Teritoriul era armonios distribuit în teren agricol (45%), păduri, munţi, suprafeţe de apă. Resursele de energie şi materii prime erau, în acel moment, suficiente stadiului de dezvoltare industrială.

Imediat după proclamarea unirii, în fiecare din provinciile istorice au intrat în activitate organele executive şi legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele, temelia juridică a măsurilor luate, până la deplina unificare a constat în prevederile documentelor de unire – Rezoluţia de la Chişinău a Sfatului Ţării, Rezoluţia Congresului General al Bucovinei şi Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia. Dat fiind caracterul profund democratic al unirii, hotărârile organelor provizorii alese au purtat acelaşi caracter în efortul de reaşezare a vieţii ecomice, sociale şi de stat.

Procesul de integrare constituţională a provinciilor şi teritoriilor unite a început prin promulgarea decretelor regale privind unirea: la 27 noiembrie 1918 a fost promulgat Decretul pentru Basarabia, la 18 decembrie 1918 Decretul pentru Bucovina, iar la 24 decembrie Decretul pentru Trasilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

La 29 decembrie 1919 Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea acestor teritorii cu România.

Pe plan extern, principala preocupare a guvernului, Parlamentului, cercurilor politice a constat în obţinerea recunoaşterii unirii prin tratatele de pace care urmau a fi semnate la Conferinţa Păcii (ale cărei lucrări s-au deschis la Paris la 18 ianuarie 1919 şi au durat până la 21 iunie 1920). Deşi în ultimii ani ai războiului se realizase un consens între marile puteri ale Antantei privind caracterul păcii, pe baza propunerilor preşedintelui american Woodrow Wilson, ulterior interesele strategice, economice şi politice ale Marii Britanii, Franţei, îndeosebi faţă de resursele petroliere ale

46

României, evoluţia situaţiei din Rusia, impactul problemei reparaţiilor şi despăgubirilor de război, au deviat bunele intenţii. Astfel, delegaţia română la Congresul de pace a primit spre studiu textul Tratatului de pace de la Versailles între Puterile Aliate şi Germania cu numai cinci minute înainte de semnare, deşi România suferise ocupaţia germană pe 2/3 din teritoriul său antebelic şi se aflase în stare de război cu Germania vreme de doi ani. Interesele ţării noastre au fost ignorate, exceptând prevederea conform căreia Tratatul de pace impus României de către Puterile Centrale în 7 mai 1918 era declarat nul.

Tratatul de pace cu Austria interesa România într-o măsură mai mare deoarece în acest caz urmau a fi reglementate şi probleme teritoriale. Un rezumat al tratatului a ajuns la cunoştinţa delegaţiei române prin intermediul “Consiliului celor patru” care purta răspunderea redactării textului. Dacă prevederi privind acoperirea unei părţi din sumele reprezentând reparaţii şi datorii în contul teritoriilor trecute din stăpânirea austriacă în stăpânirea statului român erau de înţeles, prevederile privind libertatea de tranzit a persoanelor şi mărfurilor aparţinând Aliaţilor pe teritoriul românesc pe timp de 5 ani şi mai ales clauza privind “protecţia specială a marilor Puteri pentru minorităţile naţionale, lezau direct suveranitatea de stat a României. Din aceste motive, şeful delegaţiei române, remarcabilul om politic Ion I.C. Brătianu a părăsit negocierile de pace, iar Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain.

Au urmat luni de zile de tratative şi schimburi de note diplomatice şi ultimative. Tratatul a fost semnat la 10 decembrie 1919 de o delegaţie română îndreptăţită de noul guvern condus de Alex. Vaida-Voievod. Între altele, tratatul recunoştea unirea Bucovinei cu România şi dezagregarea Imperiului Austro-Ungar.

Totodată a fost semnat Tratatul minorităţilor prin care se acorda deplina şi întreaga ocrotire a vieţii şi deplina exercitare a libertăţilor cetăţeneşti tuturor locuitorilor României, fără deosebire de origine, naţionalitate, limbă, rasă sau religie.

47

La aceeaşi dată, 10 decembrie 1919, a fost semnat la Neuilly sur Seine, Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Bulgaria. Înafara clauzelor de ordin militar, administrativ, juridic era înscrisă şi o clauză teritorială prin care hotarul dintre cele două state rămâne cel fixat în anul 1913.

Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria interesa în cel mai înalt grad România, date fiind implicaţiile teritoriale. În momentul când aveau loc tratativele de pace Rezoluţia Adunării de la Alba-Iulia intrase în vigoare prin voinţa marii majorităţi a populaţiei, dar o parte a teritoriului Transilvaniei se afla încă sub stăpânirea trupelor ungare. Comitetul militar interaliat de la Paris a cerut Ungariei să-şi retragă trupele din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu-Mare – Oradea – Arad până când conferinţa păcii va hotărâ noile graniţe. Guvernul ungar a refuzat, apoi s-a dizolvat, iar puterea a fost preluată de către Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, formă de stat constituită de agenţii sovietici şi extremiştii maghiari, care aveau intenţia extinderii în Europa a revoluţiei comuniste din Rusia. Conducătorul de facto al noului stat ungar, Bela Kun a refuzat să recunoască hotărârile democratice de autodeterminare ale românilor, sărbilor şi slovacilor şi unirea teritoriilor locuite de ei (Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, sudul Slovaciei şi Voievodina) cu România, Cehoslovacia şi respectiv Serbia. În aceste condiţii, când armata ungară a atacat armata română, sârbă şi slovacă, armata română a început ofensiva spre vest, pentru a împiedica a joncţiune ungaro-sovietică. După ce a fost atinsă Tisa, Bela Kun a recunoscut formal justeţea drepturilor româneşti asupra Transilvaniei. În iulie 1919 armata ungară a declanşat o nouă ofensivă pe Tisa, determinând Marele Cartier General Român să declanşeze o contraofensivă, care se va finaliza la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.

Armata română s-a retras la 20 martie 1920. La 6 mai 1920 delegaţia ungară la Conferinţa a primit textul definitiv al Tratatului. Acesta a fost semnat la 4 iunie 1920 la Trianon. Semnatari din partea României au fost marele jurist

48

Nicolae Titulescu şi Dr. Ioan Cantacuzino. A fost astfel recunoscută unirea înfăptuită încă în anul 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului cu România, fiind reglementate şi alte probleme privind administraţia, vămile, despăgubirile, reparaţiile de război, etc.

Ultimul tratat a fost semnat cu Turcia, într-o primă variantă în 1920, apoi în formă definitivă la 24 iulie 1923 la Lausanne. Cu acest prilej a fost semnată şi o Convenţie privind strâmtorile Mării Negre, consfinţind principiul libertăţii navigaţiei, care interesa şi România, ţară riverană Mării Negre.

Astfel, prin tratatele de pace semnate de Puterile Aliate şi Asociate cu Austria, Bulgaria şi Ungaria a fost recunoscută şi consfinţită pe plan juridic – diplomatic, în tratate internaţionale, voinţa liber exprimată a locuitorilor din teritoriile româneşti temporar aflate sub dominaţie străină la sud, vest şi nord.

A rămas însă nereglementat din punct de vedere al dreptului internaţional statutul Basarabiei şi al graniţei de răsărit, deoarece Rusia sovietică (din 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) a refuzat să recunoască hotărârea de unire din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Ţării, a rupt relaţiile diplomatice cu România, a confiscat Tezaurul naţional depus la Moscova de autorităţile române în decembrie 1916. Întrucât statul sovietic nu era recunoscut de celelalte state şi nu participase la Conferinţa păcii, guvernul român s-a adresat marilor Puteri Aliate şi Asociate în vederea confirmării graniţei de răsărit a României. La 28 octombrie 1920, patru din cele cinci mari Puteri (Anglia, Franţa, Italia, Japonia) au recunoscut unirea Basarabiei cu România, implicit legalitatea acestui act din punct de vedere al dreptului internaţional.

Tratatele semnate cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Anglia, Franţa, Italia, Japonia, au consfinţit juridic statul naţional unitar român în arena internaţională.

49

2. Modificări în structura economică şi socială; legislaţia economică

Desfăşurarea vieţii economice-sociale a României întregite în perioada interbelică a cunoscut patru etape:

I. 1919-1924, etapa refacerii economice;II. 1924-1929, etapa dezvoltării moderate;III. 1929-1933, etapa crizei economice;IV. 1933-1938, etapa dezvoltării accelerate.Dreptul şi organizarea constituţională a statului reflectă,

în linii generale, aceste etape.În prima perioadă s-au făcut puternic simţite urmările

ocupaţiei germano-austro-ungare din anii 1916-1918 (la ocupaţie au participat şi trupe bulgare şi turceşti) şi ale participării României la război. Ţara a pierdut în vâltoarea războiului 10% din populaţie. Pagubele aduse economiei naţionale (mai ales prin jaful organizat de armata germană asupra capacităţilor agricole şi industriale), s-au cifrat la suma imensă de 72 miliarde lei aur, adică totalul a 25 de bugete ale României antebelice. O mare parte a utilajului întreprinderilor, reprezentând rezultatul a câteva decenii de industrializare, fusese scoasă din ţară fără compensaţie sau nimicită împreună cu mari cantităţi de materii prime şi materiale. Lipseau mijloacele de transport, combustibil şi fondurile necesare producţiei.

Marile posbilităţi oferite ţării prin marea Unire au făcut însă ca refacerea economică să se realizeze într-o perioadă foarte scurtă încât, în anul 1924 principalele ramuri economice au atins nivelul producţiei antebelice (anul 1913).

Un loc deosebit în şirul transformărilor produse după marea Unire l-a avut reforma agrară. Legea adoptată de Parlament în anul 1921 a prevăzut exproprierea a 6.125.789 ha (aproximativ 66% din suprafaţele marilor proprietăţi, reduse astfel la dimensiuni de aproximativ 120 ha de trup de moşie). Din acestea, 3.464.082 ha au revenit, prin împroprietărire la 1.393.353. ţărani capi de familie, fapt care a sporit substanţial ponderea micii proprietăţi agricole în cadrul structurii de proprietate.

50

Efectele pozitive ale reformei au fost limitate, din cauza excesivei fărâmiţări a suprafeţelor agricole, a lipsei de capital, a înapoierii economice şi culturale. Deşi şeptelul s-a refăcut, producţia a rămas scăzută la principalele culturi, în raport cu majoritatea statelor europene. România a ieşit din rândul ţărilor mari exportatoare de cereale (piaţa fiind dominată acum de Statele Unite, Canada, Australia). Ţăranii au extins suprafeţele cultivate, şi-au ameliorat nivelul de viaţă, dar nu au putut să capitalizeze, să-şi doteze gospodăriile cu mijloace moderne de muncă.

În schimb reforma agrară a contribuit decisiv la anihilarea marilor proprietăţi agricole. O parte din marii proprietari, altădata exportatori de cereale, şi-au investit disponibilităţile în sistemul bancar şi industrie. Numai un mic număr dintre ei au rămas în agricultură, investind în aşa numitele “ferme model”, dotate cu maşini, utilaje, animale de rasă, capacităţi de prelucrare a produselor agricole.

Din 1924, producţia industrială a crescut, îndeosebi în ramurile metalurgică, materialelor de construcţii, forestieră, alimentară, textilă. A sporit nivelul investiţiilor, a fost reînnoită o parte importantă a capitalului fix, a crescut forţa motrice utilizată.

O însemnătate aparte în efortul de dezvoltare economică din anii primului deceniu interbelic a avut politica economică promovată de guvernele liberale, cunoscută sub numele “prin noi înşine”. Ea consta în sporirea intervenţiei statului în economie, paralel cu limitarea accesului capitalului străin în ramurile principale ale industriei. Economiştii şi politicienii liberali au declarat intenţia de a asigura dezvoltarea României prin eforturi proprii, folosind resursele şi capitalul naţional: “Nu mai avem nici un interes ca economia noastră naţională să alimenteze anual centrele din Apus cu însemnate valori obţinute din exploatarea bogăţiilor noastre”, declara economistul N. Topliceanu. A fost proclamat dreptul prioritar al capitalului româneesc la exploatarea propriei sale pieţe economice, oferind intrarea în ţară numai a acelor capitaluri care acceptau colaborarea cu capitalul românesc, adică fructificarea prin intermediul băncilor liberale.

51

Principala măsură luată în acest sens a constat în naţionalizarea bogăţiilor miniere ale subsolului şi unificarea regimului exploatării lor, conform Constituţiei din 1923. La 27 iunie 1924 Parlamentul a adoptat Legea minelor, cu privire la regimul substanţelor minerale aparţinând statului, procedura de valorificare, condiţiile de concesionare, participarea la redevenţe a superficiarilor subsolului minier, regimul recunoaşterii drepturilor câştigate. S-a stabilit că puteau primi perimetre în concesiune numai societăţile anonime române constituite după prevederile legii române; societăţile din domeniu aveau obligaţia de a asigura ca cel puţin 60% din capitalul lor social să fie deţinut de cetăţeni români; două treimi din membrii Consiliului de administraţie, şi ai Comitetului de direcţie şi dintre cenzori, precum şi preşedintele Consiliului de administraţie să fie cetăţeni români.

În sensul politicii “prin noi înşine” au mai fost adoptate: Legea apelor, Legea energiei, Legea comercializării şi controlului întreprinderilor economice ale statului.

După câţiva ani s-a observat că legea minelor nu a determinat efectele scontate. Aceasta din cel puţin trei motive: dispoziţiile privind drepturile câştigate i-au redus mult sfera de aplicare; capitalul românesc s-a dovedit insuficient susţinerii investiţiilor necesare; capitalul străin s-a arătat ostil orientării spre naţionalismul economic. Presiunile economice, politice şi diplomatice exercitate de către societăţile străine şi unele state au afectat situaţia ţării. Acestea au condiţionat acordarea creditelor cerute de abandonarea politicii “prin noi înşine”. Până în anul 1928, când a fost silit să demisioneze în urma aceloraşi presiuni, guvernul liberal (instaurat în anul 1922) nu a primit nici un credit important şi nici măcar 20% din reparaţiile la care avea dreptul prin tratatele de pace. În schimb guvernul a trebuit să achite cu regularitate datoriile către statele aliate.

Lipsa creditelor a frânat investiţiile în momentul când reunirea teritoriilor româneşti le făcea mai necesare. Pe plan intern, orientarea “prin noi înşine”, a fost sprijinită mai ales de acei întreprinzători care dispuneau de un suport financiar economic relativ stabil, în timp ce întreprinzătorii

52

mici, lipsiţi de acces la credite şi-au îndreptat speranţele spre capitalul străin, sub formula (promovată de Partidul naţional ţărănesc), a “porţilor deschise”, a egalităţii de tratament a capitalurilor româneşti şi străine în faţa legii române.

Dincolo de aria politicii “prin noi înşine”, până în anul 1928, au fost luate şi alte măsuri care au contribuit la consolidarea economică a statului naţional unitar român. Astfel, a fost extinsă aplicarea în toată ţara a legii pentru încurajarea industriei; prin legea pentru unificarea contribuţiunilor directe s-au înlocuit reglementările fiscale diferite existente până atunci; la 14 aprilie 1925 a fost promulgată Legea pentru Camerele de Agricultură; la 27 iunie 1923 Legea pentru Societăţile civile de credit funciar rural; la 12 mai 1925 Legea pentru reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie; la 23 iunie 1923 Legea pentru înfiinţarea Societăţii naţionale de Credit Industrial; la 17 iunie 1923 Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite; a fost întocmit Tabloul unic al meseriilor asupra cărora se aplica Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti; s-au adoptat legi privind aderarea României la diferite acorduri şi convenţii convenite pe plan internaţional (mărcile de fabrică, de comerţ etc).

Din toamna anului 1929, majoritatea ramurilor economiei naţionale au fost cuprinse de stagnare, pe fondul crizei economice mondiale, declanşate în octombrie 1929 în Statele Unite ale Americii. Falimentul unor importante bănci româneşti, precum şi al unor bănci din Austria cu interese în economia românească, precum şi politica economică incoerentă a guvernelor naţional-ţărăneşti a contribuit la adâncirea crizei. Faptul că aceste guverne au aplicat formula “porţilor deschise” în faţa capitalului străin într-o perioadă de criză, când economiile dezvoltate caută să “exporte” consecinţele negative din propriile ţări, în ţările slab dezvoltate dependente, a provocat mari disfuncţionalităţi (formula menţionată aduce beneficii în perioade de relansare economică).

53

În anul 1932 producţia industrială globală a scăzut cu 57% faţă de anul 1929, iar în agricultură s-a produs o prăbuşire a preţurilor în condiţiile unei acute lipse de desfacere. Ajuns în incapacitate de plată, guvernul a început tratative cu creditorii străini pentru a obţine amânarea unor plăţi externe. Prin intermediul Societăţii Naţiunilor, României i-a fost impus “planul de la Geneva”, prin care s-a instituit controlul internaţional asupra unor ministere şi pârghii de coordonare şi control ale statului român.

Implozia economio-financiară din anii 1929-1933 s-a datorat şi consecinţelor schimbărilor intervenite în sistemul monetar internaţional. În anii 1918-1920 majoritatea statelor lumii au suprimat convertibilitatea monedelor lor şi au renunţat la principiul echilibrului bugetelor naţionale. S-au pus bazele sistemului aur-devize care exprimă, până astăzi divizarea sistemului valutar internaţional în monede privilegiate şi monede slabe; s-au adăugat complicaţiile produse de problema datoriilor şi despăgubirilor de război.

Începând cu a doua jumătate a anului 1933, economia a ieşit treptat din criză. Datorită unor măsuri de stimulare, industria a ajuns şi a depăşit cele mai înalte niveluri atinse anterior. S-au obţinut progrese importante în industria metalurigcă, extractivă, a materialelor de construcţii, textilă, alimentară; s-au construit întreprinderi noi; s-au asimilat şi fabricat pentru prima dată în ţară o serie de produse (avioane, tipuri noi de locomotive, instalaţii diverse). În anul 1938 venitul naţional înregistra o creştere de 60% faţă de anul 1934.

Întrucât agricultura a stagnat, progresul înregistrat s-a datorat în cea mai mare măsură industriei. Explicaţiile ţin atât de evoluţia situaţiei interne, cât şi de fenomenele apărute în viaţa internaţională.

În primul rând menţionăm efectul benefic al aplcării Legii bancare, care a impus limite mai precise activităţii din acest sector. A fost înfiinţat Consiliul Superior Bancar care autoriza existenţa oricărei bănci, putând decide fuziunile sau lichidările. Ca urmare, numărul băncilor a scăzut (de la 1204 în anul 1934 la 425 în anul 1940) dar calitatea activităţii a sporit.

54

În al doilea rând trebuie remarcată schimbarea produsă pe planul schimburilor economice internaţionale. Ca urmare a orientării statelor fasciste (în primul rând a Germaniei) spre pregătirea unui nou război, a crescut mult cererea pentru unele produse strategice (petrol, cereale, lemn), pe care România le exporta în mod tradiţional.

În al treilea rând, amintim urmările pozitive ale orientării guvernelor spre încurajarea industriei naţionale, acordându-se atenţie mai ales întreprinderilor care foloseau cu precădere materii prime obţinute din solul şi subsolul ţării. Măsurile legislative luate în acest sens, împreună cu ridicarea tarifelor vamale, au contribuit la protejarea industriei naţionale, la limitarea importului şi promovarea exportului.

În al patrulea rând menţionăm impactul pozitiv al politicii de intervenţie a statului în economie, prin intermediul comenzilor de stat. Prin buget au fost prevăzute sume importante pentru plata furniturilor achiziţionate de stat pentru întreprinderile şi instituţiile sale (C.F.R., Armata, P.T.T. etc). Alte disponibilităţi financiare au fost asigurate de Banca Naţională, Banca de Credit Român şi Banca Românească.

Structura socială a evoluat corespunzător dezvoltării economice spre diversificare şi spre consolidarea poziţiei claselor şi categoriilor sociale direct implicate în producţia materială (ţărănime, întreprinzători, muncitorime).

3. Unificarea legislativă; dreptul administrativ; funcţionarea instituţiilor juridice

Problema unificării legislative a devenit presantă încă din primele zile de după marea Unire, datorită eterogenităţii legislative în primul rând. Imediat după constituirea organelor provizorii ale puterii de stat în noile provincii, acestea au început elaborarea unor norme juridice cu caracter tranzitiv, pentru a suplini hitaus-ul provocat prin dispariţia autorităţilor imperiale austro-ungare şi ruseşti până la deplina unificare legislativă şi administrativă cu România. Problemele şi instituţiile de însemnătate majoră au fost preluate de statul român: armata, poşta, telegraful,

55

vămile, căile ferate, relaţiile externe şi siguranţa statului. Ele erau de compentenţa guvernului de la Bucureşti, în care toate provinciile era reprezentate prin mai mulţi ministrii.

Serviciile publice cu caracter local au rămas în competenţa organelor provizorii până la desfiinţarea acestora: Consiliul Dirigent în Transilvania, Directoratele şi Secretariatele de Servicii în Basarabia şi Bucovina..

În aprilie 1920 Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Directoratele şi Secretariatele de Servicii din Basarabia şi Bucovina au fost desfiinţate, întrucât acum se afla în activitate primul Parlament unic al României întregite ales de către toţi cetăţenii ţării prin vot universal, direct şi secret.

Unificarea legislativă a fost realizată prin aplicarea concomitentă a două proceduri: extinderea legilor în vigoare în România pe teritoriul provinciilor unite şi elaborarea unor noi acte normative care înlocuiau reglementările similare aflate în uz în provincii. Această modalitate a presupus rămânerea în vigoare a unor reglementări aparţinând Imperiului Austro-Ungar şi Rus în măsura în care organele legislative ale statului român nu au elaborat reglementări proprii de înlocuire; acesta a fost cazul unor ramuri ale dreptului civil şi dreptului procesual penal.

Iniţial au fost luate măsuri pentru unificarea denumirilor organelor locale şi funcţiilor, la 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă care, pe de o parte a extins organizarea existentă în vechea Românie (împărţirea teritoriului în judeţe, plăşi şi comune), pe de alta a prevăzut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau în principal pe baza principiului eligibilităţii. Unitatea administrativă de bază era comuna, clasificată în două categorii: comuna rurală şi comuna urbană. Întrucât conducerea comunei presupunea un aparat care trebuia salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma ca pentru formarea unei comune rurale trebuiau să se asocieze mai multe sate cu interese comune încât să poată fi mobilizate fondurile necesare.

56

Din acest motiv a rezultat o tendinţă de centralizare, opusă tradiţiei istorice care păstrase secole la rând organe de conducere la nivelul fiecărui sat.

Comunele urbane se clasificau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. În funcţie de numărul populaţiei şi importanţa economică unele comune urbane reşedinţă de judeţ puteau fi declarate municipii.

În comunele urbane sau rurale funcţionau consilii comunale, care puteau avea iniţiative şi formula decizii în probleme de interes local precum învăţământul, întreţinerea drumurilor, probleme edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege să aleagă primarul, candidaţii de primar pentru municipii şi Delegaţia permanentă. Aceasta din urmă funcţiona ca organ consultativ pe lângă primar în intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. În funcţie de necesităţi şi de posibilităţile financiare comunele aveau libertatea de a-şi înfiinţa servicii sanitare, financiare, tehnice, administrative, etc.

Mai multe comune formau o plasă, ca organ intermediar între comună şi judeţ. Aceasta era condusă de către un pretor, numit prin decizie ministerială şi repartizat în judeţ de către conducătorul acestuia – prefectul. Pretorul era şef al poliţiei din plasa respectivă, ofiţer de poliţie judiciară.

Judeţul ( ca şi comuna) avea personalitate juridică, era condus de un prefect, numit prin Decret regal la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului şi şef al administraţiei judeţene până la nivel de comună. Prin intermediul său activitatea din judeţ, din comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne şi prin aceasta al guvernului. Numai municipiile aveau (înafara prefectului) dreptul de a se adresa direct Ministerului de Interne.

Prefectul executa deciziile Consiliului judeţean şi (între sesiunile acesteia) ale delegaţiei permanente judeţene. Administraţia judeţeană era constituită din consilieri aleşi şi consilieri de drept. Conform Legii din 1925 România era împărţită în 71 de judeţe, 166 oraşe şi municipii şi 8708 comune rurale.

57

Legea din 1925 poate fi considerată ca având un caracter centralist lucru pe deplin explicabil şi necesar în condiţiile existente după marea Unire, căci se impunea armonizarea rapidă a unor stări de lucruri formate în medii statale diferite în cursul a sute de ani.

Spre deosebire de alte domenii în care reglementările adoptate de liberali au rămas literă de lege până în anul 1938, în domeniul administraţiei locale aproape toate forţele politice au avansat soluţii proprii. De aici o anume instabilitate legislativă. În anul 1929, politicienii naţionali-ţărănişti, ajunşi la putere cu un an în urmă, au elaborat o nouă lege pentru organizarea administraţiei locale (3 august 1929). Ulterior şi această lege a făcut, până în anul 1936, obiectul a 11 modificări.

Noua lege a impus principiul descentralizării administraţiei. În acest sens s-a prevăzut împărţirea comunelor urbane sau rurale în sectoare, care ca şi judeţele şi comunele aveau personalitate juridică. Satele aparţinătoare unei comune deveneau sectoare ale comunei, având dreptul de a se administra printr-un consiliu sătesc. Între guvern şi judeţ se creeau Directorate ministeriale (sau administrative). S-au creat noi organe ale Poliţiei şi Jandarmeriei care au intrat sub conducerea prefectului.

Adversarii politici ai ţărăniştilor au arătat că majoritatea modificărilor operate în raport cu legea din 1925 au avut drept scop să creeze posturi şi sinecure pentru membrii PNŢ în administraţia de stat, încât centralismul birocratic s-a amplificat, inclusiv prin mecanismele tutelei administrative şi controlului ierarhic.

Prin aceeaşi lege femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor comunale şi judeţene.

Un rol important în perfecţionarea organizării administrative a avut noul organ Consiliul Superior Administrativ pe lângă Ministerul de Interne având prerogative de coordonare, îndrumare şi control a activităţii judeţelor şi comunelor.

Pentru a asigura redactarea proiectelor de legi şi regulamente a fost constituit Consiliul Legislativ.

58

În sensul prevederii din Constituţie referitoare la funcţia socială a proprietăţii şi rolul statului au fost reorganizate Camerele de Comerţ şi Industrie, au fost înfiinţate Camerele Agricole, Camerele de Muncă şi Casa Pensiilor.

În dorinţa eficientizării aparatului administrativ, în anul 1923 a fost promulgat statutul funcţionarilor publici, cuprinzând drepturile şi obligaţiile membrilor acestei categorii indispensabile funcţionării aparatului de stat.

4. Structura vieţii politice; dreptul constituţionalDupă primul război mondial şi marea Unire, viaţa

politică a României a fost marcată de trei mari evenimente: războiul mondial (inclusiv ecourile revoluţiei ruse din 1917 şi evenimentele ce i-au urmat), reforma electorală şi reforma agrară. Deplasările produse din aceste cauze în privinţa locului şi rolului claselor, straturilor şi forţelor sociale au marcat direct evoluţia vieţii politice îndeosebi a partidelor politice.

Reforma electorală a reprezentat încă de la sfâşitul secolului XIX, o năzuinţă deseori afirmată la nivelul manifestărilor forţelor politice aparţinând burgheziei, muncitorimii şi ţărănimii. Ea fusese promisă în primăvara anului 1917 de regele Ferdinand, împreună cu reforma agrară. Votul universal a fost înscris în proclamaţiile adunărilor din provinciile unite cu România. Decretul-lege din 16 decembrie 1918 a prevăzut abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului “obştesc, obligator, egeal, direct şi secret” pentru toţi bărbaţii având vârsta de peste 21 ani. Nu erau admişi la exercitarea acestui drept magistraţii, militarii şi femeile. Deşi excluderea femeilor reprezenta o gravă inechitate (ele reprezentau atunci 54% din numărul locuitorilor), noua lege a însemnat un mare pas înainte, lărgind considerabil posibilitatea cetăţenilor de a participa la viaţa politică a ţării.

Impactul reformei electorale s-a putut constata încă din acel an (deci înainte de apariţia legii pentru reforma agrară) când au fost organizate primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. A rezultat primul Parlament al

59

României întregite, format din 568 deputaţi având altă determinare politică decât parlamentele antebelice. Sistemul rotativei guvernamentale a făcut loc unui sistem pluripartid cu alte componente.

Reforma agrară, începută de fapt în 1918 şi legiferată în 1921 a contribuit şi ea la noua configuraţie a vieţii politice.

În prim plan se observă dispariţia celor două partide conservatoare: Partidul Conservator Progresist şi Partidul Conservator Democrat. În condiţiile sistemului de vot universal ele n-au reuşit să-şi trimită reprezentanţi în Parlament, după care au dispărut prin fuzionare cu alte partide.

În al doilea rând constatăm ascesiunea la putere a Partidului Naţional Liberal, aureolat cu meritele contribuţiei sale la marea Unire. În noile condiţii economico-sociale acest patid, reprezentând burghezia bancară, industrială, comercială avea de jucat un rol deosebit, spirijinit şi prin relaţiile sale speciale cu monarhia; dispunea de un suport economic puternic, de un nucleu de personalităţi de primă mărime precum Ion.I.C. Brătianu, I.G. Duca, Al. Constantinescu. În al treilea rând este de remarcat fenomenul constituirii unor noi forţe politice, reprezentând noi categorii sociale, care se vor anagaja în lupta politică: Partidul Poporului (condus de generalul Al. Averescu) şi Partidul Ţărănesc (condus de Ion Mihalache, Const. Stere, Virgil Madgearu), partidele din provinciile unite cu ţara (mai ales Partidul Naţional Român din Transilvania), Partidul Ţărănesc din Basarabia.

Constatând dificultatea de a ajunge la putere în condiţiile de facto impuse de P.N.L., Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din vechiul Regat au fuzionat în 1926, rezultând P.N.Ţ., care iniţial s-a aşezat la stânga P.N.L. pe eşicherul vieţii politice, deşi Iuliu Maniu, noul preşedinte, a împins insistent partidul spre dreapta.

Un fenomen politic nou a constat în afirmarea organizaţiilor sindicale (a căror activitate va fi reglementată prin Legea sindicatelor din 1921) şi a partidelor muncitoreşti. Din 1921 mişcarea politică a muncitorimii s-a scindat în două: Federaţia Regională a Partidelor Social-

60

Democratice din România şi Partidul Socialist Comunist, devenit apoi Comunist prin aderarea la Internaţionala a III-a Comunistă de la Moscova. Prima formaţiune (FRPSDR) s-a reorganizat în 1927 sub forma Partidului Social Democrat, cu orientare moderată de stânga.

A doua formaţiune a evoluat spre extremismul politic, începând din anul 1924 când Cominternul (Internaţionala a III-a Comunistă) i-a impus strategia pregătirii prin orice mijloace a revoluţiei comuniste, inclusiv prin negarea statului naţional unitar român. Dat fiind caracterul antinaţional al politicii P.C.R., autorităţile de stat au interzis, în anul 1924, activitatea sa şi a organizaţiilor pendinte.

Noile elemente apărute în viaţa politică a României după marea Unire au determinat evoluţii noi în dreptul constituţional. Până în 1923 s-a aflat în vigoare Constituţia din 1866 cu modificările aduse în 1881 (cu privire la proclamarea ţării drept Regat), în 1884 (cu privire la colegiile electorale) şi cele din 1917 (cu privire la introducerea votului universal şi la posibilitatea exproprierii proprietăţilor particulare şi pentru cauză de utilitate naţională, pentru a face posibilă exproprierea marilor moşii şi reforma agrară). Schimbările teritoriale, politice şi sociale făceau necesară o nouă Constituţie. Pe de o parte era nevoie de o nouă lege fundamentală care să asigure în mai mare măsură unitatea statului, în condiţiile cuprinderii unor teritorii pe care trăiau cetăţeni români de alte naţionalităţi; pe de altă parte, trebuia reafirmată disponibilitatea statului român de a asigura acestor cetăţeni deplina egalitate în drepturi. Tratatul minorităţilor semnat de România în 1919, prevedea posibilitatea pentru persoanele care după anul 1918 îşi schimbaseră cetăţenia de a cita România în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga în cazul constatării unor acte de discriminare naţională. Aceste prevederi deschideau calea ingerinţelor străine în politica statului român, în alte scopuri decât cele declarate.

După 1918 nu numai în România, ci în multe state ale lumii s-a simţit nevoia unui nou sistem de drepturi şi libertăţi democratice, pe fondul schimbării raporturilor de forţe între clasele şi categoriile sociale.

61

Adoptarea noii Constituţii cădea în sarcina unei Adunări Constituante special aleasă. Însă P.N.L., sfidând voinţa celorlalte forţe politice a declarat drept constituant Parlamentul format după alegerile din 1922. Totuşi, proiectul noului act fundamental, pornind de la forma şi conţinutul celui din 1866 a răspuns în mare măsură nevoilor reale ale statului şi societăţii româneşti. Votul definitiv a avut loc la 26 şi 27 martie 1923, promulgarea s-a făcut la 28 martie 1923, iar publicarea o zi mai târziu.

Cele 8 titluri şi 138 articole au preluat 60% din textele Constituţiei anterioare. În primul titlu, “Despre teritoriul României s-a prevăzut că România este un stat naţional, unitar şi indivizibil, teritoriul este nealienabil iar hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.

Al doilea titlu, “Despre drepturile românilor” a înscris, la art. 5 libertatea conştiinţei, a învăţământului, a presei, a întrunirilor, de asociere “şi alte libertăţi şi drepturi stabilite prin legi”, pentru toţi românii “fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie”. Lipsesc din enumerare femeile, pentru care art. 6 prevede posibilitatea unei legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, care să le îndreptăţească la exerciţiul drepturilor politice.

Art. 7 afrima că deosebirea de credinţă religioasă, confesiuni, origine etnică, limbă, nu erau piedici pentru dobândirea şi exercitarea drepturilor civile şi politice.

Art. 8. a reinterat faptul că nu se admite în stat nici o deosebire de naştere sau clase sociale. Au fost oprite orice privilegii, scutiri sau monopoluri de clasă fiind neadmise şi titlurile de nobleţe.

Articolele 11, 22, 24-30 au consacrat libertatea conştiinţei, libertatea individuală, libertatea învăţământului, libertatea de comunicare prin viu grai, scris şi presă, secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice, dreptul de întrunire, dreptul de asociere, dreptul de a-i actiona în justiţie pe funcţionarii publici.

Din păcate, în exerciţiul puterii politice nu s-a ţinut cont întotdeauna de prevederile Constituţiei – exemplul cel mai des citat fiind al libertăţii presei.

62

Art. 32 a stabilit că “Nici un român fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără ca însăşi prin aceasta să-şi piardă cetăţenia.”

Al treilea titlu, “Despre puterile statului”, a preluat mult din materialul Constituţiei din 1866: puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa naţională, aceasta din urmă fiind formată din Senat şi Adunarea Deputaţilor; orice lege trebuie probată de Rege şi cele două Adunări. Art. 36 a lăsat numai puterii legiuitoare dreptul de a interpreta legile.

Puterea executivă a fost încredinţată Regelui care proceda la formarea guvernului conform Constituţiei, în vreme ce puterea judecătorească se executa prin organele ei.

Membrii celor două Adunări reprezentau naţiunea. Membrii Adunării Deputaţilor trebuiau să îndeplinească patru condiţii pentru a fi aleşi ca atare: cetăţenie română, exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 25 de ani împliniţi, domiciliul în România. Condiţiile de eligibilitate în Senat erau: cetăţenia română, exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 40 de ani împliniţi şi domiciliul în România. Senatorii erau aleşi de către cetăţeni cu drept de vot din circumscripţiile electorale, de membrii consiliilor judeţene şi comunale, de membrii Camerelor de Comerţ, Industrie, Muncă şi Agricultură, de profesorii universităţilor.

Categoria senatorilor de drept era constituită din reprezentanţi ai clerului (mitropoliţi, epscopi) ai clasei politice (foşti şefi de guverne, foşti miniştri, foşti preşedinţi ai celor două corpuri legiuitoare, foşti senatori şi deputaţi foşti prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, generali care au comandat armate în faţa inamicului, foşti preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia care au proclamat unirea cu România).

Secţiunea I despre Rege a capitolului II reglementează rolul şi locul Regelui în Stat. Art. 77 a stabilit că puterile sale sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Regelui Carol I de Honhenzollern Siegmaringen din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea

63

perpetuă a femeilor. Coborâtorii Regelui urmau a fi crescuţi în religia ortodoxă.

Regele era considerat major la vârsta de 18 ani. Pe perioada minorităţii sale, ca succesor al Tronului era asistat de Regenţă compusă din trei persoane.

Art. 87 a stabilit că persoana Regelui era inviolabilă, dar miniştrii săi sunt răspunzători: “Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de cel act.”

În cuprinsul art. 88 sunt enumerate prerogativele Regelui: numeşte şi revocă miniştrii, sancţionează şi promulgă legile, acordă dreptul de amnistie, dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale, dreptul de a numi sau conferi grade militare, decoraţii, de a bate monedă, de a încheia convenţii, de a convoca şi dizolva Adunările legiuitoare; el era totodată capul puterii armate.

Capitolul IV “Despre puterea judecătorească” a stabilit câteva din principiile funcţionării justiţiei. Astfel, art. 101 a interzis crearea de comisiuni şi tribunale extraordinare în vederea unor anume procese civile sau penale pentru a judeca anume persoane. Dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor îl avea numai Curtea de Casaţie şi Justiţie. Judecătorii erau inamovibili în condiţiile legii. O lege deosebită reglementa justiţia militară.

Art. 107 a prevăzut că cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu încălcarea legilor şi regulamentului, fie prin rea voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său.

În titlul VI, art. 126 a prevăzut că “limba românească este limba oficială a statului român”.

În concluzie, cu privire la Constituţia din 1923, menţionăm câteva din elementele de noutate în raport cu Constituţia din 1866: introducerea principiului naţionalizării bogăţiilor subsolului şi concepţiei privind funcţia socială a proprietăţii, introducerea controlului legalităţii actelor administrative, a prevederii conform căreia în caz de pericol

64

de stat poate fi instituită “starea de asediu general sau parţială”.

Deşi multe prevederi ale Constituţiei au fost eludate, ea a reglementat într-o manieră pozitivă, democratică, organizarea şi funcţionarea statului român.

5. Dreptul civil – procedura civilăEvoluţia dreptului civil după marea Unire a fost marcată

de aceeaşi factori care au influenţat şi alte domenii ale dreptului: unificarea legislativă, reformele economice şi instituţionale. La temelia dreptului civil a rămas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi şi alte acte normative. Iniţial s-a sperat că redactarea unui nou cod civil ar putea rezolva atât problema unificării, cât şi problema adaptării domeniului la noile realităţi. Comisia special numită de Ministerul Justiţiei s-a lovit însă de dificultăţi enorme în reglementarea unitară a unor relaţii civile care evoluaseră diferit, timp îndelungat, în diferite provincii şi care formaseră tradiţii destul de solide. Încât, până la urmă, s-a ajuns la extinderea treptată a Codului civil din 1864, paralel cu elaborarea unor noi acte normative. Se consideră că procesul de unificare în acest domeniu s-a încheiat în anul 1943.

Cele mai mari dificultăţi în reglementarea relaţiilor de drept civil au avut drept obiect problema proprietăţii, deoarece conform art. 480 din Codul civil al anului 1864 dreptul de proprietate avea caracter absolut; fără a se proceda la o modificare a Codului, Constituţia din 1923 a impus principiul considerării proprietăţii drept funcţie socială. Consecinţele noului concept vizau dreptul statului de a interveni în unele domenii ale vieţii economice, de a dirija legislativ unele procese economice. Dreptul de proprietate nu mai purta “de facto” caracter absolut din moment ce, de pildă, proprietarul unui teren nu mai avea, ca până acum, drepturi depline şi asupra subsolului respectiv. Nevoi sociale inexistente la 1864 au determinat îngrădiri şi cu privire la dreptul asupra spaţiului aerian. Naţionalizarea şi apoi comercializarea unor întreprinderi către capitalul privat, autohton şi străin, reprezenta o

65

succesiune de transferuri de proprietate ale căror urmări juridice nu puteau fi complet anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrară, prin decrete-legi aplicabile separat pe provincii exprima şi starea de nesiguranţă legislativă din domeniu.

Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care a înscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industrială), amintitele legi din anii 1923 şi 1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării şi controlului întreprinderilor economice ale statului, Legea pentru înfiinţarea Societăţei Naţionale de Credit Industrial, Legea pentru înfrânarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929, Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire din 1929, Legea pentru garantarea de către stat a obligaţiilor emise de societăţile industriale din 1931, Legea bancară din 1934, Legea minelor din 1937.

În aceeaşi sferă de interes se înscriu şi legile, regulamentele şi alte acte normative care reglementau regimul obligaţiilor, respectiv relaţiile dintre creditori şi debitori. Lipsa de capitaluri în perioada refacerii economice şi în etapa următoare a provocat o extensie a cămătăriei, chiar unele bănci apelând la procedee de acest tip. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai afectaţi au fost ţăranii, care n-au putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a plăti creditele la care mulţi se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăţilor a antrenat capitalizarea dobânzilor, mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs şi o scădere puternică a preţurilor produselor agricole iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns atunci a deţine portofolii putrede uriaşe, riscându-şi chiar capitalul social.

Aparent, exista soluţia valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor, dar teama guvernanţilor de o revoltă generalizată a satelor a împiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulată a categoriilor sociale afectate şi a băncilor s-au adoptat câteva legi importante: la 7 februarie

66

1929 Legea monetară, prin care conţinutul monedei naţionale, leul, s-a stabilit la 9 mg. aur fin (9/10) convertibilitatea biletelor B.N.R., urmând să se facă în monede şi lingouri de aur, cu condiţia ca solicitantul să prezinte la schimb suma minimă de 100.000 lei; leul astfel stabilizat avea un conţinut în aur de 32 de ori mai mic decât leul antebelic o autentică devalorizare; la 19 aprilie 1932 Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%, diferenţa fiind transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani cu o dobândă de 4%; la 14 aprilie 1933 Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane a acordat un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari. Portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca Naţională care apoi le-a trecut asupra datoriei publice a statului.

Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări şi în metodologia contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de consignaţie. Spre deosebire de litera Codului civil şi practica comericală, în anumite cazuri “s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor”. Într-o astfel de situaţie contratul de vnâzare-cumpărare înceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comercianţilor detailişti nu antrena şi falimentul angrosiştilor sau industriaşiilor (care astfel îşi puteau valorifica drepturile de creanţă).

S-a extins semnificativ contractul de consignaţie, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicaţie. În cazul falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel îşi păstra capacitatea economică.

Din aceleaşi motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea maşinilor pe credit şi cu plata în rate. Într-o perioadă de inflaţie şi lipsă de lichidităţi, această lege a jucat un rol pozitiv.

Condiţia juridică a persoanei fizice a suferit unele modificări, însă de mai mică amplitudine. Amintim în primul rând Legea actelor civile din 1928 prin care s-a înfăptuit

67

unificarea legislativă în această materie. Legea contractelor de muncă din 1929 a eliminat restricţia privitoare la capacitatea femeii de a încheia convenţii de muncă, precum şi beneficiile sau achiziţiile având ca izvor orice remunerare (până acum femeia avea nevoie de consimţământul soţului sau tutorelui). Legea privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus din prerogativele soţului (cap al familiei), perimţând femeii să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia soţului.

Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante şi în regimul persoanelor juridice. Până acum personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvenţa constituirii de asociaţii, fundaţii etc. a condus la aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin procedură specială în faţa instanţelor judecătoreşti.

Cea mai importantă lege în domeniu a fost promulgată la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii). Antecedentele se găsesc în art. 27 al Constituţiei din 1866 (“românii au dreptul de a se asocia conformându-se legilor care reglementează exerciţiul acestui drept”). Legea are în vedere numai asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerţ şi altor legi.

Asociaţia era definită ca fiind”convenţia prin care mai multe persoane pun în comun în mod permanent, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte foloase personale sau materiale.

Fundaţia arăta art. 66 “este actul prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct şi autonom de patrimoniul său propriu, şi-l destină în genere, în mod permanent, realizării unui scop de interes obştesc”.

Art. 6 a stabilit că “nu se poate recunoaşte personalitatea juridică a asociaţiilor şi aşezămintelor care au “un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unui asemenea scop”. Statul îşi rezerva dreptul de supraveghere şi control asupra tuturor persoanelor juridice de drept

68

privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât şi măsura respectării bunelor moravuri, ordinei publice şi siguranţei statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea căruia funcţiona fundaţia sau asociaţia putea trmite pe administratori în faţa Curţii de Apel din circumscripţia unde acestea îşi aveau sediul.

Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) din 19 aprilie 1924 a stabilit că personalitatea juridică se acordă asociaţiilor şi aşezămintelor fără scop lucrativ sau patrimonial de către Tribunalul civil în circumscripţia căruia s-a constituit, pe baza cererii celor direct interesaţi. Tribunalul judeţean asculta părerea Parchetului şi a ministerului competent.

Dizolvarea putea surveni în trei modalităţi: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniştri dacă persoana juridică respectivă aducea atingere ordinei publice şi siguranţei statului.

Legislaţia muncii a apărut, ca domeniu distinct, în perioada anterioară primului război mondial, dar abia după anul 1918 a cunoscut realizări majore. A contribuit la aceasta climatul reformator născut în România după marea Unire, creştere puternică a rândurilor muncitorimii (mai ales prin unirea cu Ţara a unor teritorii mai industrializate precum Banatul şi Transilvania), climatul internaţional marcat de revoluţia rusă, de ascensiunea partidelor comuniste, socialiste şi social-democrate, de impactul principiilor umaniste şi novatoare susţinute de preşedintele american Woodrow Wilson (principii parţial acceptate în documentele Societăţii Naţiunilor şi altor organizaţii internaţionale acum fondate). Au fost adoptate legi şi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluţionarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor şi femeilor în procesul muncii.

Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8 septembrie 1920. S-a prevăzut o procedură modernă de arbitraj, cu

69

participarea unor organe specializate ale statului şi cu parcugerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise. Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de muncă (refuzul unei părţi de a se supune concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a contractului de muncă).

Problematica repausului dumincal (abordată prima dată în anul 1897, până atunci doar sărbătorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihnă), a fost reluată prin legea din anul 1925 (referitoare la repausul duminical şi a sărbătorilor legale).

La 13 aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor. Conform revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi internaţional şi înscrise în documente internaţionale, ziua de muncă a fost stabilită, ca durată, la 8 ore. A fost interzisă angajarea la muncă, drept salariaţi, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care în perioada gravidităţii nu puteau fi concediate) li s-a acordat dreptul la concediu de naştere.

Legea contractului colectiv de muncă din 1929 a recunoscut şi reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social.

O realizare importantă a constat în unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv ucenicii) atât în întreprinderile publice cât şi în cele private. Contribuţiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaţilor, patronilor şi statului.

În acelaşi an a fost adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a soluţiona litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi sănătăţii lucrătorilor s-au creat judecătoriile de

70

muncă pe lângă Camerele de muncă având competenţă în acest domeniu.

Această lege a fost aproape unanim apreciată sub cel puţin trei aspecte: a) procedura era gratuită, b) procedura era simplă şi rapidă, c) salariaţii aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin asesori aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul judeţean.

În procedura civilă, după marea Unire, s-au adus modificări mai ales în sensul extinderii Codului din 1864, unificării organizării judecătoreşti şi accelerării judecăţilor.

Extinderea Codului din 1864 a fost completată cu adoptarea unor legi noi. În primul rând a fost necesar a se efectua unificarea organizării judecătoreşti. Legea purtând acest titlu din 15 iunie 1924 a aşezat elementele sistemului astfel: judecătorii (rurale, urbane şi mixte), tribunale (în fiecare judeţ, compus din una sau câteva secţiuni), Curţi de Apel (având mai multe secţiuni), Curţile cu juri (competente numai în procese penale) şi Curtea de Casaţie ca instanţă supremă.

Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile şi a unificat competenţa judecătoriilor. Termenul de apel care înainte de aceasta era de 30 zile a fost redus la 15 zile desfiinţându-se şi dreptul părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului. A fost mai bine precizată procedura de intentare a acţiunii în justiţie. Petentul a fost obligat să-şi precizeze riguros şi clar pretenţiile, să expună mijloacele de probă, să-şi redacteze acţiunea în atâtea exemplare câte părţi erau în proces, plus un exemplar pentru instanţă. La rândul său instanţa era obligată să trimită părţilor câte un exemplar şi să-i ceară pârâtului să depună la instanţă în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părţi, în care să detalieze modul de apărare şi probele pe care le va folosi în apărarea sa.

Fără îndoială că, astfel pregătită, acţiunea putea parcurge mult mai uşor şi mai repede stadiile procesului,

71

deşi fondul urma aceeaşi cale (în prima instanţă şi în apel, urmate de recurs). Pentru majoritatea petenţilor, costul procedurii era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului şi plata mai multor taxe de timbru chiar şi în cauze de mică valoare. Pe de altă parte trebuie admis că astfel s-a realizat o decongestionare a instanţelor prin accelerarea judecăţii şi prin rolul sporit oferit judecătorului în desfăşurarea procedurii de fond.

În acelaşi sens au acţionat şi prevederile Legii privind Corpul de avocaţi din anul 1923.

6. Dreptul penal – procedura penalăTransformările profunde produse în societatea

românească după marea Unire au făcut necesare modificări pe măsură ale dreptului penal şi ale dreptului procesual penal. Întrucât gama problemelor ce urmau a fi rezolvate era mai redusă decât în domeniul dreptului civil s-a iniţiat redactarea unui nou cod penal prin intermediul căruia să fie rezolvate atât problemele unificării cât şi ale adaptării la noile nevoi sociale. După un deceniu de la marea Unire noul Cod a fost redactat sub formă de proiect încât putea intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.Ţ., a considerat inadecvate prevederile documentului. După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, sub guvernarea liberală. Data intrării în vigoare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1937.

Până atunci au fost elaborate reglementări cu caracter unificator şi normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenţia organelor de stat competente. La 17 iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite. De fapt această lege a apărut într-un moment în care fenomenele negative pe care le viza erau în descreştere întrucât prevederile sale aveau în atenţie pe “îmbogăţiţii de război”, pe speculanţii de produse de bază din perioada inflaţiei şi unificării monetare (când era permisă circulaţia concomitentă a patru monede având cursuri diferite: leul românesc, leul tipărit de autorităţile germane de ocupaţie în anii 1916-1918, coroana austro-

72

ungară şi rubla rusească). S-a prevăzut sancţionarea cu amenzi şi condamnarea la privaţiune de liberatate pentru cei care depăşeau preţurile maximale, înşelau cumpărătorii prin substituirea mărfurilor, falsificau sau denaturau mărfurile, sustrăgeau bunuri.

Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viaţa politică. La 19 decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice (supranumită legea Mârzescu, după numele iniţatorului ei, ministru liberal). Legea a fost elaborată în contextul tensionat al relaţiilor cu Uniunea Sovietică, care refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu România în 1918, declanşase, prin intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la Internaţionala Comunistă de la Moscova, acţiuni politice împotriva statului român. În contextul tratativelor româno-sovietice de la Viena din 1924, Internaţionala a III-a Comunistă, sub egida statului sovietic a trecut la organizarea de acţiuni subversive cu caracter militar. Planul de operaţii din 8 august 1924 a prevăzut provocarea de răscoale şi revolte împotriva autorităţilor române din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banatul şi Transilvania cu participarea iredentiştilor unguri şi a unor unităţi venite din teritoriul sovietic. Concomitent, P.C.R., a început să răspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova, România era calificată drept “stat multinaţional”, creat pe baza “ocupării unor teritorii străine”, cerând populaţiei să se revolte pentru “eliberarea de sub imperialismul român”. Împotriva evidenţei, a adevărului istoric s-a preconizat ruperea de la statul român a unor provincii istorice româneşti.

Deşi absurditatea acestor afirmaţii nu a oferit suport unei ameninţări reale la adresa statului naţional unitar român, autorităţile au luat totuşi măsuri de apărare a ordinei de stat. Legea din 19 decembrie 1924 a încriminat unele acţiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii sociale şi de stat, intrarea în legături cu persoane sau asociaţii din străinătate pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare în acelaşi scop, afilierea la

73

asociaţii care îndemnau sau organizau acţiuni împotriva proprietăţii şi persoanelor, executarea de acţiuni de propagandă în diferite forme, în acelaşi scop. Activităţile având sorginte “comunismul revoluţionar” se considerau delicte şi se pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000 lei şi interdicţie corecţională.

Competenţa judecării unor asemenea fapte aparţinea instanţelor civile, dar dacă faptele erau comise pe un teritoriu supus stării de asediu, comptenţa aparţinea instanţelor militare.

În împrejurările cirzei dinastice, declanşate prin renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol, în anul 1927 (anul morţii regelui Ferdinand şi a lui Ion I.C. Brătianu) legea menţionată a sufert adăugiri, fiind incriminate şi acţiunile împotriva persoanei regelui, a alcătuirii regenţei sau succesiunii legale la tron.

Cu prilejul grevei ceferiştilor de la Atelierele Griviţa Bucureşti, când particpanţii au ocupat incintele unde lucrau şi s-au baricadat ameninţând funcţionarea unei instituţii de însemnătate naţională, a fost promulgată legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933, prin care guvernul era abilitat să decreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parţială pe termen de 6 luni. A fost mai bine definit şi delictul de ultraj pentru care s-a prevăzut pedeapsa maximă, iar pentru recidivă îndoitul maximului.

La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937 au fost adoptate alte legi autorizând instituirea stării de asediu, de astă dată în contextul intensificării activităţilor politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni după asasinarea de către legionari a primului-ministru liberal I.G. Duca, a fost promulgată legea pentru apărarea ordinei de stat, prin care Consiliul de Miniştri putea dizolva, prin act de guvernământ acele grupări politice care periclitau siguranţa ordinii politice în stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activităţile unor asemenea grupări putea fi pedepsită cu închisoare corecţională şi interdicţie corecţională. A fost de asemeni interzisă activitatea societăţilor secrete care desfăşurau activităţi contrare legii.

74

Noul Cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat în trei părţi:

Cartea I-a, Dispoziţii generaleCartea II-a, Dispoziţii privitoare la crime şi delicteCartea III-a, Dispoziţii privind contravenţiile.În expunerea de motive, Codul penal este caracterizat

drept “lege fundamentală de apărare socială”, un enunţ potrivit pentru împrejurările istorice specifice în care a fost redactat. În anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele două mari orientări politice extremiste, comunismul şi fascismul între ele şi amândouă împotriva sistemului democraţiei parlamentare a sporit în intensitate până la punctul transformării în conflict militar. Ambele orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa politică inclusiv prin asasinate şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la adresa ordinei de stat democratice a necesitat noi abordări şi pe plan juridic. Infracţiunea a fost minuţios reglementată, fiind sesizate trei genuri de infracţiuni: infracţiunile de drept comun care puteau deveni infracţiuni politice, infracţiuni politice prin natura lor şi infracţiuni de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă infracţiuni politice. Anumite infracţiuni au fost scoase din categoria crimelor şi trecute în categoria delictelor, care erau sancţionate mai aspru şi la care minimul de pedeapsă era mai ridicat.

Pedepsele au fost clasificate în trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contravenţii, în fiecare fiind prevăzute pedepse principale, complementare şi accesorii, toate într-o manieră mai aspră decât în vechiul Cod. A apărut categoria pedpeselor cu caracter politic şi a măsurilor de siguranţă.

În acelaşi sens a fost redactat şi Codul justiţiei militare.În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai

întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a unor dispoziţii ale Codului respectiv din 1864 despre: poliţia judiciară şi competenţa, judecătorii de instrucţie, mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre eliberarea provizorie şi cauţiuni, despre recurs şi revizuire, despre competenţa Curţilor cu juri.

75

Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice din 1924, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală, adoptat şi intrat în vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).

Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolut necesare stadiului de atunci. Astfel crimele au rămas de competenţa Curţilor cu juri, delictele de competenţa Trbunalelor, iar contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se făcea în cazul unor delicte politice şi de presă care erau de competenţa Curţilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier al Curţii de apel şi din juraţi.

Ministerul public avea obligaţia de a pune în mişcare acţiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. Se aplica regula că fără acuzare nu există proces penal şi judecată. Codul a prevăzut alături de achitare şi condamnare (existente în Codul anterior) încetarea urmăririi şi anularea urmăririi.

Noul Cod procesual penal a stabilit distribuţia actelor de justiţie în două faze: faza I-a cercetarea (competentă poliţia judiciară), urmărirea, promovarea şi exercitarea acţiunii (competent Ministerul public), instrucţia (competent judecătorul de instrucţie); faza a II-a pronunţarea sentinţei. Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.

În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic constituţional, instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal şi dreptul procesual penal.

76