ÎN MEDICINA NATURISTĂ - · PDF file4 Zarzavaturile în medicina naturistă Sunt factori simpli, atât ca natură, cât şi ca mod de utilizare. Dar „înaintea ideilor simple, oamenii

Alfons Balbach şi Daniel Boarim

ZARZAVATURILE ÎN MEDICINA NATURISTĂ

Ediţia a III-a în limba română

Făgăraş, 2010

2 Zarzavaturileîn medicina naturistă

Editura Păzitorul Adevărului Str. Morii nr. 27

505200 Făgăraș, jud. BrașovTel.: 0268 216 714Fax: 0268 214 111

e-mail: [email protected]

ISBN 978-973-1940-15-1

Copyright © 2010 Pentru a III-a ediţie în limba română Editura Păzitorul Adevărului

Titlul în original: As Hortaliças na Medicina Natural

Traducere şi adaptare în limba română: Picu Fivi

Imagini: Dreamstime Photos, iStockPhotos

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBALBACH, ALFONS Zarzavaturile în medicina naturistă / Alfons Balbach şi Daniel Boarim; trad.: Fivi Picu. - Făgăraş: Păzitorul Adevărului, 2010 Index ISBN 978-973-1940-15-1

I. Boarim, Daniel

615.322:616615.322:635.1/.8

3Prefaţă

PrefaţăNu putem să vorbim de zarzavaturi, fără să amintim de bogăţia

şi varietatea lor. Din păcate nu ştim să profităm suficient de generozitatea naturii. Zarzavaturile noastre au o extraordinară putere medicinală şi nutriţională, care este în general ignorată.

Vindecarea bolilor noastre poate să fie mai rapidă decât ne imaginăm. Ea poate să fie mai economică decât obişnuita alergare la farmacie şi mai puţin dureroasă decât metodele convenţionale ale medicinii şi aceasta fără riscuri de efecte colaterale.

Hipocrate deja a demonstrat importanţa alimentelor ca agenţi de vindecare. Medicina naturală întotdeauna a înălţat nutriţia ca regina tratamentelor. Separarea între medicină şi dietă a fost una din cele mai lamentabile absurdităţi ştiinţifice ale timpului. În măsura în care, de-a lungul timpului, progresul, cu grave pagube pentru plantă, unitatea nutriţiei ca factor de sănătate, a ignorat natura, a provocat o tragedie metabolică: bolile degenerative şi cronice au împuţinat fără milă fiinţele umane.

Sănătatea depinde în principal de obiceiurile de viaţă. A cultiva obiceiuri sănătoase şi a abandona obiceiurile dăunătoare rezultă într-o bună sănătate. Din nefericire adoptăm o atitudine indiferentă, chiar iresponsabilă cu privire la propria noastră bunăstare. Prevenire? În timpul bolilor, privim cu regret la un trecut de neglijenţe. A mânca cu regularitate şi raţional, a practica exerciţii fizice, abţinere de la vicii, a dormi suficient, printre alte principii de viaţă sănătoasă, sunt factori de sănătate, pe cât de clari, pe atât de neglijaţi.


Sunt factori simpli, atât ca natură, cât şi ca mod de utilizare. Dar „înaintea ideilor simple, oamenii sunt atât de orbi ca liliacul la lumină”, afirma William Harvey, astăzi venerat medic englez, dar care nu a fost nici înţeles, nici apreciat de contemporanii săi. Obişnuiţi cu extravaganţa şi complexitatea vieţii moderne, oamenii nu acceptă cu uşurinţă sfaturi bine intenţionate.

Un anumit zarzavat poate părea prea simplu pentru a avea proprietăţi suficient de puternice pentru a vindeca. Dar cunoştinţa populară şi experienţa terapeuţilor naturişti din toate timpurile arată că zarzavaturile pot să vindece. Ştiinţa, într-o zi va demonstra mai bine aceasta. Cunoştinţa empirică se poate transforma în ştiinţa de mâine cum deja s-a întâmplat de multe ori. Din fericire orientarea pro-ecologică din ultima vreme conduce omenirea să înfrunte limitele ştiinţei sale şi să respecte suveranitatea legilor naturale, care sunt de valoare atât pentru stabilitatea Universului, cât şi pentru reacţiile produse de alimente în organismul nostru.

D. Boarim

5Autorii

Autorii

Prof. Alfons Balbach

De origine din Lituania şi rezident în Statele Unite ale Americii, este autorul a peste zece lucrări, publicate în portugheză, germană, spaniolă şi alte limbi (acum şi în limba română). Cu mai mult de 2 milioane de exemplare vândute, prof. Balbach se numără printre cei mai cunoscuţi cercetători internaţionali de nutriţie şi plante medicinale. Cunoscător al mai multor limbi, a călătorit prin lume, ţinând conferinţe şi acumulând o vastă experienţă.

În Brazilia a dedicat câţiva ani unei exhaustive colecţii bibliografice de date despre obiceiurile alimentare şi remediile populare, punând alături informaţii obţinute direct din cercetările sale în domeniu.

Dr. Daniel S.F. Boarim

Daniel S.F. Boarim, s-a specializat în Nutriţie la Universitatea Federală din Rio de Janeiro, unde a urmat de asemeni şi matematica. Este autorul mai multor lucrări ca: „Nutricao, Saude, Naturismo”, „Nossa Comida Assassina”, „A Dieta que Evita o Cancer” – cu mii de exemplare vândute. A lucrat ca profesor de Nutriţie şi Metabolism Aplicat în Educaţia Fizică la Şcoala de Educaţie Fizică a Poliţiei Militare din Sao Paulo, până în anul 1990. Apoi câţiva ani a fost director de redacţie la Editura Vida Plena, ţinând frecvent şi conferinţe despre nutriţie şi terapii alternative.

În prezent activează în cadrul Sanatoriului Naturist Oasis Paranaense din sudul Braziliei.


Mulţumiri

Mulţumim lui Dumnezeu pentru ocazia de a fi utili omenirii suferinde.

Autorii

7Introducere

Introducere

Lucrarea prezentă este un cocktail de cunoştinţe ştiinţifice şi populare. Gândirea ştiinţifică se naşte adesea din simple observaţii ale unui fenomen, care ajung în forma embrionară ca înţelepciune populară. A dispreţui înţelepciunea populară poate determina eşecul unor potenţiale descoperiri.

Inspirate din înţelepciunea divină, imprimată în elocventa simplitate a naturii, minţile ingenioase au fost conduse către cele mai mari descoperiri şi invenţii din era noastră tehnologică. Cunoştinţele se adună, se multiplică şi se măresc într-o progresie geometrică. Nu există limite.

În domeniul medicinii populare cu siguranţă că multe lucrări vor rămâne multă vreme la nivelul experimentului. Nu este uşor a afirma că „empiricul” de azi va fi sau nu „ştiinţa” de mâine. Istoria arată erori grave, care se repetă într-o încurcătură aproape totdeauna identică. William Harvey, medic englez din trecut, a depus multe eforturi pentru a explica comunităţii ştiinţifice a timpului, punctul său de vedere despre fiziologia circulaţiei. Cu toată concizia şi claritatea insistenţelor sale, demne de un premiu Nobel, a fost privit cu scepticism, discriminat, pentru că a îndrăznit să contrazică dogmele ştiinţifice în vigoare. Actualmente ştiinţa medicală recunoaşte că el a pus bazele cardiologiei moderne. La fel s-a întâmplat cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi filozofi din trecut. În Evul Mediu, rugul inchiziţiei a stins luminile care ar fi putut transmite


cele mai bune direcţii omenirii. Lumea a fost crudă cu oamenii ei cei mai celebri şi luminaţi, care foarte greu au avut recunoştinţa contemporanilor lor.

Multe figuri ale istoriei au avut de înfruntat o existenţă de luptă, sărăcie şi persecuţie. Persecutaţi şi dispreţuiţi în trecut, astăzi putem să-i vedem omagiaţi în monumente şi tratate.

Nu este totuşi înţelept a dispreţui ca „neştiinţific” cunoştinţa populară despre tratamentele bolilor. Chiar dacă multe lucruri nu trec de misticism sau folclor puţin promiţător, există multe de învăţat. Prin prezentarea afirmaţiilor populare care spun de exemplu că „sucul de vinete ajută la diminuarea colesterolului” sau că „salata acţionează ca şi calmant” etc. foarte probabil punem fundamentul unor descoperiri surprinzătoare, chiar dacă pentru un timp acestora le lipseşte „haina” explicaţiilor ştiinţifice. Dar vechea prejudecată şi faimoasele interese politico-financiare sunt contratimpi capabili de a frâna progresul cercetărilor despre terapiile naturale. Albert Einstein spune: „Triste sunt timpurile noastre! Este mai uşor a dezintegra un atom, decât a dezintegra o prejudecată”. A înota contra curentului intereselor dominante nu este pentru cine iubeşte comoditatea.

În ciuda tuturor dificultăţilor, credem într-un final fericit pentru cei ce muncesc în domeniul ştiinţelor „alternative”. În experienţa noastră ne animă mult interesul manifestat de cititorii milioanelor de exemplare din publicaţiile noastre vândute în limbile portugheză, engleză, spaniolă şi altele. Acum, cu ediţiile actualizate şi revizuite, simţim că vom da un nou imbold benefic pentru alte milioane de noi cititori.

Fie ca Dumnezeu să ducă la îndeplinire intenţia noastră de a înmulţi rodul de beneficii a cărui sămânţă o constituie acest material!

9 Sănătatea -dependentă de obiceiuri

Sănătatea – dependentă de obiceiuri

Descoperirea obiceiurilor greşite

Metode de corectare a stilului de viaţă

Comori inestimabile la îndemâna oricui


11 A mâncapentru a trăi

Mâncăm

prea mult

unele lucruri

dăunătoare şi prea puţine altele necesare.

Cei mai mulţi dintre noi suntem indisciplinaţi la mâncare. Excepţiile sunt rare. Mâncăm la orice

oră. Mâncăm prea mult unele lucruri dăunătoare şi prea puţin altele necesare. Ingestia de fibre, de exemplu, este săracă. Cea de grăsime, sare şi zahăr este excesivă. Multe vitamine şi micronutrienţi sunt consumate în cantitate neglijabilă. Caloriile în general rămân, determinând obezitate şi alte stări nedorite.

Să începem abordarea problemelor lipsei de fibră în alimentaţie.

„Pentru ce dieta omului obişnuit este săracă în fibră, dacă el foloseşte frecvent alimente bogate în fibră, ca verdeţuri, legume şi fructe?” La început pare o problemă de competenţa profesioniştilor în materie de nutriţie. Această întrebare a fost lansată odată de un profesor de

1

A mânca pentru a trăi


nutriţie la clasa sa de studenţi universitari. Puţini au intuit răspunsul. Chiar dacă pieţele de fructe şi zarzavaturi s-au extins considerabil în ultimele decade, indicând un consum al acestor alimente ce creşte în mod îmbucurător, această creştere a fost doar vegetativă, nimic mai mult decât un reflex al accelerării creşterii populaţiei. Să se ia în considerare următoarele aspecte: 1. Se acceptă în general faptul că celor ce trăiesc în zonele tropicale

le plac fructele şi zarzavaturile tropicale. O analiză mai profundă relevă totuşi că ingestia din aceste alimente nutritive şi bogate în fibră este insuficientă. A gusta un anume „zarzavat” şi a savura un anume „fruct” în fiecare zi, nu este suficient pentru a suplini cerinţele dietetice de fibră.

În acest caz problema implică proporţie. Însumându-se cantitatea totală de fibre dietetice pe care un locuitor al zonelor tropicale le ingeră, în medie, în fiecare zi, ajungem la concluzia că se tratează cu o ingestie inadecvată şi săracă, ceea ce deschide calea pentru dezvoltarea bolilor cronice şi degenerative, cum ar fi cancerul de colon, arteroscleroza, etc. Este necesar deci, a ingera mult mai multe fructe şi zarzavaturi ca de obicei, în combinaţie cu necesarul de cereale integrale, ceea ce nu este un obicei alimentar larg răspândit.

2. Fructele şi zarzavaturile de obicei nu sunt componente principale ale alimentaţiei noastre, ci secundare, participând doar ca element „de retuş”, de „umplutură” sau „supliment” în timp ce ele ar trebui să ocupe din punct de vedere cantitativ, un loc mult mai semnificativ.

3. În timp ce se recomandă circa 30 g de fibră pe zi, dieta convenţională nu ajunge să furnizeze 10 g! Mulţi nu ingeră nici măcar 5 g de fibră zilnic. Dacă consumul de zarzavaturi şi fructe ar creşte în mod adecvat şi s-ar stabili obiceiul de a consuma cereale integrale, conţinutul de fibră în dietă, cât şi cel de vitamine şi minerale, ar creşte semnificativ.

4. Datele cu privire la comercializarea de zarzavaturi şi fructe nu exprimă consumul real al acestor alimente. Acest lucru a fost

13 A mâncapentru a trăi

verificat prin experienţa noastră personală. Studiile realizate într-un mare centru de alimentaţie industrial, au demonstrat că, chiar dacă cumpărăturile de zarzavaturi şi fructe ar corespunde unei creşteri semnificative, consumul pe cap de locuitor este mic. Mesenii iroseau mare parte din aceste alimente, lăsând un mare rest alimentar de fructe şi verdeţuri. Dulciurile şi băuturile nesănătoase erau solicitate, dar salatele şi fructele rămâneau de multe ori neatinse.

Agrotoxicele

Mulţi, în necunoştinţă de cauză, susţin că ar fi riscant a consuma multe zarzavaturi sau fructe, datorită folosirii substanţelor chimice în agricultură. Fără îndoială, aceasta este o problemă foarte serioasă, demnă de luat în seamă. Dar dacă am privi riscurile prezentate de alte alimente cum ar fi carnea şi produsele industrializate, am vedea că acestea sunt identice, dacă nu chiar mai mari. A micşora consumul de verdeţuri şi a-l înlocui cu cărnuri, generos îmbunătăţite, ambalate, conservate, şi alte alimente de provenienţă animală şi industrializate, este o incoerenţă răsunătoare, fiindcă aceste produse sunt de asemenea supuse contaminării şi adăugării de hormoni şi combinaţii chimice. O alimentaţie predominant industrializată, pe lângă riscul aditivilor chimici, oferă puţină fibră, exces de sare, zahăr şi grăsime.

Cum să reducem riscurile

Nu este posibil a anula riscurile, dar putem să le reducem, urmând câteva sfaturi practice: 1. Dacă este posibil, cultivaţi propria voastră grădină şi livadă,

folosind îngrăşăminte organice. Există publicaţii interesante care vorbesc în favoarea acestei idei.

2. Căutaţi furnizori buni, dintre acei care practică agricultură organică.


3. Fructele şi verdeţurile mari şi frumoase nu sunt întotdeauna cele mai sănătoase. Cele mici, care prezintă chiar semnele intemperiilor ambiente, nu au suferit în general atacul pesticidelor.

4. Spălaţi foarte atent fructele şi verdeţurile. Lăsaţi legăturile de frunze în apă cu sare, apoi în apă cu lămâie şi apoi în apă cu sare şi lămâie. Acest procedeu micşorează riscul de contaminare parazitologică.

5. Curăţaţi fructele şi zarzavaturile de coajă. Otrava de multe ori se concentrează la suprafaţă şi în încreţiturile naturale ale acestora.

6. Evitaţi cumpărarea şi folosirea zarzavaturilor şi fructelor coapte forţat prin tratamentul cu substanţe agrotoxice!

Nu avem cu ce să înlocuim zarzavaturile din alimentaţie. Acest lucru este foarte clar. Totuşi, este necesar a începe eforturile în sensul de a depăşi, pe cât este posibil, problema substanţelor toxice, fără a înceta folosirea vegetalelor la masă. Îndepărtarea vegetalelor de la masă va aduce nutriţiei prejudicii incalculabile.

15 Valoareaunei bune alimentaţii

Valoarea unei bune alimentaţii

Alimentaţia corectă este un factor atât de sănătate fizică, cât şi de sănătate mintală şi morală.

Ca să putem urmări idealul vieţii noastre pl ine de numeroase activităţi, trebuie să avem o bună

sănătate, fără de care s-ar atrofia în noi bucuria de a trăi, dragostea de a lucra, dorinţa de studiu şi toate aspiraţiile frumoase ale spiritului nostru.

Dacă succesul în viaţă depinde de sănătate, aceasta, la rândul ei, depinde în mare parte de alimentaţie.

Alimentaţia corectă este un factor atât de sănătate fizică, cât şi de sănătate mentală şi morală.

„Necumpătarea în mâncare şi băutură” spune Ellen G. White, „conduce la satisfacerea pasiunilor josnice, pregăteşte oamenilor calea pentru nerespectarea tuturor datoriilor morale”.

Fără o alimentaţie corectă, păstrarea unei stări de sănătate bună este imposibilă.

2


Fără îndoială că majoritatea bolilor care afectează omul îşi au rădăcinile lor larg extinse în domeniile alimentaţiei greşite. Ignoranţa în ceea ce priveşte cerinţele alimentaţiei corecte sau nerespectarea acestora, constituie principala cauză a bolilor ce produc suferinţă omului.

De la răsăritul vieţii noastre şi până la apusul ei, alimentaţia se reflectă în mare parte în calitatea realizărilor noastre.

Orice persoană poate observa faptul că un copil bine alimentat, creşte repede şi învaţă cu mai mare uşurinţă, decât acei a căror alimentaţie este deficientă.

Organismul uman, această maşinărie foarte complexă, aflată în folosinţă continuă, necesită o varietate de alimente pentru o bună funcţionare. Şi structura sa trebuie să fie reparată zi de zi cu un material nou.


Un automobil lipsit de ulei, chiar dacă are rezervorul plin de benzină, nu merge foarte departe. Chiar dacă are ulei suficient şi benzină, automobilul va avea mari surprize, dacă radiatorul nu este plin cu apă; lipsind lichidul de răcire, ar putea chiar să aibă neplăceri imprevizibile.

La fel se întâmplă şi cu maşinăria umană. Va putea să funcţioneze pentru un anumit timp, fără conţinuturile adecvate de săruri minerale. Va putea rezista chiar lipsită de unele vitamine. Dar rezultatele acestei carenţe nu se lasă aşteptate la infinit. Spitalele, sanatoriile şi casele de sănătate sunt pline de persoane bolnave, atacate de diferite boli datorită insuficienţei alimentare din punct de vedere calitativ şi în principal datorită marilor nepotriviri dietetice ce se comit în viaţa modernă.

Sydenham, un celebru medic englez, a fost primul care a văzut în alimentaţia potrivită şi bine stabilită, un mijloc de a învinge bolile. Şi astăzi Medicina şi Nutriţia, care studiază prevenirea şi vindecarea bolilor prin dietă, confirmă opinia acestuia. Există nenumărate cercetări care demonstrează că există o relaţie foarte strânsă între obiceiurile noastre alimentare şi bolile care ne atacă.

În mod real, în multe cazuri, restabilirea şi îmbunătăţirea stării unui bolnav depinde doar de acumularea forţelor sale. Principiul fizicii potrivit căruia „orice dezvoltare de forţă, consumă materie”, îşi găseşte de asemenea aplicare în corpul uman, care pierde substanţă.

Organismul compensează această pierdere printr-o alimentaţie echilibrată. Persoanele sănătoase extrag materialul necesar din alimente obişnuite, în timp ce persoanele bolnave şi slăbite au nevoie de alimente uşor digerabile şi de asemenea adecvate nutritiv pentru a reuşi să-şi recupereze sănătatea.

Succesul lucrătorului depinde de asemenea de alimentaţia corectă. După cum nimeni nu poate să lucreze multă vreme fiindu-i foame, nimeni nu poate să producă mult alimentându-se greşit, ignorând: 1. Ce să mănânce şi ce să nu mănânce;2. Când să mănânce şi când să nu mănânce;


3. Cât să mănânce;4. Cum să mănânce;5. Cum să combine alimentele.

Dr. Victor Heiser spunea: „Astăzi ştim deja suficient cu privire la importanţa nutriţiei, pentru a putea spune că numărul de avioane, tractoare, computere etc. care ies din fabricile unei naţiuni, este determinat în mare parte de alimentele pe care le ingeră muncitorii acestei naţiuni”.

Acest principiu se aplică şi la dezvoltarea fizică şi mintală a copilului.

Dr. Weston A. Price a luat odată trei copii care prezentau carii dentare de al doilea şi al treilea grad, serioase deficienţe de ucenicie (capacitate de înţelegere) şi i-a supus timp de cinci luni la o alimentaţie specială. Rezultatele au fost atât de notabile, că el a putut să relateze următoarele:

„Doi profesori au venit şi m-au întrebat ce am făcut pentru a reuşi schimbări atât de radicale, transformând în acei copii capacitatea mentală de la un grad inferior, către cel mai înalt grad.”

Această observaţie simplă demonstrează clar că modul de a fi al unei persoane depinde în general de regimul alimentar adoptat.

Experienţele făcute şi publicate demonstrează că între adulţi regimul alimentar corect îi face pe muncitori în stare să lucreze cu mai mare eficienţă şi mai puţină oboseală, îmbunătăţind calitatea şi crescând cantitatea producţiei şi având în acelaşi timp mai puţine rebuturi şi mai puţine accidente de muncă.

Printr-o alimentaţie deficientă omul nu numai că devine bolnăvicios, slăbit şi dezechilibrat, incapabil de progres, dar de asemeni se transformă în sinucigaş.

„Omul nu moare; se omoară” scrie dr. Gustavo Armbrust. „Una din cauzele morţii premature o constituie alimentaţia iraţională. În general mâncăm mult şi, ce este mai rău, nu ştim să ne alegem alimentele.

Pentru mulţi, fericirea constă într-o „masă bună” compusă din mâncăruri delicioase şi vinuri fine. Dispepsia, obezitatea, ateroscleroza etc. sunt consecinţele fatale ale acestui regim


denumit ‘suculent’ şi un mare număr din aceşti pseudo-fericiţi invidiază sănătatea ‘de fier’ a multor săraci, care este urmare a unei simplităţi de cele mai multe ori forţate.”

Doctorul Jaime Eyres spunea:„Omenirea îşi sapă cu dinţii propriul mormânt.” Într-o conferinţă

radiodifuzată, dr. Uzeda Moreira sublinia: „Moartea este accelerată prin gură. Nu numai peştele moare prin ea (gură), ci şi omul de asemenea.”

Peste multe morminte ar putea fi pus epitaful: „Aici zace cutare. Decedat pentru că n-a avut reguli în mâncare şi băutură.”

Nu este suficient să avem ceva în stomac pentru a fi hrăniţi. Ceea ce ingerăm poate, pe lângă faptul de a nu satisface exigenţele noastre organice, să ne facă foarte rău.

Fiind diferite nevoi în corp, nu putem să ne limităm numai la un tip de alimente. Conform studiilor făcute de diferite institute de cercetări, un om de 70 kg greutate cu o activitate moderată, necesită câteva tipuri de elemente nutritive în următoarele proporţii zilnice aproximative:

Calorii 2700 – 3000 kcal

Proteine 56,0 grame

Carbohidraţi 500,0 grame

Grăsimi 70-80 grame

Calciu 0,4-0,8 grame

Fier 12,0 miligrame

Vitamina A 5.000 U.I. sau 1.00 RE

Tiamina 1,8 miligrame

Riboflavina 2,7 miligrame

Acid nicotinic 18,0 miligrame

Vitamina C 75,0 miligrame

Vitamina D 400 la 800 U.I.



Există persoane care, dintr-un motiv sau altul, la sosirea orei de masă mănâncă „orice” pentru „a înşela” stomacul. În primul bar în care intră ia o înghiţitură de „încălzire”, de orice fel, pentru a „trezi apetitul”, ca şi cum apetitul ar fi un pisoi care doarme. Dar apetitul deschis artificial prin băuturi nu este apetit: este o „căldură” produsă de alcool în contact cu pereţii stomacului. În continuare „atacă” în pateuri, plăcinte, sandwich-uri, conserve de orice fel, borcane sau străchini etc.

Prin lipsa de timp şi prin lenea de a-şi procura o mâncare mai bună, omul modern este de compătimit pentru că se transformă în victima unui gust compromis, vorbeşte sincer că „înşeală stomacul” când în realitate el însuşi este cel înşelat.

Aceste persoane gândesc că a mânca înseamnă doar a introduce în stomac ceva comestibil, fie ce-o fi. Totu-i bun, chiar dacă ar fi fierbinte, sărat!

Ziarele au protestat cu voce tare împotriva celor ce pentru afacerile lor cumpără cărnuri semidescompuse din pieţe. Maniera anti-igienică cu care se manipulează articolele pseudo-alimentare a fost denunţată prin ziare, care prezentau rezultatele funeste la care au ajuns mulţi dintre cei care îşi înşeală stomacul.

Mâncăm multe lucruri sărace în fibră, săruri şi vitamine, dar concentrate în grăsimi, carbohidraţi rafinaţi şi aditivi chimici nocivi sănătăţii.

Rezultatul acestei „înşelări a stomacului” este lipsa de sănătate, ce caracterizează o mare parte a populaţiei. Ca rezultat avem un indice mare de mortalitate datorită bolilor cronice şi degenerative. Aici sunt bolile care supraîncarcă spitalele şi seceră atâtea vieţi ce ar fi putut să fie cruţate. Dorim să înşelăm stomacul şi în final suntem înşelaţi noi.

Pentru binele tuturor ar fi necesar să clarificăm prin presă, prin şcoală şi prin biserică, tot adevărul cu privire la alimentaţie. Mâncarea noastră a trecut din nefericire, sub influenţa obiceiurilor moderne, de la factorul de sănătate şi creştere, către factorul de boală, degenerare şi moarte.


23 Inconvenienţeleconsumului de carne

Inconvenienţele consumului de carne

Omul nu este carnivor cum este jaguarul, fiindcă nu dispune, ca acesta de gheare şi dinţi speciali,

pentru a ucide un bou numai cu membrele din faţă şi cu gura; nici nu este cadaveric (consumator de cadavre) ca şi corbul, pentru că nu are ca acesta glande de neutralizare a otrăvurilor, şi frecvent se intoxică mâncând carne; nu este nici omnivor cum este porcul, fiindcă are organismul şi intestinul semnificativ diferite de ale acestuia. Persoanele care preferă carne în locul alimentelor naturale, acţionează contrar raţiunii. Pentru a o putea mânca însă, nu ezită a-i schimba gustul şi mirosul. Fiinţa umană schimbă şi preface carnea cu condimente pentru a neutraliza respingerea care ar fi produsă de aspectul, mirosul şi gustul ei. Omul înşeală adevăratul său instinct cu prejudicierea sănătăţii lui.

3

Carnea nu a fost niciodată cel mai bun aliment cu atât mai mult acum când rata bolilor la animale creşte atât de rapid. Cei care consumă alimente din carne ştiu prea puţin ce mănâncă.


Ce spun unii medici:Dr. José Nigro Basciano afirmă: „Natura a dotat instinctul nostru nutritiv cu două santinele

zeloase care în postul lor avansat în organism au misiunea de a admite sau respinge alimentul. Mergem la piaţă, unde sunt fructele, alegem ceea ce ni se pare mai bun şi fără riscurile agrotoxicelor putem să le ducem la gură savurându-le cu plăcere. Se va întâmpla la fel la punctele de vânzare a cărnii? Cu siguranţă nu. Vederea noastră şi mirosul nostru vor îndepărta prezenţa acestor rămăşiţe şi de multe ori astupăm nasul fiindcă aceste cadavre prezintă o stare avansată de descompunere; şi, dacă reuşim să înşelăm vederea şi mirosul, aceasta se datorează artei culinare care se străduieşte să falsifice primele lor forme şi stări.”

Dr. Gustavo Armbrust afirmă: „Carnea este considerată un aliment fortificant prin excelenţă.

Să fie aşa? Nu. Astăzi este dovedit că acest aliment, carnea, este mai puţin hrănitor în multe aspecte decât cea mai mare parte din alimentele regnului vegetal, cum ar fi: fructele uscate (nuci, castane comestibile, alune), orez, legume uscate (fasole, bob, linte).”

Un adult, de greutate medie, care ar dori să se hrănească exclusiv cu carne, va trebui să ingere zilnic aproape 3 kg şi nici chiar astfel nu va fi bine alimentat.

În rest, alţi autori, care au căutat să se supună la o dietă exclusivă de carne, nu au reuşit să menţină regimul pe o durată mai lungă. Rank de exemplu, nu a putut să-l suporte mai mult de două zile.

În cazul în care carnea ar fi un aliment foarte preţios, de neînlocuit prin valoarea sa excepţională, cum se crede în general, suprimarea ei ar duce în mod natural la semne accentuate şi permanente de slăbire, debilitate etc. În practică, ceea ce se observă este opusul. La începutul unui regim vegetarian este normal a simţi puţină indispoziţie sau slăbire, care denotă o fază de adaptare. Ulterior totuşi, se va nota cea mai bună stare de sănătate generală.

Studierea naturii, de-a lungul secolelor, demonstrează că alimentele cu adevărat hrănitoare, care oferă, conservă şi dezvoltă


forţele sunt cele bogate în carbohidraţi complecşi – zarzavaturile şi fructele. Trebuie a se considera ca o mare greşeală ştiinţifică, poate cea mai mare şi mai nefastă din ultimul timp, afirmaţia că regimul carnivor constituie o alimentaţie fortificantă prin excelenţă.

Carnea este mai mult excitantă decât nutritivă. Cine face uz de carne zilnic în cantitate mare şi o suprimă brusc într-o zi, chiar dacă o înlocuieşte cu alimente mai hrănitoare, va experimenta în această zi o senzaţie pronunţată de slăbire, simţindu-se ca şi cum nu s-ar fi alimentat. Ceea ce provoacă această falsă senzaţie de slăbire nu este deficienţa de aliment, ci suprimarea excitantului care, în cazul de faţă, este carnea. Acelaşi fenomen se observă cu alţi excitanţi, cum ar fi alcoolul, tutunul, morfina etc.

În afară de faptul că este excitantă, carnea este toxică. Lichidul extras din muşchi (sucul de carne) injectat în doză de

3-5 ml pe kg, ucide un animal. Din degradarea proteinei de carne în metabolism se nasc compuşi de toxicitate mai mult sau mai puţin ridicată: acid uric, o cantitate apreciabilă de acid sulfuric, acid fosforic etc. Acestea două din urmă ar fi deosebit de nocive, dacă nu ar fi extrem de diluate (Pascault).

Toate cărnurile, chiar dacă au aparenţa de sănătate perfectă, se găsesc impregnate de substanţe nocive şi sunt mai toxice când provin de la animale bolnave sau chiar obosite. Otrăvurile din carne se înmulţesc rapid după moartea animalului. Când carnea nu este complet digerată în stomac şi intestinul subţire, albumina putrezeşte în intestinul gros, rezultând de aici forme de noi otrăvuri (acizi graşi volatili, ptomaine) care sunt foarte dăunătoare.

Din intestine, proteina de carne trece în sânge; o parte minimă se fixează în ţesuturi; restul este distrusă, lăsând ca principale reziduri acizii uric, sulfuric şi fosforic.

Grăsimea şi proteina din carne, oxidându-se, pun în libertate, la fel, compuşi diverşi.

Are loc superproducţia de acizi care, dacă nu sunt eliminaţi sau neutralizaţi printr-o dietă bogată în alimente alcaline (fructe şi zarzavaturi) rămâne reţinută în ţesuturi, dând loc la manifestări de aritmie.


Astfel se produce în mod lent, chiar cu carne bine digerată, o specie de intoxicaţie cronică de care nu ne dăm seama, pentru că progresele ei sunt foarte lente, iar în momentul când este percepută, este deja destul de târziu (Pascault). Experienţele dr. Ignotowsky au demonstrat că în toate animalele care nu s-au obişnuit în mod lent la regimul de carne, carnea acţionează ca un venin violent… în animalele care niciodată n-au mâncat altceva decât vegetale, iepuri, de exemplu, efectul cărnii este teribil, chiar când ea este furnizată în cantitate mică şi asociată cu alimente obişnuite. Din ziua următoare, urina care era alcalină devine acidă; animalele slăbesc rapid şi mor.

Trei grame de carne, cantitate ce pare nesemnificativă, este suficientă pentru a provoca în iepure efecte toxice, care provoacă enterită cu diaree, sfârşind prin a-l omorî în şase-şapte săptămâni.

Se poate, de fapt, obişnui iepurele la alimentaţia cu carne, cum s-a întâmplat şi cu omul, prin generaţii. Amestecându-se în alimentaţia iepurelui 30-40 centigrame de carne pe zi, el începe a o tolera; puii săi deja suportă o cantitate mai mare şi după câteva generaţii iepurii se obişnuiesc cu carnea, fiind totuşi notabilă decăderea lor fizică! Se întâmplă cu ei ceea ce se observă în familiile care abuzează de carne; devin artritici. Animalele carnivore reuşesc să transforme (carnea) în amoniac şi carnea pe care o ingeră să devină prin urmare, inofensivă, ceea ce nu se întâmplă şi în cazul speciei umane.

„Omul” spune dr. Durville, „nu are puterea de a transforma carnea în amoniac; proteina conţinută în exces în carne, pentru a fi eliminată trebuie să fie arsă; acum ştim că proteinele sunt combustibili răi. În timp ce carbohidraţii se ard integral, lăsând ca reziduu doar apă şi gaz carbonic, arderea proteinelor dă loc la produse acide extrem de nocive organismului. Omul nu este, de altfel, carnivor prin natură: îi lipseşte pentru aceasta nu numai dentiţia, ci de asemeni glandele eliminatorii cu care carnivorele sunt dotate.”


Dr. Domingos D’Ambrosio spune: „Toate cărnurile sunt substanţe cadaverice. Ele constau deci,

doar din elemente aflate în descompunere, în putrefacţie.” Vorbind de cărnuri includem în ele de asemenea peştii, fiindcă la

fel, sunt substanţe proteice musculare, cu toate că, atunci când sunt în putrefacţie avansată, sunt mai nocivi decât carnea animalelor terestre, prin eliberarea de fosfor care în afară de combustiile organice, este foarte toxic.

Cărnurile, până când sunt arse şi utilizate în întregime prin metabolism, lasă resturi toxice. Când arderea şi utilizarea sunt parţiale, lasă o cantitate mult mai mare de substanţe dăunătoare.

Pe lângă acţiunea lor de putrefacţie prin ptomaine şi saproine, dăunătoare ale sistemului nervos în general şi ale encefalului în particular, cu abundenta producţie de acid uric, contribuie la producerea fatalei acidoze…

Când elementele acide se găsesc în cantitate mare în sistemul circulator, stabilesc în lichidele în circulaţie o stare de hiperaciditate care va fi clasificată cu numele de acidoză cronică.

Formarea anormală şi superabundentă de acizi, rămânând un timp nedefinit în circulaţia hematolimfatică, constituie un ambient potrivit pentru generarea bolii, în toate ţesuturile corporale (somatice).

Persistenţa acidozei, stimulând permanent şi anormal elementele histologice, sfârşeşte prin a altera profund ţesuturile, în particular pe cele „mai puţin rezistente”, prin ereditate sau prin tulburări patologice progresive.

Acidoza este deci, cauza principală a tulburărilor şi slăbirii organelor. În sine numai ea este responsabilă pentru o gamă apreciabilă de boli.

Odată perturbate organele susceptibile, individul este deja la limitele unui câmp patologic, în pericol ca existenţa sa să fie pusă în pericol, mai mult sau mai puţin.


Acidoza, conform părerii unor naturişti eminenţi, este cauza mai mult sau mai puţin directă a celor mai multe boli. Este de asemenea factor predisponent pentru tulburări infecto-contagioase.

În acest caz acidoza, ca şi tot cortegiul de substanţe ciudate care o însoţesc, reprezintă îngrăşământul ce dezvoltă agenţii producători de grave inflamaţii organice cronice (sifilis, tuberculoză, lepră etc.) şi arsuri, produse de numeroşi coci şi bacili mai mult sau mai puţin virulenţi.

Un sânge „curat” şi bun, cu valoroasele lui apărări fagocitare nu permite rămânerea, nici dezvoltarea microorganismelor.

Câteva cuvinte autorizate de unii medici:„Nu au vreun drept de a critica Naturismul cei care prin condiţia

propriei lor vieţi, mestecă cadavre, beau alcool şi practică alte vicii degradante.” Dr. Heghel.

„Alcoolismul şi abuzul de carne sunt unele din principalele motive pentru care omul nu ajunge să trăiască până la 140 sau 150 de ani, cum ar fi trebuit.” Dr. Henrique Roxo.

„Consumul excesiv de carne în ţara noastră (Canada) nu mai poate fi ignorat ca unul din principalii factori de boală.” Dr. Frederic M Rossiter

„Frecvenţa cazurilor de apendicită se datorează în principal alimentaţiei cu carne.” Dr. A. Gautier.

„Reumatismul, guta, tuberculoza, cancerul, diabetul zaharat, apendicita şi alte boli sunt în mare parte cauzate de obiceiul de a se alimenta cu cadavre de animale.” Dr. Chittenden.

„Carnea este, contrar accepţiunii generale, un aliment mediocru… Gândim că este mai bine să ne abţinem de la carne, pentru a nu dobândi obiceiul unei alimentaţii toxice.” Dr. Alberto Seabra.

Carnea nu este un aliment care să aibă principalele elemente nutritive, care la lumina descoperirilor mai recente în materie de nutriţie, au fost stabilite ca fiind indispensabile vieţii. Sărurile, mineralele, multe vitamine, fermenţii catalitici şi digestivi primordiali, sunt elemente aproape absente în carne. Alimentaţia pe bază de carne, în loc să producă forţă, produce degenerare şi


boală. Aceasta se explică prin faptul că organismul uman nu a fost făcut capabil pentru a asimila şi conserva excesele de albumină provenite din această alimentaţie şi nici nu este în stare să facă acest lucru, iar aceste substanţe sunt dăunătoare sănătăţii.

Din aceasta rezultă că produsele de dezasimilare din carne, de natură esenţial otrăvitoare… rămân reţinute în organism, trec în sânge şi-l intoxică, creând stări de boală care astăzi au nume ca artrită, reumatism, diabet zaharat, scrofulă, tuberculoză şi de asemeni cancer - boala caracteristică secolului nostru.

Cercetătorii presupun că obiceiul de a consuma carne conduce la alcoolism prin setea morbidă pe care o produce; tabagismul produce excitaţie nervoasă care, la rândul ei, conduce la obiceiul de a bea cafea şi la folosirea de condimente picante, pentru a schimba gustul, mirosul şi vederea resturilor cadavrelor prezentate la masa omnivorului care, conştient sau inconştient, trăieşte înşelat cu ideea că un aliment adevărat este carnea.” Dr. C.A. Obedman.

Ceea ce mulţi ignoră este faptul că în principal carnea friptă la grătar produce cancer. Renumitul oncolog italian de la O.M.S. prof. Carlo Sirtori, director al Diviziunii de Anatomie Patologică de la Institutul Naţional de Tumori din Milano, anunţă că proteinele de carne friptă la grătar se descompun şi substanţele lor lipidice se transformă în hidrocarburanţi ce au legătură cu cancerul. Dintr-un kg de carne friptă la grătar se obţin 6 g de benzopiren, cantitate produsă şi de 600 de ţigări.


31 A trăi mai mult,a trăi mai bine

A trăi mai mult, a trăi mai bine

Se spunea în trecut (şi încă se mai spune) că vegetarienii sunt oameni extremişti, fanatici, greu de înţeles,

care adesea sunt confruntaţi cu multe „boli”. Dar astăzi, graţie unei cunoştinţe mai avansate, nu se mai arată dispreţ adepţilor alimentaţiei preponderent vegetale. Din contră, aceştia sunt priviţi cu respect şi consideraţi ca persoane mult mai rezistente. Incidenţa diferitelor boli cronico-degenerative este mai mică între vegetarieni.

Aceasta se datorează următorilor factori: (1) răspândirea din ce în ce mai mult a publicaţiilor ce susţin vegetarianismul şi (2) creşterea semnificativă a numărului de vegetarieni.

Există actualmente mii sau milioane de persoane culte, care se mulţumesc să

Un stil de viaţă corect are ca urmare o rezistenţă mai mare la boli şi o viaţă mai lungă.

4


se hrănească cu cereale, leguminoase şi fructe, pâine integrală, castane şi nuci şi să bea sucuri de fructe.

Vegetarianismul: viaţă mai lungă şi rezistenţă mai mare la boli

În cartea doctorului Henri Collierri, intitulată „Vegetarianismul şi longevitatea” se găseşte biografia câtorva centenari.

Să vedem câteva exemple:

a Nicole Marc, servitoare la castelul Colemberg în Franţa a trăit 100 de ani, fără să mănânce carne. Niciodată n-a fost bolnavă, ci doar s-a simţit rău şi puţin obosită în ultimele 10 zile de viaţă. Avea încă toţi dinţii, cu excepţia unuia, pe care îl pierduseră cu 5 ani în urmă, spărgând o nucă foarte dură.

a Patrice O’Neil, s-a căsătorit ultima dată la 113 ani şi chiar în ziua morţii, întâmplare care a avut loc la o zi după căsătorie, mergea fără baston. Toată viaţa a fost vegetariană.

a Jean Effingham mânca numai vegetale şi până la 100 de ani n-a fost bolnav niciodată. A trăit 144 de ani şi cu 8 zile înainte de a muri a făcut o călătorie pe jos de 5 km.

a Jean Bill a trăit 133 de ani fără să mănânce carne. a Thomas Parr, la 120 de ani s-a căsătorit şi la 130 de ani lucra încă

la câmp. A ajuns o vârstă de invidiat: 152 de ani, fără să mănânce carne. „Charles, regele Angliei, dorind să-l cunoască, a trimis să-l cheme să stea cu el la masă; în ziua următoare Thomas Parr murea de indigestie…”

Cu câtva timp în urmă presa a atras atenţia la două exemple de vegetarianism şi longevitate.

Primul caz a fost notat astfel:

a „A murit omul cel mai bătrân din lume, cel puţin din informaţiile disponibile până în prezent. Este vorba de marocanul Mahomed


Ben Bark, ce a avut 165 de ani. Longevivul lasă 250 de descendenţi, fii şi nepoţi. Fiul cel mai bătrân din căsătoriile sale, are 100 de ani. Înainte de moartea sa el a atribuit longevitatea unei diete sănătoase, lacto-vegetariene.” (Gazeta de Povo, Curitiba, Brazilia). Al doilea caz este acesta:

a „O femeie, cu vârsta de 163 de ani, rezidentă în Moscova, Valentina Ponjok, îşi aminteşte de armatele napoleonice pe care ea le-a văzut la vârsta de 9 ani în Lion, de abolirea sclaviei şi de prima cale ferată construită în Rusia. Bătrâna care nu suferă de vreo boală, păstrează toată luciditatea, părul nu i-a albit şi reuşeşte să introducă aţa în ac fin, fără să folosească ochelari. Ea a declarat jurnaliştilor că longevitatea nu constituie excepţie în familia ei. Cei trei fraţi ai ei au 129, 121 şi 120 de ani.

Un reporter a întrebat-o: Doamnă, ne puteţi spune care este principalul dumneavoastră aliment?

Bătrâna a răspuns: Eu şi fraţii mei suntem toţi vegetarieni.” (Gazeta de Povo, Curitiba, Brazilia).

Odată London Vegetarian Association a supus 10.000 de copii la regimul vegetarian şi, în acelaşi timp, London Country Concil a adoptat pentru alţi 10.000 copii regimul omnivor obişnuit în care intra şi carnea. La sfârşitul a şase luni toţi cei 20.000 de copii au fost examinaţi şi medicii au concluzionat că primii în general se bucurau de sănătate mai bună, luaseră în greutate mai multe kg, aveau muşchii mai dezvoltaţi şi erau mai coloraţi (îmbujoraţi) decât ultimii. Consiliul Municipal din Londra a încredinţat acelei Asociaţii Vegetariene sarcina de a hrăni vegetarian un număr egal de copii săraci din Londra, pe cheltuiala Prefecturii.

O mare companie specializată în furnizarea de alimente vegetariene în Anglia afirma că de la sfârşitul celui de al doilea război mondial s-a triplat numărul de persoane care au renunţat la


consumul de carne. În 1947 un calcul aproximativ arăta că existau 70.000 de vegetarieni în Anglia. În anii ’90 existau milioane de vegetarieni, dacă adăugăm sutele de mii de semivegetarieni, care încă acceptă câteva alimente de origine animală.

Directorul unui restaurant vegetarian din Londra afirma că această creştere progresivă se datorează în mare parte faptului că vegetarienilor puri li se adaugă acum un număr important de semivegetarieni şi ovo-lacto-vegetarieni.

Dar cel mai mare motiv al acestei creşteri este că o mare parte din „mâncătorii de carne” deja cred în propaganda intensivă pe care vegetarianismul o realizează prin publicaţii ştiinţifice, semi-ştiinţifice sau simple prezentări de curiozităţi. Aşa se face că, graţie acestei măsuri se crede astăzi din ce în ce mai mult că: (1) vegetarianul trăieşte mai mult decât cel ce mănâncă carne; (2) vegetarianul rezistă mai bine la asalturile bolilor; (3) dieta vegetariană ajută la prevenirea cancerului, aterosclerozei şi a altor boli degenerative de înaltă incidenţă.


Mulţi ar dori cu sinceritate să adopte vegetarianismul ca să se bucure de beneficiile pe care acest regim le oferă. Dar una este înţelegerea şi buna intenţie şi alta este puterea de voinţă necesară pentru a contracara obiceiurile rele înrădăcinate şi gustul pervertit, obişnuit cu anumite feluri de alimente.

Cu totul altceva este practicarea adecvată a vegetarianismului. Când este adoptată în mod impropriu sau extremist, dieta vegetariană poate cauza o hrănire necorespunzătoare. Cunoaştem diferite exemple negative care totuşi nu trebuie să denigreze imaginea vegetarianismului aplicat în mod raţional.

Cine din copilărie mănâncă carne de porc, biftecuri, fripturi etc. nu se obişnuieşte uşor cu alimentaţia vegetariană. Pentru el această mâncare „nu are gust, nici nu dă forţă”.

Adevărul este, replică vegetarienii, că gustul se educă şi se reeducă. În mod natural, dacă suntem obişnuiţi cu mâncăruri foarte condimentate, avem la început o oarecare dificultate în a ne obişnui cu mâncărurile preparate natural. Dar aceasta se întâmplă doar la început. Odată reeducat, stomacul va respinge mereu carnea şi gustul va prefera mereu vegetalele.

Din cele mai vechi timpuri, omul a avut întotdeauna tendinţa înnăscută de a da ascultare la tot ceea ce ar fi promis prelungirea vieţii. „Izvorul Tinereţii” şi „Elixirul Vieţii” au continuat a fi două din cele mai profunde aspiraţii ale neamului omenesc. Astfel, când întâlnim relatări ştiinţifice care dau mărturie de longevitatea vegetarienilor sau de istoria unui popor asiatic ce trăieşte mai mult timp şi se bucură de mai multă sănătate decât alte popoare şi când acest fapt se atribuie dietei sale vegetariene, nu există îndoială de ce în Anglia şi în alte ţări se constată o adevărata alergare la restaurantele care servesc numai vegetale.

Hunzii

Oamenii de ştiinţă, biologii, fiziologii, nutriţioniştii, au făcut multe cercetări, dar nu au obţinut întotdeauna rezultate


strălucitoare. Au ştiut de câtva timp de cazul unui păstor din fosta Iugoslavie care a ajuns la 159 de ani. Au examinat foarte atent toţi factorii care puteau fi atribuiţi longevităţii sale: ereditate, ambient, conduita vieţii, dietă. Dar nu au reuşit să stabilească criteriile de bază pentru a explica pentru că şi alţi indivizi ca şi el au reuşit să trăiască mult mai mult decât media oamenilor.

Există peste toate un factor comun tuturor longevivilor: absenţa în viaţa lor a bolilor şi în principal a celor infecţioase.

În afară de aceasta, toţi longevivii au dus o viaţă regulată, liniştită şi activă, fără excese şi preocupări caracteristice vieţii moderne.

Aceste indicaţii sunt în mod natural preţioase pentru omul de ştiinţă, dar nu suficient pentru a formula măcar o simplă normă care să servească de bază.

Dr. Robert Mc Carrison, medic şi fiziolog englez, şef al Serviciului Sanitar din India Britanică, în jurul anului 1947 a făcut inspecţii în regiunea hunzilor, un popor mic ce trăia în văile aproape inaccesibile din Himalaia. La început credea că acei oameni puţin civilizaţi ar fi avut multă nevoie de sfaturile şi tratamentele sale. Dar a rămas surprins când a observat că ei nici măcar nu aveau noţiunea de „boală”: Sănătoşi şi puternici, hunzii trăiau în necunoştinţa bolii fizice şi a morţii ce nu fusese provocată de bătrâneţe. Toţi erau foarte longevivi.

A fost foarte uşor pentru Dr. Mc Carrison să înţeleagă faptul că rezistenţa acestui popor la bacterii, la viruşi şi la toxine se datora dietei lor. Niciodată nu au suferit de stomac şi nici de intestine. Chiar şi octogenarilor le era necunoscută orice boală de rinichi, ficat, inimă, artere. Şi-au păstrat vederea şi auzul perfecte, dinţi puternici şi sănătoşi, nervi stabili. Prin urmare: toate caracteristicile tinereţii.

După examinarea cu atenţie a mediului ambiant, a condiţiilor climatice, a rasei, a eredităţii, profesorul a ajuns la concluzia că sănătatea şi longevitatea acestui popor rezidă în dietă.

Trăiau cu economie extremă şi în exclusivitate din produsele pământului lor. Nu cunoşteau alimentele rafinate ale civilizaţiei


occidentale: zahărul industrial, cafeaua, ceaiul negru, făina albă, conservele. Unica excepţie era sarea, pe care o foloseau cu economie.

Baza alimentaţiei erau produsele din câmpurile lor: grâu, orz şi alte cereale, cu fructe ce reprezentau alimentul lor de bază; legumele şi laptele acru completau lista lor de alimente generoase.

La orz şi grâu păstrau coaja ce învăluie grăunţa şi care este foarte bogată în vitamine, după cum se ştie. Frământau făina cu apă fără ferment şi mâncau pâinea în bucăţi prăjite cu uşurinţă pe grătar (în vechime pe o piatră încălzită).

Dr. Mc Carrison a informat că acest popor obişnuia să înmoaie grâul, orzul şi alte cereale, punând în continuare aceste cereale şi legume în nisip umed. Când din grăunţe ieşeau germenii, le mâncau. Se ştie acum că în timpul procesului de germinare a grăunţelor s-a dovedit sinteza vitaminei C şi a altor nutrienţi vitali.

Toate acestea, adăugate la marea lor sobrietate, explică suficient buna sănătate şi longevitate a hunzilor, care poate niciodată nu-şi satisfăceau apetitul lor pe deplin, evitând astfel formarea de toxine în organism. Sunt de fapt foarte rezistenţi la lucru; şi spiritul lor este bun, bucuros, gingaş, tolerant şi certurile între ei sunt foarte rare. În acea regiune nu există închisori, nici tribunale, fiindcă mustrările bătrânilor servesc ca legi şi sunt de ajuns pentru a rezolva orice problemă.

Relaţia între alimentaţia, caracterul şi viaţa acelui popor mic l-a impresionat pe dr. Mc Carrison în aşa mod, că în Londra a dorit să refacă în laborator experienţele făcute la poalele Himalaiei.

A hrănit nişte şoareci cu mâncare tipică unui cartier popular din Londra (unele dulciuri din făină de grâu, conserve de fructe, carne, fripturi, scrumbii şi puţine zarzavaturi fierte). A constatat că animalele s-au îmbolnăvit repede de toate bolile oamenilor, devenind nervoase, agresive, neliniştite, chiar se devorau reciproc.

Alţi şoareci au fost alimentaţi conform dietei hunzilor. Aceştia s-au păstrat din contră sănătoşi şi liniştiţi.


Astăzi aşa numita „dieta hanser” (evident derivată din dieta hunzilor) este cunoscută în toată lumea.

Alt medic şi fiziolog renumit, elveţianul Max Bircher, îşi baza sfaturile sale dietetice pe o alimentaţie sobră, vegetariană, cu predilecţie din fructe şi zarzavaturi crude. Experienţa a confirmat cu exactitate recomandările dr. Bircher: Cine mănâncă puţin şi mai ales fructe şi verdeţuri, trăieşte liniştit mulţi ani.

Vegetarianismul în viaţa campionilor

Amplu acceptată, teoria că acei ce bat recordurile sunt puternici şi rezistenţi datorită biftecurilor ce fac parte din alimentaţia lor zilnică, s-a demonstrat falsă, lăsată la o parte în faţa succeselor obţinute de mulţi învingători care se hrăneau cu fructe, verdeţuri şi cereale.

Campionii vegetarieni s-au hrănit cu sucuri de fructe şi verdeţuri, cereale, derivate de nuci şi arahide şi chiar alge marine pentru întărirea şi succesul lor.

Între cei mai notabili atleţi vegetarieni se evidenţiază Barbara Moore. Între 1960 şi 1961, la 57 de ani, Barbara a parcurs pe jos 1600 km de la John O’Groots, în extremul nord al Scoţiei, până la Land’s End, regiunea meridională a Angliei; 5150 km prin S.U.A. de la San Francisco până la New York: 645 km în Australia (de la Albury până la Blacktown, Nova Gales do Sul); 645 km în Canada; 1600 km de la Roma la Londra şi 3200 km de la Key West, Florida până la Noua Anglie.


În aceste călătorii maraton al imentaţia ei consta din migdale, verdeţuri, fructe, sucuri de fructe şi apă. Afirma că migdalele sunt principala sursă de energie. În timpul călătoriilor ei prin S.U.A. uneori mânca ierburi. Niciodată nu a băut cafea, sau ceai negru. Spera să continue călătoriile până la vârsta de peste 100 de ani.

În domeniul nataţiei, campionul australian Murray Rose de 1,83 m înălţime, a dovedit de asemenea eficienţa unei diete vegetariene: a câştigat proba olimpică de 400 m, stilul liber, la Olimpiadele de la Melbourne şi a câştigat din nou victoria la Jocurile Olimpice de la Roma.

Pe lângă dieta vegetariană normală, el aprecia un lăptişor de algă marină care se prepară cufundând un pumn de algă selecţionată, într-un vas conţinând sucuri de fructe cu apă. El mânca de asemenea seminţe din floarea soarelui, fasole soia şi susan. Bea sucuri de fructe sau verdeţuri sau lapte de capră.

Mama sa, care împărtăşea teoriile şi practicile lui dietetice, prepara uneori pentru prânz un sos de porumb în loc de fructe şi alte ori în loc de lapte de capră acru, servea o combinaţie de seminţe de susan şi floarea soarelui, miere şi migdale.

El nu folosea niciodată carne, peşte sau păsări domestice, sub nici o formă în alimentaţia sa şi simţea repulsie când vedea asemenea mâncăruri.

Când Rose studia într-o universitate americană, a făcut cercetări numeroase despre alge şi plante submarine şi sprijinit de mulţi cercetători americani, credea că în puţini ani toată lumea va folosi la scară largă mâncăruri făcute din plante marine.

Cu ani în urmă boxerul Trevor King, din Noua Zeelandă, vegetarian, a suferit un accident în care piciorul drept a fost strivit,


dar trecând 7 ani, chiar dacă pierduse speranţa că s-ar putea reîntoarce în ring, a luptat din nou.

Dieta sa consta în principal din morcovi, sfeclă roşie, varză şi salată crudă, ananas şi struguri fără seminţe, curmale, migdale şi alte alimente bogate în proteine.

King a fost mereu vegetarian cu excepţia a 11 luni cât a fost internat în spital. Afirmă că sănătatea lui s-a îmbunătăţit odată cu revenirea la vegetarianism, după ieşirea din spital.

Alt vegetarian este May Whitehead, sportiv complet, inspector de plaje, vechi campion australian de surf şi important jucător la Liga de Rugby. El a concurat în multe ţări în principal sub numele de Max Steyne.

Dieta sa consta în principal din fructe proaspete şi coapte şi salate de verdeţuri crude. De asemenea folosea şi lactate (lapte de capră) cum fac şi alţi vegetarieni. De multe ori prânzul său consta din porumb şi seminţe de in, pe care le lăsa să fiarbă circa 2 minute pentru a le putea mânca cu miere. Principala sursă de proteină era fasolea soia.

Nu putem încheia lista noastră de campioni vegetarieni fără a-l menţiona pe Eder Jofre, „Cocoşul de Aur” din Sao Paulo, care la fel se abţinea de la mâncarea de carne.


Într-o importantă lucrare despre dietă a profesorului William E. Fischer de la Clinica Vanderbilt a Asociaţiei de Medici şi Chirurgi din New York întâlnim următoarele:

„Fisher a făcut unele experienţe de rezistenţă comparată între 16 consumatori de carne (studenţi la Universitatea din Yale) şi 32 vegetarieni de la Sanatoriul din Battle Creek. Ultimii erau vegetarieni de la vârsta de 4 ani. Nu numai că se abţineau de la mâncarea de carne, ci şi de la cafea, ceai negru şi condimente şi, pe lângă acestea, erau abstinenţi şi de la alcool şi nu fumau. Rezultatul diverselor teste a arătat că vegetarienii fără experienţă erau mult superiori în rezistenţă celor ce foloseau alimentaţie mixtă, chiar dacă ultimii fuseseră atleţi foarte antrenaţi, iar vegetarienii neantrenaţi – infirmieri, servitori la secţia de baie şi medici – şi erau mai în vârstă decât ei.”

Vegetarianismul este un regim de forţă şi energie prin excelenţă. În Anglia s-a întâmplat odată că cicliştii vegetarieni au obţinut toate victoriile la 131 şi 277 mile. Molley, care se hrănea în principal cu sand-wich-uri naturale, a parcurs 196 mile în 12 ore. Dose, alt vegetarian a învins 16 concurenţi, sosind cu 30 de minute înainte de ora marcată. Într-o alergare pedestră de 112 km între Berlin şi Schoenholz, la care au luat parte 25 de alergători, erau 8 vegetarieni din care 6 au ocupat primele locuri. A mai fost vegetarianul Karl Mann care a triumfat în alergarea pedestră de 200 km de la Dresdea la Berlin, pe care el a făcut-o în 26 de ore şi 52 de minute, bătând în primii 100 km toate victoriile anterioare şi recordurile din lume. Această alergare avea un caracter ştiinţific; o comisie de fiziologi, prezidată de prof. Zent, cerceta randamentul a doi principali competitori: Roge şi Mann; primul era carnivor şi al doilea vegetarian. Roge, care la prânz servea mâncare de carne şi bea vin, a abandonat alergarea la al 35-lea km; Mann, din contră mânca numai fructe dulci, cereale, legume proaspete, salate crude, pâine, puţin unt de cocos şi suc de struguri fără alcool.

Profesorul Lefevre, vegetarian, a demonstrat superioritatea regimului la alpinişti. Într-una din acţiunile lui de alpinism, ghidul său


se aproviziona cu cărnuri prăjite şi cârnăciori de porc, în timp ce el ducea ca alimente principale un kg de struguri, câteva pere, puţină brânză şi pâine neagră. În 15 ore au fost de la Argels la Bareges, parcurgând 198 km. Au efectuat peste şase ascensiuni succesive, o înălţime de 4.870 metri. Prof. Lefevre s-a întors bine dispus, a mâncat puţin şi a dormit un somn excelent. În ziua următoare, de dimineaţa el a reînceput ascensiunile, în timp ce ghidul său, după o noapte de nesomn, avea febră şi trei luni după aceea încă simţea efectele acelui efort extraordinar.

Exploratorul Sarvis, în Africa Centrală, a rămas surprins de forţa fizică şi dezvoltarea musculară a băştinaşilor care trăiau aproape exclusiv cu nuci şi fructe.

Sarvis a întâlnit în triburile Karniwondo şi Waganda strict vegetarieni, oameni mai bine dezvoltaţi şi rezistenţi.

În timpul excursiei lui, Sarvis a dat carne oamenilor săi de culoare din tribul Waganda. Rezultatul a fost slăbire, moleşeală, lenevie şi unele boli.

Experienţa a fost repetată de câteva ori şi cu acelaşi rezultat. Trei atleţi s-au prezentat odată la teatrul din Los Angeles

în California, sub numele de Saxon Trio. Vegetarieni şi

abstinenţi de la alcool, s-au evidenţiat

ca renumiţi halterofili.


Din interesanta broşură „Noţiuni de Igienă Alimentară”, de Dr. Gustav Armbrust, aflăm următoarele:

„Regimul bogat în fructe este cel mai bun pentru atleţii care pentru realizarea unei performanţe sportive caută să amâne până la ultimul moment manifestarea de oboseală. Unii l-au adoptat instinctiv. Americanul Müller care a luat parte la alergarea de şase zile, avea o predilecţie specială pentru struguri. Ciclistul Geo Molley şi tovarăşii săi de la Vegetarian Cycling Club şi alergătorul Karl Mann, mâncau numai fructe uscate şi suc de struguri nefermentat în timpul alergărilor.

„Dr. Amilcar de Sousa, medic portughez şi adept al regimului frugivor, nu numai el, ci şi toată familia, se alimentau doar cu fructe. În revista sa „O vegetarianismo” a făcut o propagandă dintre cele mai inteligente şi convingătoare în favoarea acestui regim şi numărul de adepţi pe care a reuşit să-i convingă la regimul frugivor, se ridică la multe sute într-un timp relativ scurt.”

„Vegetarianul alergător Olegario Ribeiro Candeias a alergat ieri 13 ore, de la 7:30 la 20:30 în Praca das Bandeiras (Piaţa Steagurilor) pentru a demonstra rezistenţa unui om de 58 de ani care nu mănâncă carne de mai mult de 20 de ani. Aceasta este a treia probă de rezistenţă fizică a lui Olegario, care deja a mai făcut probă de rezistenţă la carnaval în 1966 când a alergat 10 ore fără oprire…

Olegario a făcut aceste probe fără a câştiga nimic, doar ca să dovedească faptul că pentru a promova rezistenţa fizică nu este necesar a ucide animale, şi că soia va putea rezolva problema mondială de foame.

Alimentaţia lui Olegario la probă se constituia din soia şi miere. După calculele sale a alergat circa 130 km. Din două în două ore era examinat de Dr. Milton Spencer Veras, medicul Prefecturii, care mereu a constatat starea de sănătate optimă…

După opt ore de probă, Candeias s-a oprit pentru a spune: Mă simt bine şi aş putea să alerg până mâine, dacă aş vrea.” – Folha de Sao Paulo.

Faptele nu pot fi contrazise.


45 Cumpătarea,factor de longevitate

Cumpătarea, factor de longevitate

Este dovedit că fiii părinţilor longevivi trăiesc în general până la o etate foarte avansată. Aceasta nu este o

regulă infailibilă, dar această probabilitate este mare.

Cumpătarea în mâncare, în acest caz, exercită o influenţă capitală.

Experimentele făcute în S.U.A. au demonstrat cât contribuie cumpătarea la evitarea scurtării vieţii, care în mod normal ar trebui să fie de 80, 90 sau 100 de ani.

Probele au fost realizate cu şoareci albi, deoarece aceste rozătoare reacţionează la dietă în acelaşi fel ca şi omul. În viaţa unui şoarece alb faza de 10 zile corespunde ştiinţific ciclului de un an de viaţă la om.

Rezultatele adunate au fost urmă-toarele: Consumându-se tot ce se dorea a se mânca, fără discriminare, durata de

5

Excesul alimentar figurează pe primul loc între factorii care scurtează viaţa.


viaţă oscila între 60 şi 70 de ani; când se mănâncă doar necesarul, cu o mică marjă de rezervă şi când alimentele sunt alese calitativ ca să completeze necesităţile organismului, se ajunge în bună stare la 80 de ani cu capacitatea încă de a face lucru util; când se mănâncă calitativ ceva în minus decât este necesar, capacitatea de lucru poate fi uşor redusă, dar durata de viaţă poate să se prelungească în virtutea faptului că maşina vie suferă mai puţină uzură datorită conţinutului mai mic de alimente.

Ceea ce s-a dovedit, a fost că excesul alimentar figurează pe primul loc între factorii care scurtează viaţa şi care pot fi controlaţi de voinţa fiinţei umane.

De regulă, cine mănâncă mult, poate acţiona puţin şi cine mănâncă moderat poate să acţioneze mult, ca urmare a bunei stări şi a bunei dispoziţii, pe care o simte mereu.

În ziua de azi, orarul meselor depinde de circumstanţe uneori incontestabile, ca perioada de lucru. Chiar şi aşa trebuie totuşi, pentru binele sănătăţii, să dedicăm un spaţiu de timp considerabil pentru prânz. Este bun obiceiul de a folosi acest timp liber ca pe o mică siestă. Persoanele trebuie să cultive această practică, deoarece aceasta contribuie mult nu numai la bunăstarea generală, ci şi la prelungirea vieţii.

47O digestie bună

O digestie bună

6

S-a constatat, în ultimul timp că în ţăr i le c iv i l izate media bolilor digestive creşte de la

an la an. Acest fapt este deplorabil şi n-ar trebui să fie aşa, pentru că digestia normală depinde de câteva reguli igienice uşor de urmat.

Repausul, înainte şi după masă, este o practică mult recomandată. Însă mai recomandate sunt plimbările pe jos, după mâncare. Păstrând distanţă între mese, exerciţiul fizic metodic şi regulat, băile reci şi masajele, contribuie mult la uşurarea digestiei. Buna respiraţie şi atitudinea mentală corectă de asemenea dau un ajutor valoros digestiei. Persoanele cu tendinţă la digestie leneşă, trebuie să mănânce mereu la ore fixe şi să se abţină de la orice aliment între mese, chiar şi de la fructe. Cel puţin 5 ore trebuie să fie între

Nu trebuie să uităm niciodată că digestia începe în gură; prin urmare trebuie să fărâmiţăm foarte bine alimentele fiindcă numai aşa sucurile digestive pot garanta eficienţa acţiunii lor.


mese. Nu trebuie să se facă mai mult de 3 mese pe zi. Doar două, trei sau patru feluri de mâncare, trebuie să compună o masă sănătoasă. Se recomandă de asemenea a nu ingera lichide decât cu cel puţin o oră înainte de masă, şi la două ore după masă. Buna digestie depinde de buna masticaţie, deoarece cu cât este mai fărâmiţat alimentul, cu atât mai puţin timp rămâne în stomac. Multe persoane ignoră existenţa stomacului, cu excepţia timpului când îl simt prea plin, după o masă abundentă. Însă mâncarea în exces este una din marile greşeli care se pot comite în materie de alimentaţie.

1. Calitatea

Toată lumea ştie că aşa cum există alimente „uşor digerabile” există unele „greu digerabile”. Luăm ca exemplu unul mai evident: prăjelile. Digestia grăsimilor se face cu ajutorul bilei şi sucului pancreatic în duoden, partea iniţială a intestinului subţire. Gradul de digestibilitate a grăsimilor variază mult, atât din punct de vedere al bunei sau relei funcţionări a ficatului şi pancreasului cât şi al naturii grăsimii.

Grăsimile utilizate în prăjeli îngreunează mult digestia, chiar la persoane care ar avea un ficat bun şi un pancreas bun. Căldura descompune grăsimile în tigaie, eliberând substanţe care irită stomacul, ficatul şi intestinele.

În interesul bunei digestii trebuie deci să îndepărtăm atât cât este posibil alimentele care ştim că sunt greu digerabile, în principal prăjelile.

2. Porţie sigură

Ca să se realizeze normal funcţiile digestive pentru conservarea sănătăţii, este necesar ca să ne preocupăm, nu doar de calitatea, ci şi de cantitatea alimentelor consumate.

Porţia de aliment necesară la o masă pentru o persoană, diferă după cum se găseşte individul în repaus sau în mişcare. De aici

49O digestie bună

„raţia de conservare” şi „raţia de lucru”. Şi este necesar a lua în considerare încă „raţia de creştere”, care este cerută de copiii în dezvoltare, în care alimentele împlinesc un triplu rol de (1) a repara pierderile suferite de organele lor în funcţionarea obişnuită, (2) a le promova creşterea, şi (3) a le asigura o rezervă pentru mişcările excesive caracteristice lor.

Când raţia alimentară este deficientă survine la individ o degenerare organică, o sărăcire fiziologică, o pierdere în greutate şi forţă şi organismul slăbeşte din ce în ce mai mult, devine mai sensibil la germenii patogeni. Aceasta dovedeşte că epidemiile şi mortalitatea produse de ei sunt direct proporţionale subnutriţiei poporului.

De asemeni „supraalimentaţia” are inconvenienţele ei grave, fiindcă obezitatea, dispepsia, guta, diabetul zaharat, colicile hepatice etc. sunt în general rezultatele sigure ale unei alimentaţii excesive ca şi afecţiunile cardiace şi nervoase, istovirea etc.

Vechiul precept igienic, rod al experienţei, care cere persoanei să se ridice de la masă fără să fie sătulă complet, are de asemenea aprobarea sa în teoriile fiziologice moderne. Aceasta nu vrea să spună că trebuie a te ridica de la masă flămând.

Pe lângă toate acestea, a mânca şi a bea în exces provoacă în stomac o dilataţie ce sfârşeşte prin a deveni cronică.

Nu este deci de mică importanţă cantitatea alimentelor pe care le ingerăm.

3. Buna dispoziţie

Funcţiile digestive sunt strâns legate de sistemul nervos autonom, acţiunea lor putând fi prejudiciată de starea minţii sau a corpului. O sperietură, o senzaţie de frică, mânia sau tristeţea, un efort intelectual excesiv, un exerciţiu fizic obositor, sunt cauze ce afectează în mod negativ procesele digestive, motiv pentru care este necesar sau a evita aceste inconveniente, sau a renunţa la masă.


Preceptul igienei care recomandă un mediu ambiant vesel şi probleme plăcute pentru conversaţie în timpul mesei, nu vizează, după cum se vede, doar rezultatele de ordin psihic, ci de asemenea de ordin fiziologic.

Dacă este adevărat că buna digestie este notabil influenţată prin apetitul cu care se ingeră alimentele, nu este mai puţin adevărat că apetitul este mereu crescut printr-un mediu ambient plăcut. De aceea este necesar a evita, cu orice preţ, în timpul meselor, conversaţiile triste, certurile, preocupările, realizarea afacerilor. Este necesar de asemenea a deconecta radioul sau

51O digestie bună

televizorul. Obiceiul de a alege ora de masă pentru a mustra copiii sau a-i ameninţa cu pedepse, trebuie să fie lăsat la o parte pentru totdeauna.

Masa, care de multe ori în viaţa agitată de astăzi, este unica ocazie în care se întâlneşte toată familia, trebuie să decurgă pe cât posibil, într-o ambianţă de veselie pentru a asigura o bună hrănire.

„Bucuria şi buna dispoziţie” spunea cineva, „stimulează nervul vag sau pneumogastric, a cărui zonă de influenţă se extinde în toate organele digestive. În virtutea acestei excitaţii, există o creştere a secreţiei de salivă şi de suc gastric şi ficatul şi pancreasul lucrează în ritm accelerat, vărsând în intestin în mare cantitate sucurile lor digestive. De aici rezultă digestie mai uşoară şi cât se poate de completă a alimentelor, mai mare asimilare şi prin urmare o bună hrănire.”

După cum se vede, bucuria în timpul meselor valorează mult şi nu costă nimic.

4. Masticaţie bună

Un act de mare importanţă, legat de digestie şi care este dependent de sistemul nervos voluntar este masticaţia. „Bine masticat înseamnă pe jumătate digerat”; spune un proverb german. Cine nu doreşte să sufere de indigestie, să înveţe să mestece foarte bine fiecare înghiţitură.

Buna masticaţie, la rândul ei, depinde de starea bună a dinţilor, care sufăr şi se degenerează în raport cu obiceiul general de a ingera dulciuri, torturi, îngheţată etc., articolele acestea provoacă fermentaţia reziduurilor alimentare care se acumulează între dinţi, provocând carii dentare.

Nu trebuie să uităm niciodată că digestia începe în gură şi cum masticaţia este un act voluntar, trebuie să fărâmiţăm foarte bine alimentele până ce sunt reduse în particule minuscule, fiindcă numai aşa pot sucurile digestive să garanteze eficienţa acţiunii lor.


5. Interval regulat între mese

Pentru ca glandele secretoare de sucuri digestive să funcţioneze normal, trebuie ca să aibă timpul lor sigur pentru acţiune şi pentru odihnă. Dacă sunt obligate să emită enzime continuu, datorită răului obicei de a ingera alimente la timp şi ne la timp, nu au ocazia de a se reface suficient pentru elaborarea substanţelor fermentative, care să fie secretate la ora de masă. Secreţia în acest caz este săracă, nefiind suficientă pentru a transforma bolul alimentar în substanţe asimilabile.

F o a m e a , m a r e l e stimulent al secreţiei, este la rândul ei diminuată sau anulată prin acest obicei greşit de a mânca în afara orei şi persoana ajunge fără apetit la masă şi mănâncă forţat, ceea ce serveşte la creşterea răului, deoarece secreţiile gastrice sunt insuficiente, stomacul este istovit şi individul ce continuă abuzând astfel de sine însuşi, sfârşeşte în a deveni un dispeptic.

Mulţ i t iner i , fete şi băieţi , au devenit dispeptici, înainte de a ajunge la 20 de ani, prin obiceiul de a rămâne în casă, ciugulind din toate în timpul zilei.

53O digestie bună

6. Distanţa între efortul fizic şi mâncare

Mulţi cred că o persoană obosită trebuie să se alimenteze de grabă, pentru ca imediat să combată inconvenienţele oboselii. Aceasta este o eroare. Prima şi cea mai mare necesitate a persoanei prea obosite este a se repauza în loc răcoros, întunecat şi liniştit. Studiile făcute arată că într-un om sănătos există puţin sau aproape deloc suc gastric în două sau trei ore care urmează unui efort puternic. Alpiniştii, după o dimineaţă de eforturi, urcând şi coborând munţii, au capacitatea digestivă întârziată mult timp. Din acest motiv nu trebuie să se mănânce imediat după un efort fizic considerabil, nici să se facă efort fizic imediat după masă.

Deja am demonstrat de ce după exerciţiu nu trebuie să se mănânce şi acum vom arăta de ce nu trebuie să se facă exerciţiu, imediat după masă.

În timpul digestiei, o mare cantitate de sânge se scurge în stomac şi intestin, în vascularizaţia gastro-enterică. Totuşi, acest supliment poate fi prejudiciat de diverse activităţi. Exerciţiul muscular de exemplu „cheamă” mult sânge către muşchi; efortul mintal, către creier; baia către piele. Devine deci necesar, păstrarea unui interval pentru odihnă după ingestia de alimente, ca să se dea ocazie să se proceseze cu eficienţă necesarele adaptări circulatorii.

Nu trebuie să facem baie sau să depunem eforturi fizice sau mentale, cel puţin o oră după masă. Eforturile uşoare totuşi sunt permise. O plimbare pe jos este chiar recomandată.

Reciproca este adevărată, după cum am văzut deja.

7. Distanţa între ultima masă şi ora de culcare

Stomacul este compus dintr-un ansamblu de muşchi care intră în acţiune în timpul procesului de digestie. Nici un muşchi nu poate lucra însă în mod continuu. Chiar inima, care de altfel este atât de activă, rămâne în stare de perfect repaus, o treime din timp. Ochiul


poate clipi de 2 ori pe secundă, dar aceasta nu se poate prelungi la 3 minute. Mâinile şi picioarele necesită repaus şi la fel se întâmplă şi cu muşchii stomacului; ei se pot odihni numai când nu au alimente de digerat. Chiar cu un interval de 5 ore în baza a trei mese pe zi, aceşti muşchi lucrează constant de la începutul micului dejun, până ce masa de seară este digerată, şi uneori li se dă de lucru până la miezul nopţii.

Multe persoane totuşi mănâncă cu o oră înainte de a merge la culcare. În aceste condiţii, în timp ce alte părţi ale corpului se odihnesc, stomacul şi celelalte organe digestive continuă lucrul până aproape de dimineaţă şi reîncep activităţile lor cu masa de dimineaţă. Este natural deci, ca, în felul acesta, sistemul digestiv să se uzeze şi să-şi piardă puterea de acţiune. Aceasta este cauza pentru care mulţi se trezesc indispuşi, sau fără apetit pentru prima masă, care ar trebui să fie cea mai substanţială.

8. Abstinenţa de la baie după masă

Inconvenienţa băii imediat după masă se explică prin necesitatea stomacului de a avea o mare cantitate de sânge pentru procesul de digestie. Baia caldă atrage sângele către piele şi baia rece provoacă retragerea sângelui către inimă. Odată deranjată circulaţia, atât într-un caz, cât şi în celălalt, stomacul se vede privat de aprovizionarea cu sângele indispensabil digestiei, ceea ce poate determina apariţia tulburărilor uşoare sau grave. Nu trebuie deci a se face baie imediat după masă, în special baie foarte caldă.

9. Gustul bun

Prima linie de apărare a sistemului nostru digestiv şi asimilativ este gustul care exercită acţiunea sa când masticăm alimentele. De fiecare dată când o mâncare ne atrage, putem lua din ea un profit excelent. Glandele stomacului devin în special active producând mare cantitate de lichide digestive şi când alimentul soseşte în

55O digestie bună

stomac, imediat este atacat de ele, producându-se atunci cu cea mai mare eficientă importantele procese ale digestiei.

De aceea niciodată nu este prea mult a insista asupra importanţei alimentului ca, pe lângă faptul că trebuie să fie simplu şi sănătos, să fie plăcut la vedere, la miros şi la gust.

Digestia este bună când alimentul este apetisant gustului nepervertit.

Dar aceasta nu aprobă folosirea de alimente apetisante şi nocive. Numai faptul că un fel de mâncare este gustos, nu-i dă garanţia unei bune digestii.

10. Respect pentru sensibilitatea stomacului

Pentru cine socoteşte că procesele digestive se produc în mod inconştient, ideea de un stomac foarte sensibil nu are nici o semnificaţie. Multe persoane sunt dotate cu un stomac excepţional de sensibil. Ştiu foarte bine când mănâncă neregulat, când alimentele lor sunt pure şi folositoare (hrănitoare), când mănâncă prea mult sau prea puţin, sau când ingeră combinaţii dăunătoare. Se plâng de sensibilitatea extremă a stomacului lor, dar ar trebui să se simtă fericiţi prin posedarea unei a doua linii bune de apărare. Dacă mâncăm tot ce dorim şi stomacul acceptă totul fără a da semnal de alarmă, este pentru că el în acest caz „nu îşi îndeplineşte bine datoria sa”.


57Carbohidraţii şi viaţa

Carbohidraţii şi viaţa

Carbohidraţii, care mai sunt numiţi şi glucide sau hidraţi de carbon, sunt principala sursă de energie din

alimentaţia umană. Termenul zahăr este uneori folosit cu sensul de carbohidraţi, ceea ce provoacă o anumită confuzie, după cum vom vedea.

Cea mai mare parte din caloriile alimentaţiei umane este asigurată de carbohidraţi. În ţările industrializate carbohidraţii, lipidele şi proteinele furnizează următoarele proporţii de calorii:

aCarbohidraţi: 45-55%

a Lipidele: 35-40%

a Proteinele: 10-15%

7

Cea mai mare parte din caloriile alimentaţiei umane este asigurată de carbohidraţi.


Concluzia diferiţilor cercetători este că aceste proporţii sunt inadecvate la nutriţia şi la sănătatea umană. Excesul de grăsime şi zahăr rafinat asociat la un consum mic de amidon şi fibră dietetică este factor de risc pentru diferite boli cronico-degenerative, cum ar fi cancerul, diabetul şi tulburările circulatorii. Popoarele care prezintă un înalt standard de sănătate sufăr foarte rar de aceste boli. Cercetătorii au descoperit că secretul sănătăţii lor rezidă în mare parte în faptul că ingeră o mare proporţie de amidon şi fibră dietetică şi o cantitate mică de grăsimi şi zahăr. Procentul caloric relativ la carbohidraţi este ridicat: se situează în general între 60 şi 80 %.

Sofisticarea nivelului de trai în ţările industrializate a ocazionat profunde schimbări în dietă. Consumul de zahăr rafinat a crescut vertiginos în acelaşi timp în care cantitatea de amidon şi fibră furnizate de grăunţe, vegetale şi alimente nerafinate s-a diminuat. Aceste schimbări, asociate folosirii intensive de aditivi chimici, substanţe chimice folosite în agricultură şi produse industrializate, sunt considerate de mulţi cercetători ai nutriţiei ca responsabili în mare parte pentru gravele daune aduse sănătăţii publice. Catastrofala schimbare în profilul morbiditate – mortalitate prin boli cronice şi degenerative de-a lungul timpului, este doar una din consecinţe.

Definiţie

Carbohidraţii sunt compuşi de carbon, hidrogen şi oxigen. Frecvent întâlnim pe fiecare atom de carbon doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen, proporţie ce echivalează unei molecule de apă pentru fiecare carbon. De aceea cercetătorii au numit acest grup de substanţă carbohidraţi (carbo – referitor la carbon şi hidraţi – referitor la apă) şi la început le-au stabilit formula generală Cx(H2O)y.

Biochimiştii definesc carbohidratul ca un derivat aldehid sau cetonic de alcooli polihidrici superiori (care au mai mult de o grupare OH) sau compuşi care hidrolizaţi, furnizează acele derivate.

59Carbohidraţii şi viaţa

Există nenumărate tipuri de carbohidraţi. Unii sunt simpli şi mici, conţinând între trei şi şapte atomi de carbon. Alţii sunt foarte complecşi, conţinând sute sau mii din aceste unităţi, uneori asociate lipidelor şi/sau proteinelor. Carbohidraţii care interesează mai mult la nutriţie sunt unităţile de 5 şi 6 atomi de carbon şi derivaţii lor.

Fotosinteza carbohidraţilor

Fotosinteza este un fenomen fascinant în care rezidă o parte semnificativă a secretului vieţii. Prin intermediul ei substanţele anorganice simple ca gazul carbonic şi apa sunt supuse efectului energiei solare fixate prin clorofilă, reunite şi convertite în compuşi organici, ce participă la nutriţia vegetală şi animală. Carbohidraţii formaţi în fotosinteză sunt depozitaţi în frunze, tulpini, rădăcini, seminţe şi fructe ca nutrienţi utilizabili în diferite funcţii sau ca material de rezervă. Amidonul este exemplul cel mai comun de carbohidrat complex de rezervă sintetizat prin plante. Se găseşte practic în toate alimentele vegetale în cantităţi variabile.

Dioxidul de carbon (gaz carbonic) absorbit de frunze este hidratat prin apa absorbită din sol prin rădăcini. Ca urmare, are loc eliberare de oxigen în atmosferă. Energia responsabilă pentru reacţia chimică a diferiţilor atomi şi formarea lanţurilor carbonice ale carbohidraţilor provine din soare. Organismul animal este dotat cu posibilităţi ce convertesc energia alimentelor în altă energie: mecanică, chimică, electrică etc. permiţând astfel mişcarea muşchilor, formarea diferiţilor compuşi chimici în metabolism, activitatea sistemului nervos etc. Este interesant a observa că „arderea” carbohidraţilor în corp dă înapoi substanţele de bază: gaz carbonic şi apă.

Soarele – sursa originală de energie

Diferitele modalităţi de energie a vieţii animale şi vegetale şi chiar acelea utilizate sau modificate prin tehnologie depind sau


derivă de la lumina solară. Conform rela-tării biblice despre creaţiune, Dumnezeu a creat prima dată lumina, în continuare apa şi apoi a făcut separaţia între ape şi ape, creând solul (uscatul). Luate ca bază toate acestea, a rânduit ca pământul să producă „verdeaţă, iarbă cu sămânţă şi pomi roditori, care să dea rod după soiul lor…” În final, după ce a determinat existenţa bazei nutriţionale de viaţă – vegetalele – a creat animale marine, păsări, amfibii, reptile şi mamifere, încoronând magnifica Sa lucrare cu crearea omului, deosebindu-l prin dotarea cu inteligenţă.

Iarna nucleară

Dacă lumina solară n-ar reflecta asupra planetei, în puţin timp s-ar stinge viaţa aici. Un război atomic ar putea provoca aceea ce cercetătorii numesc „iarnă nucleară”: Bombele nucleare produc „ciuperci” capabile de a aspira milioane de tone de funingine şi s-o împrăştie în atmosferă, creând o barieră densă, neagră, ce ar împiedica trecerea razelor solare. Fără lumină s-ar opri activitatea fotosintezei plantelor, urmând dispariţia vieţii vegetale şi diminuarea în mod gradat a alimentelor disponibile, cu o consecinţă inevitabilă a dispariţiei vieţii animale, inclusiv a omului. Dacă aceasta s-ar întâmpla, pământul s-ar întoarce să fie ca la început „fără formă şi gol”.

61Lipidele

Lipidele (grăsimile)

8

Lipidele constituie, în forma ţesutului adipos, principala rezervă energetică a corpului.

Lipidele, impropriu numite şi grăsimi, sunt substanţe relativ insolubile în apă şi solubile în substanţe organice

ca eter, cloroform şi benzen.

Importanţa lipidelor în nutriţie şi metabolism

Lipidele constituie, în forma ţesutului adipos, principala rezervă energetică a corpului.

Lipidele conţin circa 9 Kcal pe gram, densitate energetică superioară carbohidraţilor şi proteinelor.

Lipidele exercită funcţie structurală importantă, compunând o mare parte din masa corporală, în ţesutul adipos. Funcţionează ca material izolant şi amortizator de şocuri, în jurul organelor, ajutând astfel în menţinerea temperaturii


63Lipidele

interne şi integrităţii ţesuturilor. În ţesutul nervos concentraţia de lipide este de asemenea foarte mare.

În dietă lipidele acţionează ca important element de gust. Întârzie golirea gastrică şi conferă alimentelor o mai mare putere de saţietate. Lipidele transportă vitaminele din grupul liposolubil (A, D, E, K).

Cu toate că sunt esenţiale nutriţiei, lipidele sunt extrem de nocive, ingerate excesiv sau neechilibrat.

Diferite cercetări indică o legătură între ateroscleroză şi consumul ridicat de grăsime saturată şi colesterol, precum şi între grăsimi şi unele tipuri de cancer.

Conţinutul de lipide la câteva alimente:

Arahide - crude - 47,80 %

Arahide - coapte - 44,20 %

Măslina, verde, conservată 13,50 %

Floarea soarelui (seminţe) 28,29 %

Nuci 64,40 %

Soia (uscată, crudă) 21,80 %


65Proteinele

Proteinele

Proteina este un component universal cunoscut pentru esenţialitatea sa. Derivat din greacă, termenul

”proteină” semnifică ‘de importanţă primordială’.

După apă este principalul constituent structural al fiecărei celule din corp. Ca agent regulator al metabolismului, proteina organizează enzimele care acţionează în diferite funcţii, cum ar fi cea digestivă, făcând posibilă transformarea multor substanţe chimice.

În caz de necesitate, organismul se poate ajuta de proteine pentru producerea de energie. Toate procesele vitale, implicând creşterea, menţinerea şi refacerea organismului solicită proteine pentru a decurge normal.

Pentru ca funcţiile organismului să se desfăşoare normal, este necesar

9

Toate procesele vitale, implicând creşterea, menţinerea şi refacerea organismului solicită proteine pentru a decurge normal.


ca proteinele să fie nu doar suficiente cantitativ, ci şi calitativ. Proteinele de calitate rea se dovedesc ineficiente în promovarea creşterii şi menţinerii activităţilor vitale, în limitele normale.

Vegetarianismul şi proteinele

Vegetarianismul prezintă multe şi inegalabile avantaje. Totuşi, în ceea ce priveşte adecvarea proteinei se cer unele atenţii. Vegetarienii radicali şi rău orientaţi pot să cadă în deficienţe nutriţionale în principal proteice.

Vegetarienii stricţi se expun la riscuri majore. Când totuşi dieta vegetariană, include folosirea laptelui şi ouălor, de bună calitate, şi a proteinelor vegetale bine combinate, nu există risc de carenţă. Acesta este de fapt un program sănătos de alimentaţie, compatibil cu cele mai bune recomandări.

Necesităţi proteice

Recomandări generale

Conform Food and Nutrition Board, necesităţile zilnice de proteină recomandate pentru un om - referinţa este la un bărbat de 70 kg şi o femeie de 58 de kg – este de aproximativ 0,8 g pe kg de greutate, ceea ce echivalează cu ingestia a 56 g şi respectiv 46 g de proteină.

Copii

Pentru copii în prima parte a vieţii se recomandă ingestia zilnică a 2,2 g proteină pe kg corp, în timpul primelor şase luni şi 2 g proteină pe kg corp până la 1 an. Între 1 şi 3 ani se recomandă ingestia medie de 23 g pe zi, între 4 şi 6 ani 30 g pe zi şi între 7 şi 10 ani, 36 g pe zi.

67Proteinele

Adolescenţii şi tinerii

Între 11 şi 14 ani se recomandă ingestia medie de 44 g proteină pe zi; între 15 şi 18 ani, 48 g proteină pe zi şi între 19 şi 22 ani, 46 g proteină pe zi.

Gravidele şi femeile ce alăptează

Se recomandă pentru gravide o cotă parte adiţională de 30 g de proteină pe zi şi femeile care alăptează o cotă parte adiţională de 20 g de proteină pe zi.


69Vitaminele

Vitaminele

Vitamina A

Cunoscută şi sub numele de retinol, vitamina de vedere, vitamina protectoare a epiteliilor, vitamina A joacă un rol important în formarea pigmenţilor în retină, formarea şi menţinerea celulelor care acoperă pielea, ochii, gura şi organele interne.

În lipsa acesteia pielea, şi în special ţesutul conjunctiv care acoperă ochiul, devin uscate şi debile.

Datorită acţiunii sale antioxidante, vitamina A ajută la prevenirea tumorilor de cancer în organism.

Necesităţi nutriţionale

Se recomandă pentru un adult mediu, de sex masculin, 1000 RE sau 5000 UI pe zi

10

Comparativ cu celelalte substanţe nutritive - proteine, grasimi şi carbohidraţi - necesarul de vitamine este mai mic, dar lipsa unei singure vitamine poate pune in pericol intregul echilibru.


din care 2500 UI trebuie să corespundă la vitamina A pre-formată şi 2500 UI la precursori de vitamină A.

Pentru o femeie, datorită greutăţii corporale mai mici, se recomandă ceva mai puţin, 800 RE pe zi.

La gravide se recomandă 1000 RE pe zi şi la femeile care alăptează 1200 RE pe zi.

O alimentaţie vegetariană bogată în legume de culoare galbenă şi verde închis, satisface suficient aceste solicitări.

Grupul de vitamine B

B1 – tiamina –

Funcţii metabolice de bază

a Intervine în metabolismul hidraţilor de carbon.a Este un factor esenţial în funcţiile sistemului nervos.

71Vitaminele

Surse:

Cerealele integrale, leguminoasele, drojdia de bere, germenii de grâu, gălbenuşul de ou sunt exemple de surse bune de alimentaţie cu vitamina B1, din linia ovo-lacto-vegetariană a dietei. Aproape toate alimentele naturale furnizează un conţinut mai mare sau mai mic de vitamină B1. Lactatele nu sunt bune furnizoare de tiamină.

B2 – riboflavina –


Favorizează creşterea organismului catalizând reacţiile chimice necesare pentru utilizarea hidraţior de carbon şi proteinelor.

Carenţa de vitamina B2 provoacă oprirea creşterii şi îmbolnăvirea pielii şi retinei (deficienţă vizuală).

Surse alimentare

Verdeţurile de culoare intensă, leguminoasele, laptele proaspăt, brânza dulce, sunt exemple de surse alimentare de riboflavină. Drojdia de bere este de asemenea o sursă importantă de vitamină B2.

Vitamina B6 – piridoxina –

Funcţii de bază

a Vitamina B6 este relaţionată la sinteza metabolică de aminoacizi

a Contribuie la formarea globulelor roşii în sânge

Surse:

Drojdia de bere, germenul de grâu, grăunţele de cereale integrale, leguminoasele, cartoful, banana, făina de ovăz, sunt bune surse alimentare de vitamină B6 incluse în programul de alimentaţie ovo-lacto-vegetarian.


Vitamina B12 – cianocobalamina –

Funcţii

Alături de acidul folic este indispensabilă în formarea celulelor din sânge, în special a hematiilor (globulele roşii), dar şi la buna funcţionare a sistemului nervos.

Lipsa din organism a acestei vitamine produce un tip de anemie, foarte grav, cunoscut sub numele de anemie pernicioasă, precum şi degenerarea fibrelor nervoase ale măduvei spinării.

Surse

Este întâlnită frecvent în lapte şi derivatele lui şi în ouă. Pentru vegetarienii stricţi, poate fi obţinută prin folosirea

algelor şi a drojdiei de bere.

Vitamina C – acidul ascorbic

Funcţii

a Activează funcţiile tuturor celulelora Este puternic antioxidant contribuind la frânarea proceselor

biochimice de îmbătrânire. a Favorizează absorbţia fierului în intestin şi contribuie la

formarea anticorpilor care împiedică infecţiile. a Intervine în cicatrizarea rănilor

Surse

Fructele citrice sunt cele mai cunoscute izvoare de vitamină C, dintre care lămâia se evidenţiază în mod deosebit. Căpşuna, pepenele galben, mango şi alte fructe, sunt de asemenea bogate în această vitamină. Dintre zarzavaturi amintim ardeiul, în special cel galben, brocoli, conopida şi altele.

73Vitaminele

Vitamina D (calciferol)

Grupul de vitamine D – D1, D2, D3 – este indispensabil echilibrului calciu-fosfor din organism. Ajută de asemenea dezvoltării ţesuturilor dure – dinţi şi oase.

Lipsa sa în corp reprezintă cauza principală pentru rahitism, carii dentare, osteoporoză.

Cea mai importantă sursă de vitamină D o constituie soarele. În zonele cu climă rece, unde lumina solară este scăzută, se

recomandă suplimentarea adecvată de vitamină D.

Excesul de vitamină D

În general nu are loc exces de vitamină D obţinută din alimentaţie, ci doar prin folosirea nepotrivită a complecşilor medicamentoşi.


Între semnele de intoxicaţie: greaţă, oboseală, diaree, vome, slăbire, sudoare, dureri de cap, sete, ameţeală. Apare depunerea excesivă de calciu în oase, artere şi rinichi, ceea ce conduce la probleme osoase, ateroscleroză şi tulburări renale. În cazuri extreme pot fi şi cazuri mortale.

Vitamina E (tocoferol)

Funcţiile vitaminei E în organism sunt importante. a Protejează celulele împotriva îmbătrâniriia Membranele celulare sunt păstrate contra deteriorării cauzate de

peroxidarea lipidelor prin acţiunea antioxidantă a vitaminei E. a În experienţele făcute pe animale s-a

demonstrat că vitamina E joacă un rol important în reproducere, evitarea ster i l i tăţ i i ş i a avortului spontan.

Surse

Germenul de grâu sau u l e i u l s ă u s u n t î n m o d tradiţional cele mai bune surse cunoscute de vitamină E. Totuşi această vitamină se găseşte atât de larg distribuită în alimentele naturale, că este dificil a găsi lipsă specifică. Uleiurile vegetale sunt bogate în vitamina E, ca şi gălbenuşul de ou, verdeţurile şi legumele. Alimentele de origine animală sunt în general sărace în această vitamină.

75Vitaminele

Vitamina K


a În ficat vitamina K este esenţială la sinteza proteinelor, determinând coagularea sângelui.

Necesităţi nutriţionale

a Se crede că jumătate din vitamina K necesară este produsă de flora intestinală.

a Dieta trebuie să furnizeze 1 microgram pe kg corp pe zi, ceea ce nu este dificil de obţinut, printr-o alimentaţie normală.

Surse

Vitamina K se întâlneşte larg distribuită în alimentele naturale, fiind abundentă în frunzele verzi de salată, varză, spanac, conopidă, în gălbenuşul de ou şi în soia.


77A trăi mai mult,a trăi mai bine

Zarzavaturile şi sănătatea

„Ar trebui să avem grijă când alegem alimentele. Alimentaţia noastră trebuie să fie potrivită

cu anotimpul, cu climatul în care trăim şi cu ocupaţia pe care o avem...

Dumnezeu ne-a dat o mare varietate de alimente sănătoase

şi fiecare persoană ar trebui să aleagă dintre acestea pe acelea care,

în urma experienţei şi unei judecăţi sănătoase, se dovedesc cele mai potrivite

pentru propriile sale necesităţi.”- E.G.White


79Ardeiul

Ardeiul

Ardeiul este o plantă de grădină din familia Solanaceelor, ale cărei fructe când sunt coapte, sunt

foarte aspectuoase.Cu gust puţin picant, acest zarzavat

constituie un aliment apreciat de mulţi, deşi unii îl consideră necomestibil.

Varietăţile mai cunoscute sunt: verde, roşu, galben.

Cel verde, în 100 g conţine 200 RE de vitamina A şi 126 mg vit. C.

Cel roşu este bogat în vit. A (650 RE în 100 g) şi este foarte bogat în vitamina C (189 mg în 100 g).

Cel galben este una din cele mai bune surse de vit. C (334 mg în 100 g), depăşind caju roşu, care până nu de mult era considerat unul din cele mai bogate surse cunoscute, cu 274 mg în 100 g. Astăzi acerola este considerabila campioană de vit. C.

11

Compoziție chimică (100 gr): Ardei verde Ardei roșuCalorii 29 kcal 43 kcalApă 92,11% 89,21%Carbohidrați 5,70% 8,10%Proteine 1,30% 1,30%Lipide 0,20% 0,70%

În 100 g de ardei există:

Vit. A 200 RE 650 REVit. B1 20 mcg 25 mcgVit. B2 30 mcg 40 mcgNiacina 20 mcg 25 mcgVit. C 126 mg 180 mg

Săruri: Potasiu 139 mg Fosfor 23 mg Sodiu 16 mg Calciu 8 mg Fier 0,40 mg


Ardeiul este o legumă care se recomandă nu numai pentru bogăţia sa în vitaminele A şi C, ci de asemenea pentru conţinutul său în calciu, sodiu, fosfor şi fier.

Uz medicinal

„În combinaţie cu sucul de morcov, sucul de ardei este un excelent ajutor în eliminarea petelor de pe piele în special dacă în acelaşi timp se fac spălături intestinale, pentru a îndepărta reziduurile din colon, în timp ce se continuă procesul de curăţire în interior a organismului.

Cei ce sufăr de gaze în tubul digestiv, cu colici sau dureri abdominale, găsesc multă uşurare bând în fiecare zi cel puţin o jumătate de litru din acest suc în combinaţie cu o jumătate de litru

81Ardeiul

de suc de morcov şi spanac. Bineînţeles că aceste sucuri nu trebuie să fie băute dintr-o dată. A bea un pahar plin din oră în oră, sau la 2-3 ore, dă cele mai bune rezultate. De preferinţă să se bea înainte de masă şi între mese.” Dr. N.W.Walker

Dr. Raul O. Feijao afirmă că, folosit intern, ardeiul este excitant şi anti-hemoroid. Datorită conţinutului său de acid sulfuros, ardeiul este totuşi nerecomandat multor persoane ce sufăr de tulburări digestive; în aceste cazuri ardeiul trebuie să fie evitat, chiar sub formă de condiment.

Ardeiul, datorită conţinutului mare de acid ascorbic este foarte recomandat în cazul insuficienţei de vitamina C.

Valoarea alimentară

Ardeiul este o legumă gustoasă şi utilă. Fiert este mai uşor digerabil decât crud. Mâncat fără coajă este digerat mai repede. Este un aliment care, chiar dacă bogat în vitamine, conţine puţine calorii, motiv pentru care poate figura în meniurile persoanelor care nu doresc să se îngraşe sau în meniurile hipocalorice şi al obezilor.

În Europa ardeiul este folosit foarte frecvent. Se foloseşte crud în combinaţie cu pâine şi alte zarzavaturi.

Contraindicaţii

Se cunoaşte că concentrarea de săruri de sulf şi acizii din această plantă o face nerecomandabilă multor suferinzi de dispepsie, care se plâng de tulburări digestive. În aceste cazuri este convenabil a evita ardeiul în special în formă de condiment. Bătrânii, în general, nu trebuie să abuzeze de ardei, nefiind rare cazurile când trebuie să-l evite.


83Bama

Bama

Bama este o plantă din familia Malvaceelor ale cărei fructe capsulare, conice, verzi şi păroase

– constituie un aliment apreciat.

Uz medicinal

Bama, conform dr. Deodato de Morais, „este emolientă remarcabilă şi înviorează intestinele, este laxativ mecanic, dar nu trebuie mâncată foarte tânără”.

Dr. Leo Manfred spune că în cazurile de pneumonie, bronşită etc. să se folosească cataplasme de frunze fierte şi recomandă chiar prepararea unui ceai, fie rece, fie cald, de flori sau fructe care se îndulceşte cu miere după gust şi se bea.

„Bama”, adaugă dr. Manfred, „este foarte indicată pentru a compune dieta celor ce sufăr de tuberculoză pulmonară,

12

Compoziție chimică (100 gr):

Calorii (100 g) 40 kcalApă 89,60%Carbohidrați 7,40%Proteine 1 , 8 0 % Lipide 0 , 2 0 % Săruri 0,70%

În 100 g bame există:Vitamina A 31 RE Vit. B1 130,00 mcgVit. B2 75,00 mcgNiacina 0,70 mcgAcid ascorbic 25,80 mg


pentru care să se folosească această legumă în combinaţie cu alte alimente.”


Bamele se folosesc fierte, ca mâncare scăzută, sau în salate. Cei cărora nu le place vâscozitatea lor, trebuie să le adauge puţin suc de lămâie în momentul fierberii. Prezenţa fibrelor mucilaginoase face din bame un aliment complementar în tratamentul dietetic al constipaţiei. Pot fi folosite cu salate crude, împreună cu cereale integrale. Bamele constituie o sursă importantă de calciu.

85Brocoli

Brocoli

13

Brocoli – o legumă din familia Cruciferelor – se aseamănă cu conopida, din care constituie o

specie. Se consumă frunzele, florile şi

pedunculii florali.

Uz medicinal şi valoare alimentară

Datorită conţinutului mare de calciu (400 mg în 100 g flori crude şi 518 mg în 100 g de frunze crude – circa de 5 ori concentraţia laptelui) acest zarzavat este un bun constructor al oaselor şi dinţilor. Pentru bogăţia în fier se recomandă anemicilor.

Vitamina A se găseşte în brocoli, în proporţie ridicată ceea ce face din această legumă un aliment util în apărarea contra infecţiilor şi xeroftalmiei.


Frunze Flori Calorii 24,4 kcal 37 kcalApă 92,77 % 90,20 %Carbohidrați 4,39 % 5,50%Proteine 1,30% 3,30%Lipide 0,20% 0,70%Săruri 0,80 %

În 100 g brocoli există:Vit. A 1.500 RE 350 REVit. B1 80 mcg 54 mcgVit. B2 200 mcg 350 mcgNiacina 0,750 mcg 1,68 mcgVit. C 80,80 mg 82,70 mg

Săruri din brocoli (mg la 100 g)Calciu 122 mgPotasiu 110 mgFosfor 59 mgSodiu 50 mgSulf 40 mgFier 1,30 mg


Nivelul de vitamina C existent, atât în flori cât şi în frunze este suficient pentru a acoperi nevoile zilnice ale adultului şi pentru a-l proteja contra scorbutului.

Frunzele sunt calmante, emoliente, remineralizante. Supa de flori este calmantă, diuretică şi combate inflamaţiile

tubului digestiv. Atât florile cât şi frunzele au efect laxativ. Fiartă în aburi, brocoli constituie un fel de mâncare delicios şi

sănătos. Se prepară cu suc de lămâie, ulei de măsline şi puţină sare. Combină bine cu cartofi, cereale şi verdeţuri în general. Fierberea

duce la o semnificativă pierdere de vitamine şi minerale.

Se recomandă să se fiarbă cât mai puţin posibil, de preferinţă î n a b u r i . P e n t r u a f i consumată crudă trebuie să fie spălată cu atenţie, datorită riscului de contaminare cu agrotoxice.

87Cartoful

Cartoful

Originar din Peru sau din Chile, cartoful este o plantă din familia Solanacee, mult

apreciată pentru tuberculii comestibili, aliment mult folosit în prezent la mesele europenilor şi americanilor.

Populaţia săracă din multe ţări mănâncă aproape exclusiv cartof, deoarece acesta este foarte hrănitor, substituind pâinea obişnuită rafinată, în mod avantajos.

Datorită digestiei uşoare, cartoful îndeplineşte un rol important în dieta bolnavilor, convalescenţilor şi a copiilor.

Uz medicinal În regiunile reci, sucul de cartof

este folosit de mult timp de eschimoşi, exploratori polari, naviganţi şi vânători, care îl consumă ca medicament, preventiv împotriva scorbutului.

14

Compoziție chimică (100 gr): Calorii 78,5 kcal Apă 79,41 % Carbohidrați 17,60 % Proteine 1,80% Lipide 0,10% Săruri 1,09 %

În 100 g:Vitamina A 5 RE Vitamina B 1 165 mcg Vitamina B2 320 mcg Niacina 1,00 mcg Vitamina C 15 mcg

Săruri:

Potasiu 60 mgFosfor 58 mgSulf 35 mgCalciu 14 mgMagneziu 5 mg

Clor 3 mgSodiu 3 mgSiliciu 2 mgFier 1 mgMangan 0,97 mg


În regiunile cu climă temperată sau tropicală acest fapt este practic necunoscut de marele public. Totuşi sucul de cartofi este foarte util în combaterea acidităţii stomacului. Şi după unele autorităţi în materie, este indicat în tratarea ulcerelor duodenale.

Aceste proprietăţi curative se atribuie unei substanţe numită „solanină” pe lângă substanţele amilacee şi mucilaginoase care protejează stomacul.

Pentru a prepara sucul se aleg patru cartofi de mărime potrivită, se spală foarte atent şi se rad pe răzătoarea obişnuită de bucătărie. Masa obţinută se strecoară printr-un tifon şi se bea sucul imediat. Doza normală este de o ceaşcă de trei ori pe zi.

„Medicii francezi”, spunea dr. Deodato de Morais, „recomandă folosirea cartofului fiert la diabetici, datorită sărurilor de potasiu ce le conţin. Cel puţin acest motiv trebuie să facă din cartof parte integrantă în regimul bolnavilor de gută, bilă şi al celor ce sufăr de nisip în urină.”

Cantitatea de cartof ce trebuie introdusă în dietă va depinde de condiţiile fiecărui pacient.

Cataplasmele din cartof ras calmează nevralgiile şi durerile provocate de arsuri uşoare.

Fiert, pisat, în cataplasme calde constituie un bun emolient, eficient pentru a face să coacă abcesele.

„Cartoful crud este antiscorbutic şi analgezic local (rondele de cartof crud contra durerilor de cap); lichidul obţinut din fierberea frunzelor, florilor şi boabelor (25-30:1000) este sedativ şi uşor narcotic (indicat în diarei, nevralgii, dureri reumatice, convulsii etc.). Acest ceai amestecat cu miere este bun remediu contra tusei rebele.” Dr. Raul O. Feijao

Nu putem încheia expunerea despre folosirea medicinală a cartofului fără să amintim cuvântul autorizat al prof. N. Capo, directorul Institutului de Trofoterapie din Barcelona:

„Pentru că are puţină albumină, cartoful este acceptat de bolnavii de reumatism, gută şi artrită în general…

Persoanele care au degerături, tofus, artrită şi circulaţie dificilă la mâini, trebuie să facă o baie caldă la mâini, în fiecare seară, în apă

89Cartoful

de cartofi cu coajă, tăiaţi în bucăţi, frecţionând apoi părţile afectate cu puţină făină de cartof amestecată cu usturoi crud.

Această baie de 30 de minute până la o oră, trebuie să fie făcută şapte sau opt seri consecutive, urmată mereu de frecţii. Acelaşi efect se obţine la faţă, picioare şi pe piele, în general.

Pentru arsuri pe piele, pot fi folosiţi cartofi cruzi raşi, în cataplasme.

Se fierbe o anumită cantitate de cartofi curăţaţi de coajă şi tăiaţi în bucăţi, împreună cu ceapă şi rădăcină de nalbă mare (Althaea officianalis), tăiată mărunt. Se prepară un ceai din care se recomandă să se bea din jumătate în jumătate de oră, pe nemâncate. Este recomandat în cazuri de prostată, nefrită, pietre la vezică, reţinere de urină, cistită, ovarite, metrite etc. Este dezinflamant şi calmant.

Piureul de cartofi (cu condiţia ca aceştia să fie bine fierţi) este un bun calmant în iritaţiile intestinale; poate chiar să facă să dispară în câteva ore o colită dacă este combinat cu suc de rodii.

Prof. Mageri de la Universitatea din Heidelberg a anunţat descoperirea sa că sucul de cartof este un excelent remediu contra arsurilor la stomac şi al ulcerelor stomacului. Comunicarea acelui cercetător a trezit un mare interes în mediile medicale din Europa. De atunci s-au făcut lungi serii de experienţe, îndeosebi într-o clinică germană de specialitate.

Aceste cercetări au dovedit clar valoarea terapeutică a sucului preţiosului tubercul. După o cură de patru săptămâni, timp în care bolnavul bea de 3 ori pe zi suc proaspăt, simte ameliorări notabile. Acest rezultat se datorează faptului că sucul de cartofi reduce secreţia acidului clorhidric în stomac.

„S-a verificat încă, în aceşti doi ani de aplicaţie a noului tratament, că ulcerul de stomac s-a îmbunătăţit rapid. Prin tratamentul prof. Mageri este posibil să se amâne sau chiar să se evite formarea unui cancer la stomac.” Se recomandă totuşi a se folosi cartofi sănătoşi, fără urme de coloraţie verde şi ceea ce este mai important, fără contaminaţii cu agrochimice. Există astăzi în vânzare zarzavaturi cultivate organic în ferme sau grădini specializate, în general în legătură cu asociaţiile naturiste şi ecologice.


Contraindicaţii În cantitate excesivă, cartoful provoacă dificultăţi digestive.

Pentru că este foarte bogat în potasiu, cartoful nu trebuie să fie folosit abuziv de cei ce sufăr cu rinichii. Cei cu uremie nu trebuie să-l utilizeze. Cel mai bine pentru cei cu nefrită este să-l evite la masa de seară.

„Cartofii verzi şi încolţiţi, excesiv de bogaţi în principii alcaloide solanine, sunt periculoşi, pentru că produc intoxicaţii manifestate în principal prin colici şi gastrite şi chiar dezinterii.” Dr. Deodato de Morais

Nu recomandăm cartofii prăjiţi ce absorb o cantitate excesivă de lipide, în principal celor dispeptici, obezilor şi pacienţilor cu ateroscleroză.

Valoarea alimentarăCartoful este un aliment foarte important. Prin faptul că nu

posedă gust accentuat, se poate foarte bine alătura altor alimente, dar meritul său principal nu stă în aceasta. El este bogat în calorii şi nu foarte scump, constituind un izvor optim de energie.

În cartof se întâlneşte o bună proporţie de vitamina C, după cum se vede prin faptul că atunci când există lipsă de acest tubercul în Irlanda, unde constituie baza alimentaţiei, imediat apar numeroase cazuri de scorbut, rezultate din lipsa acestei vitamine.

Se găsesc în el doze de fier, dar de regulă nu ştim a-l întrebuinţa prin faptul că îl curăţim de coajă, înainte de a-l pune la fiert.

Cartoful trebuie să fie fiert sau copt cu coajă, apoi aceasta se îndepărtează cu uşurinţă. Există unii care îi consumă cu coajă cu tot. Aceasta este o chestiune de obicei. Este necesar totuşi a se asigura că nu sunt contaminaţi de agrochimice toxice.

Preparat în formă de piure sau fiert în coajă, sunt două moduri mai igienice de a folosi cartoful. Trebuie să fie mâncat cald, preparat proaspăt. Nu trebuie să se lase de pe o zi pe alta.

Cartoful prăjit este greu digerabil, impropriu în special pentru persoanele cu un stomac delicat. Dar pentru nimeni nu aprobăm folosirea prăjelilor, care sunt mai mult sau mai puţin nocive.

91Cartoful

În general cartofii produc gaze la stomac, dar aceasta nu împiedică consumul lor larg.

Unde, din diferite motive, sucul de portocale sau alte fructe nu pot figura constant ca alimente de bază constant, se recomandă suc de cartof, poate mai puţin gustos, dar relativ folositor în principal la hrănirea copiilor, deoarece este un izvor rezonabil de acid ascorbic.

Pentru a prepara acest suc se rad cartofii cu coajă bine spălaţi şi se storc printr-un tifon des pentru a obţine sucul care se poate păstra la frigider, dar nu mai mult de o oră, pentru că se decantează amidonul.

Doza de vitamina C scade proporţional cu vechimea cartofului şi descreşte de asemenea în sucul păstrat, motiv pentru care acesta trebuie să fie consumat imediat după preparare.

Sucul a fost administrat cu succes, cu indicaţii şi însoţire cuvenită, la copii născuţi înainte de termen, în proporţie de 10-20 g pe zi în primele şase luni. Pentru copiii ceva mai mari, doza poate fi crescută până la 60 g zilnic. Copiii de vârstă preşcolară şi şcolară pot bea suc de cartof diluat în proporţii egale de lapte şi apă, uşor îndulcit cu miere, în proporţie de 100-200 g pe zi. Acest procedeu poate fi înlocuit în ţările tropicale prin consumul de fructe citrice care au conţinuturi apreciabile de vitamina C.

Sucul de cartof proaspăt, conţine nu numai vitamina C, ci de asemeni vitamina B1 ş i B2 ca ş i p r o t e i n e , carbohidraţi ş i s ă r u r i minerale.


93Castravetele

Castravetele este o plantă de grădină ce face parte din familia Cucurbitaceelor, cu gust specific,

”searbăd” şi apos, ceea ce nu-l privează de a fi apreciat de multe gusturi. Era un aliment favorit pentru Tiberiu Cezar, împăratul roman.

Aproape toţi sirienii îl consumă cu satisfacţie. În timp ce unii au predilecţie pentru castraveţii verzi, alţii îi aleg pe cei ajunşi la maturitate.

Uz medicinal

Castravetele este alcalinizant, calmant, înviorător, emolient, laxativ, stimulent, mineralizant.

„Castravetele este recunoscut ca fiind, probabil, cel mai bun dintre diureticii naturali care se cunosc. Are

Castravetele


Calorii 14 kcal Apă 95,90 % Carbohidrați 2,70 % Proteine 0,70 % Lipide 0,10 %Săruri 0,60 %

Vitamina A 2 RE Vitamina B1 30 mcg Vitamina B2 40 mcg Niacina 0,18 mcg Vitamina C 14 mg

Săruri

Potasiu 140 mgFosfor 21 mgCalciu 10 mgSodiu 10 mgSiliciu 8 mg

Sulf 7 mgClor 6 mgMagneziu 4 mgFier 0,33 mg

15


totuşi multe proprietăţi valoroase, ca de exemplu, de a promova creşterea părului, datorită conţinutului său mare de siliciu şi sulf, în principal când sucul său este combinat cu suc de morcov, spanac şi salată verde.

Sucul de castravete, adăugat la cel de morcov, are efecte benefice în stările reumatice rezultate din reţinerea excesivă de acid uric în organism. Puţin suc de sfeclă, adăugat la această combinaţie accelerează procesul general de vindecare.

Datorită conţinutului ridicat de potasiu, sucul de castravete prestează valoroase ajutoare în cazuri de tensiune arterială. Este foarte util, de asemenea, în boli de dinţi şi gingivite.

Erupţiile cutanate de multe tipuri au fost vindecate prin suc de castravete băut în combinaţie cu suc de morcov şi de salată. Adăugarea de puţin suc de salată are în unele cazuri contribuţia de a accelera eficienţa acelora.” Dr. N.W.Walker

Dr. Domingos D’Ambrosio recunoaşte de asemenea castravetele ca fiind ”foarte util suferinzilor de gută, reumatim şi artrită”.

Dr. Teofilo L. Ochoa învaţă că sucul de castravete se foloseşte intern în inflamaţiile tubului digestiv şi ale vezicii. Acest suc, combinat cu miere de albine, este excelent pentru a combate bolile de gât, ca afonia, inflamaţiile, angina, etc.

Se ia (bea) cu lingura. Contra bolilor de gât sunt de asemenea benefice cataplasme cu pulpă de castravete, reînnoite de câteva ori pe zi.

„Castravetele”, spune dr. Paul O. Feijao, ”are unele calităţi terapeutice. Emulsia de seminţe, în uz extern, uşurează durerea arsurilor, hemoroizilor, herpesurilor, abceselor şi intern este excelent contra inflamaţiilor tubului digestiv, ale vezicii şi uretrei; infuzia de coajă uscată (30:1000) este excelentă contra colicilor; fructul proaspăt este recomandat contra crăpăturilor de pe buze sau sâni şi pentru a conserva pielea feţei”.

Sucul de castravete este un cosmetic pentru faţă. Se iau 6 castraveţi ajunşi la maturitate. Se taie în sens longitudinal. Se trage cu o lingură toată pulpa şi se pune într-un borcan cu gura largă. Se

95Castravetele

bate un albuş de ou, se adaugă 100 g de apă de trandafir.*) şi se pune peste pulpa de castravete în borcan. Se amestecă bine. Se adaugă 50 g de alcool pur. Se acoperă borcanul. Se lasă în repaus timp de 3-4 zile. Se strecoară printr-un tifon fin, curat. Se păstrează în vase bine acoperite. Se agită înainte de folosire. Se foloseşte extern pentru a favoriza îndepărtarea petelor, pistuilor, ridurilor etc şi pentru a înfrumuseţa şi catifela pielea.


Mult timp castravetele a fost considerat necomestibil şi chiar otrăvitor şi omenirea n-a putut să beneficieze de acesta cum ar fi trebuit, prin consumul larg. Şi din nefericire această suspiciune încă predomină în diverse grade între clasele mai puţin educate.

Nu este recomandat sucul de castravete fiert sau conservat. Cea mai bună formă de a-l consuma este crud, proaspăt, natural, pentru ca să nu piardă excelentele sale bogăţii vitaminice şi minerale.

Dacă se taie şi se sărează cu un anumit timp înainte de masă, castravetele devine indigerabil, ceea ce nu se întîmplă dacă se serveşte natural, fără nici o preparare. Sigur este a-l tăia la timpul mesei. Nu este necesar a-l curăţa de coajă, dar curăţat este mai digerabil. Este bine a-l spăla înainte de a îndepărta coaja, datorită riscului de contaminare cu insecticide.

*) - 500 ml apă distilată - 250 g petale de trandafir ( numai de la trandafiri nestropiţi) Puneţi apă distilată într-o cratiţă şi lăsaţi-o pe foc până ce începe să clocotească. Daţi deoparte şi adaugaţi cca. 100 g petale de trandafir. Acoperiţi imediat cu capac şi puneţi pe foc. Lăsaţi la foc mic 3-5 minute. Lăsaţi să se răcească puţin şi scoateţi petalele din apă. Adaugaţi restul petalelor de trandafir, acoperiţi, puneţi pe foc şi lăsaţi încă 5 minute . Daţi deoparte şi lăsaţi să se răcească la 60-65 de grade. Scoateţi petalele şi strecuraţi apa de trandafiri printr-o sită deasă. Puneţi într-o sticluţă curată, închideţi bine. Când este complet rece se păstrează în frigider.


97Ceapa

Ceapa – plantă din familia Liliacee – este ca aliment, condiment şi remediu, unul din cele mai valo-

roase daruri oferite omului de Creatorul Naturii.

În cea mai îndepărtată antichitate ceapa era cunoscută şi apreciată de multe popoare. Egiptenii îi construiau temple şi-i ridicau altare. Iudeii i-au simţit mult lipsa când au ieşit din Egipt. (Biblie, Numeri cap. 11).

Uz medicinal

Ceapa, la fel ca şi usturoiul şi alte vegetale pe care Natura ni le oferă, sunt cele mai bune „purificatoare ale sângelui”, conform conceptului medicinii naturale.

Plinio, celebrul naturist roman din sec. I prescria ceapa consumată în stare crudă şi aplicată în frecţii locale la muşcăturile câinilor turbaţi.

Ceapa

16



Vitamina A 2 RE Vitamina B1 60 mcg Vitamina B2 45 mcg Niacina 0,15 mcg Vitamina C 9,70 mg

Săruri

Potasiu 178 mgFosfor 45 mgCalciu 34 mgSodiu 16 mg

Siliciu 8 mgClor 2 mgMagneziu 4 mgFier 0,50 mg


Platetus recomanda ceapa contra leprei. Celsus, celebru scriitor roman din sec I, autor al unei enciclopedii

din care au ajuns până la noi opt volume de medicină, recomandă ceapa contra febrei intermitente.

Nero, împărat roman din sec. I, mânca ceapă înainte de a cânta, „pentru a avea cea mai bună voce”.

Leek spunea că ceapa este antidot pentru muşcăturile de ţânţari.

Lewis afirma că ceapa este un excelent remediu contra „băşicilor”.

Sydenham şi Cullem recomandau ceapa pentru a combate hidropizia.

Paxagorow înălţa ceapa ca remediu contra icterului. Dr. Lind recomanda ceapa pentru prevenirea infecţiilor şi pentru

greţuri. Unele popoare indigene folosesc ceapa contra reumatismului

şi paraliziei. Triburile Zulu din Africa de Sud folosesc ceapa, ca şi usturoiul,

pentru a vindeca antrazes (aglomeraţii de furuncule).Naturopatia consideră ceapa ca bun emolient şi depurativ şi

homeopatia o indică în multe cazuri de tulburări ale aparatelor respirator şi digestiv.

99Ceapa

„Ceapa” spune Dr. Eduard Pomiane „a ocupat un loc de onoare în farmacologie şi în terapeutică. În timpul secolelor a servit, dacă nu pentru a vindeca, cel puţin pentru a trata, astmul, dropica (hidropizia), diabetul zaharat, hipertensiunea, migrena, reumatismul, tuberculoza, febra tifoidă”.

Dr. Domingos D’Ambrosio afirmă: „Ceapa este de asemenea puternic bactericidă, depurativă, antitoxică, laxativă, somniferă şi diuretică (prin sulfura de alilo care este acidul volatil din aroma sa).

„Folosită cu înţelepciune de un terapeut competent, poate combate hidropizia, obezitatea, diabetul zaharat, constipaţia, dispepsia şi chiar cancerul de intestine şi alte organe.

Fiartă cu puţină apă la foc moale şi puţină sare, şi în formă de salată la masa de seară sau bându-se apa în care a fost fiartă, cu o oră înainte de culcare, devine unul din cele mai bune şi mai inofensive somnifere.”

Ceapa este aperitiv. Supa de ceapă revitalizează apetitul şi restaurează energiile stomacului. Supa de ceapă fiartă este un bun remediu pentru colicile din ventre. Ceapa curăţă tubul digestiv şi favorizează vindecarea constipaţiei. Se afirmă că nu există constipaţie intestinală care să nu cedeze când se mănâncă ceapă coaptă. Este un bun dezinfectant intestinal. Supa de ceapă ajută la vindecarea unor deranjuri intestinale, în special la copii.

Ceapa este indicată în tratamentul difteriei. Se bea suc de ceapă crudă rasă, amestecat cu ulei de măsline şi se face gargară cu acelaşi suc. Nu trebuie totuşi a se dispensa de supravegherea medicală.

Ceapa previne hidrofobia. Se adoptă o dietă de ceapă crudă, câteva zile şi se frecţionează corpul cu suc. Mâncată crudă , ceapa este indicată contra tuberculozei, sifilisului şi cancerului.

Medicii Pomiane, Frecus şi Ochoa recomandă ceapa contra febrei tifoide.

Ceapa este unul din cei mai eficienţi diuretici şi unul din cele mai bune remedii naturale contra hidropiziei. Să se mănânce crudă, pisată şi amestecată cu lapte. Trebuie să fie unicul aliment al bolnavului câtva timp. De asemenea poate fi mâncată şi coaptă.


Ceapa este un aliment de prim ordin pentru diabetici, deoarece conţine o „insulină” vegetală, glucoquinina.

Sucul de ceapă coaptă, combinat cu miere, este bun pentru a vindeca tusea. Crudă sub formă de salată, cu suc de lămâie şi ulei de măsline, este eficace contra răcelilor. Prof. N. Capo afirmă că nu există bronşită care rezistă la tratamentul cu usturoi şi ceapă rasă, amestecate cu lămâie sau folosite la condimentarea salatelor de morcov, sfeclă, salată verde, cicoare etc.

Ceapa este emolient. În cataplasme ajută la vindecarea inflamaţiilor, abceselor, furunculelor. În caz de furuncule poate de asemenea să se aplice coaptă şi combinată cu miere.

Sucul de ceapă crudă diluat în apă se foloseşte ca puternic dezinfectant pentru ulcere şi răni deschise.

În caz de cangrenă, pe lângă indispensabilele îngrijiri medicale, să se bea suc de ceapă diluat cu apă.

Pentru a expulza viermii intestinali la copii să li se dea suc de ceapă îndulcit cu miere.

Pentru a combate febra se bea suc de ceapă diluat cu apă. La combaterea gripei să se folosească următoarea reţetă: două

linguri de suc de ceapă, o lingură de miere, sucul de la o lămâie, o ceaşcă de apă caldă. Se bea de trei ori pe zi, iar în cazuri grave, până la şase ori pe zi.

Crudă, pusă sub nas, ceapa ajută la oprirea hemoragiilor nazale. Ceapa combate reumatismul, guta şi artrita. Să se mănânce

din abundenţă ceapă crudă, cu ţelină, în salate şi să se facă frecţii cu suc de ceapă.

Consumată zilnic, ceapa favorizează vindecarea bolilor de piele. Compresele de ceapă rasă dau bune rezultate în diferite dermatite.

În masaje aplicate pielii capului, sucul de ceapă stimulează creşterea părului.

Crudă, fiartă sau coaptă, ceapa este un excelent remediu în bolile de rinichi. Ajută la dizolvarea pietrelor.

Ceapa este foarte utilă la dezintoxicarea şi dezinflamarea ficatului. S-a mai susţinut despre ceapă că dizolvă de asemeni

101Ceapa

calculii biliari. Se poate folosi suc de ceapă rasă, crudă sau sucul diluat în apă caldă.

Ceapa este calmantă şi în acelaşi timp tonică pentru nervi, ajută la liniştirea somnului. Ea este un bun aliment pentru cei care desfăşoară o activitate intelectuală.

Este de asemenea alcalinizator de folos sângelui, eficient remineralizant al organismului şi bun tonic pentru persoanele slăbite.

Băut cu apă, sucul de ceapă alină durerile de dinţi. Acelaşi efect se obţine introducând în caria dentară puţină ceapă strivită.

Aplicat local, sucul de ceapă este foarte bun pentru muşcăturile şi înţepăturile de albine, viespi, păienjeni etc. Nu trebuie totuşi a se dispensa de atenţia medicală şi primul ajutor. Tratându-se de muşcăturile veninoase, pe lângă injecţiile medicale indispensabile, este folositor a bea suc de ceapă sau a adopta o dietă de ceapă crudă, timp de câteva zile, după indicaţiile pentru hidrofobie.

Se ştie acum că ceapa este un excelent preventiv al infarctului miocardic. Cercetătorii britanici au descoperit că ceapa are capacitatea de a dizolva cheagurile sanguine. Cercetătorii de la Universitatea din Newcastle au studiat o nouă terapie, pe bază de ceapă, utilizabilă în combaterea trombozei coronariene. Experienţele realizate cu 22 de bolnavi au dovedit că exista o variaţie (creştere, respectiv scădere) a capacităţii lor naturale anticoagulante, în funcţie de cantitatea de ceapă pe care ei o ingerau.

Despre această problemă, transcriem în continuare un articol publicat în „O Estado de Sao Paulo”:

„O alimentaţie bogată în materii grase poate să producă, între alte inconvenienţe, coagularea sângelui în vase. Acest proces este periculos când are loc în arterele care alimentează inima, cum ar fi cele coronariene, fiindcă se întrerupe trecerea sângelui şi ţesutul cardiac degenerează, prezentând un cadru clinic de infarct: durere violentă în centrul toracelui, radiindu-se către braţul stâng.

Coagularea sângelui este datorită transformării ireversibile a fibrinogenului în fibrină. Fibrinogenul este dizolvat în sânge în timp ce fibrina se evidenţiază ca o ţesătură reticulară în care se precipită


particulele din sânge, formând cheaguri. Sângele este apărat de acest pericol cu diverse substanţe – fibrinozina, heparina, antitrombina etc. însărcinate de a menţine sângele fluid.

În lupta contra bolilor cardiovasculare şi a infarctului, medicii încearcă creşterea acelor puteri de apărare a sângelui şi în special fibrinoliticele, distrugătoare de fibrină, care este principala cauză în formarea cheagurilor.

Specialiştii britanici Agnon, Kendal, Dewar şi Newwell au studiat dacă ceapa, ca parte integrantă a dietei, reuşeşte să diminueze efectul grăsimilor asupra activităţii fibrinolitice. Experimentând cu un grup de pacienţi de 19 şi 20 de ani, au notat că activitatea fibrinolitică a sângelui se mişcorează de la 42,1 unităţi la 35,1, după trei ore şi jumătate de când s-a ingerat la masă 98 g de grăsimi. Dar dacă la aceste 98 de grame de grăsime se adaugă 60 g de ceapă, se observă că activitatea fibrinolitică creşte până la 62,3 unităţi.

Ceapa produce o creştere notabilă a activităţii fibrinolitice a sângelui. Prin urmare, se deduce că ceapa conţine o substanţă rezistentă la căldură, capabilă de a preveni inconvenienţele grăsimilor şi de a creşte activitatea fibrinolitică a sângelui, ceea ce este indicat contra cheagurilor şi infarctului.

De aici toate însumate, este de dorit ca ceapa să apară cu cea mai mare frecvenţă la mesele noastre. Conform dieteticienilor, cea mai bună ceapă din lume este cea din Calabria, în particular din zona Tropea. Statisticile dovedesc că bolile cardiovasculare şi infarctele sunt foarte rare în această regiune italiană. Este posibil ca aceasta să se datoreze cepei.”

ContraindicaţiiCrudă, ceapa nu se potriveşte celor ce sufăr de hiperaciditate

gastrică sau de gaze intestinale. Datorită conţinutului său crescut de sulf trebuie să fie folosită cu economie la vârsta a treia.

Valoarea alimentarăCeapa, sora geamănă a usturoiului, este un condiment

universal.

103Ceapa

„Ceapa” spune dr. Domingos D’Ambrosio, „în afară de a fi un condiment preţios, ce poate fi folosit în numeroase suculente, este un aliment de o înaltă valoare mineralizantă, prin conţinutul ei de calciu, sulf, fosfor, siliciu şi alte săruri şi vitaminele A, B, şi C”.

Pare straniu că proporţia de vitamina C este cu puţin mai mare în ceapa fiartă, decât în cea crudă. Explicaţia se pare a fi aceasta: fierberea înmoaie fibrele acestui bulb şi din ele se eliberează acid ascorbic.

Este lamentabil că în multe bucătării această valoroasă liliacee este folosită doar ca şi condiment în prepararea mâncărurilor greu digerabile şi a dăunătoarelor fripturi de carne. Astfel se pierde aproape totul din valoarea ei alimentară şi curativă. Ceapa trebuie să fie folosită atât cât este posibil crudă, în salate şi în combinaţii de mâncăruri sănătoase. Cei ce o apreciază sau o tolerează natural, trebuie să o prefere mereu în această stare, fiindcă astfel ea îşi păstrează valoarea ei nutritivă şi medicinală.

Este ciudat că multe persoane nu doresc ca ceapa să intre în casa lor, deoarece au repulsie faţă de aroma dezinfectantă ce emană din uleiurile sale volatile.

În capitolul despre usturoi vom indica măsuri deodorante care de asemenea sunt valabile şi pentru ceapă. Se indică de asemenea frunze de ţelină, masticate şi frecate în palme, pentru a îndepărta mirosul de ceapă din gură sau de pe mâini.


105Cicoarea

Cicoarea este o plantă erbacee din familia Compostas, cu flori albastre, trandafirii sau albe, originară din

zonele temperate ale Europei şi Asiei. Specia intybus atinge mai mult de 1

m înălţime. Este cultivată pentru rădăcinile sale

cu gust amar, folosite ca surogat al cafelei, în multe părţi ale Europei.

Specia endivia (andiva) este o plantă mică, erbacee, din ale cărei frunze albe, cărnoase, comestibile, cu gust amărui, se pregătesc salate.

Uz medicinal

Cicoarea este digestivă, aperitivă, t o n i c ă , d e p u r a t i v ă a s â n g e l u i , mineralizantă, laxativă, diuretică, vermifugă, antiscorbutică, emenagogă, hepatică, bună pentru rinichi.

Cicoarea (Andiva)

17


Caloriii 21 kcal Apă 93,10 % Carbohidrați 2,90 % Proteine 1,60 % Lipide 0,30 %Săruri 2,10 %


SăruriPotasiu 380 mgFosfor 29 mgCalciu 10 mgSodiu 109 mgSiliciu 20 mgClor 5 mg


Dă rezultate satisfăcătoare în caz de amenoree şi obstrucţia ovarelor şi în artrită.

Dr. Deodado de Morais scrie: „Cicoarea, pentru principiul său amar şi astringent, este tonică, antifebrilă şi aperitivă.”

„Este diuretică şi laxativă. Din această cauză se recomandă celor cu boli ale aparatului urinar, celor ce sufăr cu bila sau de hemoroizi.

Infuziile şi extractele de cicoare sunt folosite ca tonic intestinal şi în bolile de stomac. Unii medici o recomandă de asemenea ca depurativ şi în tratarea unor afecţiuni ale pielii ce provin din tulburări ale ficatului sau stomacului.

Rădăcina prăjită a acesteia înlocuieşte cafeaua.”Dr. Adrian Vander, vorbeşte despre cicoare în următorii

termeni: „Activează funcţia biliară (1), când secreţia bilei se dovedeşte

înceată; purifică stomacul (2), rinichii (3) şi uterul (4). Acţionează ca laxativ contra atoniei funcţionale a intestinelor (5) şi ca expulzor al viermilor intestinali (6). Este recomandată contra congestiei ficatului (7). În perioada copilăriei constituie un purgativ recomandabil (8). Purifică sângele (9) şi combate erupţiile pielii. Frunzele fragede în salate, constituie un bun aperitiv (10) şi în acelaşi timp îmbunătăţeşte digestia lentă şi greoaie (11)”.

Pentru tulburările ficatului, hemoroizi, icter şi hipocondrie şi pentru curăţirea rinichilor, splinei şi vezicii biliare, cât şi pentru combaterea catarelor cronice ale plămânilor, doctorul Leo Manfred dă următoarea reţetă:

„Folosiţi suc extras din rădăcini, din care se iau 4 linguriţe pe zi. Se pot folosi de asemeni rădăcini uscate şi tocate, 30-50 g la 1 litru de apă, care se fierb până ce apa se reduce la jumătate. Se ia o lingură din 2 în 2 ore.”

Sucul de rădăcină băut în doză de 3 linguriţe pe zi este un bun remediu pentru expectoraţii sângeroase, după cele spuse de dr. Manfred.

Fierte şi servite cu sare şi ulei de măsline, frunzele şi rădăcinile facilitează digestia.

107Cicoarea

Pentru „curăţirea sângelui” se face o cură de o lună. Se mănâncă salată sau se ia suc de cicoare zilnic.

Pentru spălarea ochilor inflamaţi să se folosească decoct rece de flori.


Cicoarea deţine calităţi nutritive apreciabile în special prin conţinutul de săruri şi vitamine. Trebuie să fie consumată de preferinţă crudă, în salate. Gustul său este picant şi uşor amar. Poate fi de asemenea folosită şi fiartă. Pentru ca să nu se piardă mult din valoarea ei nutritivă, să se recurgă la următorul procedeu:

Se pune pe foc într-o oală, suficientă cantitate de apă cu puţină sare. Când dă în clocot se pune în ea cicoarea, se acoperă cu un capac şi se lasă să fiarbă 20 de minute. Apoi se scoate, se scurge, se condimentează sau se prepară ca supă sau o altă formă.

Această recomandare este valabilă doar pentru cei care nu pot tolera cicoarea crudă. Pentru ceilalţi fierberea nu este justificată. Trebuie să o consume crudă, în formă de salată. Astfel beneficiază integral de calităţile ei.

În toate cazurile ea trebuie spălată foarte bine.

Observaţie:

Andiva, cicoarea de grădină, scarpşat (o specie de cicoare care se consumă ca salată) „descind” din cicoarea sălbatică. Ele au proprietăţi comparabile, dar reduse ca efect. (Jean Valnet).


109Conopida

Conopida este o plantă erbacee, legumicolă, din familia Cruciferelor, caracterizată prin pedunculi florali,

care formează masa cărnoasă înainte de a se deschide.

Uz medicinal

Conopida are aproximativ aceleaşi proprietăţi ca şi brocoli.

Dr. Teofilo Luna Ochoa spune despre conopidă că este un zarzavat uşor digerabil, favorizează neutralizarea gastrică şi datorită conţinutului ridicat în calciu este bun constructor al oaselor. Se recomandă şi contra constipaţiei.

Dr. Domingos D’Ambrosio o prezintă ca mineralizant, fortificant şi oxidant, recomandând-o la adolescenţi, celor slăbiţi şi celor ce consumă în exces alimente acide.

Conopida

18



Vitamina A 18 RE Vitamina B1 150 mcg Vitamina B2 100 mcg Niacina 0,69 mcg Vitamina C 72 mg

Săruri

Potasiu 222 mgSulf 85 mgFosfor 61 mgCalciu 123 mgSodiu 68 mg

Siliciu 3 mgMagn. 4 mgClor 1,5 mgFier 0,6 mg


Contraindicaţii

Conopida, pentru conţinutul salin, este, conform dr. Domingos D’Ambrosio „contraindicată celor ce sufăr de colelitiază, nefrolitiază (respectiv calculi la vezică şi rinichi) şi meteorism”.


Pe lângă aspectul plăcut, conopida are valoare nutritivă importantă, conţinând calciu, fosfor, fier, vitaminele A, B1, B2, B5 şi C. Pentru a conserva cel puţin o parte din vitaminele B şi C să se fiarbă astfel: lăsaţi apa să fiarbă, introduceţi apoi conopida şi acoperiţi oala. Lăsaţi să fiarbă 10 minute. Adăugaţi puţină sare la sfârşit, deoarece în timpul fierberii poate diminua valoarea unei bune părţi a vitaminelor. La fel se întâmplă şi cu bicarbonatul de sodiu, pe care mulţi îl folosesc sub pretext de a păstra culoarea naturală şi nu ştiu că este dăunător valorii vitaminice.

Există un mijloc nedăunător de a păstra culoarea clară a conopidei: se pune în apa de fiert o bucată de pâine bine prăjită.

Conopida trebuie să fie folosită de preferinţă în salate. Multor persoane le place să o prepare ca „şniţel”, de asemeni o mâncare delicioasă, dar la prăjit pierde mare parte din conţinutul ei în vitamina B şi C. Cel mai bine este de a o fierbe în vapori, deoarece astfel se păstrează mai bine principiile sale nutritive.

Când este foarte crudă (tânără) se poate mânca crudă, ceea ce trebuie să se facă mereu pe cât este posibil, pentru a folosi toate sărurile şi vitaminele ei.

111Cresonul

Cresonul

19




SăruriSulf 280 mgPotasiu 200 mgFosfor 41 mgMagneziu 35 mgCalciu 168 mgSodiu 20 mgClor 2,60 mg

Cresonul este o plantă din familia Cruciferelor, cunoscută şi apreci-ată încă din antichitate.

Doar în SUA consumul său a crescut mult, nu numai folosit în salate, ci de asemenea în sandwich-uri. De fapt merită preferinţa ce i se acordă, fiind o verdeaţă bogată în vitamine şi săruri.

În creson se găseşte mai mult fier decât în varză şi în salata verde. Conţine o proporţie considerabilă de cupru.

Uz medicinal

Cresonul are multe proprietăţi medicinale, putând fi folosit în salate, sucuri şi în multe alte forme.

Referindu-se la această plantă, dr. Domingos D’Ambrosio spune: „Este aperitivă, diuretică, astringentă,


antiscorbutică, reînviorătoare, fortificantă, antidiabetică şi depurativă. Sucul ei este foarte folosit în dermatite şi în litiaze hepatice şi renale.

Din Dictionnaire de Sciences Medicales cităm: „Folosirea cresonului a fost foarte mult lăudată în tuberculoza pulmonară… Este un remediu excelent în tulburările digestive, asociate cu scrofule, caracterizate prin debilitate evidentă. Este folosit de asemenea cu succes în dispepsia asociată cu gaze intestinale şi aciditate.”

Dr. Gueneau de Musay manifestă convingerea sa conform căreia cresonul este de o valoare reală în bolile de piele şi relata cazul unei doamne ce a consultat toţi medicii din Paris, cu scopul de a se vedea liberă de eczema ei, din cauza căreia suferea grav de 15 ani. Toate mijloacele farmaceutice au fost experimentate de ea, dar în zadar. Disperată, a probat în final reţeta dr. Gueneau: a mâncat creson de trei ori pe zi şi la sfârşitul a şase luni era aproape bine.

Dr. Teofilo L. Ochoa informează: „Cresonul este la fel recomandat în bolile de ficat în special în congestii ale acestui organ… Este de asemenea bun pentru a vindeca icterul, fiindcă stimulează fluxul biliar pentru intestin.

Ca reînviorător şi depurativ dă rezultate marcante în infarctul ficatului, dispepsie şi scrofuloză.

113Cresonul

Cresonul de asemenea a fost utilizat cu bune efecte în bolile rinichilor, pentru că acţionează ca tonic pentru aceste organe „curăţindu-le” de nisipuri şi pietre. În multe cazuri, totuşi, este necesar a-l folosi în doze calculate.”

Este cunoscută acţiunea sa benefică în bolile de piele, ca în cazuri de herpes etc. deoarece curăţă şi produce transpiraţie…

Cresonul a fost recomandat în cazuri grave de variolă şi pojar pentru a preveni complicaţii. Astfel, de exemplu, Chlomen declara că emulsiile preparate cu seminţe de creson ajută la îndepărtarea variolei şi la provocarea transpiraţiei.

În salate se consumă creson pentru a combate reumatismul, guta, artritismul, umflăturile glandulare, debilitatea inimii şi nervilor…

Sucul de creson are virtuţi diaforetice şi vermifuge. Pentru a îndepărta viermii intestinali se bea o jumătate de ceaşcă mică, de două ori pe zi, în funcţie de vârstă. În cantitate mare poate irita uşor intestinul, cu toate că consecinţele sunt minore.

În salate

Dr. Pio F. Quer învăţa că cresonul se foloseşte „în principal pentru a combate scorbutul şi în toate cazurile avitaminozei sau deficienţei organismului în vitamina C şi adaugă că această verdeaţă curăţă intestinul, ucide limbricii intestinali, curăţă căile urinare, provoacă urinarea şi combate reumatismul, bronşita şi toate speciile de boli catarale. Consumat în cantitate moderată tonifică stomacul şi deschide apetitul”.

Cresonul stimulează secreţia salivară, favorizând astfel apetitul şi digestia.

Dr. Raul O. Feijao recomandă cresonul în forme de salate sau sucuri pentru: slăbire generală, lipsa de apetit, dispepsii, bronşite, herpes, eczeme, prurit etc.

Dr. Luis G. Cabrera spune: „Pentru esenţa sa sulfurată, cresonul se foloseşte cu succes în formă de salată, ca modificator


al inflamaţiilor din gură în general: stomatită, gingivită, faringită. Acţiunea sa este mai mare când se foloseşte în maceraţii, tulpina şi frunzele (20:100) pe nemâncate.

Celor ce sufăr de tuberculoză li se recomandă să consume multă salată de creson.

Cresonul convine diabeticilor pentru că are puţine principii amilacee.

Ca urmare a experienţelor doctorului Zalakas se atribuie cresonului proprietăţi antidot pentru efectele toxice ale nicotinei.

Cresonul conţine de asemeni o cantitate apreciabilă de iod, element indispensabil organismului uman şi a cărui lipsă perturbă funcţionarea glandei tiroide care, străduindu-se să facă faţă funcţiilor sale, îşi măreşte volumul. Efectul este cunoscut ca „guşă”.

Cei ce sufăr de tulburări în metabolismul acidului uric datorită consumului mare de carne, în special carne de porc, şuncă, crenvurşti, trebuie să mănânce zilnic o salată de creson.

Iată o reţetă bună: Alegeţi un buchet de creson în cantitate suficientă pentru a umple o farfurie. Se spală bine. Se condimentează cu lămâie, măsline, puţin ulei şi puţină sare.

Vindecarea dorită – bineînţeles – apare numai cu condiţia de a îndepărta complet cauza producerii excesive de acid uric, a substanţelor dăunătoare condamnate, pe care le-am menţionat mai sus, pe nedrept numite „alimente”. Cresonul nu poate face nimic când se continuă în abuzul cauzator de hiperuremie; dar accelerează mult vindecarea când elementele de carne, în principal cele de carne de porc, sunt abandonate.

În sucuri

Dr. Héiraud consideră cresonul „un depurativ şi antiscorbutic dintre cei mai eficienţi” şi îl recomandă ca bun stimulent în scorbut, scrofuloză şi rahitism, ca diuretic în hidropizii, în bolile căilor urinare, în calculi, ca expectorant în infecţiile pulmonare.

115Cresonul

Dr. H. Lecrerc asigură că sucul de creson în doză de 60-150 g/zi are putere de a ameliora bronşitele cronice, provocând expectoraţie abundentă mucopurulentă. Se bea cu înghiţituri rare.

Acest suc este bun de asemenea împotriva: anemiei, dismenoreei, anorexiei, colicistitei, colelitiazei, debilităţii cardiace, debilităţii generale, dermatozei, scrofulozei, hidropiziei, hepatitei, litiazei renale, litiazei vezicale, neurasteniei, rahitismului, tuberculozei, viermilor etc.

Extern se foloseşte acest suc în frecţii zilnice pe pielea capului pentru a preveni căderea părului.

În maceraţii

În maceraţii cresonul este recomandat pentru: anurie, anorexie, ascită, cardiopatie, edeme, hidropizie, nefrită.

În decoct

În caz de hidropizie se bea suc de creson fiert pentru a „dezumfla” abdomenul.


Sucul de creson fiert cu lapte în părţi egale, dă rezultate excelente ca remediu pentru a combate bolile pieptului, catarul pulmonar, tuberculoza şi reumatismul. În caz de tuberculoză nu trebuie însă a se dispensa de sfaturile şi orientările medicului, valoroase pentru a salva viaţa pacientului.

În siropuri

Multe persoane ştiu să folosească cresonul în prepararea de siropuri de casă contra tusei. Amestecându-se sucul acestei plante cu miere se obţine un sirop valoros pentru a combate nu numai tusea, ci de asemenea şi bronşita şi tuberculoza pulmonară.

Pentru aceste scopuri se poate prepara un sirop în felul următor: Se spală cresonul în apă curată şi se trece prin centrifugă sau maşina de tocat carne. Masa obţinută se pune într-un tifon şi se strecoară bine. Pentru 300 g de suc de creson, se iau 400 g de miere de albine şi o jumătate de albuş de ou bătut. Se pune pe foc amestecând continuu. Când începe să fiarbă se îndepărtează spuma. Se lasă să fiarbă în continuare şi când se umflă se dă la o parte de pe foc. Se strecoară, se lasă să se răcească şi se păstrează în vase bine închise (acoperite). Se ia câte o lingură, de 4 ori pe zi.

În cataplasme

Aplicat în cataplasme asupra ulcerelor, pustulelor de scabie etc. cresonul grăbeşte cicatrizarea. În acest caz, frunzele şi tulpinile trebuie bine strivite. Aplicate astfel cu ulei de măsline, peste tumori, ulcere, răni deschise, favorizează rapida lor vindecare.

Contraindicaţii

Femeile gravide nu trebuie să mănânce creson în cantitate mare deoarece se presupune că poate să acţioneze asupra uterului şi să creeze condiţii favorabile avortului.

117Cresonul


Între multe verdeţuri folosite de persoanele păstrătoare de bune norme alimentare, care includ mereu şi obligatoriu o salată de vegetale crude, figurează cresonul pentru marea sa valoare alimentară.

Nutriţioniştii recomandă a se mânca cu mai mare frecvenţă creson, dată fiind bogăţia sa în săruri minerale.

În conţinutul său vitaminic, cresonul este depăşit doar de spanac şi de acelga (o specie de lăptucă) în conţinutul lui de vitamina B2. În multe puncte, cresonul egalizează sau depăşeşte, în ce priveşte nivelul unor vitamine, laptele şi ouăle.

Principala valoare nutritivă a cresonului este în mare parte în tulpini.

Una din greşelile pe care mulţi le comit este că mănâncă numai frunzele şi dispreţuiesc tulpinile care încorporează importante principii ale cresonului.

Cresonul trebuie să fie consumat înainte de înflorire, pentru că florile transformă gustul său, făcându-l mai puţin plăcut şi excesiv de picant.

Ca orice verdeaţă destinată a fi consumată crudă, cresonul trebuie să fie spălat cu atenţie specială cu apă curată, ca să se evite orice infecţie ce s-ar putea aduce din apele unde el creşte.

Pentru a îndepărta acest pericol este foarte bun şi de asemenea potrivit a adăuga la creson suc de lămâie din abundenţă.

Cresonul poate fi preparat în diferite forme, în principal în salate. Totuşi ca adaos la sandwich-uri şi ca aromatizant la mâncăruri se face apreciat.


119Dovleacul

Dovleacul

20


Calorii 13,7 kcal Apă 93,3 % Carbohidrați 3,3 % Proteine 0,5 % Lipide 0,1 %Săruri 0,8 %


SăruriFosfor 28 mgPotasiu 19 mgCalciu 18 mgSodiu 18 mgSiliciu 8 mgMagneziu 3,3 mgFier 0,55 mgClor 2,60 mg

Dovleacul este o legumă din familia Cucurbitaceelor, care se evidenţiază deasupra tuturor prin

bogăţia în provitamina A şi prin conţinutul în fosfor, calciu şi fier.

Uz medicinal

F r u nze l e – s u nt b u ne c o nt r a erizipelului. Se folosesc în frecţii la fel ca şi florile.

Frunzele proaspete strivite se aplică peste arsuri.

Seva frunzelor ajută în înlăturarea petelor de pe piele.

Peţiolul florilor, prăjit în ulei de măsline, aplicat în cataplasme, pe piept, aduce bune rezultate în caz de pneumonie.

Florile – Folosite în frecţii dau bune rezultate contra erizipelului, ajutând la disiparea umflăturilor.


Uşor încălzite şi aplicate la ureche sunt indicate în caz de otită.

S e m i n ţ e l e – S u n t c a l m a n t e ş i înviorătoare.

În emulsie, prestează bune servicii în inflamarea tubului digestiv, la vezică şi uretră.

Pentru a combate bronşita se prepară o emulsie în felul următor: Se iau 50 g seminţe

decojite, se macină, se amestecă cu 20 g miere şi se adaugă 80 g apă. Se iau câteva linguri pe zi.

Seminţele sunt folosite de asemeni în multe cazuri cu eficienţă, contra viermilor intestinali (solitaria),

pentru a căror expulzare este necesar ca în ajun să se ia 3 linguri de ulei de ricin şi să nu se consume alt aliment. Se decojesc seminţele de dovleac cu atenţie ca să nu rămână deloc coji. Se macină (strivesc) 60-80 g de seminţe decojite şi se amestecă cu o cantitate egală de miere şi 10 linguri de lapte. Se consumă pe stomacul gol. Două ore după aceasta se iau alte 3 linguri de ulei de ricin. Nu uitaţi că această reţetă este pentru adulţi.

Limbricii se expulzează cu doze mai mici, repetate din trei în trei zile şi chiar fără abstinenţă totală de la alimente în ajun. Se ia ulei de ricin după o oră de la ingestia seminţelor.

Seminţele verzi sunt folosite de homeopaţi contra greţurilor intensive după masă şi contra vomelor, în cazul femeilor gravide.

Pulpa – crudă, fiartă sau coaptă, serveşte pentru prepararea cataplasmelor emoliente care se aplică peste arsuri de primul grad şi peste inflamaţii externe, furuncule şi abcese.

Este laxativ şi diuretic.„Conform investigaţiilor doctorului Lackovsky, din Kiev, pireul

de dovleac exercită o acţiune diuretică mult accentuată în bolile renale şi chiar în inflamaţii grave, cronice ale rinichilor. El a observat că sub influenţa acestei legume, creşte cantitatea de urină eliminată, cât şi proporţia materiilor solide conţinute în aceasta, în acelaşi timp în care edemele sau umflăturile se diminuează şi sfârşesc dispărând, iar reacţia urinei devine alcalină.” Dr. Teofilo L. Ochoa

121Dovleacul

Pulpa este de asemenea alcalinizantă; prin urmare bună pentru cei ce sufăr de artritism.

Este bogată în fosfaţi şi tonică pentru creier. Este bogată în globulină şi este bună pentru ficat, rinichi şi

intestine. Crudă dă bune rezultate în combaterea hidropiziei. Cei care sufăr de hemoroizi vor folosi pulpa de dovleac fiartă

sau coaptă.Tulpinile – strivite şi fierte în apă se folosesc pentru tratarea

hemoragiilor uterine. Se beau câteva ceşti pe zi. Acelaşi ceai în care se adaugă o lingură de cafeluţă sau lupin

mărunţit, este un remediu contra diareii, dizenteriei şi malariei.


Dovleacul poate fi folosit ca integrat în supe de zarzavaturi pentru copii, după vârsta de şase luni. De asemenea poate fi utilizat în formă de pireu.

Incluzând această legumă în porţia noastră, ni se oferă cel mai bun aport de vitamina A.

Crud se poate folosi ras în combinaţie cu morcov, sfeclă sau napi, în prepararea de salate cu ulei de măsline.

Se pot face de asemeni sucuri, în combinaţie cu morcov, sfeclă, tomate etc., în centrifugă sau blender.

Fiert poate fi folosit împreună cu cartof, orez, fasole. Mugurii fierţi servesc pentru salate sau supe. În combinaţie

cu porumb verde dau o supă delicioasă, foarte mult folosită în Brazilia. Prof. dr. Deodato de Morais mărturiseşte că aceşti muguri au considerabile proprietăţi stomacale.

Seminţele decojite şi puţin prăjite, consumate cu pâine integrală la masa de dimineaţă, sunt foarte hrănitoare. Pot deasemeni să fie folosite împreună cu nuci sau alune. Este un aliment benefic pentru copiii anemici, denutriţi, debili şi rahitici.

Sămânţa de dovleac este foarte bogată în fier. Niciodată n-ar trebui aruncată.


123Fasolea

Fasolea

21

La fasole compoziția chimică diferă în funcție de tipul ei, diferență sesizată prin culoare, dar și în funcție de gradul de maturitate (fasole verde și fasole uscată). În tabelele care urmează puteți urmări compoziția chimică, potrivit acestor caracteristici.

Fasolea este o plantă din familia Leguminoaselor ale cărei păstăi şi seminţe sunt dotate cu o mare

valoare nutritivă. Există 1.016 varietăţi de fasole, între care:

♦Fasolea obişnuită (Phaseolus vulgaris) ♦Fasolea neagră (Phaseolus derasus)♦Fasolea pitică (Phaseolus nanus)

Acestea sunt cele mai cunoscute.

Brazilia este leagănul fasolei. Cultivată în tot locul de la Nord la Sud şi de la Est la Vest, fasolea este mâncarea naţională prin excelenţă; ea susţine lucrătorul la câmp; este pâinea de zi cu zi a săracului şi a bogatului; este “pâinea familiei” după cum a botezat-o poporul; este mâncarea de predilecţie a copiilor.


Compoziţia chimică Fasolea conţine (în 100 grame)

Calorii

Fasolea albă 324,00 kcalFasolea grasă 326,00 kcalFasolea pestriţă 336,00 kcalFasolea neagră 322,00 kcalFasolea verde 42,00 kcal

Apă

Fasolea albă 19,95%Fasolea – grasă 17,60%Fasolea pestriţă 18,50%Fasolea neagră 20,28%Fasolea verde 86,50%

Carbohidraţi

Fasolea albă 54,50%Fasolea grasă 58,05%Fasolea pestriţă 52,95%Fasolea neagră 50,32%Fasolea verde 7,40%

Proteine


Lipide


Vitamina A (Retinol echivalente)

Fasolea albă 18 REFasolea grasă 25 REFasolea neagră 65 REFasolea verde (păstăi) 700 RE

Vitamina B1 (în 100 g)

Fasolea albă 1,80 mgFasolea grasă 2,50 mgFasolea neagră 6,50 mg Fasolea verde 125,00 mg

Vitamina B2 (în 100 g)


125Fasolea

Proteine şi Aminoacizi

Ritthausen, care a făcut primul studiu al complexului proteic al fasolei, a izolat principala proteină simplă din această leguminoasă: o globulină la care i-a dat numele de faseolină.

Osborne, în cercetare mai completă, a confirmat în fasole izolarea de faseolină, de faselină şi alte proteine mai simple estimate în următoarele procente: faseolina 15%, faselina 2%, proteina alcali-solubilă 3,5%, proteina alcali-insolubilă 3%, total 23,5%.

Osborne, Clapp, Finks şi alţii au studiat proteinele mai abundente din fasole adică faseolina şi au găsit în ea următorii aminoacizi:

SăruriSpecificaţia sărurilor conţinute în fasole este următoarea (mg în 100 grame):

Săruri Minerale Fasole verde Fasole uscată

Fosfor 51,00 470,00Potasiu 247,00 229,00Calciu 50,00 160,00Sodiu 9,00 97,00Magneziu 25,00 60,00Fier 1,00 7,20

Vitamina C (în 100 g)

Fasolea grasă 9,80 mgFasolea neagră 1,10 mg Fasolea verde 23,20 mg

Niacina (în 100 g)



Din toţi aceşti aminoacizi sunt indispensabili nutriţiei noastre normale (esenţiali): valina, leucina, izoleucina, treonina, fenilalanina, metionina, triptofan, lizina şi histidina. Metionina şi treonina, de asemenea esenţiale, sunt aminoacizi limitaţi în fasole de vreme ce proteina ei chiar dacă de calitate rezonabilă bună, nu este completă.

Valoarea fasolei, sau a proteinei sale principale, în lisină, se poate observa din următoarele confruntări: lisina din proteina fasolei 7,88%; din arahide, 5%; lapte de vacă (cazeina) 5,95% sau 7,61%, carne de vită 7,59%; gălbenuş de ou 4,81%. Pe de altă parte fiind rezonabile conţinuturile lor în cistină, tirozină şi triptofan, ansamblul ar indica faptul că este vorba de un aliment favorabil creşterii în principal, bogat în vitaminele din grupul B. Acest fapt alăturat întâlnirii altor aminoacizi esenţiali nutriţiei în general şi conţinutului relativ înalt de săruri minerale face din acesta unul dintre cele mai bune alimente de menţinere şi rezistenţă.” R. Descartes de Gracia Paula, Alimentos, pg. 200, 201

Când se combină cereale cu leguminoase ca în tradiţionala combinaţie „fasole – orez” calitatea de proteină este îmbunătăţită prin combinaţia conţinuturilor de metionină şi lizină.

Diverşi cercetători afirmă că în structura fasolei lipseşte o oarecare condiţie, ceea ce limitează eficienţa ei.

„Dar dacă este astfel în experienţele sistematice pe cobai”, continuă Gracia Paula, „nu sunt identice rezultatele empirice cotate în observaţia regimului alimentar al lucrătorului brazilian – mare

Tirozina 2,14 %Fenilalanina 3,25 %Prolina 2,77%Triptofan 2,74 %Arginina 6,11%Lizina 7,88%Histidina 3,32 %

Glicocol 0,55%Alanina 1,80%Valina 1,04%Leucina 9,65%Serina 0,38%Cistina 0,84%Acid aspartic 5,24%Acid glutaimic 14,54%

127Fasolea

consumator de fasole – unde ea se descoperă ca o mare valoare nutritivă… Ca urmare cei care au rezistat din cele mai vechi timpuri de sclavie, au fost în mare parte din negri abneganţi şi mulatrii curajoşi în condiţiile de viaţă din cele mai dure şi severe, supuşi la un regim alimentar în care baza era fasolea şi porumbul. Se găsesc – din câte se cunoaşte - mai mult în fasole decât în porumb – elementele de nutriţie mai valoroase decât se crede în general.”

Prof. Silva Mello, medic şi eminent cercetător al acestei probleme a exprimat părerea sa astfel:

„Nu putem să ascundem bănuiala noastră că porumbul şi fasolea conţin proteine de mai mare valoare biologică decât le acordă ştiinţa actuală, dacă nu cumva au şi alte calităţi încă nedescoperite. Şi această convingere vine doar din valoarea pe care populaţia noastră o atribuie acestor alimente, valoare ce pare confirmată prin ceea ce putem observa chiar şi astăzi direct la clasele sărace şi muncitorii ţării, aşa cum ştim din alimentaţia sclavilor înainte de eliberarea lor”. A. da Silva Mello, Alimentacao, Instinto e Cultura vol. 2, pag. 559, 560.

Consumate izolat, fasolea, mazărea, năutul, grâul sau orezul etc. par să nu furnizeze în sine însele proteinele complete. Ce vom face atunci? Adoptăm combinaţiile în care leguminoasele şi cerealele îşi completează posibilele deficienţe.

McLester spune cu privire la aceasta: „O anumită proteină, lipsită de unul sau mai mulţi aminoacizi,

poate fi de mică valoare biologică, dar poate fi avantajoasă ca aliment, deoarece când este combinată cu altă proteină care conţine aminoacizii lipsă, combinarea acestor două va avea o înaltă valoare biologică.” Mc Lester, Nutrition and Diet in Health and Disease.

Uz medicinal

Profesorul Nicolas Capo afirmă că fasolea verde cu lămâie ajută la vindecarea reumatismului.

Păstăile verzi, bogate în fosfaţi de potasiu, „sunt excelente pentru acidoze, umflături, indigestie şi gaze intestinale” după cum spune dr. Teofilo L. Ochoa.


Păstăile, conform lui Kaufmann, se utilizează în tratamentul diabetului zaharat, deoarece acţionează asupra glicemiei, reducându-i nivelul.

Păstăile, de asemenea, aduc rezultate mari în cazul debilităţii generale sau denutriţiei.

Făina de fasole în uz extern se bucură de proprietăţi ferme şi este optimă pentru a calma durerile reumatice, sciatica şi nevralgiile în general, cazuri în care se aplică în cataplasme calde.

Dr. Leo Manfred vede în fasole un excelent cosmetic. „Pentru a favoriza înlăturarea coşurilor negre (spinilor) şi a

pistruilor de pe faţă”, spune el, „se foloseşte următorul remediu din fasole: se alege fasole albă şi se pune la înmuiat în oţet de vin, unde trebuie să rămână până ce coaja se desprinde singură sau poate fi uşor îndepărtată. Se usucă foarte bine, natural. Se pune într-o piuă şi se pisează până devine praf (se poate folosi şi alt procedeu de măcinare). Praful care se obţine astfel se amestecă cu lapte de migdale dulci, formând o masă la care se adaugă puţină apă proaspătă până ce masa devine de o consistenţă păstoasă,

129Fasolea

moale. Această pastă se pune peste pete, pistrui şi impurităţi ale pielii feţei. Se lasă cinci minute şi se şterge cu un prosop curat şi uscat. Femeile nu trebuie să folosească acest remediu în timpul zilelor de menstruaţie.

Dr. Manfred adaugă un fapt curios, că făina de fasole, cu toate că este aliment pentru oameni şi animale, este otravă pentru şoareci.

Contraindicaţii

Dr. Domingos D’Ambrosio afirmă că fasolea, prin conţinutul ei de oxalaţi şi purină (compus al acidului uric), când este uscată, nu este recomandată celor ce sufăr de acidoze, reumatism, nefrite, hepatite, artritism şi gută.

Cei ce prezintă tulburări în metabolismul acidului uric trebuie să evite fasolea şi leguminoasele uscate în general.


Bogată în fosfaţi, substanţe azotoase şi carbohidraţi, fasolea poate fi folosită verde (păstăi) sau uscată (seminţele).

Chiar dacă fasolea este foarte hrănitoare, nu toate organismele o tolerează bine, pentru că provoacă gaze intestinale şi digestie lentă. Pentru aceasta este convenabil a o bate în blender. Muncitorii cu braţele au cel mai bun folos din acest aliment. Lucrătorii sedentari trebuie să o folosească cu multă moderaţie.

Fasolea, cu toate că este un aliment bun, supraîncarcă aparatul digestiv, unde lasă reziduuri din abundenţă.

Coaja este cea care produce senzaţia de greutate în stomac şi gaze în intestine şi care irită intestinele şi generează disconfort digestiv. Îndepărtată deci coaja, există alt inconvenient: fasolea pierde parte din sărurile sale de fosfor şi sulf cât şi o parte din substanţele sale azotoase.

Pentru aceasta trebuie să fie fiartă cu coajă şi frecată foarte bine, sau bătută în blender.


131Iarba grasă

Iarba grasă

22


Calorii 20 kcal Apă 94,5 % Carbohidrați 2,5 % Proteine 1,6 % Lipide 0,4 %Săruri 1 %


Iarba grasă este o plantă de grădină din familia Portulaceelor. Creşte, înfloreşte şi rodeşte în mod spontan,

în locuri umede. Are, conform dr. Deodato de Morais,

proprietăţi identice cu spanacul.

Uz medicinal

Iarba grasă are multe utilităţi în medicina naturistă.

„Este înviorătoare, mucilaginoasă, emolientă, diuretică şi vermifugă”. Dr. Raul D’Oliveria Feijao.

Este de asemenea laxativă, emena-gogă, somniferă.

H. Leclerc spune că această plantă acţionează ca emolient în iritările vezicii şi căilor urinare. Ajută la eliminarea pietrelor din vezică.


„Frunzele de iarbă grasă”, spune Dr. Pio Font Quer, „amestecate cu frunze de violetă şi pătlagină şi cu pulpe de dovleac macerate în ulei de măsline şi încălzite până când dispare umiditatea excesivă, servesc la prepararea unui unguent bun pentru combaterea diverselor tipuri de inflamaţii”.

Dr. Leo Manfred afirmă că „iarba grasă este bun remediu pentru afecţiunile acute şi cronice ale ficatului, vezicii şi rinichilor, cazuri în care se foloseşte decoct concentrat, care de asemenea favorizează lactaţia”.

Preparate prin decoct sau infuzie, tulpinile, conform dr. Teofilo Luna Ochoa, se folosesc în tratarea icterului.

Iarba grasă vindecă arderea şi aciditatea stomacului, caz în care se bea sucul său în combinaţie cu decoct de pătlagină.

În formă de cataplasme calde, iarba grasă este eficientă contra durerilor în plămâni, şi în cataplasme reci uşurează durerea arsurilor. Aplicată local, facilitează cicatrizarea rănilor.

În formă de salată, este bună pentru a combate scorbutul şi este recomandată la copiii debili.

„Frunzele de iarbă grasă” spune Pio Font „calmează nevralgiile”.

Sucul acestei plante combate erizipelul şi inflamaţiile ochilor. Seminţele ajută la expulzarea viermilor intestinali.


Iarba grasă este o plantă culinară foarte apreciată în prepararea salatelor crude, cu lămâie, ulei de măsline şi puţină sare.

Din nefericire, în multe regiuni aproape nu este cunoscută. Deoarece creşte uşor în diferite regiuni, ar putea constitui o bună opţiune alimentară pentru mulţi.

133Lintea

Lintea

23

Principalii constituienți:

- amidon - fier - calciu- sodiu- potasiu (care contribuie la asimilarea grăsimilor)- vitamina B, C- mangan

- Apă 11,5 %- Protide 23 %- Hidrați de carbon 59 %- Lipide 1%- Săruri minerale 2,5%- Celuloză 1%

Lintea este o plantă erbacee din familia leguminoaselor. Are flori albe-albăstrui şi fructul o păstaie cu

seminţe plate, comestibile. E s t e u n a l i m e n t c o m p l e t , d e

rezistenţă pentru muncile care cer forţă. Poate fi consumată sub formă de salată, pateu, supe, sosuri etc.

Din boabele măcinate se obţine o făină care este recomandată intelec-tualilor şi dispepticilor. Aceasta poate fi adăugată la pateuri, chifteluţe, supe etc.


Lintea este foarte bogată în proteine şi în fier, depăşind carnea în aceşti doi factori nutritivi.

Fiartă în apă şi zdrobită este indicată în cataplasme contra abceselor.

Contraindicaţii

Datorită conţinutului său de purine nu este indicată celor care au în exces acid uric în sânge. Totuşi nu s-a demonstrat că le-ar fi defavorabilă.

135Mazărea

Mazărea

24


Verde UscatăCalorii 60 kcal 255 KcalApă 78 % 14 %Carbohidrați 10,5 % 45 kcal Fier 2 mg 5,7 mgCalciu 0,02 mg 0,07 mgSodiu 13 104Potasiu 285 903Clor 24 39Sulf 63 219Magneziu 34 149

Vitamina A 560-3360 RE Vitamina C 8(mazăre verde fiartă)

Vitamina E 25

100 g mazăre uscată conțin:Vitamina B2 100-150 mg.

Originară din ţinuturile îndepărtate ale Asiei, mazărea a ajuns astăzi în toate regiunile pământului, fiind

cultivată pe scară largă.Studiul compoziţiei chimice ne face

să înţelegem că această legumă conţine elemente de cea mai mare valoare în proporţii considerabile în comparaţie cu alte leguminoase.

Valoare alimentarăMazărea este un aliment cu putere

de ardere mare, lucru pe care ni-l demonstrează numărul mare de calorii conţinut. Mai ales mazărea uscată face din ea un aliment important pentru muncitorii care depun un efort fizic considerabil. Ceea ce-i măreşte valoarea alimentară este bogăţia sa în vitamine. Dacă unei persoane îi trebuie o cantitate zilnică de 3000 de unităţi internaţionale de vitamina


A, pentru bunul său mers fizic, o sută de grame de mazăre procură o cantitate apreciabilă.

ContraindicaţiiFiind un aliment greu digerabil, se recomandă ca cei ale căror

stomacuri sunt „delicate” să o folosească cu prudenţă. În mod deosebit nu este indicat să fie combinată cu un aliment ce are o compoziţie chimică asemănătoare.

Datorită conţinutului de acid uric, este nepotrivită persoanelor cu tendinţe artritice (gută, piatră la rinichi, insuficienţă hepatică, migrene, erupţii cutanate).

În acelaşi timp mazărea verde reprezintă o valoare alimentară remarcabilă, putând fi şi bine tolerată de aproape orice organism.

Remarcând valoarea sa me-dicamentoasă, prof. Jean Valnet citează următorul experiment:

„Şase cazuri de anemie aplastică au fost tratate printr-o fitohemaglutinină, un extract mucoproteic obţinut din boabe de mazăre, cu stimularea evidentă a funcţiei medulare în toate cazurile şi cu revenirea măduvei osoase la normal în două din şase cazuri” (J.G.Humble, Lancet, iunie 1964).

137Măcrişul

Măcrişul

25

Principalii săi constituienți:

- clorofila- vitamina C- oxalați- fosfați- fier

Este o plantă de grădină, asemă-nătoare spanacului, ca aspect, puţin acrişoară. Există o specie care

se găseşte şi în stare sălbatică, în locuri umbroase, în special prin păduri.

Dintre proprietăţile sale putem să amintim:

a răcoritor, a revitalizant, a aperitiv, a digestiv, a depurativ, a diuretic, a antiscorbutic, a laxativ.


Contraindicaţii

Datorită conţinutului mare de oxalaţi este contraindicat în cazuri de colici nefritice şi calculi renali. Este de asemenea contraindicat persoanelor care sufăr de artritism, gută, reumatism şi celor cu afecţiuni pulmonare, sau astmaticilor.

Din studiile prof. Jean Valnet, aflăm:

1. Măcrişul înlesneşte digestia salatelor fierte, spanacului, supelor. Îl putem consuma ca atare, fiert sau crud în salate. Îl vom consuma totuşi cu moderaţie, datorită consumului mare de oxalaţi.

2. Măcrişul era recomandat odinioară în timpul epidemiilor de difterie (li se dădea copiilor să-l mestece în gură).

3. Ouăle vor avea un gălbenuş puternic colorat, dacă li se va da găinilor să mănânce măcriş.

4. Nu fierbeţi măcrişul în vase de aramă.

139Morcovul

Morcovul

26



Vitamina A 1.100 RE Vitamina B1 60 mcg Vitamina B2 30 mcg Niacina 0,3 mcg Vitamina C 26,8 mg

Săruri

Fosfor 101Potasiu 287Calciu 46Siliciu 2 Magneziu 4

Fier 1Clor 4Sodiu 101Fosfor 38

Morcovul este o plantă de grădină din familia Umbeli-ferelor, a cărui rădăcină – axială,

suculentă, cu gust dulce şi plăcut – este foarte apreciată în arta culinară.

Îşi are originea în regiunile temperate ale globului terestru.

Folosit în Europa, cu mult timp înainte de descoperirea lumii noi, ocupă astăzi o poziţie semnificativă între zarzavaturile noastre şi este cultivat pe arii extinse ale teritoriului naţional.

În multe ţări consumul lui tinde să crească datorită valorii sale nutritive.

Revista Hygeia din Statele Unite a publicat odată un important articol al Departamentului de Agricultură al acestei ţări, vorbind despre modernele culturi de morcovi din California, Arizona, Louisiana şi Texas, unde cea mai mare


141Morcovul

preocupare este de a aduna produse selecţionate care se disting prin aparenţă, gust, moliciune şi prin conţinutul vitaminic al acestor rădăcinoase.

În trecut, când se ştia puţin sau aproape nimic cu privire la vitamine, morcovul nu se bucura de prestigiul de care se bucură astăzi în alimentaţie, şi, chiar în timpurile mai recente, când procesele moderne de selecţie în cultura lui încă nu erau dezvoltate, morcovul era atât de dur, că numai vitele reuşeau să-l mănânce crud. Dar astăzi nu mai este aşa. Actualmente americanii consumă de câteva ori mai mult morcov pe cap de locuitor decât cu 40-50 de ani în urmă. A fost o creştere a consumului de cel puţin 300% pentru fiecare individ, în medie.

Gospodina, când face cumpărăturile, trebuie să ştie că, din punct de vedere comercial, există patru tipuri de morcov: extrafin, fin, special şi prima calitate. Cel extrafin şi fin se distinge mai mult prin mărime.

Cel special este bun chiar dacă are defecte, care pot fi uşor înlăturate. Cel de prima calitate prezintă despicături, ramificaţii etc., fiind preferat pentru animale de rasă, cum ar fi caii de curse.

Morcovii pot prezenta forme diferite – cilindric şi fără vârf, lung şi fin, scurt şi conic, dar oricum ar fi, morcovul este gustos şi hrănitor.

Uz medicinal

Când există lipsă de vitamina A în organismul uman, capacitatea vizuală este mult diminuată şi una din manifestări datorită acestei lipse alimentare este „orbirea nocturnă”. Pentru aceasta vitamina A este elementul cel mai indicat în combaterea acestei perturbaţii a vederii.

În decada anilor 60 se aprecia că cel puţin 10% din şoferii din SUA, sufereau de „orbire nocturnă”, responsabilă atunci pentru multe accidente din trafic, multe din ele inexplicabile. Astăzi, graţie probabil îmbogăţirii diferitelor produse alimentare cu vitamine, această incidenţă este mai rară, totuşi este demnă de a fi luată în calcul.


Se recomandă, aşadar, folosirea pe scară largă a morcovului din moment ce el este foarte bogat în caroten, substanţă care în organism se transformă în vitamina A, vitamină protectoare a vederii.

Astăzi morcovul este recomandat nu numai pentru importanţa sa în privinţa sănătăţii ochilor, ci de asemenea, pentru particularitatea de a face pielea moale şi catifelată. Dr. Leo Manfred recomandă sucul de morcov pentru psoriazis, eczeme şi alte boli de piele.

Morcovul stimulează apetitul şi uşurează acţiunea intestinală, excitând secreţia bilei.

Datorită conţinutului său de caroten, morcovul contribuie la creşterea numărului de globule roşii din sânge, pentru care el se recomandă în cazuri de anemie.

Morcovul ajută organismul să se apere contra infecţiilor. Sucul său combate colicile nefritice şi poate fi folosit contra reumatismului şi gutei. Este diuretic.

Morcovul este de asemenea laxativ. Sucul combate constipaţia.

Ca tonic şi vitalizator, morcovul este un aliment special pentru tuberculoşi. Se crede că morcovul creşte secreţiile glandelor favorizând lactaţia, motiv pentru care femeile care alăptează trebuie să facă uz de acest zarzavat.

Morcovul combate bolile de ficat. Dr. Leo Manfred afirmă că el promovează vindecarea icterului.

Dr. Deodato de Morais se referă la el zicând: „Valoarea sa este încă mai mare când se ştie că este folosit contra icterului şi obstrucţiei ficatului”.

Supa concentrată de morcov fiert, uşor îndulcită cu miere, este indicată contra afoniei (pierdere de voce) şi tusei, combate guturaiul, curăţă căile respiratorii şi alină atacurile de astm. Este bun remediu pentru bolnavii de bronşită. Pentru aceste cazuri avem o reţetă practică: Fierbeţi 250 g morcov într-o jumătate de litru de apă, până ce apa devine vâscoasă. Adăugaţi lapte şi îndulciţi cu miere.

143Morcovul

Pentru a favoriza vindecarea ulcerului gastrointestinal dr. N.W. Walker recomandă sucul de morcov simplu sau combinat cu suc de spanac sau sfeclă roşie. Se poate combina de asemenea cu castravete, salată verde sau ţelină.

Erizipelul şi elefantiaza se combat cu cataplasme de morcov crud ras. Acesta calmează durerile în cazuri de panariţiu, inflamaţii şi arsuri ale degetelor şi favorizează vindecarea ulcerelor deschise. Cataplasmele de frunze strivite de morcov au acelaşi efect.

În tulburările digestive atât la adulţi, cât şi la copii, sucul de morcov crud sau supă concentrată de morcov fiert normalizează situaţia. Ras, vindecă constipaţia şi catarul intestinal, stimulează apetitul şi combate gazele intestinale.

„Morcovul” spune dr. Pio Font Quer „este excelent contra anemiilor şi avitaminozelor la adolescenţi, ca şi împotriva scorbutului şi a altor boli carenţiale. În diaree infantilă a dat bune rezultate, ca şi mărul”.

Dr. Vander recomandă morcovul pentru copiii anemici şi clorotici. Reţeta este aceasta: Se rade o farfurie de morcov crud. Se adaugă o jumătate de ceaşcă de lapte şi una sau două linguriţe de miere de albine. Se ia dimineaţa la micul dejun.

Ca remediu contra tuberculozei de laringe Dr. Teofilo L. Ochoa recomandă: se rade o farfurie plină de morcov crud. Se fierbe într-un litru de apă. Se strecoară. Se îndulceşte cu 300 g de miere. Se ia câte o lingură din oră în oră. Se face de asemenea gargară cu acest sirop.

Morcovii cultivaţi în apropierea mării sunt bogaţi în iod pentru care se recomandă contra guşei.

Bogat în fosfor, morcovul este bun pentru a da vigoare minţii obosite şi a restaura nervii epuizaţi.

Morcovul are valoroase proprietăţi vermifuge. Se mănâncă crud pe stomacul gol. Se poate rade şi combina cu usturoi.

„Ca antiseptic”, spune dr. Ochoa, „se poate bea suc de câteva ori pe zi, în special în bolile infecţioase, ca febra tifoidă… În cazuri de hidropizie, ascită, edem etc. are efecte neutralizante a acizilor, alcalinizându-i.


„Sucul de morcov”, adaugă dr. Ochoa, „trebuie să fie băutura zilnică a tuberculoşilor, datorită procentului ridicat de carbohidraţi conţinut în el şi în virtutea bogăţiei sale în calciu”.

Recentele cercetări au dovedit că prezenţa de pectaţii de calciu în rădăcina morcovului face din aceasta un antagonic natural al colesterolului. Pectaţii de calciu se combină cu colesterolul şi sărurile biliare ale bilei în timpul digestiei, diminuând în ultima analiză nivelurile colesterolului. Cei ce sufăr de hipercolesterolemie ar face bine dacă, înainte de masa de prânz, ar mânca 2 morcovi cruzi.

Pectina este un coloid hidrofil clasificat între „fibrele moi”. Mărul şi piersica sunt de asemenea bogate în pectină.

Prin fierberea frunzelor se obţine un bun depurativ, în special când apar erupţii cutanate.

Dr. Raul O. Feijao afirma că seminţele de morcov (8-10 g la jumătate ceaşcă de apă) prin infuzie sunt stimulatoare ale apetitului, diuretice, laxative. Nu trebuie însă să se folosească seminţe tratate chimic.

De mult timp se ştie că seminţele de morcov sunt aperitive, carminative, emenagoge, antihelmitice.

Seminţele fierte dau bune rezultate contra amenoreei, isteriei feminine, bronşitelor cronice. Se folosesc 10-15 g de seminţe la 1 l de apă. Se beau două ceşti pe zi.

Seminţele înmuiate sunt eficiente contra eczemelor umede, anuriei şi litiazei. Se foloseşte 1 g de seminţe cu puţină miere sau apă, de trei, patru sau cinci ori pe zi.

Să se verifice dacă seminţele nu sunt tratate chimic.


Principala bogăţie nutritivă a morcovului se găseşte în vitaminele şi în sărurile sale minerale.

Această plantă conţine o substanţă colorantă de inestimabilă importanţă – carotenul, în principal.

145Morcovul

Beta carotenul se face responsabil pentru culoarea galbenă a morcovului şi în organism se transformă în vitamina A. Această substanţă este în partea gălbuie a morcovului, a dovleacului, a căpşunii şi în diverse alte zarzavaturi, ca şi într-o mare varietate de fructe, dar morcovul este una din sursele cele mai bogate în acest produs care, după cum deja am văzut, este de mare importanţă ca factor nutritiv. Cu cât mai galbenă este o anumită legumă, cu atât mai bogată este în această provitamină A. Aceasta este regulă generală.

Carotenul rezistă la fierberea la foc mic, timp de 10-20 de minute, dar sărurile minerale din morcov se pierd în mare parte prin fierbere, în special când se foloseşte multă apă.

În preparatele culinare, morcovul se poate folosi în salate, supe, fierturi, omlete, sufleuri, cocteiluri etc.

Poate chiar să fie conservat prin uscare, formă în care intră în compoziţia unor renumite supe de legume.

Pentru a fi consumat crud, în salate, poate fi ras, tăiat rondele sau lamele.

Pentru sucuri să se folosească morcovi proaspeţi şi bine spălaţi. Se rade toată rădăcina şi puţin din frunze. Se stoarce într-un vas curat. Rezultă o cantitate apreciabilă de suc. Şi nu este de mirare fiindcă morcovul conţine 86-87% apă. Cea mai bună metodă totuşi pentru a extrage sucul este folosirea unei centrifugi.

Sucul de morcov trebuie să fie ingerat de preferinţă pur şi imediat după preparare.

Celor ce nu le place morcovul, ca să nu piardă marea valoare nutritivă a acestuia, pot foarte bine să ia sucul în amestec cu supa, încorporat în salată sau combinat cu alte feluri de mâncare, fără ca să simtă că ingeră acest zarzavat pentru care nu au plăcere.

Datorită proprietăţilor sale nutritive, vitaminizante şi mineralizante, sucul de morcov este foarte bun pentru copii, dar nu trebuie abuzat de el pentru că este laxativ.

Resturile de morcov din care s-a extras sucul nu trebuie dispreţuite. Se pot include în diverse preparate culinare, ca de exemplu în prepararea droburilor etc.


În Marea Britanie există o fermă care „mulge” morcovi. „Englezii merg să bea lapte vegetal, extras din morcov, varză şi chiar urzică” (O Globo).

Biochimistul H.B. Franklin a început să studieze posibilitatea de a „fabrica lapte”. Mai târziu a fondat o societate, Plantmilk Ltd., pentru producţia industrială a noului produs. Imediat ferma denumită „Title Farm” a devenit celebră ca „ferma ce mulge morcovii”. Plantmilk lucra în colaborare cu o companie ce elabora produse alimentare de origine vegetală şi făcea ambalaje de fructe, zarzavaturi şi cereale. Plantmilk profita de prisosurile de materie primă utilizate de companie. Unul din avantaje – conform declaraţiilor dr. Franklin – este posibilitatea de a folosi orice tip de zarzavat. Totuşi, până în prezent s-a dat preferinţă la zarzavaturile obişnuite, cum ar fi varza şi morcovul. Au fost făcute de asemenea experienţe cu alte varietăţi de vegetale, inclusiv unele ierburi ca urzica.

147Morcovul

Laptele vegetal are o concentraţie de 3 ori superioară laptelui animal, motiv pentru care este necesară adăugarea unei cantităţi de apă pentru consum. Lichidul astfel obţinut concentrează toate elementele laptelui natural, cu diferenţa că grăsimea ce o conţine este vegetală. Această particularitate va da noii industrii o clientelă specială: a vegetarienilor. Este posibil de asemenea să fie recomandat consumul său în spitale pentru bolnavii de anumite boli. Compania producătoare şi-a făcut propagandă în special pentru vegetarieni şi acele persoane care au alergie la laptele de vacă.

Procesul ar putea fi explicat în termeni simpli, lăsând la o parte secretele de fabricaţie: vegetalele sunt puse într-o maşină care le fărâmiţează, transformându-le în pastă. Se separă apoi lichidul şi reziduul se foloseşte ca îngrăşământ. Printr-o serie de filtraje se elimină culoarea verde, datorită în special clorofilei şi se supune materialul la procese chimice şi la pasteurizare. Lichidul este de aceeaşi culoare ca laptele, încă chiar mai dens sau concentrat, putând fi conservat timp de 8-10 zile în locuri reci.

Dr. Franklin afirmă că „vegetalele sunt mai eficiente ca vaca” pentru că din ele se pot extrage până la 80% din proteine.

Până acum costul este superior laptelui obişnuit. Totuşi producătorii au încredere că în scurt timp vor obţine nivelul de competiţie cu o creştere a numărului de consumatori. Speră de asemenea să exporte în regiuni în care laptele lipseşte sau este rar.

La gust nu există diferenţe notabile. S-a efectuat o comparaţie: ceai cu lapte natural şi cu lapte vegetal. Consumatorii n-au putut arăta care era ceaşca ce conţinea lapte vegetal.

Alt aspect important de luat în consideraţie este cultivarea morcovului în grădina proprie. Având în vedere că acest zarzavat poate să absoarbă agrotoxicele acumulate în sol, utilizate în culturile anterioare, este interesant a dedica un bun spaţiu în grădină plantării de morcovi, fapt care este relativ uşor de realizat.


149Păpădia

Păpădia

27


Calorii 45 kcal Apă 84,5 % Carbohidrați 7 % Proteine 2,7 % Lipide 0,7 %Săruri 2,1 %

Vitamina A 250 REVitamina C 30 mg

Păpădia este o plantă din familia Compostas, care este foarte asemănătoare cu cicoarea.

Este larg răspândită, dar în general este insuficient apreciată.

Uz medicinal

Păpădia este un aliment colagog (creşte secreţia biliară), diuretic, tonic, aperitiv, stomacal, depurativ al sângelui.

Dr. F. Quer spune:„Ca virtuţi mai general admise, dintre

multele care se atribuie acestei plante, rămâne cea de a purifica sângele şi cea de a deschide apetitul când este folosită planta proaspătă.

Dr. Leo Manfred recomandă păpădia în cazuri de hidropizie şi hemoroizi.


Dr. E. Meyer – Camberg afirmă că rădăcinile şi frunzele sunt diuretice şi recomandă această plantă în tulburările ficatului şi ale vezicii biliare, în diabetul zaharat şi pentru purificarea sângelui.

Dr. Hugo Herwing recomandă această plantă în bolile hepatice şi intestinale, precum şi în dermatoze şi în bolile metabolismului, în diabetul zaharat, anemie, nevralgii.

Dr. A. Vander prescrie folosirea acestei plante în următoarele cazuri: reumatism, artritism, gută, exces de acid uric, boli de rinichi, de ficat şi vezică biliară, putrefacţii intestinale şi constipaţie, ateroscleroză, hemoroizi, „necurăţia sângelui” şi a pielii (erupţii).

Oertel Bauer recomandă de asemenea păpădia pentru multele scopuri curative.

„Frunzele, tulpinile şi rădăcinile”, spune el, „dau primăvara o salată excelentă, cu un gust amar, ce exercită asupra întregului organism o acţiune profund depurativă, îmbunătăţind şi regenerând

151Păpădia

sângele (a se face o cură de 3-4 săptămâni)… Această salată este în special indicată în anemii şi este recomandată persoanelor cu „sânge sărac”. Frunzele, preparate cum se prepară spanacul (se vor tăia cu atenţie mai întâi vârfurile dure) constituie o bună verdeaţă renumită pentru acţiunea sa emolientă şi depurativă…

Sucul lăptos ce se stoarce din frunze şi rădăcini este folosit în curele depurative, fiind bun în anemii şi foarte recomandat pentru persoanele care sufăr de boli de ficat şi vezică…

(Timp de 3-4 săptămâni se iau 2-3 linguriţe pe zi).Dr. N.W.Walker apreciază meritele sucului de păpădie în

următorii termeni: „Acest suc este unul din cei mai valoroşi tonici; este util pentru

a combate hiperaciditatea, contribuind la normalizarea alcalinităţii organismului.

Sucul de păpădie obţinut atât din frunze, cât şi din rădăcini, combinat cu sucul de morcov, ajută la combaterea bolilor de măduvă şi oase, face dinţii puternici, ajutând astfel la prevenirea paradontozelor şi a cariilor dentare.

„Decoctul de păpădie”, spune Dr. Leo Manfred, „este bun contra expectoraţiilor sanguine”.


Păpădia poate şi trebuie să fie folosită de preferinţă în formă de salate, dar se foloseşte de asemenea şi în prepararea de supe excelente. Această plantă este o sursă bună de calciu şi fier.


153Pătrunjelul

Pătrunjelul

28

Pătrunjelul este o plantă din famil ia Umbeliferelor foarte folosită în condimentele culinare.

Vegetală de plantaţie relativ uşoară, nu necesită mult lucru şi nici îngrăşământ organic, putând fi cultivat în orice fel de teren. Cere irigaţie frecventă.

Uz medicinal

Pătrunjelul se bucură de proprietăţi diuretice, emenagoge, carminative, febrifuge, stomacale, aperitive, stimulante, depurative, expectorante etc.

Rădăcina

În infuzie. „Infuzia de rădăcină este benefică în cazuri în care datorită nefritei sau cistitei, urinarea devine dureroasă, membranele mucoase iritate. Este

Compoziţia chimică (100g)

Calorii 48 kcalApă 87,97 %Carbohidraţi 4,82 %Proteine 3,82 %Lipide 1,39 %Săruri 2,00 %

Vitamina A 7.000 REVitamina B1 160,00 mcgVitamina B2 300,00 mcgNiacina 1,95 mgVitamina C 183,40 mg

Săruri:Calciu 396,00Potasiu 316,00Fosfor 168,00Sulf 150,00Magneziu 70,00Fier 8,60


folositor de asemenea în blenoragie şi în disurie cu iritaţia părţilor afectate. Se poate folosi în timpul stării inflamatorii.” Dr. Teofilo L. Ochoa

Infuzie de rădăcină se foloseşte de asemenea ca aperitiv şi excitant (20:1000).

În decoct – Decoctul de rădăcină (30-40 : 1000) acţionează ca diuretic general. A dat bune rezultate contra hidropiziei. Dr. Ochoa recomandă 30 g pentru 1 l apă în cazuri mai puţin grave şi până la 100 g la litru, în cazuri mai grave. Se fierbe până se vede lichidul redus la 2/3. Se bea o jumătate de ceaşcă din 4 în 4 ore. Acest ceai stimulează diureza şi provoacă transpiraţia. Este de asemenea foarte benefic în cazuri de suprimare momentană a urinei, prin circumstanţe forţate.

Pentru a combate gazele de stomac şi intestine, precum şi infarctele de ficat şi splină se bea decoct din rădăcină (30-60 : 1000).

Ca emenagog, rădăcinile dau bune rezultate în amenoree şi în dismenoree (15-20 : 1000).

Frunzele

„Frunzele de pătrunjel se bucură de proprietăţi stimulante şi rezolutive” – Dr. Teofilo L. Ochoa

În sucuri. Sucul de frunze conţine calităţi alcalinizante, febrifuge şi antitermice incontestabile. Dr. Raul O. Feijao recomandă o doză de 100-150 g.

Pentru a combate febrele paludice se foloseşte sucul de frunze şi tulpină, în doze de 150 g la începutul atacului.

„Astmaticii vor găsi mare uşurare, dacă dimineaţa pe nemâncate beau acest suc cu lapte cald şi miere. Această formă este indicată de asemenea pentru cataruri pulmonare şi răguşeli cronice.” Dr. Leo Manfred

Sucul folosit în formă de comprese, favorizează dispariţia echimozelor. În frecţii elimină pistruii şi petele de pe piele.

Sucul pus în picături în ureche alină durerile acesteia. Frunzele strivite introduse direct în ureche cu atenţie produc acelaşi efect.

155Pătrunjelul

În decoct. Decoctul de frunze ajută la vindecarea dizenteriilor celor mai rebele. Se bea fără zahăr.

Natural. Contra lipsei de apetit se recomandă masticarea câtorva frunze de pătrunjel, cu o jumătate de oră înainte de masă.

În cataplasme. Peste ochii inflamaţi şi umflaţi se aplică cu bune rezultate cataplasme de frunze de pătrunjel care de asemenea sunt bune pentru infarctele mamare şi sâni întăriţi.

Pentru a opri hemoragiile nazale se introduc cu atenţie în nări câteva frunze de pătrunjel strivite. Cataplasmele de frunze de pătrunjel strivite opresc hemoragiile ulcerelor, rănilor etc. şi favorizează dispariţia inflamaţiilor ocazionate de înţepăturile de albină.

În nevralgii şi odontologii, pătrunjelul strivit şi amestecat cu puţină sare fină este un calmant eficient. Se aplică în formă de cataplasme.


Seminţele

Seminţele posedă proprietăţi antiletargice, carminative, diuretice, emenagoge, dizolvă calculii. Sunt de ajutor în tratamentul muşcăturilor sau ciupiturilor de animale veninoase, totuşi nu se poate renunţa la tratamentele medicale. A nu se folosi seminţe tratate chimic.

Pentru a combate nevralgiile şi atonia stomacală şi pentru a obţine efecte tonice şi excitante, se bea un decoct de seminţe (20 : 1000), trei ceşti pe zi.

Contraindicaţii

Femeile gravide şi cele ce alăptează nu trebuie să facă uz medicinal intern de pătrunjel.


Pătrunjelul, bogat în vitaminele A şi C şi având o bună cotă de fier, este un zarzavat care dă gust plăcut preparatelor culinare. Conţine aproape de şapte ori mai mult vitamina A decât morcovul.

Din nefericire, această verdeaţă este folosită cu multă economie printre noi, ca şi cum ar fi vorba de un condiment puţin recomandat; câteva frunzuliţe pentru a orna mâncarea şi nimic mai mult.

Pătrunjelul poate şi trebuie să fie larg folosit ca şi condiment pentru că este unul din cele mai bune condimente.

Toată planta este aromatică şi dă gust mâncării, pe lângă îmbogăţirea cu vitamine.

Există unii cărora le place gustul şi aroma de pătrunjel, dar nu vor să ştie că ingeră frunzele şi peţiolii acestuia. În acest caz soluţia este uşoară: se introduce în oală un bucheţel de pătrunjel, se fierbe puţin şi se scoate înainte de a servi mâncarea.

157Prazul

Prazul

29

Principalii constituenți:

- vitaminele B, C- fier- calciu- fosfor- magneziu- sodiu- potasiu- mangan- sulf- siliciu- celuloză etc.

Prazul face parte din aceeaşi familie cu ceapa şi usturoiul. Este o plantă bienală de la care folosim

frunzele şi tulpina. Principalii constituenţi: vitaminele B, C;

fier, calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, mangan, sulf, siliciu, celuloză etc.

Proprietăţi:

a Tonic al sistemului nervos, foarte digerabil

a Diuretic urica Laxativ (Prof. Jean Valnet îl numeşte

„mătura intestinului”)a Antiseptic

Folosit împreună cu alimente bogate în fier, uşurează folosirea acestora, fiindcă este un zarzavat bogat în acid ascorbic.


Se poate folosi de exemplu cu orez integral şi frunze crude de pătrunjel.

Este indicat în: dispepsii, anemii, reumatisme, artrită, gută, afecţiuni urinare, azotemie, insuficienţă renală, obezitate, ateroscleroză.

În uz extern este recomandat în abcese şi furuncule, hemoroizi, înţepături de insecte, plăgi, îngrijirea tenului.

159Prazul


Se poate servi crud, tăiat în porţii potrivite şi consumat ca atare, sau tăiat rondele în salate. Se poate folosi de asemenea sub formă de supe, mâncăruri scăzute, în combinaţie cu orez sau cu sos şi măsline. Este indicat să se consume praz în cazul în care stomacul pare supraîncărcat (după sărbători, după o perioadă de mese copioase), fiind un aliment uşor de digerat, dar hrănitor.

Uz medicinal

Extern poate fi folosit astfel:

a Suc - în amestec cu lapte sau zer dă rezultate notabile în cazul erupţiilor feţei.

a Suc - în amestec cu miez de pâine este indicat în abcese şi furuncule.

a Contra furunculelor se mai folosesc cataplasme din părţile albe ale prazului, zdrobite în puţină apă îndulcită, pentru obţinerea unei paste.

a Contra bătăturilor sau a locurilor întărite se pune la macerat în oţet timp de 24 de ore, o frunză de praz. Se aplică noaptea cu partea umedă. Dacă este nevoie se repetă până ce calozitatea se cojeşte şi cade.

a Contra plăgilor frunza de praz constituie un pansament antiseptic şi cicatrizant.


161Ridichea de lună

Ridichea de lună

30

Ridichea de lună – plantă din familia Cruciferelor - este o specie de ridiche cu rădăcina cărnoasă.

Atât pentru valoarea nutritivă, cât şi pentru principiile medicinale, ridichea trebuie să figureze în dieta noastră.

Uz medicinal

Ridichea de lună (rădăcină şi frunze) este aperitivă, eupeptică, antiscorbutică, alcalinizantă, oxidantă, mineralizantă, calmantă, diuretică, tonică pentru muşchi.

Este un medicament bun pentru cei ce sufăr de reumatism, gută, artrită, colelitiază, bronşită, catar, răceli, inflamaţii interne, erupţii cutanate, febre.

Dr. N.W. Walker recomandă sucul de ridiche de lună combinat cu suc de morcov pentru a regenera şi restaura membrana mucoasă.


Calorii 16,20 kcalApă 95,47 %Carbohidraţi 2,80 %Proteine 0,90 %Lipide 0,13 %Săruri 0,70 %

Vitamina A 25 REVitamina B1 30,00 mcgVitamina B2 35,00 mcgNiacina 0,13 mgVitamina C 25,00 mg

Sărurile ridichii:Calciu 138,00 Sulf 70,00 Fosfor 64,00Potasiu 32,00Sodiu 21,00Clor 9,00Mg 3,00Fier 1,71Siliciu 1,00


Dr. Leo Manfred recomandă sucul de ridiche de lună (până la o jumătate de litru pe zi, uneori) pentru a combate urticaria şi artrita cronică de origine hepatică, cât şi calculii hepatici şi icterul.

Seminţele sunt vermifuge.


Ridichea de lună trebuie să fie consumată crudă în salate bine preparate, nu numai pentru economie de timp, ci de asemenea şi în principal pentru folosirea integrală a principiilor ei nutritive şi medicinale.

Folosită cu puţină sare, înainte de masă, stimulează apetitul. Este o sursă bună de calciu şi fier. Este bogată în vitamina C.

163Ridichea neagră

Ridichea neagră

31

Ridichea neagră este numele dat la diverse plante din familia Cruciferelor, cu rădăcină mai mare

şi mai picantă decât cea de lună.

Uz medicinal Ridichea este considerată diuretică,

laxat ivă, co lagogă, d izolvantă a calculilor, aperitivă, digestivă, stimulantă, antiscorbutică.

„Ridichea” spune dr. Deodato de Morais, „are calităţi diuretice apreciabile; pentru aceasta este recomandată contra gutei şi nisipului la rinichi.

„Ridichea” spune dr. Luis G. Cabrera, „este utilă ca antiscorbutic, ameliorează stomatita ş i g ingiv ita; în lar inge diminuează inflamaţia şi face să dispară răguşeala. Datorită acţiunii antiseptice a uleiului esenţial ce-l conţine, diminuează fermentaţiile intestinale… În scrofuloză,



Vitamina A 527 RE (frunze)Vitamina B1 55,00 mcgVitamina B2 20,00 mcgNiacina 0,30 mgVitamina C 65,00 mg

Sărurile de ridiche:Potasiu 60,00Calciu 44,00Sulf 30,00Sodiu 30,00Fosfor 27,00Mg 25,00Clor 20,00Fier 15,00Siliciu 1,88


caracterizată prin inflamarea ganglionilor limfatici, prima etapă a tuberculozei, ridichea îmbunătăţeşte această stare patologică”.

Prof. Antonio Valeta o prezintă ca „diuretic stomacal şi nutritiv”. Dr. Leo Manfred afirmă că ridichea este un bun remediu pentru

bolile de gât, dând rezultate excelente în răguşeală cronică. Se recomandă de asemenea contra pietrelor la ficat, icterului şi celorlaltor boli hepatice.

Dr. Adrian Vander recomandă ridichea în congestia ficatului.

165Ridichea neagră

Dr. Teofilo L. Ochoa o recomandă nu numai ca medicament pentru calculii biliari, ci, de asemenea, pentru „nisipurile” din rinichi şi vezică.

Dr. Schrader a obţinut rezultate remarcabile cu ridichea în tulburări manifestate sub formă de alergie.

Pentru tratamentul bolilor mai sus menţionate se foloseşte ridiche crudă, naturală, tăiată în rondele sau rasă, sau în mici cantităţi sub formă de suc. Sucul de ridiche se poate amesteca cu suc de roşii. Se bea aproximativ un sfert de litru pe zi de câteva ori de preferinţă înainte de masă.

Pentru a combate bolile de gât, şi în special afonia, ca şi pentru a vindeca tusea se prepară un sirop de ridiche cu miere de albine. Se taie ridichea în rondele fine, se pune într-un vas şi deasupra se pune miere. Se lasă o noapte. Dimineaţa se strecoară siropul ce s-a format şi se ia cu linguriţa.

Cei ce sufăr de stomac pot lua suc pur îndulcit cu puţină miere. În caz de reumatism se foloseşte extern în formă de cataplasme,

ridiche fiartă. Pentru a îndepărta pistruii produşi de soare să se frecţioneze

faţa cu suc de ridiche amestecat cu puţină sare. Infuzia de frunze de ridiche cu mărar se foloseşte pentru a combate

gazele intestinale şi colicile. Se bea o ceaşcă în momentul dorit. Reumatismul localizat la picioare se combate cu frunze de

ridiche strivite, aplicate în formă de cataplasme. Este recomandat înainte de aplicarea cataplasmei, frecţionarea cu însăşi masa de frunze a părţii afectate.

Valoarea alimentară şi contraindicaţiiCa aliment, ridichea poate fi folosită în multe forme: crudă,

în salate, cu lămâie şi ulei de măsline; tăiată în rondele, cu sare şi pâine; în supe de verdeţuri.

Ridichea stimulează apetitul, excită secreţia sucurilor gastrice, dar nu trebuie să fie consumată în mare cantitate. Datorită prezenţei de ulei de muştar, ridichea poate produce simptome de intoxicaţie dacă este ingerată în exces.


167Roşia

Roşia

32

Roşia – fructul unei plante de grădină din familia Solanaceelor – este excelent ca aliment, condiment şi

remediu. Sunt cunoscute multe specii.

Uz medicinal

Roşia este antiscorbutică, antitoxică, ant i tuberculoasă, depurat ivă ş i alcalinizatoare a sângelui, dezinfectantă pentru ulcere şi răni, emolientă, hepatică, laxativă, mineralizatoare, tonică etc.

„Roşia” spune dr. Deodato de Morais, „favorizează creşterea şi osificarea şi este antiscorbutică şi antituberculoasă. Mulţi oameni gândesc că roşia irită tubul digestiv. Nu este aşa. Proprietăţile seminţelor ei o fac un înviorător şi emolient intestinal apreciabil. Sunt recomandate chiar contra celor mai rezistente constipaţii”:


Calorii 20,00 kcalApă 94,60%Carbohidraţi 3,40%Proteine 1,00 %Lipide 0,30 %Săruri 0,70 %


Sărurile tomatelor:Potasiu 275,00Fosfor 43,00Sodiu 10,00Calciu 9,00Clor 6,50 Sulf 4,00Fier 1,67


Dr. Domingos D’Ambrosio spune că „roşiile sunt bune contra scorbutului, scrofulelor, neuritelor, rahitismului, hipoemiei şi bolilor de ficat”:

P.J. Dorado, specialist în dietetică, spune că „roşiile ajută în tratamentul bolilor de piele produse de artritism, inflamaţii interne şi boli de gât.”

„În muşcăturile de animale veninoase”, spune Dorado, „roşiile sunt speciale ca dezinfectante şi vindecătoare. Se pun peste locul afectat comprese cu tomate (pulpă şi suc) care se reînnoiesc din oră în oră. Dar aceasta nu îndepărtează necesitatea imediată a ajutorului medical.

Dr. Bircher – Benner, renumit nutriţionist, elveţian, afirmă: „Studiile pe care le-am făcut despre problema de nutriţie mi-au demonstrat că roşiile şi vegetalele crude constituie o bună metodă pentru a dizolva orice fel de calculi renali”. Dar bogăţia ei în acid oxalic pe de altă parte, poate furniza apariţia calculilor dacă se foloseşte într-o dietă bogată în calciu.

Roşia figurează în mod evident între vegetalele protectoare: protejează contra infecţiilor bacteriene, a slăbirii generale şi

169Roşia

a perturbărilor digestive şi pulmonare. Are efect antiseptic. Favorizează neutralizarea acizilor.

Roşia este benefică pentru creier, fiind în special recomandată pentru persoanele epuizate mintal.

Aplicată local în formă de cataplasme, dezinflamează hemoroizii. De asemenea fructul proaspăt tăiat în rondele şi aplicat local este un bun remediu contra hemoroizilor.

În cataplasme sau rondele se foloseşte pentru tratarea tumorilor.

Pentru a dezinflama ochii se recomandă aceleaşi aplicaţii locale de rondele de tomate. Să se asigure faptul că roşiile utilizate în aplicaţii externe sunt foarte curate şi de bună provenienţă.

„Roşia crudă”, spune dr. Teofilo L. Ochoa „este alcalinizator esenţial al sângelui, fiind prin urmare recomandată celor ce au sânge excesiv acid. Este excelentă pentru cei ce sufăr de reumatism, artrită, gută, eczeme, erupţii cutanate etc., provocate de aciditatea sângelui şi de tumori. Pe lângă aceasta este laxativ, fiind de mare beneficiu în obezitate şi în toate tulburările ficatului… Este puternică contra rahitismului, scrofulozei şi scorbutului. Datorită conţinutului său în iod este bună pentru guşă”.

Pentru a combate nefrita, dr. Ochoa recomandă un cocteil de suc de roşii cu suc de ţelină. Se beau două sau trei pahare pe zi.

Sucul de tomate cu puţin suc de pătrunjel este un minunat remediu contra artritei.

În frecţii se aplică suc (chiar fiert) pe pielea capului pentru a combate mătreaţa şi căderea părului.

Pentru a ajuta în eliminarea bătăturilor se aplică rondele de tomate în timpul nopţii.

Sucul de roşie verde (necoaptă) în gargare dă rezultate bune în amigdalite şi în mod general în inflamaţiile gâtului. Se aplică în acelaşi timp o compresă caldă de roşii fierte cu ulei de măsline, la gât.

Datorită proprietăţilor ei se foloseşte roşia în formă de cataplasme pentru a ajuta la vindecarea rănilor. Se reînnoieşte frecvent.


Frunzele de roşie strivite şi puţin încălzite dau cataplasme emoliente de bun efect în inflamaţii.

În arsuri de soare se consideră a fi foarte eficient a trece peste părţile afectate de câteva ori pe zi cu o roşie tăiată în două.

Contraindicaţii

„Preparate în formă de salate”, spune dr. D’Ambrosio, „roşiile trebuie să fie foarte coapte, în caz contrar devin nocive pentru ficat, rinichi şi inimă, provocând de asemenea, constipaţie.

Nu se recomandă combinarea roşiilor cu oţet şi nici chiar cu lămâie, deoarece acidul oxalic conţinut de ele, combinat cu alt acid, dă un produs toxic.

Roşiile jumătate verzi sunt dăunătoare în special celor ce sufăr cu rinichii, boli cardiace, reumatism, artrită, hidropizie, afecţiuni nervoase, pietre la ficat sau vezică.

În mod general roşia nu face bine persoanelor ce sufăr de fermentaţii la stomac.

171Roşia


Roşia conţine mult potasiu, mineral care joacă un rol important în eliminare şi participă la digestia zahărului, proteinelor şi grăsimilor. Intră în compoziţia ţesutului muscular.

Roşia este bogată în magneziu, motiv pentru care este foarte importantă pentru oase şi dinţi. Calciul formează baza structurii osoase, dar magneziul este cel care cimentează calciul şi face oasele dure şi ferme. Dinţii conţin doar 0,5% mai mult magneziu decât scheletul, dar această mică porţie în plus este suficientă să-i facă rezistenţi.

Roşia conţine sodiu, element foarte necesar funcţionării normale a organismului şi care, după cum se ştie, participă la asimilare şi eliminare.

Roşia conţine mult clor, mai mult decât salata şi alte zarzavaturi şi la fel fier, dar nu atât cât spanacul.

Dr. Ragner Berg, renumit nutriţionist, aşază roşia în lista alimentelor furnizoare de vitamine. Furnizează vitaminele A, B, C, şi P.

Unul din aspectele mai curioase ale roşiei coapte (mature) este că ea este capabilă de a conserva valoarea nutritivă originală, chiar şi fiartă, cu condiţia de a se ţine cont de normele igienice impuse şi fierberea să se facă într-un timp scurt. Unii nutriţionişti de altfel consideră roşiile fierte egale cu cele crude, proaspete, în ce priveşte conţinutul lor vitaminic, dacă această fierbere a fost făcută în mod rapid.

Roşiile ar trebui, dacă este posibil, să fie incluse la mesele noastre zilnice, iar în lipsa celor proaspete pot fi folosite şi în conserve, obţinute în condiţiile menţionate mai sus.

Datorită riscului de contaminare cu pesticide, se recomandă folosirea roşiilor după o atentă spălare în prealabil.


173Salata verde

Salata verde

33

Salata verde este o plantă de grădină care se foloseşte în special sub formă de salate.

Lângă statuia lui Esculap, zeul grec al Medicinii, romanii au înălţat altă statuie, a lui Antonio Musa, ca omagiu de mulţumire pentru vindecarea împăratului Augustus de o boală gravă, servindu-se pentru aceasta doar de modesta salată verde.

Este cunoscută de mult timp, fiindcă această verdeaţă merită interes special nu numai pentru valoarea sa alimentară, ci de asemeni pentru virtuţile sale medicinale. Propriul ei nume latin – „Lactuca sativa” spune că este bună pentru sănătate.

Uz medicinal

Salata verde este laxativă, diuretică, depurativă, calmantă, eupeptică (uşurează digestia), mineralizantă, vitaminizantă, dezintoxicantă etc.


Calorii 16,00 kcalApă 95,80%Carbohidraţi 2,30%Proteine 1,20%Lipide 0,20%Săruri 0,50%

(Frunza) albă verde

Vit. A 4,25 RE 34,00 REVit. B1 88,00 mcg 15,00 mcgVit. B2 170,00 mcg 125,00 mcgNiacina 0,25 mcgVit. C 5,40 mg 8,70 mg

Sărurile salatei:Potasiu 339,00Fosfor 42,00 Calciu 38,00Sodiu 27,00Magneziu 4,00Fier 1,10


Tulpina de salată maturizată furnizează un suc special, lăptos – lactucarium, care conţine lactucină, un principiu activ, amar, datorită căruia salata posedă proprietăţi hipnotice. Acest suc este un sedativ natural al sistemului nervos.

„Este prescrisă contra insomniei, palpitaţiilor inimii, bronşitei, gripei, reumatismului,spermatoreei,blenoragiei şi iritării conjunctivei.” Dr. V. L. Ferrandiz

„Este puternic calmant genital, deoarece linişteşte dorinţa sexuală excesivă… de asemenea se utilizează pentru a combate astmul şi tusea tuberculoşilor, bronşita, la copii, durerile reumatice şi artritice şi se foloseşte în toate cazurile în care necesită calmarea uşoară fără a produce efecte energice şi de multe ori periculoase, cum se întâmplă cu opiul.” Dr. Teofilo L. Ochoa

Se foloseşte fiartă, 40 g de tulpină strivită, la 1 l de apă. Se bea o ceaşcă la culcare.

Frunzele de salată sunt de asemenea medicinale. Sunt indicate în cazuri de: afecţiuni ale rinichilor, boli ale căilor urinare, dismenoree, hemoroizi, guşă exoftalmică, boli de piele, anemie, spermatoree, constipaţie, dispepsie atonică, dureri de stomac, dureri intestinale, reumatism, tuse, bronşită etc.

„Salata”, spune Dr. Domingos D’Ambrosio, „este foarte utilă contra arsurilor la stomac, diabetului zaharat, reumatismului acut şi cronic (artrită, gută etc.).

Pentru toate aceste cazuri este foarte bine a se consuma salată verde (lăptucă) sub formă de salate.

Se poate prepara de asemenea un ceai prin fierbere în doză de 50-80 g la 1 l de apă. Se beau 2-3 ceşti pe zi.

Dr. Leo Manfred învăţa că „salata este foarte indicată pentru tuse şi catar bronhial”.

În acest caz se iau două căpăţâni de salată cu respectivele tulpini, se strivesc, se pun într-un litru de apă şi se lasă să fiarbă bine, până când apa se reduce la jumătate. Cel mai bun efect se obţine când se adaugă nalbă mare (Althaea officinalis) sau lichen. Se îndulceşte cu miere. Se bea câte o ceaşcă, de trei-patru ori pe zi.

175Salata verde

Decoctul de salată corijează tulburările intestinale şi calmează durerile de stomac şi are un efect bun în nevralgii. Favorizează de asemenea expulzarea calculilor din ficat şi din rinichi (se bea câte un pahar pe nemâncate).

Sucul de salată proaspăt – din frunze şi tulpini – este, după cum se afirmă, cel mai bun remediu pentru tulburări nervoase: neurastenii, epilepsie, isterie, ipocondrie etc.

În cazuri de acidoză, obezitate, diabet zaharat, reumatism, artrită, gută, eczeme, erupţii cutanate, varice, arteroscleroză, este foarte indicat a se consuma zilnic salate copioase din această verdeaţă.

În cazuri de inflamaţii şi umflături să se facă aplicaţii locale cu cataplasme calde de frunze de salată ce acţionează ca emolient şi calmant.


Salata este o verdeaţă de utilitate relevantă în alimentaţia speciei umane.

Posedă, ca toate celelalte verdeţuri, un conţinut mic de carbohidraţi, proteină şi grăsimi, dar este bogată în vitamine şi săruri minerale.

Este una din cele mai bune surse de vitamina A, care se întâlneşte mai abundent în frunzele externe şi mai verzi, decât în cele din interior.

Are de asemenea vitamina B1 şi B2, chiar dacă într-o cotă mică, şi vitamina C în conţinutul normal. Este o sursă rezonabilă de fier.

Pe lângă toate acestea, este o bună sursă de calciu a cărui procent de utilizare biologică este mare: 84% este asimilat.

Când este utilizată pentru salate în general se înlătură frunzele externe şi se preferă cele din interior, mult mai fragede şi gustoase, dar se comite o mare greşeală, deoarece frunzele externe sunt cele mai hrănitoare.

Frunzele verzi, exterioare, conţin cel puţin de 30 de ori mai multă vitamină A decât cele albe din interior, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu celelalte verdeţuri, cum ar fi de exemplu varza.


177Sfecla

Sfecla

34

Sf e c l a e s t e o p l a n t ă d i n f a m i l i a Q u e n o p o d i a c e e l o r , cărnoasă şi groasă, din care

se extrage zahăr. C irca o treime din producţia mondială de zahăr provine din sfeclă şi restul din trestie.

Există multe varietăţi de sfeclă, care pot fi grupate în două tipuri: sfeclă roşie şi sfeclă galbenă sau albă.

Cultura de sfeclă este compatibilă cu aproape toate climele; cea mai propice totuşi este clima temperată, în care ciclul ei vegetativ duce aproximativ trei luni şi jumătate.

Uz medicinal

Sfecla are valoroase proprietăţi medicinale, datorită conţinutului ei ridicat de săruri minerale, vitamine şi carbohidraţi.


Calorii 50,00 kcalApă 87,10%Carbohidraţi 9,00%Proteine 3,00%Săruri 0,80%Lipide 0,10%

Vitamina A 2 REVitamina B1 50,00 mcgVitamina B 250,00 mcgNiacina 0,38 mgVitamina C 32,20 mg

Sărurile de sfeclă:Potasiu 353,00 mg Sodiu 93,00 mgFosfor 37,00 mgCalciu 24,00 mgZinc 5,80 mgFier 3,00 mgMangan 0,50 mg


Pentru cei care în timpul anilor au comis abuzuri contra organismului lor – folosind alimente acido-formatoare în abundenţă şi care sufăr adesea de constipaţie - sfecla este un aliment indispensabil, graţie acţiunii sale laxative şi neutralizatoare de acizi.

Datorită conţinutului ei bogat în fier şi cupru, sfecla este foarte utilă la formarea de globule roşii. De aici importanţa ei contra anemiei.

Sfecla, pe lângă acestea este bogată în potasiu, siliciu, sodiu şi clor şi conţine zinc, element necesar ţesuturilor cerebrale şi a cărui deficienţă întârzie dezvoltarea organismului. Posedă o bună cotă de magneziu, element care serveşte pentru alimentarea şi întărirea glandelor de secreţie internă (suprarenale, tiroida, paratiroida, hipofiza, epifiza) şi pentru a le regla funcţiile.

Sfecla este cel mai bun remediu pentru a combate tulburările splinei şi ficatului.

În toate aceste cazuri să se consume crudă, rasă, în formă de salate.

„Sucul de sfeclă este considerat constructor al trombocitelor. Este de asemenea un stimulent natural pentru inimă, datorită conţinutului său ridicat de săruri de potasiu şi magneziu, necesare întăririi muşchilor inimii.

A c e s t s u c … d e asemenea este bun pentru a combate reumatismul şi artrita, pentru a întări tendoanele ş i poate

179Sfecla

conferi organismului rezistenţă contra bolilor. Cei ce sufăr de anemie simplă sau pernicioasă sau de cloremie (tip de anemie, specifică femeilor în vârstă), pot beneficia în urma consumării acestui excelent suc mineralizant.

Zahărul brut de sfeclă posedă proprietăţi medicinale foarte utile: dizolvat în apă este o băutură calmantă, foarte benefică în bolile inflamatorii, febră şi tuse. Este de asemenea excelent remediu pentru cei care sufăr de bilă. Ajută persoana să-şi revină după emoţii violente, ca frică, mânie etc.

Frunzele de sfeclă în formă de cataplasme cu puţin ulei sunt folosite ca înviorătoare în rănile de piele şi în inflamaţii în general.” Dr. Teofilo L. Ochoa

Sucul de sfeclă este tonic, înviorător şi diuretic. Combate litiaza vezicală, descongestionând căile urinare. Pentru cei ce au pietre la vezică o bună reţetă este aceasta: se fierbe o sfeclă şi din ceaiul obţinut se beau 3 pahare pe zi.

Pentru cei ce sufăr de rinichi şi căile urinare, sfecla împreună cu ceapa este un remediu potrivit.

Pentru a combate tusea la copii se taie sfecla în rondele fine, se pune într-un castron cu miere. Se lasă în timpul nopţii. Dimineaţa se scurge siropul obţinut şi se dă copiilor să bea.


Sfecla este un zarzavat de mare valoare în alimentaţia umană, datorită calităţilor sale nutritive, aspectului său plăcut şi gustului său delicios.

De preferinţă crudă, rasă, amestecată în salate, este foarte recomandată, deoarece conferă cel mai frumos aspect şi ceea ce este mai important, îi creşte valoarea alimentară.


181Spanacul

Spanacul

35

Spanacul este o plantă de gră-dină, anuală, din familia Quenopodia-ceelor ale cărei frunze constituie

un aliment optim. Desenele animate cu Popeye marinarul

au popularizat în formă de caricatură, virtuţile alimentare ale spanacului, dar publicul încă are o idee vagă despre meritele acestuia. Mulţi ştiu că spanacul are proprietăţi excelente, dar pe care le ignoră, dintr-un motiv sau altul.

Uz medicinal

Popoarele civilizate consumă multe alimente producătoare de acizi, pentru care necesită un corector alcalin, ca spanacul, pentru a combate aciditatea. Principalele elemente care combat acizii formaţi în organism sunt fierul şi sodiul. Şi spanacul, care conţine mai mult fier ca



Vitamina A 585,00 REVitamina B1 106,00 mcgVitamina B2 305,00 mcgNiacina 0,50 mgVitamina C 15,30 mg

Sărurile spanacului:Potasiu 770,00Calciu 77,00Fosfor 40,00Sulf 38,00Sodiu 25,00Magneziu 7,00Clor 6,00Siliciu 4,00Fier 3,00


majoritatea zarzavaturilor, este un aliment de reacţie alcalină. Spanacul „este bogat în fier, ceea ce îl face un fortificant optim

contra anemiei şi a scrofulozei”. Dr. Domingos D’Ambrosio„Spanacul este recomandat persoanelor anemice. Sucul său

este tonic, diuretic şi laxativ. Decoctul este bun fortificant pentru convalescenţi şi o băutură

bună pentru cei care sunt în regim la sfârşitul unei boli febrile” Prof. Antonio Valeta.

„În spanacul crud, natura a aprovizionat omul cu cele mai fine materii organice pentru a purifica, reconstrui şi regenera tubul digestiv.” Dr. N.W.Walker.

Spanacul este, conform Dr. Paul Younis, „laxativ, oxidant, remineralizant, calmant şi bun pentru nervi”.

„Cu gust alcalin uneori greţos, această plantă are proprietăţi laxative valoroase, convenind celor bolnavi cu bila şi iritabili şi persoanelor cu viaţă sedentară… este foarte folosit pentru a curăţa pielea şi a îndepărta petele de pe faţă produse de elementele biliare… Ca emolient este puternic…” Dr. Deodato de Morais

„Frunzele sunt calmante şi diuretice. Fierte în apă, furnizează un ceai bun, folosit în inflamaţiile căilor digestive şi urinare, cât şi în obstrucţiile renale şi hepatice. Infuzia (30 : 1000) din seminţe, este uşor laxativă.” Dr. Raul O. Feijao

„Spanacul este un peptic special datorită principiului activ, secretina.” Dr. Hugo Hertwing

O altă substanţă pe care spanacul o conţine şi care stimulează secreţiile digestive şi excită apetitul este saponina.

„Spanacul de asemenea este bun pentru a combate hipertensiunea arterială, hemofilia, guşa exoftalmică, limfatismul, calculii renali, menstruaţiile insuficiente şi dureroase (amenoreea şi dismenoreea), artrită, scorbut, infecţii intestinale şi diarei. În toate aceste cazuri se bea suc de spanac crud. Întăreşte de asemenea apărările organice în special sângele pentru care se recomandă în caz de răni cu supuraţie, abcese, răni, furuncule etc. şi la fel pentru toate aceste boli să se bea zilnic câteva pahare de suc de spanac crud.” Dr. Teofilo L. Ochoa.

183Spanacul

Spanacul este un alinător special pentru nervi şi pentru creier şi este foarte recomandat în ateroscleroză.

Spanacul este de asemenea o sursă optimă de vitamina A, care promovează creşterea şi măreşte rezistenţa contra infecţiilor.

Valoarea alimentară şi contraindicaţii

Cu toată propaganda care s-a făcut despre avantajele zarzavaturilor consumate crude, fiindcă fierte îşi pierd o mare parte din valoarea lor nutritivă, încă persistă obiceiul de a duce la foc unele verdeţuri care nu cer fierbere. Se include în acestea spanacul, al cărui gust natural nu mulţumeşte pe toţi. Se poate totuşi modifica uşor gustul acestei plante, combinând-o cu alte verdeţuri.

Merită de exemplu a prepara cu titlu de experienţă o mâncare de roşii crude umplute cu spanac şi ceapă, tocate mărunt, de asemenea crude şi puţin ulei de măsline şi sare. Acest fel de mâncare este folosit de mult timp în S.U.A.

Cu toate că posedă importante calităţi nutritive, această plantă nu este bine tolerată pentru toate stomacurile, când este consumată în stare crudă.

Pentru cei ce nu o digeră bine, modul cel mai recomandat de a o prepara, având în vedere conservarea cel puţin a unei bune părţi din principiile sale nutritive, este următorul:1. Se fierbe în puţină apă.2. Se lasă maxim 5 minute la fiert.3. Se trece imediat în apă rece4. Se scurge fără a stoarce5. Se pune într-o oală goală şi bine acoperită.

Puţina cantitate de apă care rămâne în frunze ajunge ca spanacul să fie fiert în propriul său suc.

Cu toate că constituie un izvor rezonabil de calciu, acest mineral prezintă în spanac un mic nivel de folosinţă, datorită conţinutului mare de acid oxalic, întâlnit aici. Acidul oxalic formează săruri insolubile de oxalat de calciu. Cei care au tendinţa la formări de calculi renali de oxalat, trebuie deci să evite spanacul.


185Soia

Soia

36

Soia este cunoscută de mult timp în China, unde folosirea ei a devenit atât de generalizată, încât

constituie baza alimentaţiei poporului. Popoarele din Orient, care folosesc

soia pe scară largă, o consideră ca factor principal al rezistenţei lor.

Iată ce spune, despre această plantă A.C. Swerby, jurnalist englez care a trăit mulţi ani în China:

„Soia este indiscutabil, cea mai importantă plantă de al imentare individuală şi nu este prea mult spus că dacă chinezii nu ar avea altceva, nevoile lor ar fi satisfăcute deplin. Fiartă, această leguminoasă produce toate sosurile lor diferite ce furnizează baza gustului bun al alimentelor lor; presată ea dă un ulei care poate fi folosit în bucătărie; încolţită, este o legumă proaspătă bogată în vitamine; recoltată păstăi, cât încă este verde, este


Soia proaspătă 6,50 %Soia uscată crudă 21,80 %Soia „lapte” 2,35 %

Săruri Soia proaspătă 1,90 %Soia uscată crudă 4,40 %

În 100 g soia proaspătă există:

Vitamina A 2 RE

Vitamina B1 900,00 mcg

Vitamina B2 0,27 mg

Niacina 2,20 mg


o mâncare delicioasă pentru masă; uscată şi măcinată formează făină din care se poate face pâine, (în combinaţie cu amidon); măcinată umedă (după ce a fost pusă la înmuiat) pusă la prins (ca laptele) produce renumita brânză de soia – un înlocuitor al cărnii. Brânza de soia este preparată în diferite moduri pentru a produce o mare varietate de mâncăruri.” All about the Soya Bean, pag. 11.

În sec. XVIII soia a început să se răspândească rapid în Europa, America etc.

Cu tot entuziasmul demonstrat de tehnicienii care au studiat această leguminoasă, răspândirea ei în Occident a fost foarte lentă până nu de mult timp şi acum importanţa ei în soluţia problemei alimentare se impune puţin câte puţin.

La începutul celui de al doilea război mondial, Germania a depozitat enorme stocuri de soia pentru alimentarea armatei şi poporului, ceea ce a fost un „Blitzkrieg” în domeniul nutriţiei.

În timpul războiului soldaţii japonezi au demonstrat o rezistenţă fizică atât de mare, că au trezit interesul nord-americanilor. Un studiu al raţiei lor alimentare a descoperit că principalul factor responsabil pentru această condiţie a niponilor era soia, folosită larg în alimentaţia lor. Astfel soia, introdusă în SUA la începutul sec.

187Soia

XIX, dar a cărei răspândire mergea în pas domol, a devenit rapid un produs de primă categorie de mare însemnătate economică şi în mai puţin de 10 ani acea ţară a devenit cel mai mare producător mondial al acestei legume, lăsând în urmă producătorii tradiţionali.

Deşi americanii sunt mult mai bine pregătiţi decât alţii, din punct de vedere tehnic, pentru a creşte şi a ieftini producţia din sursele lor obişnuite de proteină, ei nu dispreţuiesc această nouă, bună şi economică sursă, soia făcând astăzi parte integrantă esenţială din alimentaţia acestui popor.

În prezent în SUA prin lege, toată făina de grâu are 5% făină de soia. Şi să nu uităm că această ţară este al doilea producător mondial de grâu.

În Franţa, alt mare producător de grâu, se face aceeaşi combinaţie, obligatorie prin lege.

Acesta este ceea ce pare cel mai bun mijloc pentru a pune proteinele esenţiale, bune, abundente şi ieftine la dispoziţia poporului.

Soia este un aliment bogat în proteine esenţiale de înaltă valoare biologică şi care substituie perfect şi avantajos alte alimente proteice scumpe şi uneori greu de obţinut, ca laptele şi ouăle sau scumpe şi dăunătoare, cum ar fi cărnurile de orice fel şi în principal de porc.

Soia, bogată nu numai în proteine, dar de asemenea în carbohidraţi, grăsimi, săruri minerale şi vitamine, este de valoare specială în alimentaţia diabeticilor, celor cu ateroscleroză şi convalescenţilor în general. Dar trebuie să fie folosită în forme şi cantităţi calculate.

Soia ne oferă „laptele”, „brânza”, făina pentru pâine şi prăjituri etc. Reţetele sunt uşor de preparat.

Un popor subnutrit care traversează constant crize alimentare, nu poate fi în ignoranţă în ceea ce priveşte valoarea pe care o are soia, ca aliment.

Orice bucătăreasă trebuie să ştie că intrând în meniurile poporului, sub diferite forme de mâncăruri nutritive, sănătoase şi gustoase, soia va fi unul din principalii factori în soluţionarea problemei alimentare. Unde există soia există o familie bine hrănită.


Contraindicaţii

Datorită concentraţiei mari de acid fitic întâlnit în soia, această leguminoasă nu trebuie consumată în exces deoarece ar putea provoca decalcefiere. Calciul formează un complex insolubil, fitatul de calciu, care prejudiciază utilizarea sa. Soia este prin urmare, nerecomandată celor ce sufăr de decalcefiere, rahitism, osteoporoză, osteomalazie, hipocalcemie.

Compoziţia chimică - Soia conţine (în 100 g)

Calorii Soia proaspătă 132,00 kcal Soia uscată crudă 395,00 kcal Soia „lapte” 45,10 kcal

Apă Soia proaspătă 73,10 % Soia uscată crudă 24,00 % Soia „lapte” 91,67 %

189Soia

Carbohidraţi Soia proaspătă 6,00 % Soia uscată crudă 10,40 % Soia „lapte” 2,48 %

Proteine Soia proaspătă 12,50 % Soia uscată crudă 39,40 % Soia „lapte” 3,50 %

Lipide Soia proaspătă 6,50 % Soia uscată crudă 21,80 % Soia „lapte” 2,35 %

Săruri Soia proaspătă 1,90 %

Soia uscată crudă 4,40 %

În 100 g soia proaspătă există: Vitamina A 2 RE Vitamina B1 900,00 mcg Vitamina B2 0,27 mg Niacina 2,20 mg

Uz medicinal„Soia este un bun aliment pentru a combate denutriţia”, afirmă

în unanimitate nutriţioniştii. În acest sens aducem la suprafaţă rezultatele observaţiilor făcute de doctorii H. Gounelle şi J. Marche şi comunicate la al XV-lea Congres Anual al Societăţii Elveţiene de Medicină Internă, în Reinfelden.

Cercetătorii respectivi au demonstrat că includerea de 150 g făină de soia în raţia zilnică , în caz de denutriţie avansată, promovează cu eficienţă recuperarea greutăţii corporale. Rezultatele au fost


cu atât mai surprinzătoare, cu cât mai avansată era denutriţia. În cazuri mai grave au ajuns să ducă la creşteri de greutate superioare cotei administrate.

Ca observatori ştiinţifici oneşti au făcut o probă schimbând cota adiţională de făină de soia cu alte alimente ca unt, lapte, brânză etc. Doi litri de lapte – lapte de Elveţia – au fost, de exemplu folosiţi în locul celor 150 g făină de soia şi laptele a dat rezultate inferioare celor obţinute cu făina de soia.

Cu nici un alt aliment nu au reuşit acei cercetători să obţină rezultate atât de rapide şi decisive, ca şi cu făina de soia.

Acei cercetători au explicat senzaţionalele rezultate obţinute cu făina de soia, afirmând că în compoziţia sa, elementele nutritive fundamentale figurează în proporţie concentrată, că proteina ei este reprezentată de toţi aminoacizii esenţiali şi că bogăţia ei în vitamine şi săruri minerale este considerabilă.

Laptele de soia maternizat poate fi folosit în dieta infantilă, în principal în cazurile de alergie la laptele animal, sub supraveghere corespunzătoare.

S-a observat, după nouă luni de experimentare făcută în Brazilia, că (1) acceptarea laptelui de soia de copii şi mame a fost dintre cele mai bune şi că (2) majoritatea copiilor hrăniţi cu acest tip de lapte au prezentat o dezvoltare satisfăcătoare, conform verificărilor unui pediatru şi ale unui nutriţionist.

„Păstăile verzi de soia”, spune dr. Raul Feijao „sunt minunate pentru a fi folosite în salate şi sămânţa uscată, făcută făină, este un bun aliment nutritiv şi plăcut ce poate servi chiar pentru a fabrica pâine pe care diabeticii o pot mânca. Medical, uleiul din seminţe – uleiul de soia – este un preţios remediu recomandabil în diferite boli de piele; şi un laxativ cu efect sigur.

Chiar laptele de soia pentru multe persoane este laxativ. Dr. Leo Manfred afirmă că soia „este un aliment special pentru

cei ce sufăr de diabet zaharat şi pentru cei slabi în general” şi recomandă pâine de soia, pacienţilor săi diabetici, în proporţii calculate.

191Soia

Pentru cei ce au nervii obosiţi, soia, datorită conţinutului ei de lecitină, este un aliment de prim ordin.

Valoarea alimentarăÎn vremurile bune, când oamenii nu cunosc foamea, este dificil a

schimba obiceiurile alimentare stabile. Dar cât de mare ar fi această dificultate, este necesar a face faţă în interesul supravieţuirii unui popor subnutrit. Este suficient să analizăm preţurile alimentelor la dispoziţia clasei muncitoare, prin perspectiva salariului minim, pentru a înţelege că alimentaţia poporului este departe de a fi satisfăcătoare.

Cu privire la carbohidraţi problema nu este atât de serioasă, excepţie fac, poate unele zone sau unele pături sociale, unde mizeria este extremă, unde lipsa de alimente este generală. În cazul marii majorităţi a populaţiei deficienţa alimentară nu este atât cantitativă, cât calitativă.

Avem în soia un aliment de producţie uşor şi ieftin, care poate ajuta la a substitui, chiar cu avantaj, sursele clasice de proteine. Combinată cu cereale, valoarea soii, ca sursă de proteină este îmbunătăţită datorită completării naturale cu metionină şi lizină.


„Faptul că gustul alimentului este chestiune de obicei, este uşor de dovedit”, spune dr. Victor Heiser. “La tropice laptele este obţinut cu dificultate. Pentru a ocoli acest neajuns s-a preparat în Pechin o fiertură de soia ce s-a dovedit că conţine principalele elemente conţinute în lapte. Pentru mine această combinaţie a fost una din cele mai neplăcute, pe care le-am probat vreodată. Totuşi bebeluşii alimentaţi cu această băutură gustoasă o apreciau şi o solicitau cu plăcere. Şi ce se întâmpla când li se oferea lapte bun şi proaspăt de vacă? Imediat scuipau. Probabil că vor continua, în timpul restului vieţii, să prefere ceva ce altora le este respingător”.

Gustul nu este în majoritatea cazurilor o preferinţă naturală a persoanei. Este produsul unui obicei. Nimănui de exemplu nu-i place tutunul când îl experimentează pentru prima dată. Dar dacă insistă reuşeşte să-i placă în aşa mod încât acesta devine un viciu pentru persoana respectivă. Dacă gustul este rodul obiceiului, este logic că el se educă şi se reeducă sub efectul insistenţei şi timpului.

Henry Ford, care a dorit să producă o „vacă mecanizată” a realizat multe cercetări ca să răspândească folosirea soii ce constituia de altfel unul din principalele sale alimente. El bea supă de soia, mânca pâine de soia etc. şi cu resturile acestei legume fabrica butoni şi izolatori pentru automobilele sale. Odată, pentru a dovedi că datorită folosirii soii ca substituient al cărnii nu suferea de artritism la 77 de ani, a demonstrat doctorului Heiser că el are încă puterea de a sări la înălţime.

Soia este o legumă din care se pot obţine diferite produse: ulei de soia, făină de soia, lapte de soia şi altele. Intră avantajos în tot felul de preparate: pâine, şniţele, supe, lapte, brânză, salată, iar prăjită şi măcinată dă un înlocuitor sănătos şi gustos al cafelei.

193Ştirul

Știrul

37

Ştirul, este o plantă sălbatică, c o m e s t i b i l ă , d i n f a m i l i a Amarathaceae. Deşi ştirul este

considerat o buruiană, în grădini ajută la aerisirea solului. Frunzele sunt comestibile şi au gust asemănător spanacului. Este o plantă care se întâlneşte aproape în toate regiunile ţării.

Cu toate că această plantă este de o mare valoare nutritivă, sunt multe locuri unde oamenii o dispreţuiesc considerând-o „sălbatică”. Totuşi, în alte locuri, este foarte utilizată la masa săracilor.

Anumite specii de Amaranthus au fost consumate de către oameni (în special în America de Sud - Mexic) încă de mii de ani datorită faptului că această plantă este foarte hrănitoare. Se pot consuma atât frunzele proaspete, cât şi seminţele

Compoziţia chimică (100 gr):

Calorii 24,50 kcalApă 95,50 %Carbohidraţi 4,10 %Proteine 1,10 %Lipide 0,30 %Săruri 1,00 %

În 100 grame de știr există:

Vitamina A (Retinol echivalent) 740 REVitamina B1 (Tiamina) 180,00 mcgNiacina 0,75 mgVitamina C (Acid ascorbic) 74,40 mg

Sărurile știrului conţinute în 100 grame, sunt următoarele:

Calciu 0,538 gFosfor 0,076 gFier 3,800 mg


uscate sub diferite forme. În plus, cultivarea ei este foarte uşoară deoarece este foarte rezistentă în orice climă.

Uz medicinal

Datorită conţinutului mare de calciu, ştirul este util în formarea oaselor şi dinţilor.

Ştirul acţionează ca dezobstruant, fiind recomandat în afecţiunile ficatului.


Puţin f iert în abur, în combinaţie cu alte mâncăruri, ş t i r u l e s t e u n aliment sănătos şi acceptat de către multe persoane.

I n c l u d e r e a ştirului în meniul nostru este o alegere foarte benefică, atât din punct de vedere nutritiv cât şi din punct de vedere economic.

195Ţelina

Ţelina

38

Es t e o p l a n t ă e r b a c e e d i n familia Umbeliferelor, folosită ca aliment, condiment şi remediu.

Uz medicinalSe ştie că ţelina are proprietăţi

alcalinizante, antipaludice, aperitive, carminative, stimulative, remineralizante, diuretice, antiseptice, cicatrizante.

Datorită valorii vitaminice ridicate, ţelina protejează organismul contra diferitelor boli ce provin din carenţa acestor vitamine: Vitamina A - protecţie contra xeroftalmiei; vitamina B - fortifică nervii; vitamina C - previne scorbutul.

FrunzeleÎn salate: Preparată crudă, în formă de

salată, ţelina este gustoasă, tonică pentru sistemul nervos.


Calorii 18,00 kcalApă 94,00%Carbohidraţi 3,30%Proteine 1,10%Lipide 0,40%Săruri 1,20% Tulpini FrunzeVit. A 770 U.I. 1.050,00 U.I.Vit. B1 30 mcg 65 mcgVit. B2 60 mcgNiacina 0,250 mg 0,431 mgVit. C 1,9 mg 2,2 mg

Sărurile ţelinei:

Potasiu 316,00Sodiu 84,00Calciu 72,00Fosfor 46,00Fier 0,70


În sucuri: Este carminativă, diuretică, febrifugă, tonică. Sucul proaspăt este foarte bun în cazuri de anurie, dismenoree, nefrite, hepatite, icter, hidropizie, gută, reumatism, scorbut, febre, debilitate în general. Dă rezultate excelente în paludism, caz în care se bea o ceaşcă pe zi, împărţită în trei (dimineaţa, la prânz şi seara).

În supe şi sosuri: Ţelina este recomandată de mulţi medici, împotriva reumatismului şi gutei.

Decoct: Ţelina este eficientă în bolile de rinichi şi ficat, în colite cronice, în debilitate digestivă. Este puternic depurativ al sângelui. Produce efecte vizibile în scrofuloză, cloroză, anemie provocată din deficienţă de fier, anemie pernicioasă, acid uric, afecţiuni catarale. Se folosesc 25 până la 30 g la 1 litru de apă.

Decoctul de ţelină cu pătrunjel, ambele tăiate mărunt, este un reme-diu potrivit pentru dizenterie. În acest caz se iau câteva căni pe zi.

197Ţelina

Contra dismenoreei, pneumoniei, reumatismului şi gutei, se amestecă în decoct, alături de ţelină, ceapă şi coriandru.

„În medicina populară se folosesc frunze sau rădăcini (25-30 : 1000) amestecate cu lapte proaspăt şi băute pe nemâncate, ca stimulent, aperitiv şi diuretic (catar bronşic, icter, hidropizie, gută, colici renale şi reumatism)” - Dr. Raul O. Feijao

Pentru combaterea astmului, catarul pulmonar cronic, răguşeala şi afonia, se prepară o fiertură din 30 grame de frunze proaspete într-un litru de apă. Se amestecă cu lapte proaspăt şi se îndulceşte cu miere. Se ia dimineaţa pe stomacul gol.

Se recomandă decoct de ţelină (20 : 1000) pentru spălături ale ulceraţiilor.

În cataplasme: Frunzele aplicate extern acţionează ca reabsorbant în caz de contuzii şi ca detergent în caz de ulceraţii. Frunzele mărunţite, amestecate cu sare şi oţet favorizează dispariţia rapidă a scabiei.

Alifie: Din frunze de ţelină, amestecate în proporţie egală cu frunze de mentă se prepară o alifie pentru mamele care alăptează. Se aplică pe vârful sânilor, caldă, în scopul dispariţiei umflăturilor.

RădăcinileRădăcina de ţelină este aperitivă, stimulantă, carminativă,

emenagogă, antiscorbutică, febrifugă şi diuretică. „Rădăcina acestei plante”, afirmă dr. Pio F. Quer, „formează o

parte din aşa numitele ‘rădăcini aperitive’, alături de sparanghel, mărar şi pătrunjel. Din acestea se prepară un sirop astfel: Se iau 15 grame sau câte 4 linguri din fiecare din cele cinci plante şi se pun într-o jumătate de litru de apă fierbinte, apoi se acoperă vasul şi se lasă la macerat 12 ore, agitând vasul de câteva ori. Se strecoară lichidul, se adaugă un kg de miere şi se încălzeşte puţin pentru a se forma un sirop care se ia cu lingura, ca aperitiv şi diuretic, cât şi pentru favorizarea menstruaţiei”:

În decoct: Ţelina are efect expectorant. Se folosesc 25 grame de rădăcină la 1 litru de apă şi se bea cu lapte contra răguşelii


şi astmului. Acelaşi decoct se foloseşte în cazuri de paludism, reumatism, gută şi colici nefritice.

Infuzie: Se aplică local contra oftalmiei. Pudră: Uscată şi măcinată, este utilă contra rănilor canceroase.

Se presară praful peste partea afectată. Este de preferat totuşi să se consulte medicul.

Seminţele:

Au aceleaşi proprietăţi ca şi rădăcina. Infuzie: Sunt stimulente, stomacale, tonice. Se folosesc contra

atoniei aparatului digestiv, neurozei şi debilităţii generale. Pudră: Uscate, măcinate şi adăugate la supă, lapte sau ceai

combat gazele stomacale şi bolile de stomac şi intestine.

Contraindicaţii:

Datorită valorii ei alimentare, ţelina, sub formă de salate, nu trebuie să intre în alimentaţia diabeticilor, dispepticilor şi a celor ce au stomacul slab. (după spusele dr. Teofilo L. Ochoa)


Graţie conţinutului de săruri şi vitamine, ţelina este un aliment bogat, indicat în principal celor ce sufăr de bolile menţionate mai sus în acest capitol.

În bucătărie se poate folosi în multe feluri: salate crude, supe, sosuri, sucuri, ca şi condiment etc. Se folosesc atât frunzele, cât şi rădăcinile. La prepararea salatelor frunzele se toacă mărunt, iar părţile cărnoase se rad.

Rădăcinile trebuie să fie tăiate foarte fin sau rase. Atât frunzele, cât şi rădăcinile pot fi trecute prin centrifugă sau

prin maşina de tocat pentru extracţia preţiosului suc, care se bea înainte de masă.

199Usturoiul

Usturoiul

39

Usturoiul este o plantă de grădină din familia Liliaceelor, al cărei bulb se foloseşte atât în

bucătărie, cât şi în medicina de casă. Folosirea usturoiului ca agent

medicinal datează din timpuri înde-părtate. Acceptarea lui s-a bazat cu siguranţă pe rezultatele bune observate, deoarece indicaţia sa apare în medicina primitivă greacă, hindusă şi egipteană.

Din antichitate îi este atribuit efectul corector asupra gazelor abdominale şi asupra acumulării de gaze cauzatoare între alte simptome incomode, de frecvente râgâieli.

Studiile moderne confirmă acţiunea sa binefăcătoare asupra diverselor boli gastrointestinale.

Avem deci în usturoi o utilitate reală ca remediu şi condiment.



Vitamina B1 244,00 mcgVitamina B2 74,00 mcgNiacina 0,29 mgVitamina C 14,00 mg

Sărurile usturoiului:

Calciu 20,00 mgFosfor 30,00 mgFier 1,00 mg


Uz medicinal

Usturoiul este indicat în afecţiunile catarale acute şi cronice, în bronşite care împiedică respiraţia, în tuberculoze, în pneumonie, în astm etc. El face ca expectorările să se diminueze şi să-şi piardă aspectul lor purulent. Combate cu eficacitate tusea. Provoacă o mai bună stare generală bolnavului, în principal în caz de tuberculoză.

Este excelent remediu în cazuri de răceli şi gripe. Să se folosească usturoi ca hipotensiv în caz de tensiune

ridicată. Se foloseşte şi în tratamentul varicelor. Pisat şi combinat cu ulei de măsline combate constipaţia şi

reglează mişcările peristalice. De altfel stimulează secreţia sucurilor gastrice şi intestinale, favorizând digestia. Combate toxinele intestinale şi favorizează expulzarea viermilor, chiar solitaria.

Ca vermifug se foloseşte usturoi în infuzie cu lapte. Se bea de 3-4 ori pe zi.

Se foloseşte cu bune rezultate ca: antiseptic, carminativ (contra gazelor intestinale), depurativ al sângelui, diuretic, emolient, febrifug (foarte util în febrele intermitente), tonic.

201Usturoiul

Este folosit ca element auxiliar în terapia dietetică în cazuri de acid uric, calculi, holeră, diabet zaharat, difterie, boli de ficat, rinichi şi vezică, astenie, hidropizie, insomnie, paludism, muşcătură de animale veninoase, reumatism, sifilis, tifos.

Atât dr. A.D.Cock, cât şi dr. V. Gabriel, medici englezi, au folosit mulţi ani cu succes sucul de usturoi în tratamentul de ulceraţii purulente. Două spălături zilnice cu suc de usturoi diluat în apă distilată produce o îmbunătăţire evidentă chiar în primele 48 de ore.

Extern se foloseşte contra bătăturilor, petelor pe piele, negilor, pecinginilor, mâncărimilor.

Pentru calmarea durerii de ureche se aplică un tampon de vată îmbibat în ulei fiert cu usturoi.

Contraindicaţii

Unele persoane prezintă reacţii alergice la piele în contact cu usturoiul şi trebuie să evite consumarea lui.

Cei ce sufăr de hipotensiune trebuie să fie economi la folosirea usturoiului, deoarece le provoacă o mai mare reducere a tensiunii.


Femeile ce alăptează trebuie să evite folosirea abundentă a usturoiului, deoarece poate provoca colici la sugari, conform observaţiilor cu caracter popular.

În doze foarte mari, usturoiul produce dureri de cap, dureri de stomac, colici, vome, diaree, ameţeală.


Usturoiul este foarte valoros, nu numai pentru proprietăţile sale condimentare, ci şi pentru conţinutul său în săruri şi vitamine.

Ca unul dintre cele mai sănătoase vegetale, usturoiul ar trebui să fie folosit mai mult în alimentaţia zilnică.

Folosit la condimentare, îmbogăţeşte gustul mâncărurilor, stimulează apetitul şi provoacă secreţia sucurilor gastrice.

Cine introduce în bucătărie acest umil bulb dispreţuit şi chiar ridiculizat din cauza mirosului, are unul din cei mai puternici germicizi şi mai valoroşi preventivi contra multor boli.

Multe persoane recunosc virtuţile usturoiului, dar nu sunt dispuse să-l consume natural, din cauza mirosului sau gustului său despre care unii spun că este neplăcut. În acelaşi timp ei nu au nimic de spus contra mirosului şi gustului de tutun, a cărui folosinţă ar trebui, cel puţin în ochii persoanelor cu bun simţ, să ocupe primul loc între lucrurile dispreţuite şi ridiculizate, deoarece ofensează nările şi revoltă stomacul indivizilor normali, neafectaţi de viciu.

Problema mirosului şi gustului de usturoi poate fi totuşi rezolvată. Se spune că gustul poate fi eliminat luându-se câteva picături de ulei de rădăcină de angelică şi că mirosul poate fi combătut mestecând pătrunjel crud. În acelaşi scop se recomandă de asemenea consumarea de nuci, împreună cu usturoiul.

Sucul de lămâie, combinat în cantitate egală cu apă, băut la o jumătate de oră după ingestia de usturoi îndepărtează de asemenea mirosul neplăcut. Acelaşi suc foloseşte şi pentru dezodorizarea mâinilor.

Usturoiul este izvor de calciu, fosfor şi vitamina B1.

203Varza

Varza

40

Varza – plantă de grădină din familia Cruciferelor, cu frunzele acoperindu-se una pe alta, în formă

de glob. Conţine proprietăţi excelente medicinale şi nutritive.

Uz medicinal

În lucrarea sa „Les Proprietes Medicales de La Feuille de Chou”, dr. Blanc scrie:

„Varza ar putea fi în terapeutică, ceea ce este pâinea în alimentaţie. Varza este medicul săracilor. Varza este un medicament de mare eficienţă şi de largă posibilitate de aplicare. Această afirmaţie se bazează pe bogatele experienţe proprii. Romanii, timp de şase secole, nu au cunoscut, dacă putem spune aşa, alt remediu decât varza. O foloseau intern şi extern, ca purificant




Sărurile verzei:

Potasiu 247,00Calciu 53,00Fosfor 32,00Sodiu 27,00Sulf 25,00Fier 0,57


şi în forme de cataplasme, în tratamentul rănilor soldaţilor. A ajuns să fie recomandată chiar împotriva ciumei…

Prima şi decisiva mea experienţă cu varza a fost astfel: În anul … aveam de tratat un abces la un picior… Orice supuraţie posibilă era obstruată. Pielea de deasupra abcesului era roşie, umflată şi în parte încrustată. Posibilitatea unei vindecări spontane era exclusă. Era necesar a provoca artificial expulzarea materiei purulente. Văzând aceasta am aplicat cataplasme de salvie. N-am fost satisfăcut de prima mea alegere. După câteva zile de medicaţie cu salvie, nu exista nici o îmbunătăţire… În cele din urmă am recurs la aplicarea de frunze de varză. Jumătate de zi de tratament a fost suficient pentru ca eu să observ un fenomen care m-a lăsat uimit şi plin de admiraţie. Pielea şi abcesul care până atunci aveau o aparenţă uscată, a început dintr-o dată sub influenţa vizibilă a frunzelor de varză să elimine un lichid rău mirositor destul de fluid, cu care chiar în primele ore a ieşit o mare cantitate de impurităţi.

Am continuat să aplic aceste cataplasme mereu cu acelaşi efect… În final rana s-a cicatrizat. Varza a depăşit toate aşteptările mele, nu numai deschizând abcesul, ci şi vindecând piciorul tot într-un timp admirabil de scurt. Noi experienţe au fost însoţite de aceleaşi rezultate.

205Varza

Erizipelul poate dispărea complet, fie spontan, fie cu ajutorul folosirii unor medicaţii, dar uneori după vindecare, lasă în urmă dureri nervoase, în special peste părţile pielii acoperite de păr. Aceste senzaţii dureroase pot fi îndepărtate instantaneu cu aplicarea frunzelor de varză. Apare întrebarea: Alte afecţiuni nevralgice posibile nu reapar în aceeaşi formă? Deja am făcut să dispară nevralgii faciale şi dentare cu frunze de varză. Cefalalgii idiopatice, independente de febre sau tulburări intestinale, cât şi dureri reumatice şi reumatoide, de asemenea sunt accesibile la influenţa benefică a verzei.

Unor persoane ar putea să li se pară exagerată lista bolilor vindecabile sau tratabile prin varză. Şi încă nu am ajuns să menţionăm de exemplu tumorile de asemenea accesibile la acţiunea verzei. Încă mai mult: Fiecare ar putea personal să meargă departe, atât de departe cât doreşte, prelungind lista, numai dacă ar chema în ajutorul său observaţiile, experienţa şi bunăvoinţa. Efectiv lucrul cel mai uşor care există este ca oricine se îndoieşte să facă propriile sale experienţe…”

Dr. Racoule spune că în virtutea folosirii din abundenţă a verzei, locuitorii din Armenia, Britania şi Piemont sunt extrem de puternici şi robuşti, tuberculoza întâlnindu-se relativ rar în mijlocul lor.

Dr. Gautier relevă că a realizat vindecări extraordinare cu simple cataplasme de frunze de varză aplicate la gât în cazuri de afonie, în particular între cântăreţi.

Dr. Teofilo L. Ochoa afirmă: „Varza se bucură de proprietăţi alcalinizante şi este esenţial

bogată în vitamine şi în săruri minerale, în general potasiu, calciu, fosfor şi fier, de aceea constituie un bun remediu pentru denutriţi, anemici şi slăbiţi în general.

Varza este una din puţinele vegetale care conţine arsenic. Se recomandă din acest motiv în tuberculoze.

Forma cea mai recomandată de a mânca varza, în special când se are în vedere efectele curative, este crudă, tocată fin în salată cu suc de lămâie. Trebuie preferată varza cultivată organic, fără agrotoxice.


207Varza

Apa de varză este optimă pentru a vindeca bolile de stomac, ulcere interne, hemoroizii şi alcoolismul; în aceste cazuri se ia o lingură din oră în oră. Trebuie reînnoită mereu această apă.

Frunzele de varză strivite se folosesc extern în cataplasme, contra rănilor, tumorilor, inflamaţiilor, hemoroizilor, gutei, reumatismului etc. Pentru aceste scopuri de asemenea se pot folosi frunze de varză fierte în vapori.”

Dr. M.W.Walker învaţă:„Combinaţia de suc de varză proaspăt şi suc de ţelină este

benefică pentru a alina tulburările intestinului.Sucul de varză aplicat pe pielea capului, acţionează benefic

stimulând creşterea părului. Se aplică în frecţii de două ori pe zi.”


Crudă, în formă de salată, sau scăzută la cuptor, în supă, preparată cu lapte sau servită în alt mod, varza trebuie să facă parte din alimentaţia noastră.

Varza să se fiarbă rapid, în oală neacoperită, pentru a fi posibil să iasă gazele ce produc un miros care multor persoane le este neplăcut.

Se poate de asemenea lăsa la fermentat, varză acră, foarte popular folosită în Germania, Austria, Polonia, Ucraina etc.

Din toate aceste moduri de a folosi varza, cel mai bun este crudă, tăiată fin şi condimentată ca orice salată.

Varza este uneori considerată ca nedigerabilă. De fapt, în special când este consumată fiartă, varza poate rămâne în stomac mai mult timp în comparaţie cu alte zarzavaturi.

Mâncată în exces, varza fermentată poate produce gaze incomode.

Consumul de varză nu este recomandat celor cu perturbaţii gastrointestinale acute sau cronice, chiar dacă sucul respectiv ar fi în acest caz un remediu.


209Vânăta

Vânăta

41

Vânăta este o plantă din familia Solanaceelor, ale cărei fructe de culoare închisă şi violetă sunt

foarte apreciate ca alimente.Unii botanişti spun că această

solanacee îşi are originea în regiunile tropicale din Orient, fiindcă în India poate fi întâlnită în stare sălbatică. Alţii spun că această plantă este de provenienţă din Antile.

Cultura de vinete se găseşte larg răspândită în multe ţări ale lumii. În Europa şi în SUA este considerată unul din zarzavaturile mai valoroase şi este unul din cele mai căutate.

Este uşor de preparat, este sănătoasă, hrănitoare şi gustoasă.


Calorii 28,00 kcalApa 92,60%Carbohidraţi 5,5%Proteine 1,10 %Lipide 0,20%Săruri 0,60%

Vitamina A 5 REVitamina B1 60,00 mcgVitamina B2 45,00 mgNiacina 0,60 mgVitamina C 1,20 mg

Săruri:Potasiu 140,00Fosfor 23,00Clor 18,00Calciu 11,00Sodiu 10,00Magneziu 8,00Sulf 8,00Fier 0,60


Uz medicinal

Dr. Paul Younis, afirmă că vânăta este „oxidantă, remineralizantă, alcalinizantă, calmantă”.

Prof. Dr. Angel H. Roffo, făcând cercetări în legătură cu vânăta, a ajuns la concluzia că acest zarzavat are virtutea de a micşora colesterolul şi a reduce acţiunea grăsimilor asupra ficatului.

Prof. Antonio Valeta afirma că vânăta este un remediu excelent pentru stomac, splină şi în special pentru ficat.

Pentru a combate unele afecţiuni hepatice, el recomandă a fierbe atât fructul, cât şi frunzele în proporţie de 30-40 g pentru 1 l apă şi a bea în fiecare zi timp de o săptămână. Apoi se face o pauză de două sau trei zile şi după aceasta se reîncepe tratamentul până ce boala este depăşită.

Dr. Raul O. Feijao spune că „frunzele de vânătă servesc la prepararea de cataplasme emoliente pentru arsuri, abcese, herpesuri, etc., şi că sucul de fructe este foarte diuretic”.

211Vânăta

Dr. Deodato de Morais informează că „vânăta este somniferă, având deci virtuţi asemănătoare cu cele ale lăptucii (salata verde)”.

Dr. Teofilo L. Ochoa afirmă:„Vânăta… este foarte recomandată la artrite. De asemenea dă

bune rezultate în gută şi în reumatism, cât şi în diabet zaharat şi în inflamaţiile de piele în general. Este digestivă, nutritivă şi laxativă, în special când este matură, motiv pentru care se recomandă în denutriţie, indigestii şi constipaţii.

„Sucul de vânătă dă rezultate excelente ca diuretic. Se utilizează în inflamaţii de rinichi, de vezică şi uretră, cât şi în blenoragie şi în anurie.

„Frunzele plantei se folosesc la calmarea inflamaţiilor (ca rezolutive). Se prepară cu ele cataplasme emoliente şi calmante contra arsurilor şi erupţiilor de piele, abcese, furuncule, pecingini etc.”

Pentru extirparea petelor sau negilor (aluniţelor) de pe piele, se frecţionează zona cu suc de vânătă de câteva ori pe zi.


Vânăta prezintă multe varietăţi de fructe cu coloraturi din cele mai diverse de la alb şi galben, până la verde, gri sau castaniu.

Ca aliment se utilizează numai varietăţile ce produc fructe violet-albăstrui.

Se consumă preparată în multe feluri: coaptă, în ghiveciuri, umplută, pane etc.

Această plantă se combină foarte bine cu feculente, cereale, fructe oleaginoase.


213A trăi mai mult,a trăi mai bine

Alte alimente importante

slaptele acru

sciuperca

sgermeni de grâu

sporumbul


215Laptele acru

Laptele acru

42

În ultimul timp din ce în ce mai mult s-a trezit interesul lumii medicale pentru laptele acru, datorită valorii sale ca

excelent terapeutic. Să vedem de ce. Bacteriile care populează intes-

tinul nostru produc în el fermentaţii şi descompuneri continue, generând toxine care sunt de obicei descompuse şi absorbite de organismul uman.

Aceste bacterii pot de asemenea provoca boli acute în intestin, când înmulţirea lor dintr-un motiv sau altul devine excesivă.

Organismul sănătos combate în continuu aceste „otrăvuri” şi în această luptă se consumă o cantitate considerabilă de energie, rămânând cu rezistenţă redusă şi schimbul celular prejudiciat.

Simptomele de îmbătrânire prematură îşi au originea într-un tip de intoxicaţie

Iaurtul este un aliment uşor de digerat, fiindcă proteinele lui predigerate economisesc parte din lucrul digestiv. Nici un alt aliment aşa de uşor digerabil nu posedă nenumărate substanţe nutritive ca iaurtul.


cronică, promovată într-o măsură semnificativă prin consumul de carne, între alte alimente, care favorizează dezvoltarea de condiţii favorabile unor bacterii şi paraziţi în intestin.

Cantitatea acestor microorganisme se poate analiza, prin rezultatul unui studiu făcut de unii cercetători.

Am determinat numărul de bacterii conţinute în evacuarea zilnică a unui adult în 120 miliarde minim, adică de cinci ori nr. de globule roşii din sânge, ale aceluiaşi individ.

Dar în perturbările digestiei, sucurile care exercită rol defensiv, nu mai sunt capabile de a împlini satisfăcător activitatea lor. În consecinţă sângele absoarbe produsele otrăvitoare din metabolism, ceea ce conduce la o lentă autointoxicaţie a organismului.

Pentru a combate acest pericol avem o resursă extraordinară în laptele acru. Laptele acru este cunoscut sub diferite denumiri: maia, kefir, iaurt.

Maia este laptele de capră şi vacă în care s-a pus bacilul maia. Acesta se dezvoltă repede în intestinul nostru, combate cu succes bacteriile maligne, producând în acest fel continua dezinfecţie intestinală.

Kefirul este lapte acrit în manieră siriană. Este ca iaurtul, uşor digestiv şi optim pentru buna funcţionare a intestinelor.

Locuitorii unor regiuni din sudul Bavariei, campioni cunoscuţi pentru vârsta lor avansată, păstrau cu atenţie toate surplusurile de lapte într-un butoiaş de lemn. Îl lăsau la fermentat şi apoi făceau din el o supă delicioasă, mâncarea lor de dimineaţă. Acest lapte era atât de apreciat ca sursă de sănătate, încât îl tratau în mod religios. Fiecare mireasă primea de la părinţi, în ziua căsătoriei, un butoiaş cu preţiosul lapte ferment.

Un cercetător care a examinat acest lapte a găsit în el, la scară înaltă, aceiaşi bacili conţinuţi în iaurt, kefir şi maia.

Iaurtul este un aliment popular al popoarelor balcanice, care prezintă un mare indice al longevităţii.

Medicii de orientare vegetariană au manifestat în ultimul timp interes special pentru iaurt şi în măsura schimbării punctelor lor

217Laptele acru

de vedere au contribuit mult în favoarea consolidării popularităţii acestui produs.

Primele cercetări în legătură cu iaurtul au fost realizate de Dr. Grigoroff în Geneva. Mai târziu la Institutul Pasteur din Paris, sub orientările dr. Prof. Metchnikoff, care a fost precursor în consolidarea pe bază ştiinţifică a terapeuticii iaurtului au fost făcute alte examene ale căror rezultate au contribuit pentru a trezi în medici interes serios pentru acest produs.

Prof. Metchnikoff indică iaurtul ca fiind optim antidot pentru fermentaţii şi descompuneri interne. A demonstrat că bacteriile inerente din iaurt au proprietatea de a elabora intensiv acid lactic, care din mijloacele de care dispunem pentru a combate descompunerea intestinală, este unicul inofensiv de care avem cunoştinţă. Văzând cum bacteriile din iaurt se aclimatizează şi se multiplică în intestinul nostru, bacteriile responsabile pentru producţia de substanţe toxice sunt subjugate.

Pe lângă aceasta iaurtul combate gazele, reglează acţiunea intestinală şi măreşte rezistenţa organismului contra bolilor.

Aici deci rezidă în special avantajul iaurtului în bolile de inimă, stomac, intestine, ficat, rinichi, totodată se tratează de efectele autointoxicaţiei produse de otrăvurile elaborate de intestine.

Iaurtul a adus la fel bune rezultate celor ce sufăr cu sistemul nervos, care sunt foarte sensibili la anomaliile intestinale. Cu organismul slăbit, este dificil a rezista la lupta contra bacteriilor intestinale şi frecvent, simptomele care neliniştesc bolnavul sunt, direct sau indirect, simptome ale unei intoxicaţii continue în intestine. Aceasta se manifestă în principal prin insomnie, cea mai temută boală a nevroticilor. Persoanele care, timp îndelungat sufereau de insomnie în grad înalt, tratate cu iaurt, au fost eliberate de fermentaţiile intestinale nocive şi au obţinut un somn normal.

Iaurtul este un aliment uşor de digerat, fiindcă proteinele lui predigerate economisesc parte din lucrul digestiv.

Nici un alt aliment aşa de uşor digerabil nu posedă nenumărate substanţe nutritive ca iaurtul.


219Laptele acru

Reîntărind ceea ce deja am evidenţiat şi adăugând alte câteva puncte importante, rezumăm principalele virtuţi ale iaurtului:

1. Distruge microbii patogeni. „Cu excepţia bolilor de tuberculoză şi de antrax, toţi ceilalţi microbi patogeni, inclusiv ameba histolitică (colibacil), sunt distruşi de iaurt în 24 de ore” (Enciclopedia Britanică).

2. Împiedică putrefacţia intestinală şi producerea de toxine care otrăvesc organismul.

3. Combate fermentaţia, gazele intestinale, iritaţiile, inflamaţiile şi infecţiile intestinale.

4. Favorizează asimilarea de calciu şi fosfor, în care iaurtul este bogat, şi a altor minerale importante.

5. Dacă nu este foarte acid, are acţiune notabilă şi benefică asupra ulcerelor de stomac şi de duoden; asupra colitei, enteritei, gastritei, dizenteriei şi constipaţiei.

6. Protejează vitamina C şi vitaminele din grupul B care de multe ori sunt distruse în tubul digestiv. Bacteriile de iaurt de asemenea fabrică în tubul intestinal vitamine din grupa B.

Nu numai iaurtul, dar şi laptele acru în mod general, ingerat zilnic, animă buna funcţionare a intestinelor, provoacă evacuarea lor regulată, evitând astfel auto-intoxicaţia, consecinţă inevitabilă a constipaţiei.


221Ciuperca

Ciuperca

43

Ciuperca este un a l iment cu înalt conţinut nutritiv, bogat în vitamine şi cu mare conţinut de

proteine. În multe părţi din Europa au nume caracteristic, spunându-li-se „mana săracului”. În unele părţi din Italia şi sudul Franţei este alimentul de bază la masa muncitorilor. În Rusia, Polonia şi Germania ţăranii recoltează în timpul toamnei mari cantităţi de specii mai răspândite şi le prepară convenabil pentru folosirea în timpul iernii.

În urmă cu un secol se găseau în principalele provincii ale Germaniei mulţi ţărani robuşti, care se hrăneau cu pâine neagră, ciuperci şi apă. Diverşi cercetători i-au supus la experienţe şi au verificat că de fapt în loc să slăbească s-au întărit în mod extraordinar cu acest regim.

Diverse analize calitative au descoperit că ciupercile conţin azot în procentaj

Diverse analize calitative au descoperit că ciupercile conţin azot în procentaj încă nemaiîntâlnit în alte vegetale, nici chiar în leguminoase.


mare, mai mare decât cel conţinut de alte vegetale, sau chiar în leguminoase.

Nu toate stomacurile acceptă uşor ciupercile. Persoanele care nu tolerează bine la început, trebuie să fie prudente la mâncarea de ciuperci, obişnuind organismul puţin câte puţin cu acest nou tip de aliment.

„Ceea ce există nociv la ciuperci” spune dr. Pio Font Quer, „este că elaborează unele produse chimice şi nici o caracteristică, ci doar analiza chimică şi cunoaşterea exactă a speciei poate să ne arate dacă o ciupercă este toxică sau nu. Nu se pot stabili reguli pentru a deosebi cele vătămătoare de cele nevătămătoare, nici nu se pot folosi normele de altădată, realmente chimice, dar în primul rând nefolositoare, potrivit cărora o lingură de argint sau ceapă, fierte în ciupercile otrăvitoare se înnegresc, în timp ce acestea nu-şi schimbă culoarea fierte împreună cu ciupercile comestibile… Cine nu cunoaşte ciupercile, neştiind să distingă una de alta cu aceeaşi

223Ciuperca

uşurinţă cu care distinge un trandafir de o garoafă, trebuie să fie prudent, să nu se aventureze niciodată să le consume pentru că i se par albe şi frumoase, şi pentru că ar avea miros şi gust plăcut.

Speciile comestibile au o formă distinctă. Este necesar a fi cunoscute una câte una. Cine le cunoaşte, nu le confundă.

Alte specii întâlnite în câmp sau pădure şi care probabil ar fi comestibile, trebuie înainte de toate, să fie supuse aprecierii unei analize tehnice.

Pentru cultura de miceliu (partea vegetativă şi filamentoasă a ciupercilor) gunoiul de grajd, în special provenit de la animale care se hrănesc cu fân şi ovăz şi care este preparat sub formă de compost, este unul din elementele preferate. Pentru a se obţine producţie satisfăcătoare se adaugă azot, fosfor şi potasiu în doze adecvate pe lângă proteinele insolubile, principalul aliment al ciupercilor.

Creşterea miceliului depinde nu numai de mediul de cultură, ci de asemenea de alţi factori cum ar fi alegerea locului, montarea de instalaţii adecvate, metoda de recoltare şi păstrarea produsului.

Pentru clasa muncitoare care necesită substanţe hrănitoare, ciupercile ar putea constitui un aliment important.

Prin imprudenţa necunoscătorilor de ciuperci s-au întâmplat cazuri de otrăvire atât în Europa, cât şi în SUA. „Ciupercile”, spune Raul O. Feijao, „sunt în mod general periculoase, şi trebuie să fie culese şi folosite numai de cei ce cunosc fondul speciilor comestibile, fiindcă otrăvirea cauzată prin cele necomestibile poate fi fatală. În caz de otrăvire să se dea victimei imediat ceva care să-i producă vomă puternică, iar apoi să i se dea un purgativ. Nu trebuie să i se dea acizi şi nici apă cu oţet”.


225Germeni de grâu

Germeni de grâu

44

Germenii de grâu reprezintă cea mai bogată sursă naturală de vitamina E care este esenţială

vieţii umane, fiindcă exercită o funcţie de neînlocuit în reproducţie. Deficienţa ei atrage după sine pierderea progresivă şi irevocabilă a fecundaţiei.

Pe lângă aceste funcţii ea include diferite altele nu mai puţin importante pentru specia umană.

Conform dr. Alvim de Freitas, organismul uman cere 1,5 – 2,5 miligrame de vitamina E pe zi. Femeile gravide solicită 4,5 – 5 miligrame.

Vitamina E se găseşte în proporţie de 45 miligrame în fiecare 100 g germeni de grâu. Este simplu deci a recunoaşte marea valoare a acestui produs pentru om.

Dar nu numai bogăţia în vitamina E este cea care îi face faimă germenului de

100 g de germeni de grâu, incluse zilnic în alimentaţia noastră, sunt suficiente pentru a satisface necesităţile noastre normale în vitamina E şi contribuie la aprovizionarea nevoilor din complexul B


grâu. Acest produs este de asemenea bogat în vitamina B1 a cărei deficienţă este bine cunoscută în legătură cu sistemul nervos. Vitamina B1 a fost descoperită, cu peste 100 de ani în urmă, când ştiinţa se străduia din greu să combată beriberi. În tratamentul acestei boli s-a dovedit evident valoarea vitaminei B1 a cărei deficienţă produce degenerarea sistemului nervos şi frecvent paralizii şi atrofieri musculare.

Cel mai mare sau cel puţin, unul din cei mai mari distrugători ai vitaminei B1 în organismul uman este alcoolul, ai cărui sclavi sufăr de deficienţă în vitamina B1. Victimele care doresc să se elibereze din lanţurile alcoolismului şi să se restaureze de relele lor efecte fizice, trebuie, între alte lucruri să adopte o alimentaţie bogată în germeni de grâu.

227Germini de grâu

Vitamina B1 şi complexul B intră într-o serie de reacţii ale organismului uman, fiind strâns legate cu metabolismul energetic.

Necesitatea zilnică în vitamina B1 este de 1,8 miligrame, pentru bărbaţi şi 1,5 miligrame pentru femei (la gravide 1,9 miligrame) şi 1 miligram pentru copii.

100 g de germeni de grâu, incluse zilnic în alimentaţia noastră, sunt suficiente pentru a satisface necesităţile noastre normale în vitamina E şi contribuie la aprovizionarea nevoilor din complexul B.

În fiecare 100 g el conţine 2,20 miligrame de vitamină B1, 0,60 mg vitamină B2 şi 4 mg vitamină B6.

Pe lângă aceste substanţe absolut indispensabile vieţii umane, germenul de grâu conţine în doză ridicată proteine vegetale (gliadina şi gluteina). Proteinele sunt necesare dezvoltării copiilor şi compoziţiei ţesuturilor corpului uman.

Săruri minerale există de asemenea în acest produs preţios pentru valoarea sa nutritivă şi de aceea este foarte recomandat de nutriţionişti, atât copiilor, cât şi adulţilor.

Într-un interviu dat presei, Dr. Alvim de Freitas a afirmat că: (1) Brazilianul în mod normal nu se hrăneşte bine; (2) Alimentaţia ar trebui să includă germeni de grâu care ar aduce avantaje nutriţiei; (3) Speră că acest produs să fie în scurt timp la dispoziţia tuturor.

Vitamina E exercită acţiune antioxidantă şi antihemolitică, ceea ce recomandă atleţilor şi lucrătorilor cu braţele să includă germeni de grâu în dieta lor.


229Porumbul

Porumbul

45

Originar din America Centrală, porumbul este de asemenea numit grâul de Turcia. Cultivat în

întreaga lume, este consumat din belşug în ţările meridionale. Conţine materii azotoase, grase, hidraţi de carbon, săruri minerale, calciu, fosfor, fier, vitaminele B, E.

Foarte hrănitor, energetic, reconsti-tuent, moderator al tiroidei.

Decoctul boabelor: 50 g la litru de apă (fierte o oră) este foarte hrănitor.

Din alcătuirea chimică a porumbului se poate lesne observa că el poate fi folosit de oricine.

Vitamina B, antinefritică, supranumită şi vitamina de susţinere, şi care se găseşte în embrionul bobului de porumb în mare cantitate, ne fereşte de boala numită beriberi.

Uleiul de porumb conţine: acizi graşi nesaturaţi (85-90%); monosaturaţi, mai ales oleic; polisaturaţi, acid linoleic (circa 50%), acizi graşi saturaţi (10-12%), mai ales palmitic şi stearic, cu urme de acizi arahidic şi miriotic; vitamina E.


Mămăliguţa preparată din făina de porumb este hrănitoare şi uşor de digerat. Totuşi trebuie să se aibă în vedere aspectul foarte important că ea trebuie foarte bine fiartă.

Porumbul fiert de asemenea este bun şi recomandat. Uleiul de porumb conţine: acizi graşi nesaturaţi (85-90%);

monosaturaţi, mai ales oleic; polisaturaţi, acid linoleic (circa 50%), acizi graşi saturaţi (10-12%), mai ales palmitic şi stearic, cu urme de acizi arahidic şi miriotic; vitamina E.

Bogat în acizi graşi polinesaturaţi, uleiul de porumb se opune energic creşterii colesterolului în sânge.

Doza medie: 2 linguri la sculare şi înainte de masa de seară, vreme de câteva săptămâni sau de câteva luni.

231Cuprins

Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3Autorii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Mulţumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

1. A mânca pentru a trăi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112. Valoarea unei bune alimentaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153. Inconvenienţele consumului de carne . . . . . . . . . . . . 234. A trăi mai mult, a trăi mai bine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 315. Cumpătarea, un factor de longevitate . . . . . . . . . . . . 456. O digestie bună . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 477. Carbohidraţii şi viaţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 578. Lipidele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 619. Proteinele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6510. Vitaminele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

Zarzavaturile şi sănătatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 11. Ardeiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79 12. Bama . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83 13. Brocoli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85 14. Cartoful . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87

Cuprins


15. Castravetele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93 16. Ceapa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 17. Cicoarea (Andiva) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105 18. Conopida . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109 19. Cresonul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11120. Dovleacul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11921. Fasolea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12322. Iarba grasă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13123. Lintea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13324. Mazărea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13525. Măcrişul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13726. Morcovul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13927. Păpădia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14928. Pătrunjelul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15329. Prazul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15730. Ridichea de lună . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16131. Ridichea neagră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16332. Roşia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16733. Salata verde . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17334. Sfecla . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17735. Spanacul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18136. Soia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18537. Ştirul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19338. Ţelina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19539. Usturoiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19940. Varza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20341. Vânăta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209

Alte alimente importante . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21342. Laptele acru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21543. Ciuperca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22144. Germeni de grâu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22545. Porumbul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229

Documents

ÎN MEDICINA NATURISTĂ - · PDF file4 Zarzavaturile în medicina naturistă Sunt factori simpli, atât ca natură, cât şi ca mod de utilizare. Dar „înaintea ideilor simple, oamenii