GHEORGHE MANOLESCU

MONEDA ŞI POLITICILE MONETARE

Ediţia a II-a

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007 Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării

prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MANOLESCU, GHEORGHE

Moneda şi politicile monetare / Gheorghe Manolescu. Ed. a 2-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Bibliogr. ISBN 978-973-163-053-3

336.74(498)(075.8)

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă

şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 21.12.2007; Coli tipar: 29,5 Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevarul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE FINANŢE-BĂNCI

GHEORGHE MANOLESCU

MONEDA ŞI POLITICILE MONETARE

Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007

5

CUPRINS Introducere …………………………………………………………... 11

I. Moneda în cadrul economiei …………………………………... 15 1. Activele financiare şi proprietăţile lor ………………………… 16 2. Moneda: caracteristici şi funcţii ………………………………. 18 3. Circuitele monedei ……………………………………………. 21 4. Formele istorice ale monedei …………………………………. 24 5. Clasificarea semnelor monetare ………………….…………… 29 6. Evoluţia monedei ……………………………………………… 31 6.1. Monetizarea schimbului ………………………………….. 31 6.2. Bancarizarea monedei ……………………………………. 33 6.3. Evoluţia monetară în România …………………………… 35

II. Sistemul monetar ………………………………………………. 40 1. Componentele sistemului monetar ……………………………. 41 1.1. Configuraţia sistemului …………………………………... 41 1.2. Elementele definitorii ale monedei ………………………. 42 1.3. Baterea şi emisiunea monedei metalice ………………….. 44 1.4. Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie …………………. 46 1.5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale ……………… 47

2. Tipologia sistemelor monetare ………………………………... 48 3. Puterea de cumpărare …………………………………………. 51 4. Convertibilitatea monetară ……………………………………. 53 5. Circulaţia monedei ……………………………………………. 57 5.1. Tranzacţiile financiare şi rolul lor ………………………... 57 5.2. Circulaţia monetară şi funcţiile acesteia …………………. 59

III. Cererea şi oferta de monedă …………………………………… 63 1. Cantitatea de monedă …………………………………………. 64 2. Lichiditatea ……………………………………………………. 69 3. Baza monetară ………………………………………………… 71 4. Creaţia monetară şi contrapărţile masei monetare ……………. 73 5. Cererea de monedă ……………………………………………. 77 6. Oferta de monedă ……………………………………………... 80 7. Viteza de circulaţie a monedei ………………………………... 82 8. Echilibrul monetar şi inflaţia …………………………………. 83

6

IV. Finanţarea economiei ………………………………………….. 91 1. Resursele şi circuitele financiare …………………………….. 92 1.1. Agregatele economice …………………………………… 92 1.2. Asigurarea resurselor financiare ale economiei …………. 94 1.3. Circuitele financiare ……………………………………... 97

2. Mecanismele şi instrumentele finanţării ……………………... 100 2.1. Mecanismele finanţării economiei ………………………. 100 2.2. Instrumentele finanţării economiei ……………………… 105 2.3. Tabloul operaţiunilor financiare ………………………… 109

V. Sistemul financiar ……………………………………………….. 114 1. Necesitatea şi compoziţia sistemului financiar ………………. 115 2. Instituţionalizarea şi organizarea sistemului financiar ……….. 119 2.1. Structurarea sistemului financiar ………………………... 119 2.2. Organizarea sistemului financiar ………………………... 122

3. Pieţele financiare …………………………………………….. 124 3.1. Caracterizare şi clasificare ………………………………. 124 3.2. Piaţa de capital …………………………………………... 127

4. Arbitraj şi eficienţă pe pieţele financiare …………………….. 133 5. Instituţiile financiare …………………………………………. 135 5.1. Instituţii financiare de depozit …………………………... 136 5.2. Instituţii financiare nondepozit ………………………….. 137

VI. Banca centrală …………………………………………………. 149 1. Specific şi obiective ………………………………………….. 150 1.1. Apariţia Băncilor centrale ……………………………….. 150 1.2. Reglarea ofertei de monedă ……………………………... 152

2. Funcţiile şi operaţiile Băncii centrale ………………………... 158 2.1. Funcţiile Băncii centrale ………………………………... 158 2.2. Operaţiunile Băncii centrale …………………………….. 163

3. Organizarea Băncii centrale ………………………………….. 165 4. Reglementare şi supraveghere bancară ………………………. 168 4.1. Reglementarea bancară ………………………………….. 168 4.2. Supravegherea bancară ………………………………….. 172

5. Banca Naţională a României …………………………………. 175

VII. Sistemul de plăţi ……………………………………………….. 184 1. Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi …………………... 185 2. Mijloace şi modalităţi de plată ……………………………….. 190 2.1. Mijloace de plată ………………………………………… 190 2.2. Modalităţile de plată …………………………………….. 193

7

3. Instrumentele de plată prin virament ………………………... 195 3.1. Ordinul de plată ………………………………………… 195 3.2. Cambia ………………………………………………….. 196 3.3. Cecul ……………………………………………………. 198

4. Cardul ……………………………………………………….. 200 4.1. Evoluţie şi caracterizare ………………………………… 200 4.2. Tipologia cardurilor …………………………………….. 201 4.3. Sisteme de realizare a plăţilor prin card ………………… 203

5. Tehnicile de plată prin virament …………………………….. 207 5.1. Acreditivul documentar ………………………………… 207 5.2. Incasso-ul documentar ………………………………….. 209 5.3. Scrisoarea de garanţie bancară ………………………….. 210 5.4. Compensarea multilaterală a plăţilor …………………… 210 5.5. Plăţile electronice ……………………………………….. 214 5.6. Plăţi prin bancă la domiciliu ……………………………. 216

6. Circuitele de plăţi ……………………………………………. 217 6.1. Transferuri clasice ………………………………………. 218 6.2. Transferul electronic ……………………………………. 218

7. Riscurile în sistemele de plăţi ……………………………….. 222 7.1. Globalizarea riscurilor ………………………………….. 222 7.2. Categorii de riscuri în sistemul de plăţi ………………… 225 7.3. Managementul riscurilor ………………………………... 227

VIII. Piaţa monetară ………………………………………………... 232 1. Caracterizarea pieţei monetare ……………………………… 233 2. Funcţionare ………………………………………………….. 234 3. Instrumentele pieţei monetare ……………………………….. 237 4. Tranzacţiile pe piaţa monetară ………………………………. 241 5. Piaţa interbancară ……………………………………………. 242 5.1. Fluxurile de monedă centrală …………………………… 244 5.2. Operaţiunile pe piaţa interbancară ……………………… 245 5.3. Intervenţiile Băncii centrale …………………………….. 248

6. Piaţa monetară deschisă ……………………………………... 250 7. Piaţa valutară ………………………………………………... 252 7.1. Caracterizare ……………………………………………. 252 7.2. Funcţionare ……………………………………………... 254

8. Piaţa monetară în România ………………………………….. 256

IX. Analiza monetară ……………………………………………... 264 1. Statistica monetar-financiară ………………………………... 265 1.1. Fundamentele contabile ale statisticii financiar-monetare 265 1.2. Agregatele monetare şi statistica bancară ………………. 270

8

2. Analiza financiară …………………………………………….. 275 2.1. Analiza matricială a tranzacţiilor financiare ……………... 276 2.2. Contabilitatea fluxurilor, cadru al analizei financiare ……. 281

3. Analiza monetară ……………………………………………… 287 3.1. Conceptul şi conţinutul analizei monetare ……………….. 287 3.2. Analiza ofertei de monedă ……………………………….. 290 3.3. Analiza cererii de monedă ………………………………... 301

4. Modelarea monetară …………………………………………... 305 4.1. Caracteristicile modelării monetare ……………………… 305 4.2. Tipuri de modele monetare ………………………………. 309

X. Teoria monetară ………………………………………………... 325 1. Coordonatele teoriei monetare ………………………………... 326 1.1. Conţinutul şi specificul teoriei monetare ………………… 326 1.2. Diversificarea şi evoluţia teoriei monetare ………………. 330 1.3. Fundamentele economice ale teoriilor monetare ………… 332

2. Teorii clasice asupra monedei ………………………………… 334 2.1. Concepţia operaţional-convenţionalistă ………………….. 334 2.2. Concepţia metalistă ………………………………………. 334 2.3. Concepţia realistă ………………………………………… 335 2.4. Concepţia nominalistă ……………………………………. 335 2.5. Concepţia legalistă ……………………………………….. 336 2.6. Concepţia distributivă ……………………………………. 336 2.7. Concepţia cantitativă clasică ……………………………... 337

3. Teorii moderne asupra monedei ………………………………. 339 3.1. Abordări moderne ale teoriei cantitative …………………. 339 3.2. Keynesismul monetar …………………………………….. 345 3.3. Monetarismul …………………………………………….. 348

4. Neoclasicismul şi postkeynesismul …………………………… 353 5. Abordarea monetară a inflaţiei ………………………………... 355 5.1. Evidenţe empirice ………………………………………... 355 5.2. Explicaţia inflaţiei ………………………………………... 356

6. Teorii referitoare la formarea cursului de schimb …………….. 359 6.1. Interpretări statistice ……………………………………… 359 6.2. Interpretări dinamice ……………………………………... 363 6.3. Interpretări prin balanţa de plăţi ………………………….. 364

XI. Politica monetară ………………………………………………. 370 1. Politica monetară – componentă a politicii economice ……….. 371 2. Obiectivele politicii monetare ………………………………… 375 2.1. Obiectivele finale ………………………………………… 375 2.2. Obiectivele intermediare …………………………………. 376

9

3. Instrumentele politicii monetare …………………………….. 381 3.1. Acţiunea asupra lichidităţii bancare …………………….. 382 3.2. Acţiunea asupra creditelor ………………………………. 387

4. Impactul politicii monetare ………………………………….. 388 4.1. Evaluarea utilizării şi a efectelor politicii monetare ……. 389 4.2. Primele dovezi referitoare la impactul monedei ………... 390 4.3. Eficacitatea politicii monetare …………………………... 393

5. Canalele de transmitere a politicii monetare ………………… 395 5.1. Canalul ratei dobânzii …………………………………… 395 5.2. Canalele altor preţuri ale activelor ……………………… 396 5.3. Abordarea prin credit …………………………………… 398 5.4. Creditul bancar şi crizele financiare …………………….. 402 5.5. Semnificaţia canalelor de transmitere …………………... 403

6. Limitele politicii monetare …………………………………... 404 6.1. Limite în aplicarea politicii monetare …………………... 405 6.2. Limite ale intervenţiilor monetare ………………………. 406 6.3. Limite ale lagurilor temporale …………………………... 407

7. Politica monetară a României ……………………………….. 409

XII. Internaţionalizare monetară ………………………………….. 417 1. Sistemul Monetar Internaţional (SMI) ………………………. 419 1.1. Mecanismele S.M.I. …………………………………….. 419 1.2. Evoluţia S.M.I. ………………………………………….. 423 1.3. S.M.I. actual …………………………………………….. 428 1.4. Perspectivele reformei S.M.I. …………………………… 433

2. Integrarea monetară europeană ……………………………… 437 2.1. Istoria ideii Europei Unite ………………………………. 437 2.2. Premisele integrării europene …………………………… 439 2.3. Sistemul Monetar European (S.M.E.) …………………... 441 2.4. Moneda unică …………………………………………… 444 2.5. Viitorul U.E.M. …………………………………………. 449

3. Globalizarea financiară ……………………………………… 454 3.1. Demararea globalizării financiare ………………………. 454 3.2. Globalizarea financiară şi cursurile flotante ……………. 457 3.3. Globalizarea financiară contemporană …………………. 459 3.4. Efectele globalizării financiare asupra economiilor naţionale 462

Bibliografie generală ………………………………………………... 470

10

11

INTRODUCERE

Moneda este omniprezentă şi omnipotentă, este dorită şi hulită, este economisită şi investită, este bogăţia care risipeşte şi sărăcia care cerşeşte, este semn şi este valoare, moneda este mijlocul şi instrumentul devenit scop şi ideal, moneda este puterea la purtător.

Moneda se regăseşte, în evoluţia sa, în forme diferite, având funcţii şi caracteristici diverse, parcurgând un drum adesea încărcat de înşelăciune şi falsuri, strălucitoare în demnitatea valorii sale intrinseci sau umilită în straiele de căpătat ale substitutelor, ascunsă de esoterice conturi bancare sau ameţită în sarabanda instrumentelor financiare, moneda este neînţeleasă în concepte şi teorii şi terfelită în aroganţa trăncănelilor şi arbitrariul politicilor.

Pentru a fi însă respectată moneda trebuie acceptată pentru ceea ce este şi poate, trebuie să fie înţeleasă pentru a fi utilizată şi folosită, adică pentru a fi utilă şi folositoare, dar pentru a o înţelege şi a o accepta trebuie s-o cunoşti, să-i cunoşti esenţa, altfel spus, principiul, care nu este altceva decât valoare, chintesenţa valorii activităţilor umane şi astfel vom înţelege demnitatea sau mizeria acestor activităţi, acceptându-le sau nu.

Cartea Monedă şi Credit, a cărei primă parte (Moneda şi politicile monetare) o aveţi în faţă, încearcă să prezinte moneda în evoluţia sa, să-i prezinte atât formele de existenţă, cât şi funcţiile de subzistenţă, să evidenţieze ipostazele monedei ca mijloc de plată şi de acumulare a averii, dar şi să releve perversitatea şi adversitatea substitutelor monedei, substitute bancare sau financiare. Cartea doreşte să explice funcţionarea sistemelor şi instituţiilor monetare şi financiare, mişcarea instrumentelor monetar-financiare, precum şi interacţiunea fluxurilor monetare. Totodată, în economia lucrării sunt abordate teoriile explicative şi interpretative ale fenomenelor monetare şi relevate componentele şi mecanismele politicilor monetare, sunt analizate căile cunoaşterii empirice a proceselor şi comportamentelor monedei, adică ale celor care deţin monedă, şi este examinată fenomenologia actuală a monedei, a di-versităţii, adesea imponderabile, a formelor monedei, fenomenologie manifestă multidimensional prin internaţionalizare, integrare, expansiune, financiarizare, globalizare, informatizare, instituţionalizare, instrumentalizare şi, de ce nu,

prin demonetizare.

12

Măreţia monedei constă în esenţa sa, care este, cum am spus, valoare, evident umană, având toate atributele acesteia, mizeria monedei, dacă există, se regăseşte în formele acesteia, în instrumentele şi modalităţile de existenţă a monedei. Valoarea monedei, acceptată cândva etalon, unitate de măsură, chintesenţă a averii, este de fapt ceea ce a fost totdeauna şi anume expresia relaţiei omului, cel care a creat şi creează monedă, cu mediul său. Moneda este relaţie, expresie abstractă a relaţiei omului cu sine.

Cartea se adresează studenţilor de la Facultatea de Finanţe-Bănci, din cadrul Universităţii Spiru Haret, dorind să le fie o călăuză în descifrarea com-plicatelor şi complexelor peregrinări ale monedei prin viaţa oamenilor în zilele aservite de către aceştia muncii şi afacerilor, dar şi însoţindu-i în momentele petrecute în învălmăşeala supermagazinelor sau în destinderea călătoriilor, ale monedei care, prost folosită sau oneros procurată, sărăceşte pe cei cinstiţi şi îmbogăţeşte pe cei şmecheri, ale monedei care poate să ajute comunităţile puse pe treabă, dar şi să arunce în dezordine pe cele înclinate spre căpătuială.

Studenţii vor putea cunoaşte ipostaze comune, obişnuite ale monedei, dar şi situaţii inedite şi adesea arbitrare ale acesteia, vor putea înţelege rostul băncilor în redistribuirea şi înmulţirea monedei, a formelor acesteia şi vor putea evalua, după parcurgerea cărţii, validitatea sau falsitatea politicilor monetare, capacitatea sistemului, instituţiilor şi instrumentelor monetare şi bancare de a contribui la evoluţia benefică a oamenilor şi firmelor, vor putea înţelege ce este bine şi ce poate fi rău în fenomenologia monetară, în evenimentele monetare contemporane, precum globalizarea, integrarea şi supratehnologizarea monedei, toate acestea explicitate, dar adesea necesitând un efort cognitiv personal al studentului pentru aproprierea mesajului înscris în demersul diverselor capitole.

Cartea este un manual universitar, oferind cunoştinţe începătorilor, celor doritori de o înţelegere sistematică şi oarecum completă a problematicii monetare, şi nu a problemelor pe care şi le creează oamenii prin folosirea fără noimă a monedei, putând fi utilă şi studenţilor de la celelalte facultăţi cu profil economic, unele capitole fiind accesibile oricui care vrea să ştie, să înţeleagă, să interpreteze.

În funcţie de interes şi curiozitate, de nevoie şi celeritate, cititorul, în primul rând studentul angajat într-un program didactic, sistematic de pregătire, va trebui să posede cunoştinţe generale de economie, de doctrine şi logică economică, dar şi abilităţi analitice şi statistice minime pentru parcurgerea unor paragrafe. Cartea nu s-a dorit un tratat, cu toate că pe alocuri cochetează cu acest statut livresc, însă domeniul abordat şi segmentul de cititori căruia i se adresează îndeosebi nu putea să nu-şi pună amprenta asupra complexităţii demersului descriptiv, explicativ şi interpretativ, de altfel utilă pentru o înţelegere adecvată a subiectelor prezentate.

13

Cartea este structurată în două părţi: � Prima parte, intitulată, Moneda şi politicile monetare, destinată

parcurgerii într-un prim semestru, cuprinde 12 capitole, în care sunt prezentate aspecte şi probleme de bază, definitorii ale monedei, constituindu-se într-un ghid util pentru înţelegerea disciplinelor monetare, bancare şi financiare, vizând nivelele micro, macro şi mondoeconomice, primul modul de 4 capitolele prezentând fundamentele monedei şi ale circulaţiei monetare, următorul modul, de 4 capitole, explicitând organizarea şi funcţionarea sistemului instituţiilor şi fluxurilor monetare, iar cel de al treilea modul, compus din 4 capitole, oferind cunoştinţe referitoare la politicile monetare, la fundamentarea teoretică a acestora, precum şi la impactul internaţionalizării monetare şi financiare asupra monedei şi politicii monetare.

� Cea de a doua parte, intitulată Credit şi Bănci, destinată celui de al doilea semestru de studiu, abordează, pe parcursul a 11 capitole, problematica sistemului bancar referitoare la activitatea de finanţare şi de creditare a economiei, a subiecţilor economici, băncile reprezentând componenta esenţială a creării şi redistribuirii fondurilor în economie. Această parte a cărţii poate fi delimitată în trei module: primul modul, din 3 capitole, prezintă sistemul bancar şi perspectivele acestuia, precum şi probleme privind gestiunea financiară a firmei bancare; cel de al doilea modul, format din 3 capitole, examinează aspectele generale ale creditării şi finanţării economiei, precum şi probleme referitoare la dobândă şi la alegerea portofoliului de active financiare; cel de al treilea modul, din 5 capitole, analizează mecanismele creditării firmelor, populaţiei, statului şi afacerilor internaţionale.

Lucrarea este însoţită de un aparat didactic util studenţilor pentru sintetizarea şi înţelegerea conţinutului capitolelor, care cuprinde:

� introducere aferentă fiecărui capitol, prezentând semnificaţia şi importanţa subiectului prezentat, precum şi capitolele înrudite din punct de vedere al conţinutului, preferabil de studiat pentru o înţelegere mai bună a capitolului;

� sumarul capitolului, cuprinzând cunoştinţele esenţiale oferite pe parcursul capitolului, în ordinea determinată de logica discursului explicativ;

� termenii de referinţă, specifici capitolului, unii dintre aceştia fiind concepte, reprezentând elementele teoretice principale care trebuie înţelese şi interpretate în structura capitolului;

� teste şi întrebări de autoevaluare, destinate verificării gradului de aprofundare a conţinutului capitolului, de înţelegere a conceptelor, explicaţiilor şi corelaţiilor specifice acestui conţinut;

� bibliografie selectivă, care cuprinde lucrări disponibile şi accesibile, folositoare pentru aprofundarea subiectului abordat în fiecare capitol.

Totodată este prezentată o bibliografie extinsă.

14

15

I. MONEDA ÎN CADRUL ECONOMIEI Scopul acestui capitol constă în explicitarea şi înţelegerea nece-

sităţii şi rolului monedei în economie şi societate, a fundamentelor sale funcţionale şi istorice, precum şi a tendinţei evolutive a acesteia.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: � Cunoaşterea activelor financiare şi a naturii acestora � Înţelegerea specificului monedei ca activ financiar � Evidenţierea circuitele şi reţelei fluxurilor monedei � Analiza formelor distinctive ale monedei � Cunoaşterea formelor monedei-semn şi a configuraţiei acestora � Delimitarea fazelor evolutive, în spaţiu şi timp, ale monedei Introducere Moneda reprezintă activul financiar cu cea mai mare lichiditate,

semnele monetare, precum şi instrumentele monetare de plată şi de economisire, fiind exprimări ale unor cantităţi de monedă, ale unor valori monetare cu puteri de cumpărare determinate la un moment dat, însă incerte în viitor.

Moneda reflectă reguli, mentalităţi, instituţii, culturi, ea exprimă putere şi este exprimată prin putere, prin puterea de a apropria orice prin monedă, mondializarea şi globalizarea economiilor şi societăţilor, a culturilor şi civilizaţiilor îndepărtând moneda de valoarea sa intrinsecă, originară, transformând-o treptat în putere, în putere pură, fără conotaţii valorice, moneda devine simbol al puterii, activul omniprezent şi omnipotent, financiarizarea monedei, bancarizarea totală a ei însemnând demonetizarea acesteia.

Evoluţia formelor monedei s-a înscris într-un proces de dema-terializare a acesteia, de bancarizare şi financiarizare a funcţiilor sale, de la moneda cu valoare intrinsecă, exprimată prin moneda metalică, din aur, spre semnele monetare, spre instrumentele electronice ale monedei, spre impulsuri şi mesaje informatice, în evoluţia sa moneda

16

metamorfozându-şi conţinutul şi formele, conservându-şi însă esenţa, acea de etalon, de cele mai multe ori distorsionată şi denaturată de conţinutul şi formele manifeste.

Pentru înţelegerea acestui capitol este indicat să se studieze şi capitolele următoare:

• Sistemul monetar • Cererea şi oferta de monedă

1. Activele financiare şi proprietăţile lor Un activ reprezintă un drept asupra ceva sau asupra unei persoane,

precum o firmă, o casă, un împrumut, o carte de debit. De asemenea, activul poate fi o marcă, cum ar fi Pepsi, sau o valoare incorporală, precum reputaţia sau clientela.

Un activ financiar poate fi definit ca un drept exprimat în monedă, fiind opus activului real, care este tangibil, activul financiar fiind intangibil, chiar dacă îmbracă forme tangibile (certificatul de acţionar este tangibil, însă el evidenţiază un activ intangibil, anume deţinerea unei părţi dintr-o afacere) Exemple de activ financiar sunt: ipoteci, acţiuni, obligaţiuni, cambii, depozite bancare, bancnote etc.

Activul financiar generează un flux de venituri, de încasări posesorului acestuia, denumit cash flow, precum dobândă, dividend, adesea emiterea uni activ financiar constituind calea de achiziţionare a unui activ real, fizic. Fiind intangibil, activul financiar este mai uşor de preţuit, evaluat.

Transferul activelor financiare, deci a posesiei acestora, se rea-lizează, de regulă, pe piaţă, prin vânzare – cumpărare, dar şi prin schimbarea acestora pe bunuri .

Activele financiare realizează în economie următoarele funcţii şi anume:

• transferul lichidităţii, al fondurilor de la subiecţii economici cu surplus de fonduri, către cei cu nevoie de fonduri, care de regulă vor să cumpere active tangibile cu activele financiare;

• redistribuirea riscurilor, care apar din mişcarea fondurilor generate de mişcarea activelor reale;

• crearea de stimulente, prin clauzele şi caracteristicile activelor financiare;

• agregarea sau dezagregarea fondurilor, de exemplu prin ipoteci şi prin carduri;

17

• revelarea informaţiilor de preţ; • transferul fondurilor în spaţiu şi timp. Primele două funcţii sunt principale, subsecventele fiind funcţii

secundare, derivate. Realizarea acestor funcţii, precum şi natura lor intangibilă

conferă activelor financiare următoarele caracteristici: � monetitatea, care evidenţiază apropierea activelor financiare

de natura monedei, de lichiditatea acesteia, în acest sens un certificat de depozit fiind mai apropiat decât o obligaţiune;

� divizibilitatea, evidenţiază posibilitatea fracţionării acestuia în unităţi monetare, în acest sens un credit fiind fracţionabil, o obligaţiune nu;

� denominarea, se referă la unităţile de emisiune ale unui activ financiar, care nu mai pot fi divizibile, unităţi exprimate prin valoarea nominală;

� reversibilitatea, se referă la posibilitatea vânzării şi cumpărării activului în condiţii facile, pe piaţă, măsurarea gradului de reversibilitate, deci de transformare în monedă, se face prin costul de reversibilitate, care reprezintă ecartul dintre preţul de ofertă şi cel de cumpărare;

� remunerarea, care reprezintă fluxul de lichidităţi generat suplimentar, afectat de inflaţie, astfel că fluxul real este mai mic decât cel nominal, adesea chiar valoarea reală, de piaţă a activului fiind indexată la inflaţie;

� scadenţa, sau termenul de maturitate, se referă la perioada de viaţă a activului, în cadrul căreia acesta generează venit, flux de lichidităţi, scadenţa diferenţiindu-se pe tipuri de active şi chiar pentru acelaşi tip de activ (depozite la vedere şi la termen);

� convertibilitatea, se referă la posibilitatea, stipulată în contractul de constituire a activului, ca activul să se poată transforma într-un alt activ financiar, în acest sens o acţiune putând fi convertită, la o anumită dată, într-o obligaţiune;

� lichiditatea, exprimă posibilitatea unui activ financiar de a fi transformat în monedă fără întârziere, cost, pierdere de capital sau de dobândă, în acest sens o piaţă este lichidă dacă activele pot fi vândute imediat, fără cheltuieli şi fără a li se diminua valoarea;

� riscul, care exprimă predictibilitatea obţinerii venitului, adică incertitudinea ca fluxul de venit să se menţină în viitor, garanţiile şi indexările fiind mijloace de diminuare a riscului;

18

� complexitatea, se referă la posibilitatea unor active de a fi scindate în două, precum obligaţiunile răscumpărabile, de către emitent, înainte de scadenţă, la un preţ mai mic decât valoarea la scadenţă, răscumpărarea făcându-se periodic, în tranşe, prin trageri;

� valorizarea, adică exprimarea monetară a activului, în monedă naţională, într-o valută, într-o monedă-coş;

� fiscalizarea, se referă la gradul de impozitare a fluxului de venituri generat de către activul financiar, care diferă de la ţară la ţară, de la perioadă la perioadă, de la activ la activ.

2. Moneda: caracteristici şi funcţii

Definirea monedei se poate face atât într-o manieră indirectă, evi-

denţiindu-i funcţiile, cât şi într-o manieră directă, relevându-i conţinutul. Etimologic, cuvântul monedă derivă din cuvântul latin „moneta”

care înseamnă „aceea care avertizează”. Într-o primă definiţie extensivă, moneda este constituită de

ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Moneda apare deci ca un activ financiar care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat, conservat. Pentru a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite comunităţi naţionale sau internaţionale.

Moneda se deosebeşte de bogăţie, de avere, care reprezintă un ansamblu de componente ale proprietăţii, moneda fiind una dintre ele, care serveşte la conservarea valorii, precum şi de venit, care reprezintă un flux de câştiguri pe unitatea de timp, pe când moneda este un stoc.

Fiind un activ financiar, moneda are anumite caracteristici, care sunt concretizări ale caracteristicilor activelor financiare, principalele caracteristici fiind ordonate în continuare după importanţa acestora.

� acceptabilitatea, reprezintă caracteristica definitorie, formele diverse de monedă (bancnote, cecuri, carduri, conturi bancare) fiind însă acceptate diferit de către oameni;

� stabilitatea, presupune menţinerea în timp a puterii de cum-părare, a valorii unităţii monetare, erodată totuşi de inflaţie, de creşterea generalizată a preţurilor, parţial evitată fie prin schimbarea valorii monedei, a parităţii, fie prin indexarea veniturilor de orice natură;

19

� raritatea, determinată în trecut de insuficienţa metalului din care era confecţionată moneda (aur, argint), iar în prezent de controlul prin care Banca centrală asigură cantitatea de monedă disponibilă băncilor, de regulă, prin politica monetară;

� portabilitatea, care exprimă uşurinţa transferului cantităţilor de monedă, fie personal, fie prin mijloace de comunicare telefonică sau electronică (informatică);

� durabilitatea, iniţial asigurată de calităţile substanţiale ale aurului şi argintului, în prezent virtualizată de către tehnologiile bancare de transfer şi de distribuire (în cazul bancnotelor);

� divizibilitatea, asigurată prin numărul de unităţi monetare ale bancnotelor sau de fracţiuni monetare ale divizionarelor şi prin tranşele de monedă transferabile cu instrumentele de plată (cecuri, carduri etc.);

� identificarea, care constă în posibilitatea recunoaşterii rapide şi corecte a valorii suporţilor monetari, îndeosebi a bancnotele, dar şi a cecurilor, cardurilor etc.;

� uniformitatea sau omogenitatea, care implică ca toţi suporţii monetari de aceeaşi valoare să fie similari ca formă, particularităţi definitorii etc., indiferent de instituţia financiară care îi emite.

Studierea originilor istorice ale monedei pune în evidenţă cele trei mari funcţii ale monedei (descrise încă de Aristotel în Etica Nicomahică şi în Politica).

Analiza modernă a arătat că aceste trei funcţii, cărora li se adaugă aceea de etalon al plăţilor, se explică printr-o proprietate esenţială a monedei: ea constituie lichiditatea prin excelenţă a monedei.

� Moneda, intermediar al schimbului Realizarea unei operaţiuni de troc impune reuniunea a două

condiţii: • existenţa a două contraprestaţii simultane şi complementare,

derivând din dorinţele celor doi parteneri; • estimarea celor două contraprestaţii la aceeaşi valoare de

către cei doi parteneri. Aceasta determină limitarea schimburilor şi imposibilitatea for-

mării unui ansamblu de preţuri, adică unei scări de valori care să faciliteze evaluarea bunurilor.

Moneda rupe trocul în două schimburi independente, permiţând disocierea celor două contraprestaţii simultane ale trocului (vânzare-cumpărare), realizându-se astfel două operaţii succesive:

• vânzarea unui bun contra monedă; • schimbarea monedei obţinute contra altui bun.

20

Moneda promovează eficienţa în economie prin reducerea timpului pentru realizarea schimburilor, precum şi prin orientarea oamenilor spre ceea ce aceştia pot face mai bine. Moneda este lubrifiantul care permite economiei să funcţioneze mai uşor, prin diminuarea costurilor tran-zacţiilor, prin stimularea specializării şi diviziunii muncii.

Utilizarea monedei generează însă frecvent tulburări monetare, moneda fiind un intermediar „rău” al schimburilor, adesea revenindu-se la tehnica trocului (precum a fost în timpul şi după cel de-al doilea război mondial).

Pentru a îndeplini această funcţie, moneda va trebui să înde-plinească în mod corect alte două funcţii:

� Moneda, măsură a valorii Moneda este o unitate de calcul, care permite măsurarea şi eva-

luarea mărfurilor, bunurilor şi serviciilor eterogene, trecute, prezente sau viitoare, aşa cum greutatea se măsoară în grame, iar distanţa în metri, valoarea bunurilor se exprimă prin preţul lor, în moneda specifi-cată, sau altfel spus, prin raportul unei cantităţi de monedă la o cantitate de bunuri. Utilizarea monedei permite determinarea unei scări generale a preţurilor, adică a raporturilor de schimb comparabile, printr-o măsură comună, reducând costurile de tranzacţie, prin reducerea numărului de preţuri care trebuie luate în considerare.

� Moneda, instrument de rezervă a valorii Moneda trebuie să asigure permanenţa valorilor măsurate, valoarea,

reprezentată de o anumită cantitate de monedă, trebuie să fie totdeauna aceeaşi, oricare ar fi momentul utilizării monedei, în acest sens moneda trebuind să fie depozitare a puterii de cumpărare, fluctuaţiile „puterii de cumpărare” a monedei alterând însă considerabil această funcţie a monedei. Economisirea, care reprezintă un consum amânat, se bazează pe încrederea că valoarea bunurilor de consum la care se renunţă ar putea fi regăsită, în integritatea sa, în viitor, în momentul în care se va decide utilizarea sumei de bani „pusă la ciorap”.

Invers, cel care împrumută ar trebui să aibă siguranţa că nu va fi nevoit să ramburseze o valoare superioară aceleia pe care a împru-mutat-o. Conform unei expresii celebre, moneda reprezintă o legătură între prezent şi viitor.

Multe alte active, precum acţiunile, obligaţiunile, pământul, imobilele, bijuteriile, operele de artă etc. realizează însă această funcţie mai convenabil, având avantaje faţă de monedă, asigurând un câştig suplimentar sub forma dobânzilor, creşterea valorii în timp, furnizarea unor servicii, de exemplu un acoperiş deasupra capului, însă moneda are

21

asupra acestora un avantaj covârşitor, anume lichiditatea, capacitatea de a fi folosită imediat ca mijloc de schimb.

� Moneda, etalon al plăţilor decalate, servind, de exemplu, la realizarea contractelor de împrumut, indiferent de natura acestora, cu rambursarea după o perioadă de timp, termenii contractuali fiind exprimaţi în monedă;

� Moneda unitate de cont, derivată din funcţia monedei de măsură a valorii, relevă că toate bunurile sunt evaluate monetar prin preţuri, făcând posibile înregistrările contabile şi analizele financiare, comparaţiile în timp şi spaţiu, cuantificarea valorii adăugate, această funcţie putând fi îndeplinită şi fără existenţa fizică a monedei.

� Moneda, lichiditatea prin excelenţă Analiza modernă relevă această proprietate esenţială a monedei,

subiacentă celor cinci funcţii prezentate anterior, proprietate care permite explicarea lor. Când moneda este utilizată fie ca intermediar al schimbului, fie ca unitate a valorii, fie ca instrument de rezervă, ea posedă o calitate constantă, anume aceea de a fi imediat convertibilă (transformabilă, schimbată) într-un bun sau serviciu oarecare. Moneda oferă deci aceluia care o posedă o mare posibilitate de a alege, fiind purtătoare de opţiuni.

Această putere a alegerii este evidenţiată, în analiza modernă, prin noţiunea de lichiditate.

Toate bunurile, în afară de monedă, au o destinaţie particulară care le conferă o relativă rigiditate; din contră, moneda, neavând vreo desti-naţie particulară, neavând rigiditate, reprezintă lichiditatea prin excelenţă.

Aplicată unui anumit activ (creanţe) sau unui portofoliu (an-samblul titlurilor de valoare – acţiuni sau obligaţiuni – deţinute), lichiditatea caracterizează gradul de certitudine al deţinătorului de a obţine în orice moment o sumă de monedă cel puţin egală valorii nominale a acestora. Activele sunt cu atât mai lichide cu cât sunt mai sigur realizabile. („vândute”) în termen scurt şi fără pierdere.

3. Circuitele monedei

Societatea în care trăim este o societate monetară. Moneda nu este prezentă într-un mod omogen în spaţiul mondial,

însă în societăţile dezvoltate instituţiile monetare au un rol central, în sensul că acestea ordonează activităţile, generează şi restrâng autoritatea.

Regăsindu-se în ansamblul instrumentelor de plată (bancnote şi conturi transferabile), moneda este angajată în diferite circuite, însoţind

22

schimbul de bunuri şi servicii în realizarea tranzacţiilor, în cadrul acestor circuite având loc creaţia şi distrugerea monedei.

În acest sens se pot delimita patru circuite ale monedei: o circuitul producţiei de mărfuri (marfar); o circuitul finanţării; o circuitul economiei publice; o circuitul internaţional al monedei. Circuitul marfar al monedei este asociat actelor de vânzare-

cumpărare, având la origine o creaţie monetară, prin creditare de către bancă firmele fiind debitoarele băncii, mărindu-şi pasivul, aceste firme transmiţând semnale monetare, primite prin creditare, altor firme sau particularilor (plăţi, salarii, dobânzi, dividende)

Însoţind circuitul mărfurilor, în procesul transformării duale monedă – marfă, resursele monetare servesc rambursării datoriilor bancare, acest act constituind distrugerea monedei, conservându-se însă un volum anume de lichidităţi pe circuitul marfar al monedei.

Circuitul finanţării asigură conjuncţia dintre economisire şi in-vestiţie, prin transferul de lichidităţi contra titluri financiare remunerate, substituind moneda şi contrapărţile sale cu creanţe şi datorii, plasa-mentele şi finanţarea monetară limitând cererea de lichidităţi. Acest circuit, prin formele sale noi de reglare a plăţilor (creanţele şi datoriile), devine canalul principal prin care fluxurile monetare sunt orientate de la cel care economiseşte către cel care investeşte.

Circuitul public al monedei se caracterizează prin deconexiunea încasărilor şi plăţilor, acestea din urmă îmbrăcând adesea forma unor servicii publice gratuite, regăsindu-şi contrapartea monetară în încasări generice, fie din creaţie monetară, fie din impozite, care reprezintă prelevări obligatorii.

Circuitul internaţional al monedei reprezintă o prelungire a celor trei circuite monetare interne ale economiei, problema parităţilor monetare, adică a raportului de schimb între monede, fiind esenţială reglementării fluxurilor monetare internaţionale.

Circuitele monetare şi financiare constituie o contraparte a circu-itelor naţionale de bunuri şi servicii, însă se manifestă şi autonom, în sensul transferului de lichidităţi şi titluri financiare şi de credit.

În ansamblu, circuitele monetare se concretizează într-o reţea complexă de fluxuri monetare şi financiare, realizate între o diversitate de subiecţi economici, care se grupează tipologic astfel: gospodării

23

(populaţie), firme nonfinanciare, administraţii publice, instituţii şi pieţe financiare (bancare, de capital, de asigurări etc.)

Reţeaua fluxurilor monetare şi financiare, dependente de fluxurile reale sau autonome, este prezentată în schema din figura nr. 1.

Figura nr. 1. Reţeaua fluxurilor monetare şi financiare din economie Schema simplificată din figură evidenţiază specificitatea fluxurilor

monetare şi financiare în cazul fiecărei categorii de subiecţi economici şi a fiecărui tip de piaţă.

24

De exemplu, în categoria firmelor acţionând pe piaţa muncii sunt incluşi toţi agenţii economici care angajează şi plătesc forţă de muncă. Piaţa financiar bancară cuprinde toate instituţiile implicate în colectare, gestionare, transfer şi plasare de fonduri băneşti şi financiare, indiferent de natura acestora.

Unele fluxuri monetare sunt dependente de fluxurile reale (1, 2, 10 etc.), pe când altele sunt autonome (5, 7, 9 etc.).

Fluxurile 9 şi 13 reprezintă fluxurile directoare ale circuitului monetar, determinând dimensiunile şi parametrii funcţionării circuitului, evident în funcţie de mesajele fluxurilor reale şi financiare.

4. Formele istorice ale monedei

Abordarea monedei în evoluţia sa istorică evidenţiază tendinţa

de dematerializare a monedei, metamorfoza acesteia, de la moneda metalică până la cărţile de credit, la moneda electronică.

În cele mai vechi timpuri omul îşi procura direct ceea ce avea nevoie prin vânătoare, prin pescuit şi prin cules. Treptat, specializându-se, fiecare individ se consacra unei anumite activităţi, care nu-i mai oferea posibilitatea satisfacerii tuturor nevoilor, nevoi care, o dată cu progresul civilizaţiei, devin din ce în ce mai variate. Era necesar ca individul să schimbe bunurile pe care le producea pentru a-şi procura alte bunuri create de către semenii săi, schimb denumit generic troc sau barter. Trocul presupunea o dublă coincidenţă: doi indivizi care simultan să dorească şi să fie capabili să facă schimb. Trocul, reprezentând schimbul direct de bunuri între indivizi, prezintă numeroase inconveniente: este totdeauna particularizat şi nu are valoare universală; nu permite atribuirea unei expresii unice ansamblului de relaţii de schimb al tuturor bunurilor.

În era informaticii, a comerţului electronic, trocul va putea reveni, în sensul că doi posesori de situri Web, dacă vor dori, vor putea uşor să găsească această dublă coincidenţă.

Istoria monedei începe cu mişcarea de la troc la moneda marfă, un bun fizic care are atât utilizare monetară, cât şi nemonetară, continuând cu deplasarea spre etalonul marfă sau semnul standardizat a cărui valoare se bazează pe valoarea bunului monetar fizic, precum aurul şi argintul. În continuare, oamenii adoptă moneda hârtie, formă a monedei care nu se bazează decât pe încrederea în acceptarea lor universală în realizarea schimburilor, evoluţia monedei continuând cu apariţia monedei electronice sau e-moneda, care este moneda pe care

25

oamenii o pot transfera direct, prin impulsuri electronice, în locul bancnotelor, cecurilor, mărunţişului.

Evoluţia monedei delimitează două forme: moneda materială, substanţială şi moneda imaterială.

Spărgând trocul, moneda materială a cunoscut, în evoluţia sa, mai multe faze succesive şi chiar dacă în prezent monedele nu mai sunt legate de aur sau de alte mărfuri, totuşi se pot învăţa multe despre funcţionarea oricărei economii monetare prin studierea modului cum funcţionează un sistem bazat pe moneda-marfă.

� Moneda – marfă Iniţial, pentru efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor a fost

utilizat un bun material, o marfă aleasă din multe altele, având calităţi adecvate (conservare, divizibilitate, încredere, valoare de întrebuinţare) De-a lungul istoriei, rolul de monedă l-au avut mărfuri precum: fierul, alama, aurul, argintul, vinul, tutunul, orezul, grâul, vacile, dinţii de delfin, carapacele de melc, bărcile etc. Metalele preţioase, prin proprietăţile lor de divizibilitate, durabilitate, portabilitate, recunoaştere, raritate relativă au constituit cel mai cunoscut tip de monedă-marfă. Indiferent de utilizare, nemonetară sau monetară, aurul are un preţ, care este măsurat în termenii altor bunuri şi servicii care pot fi schimbate pe aur, într-un sistem care are la bază marfa aur, neexistând dolari, mărci etc., ci lucruri utilizate ca unităţi de calcul pentru preţuirea aurului sau altor bunuri. Astfel, preţul de piaţă al aurului măsoară echilibrul puterii de cumpărare al monedei, sau valoarea aurului ca bun monetar pe care oamenii pot să-l utilizeze să cumpere alte bunuri şi servicii.

� Moneda metalică Prin calităţile lor (frumuseţe, divizibilitate, raritate, inalterabilitate),

metalele preţioase au fost universal acceptate şi uşor conservate. Bucăţile de aur sau argint, utilizate ca monedă-marfă, difereau ca puritate şi densitate pe pieţe diferite, de aceea înainte de a fi acceptate erau verificate, cântărite, ceea ce implica costuri şi timp.

Evitarea acesor neajunsuri s-a asigurat în timp prin utilizarea valorilor standardizate de aur şi argint, sistemul monetar numindu-se sistemul etalon aur sau argint, în condiţiile când moneda depindea de valoarea celor două metale preţioase se numea sistemul etalon bimetalic . În cadrul acestor sisteme moneda metalică era „bătută”, de către cei care verificau metalul, bijutierii, în piese mici, plate uşor portabile, numite monete, puterea politică rezervându-şi treptat dreptul

26

baterii acestora, a semnelor monetare şi definirii etalonului monetar, a unităţii monetare şi diviziunilor acesteia. La început bătută de „prinţ” (de suveran), moneta avea un conţinut de metal garantat şi poseda puterea de a „elibera” pe individ de datorii (impozite datorate). Statele guvernele preiau baterea monetelor, emisiunea semnelor monetare, în monetării proprii, în scopul menţinerii încrederii populaţiei în aceste piese, a eliminării posibilităţilor de a falsifica sau ajusta conţinutul acestora. Totuşi, baterea de către stat a monetelor producea şi un profit pentru acesta, îndeosebi din diferenţa dintre valoarea nominală a cantităţii de monetă bătută şi valoarea aurului sau argintului din con-ţinutul monetelor, diferenţă păstrată de către stat şi numită senioraj, acesta fiind în esenţă un impozit perceput de la populaţie.

Sistemul etalonului aur a subzistat de la începutul secolului XVIII până în 1930, sistemele monetare naţionale sprijinindu-se pe cantitatea de aur alocată scopurilor monetare, aurul utilizat numindu-se aur lingou, care reprezenta baza monetară a sistemului.

În acest sistem populaţia măsura preţurile nu în unităţi de aur, ci în unităţi băneşti, precum dolarul, lira, care puteau fi sub formă de monetă sau de monedă hârtie, acestea constituind mijlocul de schimb, instrument de calcul, rezervă a valorii. Valoarea banului este legată de aur prin rata de schimb dintre ele, autoritatea monetară a ţării stabilind această rată, cumpărând şi vânzând aur la această rată, asigurându-se astfel că nimeni nu va tranzacţiona aur monetar la o rată mai mare.

De exemplu, dacă cantitatea de lingouri de aur a Băncii centrale era de 1 milion de uncii şi guvernul stabilea rata de schimb dolar-aur de 30 pe uncie, valoarea totală exprimată în dolari a lingourilor, deci valoarea bazei monetare, era de 30 milioane de dolari. Banca centrală influenţa cantitatea de monedă prin reglarea ratei de schimb a banilor emişi în raport cu cantitatea de aur pe care o deţinea ca active sau rata rezervelor de aur, influenţând fie cantitatea de bani, fie de lingouri (aur monetar), respectiv cantitatea de monedă din societate.

Guvernele au devenit singurul producător de monedă naţională, supraveghind sistemele monetare naţionale, monopolizând baterea de monetă şi emisiunea de bani, legal recunoscute şi acceptate ca mijloc de schimb. Menţinerea acestui monopol şi interzicerea folosirii pe teritoriul naţional a monetelor străine, adică promovarea seniorajului, oferea statului posibilitatea susţinerii activităţilor publice.

Înţelegând avantajele sistemului de monopol statal în baterea monedei, statele au sesizat şi constrângerile impuse de valoarea

27

intrinsecă a aurului în extinderea seniorajului, adică a libertăţii de a profita de pe urma acestui sistem. În acest sens, au găsit trucuri pentru a micşora această valoare prin reducerea bazei de aur a monetelor, utilizând şi alte metale, precum bronzul, arama, lărgindu-şi seniorajul. Treptat, guvernele au găsit căi ieftine pentru a face producţia de monetă mai puţin scumpă, în final rupând legătura dintre valoarea unităţii monetare şi valoarea etalonului marfă, aurul şi argintul din monetă. Pentru a se salva de necazul micşorării valorii monetelor, guvernele au utilizat astfel de practici precum „monetele tăiate”, de exemplu prin tăierea fizică a unei părţi din monetă, să spunem o pătrime şi declararea acesteia ca având aceeaşi valoare ca moneda iniţială, putând astfel să bată monete suplimentare din cantitatea de aur rămasă, mărindu-şi seniorajul. Pasul următor l-a constituit moneda-hârtie, experimentată uneori de naţiunile europene, însă coloniştii americani au acceptat ideea etalonului marfă bazat pe hârtie, iniţial moneda-hârtie fiind bazată pe valoarea monedelor europene, care la rândul lor se bazau pe aur şi argint, deci indirect şi moneda hârtie americană se baza pe aur şi argint.

De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur sau argint), s-a ajuns, în evoluţia schimburilor, la o monedă fără valoare în sine sau cu o valoare pur simbolică, fixată de către autoritatea publică, monedă care se prezintă sub forme din ce în de mai „dematerializate”.

� Moneda-hârtie (bancnota) La origine, un simplu bilet de bancă pe care emitentul se obliga

să-l răscumpere la o dată în viitor, un certificat de depozit de monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului de metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, bazată pe încrederea în stat, emiţându-se bilete într-o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază încrederea că nu toţi deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia acestora în metalul din depozitele bancare.

Emisiunea acestor bilete de bancă, bancnote, se baza, la început, pe încrederea populaţiei că ele pot fi schimbate în aur, după aceea pe încrederea în valoarea lor, atâta timp cât încă se mai păstra legătura cu aurul, prin rezervele de aur ale băncilor, ale Băncii centrale, adică în sistemul etalonului aur. Realizată la început de particulari şi de către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat privilegiul statului, privilegiu încredinţat Băncii Centrale.

După 1971, când bancnota dolarului american s-a rupt de aur, nemaifiind convertibilă în aur, deci când aurul a fost demonetizat,

28

celelalte monede-bancnotă din ţările dezvoltate urmând experimentul american, s-a trecut efectiv la sistemul monedei-hârtie. În cadrul acestui sistem moneda are valoare numai deoarece este acceptată ca mijloc de schimb, fiind emisă în principal de către Banca centrală, sub formă de bancnote, numerar, dar şi de instituţii financiare private care emit depozite (conturi) operabile prin cecuri.

Această monedă de hârtie diferă de moneda de hârtie sau moneta tăiată, care erau legate de aur, direct sau indirect.

În prezent, biletul de bancă, banul de hârtie, nu mai poate fi convertit în aur, neputând fi refuzat de către populaţie, având deci un curs forţat.

Similar apariţiei „biletului”, depozitarea biletelor la bancă a condus la utilizarea acestor depozite pentru a se efectua reglementarea datoriei prin virament (transfer între conturi) Riscul ca cererea de bancnote din depozite să fie manifestată simultan de către toţi deponenţii fiind minim, monedă scripturală, ca monedă de cont va fi creată de bănci, alimentarea conturilor făcându-se prin acordarea de împrumuturi (credite) bancare Constând din depunerile la vedere şi soldurile creditoare ale conturilor curente de la bănci, deţinute de către subiecţii economici nonbancari, circulaţia monedei scripturale se realizează prin viramente şi transferuri între conturi, utilizându-se o diversitate de instrumente de transfer şi de plăţi (cecuri, carduri, ordin de plată etc.)

� Moneda electronică (e-moneda) Instituţiile de depozit, băncile rămân în centrul sistemului bazat

pe moneda-hârtie, rolul lor evoluând ca rezultat al creşterii folosirii e-monedei.

Moneda electronică îmbracă forma unui impuls, care transferă în mod direct o putere de cumpărare vizualizată informatic. Un calculator consideră moneda sub forma unui algoritm criptografic sau un program securizat plasat pe un microcip, introdus într-o cartelă de plastic. Acest program permite microcipului să comunice cu un cip similar localizat într-un contor electronic al banilor (numerarului) dintr-un automat sau periferic operat de către bancă. Deţinătorul unei cartele (card) poate fo-losi dispozitivele periferice (automatele, bancomatele) pentru a verifica validitatea valorii depozitate pe card, să transfere valoare de pe card, să primească şi depoziteze valoare suplimentară pe card.

Suma stocată într-o cartelă magnetică (eventual într-un „semn” electronic) prezintă o diferenţă esenţială faţă de moneda scripturală,

29

deoarece „sediul” monedei nu mai este un depozit la vedere, un cont bancar individualizat, ci chiar cartela însăşi, a cărei simplă deţinere este dovada creanţei purtătorului asupra emitentului (banca).

Această caracteristică apropie aceste cartele de monedele de aur sau argint, diferenţiindu-se, totuşi, sub două aspecte: nu au curs legal; nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele).

E-moneda este un nou semn pe care oamenii îl utilizează în prezent pentru a se angaja în comerţ, ca atare, putând fi considerată ca o formă modernă, tehnologizată a monedei-hârtie, ca monedă emisă de guvern înscrisă pe microcip, în loc de hârtie tipărită. Totuşi, apariţia monedei electronice are potenţial să altereze într-un mod dramatic natura sistemului bazat pe moneda hârtie.

Evoluţia monedei, după cum s-a prezentat mai sus, a condus la apariţia monedei imateriale (dispariţia totală a suportului material), sub forma cărţilor de credit, facilităţilor de casă, linii automate de credit, creditele confirmate, permiţând efectuarea de cumpărări sau reglarea datoriilor în acelaşi fel ca biletele sau conturile, frontiera dintre creditul automat şi monedă devenind foarte fluentă.

Succesiunea cronologică a formelor schimburilor monetare, utili-zată din motive didactice, nu corespunde totuşi unei realităţi istorice. În acest sens, în forma sa pură, trocul nu pare că ar fi existat, schimburile în comunităţile primitive făcându-se în modalităţi complexe. De exemplu, operaţiunile în cont curent sunt cunoscute în Babilonul secolului VII î.d.Ch. bimetalismul aur sau argint exista în Libia, fiind introdus de Cresus în secolul VI î.d.Ch., moneda-hârtie a fost emisă în China secolului III î.d.Ch.

5. Clasificarea semnelor monetare În decursul evoluţiei economice, moneda şi semnele ei au evo-

luat, unele semne monetare au apărut şi s-au extins, altele s-au impus rapid sau treptat, după care au dispărut.

Clasificarea semnelor monetare se realizează în raport de anumite criterii:

� Un prim criteriu este forma de existenţă a monedei, în raport cu care avem moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie) şi moneda de cont (scripturală)

• moneda metalică îşi are originea în antichitate, când moneda era reprezentată de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase. Astăzi, moneda metalică se rezumă la rolul de monedă divizionară.

30

• moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi constituindu-se ca monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau argint.

• moneda de cont (scripturală) a apărut şi s-a dezvoltat o dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de agenţii economici la bănci şi înregistrate, ca atare, în conturile lor, aceştia pot dispune plăţi către alţi titulari de depozite. Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea depo-zitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor economici reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament etc. O formă a acesteia este moneda electronică.

� Altă clasificare a semnelor monetare se poate face având drept criteriu emitentul, în raport de acest criteriu, putem grupa moneda în:

• moneda creată de agenţii economici: a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism simplu: agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul în aur-monedă;

• moneda creată de tezaur: vizează, îndeosebi, moneda divi-zionară, fără a exclude însă rolul pe care îl exercită statul în economia modernă, atât în ceea ce priveşte creaţia monetară de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare;

• moneda creată de bănci: relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă (către Banca Centrală) şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de cont sau scripturală (de către băncile comerciale).

� Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte două forme: moneda cu valoare integrală şi moneda –semn.

• moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală.

• moneda-semn este reprezentată de monede sau de alte produse din hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare, acestea fiind valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare.

� Obligaţiile pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care putem grupa monedele în convertibile şi neconvertibile.

31

• moneda convertibilă a fost reprezentată iniţial de bancnote care puteau fi preschimbate în metal preţios, prin convertibilitate internă, mai târziu, ca şi astăzi, unica formă de convertibilitate este cea externă.

• moneda neconvertibilă înseamnă moneda care circulă în exclusivitate numai în cadrul graniţelor naţionale.

� În sfârşit, o ultimă clasificare pe care o luăm în considerare are în vedere capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei, caz în care avem:

• monedă legală, cu capacitate liberatorie sau circulatorie neli-mitată, recunoscută prin lege, atribuită monedei naţionale;

• moneda fracţionară cu capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint (când circulă paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare;

• moneda facultativă, care este, de regulă, o monedă străină.

6. Evoluţia monedei

6.1. Monetizarea schimbului Examinarea etapelor de evoluţie a monedei, a banilor este utilă

pentru înţelegerea rolului acestora în istoria civilizaţiei. Din antichitate până în timpurile moderne, mijlocirea schimburilor a fost înlesnită de anumite bunuri şi aceasta ca o necesitate a realizării activităţilor de natură economică ale oamenilor, dar şi ca un mod de afirmare a unor zone şi popoare în producţie şi comerţ.

Forma incipientă a schimbului de bunuri între oameni a fost trocul, adică schimbul în natură, specific perioadelor relativ primitive din istoria civilizaţiei, când schimbul avea un caracter întâmplător atât în interiorul comunităţilor, cât şi în afara acestora, această fază din evo-luţia economiei schimbului fiind numită economia naturală. Această formă de schimb, când o marfă îndeplinea concomitent rolul de bun de consum, de necesitate şi de monedă. s-a menţinut până în vremurile moderne în Mexic, America Centrală, Asia Centrală, Alaska etc.

Treptat, alegerea unui instrument de schimb nu s-a mai făcut întâmplător, ci pe baza unor calităţi, a unor avantaje ale bunului respectiv pe un anumit teritoriu, pentru anumite comunităţi, alegere recunoscută, extinsă pe teritorii din ce în ce mai vaste, unele bunuri detaşându-se de bunurile propriu-zise, prevalând treptat rolul de instrument de schimb al acestora, în cadrul unui proces istoric care a condus la apariţia economiei monetare, băneşti.

32

Proces extrem de complex şi de contradictoriu, detaşarea instru-mentelor de schimb de masa celorlalte bunuri, într-o lume a lor, opusă şi, în acelaşi timp, dependentă şi configurativă a lumii bunurilor, a reprezentat una din etapele definitorii ale istoriei civilizaţiei umane. Omul a început să-şi măsoare, compare, diferenţieze produsele activi-tăţilor sale, pentru a le determina valoarea, a le schimba, a le consolida valoarea în timp. Într-o perioadă îndelungată, din diversitatea de instrumentelor de schimb s-au detaşat, prin calităţile fizico-chimice, estetice şi practice, metalele, în particular, metalele preţioase, precum arama, fierul, cositorul, aurul, argintul sau aliaje dintre acestea, cum a fost electrum, un aliaj dintre aur şi argint.

În Tabelul nr. 1 au fost selectate cele mai reprezentative tipuri primare de monedă, care constituiau, în acelaşi timp, bunuri cu utilităţi concrete în viaţa oamenilor.

Tabelul nr. 1 Diferite tipuri de monedă

Fierul Berea Alama Aurul

Argintul Vinul Romul Melasa

Tutunul Grâul Porumbul Sarea

Cristalul Caii Bărcile Caprele

Vacile Scoicile Carapacele de broaşte Carapacele de melci

Dinţii de delfin Dinţii de balenă Colţ de mistreţ Scalpul de ciocănitoare

Penele Pieile Răşina Sticla

Mărgelele Uneltele agricole Cuţitele Oalele

Oile Sclavii Hârtia Cărţile de joc

În Egiptul antic, folosirea metalelor sub formă de bani, pentru a

măsura valoarea bunurilor, se făcea prin greutate, în Asiria şi Chaldeea argintul era mai răspândit decât aurul, în Siria şi Palestina instrumentul de schimb îl constituia atât metalul preţios, cât şi arama, iar la fenicieni se vehiculau mari cantităţi de metale preţioase sub forma de bare sau lingouri.

Perioada metalică a funcţionării banilor ca instrument de schimb a fost determinată de caracterul indestructibil al metalelor, posibilitatea de a le diviza, uşurinţa în transport şi diversitatea formelor acestora ca instrumente de schimb, saltul metalelor la forme proprii şi precise monetare realizându-se atunci când acestora li s-au circumscris forme, greutăţi şi valori distincte.

33

În acest sens, se poate afirma că moneda făcută din metal bătut este o evoluţie şi nu o creaţie.

Istoria monetară consemnează că lydienii ar fi folosit în secolul VII î.d.Ch. primele monede bătute din aur şi argint, la romani primele monete prezentându-se sub forma de lingouri brute şi plăci de bronz, moneda propriu-zisă de argint fiind introdusă la Roma în anul 268 î.d.Ch.

La început, dreptul de batere îl aveau negustorii, bancherii, extrema diversitate, de ordinul miilor, a monezilor ca greutate, formă, titlu, substanţă a facilitat falsificarea multora dintre acestea, diminuându-se încrederea în instrumentul de schimb. Pentru a restabili o anumită ordine în baterea monetelor, începând cu Chresus, regele Lydiei, baterea a fost conferită suveranilor, cu toate acestea mulţi dintre monarhi şi papi au practicat, sub forme deghizate, falsurile, însuşindu-şi averi fabuloase.

Sintetizând evoluţia monedei metalice, se pot delimita urmă-toarele etape:

• perioada între antichitatea secolului VII î.d.Ch. şi sec.XIII, care se caracterizează prin răspândirea monedelor după modelul eleno-roman ca instrument de schimb, în evul mediu baterea monedei fiind considerată un drept absolut al suveranului, schimbarea conţinutului şi greutăţii monedelor devenind o practică de îmbogăţire a acestuia;

• perioada dintre sec. XIV şi sec. XVIII, dominată de falsuri monetare, de modificările raporturilor dintre aur şi argint, de mărirea ecartului dintre valoarea nominală a monedelor şi conţinutul de metal preţios al acestora, spre sfârşitul perioadei făcându-şi apariţia com-pensaţia, ca mijloc de stingere a datoriilor;

• perioada din sec. XVIII până în prezent, demarată prin insti-tuţionalizarea sistemelor monetare, continuată prin perfecţionarea organizării monetare şi consolidarea principiilor monetare, în a doua jumătatea sec XIX constituindu-se prima comunitate monetară, Uniunea Monetară Latină (1867), urmată de alte uniuni, mai mult sau mai puţin stabile.

6.2. Bancarizarea monedei

Alături de moneda metalică apar şi se impun banii de hârtie, se

extinde moneda fiduciară, fără valoare integrală, sub forma biletelor de bancă convertibile, moneda metalică cedând treptat locul celei de hârtie. În timp ce aurul se tezaurizează, viramentele, cecurile, compensaţia,

34

instrumentele de credit pun stăpânire pe circulaţia monetară internă şi internaţională.

Moneda de hârtie a fost creată şi circulă pe baza unor reglementări legale, promulgate de autoritatea statului, prin care i se impun funcţiile şi rolul, funcţional fiind delimitate două forme de monedă-hârtie:

o moneda-hârtie reprezentativă, care are la bază o valoare reală, o garanţie, care conferă încredere în monedă (monedă fiduciară), valoarea nominală a acesteia fiind garantată cu valori reale şi cu un anumit stoc de aur, ceea ce-i asigură convertibilitatea în aur. Cele mai caracteristice monede de hârtie sunt biletul de bancă, bancnota, biletul fiduciar. Originea monedei de hârtie trebuie căutată în dificultăţile circulaţiei metalului monetar, care – datorită falsificărilor de conţinut şi greutate, – era depus în bancă, eliberându-se un certificat de depozit, un bilet de bancă ce-i da dreptul posesorului să primească la solicitare cantitatea de aur la valoarea (paritatea) înscrisă pe bilet, care era folosit ca monedă de hârtie în calitate de reprezentant al metalului preţios. Iniţial, valoarea reală a stocului de bilete, de semne monetare corespundea valorii metalului preţios depozitat în bănci, treptat însă acoperirea în aur a biletelor s-a diminuat, a devenit fracţionară, biletul circulând fără acoperire deplină, pe bază de încredere, ca monedă fiduciară, însă convertibilă la cerere în aur.

o hârtia-monedă, este monedă de hârtie convenţională, emisă şi pusă în circulaţie de către stat, fără obligaţia acestuia de a o converti în aur, fiind un titlu de credit al statului, nepurtător de dobândă, titlu cu putere legală şi nelimitată în stingerea obligaţiilor de plăţi. Evident, emisiunea acesteia nu este legată de existenţa unei acoperiri în aur sau alte valori reale, o emisiune exagerată diminuându-i valoarea nominală, înscrisă pe hârtie, depreciind-o.

Evoluţia formelor de exprimare a monedei în cadrul unor sisteme monetare naţionale s-a confruntat cu evoluţia treptată a relaţiilor internaţionale, a fluxurilor de bunuri, servicii, de capital şi de monedă, confruntare care a impus nevoia de compatibilizare, de armonizare, de transformare a conţinutului, formelor şi caracteristicilor monedei pentru a o face capabilă să-şi îndeplinească funcţiile la nivel mondial.

În acest context se înscriu eforturile interesate şi conjugate, denaturate şi asimetrice ale ţărilor de a crea sisteme monetare cu vocaţie regională, internaţională, mondială, de a crea condiţii mai adecvate monetar pentru desfăşurarea relaţiilor economice, comerciale şi financiare dintre ţări.

35

Evoluţia sistemelor monetare, de la cele metaliste, trecând prin cele mixate, în care dezordinea monetară mondială izbucnea cu furie în momente de slăbiciune reglementativă şi nu numai, până la sistemul mondial internaţional actual, care se afirmă adesea arbitrar, pe fondul unei globalizări considerată ca necesară într-un cadru organizat, regle-mentat şi controlat, evidenţiază faptul că lipsa unui etalon „metric” ca bază a sistemului constituie cauza esenţială a vaporizării conţinutului monetar al monedei.

Moneda convenţională, de coş, monedele forte, moneda integra-ţionistă regională, moneda electronică (de fapt, o puternică bancarizare a monedei), toate acestea transformă fundamental conţinutul monetar al monedei, adică de etalon şi mijloc de schimb, creând o monedă fictivă, un simplu semn arbitrar, o monedă bancară în spirit şi în formă, pla-sată într-o lume proprie, a imaginarului şi funcţionalului formal.

O asemenea monedă îşi poartă, în evoluţie, propria nevolnicie, anume aceea de a nu putea măsura (dacă am putea spune asta), decât forme fără conţinut, preţuri fără valori, fiind de fapt un simplu instru-ment de afirmare a puterii, nu numai economice, emis de bănci, controlat de bănci, consumat de bănci.

6.3. Evoluţia monetară în România Evoluţia leului, a monedei şi a sistemului monetar din teritoriile

româneşti s-a caracterizat prin puternica dependenţă de monedele şi sistemele monetare străine, atunci când a dorit să-şi manifeste o oare-care personalitate monetară nefiind decât simple bucăţi de substanţă, chiar atunci când leul era monedă din aur, nu era de fapt decât aur cu o anumită valoare.

Tezaurile descoperite pe teritoriul României atestă circulaţia monedelor din timpuri străvechi, monede greceşti sau din alte zone ale antichităţii, aduse sau bătute în monetării locale (stateri de aur, tetradrahme). Centralizarea statului geto-dac a permis baterea mone-delor proprii, după modelul celor macedonene, la începutul mileniului î.d.Ch. fiind introduşi dinarii romani. Începând cu secolul XIII se poate vorbi de o circulaţie monetară mai conturată, o dată cu formarea principatelor, primii domnitori care au bătut monedă proprie fiind Vladislav I, în Muntenia (emite banii de argint) şi Petru Muşat în Moldova, în secolul XVII aflându-se în circulaţie peste 60 de tipuri de

36

monezi pe teritoriul principatelor: marca, ducatul, asprul, zlotul, groşul, talerul, leul etc.

Leul, strămoşul unităţii monetare româneşti, a apărut în circulaţie în sec. XVI, fiind de origine olandeză şi având denumirea de taler-leu. Până la reforma monetară din 1867 circulaţia monetară se caracteriza prin haos, prin lipsa unei monede naţionale şi prin existenţa unor monede străine, de calitate diferită, demonetizate, scoase din circulaţie, monete fictive, turceşti, franceze, italiene, ruseşti, engleze, sub oblăduirea zarafilor, care întreţin, în beneficiul propriu, învălmăşeala monetară. Pentru a orienta monedele spre un anumit curs se folosea ca unitate de calcul, leul, care nu avea o formă efectivă, în 1865 fixându-se cursurile oficiale în lei ale monedelor străine.

În 1867 a fost înfiinţat sistemului monetar naţional, adoptând sistemul zecimal metric, unitatea monetară fiind leul, subdiviziunea numindu-se ban, monedele fiind din aur şi argint, iar subdiviziunile din aramă. Până la înfiinţarea Băncii Naţionale, în 1880, circulaţia monetară s-a caracterizat prin circulaţia monedelor româneşti, din aur şi argint, a monedelor Uniunii Monetare Latine şi a rublelor ruseşti din argint, după 1877. Moneda de hârtie a fost reprezentată de biletele ipotecare, care nu erau bancnote propriu-zise, fiind emise de către stat pentru acoperirea cheltuielilor de război, garantate cu bunuri de stat, retragerea lor asigurându-se prin contractarea unor împrumuturi interne, primele bancnote, acoperite în aur şi argint, fiind emise de nou înfiinţata B.N.R.

Bancnotele emise pentru acoperirea cheltuielilor din primul război mondial, inflaţia de aproape 8.000%, deteriorarea cursului leului, reali-zarea României Mari au impus reforma monetară din 1920, când sistemul a fost curăţat de monedele străine în circulaţie şi s-au emis suplimentar 7, 5 mld. bancnote.

Reforma monetară din 1929 şi-a propus soluţionarea problemei inflaţiei, prin stabilizarea monetară, conţinutul în aur al leului fiind diminuat de 32 ori, la 10 mg. aur, convertibilitatea bancnotelor fiind limitată, trecându-se la sistemul aur-devize, monedele de aur şi argint fiind retrase din circulaţie.

Deprecierea leului continuă însă, fiind accentuată în timpul răz-boiului, preţurile crescând de 8.300 ori în 1947 faţă de 1938, încercarea de stopare, prin măsuri de deflaţie, din 1944, fiind insuficientă, astfel că reforma de stabilizare monetară din 1947 a devalorizat leul la 6, 6 mg aur, punând în circulaţie leii noi, schimbaţi pe lei vechi la un raport de 1/20.000.

37

În 1954 a fost redefinit conţinutul în aur al leului, la 1 leu = 0,148112 gr. aur, în perioada 1960 – 1980 moneda menţinându-şi constantă puterea de cumpărare, după 1980 înregistrându-se însă o inflaţie mascată.

Reforma din sistemului monetar şi financiar, demarată începând cu 1990, pe fundalul tranziţiei murdare la economia de piaţă şi a libe-ralizării activităţii economice s-a caracterizat prin următoarele:

o afirmarea independenţei Băncii Naţionale şi instituirea sis-temului bancar dual;

o liberalizarea ratelor dobânzii, în 1991; o începerea liberalizării cursului, în 1994; o reglementarea circulaţiei cambiei, cecului, biletului la ordin,

ordinului de plată; o oficializarea pieţei interbancare, în 1995; o liberalizarea pieţei valutare, în 1997; o promulgarea noului set de legi bancare, în 1998; După anul 2000 sistemul monetar românesc, supravegheat de

către B.N.R. este orientat, prin măsuri macroeconomice şi financiar-monetare, pentru integrarea în sistemul monetar european, promo-vându-se măsuri, adesea recuperatorii, pentru armonizarea la cerinţele şi normele acestuia în domeniile monetar, bancar, al pieţelor de capital, instituţional şi instrumental.

Moneda românească depreciată de peste 7.500 ori faţă de 1989, pe fondul unei creşteri a preţurilor de peste 8.000 ori, este pregătită artificial, convenţional (însăşi moneda fiind considerată o convenţie, un semn al unei puteri de cumpărare confuz determinate), fără o funda-mentare economică şi financiară, pentru o „denominare” de 10.000 ori, creând leul greu, o unitate monetară arbitrar definită, cu o valoare determinată european, valoare ce se va deprecia pe măsura deteriorării continue a economiei şi societăţii româneşti.

Sumarul capitolului

Bogăţia, averea indivizilor şi societăţilor se compune din active reale, precum imobile, terenuri, fabrici, opere de artă şi active finan-ciare, înscrisuri, titluri care atestă un drept asupra unor venituri, a unui flux de lichidităţi viitoare. Moneda este un activ financiar cu lichiditate imediată, care-i conferă acesteia trei funcţii esenţiale, anume, instru-ment de schimb, măsură a valorii şi rezervă a valorii şi anumite caracteristici care o delimitează ca fiind forma de avere cea mai fluidă.

38

Datorită acestor caracteristici şi în scopul realizării funcţiilor sale, moneda participă la circuite proprii de mişcare şi transformare, contribuind la realizarea circulaţiei bunurilor reale, a mărfurilor pe pieţe, circuite interconectate, formând reţeaua fluxurilor monetare şi financiare.

În istoria evolutivă a civilizaţiei umane, a economiei, de la eco-nomia naturală la economia actuală, monetară, diversificată şi dezvoltată, moneda a cunoscut forme diverse de manifestare, într-un proces de dematerializare a suportului monetar, de la marfa-monedă, originară în schimbul prin troc, la moneda metalică, ce constituia moneda reală cu valoare proprie, ajungând la moneda electronică din prezent, formă puternic simplificată a semnelor monetare, de tipul monedei fiduciare şi celei scripturale, de natură bancară, cu valoare impusă, reglementată.

Evoluţia monedei, a formelor sale institutive a determinat treptat constituirea sistemului monetar, a componentelor definitorii ale acesteia, conferind monedei statut distinct în spaţiul economic şi social, moneda regăsindu-se evolutiv în sisteme monetare caracte-rizate prin funcţionalitate specifică şi care au îndepărtat continuu moneda de la conţinutul său metric, impregnându-i simbolistica reconfigurării permanente a valorilor perisabile.

Această evoluţie, adesea contradictorie, generatoare de dezordine economică şi socială, a produs o diversitate de forme monetare, care pot fi clasificate criterial, distingându-se dihotomic două categorii de monedă: moneda cu valoare intrinsecă, aptă să reprezinte un etalon pentru măsu-rarea valorii bunurilor şi moneda fără valoare în sine, care măsoară valoarea bunurilor prin valoare însăşi, prin puterea de cumpărare a ansamblului eterogen a bunurilor circumscrise spaţial şi temporal.

Termeni de referinţă Activ financiar Barter Creaţia monedei Dematerializarea monedei Etalon al valorii Hârtie-monedă Intermediar al schimburilor Lichiditate Măsură a valorii Monedă bancară Monedă electronică Monedă fiduciară Monedă-hârtie Monedă-marfă Monedă metalică Monedă scripturală Putere de cumpărare Rezervă a valorii

39

Teste şi întrebări de autoevaluare

• Evidenţiaţi diferenţa dintre activele reale şi cele financiare. Certificatul de depozit este un activ real? Explicaţi natura acestuia.

• Dacă moneda este un intermediar al schimbului, trebuie să fie şi o rezervă a valorii? Dacă nu, daţi exemple în care cele două funcţii pot fi separate.

• Care sunt avantajele şi dezavantajele formelor alternative de monedă: moneda marfă, moneda fiduciară, moneda metalică şi moneda electronică?

• Care este diferenţa dintre moneda-hârtie şi hârtia-monedă? • Arătaţi care dintre caracteristicile următoare aparţin monedei:

divizibilitatea, convertibilitatea, lichiditatea, denominarea, raritatea, identificarea.

• Explicaţi de ce moneda reprezintă o legătură între trecut şi viitor. • Care dintre circuitele monedei creează şi distruge monedă? De ce? • Care este diferenţa dintre monetă şi monedă? Dar dintre monedă

şi ban? • Enumeraţi formele de monedă bancară; • Moneda scripturală este un mijloc de economisire? Explicaţi

răspunsul dvs. • Arătaţi care dintre următoarele forme de monedă au valoare

intrinsecă: convertibilă, legală, metalică, semn.

Bibliografie selectivă

� Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă – credit, Editura ASE, Bucureşti, 2003.

� Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

� Roger LeRoy Miller, David VanHoose, Money, Banking and

Financial Markets; Sout-Western, Thomson Learning, Ohio, USA, 2004. � Frederic S Mishkin, The Economics of Money, Banking and

Financial Markets; Addison-Wesley, New York, USA, 1999. � Michelle Murgues, La monnaie, Editura Economică, Paris, 1998. � Victor Stoica, Petre Deaconu, Bani şi credit, Editura Economică,

Bucureşti, 2003. � Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Monedă şi credit, Editura Ankaron,

Iaşi, 1997.

40

II. SISTEMUL MONETAR Scopul capitolului constă în analiza, explicarea şi înţelegerea

sistemului monetar, a configuraţiei acestuia, a modului de formare a sistemelor monetare şi a caracteristicilor circulaţiei monetare în cadrul sistemului monetar.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: � Cunoaşterea configuraţiei sistemului monetar şi a elementelor

definitorii ale monedei � Înţelegerea modalităţilor de emisiune monetară � Analiza tipologiei sistemelor monetare � Explicarea mecanismelor de formare a puterii de cumpărare a

monedei � Delimitarea formelor de realizare a convertibilităţii monetare � Examinarea mecanismului circulaţiei monetare şi a funcţiilor

acesteia. Introducere Pentru a-şi realiza funcţiile prin fluxurile şi circuitele monetare şi

financiare moneda trebuie să dispună de reguli şi să-şi instituţionalizeze elementele care o definesc, în primul rând valoarea şi emisiunea formelor sale de manifestare şi aceasta într-un mod coerent, continuu şi eficient. Moneda trebuie să dispună de propriul sistem de funcţionare ca instituţie a societăţii, sistem care are la bază un anumit etalon caracte-ristic, care permite măsurarea valorilor, compararea şi conservarea acestora, în funcţie de etalon definindu-se caracteristicile monedei. Moneda circulă, participă la plăţi şi tranzacţii, este economisită şi investită în forme monetare diverse, prin instrumente financiare spe-cifice, traversând spaţii şi culturi, epoci şi mentalităţi, însă indiferent de perioadă şi regiune moneda s-a regăsit în componentele sale definitorii: etalon, unitate de măsură, putere de cumpărare şi convertibilitate, toate coagulate procesual, prin modalităţi determinate de constituire a formelor monedei, într-un sistem monetar, mai mult sau mai puţin

41

delimitat, consistent şi coerent. Fie că este vorba de formele greceşti ale monedei sau de formele electronice, de formele primitive ale scoicilor monedă sau de formele cambiilor britanice, moneda şi-a căutat sistemul de existenţă şi de funcţionare, constituindu-şi pieţele, regulile, insti-tuţiile, instrumentele.

Pentru înţelegerea capitolului este necesară şi studierea capi-tolului I: Moneda în cadrul economiei.

1. Componentele sistemului monetar

1.1. Configuraţia sistemului

Un concept cuprinzător al sistemului monetar se defineşte ca un

complex de instituţii şi modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care emană de la autoritatea publică, precum şi ca totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată.

Sistemul monetar este folosit într-o ţară pentru a alimenta po-pulaţia (subiecţii economici) cu monedă şi pentru a controla schimbul propriei monede cu celelalte monede străine. De asemenea, sistemul monetar include elemente care pot fi utilizate într-o economie pentru implementarea politicii monetare.

Sistemul monetar al oricărei ţări trebuie, în primul rând, să se refere la unitatea monetară, ca semn al banilor sau ca mijloc de plată, iar în al doilea rând trebuie să precizeze paritatea şi tipul etalonului pe care îl reprezintă.

Crearea diversităţii de unităţi monetare în decursul timpului a devenit prerogativul exclusiv al statului, datorită în primul rând nevoii de stabilire a echivalenţei între două sau mai multe unităţi monetare emise de sistemele monetare ale statelor.

Formarea sistemului monetar unic într-un stat a fost reclamată de necesitatea asigurării stabilităţii semnelor monetare, precum şi de o anumită elasticitate a masei monetare, care să permită adaptarea ofertei de monedă la cererea de semne monetare a economiei naţionale.

Componentele unui sistem monetar, derivate din reglementarea şi organizarea circulaţiei monetare pe un anumit teritoriu, trebuie să asigure realizarea următoarelor obiective:

• baza monetară a sistemului; • circulaţia monedei;

42

• creaţia monetară; • dimensionarea cantităţii de monedă; • organizarea relaţiilor monetare; • stabilitatea monetară. Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în

structura lor următoarele componente reprezentative şi anume: o etalonul monetar; o unitatea monetară; o baterea şi circulaţia monedelor, cu şi fără valoare intrinsecă

(integrală); o emisiunea şi circulaţia a monedelor de hârtie (bancnotelor) şi

a hârtiei monedă; o emisiunea şi circulaţia monedei scripturale. Aceste componente au avut o evoluţie istorică, unele au dispărut,

altele, devenind incompatibile cerinţelor economiei şi societăţii, şi-au modificat radical conţinutul, mutaţii fundamentale înregistrându-se în relaţiile dintre componente, în structura sistemului monetar naţional.

1.2. Elementele definitorii ale monedei

� Etalonul monetar Acesta reprezintă o valoare sau un material, adoptate con-

venţional ca bază a sistemului monetar de pe un anumit teritoriu şi în raport cu care sunt definite tipurile şi formele monetare, respectiv, este dimensionată unitatea monetară a celorlalte tipuri de monede, res-pectiv de unităţi monetare.

Existenţa etalonului rezidă în necesitatea de a măsura valoarea monedei, a unităţii monetare printr-o mărime fixă, precum lungimea este măsurată prin metru, etalonul constituind baza sistemului monetar. Dificultatea convenţionării unui etalon recunoscut, a definirii şi delimi-tării valorii acestuia, a dus la opţiunea legării, indexării valorii monedei de valoarea unei mărfi, care să îndeplinească anumite condiţii, precum aurul, argintul, acestea fiind etaloane metaliste, metale din care iniţial erau confecţionate monedele însele. În prezent, valoarea monedelor este dată de starea economiilor, de prosperitatea acestora, adesea conside-rându-se propria monedă ca etalon monetar, precum lira sterlină, dolarul.

Etalonul monetar s-a modificat, îndeosebi după 1944, astfel că aurul a fost înlocuit fie de diverse devize (monede străine), în particular

43

dolarul, care îndeplineau funcţia de etalon de rezervă, fie prin valoarea unui coş de monedă (DST) adică Drepturi Speciale de Tragere.

După retragerea dolarului din rolul de etalon monetar de substituţie, puterea de cumpărare a monedei, determinată de soliditatea economiei unei ţări, reprezintă etalon monetar sinergic, abstract.

Unitatea monetară Orice sistem monetar îşi defineşte în primul rând care este

unitatea monetară, precum şi raportul unităţii monetare faţă de etalonul monetar. Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor monetare, realizându-se în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implicând evi-denţierea a trei elemente caracteristice: valoarea paritară, paritatea monetară, cursul de schimb.

� Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios, de etalon monetar, conţinută de unitatea monetară şi fixată prin legea monetară a statului, care serveşte la stabilirea parităţii, îndeplinind deci funcţia de etalon monetar.

Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială, întreprinsă prin Lege de către autorităţile monetare, avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea (revalorizarea) conţinuturilor de aur ale monedelor naţionale. După 1974 majoritatea ţărilor renunţă la valorile de paritate, datorită rigidităţii acestora faţă de variaţiile per-manente ale valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare.

În prezent, în condiţiile etalonului putere de cumpărare şi ale demonetizării aurului, monedele îşi îndeplinesc funcţiile monetare prin raportarea directă la puterile de cumpărare, pe baza cărora se defineşte unitatea monetară.

� Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi monetare, luându-se în considerare valorile lor paritare. În funcţie de modul de definire a elementelor care o determină, au existat mai multe forme:

oparitatea aur sau metalică (p.a.) Exemplu: - valoarea paritară a lirei sterline: = 2, 48828 grame de aur;

- valoarea paritară a dolarului = 0, 888671 grame aur

(1) liră

dolariap 80,2888671,0

488480,2.. ==

44

oparitate valutară, p.v, când valorile paritare ale monedelor sunt exprimate într-o valută, de exemplu dolarul (p.v.) Exemplu: – 1 dolar = 180 franci francezi

– 1 dolar = 10 rupii indiene

rupie

francivp 18

10

180

0055,0

10,0.. === (2)

oparitatea DST, când monedele îşi definesc valorile paritare în DST. �Cursul de schimb, care asigură compararea valorică a unităţilor

monetare, este sinonim, ca ordine de mărime, cu paritatea, cursul reprezentând preţul unei monede în altă monedă.

Când valoarea monedei creşte, aceasta înregistrează o apreciere şi cursul său faţă de monedele străine creşte, cu o unitate din moneda respectivă, obţinându-se mai multe unităţi din celelalte monede, care rămân în aceleaşi condiţii. Dacă valoarea unei monede scade, aceasta se depreciază, cursul înrăutăţindu-se. Importanţa cursurilor de schimb constă, în principal, în faptul că modificarea sa afectează preţurile relative ale bunurilor interne comparativ cu bunurile străine, deci puterea de cumpărare a monedei.

În sistemele monetare actuale comparaţia între monede are în vedere puterile lor de cumpărare care, datorită complexităţii conţi-nutului lor şi a dificultăţilor de dimensionare, a implicat reconsiderarea mecanismului cursului de schimb. După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune au determinat paritatea la nivelul puterilor de cum-părare (cursul central), care reprezintă baza explicativă a cursului pieţii, stabilit pe baza cererii şi ofertei pentru o monedă.

1.3. Baterea şi emisiunea monedei metalice

•Monede cu valoare integrală Monedele bătute din metal monetar (aur sau argint) aveau valoare

integrală, adică valoarea intrinsecă a monedei corespundea valorii nominale a acestora. De exemplu: 1 dolar cântărea 1, 5 grame aur, deci 15 grame aur valorau 10 dolari.

Baterea liberă a acestor monede a constituit elementul esenţial al mecanismului intern de reglare a circulaţiei monetare. De exemplu, dacă cererea de monedă înregistra o tendinţă de creştere, preţul aurului lingou se reducea, avantajând pe deţinătorii de monede şi stimulând pe deţinătorii de lingouri să le transforme în monede, prin jocul cererii şi

45

ofertei echilibrul dintre nevoile de aur şi cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie se restabilea temporar, preţul aurului lingou asigurând orientarea cererii şi ofertei.

Mecanismul de reglare funcţiona asemănător şi pe plan extern, între diferitele economii, mecanism cunoscut sub denumirea punctele aurului.

▪Plăţile între agenţii economici din ţări diferite se puteau face fie utilizând aurul monetar, fie utilizând alături de aur şi devizele (moneda unei ţări).

În cazul primei modalităţi, pe baza parităţii metalice între monedele celor două ţări în relaţii de plată se determina cantitatea de aur ce trebuia remisă în contul sumei datorate.

În cazul celei de a doua modalităţi, apărea problema alegerii între cele două forme de plată, alegere determinată de diferenţele existente între cursul de schimb şi costul aurului paritate + cheltuieli diverse (transport, ambalare, dobândă etc.).

În cazul importatorului (plătitorului) alegerea se baza pe costul cel mai redus cu care se putea achita, în monedă naţională, o datorie exprimată în monedă străină, punctul la care acesta solicita plata datoriei în aur corespundea cursului maxim de schimb al unei unităţi monetare străine, fiind numit punctul superior al aurului sau de ieşire.

Pentru exportator, alegerea se baza pe venitul maxim care putea fi obţinut în moneda sa prin încasarea datoriei, punctul la care acesta solicita încasarea datoriei în aur corespundea cursului minim de schimb al unei monede străine, fiind numit punctul inferior al aurului sau de intrare.

Cele două puncte reprezentau limitele între care putea fluctua spontan cursul valutar, ca urmare a automatismelor etalonului aur. Punctul aur superior limitează creşterea cursului (la un curs mai mare debitorului fiindu-i avantajos să cumpere aur pentru a-şi plăti datoria), iar punctul aur inferior limitează scăderea cursului (la un curs mai mic creditorul cerând plata în aur).

Relaţiile de calcul sunt următoarele: – Punctul superior:

( )dps PCP +×= 1 (3)

– Punctul inferior

( )dpi P1CP −×= (4)

46

– Cursul paritar

2

isp

PPC

+= (5)

unde: PS = punctul superior al aurului Pi = punctul inferior al aurului CP = cursul paritar Pd = ponderea cheltuielilor diverse în cursul paritar •Monede fără valoare integrală Aceste monede au o valoare intrinsecă foarte mică în raport cu

valoarea nominală, valoare determinată de valoarea aurului pe care-l reprezintă în circulaţie. Confecţionate din metale obişnuite (aramă, nichel etc.) utilizate ca monede, a căror batere era monopolizată de stat, produceau un venit egal cu diferenţa dintre valoarea nominală (cu care era investită) şi valoarea reală a metalului din care erau confecţionate, în prezent constituind moneda divizionară.

Moneda divizionară este considerată, în momentul emiterii, ca un venit al statului, în momentul emisiunii de către Banca Centrală reprezentând o creanţă faţă de tezaur.

1.4. Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie

Crearea banilor de credit comercial, care permiteau realizarea

plăţilor amânate, a îmbrăcat forma cambiilor, precum poliţe, trate, bilete la ordin. Circulaţia acestor titluri de credit ca bani, ca monedă-hârtie, pentru stingerea obligaţiilor, avea neajunsuri precum, nesiguranţa rea-lizării plăţii la scadenţă, inadaptarea la cerinţele efectuării plăţilor în sume variabile, nesatisfacerea nevoilor de bani ale statului etc., neajunsuri eliminate prin apariţia bancnotelor.

Bancnotele sunt cambii ale băncilor de emisiune, având urmă-toarele caracteristici:

•circulă în întreaga ţară; •sunt poliţe la vedere asupra Băncii centrale; •sunt convertibile în metal monetar, în funcţie de definiţia în aur

a etalonului; •sunt numite bani reprezentativi, monedă fiduciară. Abordarea teoretică a bancnotelor a cunoscut două direcţii: o contestarea naturii monetare a bancnotei, a biletului de bancă,

considerarea sa ca un substitut al aurului;

47

o considerarea bancnotei ca un instrument de credit, a cărei emisiune depinde de conjunctura economiei.

Acoperirea bancnotelor se realiza diferenţiat în timp şi spaţiu, proporţia variind de la 100% la 25%, instrumente de acoperire fiind aurul, devizele, efectele comerciale, titlurile de stat, utilizarea lor fiind promovată datorită faptului că susţinea creditarea economiei şi că prezenta o anumită stabilitate, determinată de acoperirea acestora şi din posibilitatea convertibilităţii lor.

Ulterior, convertibilitatea bancnotelor în metal monetar a fost limitată şi apoi eliminată.

În prezent, bancnotele au fost înlocuite de bani de hârtie, de hârtia-monedă, semne monetare fără acoperire în aur, emisiunea lor fiind reglementată la nivelul fiecărei ţări sau spaţiu monetar comun, reglementare vizând relaţiile dintre Banca centrală şi celelalte bănci, în scopul dimensionării corecte a cantităţii de monedă din economie.

Din Antichitate până în Evul Mediu este semnalată existenţa unor înscrisuri şi certificate care atestau prezenţa unei cantităţi de aur şi argint, bine determinată, în depozitele unor instituţii de natură religioasă sau laică, prin trecerea înscrisului de la o persoană la alta realizându-se de fapt transferul metalului.

În anul 1609, Banca din Amsterdam începe emisiunea de bilete de bancă în schimbul pieselor metalice care sunt retrase din circulaţie şi, cu începere din 1656, Banca Suediei trece la emisiunea de bilete şi la scontarea efectelor de comerţ, pe baza aceleiaşi cantităţi de metal fiind scontată o cantitate considerabilă de efecte.

Statele sunt tentate adesea să emită bani de hârtie peste cerinţele economiei, cerinţe dificil de determinat în lipsa unui etalon monetar acceptat şi credibil, emisiunea excesivă de bani de hârtie realizându-se pentru finanţarea deficitelor bugetare ale statului, prin creditarea bancară neprudenţială, ceea ce generează şi întreţine inflaţia, factor decisiv în erodarea valorii monedei.

1.5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale

Moneda scripturală, emisă de către bănci, este constituită din

soldurile creditoare ale agenţilor economici nebancari, existente în conturi, monedă transmisă de la un subiect la altul prin intermediul cecurilor şi a viramentelor.

48

Mecanismul de emisiune a monedei scripturale se circumscrie procesului de creaţie monetară prin credite bancare, mecanism care se bazează pe moneda centrală emisă de către Banca centrală, prin emisiunea de bilete şi soldurile creditoare ale băncilor la Banca cen-trală (rezervele băncilor)

Acest mecanism este o concretizare a principiului că orice credit devine depozit şi orice depozit generează credit, evidenţiind faptul că dintr-un supliment de monedă centrală, D, deţinut în depozit de către o bancă, indiferent de sursă, se poate asigura, conform principiului multi-plicatorului, multiplicarea cantităţii de monedă din economie, luând în considerare obligativitatea constituirii unui procent din depozitele ban-care ca rezerve bancare, R, precum şi existenţa plăţilor în numerar, N. În acest sens, mecanismul de emisiune este un mecanism de multiplicare a monedei centrale, mecanism exprimat formal prin multiplicatorul creditului, m, al creaţiei de monedă prin credit, care se prezintă astfel:

( )RNR

Dm

−+=

1 (6)

Multiplicarea creditului, emisiunea de monedă de cont, scripturală prezintă anumite limite, care decurg din faptul că o parte din moneda utilizată este numerar, suplimentarea depozitelor bancare cu monedă centrală se face prin refinanţarea acestora, controlată de către banca cen-trală, procesul creditării bancare fiind supravegheat prudenţial de către autorităţile monetare.

2. Tipologia sistemelor monetare

Noţiunile de etalon monetar, monedă – etalon şi unitate monetară

sunt atât de legate încât de multe ori se consideră ca fiind sinonime. Dacă moneda legală este semn sau instrument monetar, etalonul monetar reprezintă modalitatea de precizare şi concretizare a unităţii monetare.

În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, evoluţia mo-netară a consacrat următoarele tipuri de sisteme monetare:

�Sistemul monetar bimetalist, în cadrul căruia etalonul monetar este îndeplinit de două metale, aurul şi argintul, baterea monedelor fiind liberă pentru ambele metale, circulaţia lor fiind simultană şi paralelă. Bimetalismul a fost adoptat în Anglia, în anul 1716 şi a fost menţinut un secol, în Franţa, în 1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România în 1867, fiind menţinut până în 1890.

49

În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului între cele două metale, bimetalismul a cunoscut trei variante:

•bimetalismul integral, susţine un raport fix de schimb între ambele metale, monedele având puterea liberatorie egală, neajunsul sistemului constând în faptul că atunci când raportul valoric între cele două metale se schimbă, moneda din metalul mai preţios este retrasă din circulaţie (legea lui Gresham, moneda rea înlătură moneda bună);

•bimetalismul paralel, asigură circulaţia independentă a mone-delor din cele două metale, fiecare având putere liberatorie nelimitată, raportul optim valoric dintre ele stabilindu-se pe piaţă;

•bimetalismul parţial, un derivat al bimetalismului integral, caracterizat prin faptul că numai unul din metale (aurul) era cel din care era bătută moneda etalon în mod nelimitat, argintul fiind folosit, în principiu, pentru baterea monedei divizionare.

�Sistemul monetar monometalist aur. În acest sistem, conţi-nutul în aur al fiecărei unităţi monetare era stabilit prin lege, precizând cantitatea de metal monetizat. În unele perioade şi ţări a funcţionat şi sistemul monometalismului argint.

Monometalismul a fost adoptat în Marea Britanie în 1816, Germania în 1873, Rusia şi Japonia în 1897.

Indiferent de formele adoptate, monometalismului a prezentat unele inconveniente:

olimitarea rezervelor de aur monetar, comparativ cu necesităţile de monedă ale economiilor;

ocreşterea valorii monedei, care determină reducerea preţurilor, ceea ce modifică echilibrul în economie, în sensul creşterii puterii de cumpărare a subiecţilor economici;

oreducerea preţurilor generează perturbaţii în economie, deter-minând instabilitate economică.

În evoluţie monometalismul aur a cunoscut următoarele forme: •monometalismul aur – monedă, reprezintă forma clasică a

etalonului aur, metalul monetar circulând liber pe piaţa internă şi internaţională, baterea liberă a monedelor de aur asigurând echivalenţa între valoarea lor nominală şi valoarea comercială, de piaţă, a metalului monetar, cantitatea de monedă adaptându-se automat la nevoile eco-nomiei Convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur. Totuşi, sistemul monetar era rigid, presupunând existenţa unor stocuri de aur mari, precum şi cheltuieli de transport.

50

•monometalismul aur – lingouri, formă limitată a etalonului aur clasic, în cadrul căruia aurul monedă este retras de pe piaţă, converti-bilitatea fiind limitată la sume care aveau valoarea cel puţin egală cu valoarea unui lingou, unitatea monetară continuând să fie definită printr-o cantitate de aur. Băncile centrale trebuiau să intervină, pentru a echilibra cantitatea de monedă în funcţie de variaţia stocului de aur în perioadele de criză sistemul caracterizându-se prin instabilitate economică.

•monometalismul aur – devize, introdus la baza sistemelor monetare naţionale începând cu 1922, adoptat de sistemul monetar internaţional după Conferinţa de la Bretton Woods din 1944, a repre-zentat o abatere de la automatismele etalonului aur datorită introducerii în rezerva monetară, alături de aur, a titlurilor de credit şi a valutelor, acestea din urmă devenind treptat cel mai important instrument de rezervă. În circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau la rândul lor convertibile în aur, existând o legătură indirectă între cantitatea de monedă existentă în circulaţie şi cantitatea de aur monetar. Prin componenţa sa valorică acest sistem a lărgit circulaţia monetară, însă fără a extinde corespunzător baza de aur a emisiunii. Acest sistem a generat o stare de dependenţă a sistemelor monetare din diferite ţări, mai puţin dezvoltate, de sistemele din ţările dezvoltate.

�Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare. În prezent, aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, majoritatea specialiştilor considerând că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată, deprecierea necontrolată a sistemelor monetare, dezechilibrele şi fenomenele inflaţioniste reclamă, în concepţia altor specialişti, reve-nirea la etalonul aur.

Moneda emisă şi pusă în circulaţie pe plan naţional şi interna-ţional are drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii, făcând imposibilă, datorită diversităţii acestor bunuri şi servicii, redarea sub o formă fizică a valorii de întrebuinţare care corespunde la un moment dat unităţii mo-netare. Etalonul devine o abstracţie, metodele practice de determinare a puterii de cumpărare a monedelor şi pe această bază a cursurilor de schimb, au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.

Cursul de schimb al unei monede faţă de altă monedă poate fi interpretat ca putere de cumpărare externă a monedei, fiind stabilită o delimitare între cursul de schimb nominal şi cursul de schimb real.

51

Cursul de schimb nominal exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă, neajustat de nivelul preţurilor din cele două ţări consi-derate, măsurând preţurile relative pentru două monede distincte.

Cursul de schimb real, exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie dintre preţurile mărfurilor comercializate între ţări. Determinarea cursului real se poate face prin formula de mai jos:

∑∑==

×=×=n

i

iii

n

i i

itrrt

P

Prc

11 2

1.. având, i

i

irr

P

P=

2

1 şi 1

1

=∑=

n

i

it (7)

unde: P = nivelul preţului bunurilor şi serviciilor tranzacţionate; i = produsele tranzacţionate; 1 şi 2 = ţările considerate; t = participarea procentuală a produselor la tranzacţii; r.r = cursul de revenire, preţul relativ al produsului considerat în cele două ţări.

3. Puterea de cumpărare Evoluţia monedei, parcurgerea etapelor de adecvare a acesteia

schimburilor din ce în ce mai complexe şi complicate, au generat mutaţii şi transferuri definitorii în natura şi conţinutul monedei.

Metamorfozele monetare care au loc în prezent pe plan naţional, dar mai ales internaţional, determină preluarea funcţiilor de etalon monetar de către o „abstracţie sinergică”, puterea de cumpărare a unităţii băneşti, determinabilă prin contribuţia – cantitativă, structurală şi calitativă – a tuturor mărfurilor şi serviciilor produse în economia naţională şi mondială. Pe alt plan al interdependenţelor, se constată revenirea la moneda (banul) – marfă etalon, generat de ansamblul proceselor economice.

Teoretic, moneda – marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia:

P

QCP =.. (8)

unde: Pc = moneda – marfă etalon sub forma valorii de întrebuinţare ce se poate cumpăra cu o unitate monetară;

Q = bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului, exprimate în unităţi de măsură naturale;

P = informaţia de preţ exprimată prin preţurile monetare ale produselor.

52

Valoarea monedei, respectiv puterea de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor. În acest fel, puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor (pre-ţurile) ce pot fi achiziţionate cu această cantitate nu este constantă, relaţia dintre cantităţile de bunuri şi masa monetară fiind evidenţiată prin fluctuaţiile preţurilor.

Pe plan naţional, valoarea unei monede (puterea de cumpărare) se determină pentru un anumit bun (cantitatea din acest bun ce se poate cumpăra cu o unitate monetară) sau în raport cu un anumit coş de bunuri reprezentative (calculându-se preţul acestui coş prin însumarea rezultatelor înmulţirii preţului fiecărui bun cu ponderea acestuia în total tranzacţii), prin determinarea cantităţii din coşul de produse ce se poate cumpăra cu o unitate monetară.

În acest caz, puterea de cumpărare se va determina astfel:

∑ ×

=ii pa

CP1

.. (9)

unde: ai = ponderea fiecărui produs din coş în totalitatea tranzacţiilor; pi = preţul monetar al produselor.

Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedei naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor de schimb (preţul mo-nedei) reale (fundamentate economic), cursuri urmărite de corporaţiile financiare şi bancare internaţionale, acest curs nefiind operativ în tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare.

Calculul cursului de schimb real, prezentat mai sus, se poate exprima şi astfel:

(10) unde: ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale al unei ţări;

Cir = cursul de revenire realizat de produsul „i” în relaţiile cu

ţara de referinţă; Pi

A şi PiB = preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a

ţărilor luate în analiză.

Dacă cursul de schimb nominal are relevanţă pentru analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de echilibrare a pieţelor şi regimul cursurilor flexibile etc., cursul real se utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior.

∑ =×= i

B

i

A

i

r

i

ri

S

R PPCiarCaC /

53

Cursul real se fundamentează pe teoria parităţii puterii de cumpărare în varianta absolută,

x

rP

PC = (11)

unde: P = indicele preţurilor în ţară, Px =indicele preţurilor în străinătate,

sau în varianta relativă, luând în considerare modificările care intervin în nivelurile relative ale preţurilor şi ale cursurilor de schimb,

xr PPC ∆−∆=∆ %%% . (12)

Ideea de bază a parităţii puterii de cumpărare este aceea că, în absenţa factorilor precum costurile de transport, diferenţele fiscale dintre ţări, restricţiile comerciale, bunurile şi serviciile similare care sunt comercializabile între două ţări, pot avea aceleaşi preţuri, după convertirea lor într-o monedă comună.

Determinarea puterii de cumpărare, interne şi externe, se con-fruntă cu o serie de dificultăţi referitoare la corectitudinea indicelui preţurilor, structura coşului, perioada aleasă şi cursul valutar .

4. Convertibilitatea monetară Împreună cu moneda de cont, moneda de hârtie a preluat funcţiile

monetare, devenind instrumentul monetar ideal. La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se

realiza prin păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanţ, în timp ce moneda de hârtie, înscrisă în bilanţul băncii, reprezenta o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori de bielete de bancă (bancnote).

Banca emitentă avea obligaţia să achite, la prezentarea bancnotelor, suma în aur monetar corespunzătoare atât valorii nominale, cât şi conţinutului de metal preţios (valoarea paritară) Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigurând menţinerea echilibrelor între nevoile economice şi bancnotele puse în circulaţie (excesul de bancnote ducând la depreciere) Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în depozitele sale (25-40 % aur, din valoarea bancnotelor în circulaţie), trecându-se la convertibilitatea limitată şi apoi la convertibilitatea bancnotelor în aur lingouri, acce-sibilă celor care dispuneau de sume mari de bancnote.

54

Dispariţia convertibilităţii aur, în condiţiile sistemului aur – devize, a imprimat mecanismului convertibilităţii un nou conţinut, exprimat prin următoarele trăsături specifice:

�convertibilitatea se realizează într-o valută, convertibilă la rândul ei în aur;

�banca de emisiune deţine în depozitul său valuta de rezervă accesibilă deţinătorului de monedă naţională, la cursul oficial;

�aurul în care se poate realiza potenţial convertibilitatea finală, aparţine băncii străine care a emis valuta de rezervă (convertibilitatea oficială între autorităţile publice);

�cursurile sunt supuse unor fluctuaţii continue şi multiple, în funcţie de cererea şi oferta pe piaţă (dispar punctele aurului).

Trecerea la cursurile flotante, renunţarea la convertibilitatea oficială, nu dispensează decât parţial băncile de obligaţia de convertire, banca de emisiune intervenind adesea pe piaţă pentru a susţine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel puţin potenţial, dreptul general de pro-curare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă a acesteia pentru a efectua plăţi şi tranzacţii cu partenerii străini. În acest sens, converti-bilitatea reprezintă capacitatea unei monede de a circula liber pe plan internaţional, capacitate garantată de puterea de cumpărare cu care fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de bunuri şi servicii ce poate fi procurată în orice moment cu moneda respectivă. Convertibilitatea dă dreptul deţinătorilor acesteia de a o schimba cu o altă monedă, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie din punctul de vedere al sumei schimbate, scopului şi al calităţii celui care efectuează operaţiunea.

Din punct de vedere al convertibilităţii, monedele sunt grupate în: convertibile, neconvertibile şi liber convertibile.

F.M.I. consideră că includerea unei monede într-una din cele trei grupe se face conform următoarelor condiţii:

oevitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor interna-ţionale curente;

oevitarea practicilor valutare discriminatorii; oschimbarea soldurilor în moneda naţională, deţinute în stră-

inătate, în valuta ţării care solicită schimbarea; ocolaborarea în domeniul politicilor monetare referitoare la

activele de rezervă. Ţările cu moneda neconvertibilă nu îndeplinesc condiţiile impuse

de F.M.I. sau nu doresc să accepte aceste condiţii, ele putând desfăşura

55

doar schimburi internaţionale pe bază de clearing, confruntându-se cu deficite ale balanţelor de plăţi, neînregistrând disponibilităţi suficiente de lichiditate internaţională.

Moneda liber convertibilă (utilizabilă) îndeplineşte concomitent două condiţii: este folosită pe scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale şi este negociabilă pe principalele pieţe valutare interna-ţionale, fiind recunoscute următoarele valute liber utilizabile: dolarul, euro, yenul şi lira sterlină.

De-a lungul timpului convertibilitatea a cunoscut două forme: •convertibilitatea metalică, când bancnotele erau preschimbate

în aur, cunoscând două forme: integrală şi parţială (limitată). •convertibilitatea valutară, când moneda este preschimbată în alte

valute, de regulă valute forte, convertibilitate cunoscută în prezent. Conform criteriului spaţial, se pot distinge: oconvertibilitatea internă, definită ca fiind capacitatea unei

monede de a se preschimba într-o altă monedă pe un teritoriu delimitat, de regulă naţional, convertibilitatea fiind limitată la anumite operaţii sau în limita unor plafoane, fiind numită convertibilitate de cont curent.

oconvertibilitatea externă, se bazează pe realizarea de către o ţară a monedei proprii ca valută convertibilă, cursul monedei fiind definit în mod real în raport cu celelalte valute prin analiza puterii de cumpărare a monedelor.

Potrivit statutului F.M.I. pentru a fi convertibilă o monedă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

�existenţa unui potenţial economic ridicat; �echilibrul balanţei de plăţi; �existenţa unei rezerve de lichiditate internaţională; �stabilirea unui curs real, fundamentat economic; �flexibilitatea sistemelor economice, adaptarea producţiei la

diverse pieţe; �limitarea inflaţiei, realizarea unei stabilităţi economice. Importanţa rezervei de lichiditate internaţională, sub forma de aur

şi valute pentru ţările cu convertibilitate limitată a monedelor, rezidă în utilitatea acestei rezerve şi anume: când sunt solicitări de valută, pentru a acoperi cererile de preschimbare a monedei proprii, se poate vinde o parte din rezervă, rezerva constituind o garanţie a stabilităţii şi echili-brului monetar.

O premisă esenţială pentru trecerea la convertibilitate o constituie realizarea unui nivel de productivitate internă apropiat de cel al ţărilor

56

dezvoltate, cu scopul asigurării corespondenţei dintre nivelul preţurilor interne şi cele externe, adică de a realiza condiţiile unui curs de schimb real al monedei, fundamentat economic.

Este evident că elementul fundamental al convertibilităţii este cursul de schimb, putând fi delimitate următoarele regimuri de curs de schimb:

�cursul de schimb fix, menţinut o perioadă de timp îndelungată, funcţionând în mod real în perioada etalonului monetar aur (1880-1914), cursul putând fi modificat în cazuri extreme;

�cursul de schimb legat, păstrează un raport constant faţă de o valută de rezervă, numită valută ancoră, care conduce controlul schimburilor valutare, pe piaţă manifestându-se tendinţa de depreciere a cursului, Banca centrală fiind nevoită să sporească oferta de monedă naţională pentru a menţine cursul, ceea ce duce la creştere inflaţiei şi a masei monetare, acest curs fiind practicat după 1914;

�cursul de schimb flotant se stabileşte liber pe piaţă, în funcţie de cererea de valută de rezervă, Banca centrală neangajându-se, în cazul unei flotări totale, să menţină cursul între anumite limite, permiţând adoptarea convertibilităţii. Acest curs poate fi pur, când Banca centrală nu deţine valute de rezervă şi impur, când banca deţine asemenea rezerve, pentru a interveni pe piaţă şi a influenţa evoluţia cursului;

�cursul de schimb programat, (crowling peg), caracterizat prin faptul că aprecierea sau deprecierea monedei se realizează controlat, cu un ritm (pas) fix, în condiţii de inflaţie diminuând transferurile de avere, contribuind şi la limitarea inflaţiei;

�cursul de schimb monitorizat, al cărui nivel este supravegheat de un Consiliu Valutar, care reprezintă autoritatea monetară care emite bază monetară numai în schimbul activelor externe de rezervă, moneda naţională fiind schimbată pentru o monedă de rezervă la rată fixă, stabilită prin regula parităţii, în mod obligatoriu. Pentru a fi credibil, acest sistem trebuie să dispună de rezerve valutare mai mari decât masa monetară, baza monetară fiind legată de variaţiile din balanţa de plăţi. Riscul unui asemenea regim de curs rezidă în aprecierea cursului de schimb real, neînsoţită de câştiguri în productivitate corespunzătoare, folosirea unui asemenea curs ca ancoră având eficacitate pe termen scurt, pe termen lung manifestându-se aprecierea reală a cursului, ducând la deficite în contul curent, prin contul balanţei comerciale.

▪Stabilitatea economiei, competitivitatea sa, asigură puterea de cumpărare a monedei, necesară realizării convertibilităţii internaţionale a acesteia.

57

În principiu, fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare, care protejează interesele naţionale, mani-festându-se, printre altele, ca un mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relaţiile de curs de schimb (politica valutară) moneda naţională poate fi subevaluată, prin devalorizare, (pentru creşterea temporară a competitivităţii mărfurilor interne) sau supraevaluată, prin revalorizare.

5. Circulaţia monedei

5.1. Tranzacţiile financiare şi rolul lor În actuala fază de dezvoltare a economiilor naţionale şi a economiei

mondiale sistemele monetare au două funcţii economice interdependente: �crearea banilor; �redistribuirea acestora. Înţelegerea fenomenelor monetare contemporane impune eluci-

darea legăturii dintre fenomenele monetare din economiile contemporane şi procesul de creare a banilor.

Redistribuirea banilor (intermedierea financiară) este determinată de dezvoltarea producţiei şi a schimbului, creşterea producţiei şi comp-licarea relaţiilor de schimb generând extinderea şi diferenţierea relaţiilor financiare, ca o modalitate de rezolvare a problemelor pe care le ridică funcţionarea pieţei bunurilor fizice.

Relaţiile financiare desemnează o componentă specifică a rela-ţiilor dintre subiecţii economici, prin care se modifică averea pe care aceştia o deţin sub forma de bani sau de creanţe, acestea reprezentând sume băneşti de primit de către un subiect economic.

Componentă a relaţiilor financiare, tranzacţiile financiare consti-tuie operaţiunile de creare a instrumentelor financiare, de către bănci şi alte categorii de instituţii financiare, precum şi de transfer a acestora de la un subiect economic la altul. Mişcarea instrumentelor financiare, reflectată prin modificarea volumului tranzacţiilor financiare (variaţii ale agregatelor financiare), reprezintă fluxurile financiare, a căror inter-conectare generează circuitele financiare.

Efectuarea de tranzacţii financiare permite atât creşterea vân-zărilor de mărfuri peste disponibilităţile de monedă ale potenţialilor cumpărători, cât şi transformarea banilor în capital, ceea ce creează

58

posibilitatea sporirii producţiei de mărfuri. În modul acesta, relaţiile financiare determină, prin transformarea şi diferenţierea tranzacţiilor financiare, multiplicarea activităţilor subiecţilor economici, creşterea complexităţii comportamentului acestora în repartizarea veniturilor şi utilizarea acestora.

În cadrul economiilor contemporane este utilizată în mod gene-ralizat moneda financiară, categorie de monedă a cărei caracteristică este faptul că este creată prin tranzacţii financiare, sub forma unei diversităţi de instrumente financiare.

Utilizarea monedei financiare, creaţie a tranzacţiilor financiare, permite creşterea nemăsurată a cantităţii de monedă pusă în circulaţie şi, implicit, creează posibilitatea eliminării ecartului existent la un moment dat între cererea de mărfuri şi oferta de mărfuri.

Circulaţia mărfurilor, prin cele două transformări ireversibile, marfă-bani şi bani-marfă, conţine două elemente contradictorii: marfa ca valoare de schimb şi marfa ca valoare de întrebuinţare (utilitate).

Decalajul în timp între cele două faze ale metamorfozei mărfii generează moneda inactivă, continuitatea procesului de schimb putând fi asigurată numai în măsura în care moneda inactivă este din nou transformată în mijloc de schimb, adică în monedă activă.

Amânarea cumpărării unei mărfi de către un subiect economic (crearea de monedă inactivă) este însoţită de o cerere potenţială faţă de marfa respectivă din partea altui subiect economic, care însă nu o poate cumpăra deoarece o parte din puterea de cumpărare globală este imobilizată prin moneda inactivă.

Această problemă este consecinţa asimetriei dintre realizarea acumulărilor (economiilor) şi repartizarea cheltuielilor (investiţiilor) la diverşi subiecţi economici, rezolvarea având loc prin tranzacţiile financiare, calea prin care banii sunt transferaţi (temporar) de la subiecţii economici care îi au, dar nu-i cheltuiesc, către cei care nu-i au, dar vor să-i cheltuiască. În acest proces îşi au, deci, originea două fenomene fundamentale ale câmpului monetar: cererea de bani şi cererea de instrumente financiare nemonetare.

Privite la scara subiecţilor economici, tranzacţiile financiare (metamorfoza banilor) permit diverşilor subiecţi să realizeze reparti-zarea dorită, în timp, a utilizărilor date veniturilor, în funcţie de nevoile şi aprecierile lor, o repartizare mai raţională economic decât în absenţa tranzacţiilor financiare.

59

5.2. Circulaţia monetară şi funcţiile acesteia Din cele expuse mai sus, rezidă o primă accepţiune care se poate

da circulaţiei monetare, ca fiind procesul de mişcare a banilor în cadrul şi în scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor.

Este necesar ca o cantitate de monedă să rămână, în mod deter-minat, în permanenţă în circulaţie, pe măsură ce are loc schimbul de mărfuri o parte importantă din moneda respectivă revenind în depozitele instituţiilor bancare. Strict monetar, în circulaţie va trebui să rămână constant o anumită cantitate de bani – numerar sau monedă de cont – care să permită realizarea mărfurilor şi serviciilor pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii normale ale circuitelor. Realizându-se prepon-derent prin intermediul monedei de cont, funcţia banilor de mijloc de plată se amplifică, influenţând structura cantităţii de monedă.

Totodată, înlocuirea monedelor cu instrumentele financiare ge-nerează modificări fundamentale în circulaţia monetară, asigurând o oarecare independenţă a acesteia de circulaţia mărfurilor şi, totodată, accentuându-i influenţa asupra acesteia din urmă.

Într-o accepţiune intensională, circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de fluxuri şi circuite prin intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor, mişcare dependentă relativ de procesualitatea circulaţiei mărfurilor, desfăşurându-se conform unor regularităţi specifice economiei de piaţă.

Stabilitatea parametrilor circulaţiei monetare depinde de stabilitatea economică în ansamblu, dezechilibrele induse în circulaţia monetară putând întreţine, accentua şi agrava instabilităţile din economia reală, dimensiunile circulaţiei monetare fiind condiţionate de evoluţia pro-ducţiei şi circulaţiei mărfurilor.

În unitatea sa prin diversitate, circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii, care se regăsesc continuu în mişcarea banilor:

ofuncţia de instituţionalizare, prin care circulaţia monetară gene-rează, dezvoltă şi extinde sistemul monetar şi componentele acestuia;

ofuncţia de subzistenţă, de emisiune, prin care se realizează punerea în circulaţie şi retragerea din circulaţie a banilor.

Realizarea acestor funcţii prezintă particularităţi evidente în pre-zent, când au loc mutaţii determinante în înseşi funcţiile monedelor, îndeosebi a funcţiilor de mijloc universal de circulaţie şi de plată.

60

Transformările şi mutaţiile la care este supusă circulaţia monetară în ansamblul său şi moneda în particular, constituie de fapt adaptări şi adecvări ale acestora la cerinţele unei ontologii a valorilor economice, conform căreia raportul dintre suma preţurilor mărfurilor şi serviciilor realizate într-o perioadă dată şi viteza de circulaţie are caracter de regularitate. De aici derivă legea circulaţiei monetare, conform căreia cantitatea totală de monedă pusă în circulaţie depinde de preţul mărfurilor şi serviciilor, în condiţiile dependenţei masei monetare de volumul şi structura plăţilor şi de viteza de circulaţie a monedelor.

Această lege, intrinsecă circulaţiei băneşti, îşi modifică formele de manifestare şi modalităţile de realizare în funcţie de gradul şi de caracteristicile sistemului monetar, la dezvoltarea căruia însăşi circulaţia monetară contribuie.

Sumarul capitolului

Sistemul monetar reprezintă un ansamblu instituţional şi regle-

mentativ prin care se realizează circulaţia monetară pe un anumit teritoriu delimitat, configuraţia sistemului cuprinzând următoarele elemente: etalonul monetar, unitatea monetară, emisiunea şi circu-laţia monedei, în cadrul sistemului distingându-se cele două elemente definitorii ale sistemului şi anume, valoarea paritară şi paritatea monetară, aceasta din urmă fiind exprimată în sistemele monetare dezvoltate prin cursul de schimb.

Emisiunea cantităţii de monedă necesară circulaţiei mărfurilor se realizează prin batere, în cazul monedei cu valoare integrală, din metale preţioase, a cărei circulaţie este reglată prin automatismele punctelor aurului, sau prin tipărire şi înscriere, în cazul monedei semn, fiduciară şi scripturală, fără valoare integrală, a cărei circulaţie presupune fie convertibilitatea monetară sau valutară, fie încrederea deţinătorilor în valoarea nominală a înscrisului monetar.

În funcţie de etalonul monetar folosit, sistemele monetare pot fi metaliste, etalonul fiind reprezentat de aur şi argint, sau numai de aur, sistemul etalon-aur fiind sistemul caracterizat prin automatisme monetare de reglare a cantităţii de monedă şi sisteme etalon putere de cumpărare, în cadrul cărora circulă diverse forme de monedă bancară, fiduciară sau scripturală, reglarea cantităţii de monedă făcându-se de către autoritatea publică, prin politica monetară. În cadrul sistemului putere de cumpărare valoarea monedei este determinată de cantitatea,

61

structura şi calitatea bunurilor produse în spaţiul monetar respectiv, naţional sau regional, care asigură puterea de cumpărare a monedei, această valoare fiind exprimată prin cursul de schimb al monedei şi recunoscută prin caracterul convertibilităţii acesteia în relaţie cu celelalte monede.

În economia contemporană sistemele monetare îndeplinesc două funcţii interdependente, anume, crearea banilor şi redistribuirea acestora, funcţii realizate printr-un ansamblu de relaţii monetare şi financiare, concretizate într-o diversitate de tranzacţii financiare, generatoare de fluxuri financiare purtătoare de monedă şi de instrumente financiare de transfer a monedei (de plată, de finanţare, de economisire etc.)

Termeni de referinţă

Apreciere monetară Bancnotă Circulaţie monetară Circuit financiar Convertibilitate monetară Curs de schimb Curs de schimb real Depreciere a monedei Etalon monetar Fluxuri financiare Legea circulaţiei monetare Monedă centrală Monedă financiară Paritate monetară Putere de cumpărare Regim de curs de schimb Relaţie financiară Sistem monetar Tranzacţie monetară Unitate monetară Valoare paritară

Teste şi întrebări de autoevaluare •Precizaţi care dintre elementele enumerate sunt componente re-

prezentative ale sistemului monetar: creaţia monetară, etalonul monetar, valoarea monetară, emisiunea şi circulaţia monetară, convertibilitatea monetară.

•Evidenţiaţi care sunt elementele care determină puterea de cumpărare a monedei.

•Precizaţi care este diferenţa dintre paritatea monetară şi cursul de schimb.

•Arătaţi care dintre termenii enumeraţi constituie obiective ale sis-temului monetar: reglementarea monetară, baza monetară a sistemului,

62

creaţia monetară, stabilitatea monetară, multiplicarea monetară, puterea de cumpărare a monedei.

•Paritatea valutară presupune sau nu etalonul aur? Cum explicaţi stabilirea parităţii?

•Mai jos de punctul inferior al aurului exportatorul solicită încasarea datoriei în aur sau în moneda sa ? Explicaţi de ce ?

•Arătaţi care este diferenţa dintre bancnotă şi monedă de hârtie. De ce bancnota este o cambie?

•Precizaţi care este diferenţa dintre depreciere şi devalorizare monetară. Care dintre ele generează inflaţie? Explicaţi de ce.

•Explicaţi diferenţa dintre monedă financiară, monedă inactivă şi monedă scripturală.

Bibliografie selectivă �Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă-credit, Editura ASE, Bucureşti,

2003. �Silviu Cerna, Sistemul monetar şi politica monetară, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996. �Victor Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1981. �Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001. �Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Monedă şi credit, Editura Ankarom,

Iaşi, 1997.

63

III. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ Scopul capitolului constă în explicarea mecanismului de creaţie

monetară, de formare continuă a cantităţii de monedă din economie, prin confruntarea cererii şi ofertei de monedă şi realizarea echilibrului monetar dinamic.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: �Cunoaşterea structurii masei monetare şi a agregatelor acesteia �Înţelegerea conceptului de lichiditate, a formelor şi compo-

ziţiei acesteia; �Analiza bazei monetare, a impactului multiplicatorului monetar

asupra masei monetare; �Înţelegerea procesului creaţiei monetare, al constituirii contra-

părţilor masei monetare; �Explicitarea teoriilor referitoare la formarea cererii şi ofertei

de monedă, analiza influenţei vitezei de circulaţie a monedei asupra nevoilor de monedă;

�Analiza mecanismului de realizare a echilibrului monetar, a impactului inflaţiei în manifestarea dezechilibrelor monetare.

Introducere Cererea şi oferta de monedă sunt cele două faţete procesuale ale

monedei în mişcare, două forme, adesea contradictorii ale circulaţiei monetare. Dacă oferta de monedă emană instituţional din cadrul sis-temului bancar, moneda Băncii centrale constituind elementul bazal al ofertei, cererea de monedă aparţine tuturor subiecţilor economici, având surse adesea imponderabile, uneori controlabile direct sau indirect.

Confruntarea pe piaţă a celor două generează o diversitate de forme de manifestare a monedei, diferenţiate în special prin gradul de participare a acestora la schimbul mărfurilor, în funcţie de aceasta definindu-se lichiditatea formelor monetare, care reprezintă criteriul de diferenţiere a cantităţii de monedă în agregate monetare, a căror

64

coagulare generează sfera de cuprindere a masei monetare, a ofertei de monedă disponibilă pentru satisfacerea cererii de monedă. Ajustarea ofertei la cerere prin creaţia monetară reprezintă de fapt raţiunea existenţei sistemului bancar, viteza de circulaţie a monedei aco-modându-se atât cantităţii de monedă existentă, cât şi mecanismelor financiare de substituire a monedei.

Pentru înţelegerea capitolului este indicată studierea următoarelor capitole:

•Moneda în cadrul economiei; •Piaţa monetară; •Teoria monetară.

1. Cantitatea de monedă Graniţa dintre monedă şi alte forme de active financiare nu poate

fi riguros trasată, toate definiţiile monedei având au o anumită doză de convenţional.

În sensul ei uzual, moneda este mijloc de plată, de stingere imediată a unei datorii, diferitele forme ale monedei în societatea contemporană răspunzând acestei definiri, avându-se în vedere biletele de bancă şi moneda scripturală ca monedă propriu-zisă, înscrisurile cambiale, cecurile, titlurile de valori mobiliare etc.

Moneda este rezervă de valoare cu putere liberatorie imediată, cu care se pot stinge orice obligaţii de plată. Mai mult, moneda deţine calitatea lichidităţii în gradul cel mai înalt faţă de orice alte active, moneda fiind, cum s-a spus, lichiditate prin excelenţă, întrucât ea permite plata imediată fără a presupune vreun cost.

Lichiditatea este deci calitatea unui activ de a fi negociabil, vândut sau răscumpărat imediat pentru o sumă de numerar, fără riscul unei pierderi sensibile din valoarea nominală.

Activul lichid este un titlu care prezintă avantajul cumulat al lichidităţii şi al unui venit, al unui randament.

Moneda este un activ lichid, de o lichiditate perfectă, dar cu un randament zero.

Cantitatea de monedă, definită prin conceptul de masă monetară, reprezintă o mărime eterogenă, constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.

65

Măsurarea cantităţii de monedă, indiferent de modul de abordare a importanţei funcţiilor monedei, evidenţiază rolul lichidităţii în definirea, dimensionarea şi structurarea cantităţii de monedă, în funcţie de lichiditatea lor, activele financiare fiind incluse în ansambluri diferite ale cantităţii de monedă, ansambluri numite agregate monetare.

Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active, suficient de lichide pentru a fi definite ca o măsură a cantităţii de monedă, masa monetară fiind o expresie ansamblistă a agregatelor monetare, reprezentând ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichidităţi, existente la un moment dat în cadrul unei economii.

Masa monetară, în compoziţia sa, nu înregistrează decât moneda deţinută de subiecţii economici nonfinanciari (firme, gospodării, insti-tuţii publice), moneda deţinută de sistemul bancar şi utilizată în relaţiile dintre instituţiile bancare nefăcând parte din masa monetară.

Delimitarea masei monetare şi constituirea componentelor sale, agregatele monetare, presupune utilizarea unor criterii, care să permită selecţionarea acelor elemente care să ofere posibilităţi pentru realizarea unei politici monetare prin care să se influenţeze eficient şi pozitiv sfera reală, agregatele monetare constituindu-se atât în calitate de indicatori de măsurare monetară, cât şi în calitate de obiective ale politicii monetare.

Generalizând criteriile utilizate în selectarea agregatelor monetare se poate adopta o interpretare standard, care acceptă cuprinderea în structura masei monetare a următoarelor active:

omoneda efectivă sau numerarul; omoneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturi curente; odepunerile la termen şi în vederea economisirii; oalte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectivă este activul cel mai lichid, fiind totodată una

din componentele importante ale masei monetare. Agregatele monetare sunt mărimi definite de către autorităţile

monetare, care servesc ca suport al politicii monetare, în particular, pentru supravegherea creşterii mijloacelor de plată.

În economiile de piaţă dezvoltate agregatele monetare sunt re-lativ diferenţiate, datorită îndeosebi complexităţii structurii financiare, delimitându-se totuşi caracteristicile comune care dau posibilitatea clasificării agregatelor monetare în trei grupe:

�moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă) M0 care cuprinde banii creaţi de Banca centrală, cantitatea lor fiind direct con-trolată de către Banca centrală, moneda primară constituind baza pentru crearea altor categorii de monedă (ex.: banii de cont);

66

�masa mijloacelor de plată (masa bănească în sens restrictiv – M1) care cuprinde instrumentele de plată create de Banca centrală şi de celelalte instituţii bancare;

�masa mijloacelor de deţinere a averii, care cuprinde, pe lângă instrumentele de plată, instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plăţi, însă care se pot transforma uşor în instrumente de plată, acestea numindu-se lichidităţi secundare, cvasimonede.

Modul concret de definire a monedei primare depinde de con-diţiile instituţionale şi de metoda de analiză a modificării agregatelor monetare. Prin combinarea diferitelor posturi din activul şi pasivul bilanţului Băncii centrale, moneda primară cuprinde, restrictiv, numerarul în casierie şi depozitele în conturi curente ale băncilor la Banca centrală sau, în diferite grade de extensiune, aproape întregul activ şi pasiv al Băncii centrale.

Definite în mod diferit, cele trei grupe de agregate cuprind elemente comune, care formează un singur sistem unitar, astfel încât, de exemplu, prima grupă se conexează cu a doua pentru a arăta modul în care se realizează obiectivele politicii monetare în ceea ce priveşte crearea masei băneşti.

Tipologic, în practica monetară se evidenţiază următoarele com-ponente ale masei monetare, ordonate şi structurate conform gradului de lichiditate.

�Baza monetară reprezintă cea mai îngustă măsură a cantităţii de monedă, care conţine moneda produsă direct prin acţiunile Guvernului sau de către Banca centrală, de regulă fiind constituită din numerarul aflat în afara Băncii centrale şi a sistemului bancar, la care se adaugă rezervele instituţiilor bancare.

•Numerarul cuprinde moneda divizionară, din metal ordinar, produsă de către Trezoreria publică şi bancnotele, moneda de hârtie.

•Rezervele bancare sunt formate din fondurile pe care băncile trebuie să le deţină în depozite la Banca centrală, la care se adaugă numerarul deţinut de către bănci în conturi proprii, sursa acestor fonduri fiind Banca centrală.

�Masa monetară restrânsă, M1, reprezintă agregatul primar al cantităţii de monedă, cuprinzând următoarele componente:

•Numerarul în afara sistemului bancar, similar bazei monetare. •Depozite la vedere (de tranzacţii), din care deţinătorii pot emite

cecuri pentru a cumpăra bunuri, servicii etc., aceste depozite putând fi depozite la cerere, nepurtătoare de dobândă, conturi negociabile ope-rabile prin cec, purtătoare de dobândă şi conturi de transfer automat,

67

combinaţie între primele două, fondurile fiind transferate automat prin completarea cecului plătibil din contul de depozit la cerere.

•Cecuri la purtător, de călătorie emise de către instituţii nondepozit, socotite de altfel ca depozite la vedere speciale.

�Masa monetară standard, M2, este compusă din masa mo-netară restrânsă, care cuprinde moneda disponibilă publicului în sens larg, cu lichiditate imediată, foarte rapidă şi alte active care pot fi convertite relativ rapid în numerar, precum:

�Depozite de economii şi conturi de depozit pe piaţa monetară, purtătoare de dobândă, care reprezintă instrumente bancare de econo-misire operabile cu cecuri în mod limitat.

�Depozite la termen de valori mici, inclusiv certificate de depozit cu maturităţi între 6 luni şi 2-4 ani;

� Fonduri mutuale pe piaţa monetară, care reprezintă fonduri comune de economisire utilizate pentru a cumpăra active financiare pe termen scurt, deţinătorii fiind populaţia, brokerii, diverse instituţii, în M2 fiind incluse numai fondurile populaţiei.

Cele trei componente enumerate mai sus formează cvasimoneda, denominată şi în valută.

�Masa monetară în sens larg, M3, cuprinde, pe lângă masa monetară standard, M2, active financiare cu o lichiditate mai rigidă, precum: depozite la termen de valori mari, diverse aranjamente răs-cumpărate la termen, depozite la bănci străine ale rezidenţilor etc.

Structurarea masei monetare pe componente, conţinutul acestora se diferenţiază pe ţări, integrativ şi concentric, conform criteriului lichidităţii, constituindu-se agregatul global al masei monetare, L, cel mai larg, care cuprinde toate cele componente, inclusiv titlurile pe termen mediu şi lung, care pot fi transformate lent în lichidităţi.

Concepţia care stă la baza agregatelor monetare folosite în ţările europene este oarecum simplificată, agregatele corespunzătoare acestei concepţii fiind următoarele:

�Lichiditatea sistemului bancar, care cuprinde lichiditatea cash, lichiditatea potenţială şi lichiditatea externă;

�Lichiditatea primară, care cuprinde numerarul în circulaţie, depozitele transferabile ale subiecţilor nebancari la bănci (exclusiv statul), reprezentând masa bănească în sens restrâns;

�Lichiditatea secundară, cuprinzând, în plus, următoarele instrumente aflate în posesia subiecţilor nebancari: depozite pe termen scurt necuprinse în lichiditatea primară, hârtiile de valoare pe termen scurt, creditele pe termen scurt, inclusiv cele comerciale.

68

Alinierea la standardele FMI şi caracteristicile tranziţiei la economia de piaţă impune utilizarea în România a unor agregate monetare din toate cele trei grupe:

� Ca agregate din prima grupă, M0, care reflectă moneda pri-mară, sunt utilizate: mărimea activului total al BNR defalcat în credite acordate sistemului financiar, creanţe externe, alte active: volumul monedelor primare autonome (numerar în circulaţie, depozite la BNR, rezerve obligatorii), moneda primară lichidă a băncilor comerciale, care cuprinde în plus disponibilităţile interbancare, mijloacele de decontare interbancare etc.;

�Cea de a doua grupă M1, masa bănească în sens restrâns, cuprinde: o numerar în circulaţie; o moneda de cont, sub forma depozitelor existente în conturile de virament ale subiecţilor economici nebancari, mijloacele din conturile deschise la băncile comerciale, bugetul de stat şi din alte conturi asemănătoare, cecurile bancare şi alte asemenea instrumente de plată; omijloace în decontare (eventual).

� A treia grupă, M2, cuprinde: o M1; ocvasimoneda, Q, adică depozitele la termen constituite la bănci, echivalentul în lei al depozitelor în valută ale rezi-denţilor etc.;

M2 = M1 + Q; (13) � A treia grupă, M3, reprezintă lichiditatea totală şi cuprinde:

o M2; oalte active lichide: contribuţia la pensia suplimentară, depo-zitele la vedere şi la termen ale statului, unităţilor economice şi populaţiei necuprinse în M2 .

Trebuie precizat că în grupele a doua şi a treia vor fi cuprinse depozitele existente atât la bănci, cât şi la alte instituţii financiare.

M3 cuprinde, deci, mai mult decât M2, adică alte active cu grade diferite de lichiditate şi în structura cărora pot fi incluse certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar-monetară;

�Ultimul agregat, cel mai larg, L, cuprinde: oM3; otitluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transformate, mai rapid sau mai lent, în mijloace de plată, respectiv în lichidităţi.

69

Perfecţionările tehnologice de procesare a informaţiei au alterat concepţiile referitoare la mijloacele disponibile de plată. De exemplu, în 2003, în SUA 85% din tranzacţii au fost reglementate prin mijloace electronice şi numai 15% prin mijlocele clasice ale cec-ului, nume-rarului sau a altor mijloace fizice de plată. Astfel, transferurile directe între partenerii comerciali, prin plăţile electronice, utilizează casele de clearing automat, transferurile fondurilor între conturi la punctele de vânzare, plata automată a titlurilor etc., în plus, multe firme vând mărfuri prin Internet, făcând afaceri instantanee în întreaga lume, astfel încât inovaţiile în tehnologia plăţilor electronice vor revoluţiona profund modul de realizare a plăţilor.

Problema revine de a şti dacă aceasta va modifica modul de a înţelege moneda. În prezent, răspunsul la această problemă este încă departe. Dacă important pentru măsurarea monedei sunt „obiectele” pe care oamenii le utilizează pentru a efectua tranzancţii, atunci cecurile şi numerarul rămân componentele cheie ale oricărei măsuri a monedei. Este însă de netăgăduit că noile tehnologii de procesare a informaţiei extind lichiditatea unui număr de active prin crearea posibilităţilor de convertire mai rapidă a acestora în monedă, în numerar, aceasta indicând că în viitor agregatele monetare pot include chiar mai multe componente decât în prezent.

2. Lichiditatea Problematica agregatelor monetare se circumscrie conceptului

mai larg al lichidităţii, considerată în patru perspective: a unui instru-ment financiar, a unui agent economic, a pieţei, a economiei.

�Lichiditatea unui instrument financiar Prin lichiditate se înţelege, după cum am arătat mai sus, calitatea

unor forme de avere (activ) de a putea fi transformată rapid şi fără pierderi în bani.

Unul şi acelaşi activ are grade de lichiditate diferite, funcţie de deţinător. Singura formă de activ total lichidă este moneda.

Caracteristicile esenţiale care determină gradul de lichiditate a unui instrument financiar sunt: securitatea (gradul de încredere în valoarea acestuia); negociabilitatea; posibilitatea valorificării.

�Lichiditatea agentului economic Lichiditatea unui agent economic este rezultatul lichidităţii for-

melor financiare pe care acesta le deţine (creanţe şi datorii), putând fi

70

definită ca distribuţia posibilităţilor transformării în bani, fără pierderi, a diverselor forme de active, ponderate cu volumul elementelor de avere respective.

Lichiditatea poate fi definită din punctul de vedere al legăturii cu piaţa monetară şi de capital, cu modul de formare a ratei dobânzii; ea poate fi definită în legătură cu piaţa mărfurilor şi cu rolul ei ca factor al puterii de cumpărare şi al cererii solvabile; de asemenea, poate fi definită prin prisma raportului dintre cantitatea de bani şi cantitatea celorlalte active financiare deţinute de agentul economic. Aceasta din urmă abordare este cea mai simplă, oferind o măsură atât a lichidităţii restului activelor financiare (altele decât banii), cât şi a lichidităţii pasivului.

�Lichiditatea pieţei O piaţă este lichidă dacă orice operator poate efectua orice

tranzacţie fără a perturba grav echilibrul pieţei, o piaţă atomizată fiind autolichidă, asigurând independenţa comportamentelor individuale. Concentrarea portofoliilor sub impactul intermedierii financiare mo-difică condiţiile lichidităţii, rigidizând-o, ceea ce reclamă necesitatea organizării lichidităţii, prin constituirea formatorilor de piaţă, care asigură lichiditatea pe segmente de piaţă. Plasamentele intermediate oferă totuşi celor care economisesc o garanţie a lichidităţii, în orice moment aceştia putând să-şi recupereze lichiditatea, cu condiţia ca piaţa să ofere intermediarilor posibilitatea vânzării rapide a unei părţi din active, în caz de lichiditate conjuncturală a agentului economic bancar. Lichiditatea este însă o ipostază de ordin microeconomic, lichiditatea pieţei desemnând negociabilitatea titlurilor de către ope-ratorii individuali, în ansamblu piaţa neputând fi lichidă, deoarece nu se poate ca toţi operatorii să-şi schimbe titlurile în acelaşi timp. Sub această rezervă, organizarea lichidităţii plasamentelor pe piaţă pre-supune realizarea unui rămăşag: economia are nevoie de imobilizări şi cei care economisesc, de lichiditate. Dacă lichiditatea depozitelor ban-care este fără risc, în afara celui de faliment, lichiditatea plasamentelor financiare comportă riscuri, piaţa neoferind garanţie, riscul de valoare, de preţ al titlului fiind continuu, pe o piaţă vânzătorul neavând nici un cumpărător, în caz de panică bursieră.

�Lichiditatea economiei Reprezintă conceptul cel mai relevant prin prisma analizei mo-

netare, vizând agregatul care exprimă masa bănească şi alte câteva forme lichide de active financiare.

71

Principala problemă o reprezintă care instrumente financiare vor trebuie să fie introduse, alături de bani, în cadrul lichidităţii, problemă care este legată de gradul de lichiditate prin care un instrument financiar face parte din lichiditatea naţională. Răspunsul diferă de la ţară la ţară, în funcţie de condiţiile instituţionale, de diferenţierea instrumentelor şi pieţelor financiare.

▪În extenso se poate utiliza conceptul de „lichiditate totală”, fără referire la elementele componente, definită prin masa bănească plus toate formele de lichiditate, cuantificabile sau nu, care influenţează direct nivelul cererii.

Măsurarea gradului de lichiditate a economiei se poate face prin raportarea P.I.B. la masa monetară (M), exprimată prin unul din agregatele monetare prezentate care exprimă lichiditatea, de obicei utilizându-se M2, obţinându-se rata de lichiditate a economiei. Acest indicator oferă informaţii referitoare la modul de adecvare a lichidităţii la nevoile de lichiditate probabile ale economiei.

3. Baza monetară

Moneda centrală este definită, după cum s-a arătat, ca fiind

suma numerarului în circulaţie (N) şi a depozitelor (activelor) băncilor şi altor instituţii de depozit la Banca Centrală, care formează rezervele băncilor, (RT), adică ansamblul format din lichidităţile înscrise în pasivul bilanţului Băncii centrale, această sumă formând baza mone-tară, (BM) Ajustând baza monetară, pentru a reflecta schimbările în rezervele obligatorii, se obţine baza monetară ajustată, ajustarea realizându-se prin echivalentul în monedă a schimbării ratei medii a rezervelor obligatorii, ceea ce reflectă implicit schimbările în multipli-catorul monetar, luând în considerare faptul că o bază monetară dată poate suporta nivele diferite ale ofertei de monedă, care depind de rata rezervelor obligatorii, în sensul că cu cât mai mare este rata, cu atât mai mică este oferta de monedă pe care o suportă baza monetară dată.

Excesul de rezerve (EO) reprezintă acele rezerve care depăşesc nivelul rezervelor obligatorii, (RO), suma lor constituind rezervele totale (RT), iar rezervele împrumutate (RI) reprezintă acele rezerve care au fost împrumutate de către bănci de la Banca centrală, prin scăderea din EO a lui RI obţinându-se rezervele libere (RL).

Rezervele neîmprumutate (RN) se obţin ca diferenţă dintre re-zervele totale (RT) şi rezervele împrumutate de către bănci de la Banca

72

centrală, iar prin scăderea rezervelor împrumutate din baza monetară, se obţine baza monetară neîmprumutată (BMN).

Vom avea următoarele relaţii:

BM = N + RT; EO = RT – RO; RL = EO – RI; (14) RN = RT – RI; BMN = BM – RI.

Sursele de creaţie a monedei centrale sunt aurul şi devizele, dis-ponibilităţile nete ale Trezoreriei, activele nete ale băncilor.

Cantitatea de monedă centrală existentă formează lichiditatea sau baza monetară (M0) .

Între masa monetară (moneda în circulaţie) şi lichiditatea bancară (moneda centrală în circulaţie) există legături statistice (empirice), dar şi contabile (de calcul).

Conceptul de bază monetară semnifică ideea că moneda centrală constituie baza unei piramide sau a unor proporţii invariabile, care determină moneda în circulaţie (masa monetară).

Altfel spus, existenţa unui raport între baza monetară şi masa monetară derivă din reglementările cu privire la rezervele obligatorii, la condiţiile utilizării numerarului şi la regulile de gestiune bancară.

Pe baza acestor constatări empirice, s-a dezvoltat teoria multi-plicatorului bazei monetare sau multiplicatorul monetar care afirmă că atunci când lichiditatea bancară creşte, băncile deţin un excedent de monedă centrală, conform regulilor lor de gestiune, dispunând de rezerve suplimentare (activele în cont la banca centrală sunt superioare nevoilor legate de constituirea rezervelor obligatorii), care le permit să distribuie credite (să creeze monedă) cu o rată de multiplicare a excedentului de monedă centrală.

Dacă, de exemplu, băncile sunt obligate să conserve o lichiditate egală cu 20 % din depozitele lor, la o valoare a depozitelor lor de 1000 u.m. vor acorda credite de 800 u.m. Prin creşterea monedei centrale (li-chidităţii) cu 200 u.m. determinată prin intrarea de devize în numele clientelei, la o valoare de 400 u.m. lichidităţii, creditele distribuite de bănci vor putea fi de 1600 u.m. (multiplicatorul creditelor = 4), suma creditelor acordate şi a lichidităţii (1600 + 400) corespunde masei monetare de 2000 u.m. (multiplicatorul masei monetare = 5).

73

Multiplicatorul monetar (al bazei monetare) se determină astfel:

BM

MM

rrrn

rn

D

NEOro

D

N

m =+

+=

++

+

=1

1BMmMM ×=⇒ (15)

unde: N = numerar în circulaţie; D = depozite la vedere; EO = exces de rezerve; ro = RO/D = rata rezervelor obligatorii; rn = N/D = rata numerarului; rr = RT/D = rata rezervelor bancare; RO = rezerve minime obligatorii; RO + EO = RT; R T= rezervele totale; BM = N + RT; BM = baza monetară; M M= masa monetară;

Pentru exemplificare să luăm următorul exemplu: N = 360 mld. lei D = 1.200 mld. lei ro = 0, 15 E O = 24 mld. lei RO = 180 mld. lei R T= RO + E.O = 180 + 24 = 204 mld. lei B M = 360 + 204 = 564 mld. lei

766,247,0

3,1

17,03,0

3,01

200.1

3602415,0

200.1

3601

==+

+=

++

+

=m (16)

leimldMM .560.1766,2564 =×= (17)

4. Creaţia monetară şi contrapărţile masei monetare Creaţia monetară este definită ca o creştere a cantităţii de mo-

nedă deţinută de către agenţii economici nonbancari, acest proces fiind legat de agregatul monetar la care se raportează. Atâta timp cât moneda

74

a fost o marfă, creşterea stocului de monedă, deci creaţia monetară a fost independentă de voinţa agenţilor economici, depinzând de condiţiile de producţie a monedei-marfă, aur sau argint. În economiile moderne, în care moneda legală are curs forţat, instituţiile financiare pot crea monedă sub forma mijloacelor de plată, pe care o pun la dispoziţia subiecţilor economici nonfinanciari.

Creaţia monetară este realizată de către trei categorii de instituţii financiare:

•Sistemul bancar; •Banca centrală; •Trezoreria publică. Sistemul bancar, în general, sistemul financiar creează monedă

prin activitatea de creditare, într-un sistem ierarhizat şi diferenţiat, băncile confruntându-se cu limitări exogene ale puterii lor de creaţie monetară, constând în concurenţa dintre ele şi în capacitatea lor de a emite titluri financiare.

Atunci când acordă credite banca se află în patru situaţii: omoneda creată rămâne în bancă; omoneda se transformă în titluri; omoneda părăseşte sistemul bancar; omoneda este transferată altor bănci. În ultimele 3 cazuri moneda fuge din bancă, aceasta trebuind să

conserve o parte din monedă pentru a face faţă acestei fugi a monedei, conservare realizată în depozite la Banca centrală, sub forma monedei centrale, care constituie lichiditatea bancară. În cazul când fuga su-portată de către o bancă est superioară activelor în monedă centrală ale acesteia, banca are nevoie de refinanţare cu monedă centrală, apelând la alte bănci sau la Banca centrală.

Capacitatea de a crea monedă nu este legată de gestiunea depozitelor, ci de posibilitatea procurării de către bancă de monedă centrală şi, în acest sens, întregul sistem financiar, nu numai băncile, creează monedă.

Trezoreria publică poate fi considerată creatoare de monedă în două ipostaze:

oipostaza de agent economic nefinanciar, creând monedă prin împrumuturile pe care le obţine de la sistemul financiar, în particular de la Banca centrală şi de la bănci, fiind o creaţie monetară indirectă a Trezoreriei;

oipostaza de instituţie financiară, creând monedă prin acordarea de credite statului, administraţiilor, agenţilor economici nefinanciari şi

75

care se finanţează prin împrumuturi la sistemul financiar, la Banca centrală sau la agenţi economici nefinanciari.

De fapt, creaţia monetară a Trezoreriei este unică, fără distincţie între directă şi indirectă.

Banca centrală creează monedă pe două căi: �prin emisiunea de monedă, de bilete de bancă; �prin crearea de monedă centrală, care stă la baza creaţiei

monetare a instituţiilor financiare. Creaţia de monedă centrală de către Banca centrală se realizează

prin următoarele operaţiuni: ooperaţiuni cu aur; ocumpărări sau vânzări de devize; oîmprumuturi acordate Trezoreriei; orefinanţări acordate instituţiilor financiare; ocesiuni sau reluări de bancnote cu instituţiile financiare. Operaţiunile cu exteriorul, adică între rezidenţi şi nerezidenţi,

creează monedă ca rezultat al ansamblului relaţiilor cu exteriorul, în condiţiile înregistrării unui excedent de valute, care determină sis-temul bancar la o creştere a activelor sale în devize.

Cuantificarea creaţiei monetare nu implică în mod obligatoriu o inventariere a surselor creaţiei monetare, deoarece volumul creaţiei în cursul unei perioade date este egal cu diferenţa dintre stocul monetar de la începutul şi de la sfârşitul perioadei.

Masa monetară în circulaţie exprimă angajamentele de plată şi se reflectă în pasivul bilanţului băncilor de emisiune.

Totodată, masa monetară în circulaţie are contrapărţi (co-respondenţe) în activul bilanţului băncilor de emisiune, acestea fiind metalul monetar, ca acoperire a bancnotelor puse în circulaţie, în măsura în care sistemul monetar prevede aceasta, creanţele băncii de emisiune asupra partenerilor străini (devizele), ca şi creanţele rezultate din credite interne acordate statului (bonuri de tezaur şi alte titluri de stat), din creditele interne acordate băncilor comerciale şi altor agenţi economici nefinanciari (întreprinderi şi populaţie).

Diversele elemente componente ale masei monetare în circulaţie (evidenţiate în pasivul bilanţului băncii de emisiune) reprezintă dato-riile, respectiv angajamentele băncii centrale.

Deci, componentele contrapărţii masei monetare (evidenţiate în activul bilanţului băncii de emisiune) constau în creanţele băncii centrale asupra unor parteneri din străinătate, precum şi din creanţele asupra tezaurului, a băncilor comerciale etc.

76

Băncile centrale pot deţine aur, ca una dintre componentele acti-velor lor şi care, tradiţional, a fost una dintre contrapartidele emisiunii de bilete de bancă convertibile în metalul monetar. Aurul este un vestigiu al vechiului sistem monetar, în prezent el nereprezentând, în mod oficial, o contraparte a masei monetare în circulaţie.

Din schimburile economice cu străinătatea decurg fie active externe, când acestea reprezintă creanţe asupra străinătăţii, drepturi de a încasa devize, fie pasive externe, care se constituie drept datorii faţă de partenerii străini.

Contrapărţile externe reflectă influenţa relaţiilor internaţionale asupra masei monetare interne. Ele sunt influenţate de soldul balanţei de plăţi. Într-un mod foarte schematic, un import se traduce printr-o diminuare a încasărilor în moneda naţională, întrucât trebuie, pentru a regulariza raporturile sale băneşti, să transforme moneda naţională în valută. Un export antrenează, dimpotrivă, o creştere a încasărilor în monedă proprie, întrucât exportatorul primeşte valută (devize) pe care o converteşte în monedă naţională. De aici concluzia că un deficit al balanţei de plăţi se traduce printr-o diminuare de monedă, de lichidităţi interne, în timp ce, în mod asemănător, un excedent, un excedent al balanţei de plăţi antrenează o creştere a încasărilor, a acestor lichidităţi, printr-o injecţie de monedă.

În structura contrapărţilor masei monetare în circulaţie creditele interne ocupă poziţia cea mai importantă.

Activitatea bancară constă, mai întâi, în a acorda credite agenţilor nefinanciari din economie, adică întreprinderilor şi gospodăriilor familiale, populaţiei, băncile dobândind astfel titluri de credit asupra economiei.

Băncile cumpără şi titluri de credite publice, în principal bonuri de tezaur, devenind astfel creditoare ale statului, titlurile publice fiind uşor negociabile, ele pot fi vândute pe piaţa interbancară sau cedate băncii de emisiune.

Ponderea semnificativă în structura contrapărţilor masei monetare în circulaţie a creditelor interne acordate economiei, dar şi statului, evidenţiază implicarea sistemului bancar în creaţia monetară şi în finanţarea economiei.

Totuşi, băncile nu îndeplinesc un rol monetar atunci când finan-ţează economia pe baza capitalurilor proprii sau a împrumuturilor contractate pe piaţa obligaţiunilor, caz în care îndeplinesc un simplu rol de intermediar financiar.

77

Finanţarea monetară, prin intermediul băncilor, se sprijină pe resursele la vedere şi pe disponibilităţile constituite pe termen scurt şi înseamnă înlocuirea monedei temporar pasive prin crearea de monedă activă, în fapt, prin sporirea masei monetare, în timp ce finanţarea nemonetară depinde de utilizarea în finanţare a unor resurse preexistente, degajate pe termene lungi pentru acordarea de împrumuturi pe ter-mene lungi.

Cele două tipuri de finanţare, esenţial diferite, există independent de voinţa cuiva, ele decurg din comportamentul agenţilor economici. Din acest motiv, resursele stabile ale băncilor constituite din fondurile lor proprii, profiturile capitalizate şi din împrumuturile obligatoare contractate pe pieţele financiare, care stau la baza finanţării nemonetare, trebuie evidenţiate separat de resursele pe termen scurt care au drept contraparte finanţarea monetară.

5. Cererea de monedă Rolul important pe care moneda îl joacă în viaţa economică este

evident nu numai pentru specialişti, în acest sens fiind necesar să se înţeleagă influenţa variaţiilor monedei asupra activităţii economice, în scopul de a se putea utiliza mai eficace instrumentele politicii monetare pentru a acţiona asupra evoluţiei sistemului economic.

În această privinţă vor trebui elucidate două aspecte esenţiale, care condiţionează înţelegerea impactului monedei asupra economiei reale.

Primul aspect reclamă înţelegerea originii nevoilor de monedă, adică cererea de monedă, cel de al doilea aspect se referă la înţe-legerea mecanismelor creaţiei monetare, adică oferta de monedă.

Analiza cererii de monedă implică analiza motivele pentru care subiecţii economici deţin monedă, analiză care se regăseşte în teoriile şi formulările mai vechi şi mai noi referitoare la aspectul monetar.

Fundamentele analizei economice clasice şi neoclasice afirmă că bunurile sunt cerute şi oferite de către indivizi pe pieţe determinate, fiecare individ având un sistem de preferinţe pentru fiecare bun, rezultând un echilibru pe piaţă (echilibrul general walrassian).

În cadrul acestei analize moneda nu este considerată ca formă de existenţă specifică, moneda fiind un bun între celelalte, valoarea de întrebuinţare a acesteia fiind determinată de funcţia monedei ca mijloc de schimb universal. Moneda nu este cerută pentru ea însăşi, ci numai

78

pentru că permite achiziţionarea de mărfuri, singurul motiv pentru deţinerea monedei fiind tranzacţiile.

Separarea între real şi monetar, specifică teoriilor clasice şi neoclasice, a fost exprimată clar de Fisher, autorul ecuaţiei cantitative:

QPVM ×=× (18)

unde: M = stocul de monede; V = viteza de circulaţie a monedei; P = nivelul general al preţurilor; Q = volumul producţiei (tranzacţiilor).

Afirmând că moneda nu este deţinută numai pentru tranzacţii, ci şi pentru alte două motive, de precauţie şi de speculaţie, keynesienii relevă faptul că moneda poate juca rolul de consolidare a averii, prin amânarea cheltuirii monedei (banilor), prin economisire şi investirea ei în depozite sau active financiare (obligaţiuni), cantitatea de lichi-ditate deţinută pentru tranzacţii şi pentru motive de precauţie fiind independentă de aceea alocată speculaţiei, cea de a doua depinzând de rata curentă a dobânzii şi de anticipaţiile referitoare la ea.

Cererea de monedă va fi în funcţie de veniturile monetare (VM) şi de rata dobânzii (rd).

M = f1 (VM) + f2 (rd) (19) Pornind de la analiza preferinţei pentru lichiditate, dezvoltată

de către neokeynesişti, monetariştii evidenţiază pregnant calitatea monedei de a fi activ financiar, una din formele sub care individul îşi poate conserva bogăţia (averea).

Pentru ei, cererea de monedă, ca aceea a oricărui alt activ, depinde de trei factori:

•bogăţia totală a individului; •preţurile şi randamentele diferitelor componente ale bogăţiei; •gusturile şi preferinţele indivizilor. Pentru neokeynesişti, una din variabilele explicative ale funcţiei

cererii de monedă este nivelul patrimoniului, măsurat adesea prin venitul curent. Din contră, pentru monetarişti, una din variabilele explicative ale funcţiei cererii de monedă este venitul permanent, care include veniturile pe care acesta este în drept să le primească în viitor, ca urmare a capitalului uman de care dispune. Această asimilare a viitorului în patrimoniul individului este acceptabilă pentru mone-tarişti datorită posibilităţilor oferite de societatea modernă subiecţilor

79

economici de a-şi plasa patrimoniul într-o structură patrimonială care să ia în considerare rentabilitatea şi riscul, precum şi a unui ridicat grad de regularitate al veniturilor în viitor.

Dublul rol al monedei, ca element de diversificare a patrimoniului şi ca o sumă încasată dintr-o tranzacţie, este evident, formalizările re-cente ale cererii de monedă punând accentul pe unul sau altul din cele două aspecte, fiind încadrate fie neokeynesismului, fie monetarismului.

Volumul de lichiditate cerut de un subiect economic este funcţie de importanţa pe care acesta o acordă tranzacţiilor sau patrimoniului, în orice funcţie a cererii de monedă existând un factor de scară, care adesea este exprimat cu ajutorul unei variabile de venit, introdusă printre variabilele explicative ale funcţiei cererii de monedă (venitul curent, venitul permanent).

Moneda produce un flux de servicii proporţional cu stocul deţinut, iar cantitatea de monedă cerută depinde nu atât de venitul curent, care conţine un element tranzitoriu, ci de venitul permanent, care se speră că va fi obţinut o perioadă mai lungă de timp.

Relansarea activităţii economice va duce la o creştere mai rapidă a venitului curent decât a celui permanent şi, deci, cererea de monedă, care depinde de venitul permanent, va creşte mai încet decât venitul curent, viteza de circulaţie crescând aparent.

În fazele de recesiune, venitul curent va creşte mai încet decât cel permanent, încasările monetare tinzând să crească mai încet decât venitul curent, ceea ce va încetini viteza de circulaţie a monedelor.

În scopul reducerii costului tranzacţiilor (costul conversiei creanţelor în mijloace de plată) instituţiile bancare au inventat noi forme de plasamente care au contribuit la reorientarea compoziţională a patrimoniului subiecţilor economici.

Această inflexiune a cererii de monedă, generatoare de instabilitate a funcţiei sale, afectează eforturile autorităţii publice depuse în scopul reglării lichidităţii din economie, prin controlul emisiunii monetare.

Internaţionalizarea masivă a economiilor naţionale determină ca cererea de monedă să depindă şi de evoluţia anticipată a cursului de schimb şi totodată, cererii interne de monedă să i se adauge cererea externă de monedă naţională, din partea nonrezidenţilor (în acest caz, exemplul tipic fiind dolarul) Deplasarea cererii de monedă de la o deviză spre alta, determinată de anticipaţiile cursurilor de schimb, ridică obstacole puternice orientării politicii economice naţionale, constrânsă de interdependenţele sistemelor financiare la scară mondială să-şi

80

adapteze obiectivele şi instrumentele cerinţelor impuse de comporta-mentele celorlalte sisteme economice naţionale. În acest sens, cererea naţională de monedă devine şi o cerere de monedă internaţională, autorităţile publice naţionale trebuind să dispună de instrumente pentru a putea interveni şi pe pieţele monetare şi financiare extranaţionale.

6. Oferta de monedă Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a

schimburilor, mijloace puse la dispoziţia subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar. Esenţa monedei constă în faptul că poate fi în mod general acceptată ca mijloc de plată, însă această caracteristică nu permite definirea în mod unitar a ofertei de monedă în economiile contemporane, ceea ce a condus la delimitarea unor ansambluri, stadial integrabile, numite agregate monetare (M1, M2, M3…), care exprimă o anumită compoziţie a cantităţii de monedă existentă în economie.

Modificările în totalul ofertei de monedă şi schimbările ratei de creştere a cantităţii de monedă afectează semnificativ variabilele economice esenţiale, ca, de exemplu, rata inflaţiei, rata dobânzii, utili-zarea muncii şi venitul naţional. Utilizarea cât mai completă a muncii, stabilitatea preţurilor, creşterea economică şi echilibrul plăţilor inter-naţionale depind, direct sau indirect, de schimbările în oferta totală şi de schimbările în creşterea cantităţii de monedă, cantitatea optimă de monedă şi creşterea acesteia contribuind la crearea capacităţii naţiunii de a realiza aceste obiective.

Există două abordări de bază cu privire la măsurarea cantităţii de monedă: abordarea prin tranzacţii şi abordarea prin lichiditate, ambele abordări fiind, din alte perspective, prezentate în capitolele anterioare.

Abordarea prin tranzacţii măsoară cantitatea de monedă, prin evidenţierea funcţiei monedei ca mijloc de schimb. Se subliniază că există o importantă diferenţă între bani şi alte active, o diferenţă calitativă existând între acele active care funcţionează ca mijloc (intermediar) al schimbului şi toate celelalte active, numai un activ care serveşte ca mijlocitor de schimb putând fi inclus în măsura empirică a monedei.

Abordarea prin lichiditate a măsurii monedei subliniază că proprietatea distinctivă, esenţială a monedei este aceea că ea reprezintă cel mai lichid dintre toate activele. După cum s-a arătat, moneda poate fi vândută (sau răscumpărată) într-o perioadă de timp incertă la un preţ nominal cunoscut şi cu costuri minime. Această abordare accentuează

81

funcţia monedei de rezervă a valorii, afirmând că moneda nu este în mod calitativ diferită de celelalte active, lichiditatea fiind proprie, în diferite grade, tuturor activelor.

Existenţa, extensia şi diferenţierea compoziţională a agregatelor monetare este rezultatul procesului de creaţie monetară, definit ca o creştere a cantităţii de monedă deţinută de către agenţii economici nefinanciari, existând creaţie monetară atunci când, într-o perioadă dată, se observă o variaţie pozitivă a agregatului monetar considerat.

În economiile moderne, în care moneda legală are curs forţat, instituţiile financiare pot crea ele însele mijloace de plată pe care să le pună la dispoziţia subiecţilor economici nefinanciari, fără restricţii pentru Banca centrală (bancnotele), sub controlul Băncii centrale pentru celelalte instituţii bancare (moneda scripturală).

În acest sens, creaţia monetară rezultă din transformarea crean-ţelor fără putere de plată, creanţe regrupate în contrapărţile masei monetare, constituind originea emisiunii monetare.

Complexitatea tranzacţiilor prin care se creează bani este evidenţiată şi prin luarea în considerare a factorilor nemonetari care acţionează atât asupra creaţiei de monedă, cât şi asupra cererii de monedă.

Principalul factor nemonetar este deficitul bugetului de stat, care se acoperă în mare măsură prin împrumuturi la Banca centrală, nevoită să creeze monedă primară fără să ţină seama de obiectivele politicii sale monetare.

Un alt factor nemonetar este soldul balanţei de plăţi curente şi al mişcărilor de capital, care generează fluxuri autonome de creare (în cazul excedentului) sau distrugere (în cazul deficitului) a monedei.

În fine, o acţiune autonomă asupra procesului de creare a banilor o exercită creşterea cererii de credite peste potenţialul de creditare al sistemului bancar (ofertei de credite), prin aceea că afluxul de mijloace financiare spre bănci, sub forma de depozite nemonetare constituite, nu poate acoperi cererea de credite.

Subiecţii nebancari influenţează oferta de monedă (masă bănească) prin modificarea cererii lor de monedă, în cazul scăderii acesteia depo-zitele bancare cresc, diminuând astfel masa bănească şi invers.

Complexitatea procesului de creare a banilor (instrumentele şi tranzacţiile acestuia) depinde şi de caracteristicile subiecţilor care participă la tranzacţiile respective, aspectele microeconomice având o semnificaţie deosebită în dimensionarea ofertei de bani, perspectiva

82

sectorială asupra masei băneşti şi cererii de bani fiind complementară perspectivei globale.

Din demersul de până acum rezultă că în procesul de creare a banilor este implicat un ansamblu de subiecţi economici, Banca centrală având totuşi un rol determinant asupra evoluţiei masei băneşti, ea stabilind volumul maxim al creaţiei monetare, în timp ce comportamentul autonom al celorlalte bănci determină gradul de utilizare a acestui cadru maximal, din acţiunea convergentă a ansamblului subiecţilor bancari rezultând volumul maxim al masei băneşti care poate ajunge la subiecţii nebancari.

7. Viteza de circulaţie a monedei

Definită iniţial ca numărul de plăţi la care participă moneda într-o

perioadă dată, viteza de circulaţie a monedei măsoară frecvenţa cu care o unitate monetară îşi schimbă deţinătorul într-o anumită perioadă.

Această noţiune este fundamentală, căci conform vitezei sale de circulaţie o aceeaşi cantitate de monedă va servi pentru plata unui volum mai mare sau mai mic de operaţii de schimb şi invers, un acelaşi flux de tranzacţii va fi asigurat de o cantitate mai mare sau mai mică de monedă.

Ecuaţia lui Fisher, prezentată şi mai sus, evidenţiază legătura între viteza de circulaţie şi cantitatea de monedă:

M

TPV

×= (20)

unde: M = cantitatea de monedă; V = viteza de circulaţie; P = preţurile T = volumul tranzacţiilor.

Ecuaţia de mai sus relevă faptul că, în condiţiile unei cantităţi de monedă date, fluxurile de plăţi, TP× , suferă influenţa lui V, subiecţii economici nonfinanciari modificându-şi comportamentul referitor la cererea (deţinerea) de monedă. Această modificare indezirabilă a flu-xurilor monetare poate să se traducă printr-o modificare a nivelurilor generale ale preţurilor, al volumului tranzacţiilor sau ambele. În formula vitezei de circulaţie a monedei se pot cunoaşte relativ bine P şi M, fiind dificil de cunoscut şi măsurat T şi deci TP× .

83

Analiza cantităţii de monedă se poate face prin două abordări alternative: prin cererea de monedă şi prin viteza de circulaţie. În ambele abordări se încearcă, acceptând unele ipoteze referitoare la raţionalitatea comportamentului, explicarea, intensităţii substituirii între monedă şi celelalte active reale sau financiare şi, totodată, elucidarea relaţiei între cantitatea de monedă şi celelalte variabile economice. Dacă trecerea de la un concept la altul este relativ uşoară (pentru a determina

TP× vor trebui asociate M şi V), demersul urmat şi determinanţii privilegiaţi nu sunt aceeaşi în cazul celor două abordări.

Analiza variaţiilor vitezei, luând în considerare determinanţii cererii de monedă (patrimoniul total, costul de oportunitate, gusturile şi preferinţele), face totuşi apel la elemente structurale:

�organizarea producţiei şi a schimbului, admiţându-se, de exemplu, impactul concentrării întreprinderilor asupra nevoilor globale de lichi-ditate, viteza – venit depinzând de lungimea circuitului economic;

�organizarea plăţilor, înregistrându-se, în principiu, patru aspecte ale organizării plăţilor, cu impact asupra cererii de monedă;

�inovaţiile tehnologice în sectorul financiar, care permit extin-derea şi accelerarea compensărilor între încasări şi datorii;

�periodicitatea remunerării factorilor de producţie, accelerarea plăţilor, a vărsămintelor, duc la creşterea vitezei;

�gradul de concordanţă în timp între plăţi, dificil de definit şi măsurat;

�creditele între agenţii nefinanciari, provenite din amânările de plată acordate de furnizori (creditul întreprinderii), influenţează viteza de circulaţie.

8. Echilibrul monetar şi inflaţia

Starea de echilibru într-o economie îşi are determinanţii în con-

diţiile economice, monetare, financiare, valutare şi sociale specifice fiecărei economii şi fazelor de evoluţie a acesteia.

Într-un mod general, echilibrul economic reprezintă o constelaţie de variabile interdependente, care se determină astfel una pe cealaltă, încât nu există nici o tendinţă de modificare solitară a acestora.

Conceptul primar de echilibru economic este echilibrul static, în care sunt evidente numai condiţiile existenţei echilibrului, fără a fi relevat modul cum, o dată perturbat, acest echilibru se restabileşte.

Echilibrul dinamic ia în considerare şi variabila temporală, putând descrie procesul de restabilire a echilibrului perturbat la un moment dat.

84

Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în permanenţă într-o stare de dezechilibru, ceea ce se observă în realitate fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, care, ideală fiind, nu se atinge niciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei într-o stare de echilibru fiind iluzorie. Această capacitate autoreglatoare perfectă nu poate exista atât datorită insuficienţei informaţiilor, cât şi imperfecţiunii procesului de realizare a echilibrului.

Echilibrul financiar ia în considerare numai variabilele şi relaţiile de natură financiară, specificitatea acestuia constând în faptul că el se realizează atunci când există simetrie în comportamentul subiecţilor economici participanţi la acelaşi gen de tranzacţii, adică în cazul a doi subiecţi, de exemplu, fiecăruia îi va corespunde acelaşi volum de tranzacţii, însă de sens opus.

Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea şi oferta de instrumente financiare, manifestate pe o anumită piaţă a acestora sunt egale.

Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relaţii şi variabile cu caracter monetar, poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta de monedă) şi cererea de bani.

Relaţiile între echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar şi monetar sunt relaţii între gen şi specie, conceptele de echilibru financiar şi echilibru monetar fiind situaţii particulare ale echilibrului economic.

Relaţiile dintre echilibrul economic şi echilibrul monetar sunt de asemenea natură încât existenţa echilibrului monetar nu înseamnă totdeauna şi echilibrul economic, acesta din urmă depinzând de nu-meroşi alţi factori. Totodată, apariţia unui dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de compensare a unui dezechilibru economic sau financiar de sens opus.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea urmă-toarelor condiţii:

•raportul în care se află cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera numerarului şi sfera monedei scripturale (a plăţilor prin virament);

•proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi împrumutat (străin);

•emisiunea monetară, realizată de către Banca centrală, ţinând seama de cerinţele proceselor economice şi de concordanţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al acelor monetare, poate contribui la echilibrul monetar;

85

•modul cum se formează şi se repartizează veniturile şi chel-tuielile prin intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale, precum şi al celorlalte bugete;

•corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte an-sambluri valorice din economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar.

•asigurarea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, va-lutar etc.), de interacţiunea dintre ele şi de influenţele pe care acestea le exercită în mod reciproc asupra corelaţiilor macroeconomice.

Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetar sunt prezentaţi în schema din figura nr.2

Figura nr. 2. Factorii de influenţă ai echilibrului monetar

Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar

dinamic îl constituie politica monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor monetare,

86

vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.

Politica monetară are ca obiectiv prioritar menţinerea stabilităţii preţurilor, stăpânirea inflaţiei, abordarea inflaţiei din perspectiva mo-netară constituind componenta esenţială a concepţiilor actuale asupra inflaţiei ca fenomen generativ.

Abordarea inflaţiei din perspectiva monetară reprezintă compo-nenta principală a concepţiilor actuale asupra inflaţiei ca fenomen degenerativ, monetariştii considerând că excesiva creaţie monetară conduce ineluctabil la inflaţie, insuficienţa cantităţii de monedă pro-ducând recesiunea.

Se poate defini inflaţia ca o creştere cumulativă şi autoreţinută a nivelului general al preţurilor în interiorul unei economii.

Măsura creşterii nivelului general al preţurilor se face cu ajutorul indicilor, având în vedere că orice indice este convenţional şi nu reflectă decât imperfect mişcarea preţurilor.

Manifestarea concretă a inflaţiei se realizează prin forme dis-tincte ale inflaţiei, cauzate de tensiuni şi dezvoltări inflaţioniste ale unor componente valorice ale procesualităţii economice:

�inflaţia prin cerere, generată de creşterea cererii globale de bunuri şi servicii în raport de oferta inelastică, această formă de inflaţie manifestându-se iniţial într-un cadru sectorial, dispune însă de mecanisme de propagare şi extindere în ansamblul economiei;

�inflaţia prin costuri, generată de creşterea, nejustificată eco-nomic, a unor categorii de costuri (de exemplu, salariile), cu efecte propagate în ansamblul costurilor şi, mai departe, asupra preţurilor, această formă de inflaţie fiind expresia dezechilibrelor pe piaţa facto-rilor de producţie;

�inflaţia importată, generată în cadrul relaţiilor economice internaţionale, prin mecanismele cursului de schimb, al preţurilor relative, precum şi prin mecanismele fluxurilor de capital;

�inflaţia structurală, datorată dezechilibrelor structurale din economie, generate de dispariţia mecanismelor obiective de comen-surare, de accelerările diferenţiate ale creşterii diferitelor componente din sistemul economic, de preponderenţa intervenţionismului auto-rităţii publice în realizarea ajustărilor adaptărilor şi armonizărilor din economie.

87

Interpretarea procesului inflaţionist în abordările contemporane se centrează pe două puncte de vedere:

•inflaţia ca fenomen monetar; •inflaţia ca fenomen economic, global. Interpretarea monetară a inflaţiei porneşte de la teoria cantitativă a

monedei, exprimată sintetic prin ecuaţia lui Fisher, TPVM ×=× şi concluzionând că variaţia cantităţii de monedă determină variaţia proporţională a preţurilor, afirmă că la originea creşterii preţurilor se află creaţia excesivă de monedă.

Această interpretare monetară a inflaţiei consideră că V (viteza de circulaţie a monedei) şi T (ansamblul tranzacţiilor) sunt fixe, ipoteză neverificată însă de evoluţiile concrete, viteza de circulaţie fiind supusă continuu modificărilor, subiecţii economici adaptându-şi cheltuielile în funcţie de ciclul economic şi de faza de evoluţie a economiei şi, prin aceasta, influenţând oferta de monedă şi nivelul preţurilor.

Interpretarea economică a inflaţiei consideră că aceasta este expresia unui dezechilibru global între fenomenele economice, legate de conjunctură, fiind în acelaşi timp un fenomen de producţie, de venit şi de cheltuieli.

Creşterea preţurilor nu este decât consecinţa inflaţiei şi nu inflaţia însăşi, inflaţia constând într-un exces al cererii de mărfuri comparativ cu oferta de mărfuri, exces care provoacă o mişcare ireversibilă de creştere a preţurilor.

Cele două interpretări ale inflaţiei nu fac distincţie între natura inflaţiei şi originile sale. Făcând însă această distincţie, se poate afirma că inflaţia este un proces de natură monetară, în măsura în care ea se traduce prin creşterea generală a preţurilor. Fiind de natură monetară, inflaţia are cauze multiple, fiind un fenomen compozit şi, în acest sens, structurile, compoziţia factorilor nu apar drept cauze prime ale inflaţiei, ci creează numai mediul favorabil de transmitere şi dez-voltare a tensiunilor inflaţioniste.

Etiologic, inflaţia depinde de o multitudine de factori, mulţi dintre ei de natură nefinanciară şi chiar neeconomică şi, în plus, dincolo de acţiunea factorilor în sine, importante pentru înţelegerea inflaţiei sunt relaţiile funcţionale dintre factori.

În concluzie, contribuţia fenomenului monetar la procesul infla-ţionist este condiţională, importante fiind cauzele primare, care-şi au obârşia în sfera reală şi relaţiile funcţionale, deductibile din meca-

88

nismele şi comportamentele economice, dezechilibrele monetare nefiind cauza puseului inflaţionist, ci un însoţitor al acestuia.

Sumarul capitolului Cantitatea de monedă existentă în economie, îndeosebi pentru

realizarea încasărilor şi plăţilor, exprimă lichiditatea economiei, com-poziţia cantităţii de monedă regăsindu-se în structurarea agregatelor monetare, care reprezintă ansambluri relativ omogene de active finan-ciare constituite în funcţie de gradul de lichiditate al acestora, formând segmente concentrice ale masei monetare, evidenţiindu-se, în acest sens, moneda primară, mijloacele de plată şi mijloacele de economisire.

Reprezentând criteriul de constituire a agregatelor monetare, lichiditatea, expresie a capacităţii unui activ de a se schimba în monedă, îmbracă mai multe forme, fundamentul constituirii piramidei agregatelor monetare fiind moneda centrală, baza monetară, care cuprinde numerarul în circulaţie şi rezervele băncilor la Banca centrală.

Modificarea, creşterea masei monetare are loc prin creaţie mone-ară, realizată de către bănci, prin credite, de Banca centrală, îndeosebi prin emisiune monetară, de Trezoreria publică şi prin intrările de valută. Creaţia monetară determină capacitatea sistemului bancar, a Băncii centrale de a influenţa lichiditatea economiei, prin contrapărţilor active ale masei monetare, care reprezintă, în ultima instanţă, creanţe ale Băncii centrale asupra economiei.

Modificările tehnologice în realizarea plăţilor pot afecta definirea monedei, delimitarea agregatelor monetare, pe măsură ce transferurile electronice se extind, ansamblul activelor lichide putând creşte, multe lichide devenind lichide, fiind considerate ca monedă.

Satisfacerea nevoilor de monedă ale economiei, declanşarea procesului de creaţie monetară depind de mecanismele confruntării cererii şi ofertei de monedă, mecanisme generate atât de procesul autoreglativ al pieţei, cât şi prin reglare de către autoritatea publică, prin politica monetară, teoriile explicative ale formării cererii şi ofertei de monedă evidenţiind aspecte importante ale determinării relaţiilor comportamentale ale subiecţilor economici, inclusiv băncile, referitoare la cererea şi crearea monedei. În acest sens, analiza echilibrului monetar, ca o componentă a celui financiar, evidenţiază condiţiile şi factorii generatori de dezechilibre monetare, impactul

89

acestora în generarea şi accentuarea inflaţiei, factorii monetari ai inflaţiei reprezentând manifestări ale dezechilibrelor din economia reală între cererea şi oferta de bunuri şi servicii.

Termeni de referinţă

Agregat monetar Bază monetară Cantitate de monedă Cerere de monedă Contrapărţi monetare Echilibru monetar Lichiditate bancară Masă monetară Monedă centrală Multiplicator monetar Ofertă de monedă Politică monetară Rezerve bancare Viteză de circulaţie a monedei

Teste şi întrebări de autoevaluare

•Utilizând datele prezentate în continuare, calculaţi numerarul în circulaţie şi agregatul monetar M1: baza monetară = 1.000; rezerve ale băncilor = 250; depozite la vedere = 700; cecuri de călătorie = 30; alte depozite operabile prin cecuri = 850;

•Explicaţi, cu cuvintele dvs., de ce creşterea mijloacelor electro-nice de plată poate complica definirea şi măsurarea monedei;

•Un nou mijloc de folosire electronică a conturilor operabile prin cecuri pentru a efectua plăţi prin Internet a determinat rezidenţii din Germania să transfere 200 miliarde de euro din numerar în aceste conturi. Care va fi efectul asupra: bazei monetare; M1; M2.;

•Specificaţi din care agregat monetar fac parte cecurile la purtător, numerarul în circulaţie şi depozitele tranzacţionabile;

•Arătaţi care este diferenţa dintre moneda primară, moneda cen-trală şi baza monetară;

•Determinaţi valoarea multiplicatorului monetar ştiind că: nume-rarul în circulaţie = 450; depozitele de referinţă pentru constituirea rezervelor = 1. 800; rezervele bancare excedentare = 35; rata rezervelor obligatorii = 0, 14;

•Explicaţi cum tranzacţiile cu exteriorul afectează lichiditatea economiei. Care este efectul creşterii exporturilor asupra lichidităţii?

•Care este diferenţa dintre venitul curent şi venitul permanent? Cum afectează aceste variabile oferta de monedă? Explicaţi.

•Inflaţia importată este un fenomen monetar? Dacă nu, explicaţi de ce.

90

Bibliografie selectivă �Didier Bruneel, La monnaie, La Revue Banque, Paris, 1992. �Keith Cuthbertson, The Supply and Demand for Money, Basil

Blackwell, USA, 1985. �Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă – credit, Editura ASE,

Bucureşti, 2003. �Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,

Bucureşti, 1997. �Roger LeRoy Miller, David D VanHoose, Money, Banking and

Financial Markets, Thomson, South-Western, Ohio, USA, 2004.

91

IV. FINANŢAREA ECONOMIEI

Scopul capitolului este acela de a oferi o imagine de ansamblu a finanţării economiei, prezentând într-un mod coerent pieţele şi formele finanţării, asamblate contabil în cadrul tabloului operaţiunilor financiare.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: �Înţelegerea rolului economisirii în constituirea resurselor

finanţării; �Evidenţierea modalităţilor de finanţare şi a caracteristicilor

circuitelor financiare; �Analiza mecanismelor finanţării, a fluxurilor şi pieţelor specifice; �Cunoaşterea instrumentelor de finanţare, a utilizării acestora

pe pieţe; �Prezentarea tabloului operaţiunilor financiare, explicitarea ta-

bloului de flux. Introducere Activităţile economice se desfăşoară prin finanţarea, de către

subiecţii economici, a derulării producţiei şi comercializării, finanţare realizată din resurse proprii sau din resurse atrase, în marea lor majori-tate, din împrumuturi, aceasta reprezentând finanţarea externă firmelor.

Sursa generică a finanţării externe o reprezintă lichidităţile tem-porar disponibile prin economisire, determinate de consumurile amânate ale subiecţilor economici, economisire drenată de către sistemul financiar spre cei care au nevoie de resurse financiare, de lichidităţi suplimentare, drenarea realizându-se fie pe pieţele financiare, prin finanţarea directă, transferul fondurilor realizându-se prin emisiunea de instrumente finan-ciare de investiţii, fie prin intermediul sistemului bancar, care asigură finanţarea indirectă, transformând moneda în procesul creaţiei mone-tare, creditele reprezentând instrumentul de împrumut bancar. Legătura dintre economisire şi investiţii din împrumuturi se exprimă financiar prin relaţia dintre creanţe şi datorii, acestea reprezentând forma gene-rică de existenţă a activelor financiare, care realizează, prin formele de mişcare specifice, instrumentele financiare, conversia monedei inactive temporar, economisită, în monedă activă, destinată investiţiilor în activităţile economice.

92

Pentru înţelegerea capitolului este de preferat studierea şi a ur-mătoarelor capitole:

•Sisteme financiare; •Piaţa monetară; •Analiza financiară.

1. Resursele şi circuitele financiare

1.1. Agregatele economice

Pentru înţelegerea mecanismelor de finanţare a economiei este necesară prezentarea, pe scurt, a agregatelor economice, conform sistemului de conturi naţionale. Sistemul de conturi naţionale (conta-bilitatea naţională) se bazează pe două tipuri de agregate:

�Sistemul activităţilor economice elementare, care generează nomenclatorul operaţiunilor;

�Sistemul entităţilor, care generează nomenclatorul agenţilor. Nomenclatorul operaţiunilor cuprinde trei mari categorii: �operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor: este vorba de pro-

ducţie, de consum şi de investiţii; �operaţiuni de repartiţie şi transferuri, care descriu circulaţia

veniturilor între agenţi, cuprinzând salariile, veniturile din proprietate, impozitele etc.

�operaţiuni financiare, care cuprind mijloacele de plată utili-zate pentru realizarea operaţiunilor precedente.

Nomenclatorul agenţilor (entităţilor) cuprinde următoarele sectoare:

•societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare (S.N.F.); •familii, populaţie (P); •instituţii financiare (I.F); •instituţii de asigurări (I.A.); •administraţiile publice – statul, administraţiile locale, asigu-

rările sociale – (A.G.); •administraţii private, fără scop lucrativ – sindicate, diverse

asociaţii – (A.P.), cu o pondere marginală, în termeni cantitativi; •restul lumii, exteriorul (R.L.). Utilizând noţiunile de cerere şi ofertă, operaţiunile cu bunuri şi

servicii pot fi grupate astfel: ocele care dau naştere la noi produse (ofertă); ocele care reprezintă cheltuieli (cererea): consumuri, investiţii etc.

93

Trebuie distinse două categorii: bunuri şi servicii care au ca-racter de marfă, sunt cele care generează un schimb pe o piaţă; din contră, serviciile care nu au caracter de marfă sunt furnizate de către administraţii cu titlu gratuit sau aproape gratuit.

Producţia este activitatea de creare a bunurilor şi serviciilor. Pentru a evalua resursele de bunuri şi servicii de pe teritoriul

naţional, la producţia internă trebuie adăugate importurile pentru pro-ducţie. Ansamblul astfel obţinut reprezintă oferta sau resursele economiei.

▪Veniturile cuprind două categorii: venituri primare şi venituri din transfer.

▪Vânzarea producţiei degajă un surplus după plata consumurilor intermediare, în limbajul conturilor naţionale acest surplus este egal cu valoarea adăugată, servind la plata celor doi factori de producţie: munca şi capitalul.

Plata se face sub forma salariilor, dobânzilor şi dividendelor, constituind venitul primar naţional.

Veniturile din transfer sunt generate de operaţiunile de repartiţie, câştiguri ale unora şi pierderi ale altora. De exemplu, impozitele înca-sate de administraţii sunt plătite de către ceilalţi subiecţi economici. Nici un venit suplimentar nu este creat prin aceste operaţiuni, în aceasta constând diferenţa importantă faţă de veniturile primare, care sunt generate în urma unei activităţi productive.

Operaţiunile de repartiţie, foarte numeroase, pot fi grupate în patru categorii: impozite, cotizaţii sociale, prestaţii şi subvenţii.

Orice agent economic îşi utilizează venitul, total sau în parte, pentru a cumpăra bunuri şi servicii; în acest sens Conturile naţionale disting patru categorii de cheltuieli:

•consumul final, care cuprinde bunuri şi servicii a căror utilizare se realizează într-o perioadă scurtă (sub un an);

•investiţia, care cuprinde bunuri a căror utilizare se desfăşoară pe mai mulţi ani;

•stocurile, grupează, pe de o parte, bunuri neincorporate încă în procesele productive, dar care nu fac parte din consumul intermediar, iar, pe de altă parte, produsele finite nevândute încă;

•exporturile reunesc ansamblul cumpărărilor din străinătate, indiferent de destinaţiile precedente (consum final, investiţie, stocuri).

▪Valorile celor trei agregate economice sunt egale, conform iden-tităţilor de mai jos: O.M = V.P.N = CH.T. (21)

94

Sau, luând în considerare structura fiecărui agregat şi determinând valoarea soldului comercial exterior, vom avea identităţile desfăşurate: V.A.B+I.P+T.V–S.P=R. S+E.B.E.+I.P.I–S.E.I=C.F.+F.B.C+V.S.+S.E, (22) unde: C.F. = consum final;

CH.T = cheltuieli naţionale totale; E.B.E = excedentul brut al exploatării; F.B.C = formarea brută a capitalului; I.P. = impozitele pe produs, inclusiv TVA; I.P.I. = impozite legate de producţie sau de import; M = importuri; O.M. = oferta de bunuri şi servicii; O.M.= PIB + M; (23) P.I.B. = produsul intern brut aferent producţiei de mărfuri; R. S. = remunerarea salariaţilor; S.E. = soldul comercial extern (export minus import). S.E.I = subvenţii de exploatare şi de import; S.P. = subvenţii pe produs şi pentru import; T.V. = taxe vamale; V.A.B.= valoarea adăugată brută; V.P.N = venitul primar naţional; V.S. = variaţia stocurilor.

1.2. Asigurarea resurselor financiare ale economiei a. Economisire şi investiţie Subiecţii economici, în special populaţia, nu-şi cheltuiesc tot

venitul, o parte economisindu-l, economisirea reprezentând o scurgere de lichidităţi în circuitul fluxurilor financiare, aceasta fiind definită ca diferenţa dintre venit şi cheltuielile de consum.

Economisirea, ca sursă esenţială a finanţării, poate fi definită ca acea parte din venit necheltuită pentru consum, fiind un act economic asigurat de trei categorii de agenţi:

�populaţia, când venitul disponibil este superior consumului; �întreprinderile, din partea de beneficiu nedistribuit; �administraţia, când încasările sunt superioare cheltuielilor. Pe de altă parte, firmele, de la cele familiale la marile corporaţii,

îşi suplimentează continuu capacitatea de producţie, extinzând-o, diversificând-o şi dezvoltând-o, pentru aceasta realizând investiţii, având nevoie de lichidităţi suplimentare. Dacă firmele vor să investească

95

exact ceea ce populaţia vrea să economisească, atunci se va realiza producţie care va fi vândută populaţiei pentru consum şi firmelor pentru investiţii. Deciziile de a investi sunt adesea adoptate de subiecţi diferiţi de cei care economisesc, cele două grupuri se întâlnesc pe pieţele financiare, unele vânzând lichidităţi, de regulă populaţia, iar altele cumpărând, de regulă firmele.

Termenul investiţie are o dublă semnificaţie: – cumpărarea de active reale productive, ca echipamente, necesare

dezvoltării capacităţii de producţie; – cumpărarea, prin tranzacţii financiare, de active financiare,

precum obligaţiuni şi acţiuni, investiţia financiară având implicaţii asupra investiţiei reale.

Echilibrul producţiei se realizează atunci când economisirea (E) este egală cu investiţia (I), rata dobânzii realizând, pe termen rezonabil, echivalenţa dintre dorinţa de a economisi şi aceea de a investi. Or, economisirea este diferenţa dintre venitul total (V) şi consum (C) şi vom avea:

,CVE −= (24) dar

IECVIVIC =⇒−=⇒=+ (25)

Această egalitate este contabilă, valabilă prin definiţie, însă com-portamentul subiecţilor economici se bazează pe libertate şi dorinţe, astfel încât numai când populaţia vrea să economisească cât vor firmele să investească, egalitatea se verifică.

Între plata veniturilor şi consum se interpun impozitele (T), care diminuează capacitatea de consum a veniturilor, populaţia dispunând de încasări mai mici decât veniturile. Dacă veniturile rămân constante, în timp ce impozitele cresc, producţia va intra în declin, deoarece cererea de consum se diminuează. Însă statul orientează aceste impozite spre cheltuieli de consum sau pentru investiţii (G), astfel că, din punct de vedere formal, contabil egalitatea se conservă.

GICV ++= , (26) şi având

GITEGT +=+⇒= (27)

Investiţia în active reale contribuie la creşterea ratei de tehno-logizare, a raportului dintre valoarea activelor fizice şi venitul naţional (P.I.B.), generând creştere economică, ţările cu creştere economică

96

având o rată de economisire (E/V) mai ridicată, în acest sens, dez-voltarea unei varietăţi de instrumente, instituţii şi pieţe financiare încurajează economisirea şi contribuie la dezvoltarea investiţiilor reale.

Unii agenţi economici au un venit superior cheltuielilor, având o capacitate de finanţare, aceştia fiind cei care acordă împrumuturi, alţii au, din contră, o cheltuială superioară venitului lor, având o nevoie de finanţare, aceştia sunt cei care solicită împrumuturi.

b. Modalităţi de finanţare Operaţiunile financiare prezentate în contabilitatea naţională

reflectă finanţarea economiei, adică apropierea între împrumutanţi, cei care au capacitate de finanţare şi împrumutaţi, cei care au nevoie de finanţare.

Modul în care nevoile şi capacităţile se apropie este foarte important, căci acesta condiţionează politica monetară.

Schematic, se disting două modalităţi: �finanţarea directă: nevoia de finanţare a unor agenţi economici

(întreprinderi şi administraţie) este acoperită direct de capacitatea de finanţare a altor agenţi (populaţia), fără intervenţia unor organizaţii financiare, relaţia între cele două categorii de agenţi, fiind asigurată, în esenţă, prin intermediul pieţei financiare (obligaţiuni, acţiuni), a pieţei de capitaluri;

�finanţarea indirectă: instituţiile financiare sunt intermediari care apropie nevoile şi capacităţile de finanţare.

▪Bineînţeles, în orice economie de piaţă circuitele de finanţare sunt mixte, totuşi, în unele ţări finanţarea directă este mai importantă (SUA) decât în altele (Franţa), în funcţie de rolul finanţării directe, distingându-se două tipuri de economii:

�economie cu pieţe financiare; �economie a îndatorării. ▪Într-o economie cu pieţe financiare pure, împrumutaţii sunt în

contact direct cu împrumutanţii, creanţele şi datoriile luând forma titlurilor. În aceste condiţii, rata dobânzii este determinată de cererea de titluri, în principal, a populaţiei.

În cazul unei economii a îndatorării legătura între împrumutanţi şi împrumutaţi se realizează prin intermediul instituţiilor financiare, care acordă credit şi creează monedă. În cadrul acestei economii ideale, arbitrajul între titluri şi monedă nu mai are sens, deoarece titlurile nu

97

există într-o asemenea economie, rata dobânzii nu mai are influenţă asupra cererii de monedă, fiind fixată prin comportamentul băncilor.

Diferenţele între economia pieţelor financiare şi economia înda-torării sunt următoarele:

•modul de finanţare a economiei . o într-o economie a îndatorării, agenţii cu nevoie de finanţare ape-

lează, în principal şi exclusiv, la intermediari financiari, prin finanţarea indirectă;

o într-o economie a pieţelor financiare, agenţii economici cu nevoie de finanţare intră direct în relaţii cu agenţii având capacitatea de finanţare, datorită pieţelor de capital, prin finanţare directă.

•modalităţi de fixare a ratei dobânzii. Într-o economie a îndatorării, ratele dobânzii sunt adesea preţuri

de dezechilibru, ele neajustând decât imperfect oferta şi cererea de credit, oferta de credit fixează rata dobânzii, băncile adoptând un comportament de marjă, fixându-şi ratele dobânzii prin adăugarea la costurile bancare a unei marje de profit, iar cei care solicită credit determină cantitatea de credit acceptată în funcţie de această rată.

Într-o economie cu pieţe de capital rata dobânzii este flexibilă şi corespunde echilibrului ofertei şi cererii pe pieţele financiare.

•cauzalitatea între masa monetară şi baza monetară. Se admite, de regulă, că în economia îndatorării masa monetară

determină baza monetară; băncile acordând credite după criteriile renta-bilităţii şi riscului, fără a-şi fi constituit în prealabil lichidităţile pentru a face faţă fugii de monedă, în final, ele îşi procură moneda centrală adiţională care le va permite să facă faţă acestei fugi de monedă.

Într-o economie a pieţelor financiare, cauzalitatea este inversă, deoarece băncile nu acordă credite noi dacă ele nu dispun, în prealabil, de un exces de monedă centrală.

1.3. Circuitele financiare

În limbajul obişnuit, conceptul de circuit integrează atât aspectul

formei (un spaţiu închis mai mult sau mai puţin de un cerc), precum şi aspectul distanţei (lungimea totală a acestei forme)

▪Cele două aspecte ale conceptului de circuit se regăsesc în sfera relaţiilor economice, evidenţiind modul în care bogăţiile circulă în spaţiul economic.

98

Un circuit economic integrează cinci componente fundamentale: •componenta spaţială; circuitul cuprinde toate activităţile eco-

nomice care se desfăşoară într-un spaţiu geografic determinat, cel mai adesea într-o ţară;

• componenta temporală: circuitul ia în considerare acele acti-vităţi care se derulează în timp, într-un mod continuu, regrupându-le pe perioade, unitatea temporală cea mai frecventă fiind anul;

• componenta tranzacţională: circuitul analizează aceste activităţi pornind de la schimburile de bogăţie (avere), adică de la tranzacţii, care iau forma fluxurilor reale (de bunuri şi servicii) şi fluxurilor monetare, care sunt la originea generării unei valori adăugate;

• componenta macroeconomică: circuitul se plasează la nivelul combinării operaţiunilor microeconomice interdependente realizate de agenţii economici pe diferite pieţe şi nu la nivelul simplei juxtapuneri a operaţiunilor paralele, care antrenează numai formarea unui echi-libru mecanic;

•componenta dinamică: circuitul nu descrie o economie statică, ci o economie în mişcare. astfel, un circuit nu este niciodată închis, generarea continuă a unui nou flux împiedicând orice reîntoarcere la punctul de plecare.

Circuitul economic este format dintr-o multitudine de subcircuite, strâns legate unele de altele, printre care figurează circuitele financiare, a căror definiţie trebuie luată într-un sens temporal larg, însă într-un sens tranzacţional restrâns.

o circuitele financiare sunt constituite prin interacţiunea flu-xurilor, generate de operaţiuni în care intervin resurse financiare afectate utilizărilor cu durate diferenţiate;

o circuitele financiare nu sunt constituite din interacţiunea tuturor fluxurilor generate de operaţiunile în care intervin resursele băneşti, fiind eliminate din sfera circuitelor financiare creditele comerciale sau înscrisurile pur contabile de compensare inter-întreprinderi, deoarece nu se produce nici o mişcare bănească efectivă, precum şi contractele instituţiilor de asigurări, deoarece titlurile create nu sunt transmisibile şi atunci când, în mod excepţional, sunt transmisibile, aceasta se reali-zează în afara pieţei.

Circuitele financiare apar într-o economie din momentul în care un bun se impune pentru a servi ca monedă, favorizând astfel formarea unei veritabile economisiri pe termen lung, susceptibilă de a genera

99

investiţii, fără ca prin aceasta agenţii economici care le realizează să se abţină de a consuma.

Circuitele financiare nu servesc numai pentru a pune la dispoziţia economiei cantitatea necesară de monedă pentru asigurarea echilibrului real, ele contribuind şi la o distribuire adecvată a acestei cantităţi de monedă între diferiţii agenţi, în spaţiu şi în timp şi la o mai mare stabi-litate financiară, minimizând, de exemplu, cursurile titlurilor financiare care constituie contrapartea acestor monede.

Pentru a judeca gradul de eficienţă a circuitului financiar sunt alese, frecvent, mai multe variabile:

o costul său de funcţionare; o condiţiile pentru a se realiza un circuit financiar; o alocarea capitalurilor pe care circuitul o asigură; o rolul său în formarea echilibrului economic real. În fapt, aceste caracteristici sunt interdependente şi se poate

afirma că un circuit financiar este cu atât mai eficient cu cât funcţionarea sa permite generarea unei situaţii de concurenţă sau cvasiconcurenţă, caracterizată prin cinci proprietăţi:

•atomicitatea: orice circuit trebuie să asambleze cel mai mare număr de participanţi plasaţi în aceleaşi condiţii pentru a-şi exercita alegerile lor;

•transparenţa: orice circuit trebuie să favorizeze difuziunea cea mai largă a informaţiilor disponibile, la un cost minim;

•omogenitatea: orice circuit vizează un tip de activitate definit cât mai restrictiv, referitor la natura sa, scadenţă ş.a.;

•deschiderea: orice circuit trebuie să permită unui participant potenţial de a intra în circuit sau unui participant existent în circuit de a ieşi din el;

•interdependenţa: orice circuit trebuie să fie corelat cu celelalte circuite, substituibile, cu minimum de diferenţe, pentru ca să-şi poată îndeplini funcţia primordială de arbitraj, îndeosebi la nivelul ratei dobânzii, impusă de nevoia de transformare, adică de adaptare în timp şi spaţiu la dorinţele contradictorii ale agenţilor economici cu capacitate de finanţare şi ale acelora cu nevoie de finanţare, evitând ca integrarea circuitelor financiare să fie diminuată prin segmentarea lor.

Optimizarea eficienţei circuitelor financiare este supusă mai multor restricţii:

osă nu antreneze instabilităţi monetare şi financiare; osă fie compatibilă cu dublul control al autorităţilor publice, la

nivelul absolut, asupra cantităţii de monedă în circulaţie şi asupra

100

preţului titlurilor financiare şi, la nivel relativ, asupra repartiţiei cantităţii de monedă între diferiţi agenţi economici, asupra ierarhizării ratei dobânzii, asupra parităţii monedei naţionale;

osă permită alocarea riscurilor spre agenţii economici cei mai apţi pentru a le asuma.

2. Mecanismele şi instrumentele finanţării

2.1. Mecanismele finanţării economiei Înţelegerea mecanismelor de finanţare a economiei trebuie să

pornească de la abordarea integrativ – sistemică a economiei, ca un ansamblu de fluxuri şi circuite, care intersectează atât sfera reală, cât şi sfera monetară a sistemului economic.

Cicuitele şi fluxurile pe ansamblul economiei sunt prezentate simplificat în figura nr. 3.

Figura nr. 3. Circuitele monetare din economie

Dezvoltarea acestor circuite simplificate ale economiei presupune

introducerea altor categorii de agenţi economici şi a unui ansamblu de operaţiuni, cu bunuri şi servicii, de repartiţie şi financiare, astfel încât să poată fi constituită o schemă mai completă şi sintetică a configuraţiei fluxurilor, tipologizată pe agenţi economici şi pe operaţiuni economice, aşa cum se poate observa în figura nr. 4.

101

Figura nr. 4. Configuraţia fluxurilor din economie

unde: A = administraţia; C = consum privat; C.F = capacitatea de finanţare; C.I = consum intermediar al firmelor; E = exporturi; G = consum şi investiţii publice. I = investiţii private ale firmelor; IT = întreprinderi, firme; M = importuri; N.F. = nevoia de finanţare; PL = populaţie; Q = producţia firmelor; RL = exteriorul (restul lumii); T = impozite; V = salarii, venituri, prestaţii sociale către populaţie; Relaţia fundamentală a sferei reale este: Q + M = C + I + G + E + C.I (28) Relaţia fundamentală a sferei financiare: N.F. = C.F. (29)

102

Piaţa financiară, reflectată în schema din figura nr. 4, cuprinde ansamblul instituţiilor şi fluxurilor prin care se realizează transferul remunerat al resurselor financiare de la agenţii cu capacitate de finanţare către cei care nu dispun temporar de resurse financiare, manifestând o nevoie de finanţare.

După cum s-a arătat, operaţiunile financiare prezintă formele în care se realizează aceste transferuri între cele două categorii de subiecţi economici, respectându-se regula conform căreia orice creanţă are drept contraparte o datorie şi invers.

Mecanismele de finanţare a economiei, luând în considerare tipu-rile caracteristice de agenţi economici financiari şi nefinanciari angajaţi în realizarea formelor de finanţare, sunt prezentate în figura nr. 5.

Figura nr. 5. Mecanismul de finanţare a economiei

103

Constituirea economisirii este prima fază a unui mecanism care, în cazul finanţării indirecte, comportă alte două faze:

o tripla alegere a utilizării sale, de către agentul care realizează această economisire: tezaurizare; plasamentul financiar sau real; investiţie directă;

o o multitudine de alegeri ale utilizării sale de către instituţiile financiare care primesc plasamentul financiar, prin care puterea de cumpărare neutilizată de către un agent (monedă inactivă) este transfe-rată altor agenţi (pentru consum sau investiţie).

Economisirea reprezintă o variabilă cheie a creşterii economice, egalitatea sa, ex ante, cu investiţia fiind una din condiţiile echilibrului utilizării factorilor.

În afara variabilelor comune ale determinării majorităţii agrega-telor economice, economisirea este condiţionată de factori specifici, mai mult sau mai puţin controlaţi de autoritatea publică, care dispune de mijloace pentru a-i influenţa în sensul obiectivelor generale ale politicii economice. Printre aceşti factori enumerăm: venitul real disponibil, nivelul şi ierarhia ratelor dobânzii, evoluţia anticipată a preţurilor.

�Venitul real disponibil: diminuarea ratei de economisire este una din consecinţele stagnării sau reducerii venitului real al agenţilor economici, economisirea financiară fiind însă puţin sensibilă la evo-luţia venitului real. disponibil;

�Nivelul ratei dobânzii: noţiunea de rată a dobânzii acoperă o diversitate eterogenă de rate ale dobânzii aplicate în practică;

�Ierarhia ratelor dobânzii: această ierarhie este reprezentată de o curbă de structură care măsoară ecartul de randament între diferite active financiare cu venit fix, depinzând mai multe variabile;

�Evoluţia anticipată a preţurilor: această variabilă intervine prin intermediul afectării venitului disponibil între economisire şi consum şi prin luarea în consideraţie, pe lângă rata nominală, a ratei reale a dobânzii;

�Presiunea fiscală: fără îndoială, mai mult decât în raport cu rata brută a dobânzii, agenţii economici îşi determină suma plasamentelor financiare în funcţie de randamentul net obţinut după impozit;

�Metoda de constituire a fondului de pensii: sistemul de capitali-zare este mai favorabil formării de economii decât sistemul de repartiţie.

Finanţarea economiei se realizează prin două reţele interconectate de fluxuri financiare: fluxurile primare şi fluxurile secundare.

104

Creaţia de active, care constituie baza constituirii fluxurilor primare, reprezintă contrapartea necesară cererii de lichiditate, căci ofertanţii de monedă doresc să deţină titluri în scopul asigurării securităţii financiare.

Logica ar cere ca propunerea creării de active financiare în schimbul monedei să fie adresată direct de agenţii cu nevoie de finanţare către cei cu capacitate de finanţare, însă, în realitate, nici un flux financiar nu este relevat decât de către agenţii economici financiari.

Cinci cauze generale explică această situaţie: �nerecunoaşterea mutuală a partenerilor potenţiali; �riscul de lichiditate; �lipsa de supleţe în acomodarea ofertei şi cererii de active finan-

ciare în raport cu preţul lor; �refuzul de a-şi asuma riscul; �inadecvarea între scadenţe. Aceste cauze tradiţionale sunt amplificate de doi factori caracte-

ristici unei economii a îndatorării: o insuficienţa fondurilor oferite de agenţii cu excedent în raport

cu nevoile financiare ale agenţilor cu deficit; o nevoile de finanţare supradimensionate ale statului. Totodată, intervenţia instituţiilor financiare specializate pe pieţele

financiare conduce la o modalitate de intermediere activă, prin opera-ţiunea de transformare a activelor financiare, operaţie care generează o finanţare indirectă. Exercitarea de către instituţiile financiare specia-lizate a unei intermedieri pasive pe pieţele financiare, prin plasarea activelor financiare oferite de către agenţii care au nevoie de monedă la agenţii care sunt dispuşi să ofere lichidităţi, generează formele de finanţare directă.

În opoziţie cu finanţarea indirectă, finanţarea directă a unui agent economic, este mai rară şi ia în considerare sume mult mai importante. De asemenea, fluxurile care asigurau finanţarea directă corespund pieţelor primare de mari dimensiuni, cu foarte numeroase active identice, precum valorile mobiliare, care sunt create şi achiziţionate de subscriptori, putând face apoi obiectul tranzacţiilor pe pieţele secundare.

Intervenţia instituţiilor financiare nu este exclusă în cazul fi-nanţării directe, însă ele sunt evidente în cazul finanţării indirecte, în finanţarea directă aceste instituţii jucând un simplu rol de intermediar, chiar de subscriptori, asemănător oricărui alt împrumutat.

▪Deţinătorii de titluri achiziţionate pe pieţele primare, instituţiile financiare în cazul finanţării indirecte şi orice agent economic în cazul

105

finanţării directe, caută totdeauna cea mai mare lichiditate posibilă în cazul nevoilor urgente de monedă. În paralel, alţi agenţi care nu intervin pe pieţele primare, fie din cauze interne, precum indisponi-bilitatea fondurilor în momentul emisiunii, fie în aşteptarea unei conjuncturi economice mai favorabile, de exemplu, (o rentabilitate mai bună) pot dori însă, în orice moment, să obţină titluri.

Această lichiditate a activelor financiare este realizată prin fluxurile secundare, cu atât mai perfecte cu cât sunt mai bine caracte-rizate prin atomicitatea partenerilor, transparenţa condiţiilor lor de funcţionare, interdependenţa relaţiilor lor, această ultimă condiţie fiind adesea denaturată însă de reglementările instituţionale.

Cele două pieţe financiare, ale fluxurilor primare şi ale celor secundare, sunt interconectate formând o reţea unică determinată de:

•natura participanţilor: toţi agenţii economici au capacitatea de a fi prezenţi şi activi pe cele două pieţe;

•natura produselor schimbate: termenii schimbului se referă, pe de o parte, la activele financiare ale căror caracteristici principale sunt asemănătoare şi, pe de altă parte, la monedă, pe care este imposibil s-o plasăm în funcţie de scadenţă (pe termen scurt sau pe termen lung);

•natura preţului, a ratei dobânzii care rezultă din schimb: concept unic, chiar dacă expresia sa este multiplă, aceasta serveşte la măsurarea preţului monedelor, una din contrapărţile schimburilor în cadrul flu-xurilor secundare.

2.2. Instrumentele finanţării economiei

a. Creditele bancare Oferta şi cererea de credit sunt elemente ale ofertei şi cererii de

monedă, a solicita credit reprezintă o cale de a obţine monedă, însă cele două noţiuni nu se suprapun.

Cererea de monedă, în sens obişnuit, este expresia nevoii globale de lichidităţi a agenţilor nonfinanciari, lichidităţi de care aceştia au nevoie pentru realizarea tranzacţiilor sau pentru economisire. Excluzând situaţii mai particulare, precum cazul în care rata dobânzii la credite este inferioară aceleia la plasamente, cererea de credit este asociată unei redistribuiri a monedei deja create, altfel spus, cererea de credit a unora permite satisfacerea cererii de monedă a altora.

Creditul şi moneda apar simultan în bilanţurile băncilor, dar în timp ce creditele rămân fixate pe împrumutaţi, moneda creată este redistribuită.

106

Distribuirea creditului este funcţia esenţială a instituţiilor ban-care, singurele capabile să-şi asume riscurile inerente unei asemenea activităţi.

Tipologic, multitudinea de credite acordate de către instituţiile bancare se prezintă, într-o abordare simplificată, grupate pe categorii de credite, în funcţie de diverse criterii, astfel:

� de scadenţă: pe termen scurt; pe termen mediu, pe termen lung; �de rată: cu rată fixă, cu rată variabilă; �de moneda utilizată: în lei; în devize (valute); �de asigurarea faţă de risc: garantate (cauţiuni, gajuri, ipoteci

etc.); negarantate; �de modul de stingere: amortizabile, neamortizabile; �de destinaţie: credite de producţie, de export; de investiţie; de

trezorerie; pentru locuinţe. Costul creditului va varia în funcţie de: costul resurselor insti-

tuţiilor financiare; caracteristicile creditului; caracteristicile clientului (situaţie financiară, mărime etc.)

Riscurile ataşate creditului vizează nemijlocit criteriile de acordare a creditelor de către bănci, în funcţie de natura acestuia, prevenirea acestor riscuri fiind evident în sarcina băncilor, însă în cadrul supravegherii bancare exercitate de autorităţile monetare sunt fixate rate de gestiune pentru a limita consecinţele realizării riscurilor.

Principalele riscuri ataşate creditului sunt: �Riscul de nerambursare Acordând credite, băncile trebuie să ţină seama de: o mediul economic şi social general; o mediul sectorial şi de ramură: o riscul ataşat fiecărei întreprinderi; o riscul ataşat operaţiilor respective:

�Riscul de imobilizare Durata creditelor nu este în mod automat legată de aceea a

riscurilor băncilor, într-o măsură mai mult sau mai puţin importantă, băncile realizând transformarea bancară a scadenţelor, adică ele acordă credite pentru durate mai lungi decât acelea ale resurselor de care dispun, putându-se confrunta deci cu un risc de imobilizare, care poate fi: risc de lichiditate şi risc de rată a dobânzii.

•Riscul de lichiditate. În cazul diminuării sau epuizării resurselor, banca se poate confrunta cu dificultăţi de lichiditate, asigurarea lichi-dităţii reclamând costuri pe care banca va trebui să le suporte.

107

•Riscul de rată a dobânzii. Când riscul de lichiditate se mate-rializează, banca este nevoită să-şi procure noi resurse fie colectând noi depozite, fie împrumutând pe piaţa monetară, banca riscând să plătească mai scump aceste noi resurse şi eventual marja sa în raport cu costul creditului poate deveni negativă.

Pentru contracararea acestor fenomene sunt dezvoltate oferte de credit pe termen mediu şi mijlociu, la ratele variabile şi revizuibile.

Distribuirea de credite pe termene lungi din depozite pe termen scurt, adică procesul de transformare bancară, prezintă, cum s-a arătat, riscuri la nivelul gestiunii băncilor. Dar ea comportă şi riscuri importante pentru economie.

Transformarea prezintă avantajul realizării investiţiilor fără ca în prealabil să fi fost efectuată o economisire pe termen lung, însă prin aceasta se măreşte cererea de bunuri şi servicii fără să crească în acelaşi timp oferta, investiţiile care se finanţează nepermiţând decât ulterior creşterea ofertei de bunuri şi servicii, ceea ce antrenează tensiuni asupra preţurilor, inflaţie sau, asupra echilibrului exterior, creşterea importurilor, care să compenseze insuficienţa ofertei interne, pericolul fiind foarte mare când este vorba de investiţii neproductive.

Autorităţile pot orienta într-un mod selectiv oferta de credit acţionând asupra cantităţilor, cererea acţionând asupra ratei dobânzii, în acest sens fiind facilitate anumite credite, acordându-se bonificaţii la rata dobânzii, orientând refinanţările spre anumite destinaţii, consti-tuindu-se refinanţări privilegiate etc.

b. Plasamentele Rolul pieţei este de a asigura confruntarea între oferta şi cererea

de capitaluri, anumiţi agenţi economici dorind să împrumute, în timp ce alţii sunt dispuşi să acorde împrumuturi, percepând o dobândă.

Plasamentul reprezintă acţiunea de investire într-un titlu financiar generat de cel care solicită lichiditate, prin care sunt atrase resursele băneşti pe pieţele de capital, resurse necesare finanţării sau economisirii.

Operaţiunile pe pieţele de capital constau: �fie în crearea de creanţe ce vor fi remise împrumutantului contra

monedă sau monedă centrală (acţiuni, obligaţiuni, bilete de ordin, certi-ficate de trezorerie etc.), formând piaţa primară;

�fie negocierea creanţelor deja existente, formând piaţa secundară.

108

▪Pe piaţa de capitaluri tranzacţiile sunt efectuate de către agenţii nefinanciari asupra monedei şi de instituţiile de credit asupra monedei centrale.

Tipologia pieţelor de capital se poate face după mai multe criterii: �gradul de deschidere spre exterior: interne sau naţionale şi

internaţionale; În fapt, nu există piaţă de capital exclusiv internă, ceea ce diferă

este gradul mai mare sau mai mic de implicare a nonrezidenţilor pe piaţa internă.

�scadenţa capitalurilor: pe termen lung, mediu şi scurt; �prezenţa sau absenţa agenţilor nonfinanciari pe piaţă; �piaţa închisă sau piaţa deschisă: piaţa pe care stocul asupra

căruia acţionează tranzacţia este finit pe piaţa închisă sau poate varia pe piaţa deschisă; în domeniul financiar, de cele mai multe ori, piaţa este deschisă.

În principiu, structura pieţei financiare, luând în considerare durata plasamentelor, se prezintă astfel:

�piaţa monetară (piaţa capitalurilor pe termen scurt), care cuprinde:

o piaţa interbancară, reprezintă piaţa monedei centrale, de pe care agenţii economici nefinanciari sunt excluşi;

o piaţa titlurilor pe termen scurt negociabile, pe care agenţii economici nefinanciari sunt admişi.

�piaţa de capital, piaţa capitalurilor pe termen lung, poate fi atât piaţa financiară directă, care asigură relaţii directe între agenţii nefinanciari, cât şi piaţa monedei centrale, pe care instituţiile financiare intervin în mod masiv.

Această distincţie prezintă o anumită ambiguitate, sub două aspecte:

�nu toate operaţiunile pe termen lung tranzitează piaţa de capital; �operaţiuni pe termen lung şi mediu intervin între instituţiile

financiare, care sunt active pe piaţa monetară. ▪Delimitările prezentate mai sus sugerează unele comentarii. ▪Pe de o parte, nu este deplin justificat de a plasa în sfera acestor

pieţe finanţările şi depozitele bancare, deoarece depozitele bancare şi titlurile pieţei monetare sunt din ce în ce mai substituibile, de exemplu, certificatele de depozit cu depozitele pe termen, iar împrumuturile bancare sunt din ce în ce mai titrizate, transformate în titluri financiare.

109

Pe de altă parte, această distincţie şi-a diminuat utilitatea pe plan operaţional, deoarece numeroase credite pe termen scurt sunt sistematic reînnoibile şi numeroase instrumente pe termen scurt sunt adesea considerate ca substitute ale produselor financiare pe termen lung.

Pentru nevoile analizelor şi înţelegerii procesului de finanţare a economiei distincţiile prezentate se menţin însă ca necesare.

2.3. Tabloul operaţiunilor financiare

Relaţiile financiare între agenţii economici sunt apreciate în ter-meni de creanţe şi datorii, de angajamente şi avere, de active şi pasive.

Pentru a finanţa o acţiune economică, un agent trebuie: �fie să-şi majoreze pasivul, datoriile, angajamentele, împru-

mutându-se; �fie să-şi reducă activul, creanţele, averea, vânzând, de exemplu,

titluri sau prelevând din avere, capital. În acest sens, operaţiunile financiare se referă la creaţia şi la

circulaţia mijloacelor financiare într-o economie monetară, ele repre-zintând legătura între creanţe şi datorii, reflectând variaţia creanţelor şi datoriilor sectoarelor economice şi agenţilor economici.

Mişcările de monedă, de alte active financiare sunt prezentate sintetic şi schematic prin tabloul operaţiunilor financiare, instrument de bază al contabilităţii naţionale.

În economiile de piaţă dezvoltate sunt realizate anual două tablouri ale operaţiunilor financiare:

�Tabloul operaţiunilor financiare în flux, care indică variaţiile în cursul anului a creanţelor şi a datoriilor diverselor sectoare institu-ţionale;

�Tabloul operaţiunilor financiare în stoc, care indică suma, sau totalul creanţelor şi datoriilor fiecărui sector instituţional la sfârşitul anului, cumulativ, prezentând patrimoniul financiar al sectoarelor instituţionale, pe baza acestui tablou determinându-se masa monetară

în circulaţie, aceasta reprezentând sursa finanţării economiei.

Tabloul fluxurilor financiare prezentat simplificat în figura nr. 6, evidenţiază, în cadrul unei structuri de linii şi coloane, relaţiile între sectoarele instituţionale (pe coloane) şi operaţiunile financiare (pe linii).

110

Sectoare Creanţe/datorii

S.N.F.

I.F.

I.A.

A.G.

A.P. P.

R.L.

Mijloace de plată internaţională

Alte lichidităţi

Titluri ale pieţei monetare

Obligaţiuni

Acţiuni şi alte participaţii

Împrumuturi pe termen scurt

Credite pe termen mediu şi lung

Rezerve tehnice de asigurare

Soldul variaţii creanţe şi datorii

Total fluxuri financiare

Figura nr. 6. Tabloul fluxurilor financiare Există şase sectoare instituţionale plus restul lumii, pentru fie-

care sector fiind evidenţiat fluxul net de creanţe (sus) şi fluxul net de datorii (jos)

Fluxurile sunt deci nete, înregistrând creşterile de creanţe, mai puţin încasările şi creşterile de datorii, mai puţin rambursările.

Sectorul instituţiilor financiare joacă un rol fundamental în intermedierea şi transformarea financiară: Banca centrală, băncile, casele de economii şi casele de depozit sunt separate de celelalte instituţii financiare, care nu creează monedă. Administraţiile publice sunt compuse din administraţia publică centrală (Trezoreria), admi-nistraţiile publice locale şi administraţiile asigurărilor sociale.

▪Nomenclatorul operaţiunilor financiare este identic pentru creanţe şi datorii.

Se disting nouă categorii de operaţiuni financiare, realizarea acestora bazându-se pe un criteriu dublu:

�funcţia principală pe o care o îndeplineşte fiecare instrument (plată, plasament şi creditare);

�comportamentul pe care utilizarea instrumentului îl declanşează la creditor sau debitor, determinat în special de caracterul mai mult sau mai puţin lichid al creanţei (sau datoriei) deţinute. Amintim că se consideră o creanţă ca fiind lichidată când poate fi uşor transformată în monedă.

111

Cele nouă operaţiuni financiare sunt realizate prin următoarele tipuri de instrumente financiare:

�instrumente de plată, care pot servi imediat la reglarea financiară a tranzacţiilor, având lichiditate maximă;

�instrumente de plasament (finanţarea directă) – emise fie de un intermediar bancar sau financiar, fie negociate pe piaţa financiară;

�instrumente de creditare (finanţare indirectă), sunt creanţe generate printr-un acord bilateral între creditor şi debitor.

Soldurile de creanţe şi datorii traduc, după ajustări, nevoile şi capacităţile de finanţare ale diverselor sectoare, permiţând cunoaşterea evoluţiei situaţiilor financiare ale diferitelor sectoare.

În acest sens, sunt evidenţiate căile prin care sectoarele institu-ţionale îşi acoperă nevoile de finanţare sau îşi utilizează capacităţile de finanţare.

Analiza conturilor sectorului instituţiilor financiare evidenţiază emisiunea monetară şi formele acesteia, precum şi evoluţia celorlalte lichidităţi şi totodată prezintă corespondenţele (contrapărţile) acestei emisiuni şi acestor lichidităţi suplimentare, reprezentate de fluxurile nete de creanţe ale instituţiilor financiare (asupra statului, titluri subscrise de sistemul bancar, credite acordate economiei).

Prin compararea fluxurilor nete ale datoriilor (în special lichide) şi fluxurilor nete ale creanţelor (în special pe termen mediu şi lung) se relevă importanţa procesului de transformare realizat de ansamblul instituţiilor financiare.

Tabloul operaţiunilor financiare serveşte clarificării politicii de credit, manipularea unei game diverse de instrumente de plasament şi de finanţare făcând să varieze formele şi costurile acestora, restrângerea sau extinderea volumului mijloacelor de plată realizându-se pentru a obţine o încetinire sau o relansare conjuncturală a economiei.

Această clarificare a politicii de credit, dar şi testarea variantelor, precum şi evidenţierea consecinţelor financiare ale fenomenelor reale se poate realiza prin tabloul previzional al operaţiunilor financiare.

Pentru utilizarea tabloului previzional al operaţiunilor financiare în proiectarea finanţării economiei este necesară cunoaşterea corectă a sectoarelor instituţionale, stabilizarea acestora în timp, precum şi inte-grarea previziunii financiare în previziunea economică de ansamblu.

112

Sumarul capitolului

Finanţarea economiei poate fi înţeleasă în contextul funcţionării de ansamblu a acesteia, al interdependenţelor dintre agregatele şi variabilele macroeconomice, evidenţiate coerent în cadrul sistemului conturilor naţionale, care relevă importanţa procesului financiar esenţial dintr-o economie, anume economisirea şi a corelativului său procesual, investiţia.

Transferul fondurilor, de la cei care economisesc, deci dispun de capacitate de finanţare suplimentară, către cei care investesc, deci au nevoie de finanţare, se realizează pe pieţele financiare, considerate în sens larg, prin finanţare directă şi finanţare indirectă, bancară, care generează fluxuri şi circuite financiare specifice, a căror eficienţă depinde de caracteristicile lor funcţionale şi operaţionale.

Realizarea finanţării economiei pe pieţele financiare, bancare, prin intermediere şi nebancare, prin investiţii financiare, generează meca-nismul finanţării, care reprezintă forma reglementată şi instituţionalizată de funcţionare a pieţelor, care asigură, prin operaţiuni, instituţii, fluxuri şi instrumente, transferul remunerat al economisirii către investiţii.

Instrumentul financiar generic utilizat este împrumutul, sub cele două forme complementare, creditul şi plasamentul, concretizate într-o diversitate de instrumente operaţionale, diferenţiate prin natură, mod de angajare, scadenţe, rate ale dobânzii, riscuri etc.

Relaţiile financiare dintre subiecţii economici în procesul finanţării, fluxurile, instrumentele şi operaţiile financiare implicate în aceste relaţii, sunt asamblate constitutiv în tabloul operaţiunilor financiare, care oferă o reprezentare matricială a creanţelor şi datoriilor financiare, a valorii transferurilor de fonduri, prin tabloul de flux şi a soldurilor acestor transferuri, prin tabloul de stoc.

Termeni de referinţă

Capacitate de finanţare Circuit financiar Economia îndatorării Economia pieţelor Economisire Finanţare directă Finanţare indirectă Flux financiar Instituţie financiară Instrument de finanţare Intermediere financiară Investiţie financiară Nevoie de finanţare Operaţiune financiară Piaţă financiară Plasament Tabloul operaţiunilor Transformare bancară

113

Teste şi întrebări de autoevaluare

•Explicaţi cum se realizează transformarea economisirii în in-vestiţie. Care este sursa capacităţii de finanţare?

•Precizaţi prin ce categorie de operaţii economice se delimitează consumul final.

•Care este rolul băncilor în finanţarea directă? •Arătaţi care este diferenţa dintre finanţarea directă şi finanţarea

indirectă în ceea ce priveşte formarea ratei dobânzii. •Explicaţi ce se înţelege prin transformare bancară. Cum afe-

ctează transformarea bancară riscurile? Dar scadenţele? •Precizaţi care dintre următoarele componente aparţin circuitului

economic: dinamică, spaţială, tranzitivă, macroeconomică. •Din punctul de vedere al conţinutului investiţiile publice repre-

zintă un flux real sau unul financiar? Explicaţi opţiunea dvs. •Explicaţi cum presiunea fiscală influenţează economisirea. •Creaţia monetară se realizează prin fluxuri primare sau

secundare? Explicaţi cum are loc creaţia monetară printr-unul din cele două fluxuri.

•Explicaţi diferenţele dintre creditele bancare şi plasamentele financiare. Certificatul de depozit este un credit sau un plasament?

•Arătaţi diferenţa dintre tabloul operaţiunilor financiare de flux şi de stoc. Care dintre cele două relevă masa monetară?

Bibliografie selectivă

�Jean-Louis Besson, Monnaie et finance, Presses Universitaires de Grenoble, 1995.

� Silviu Cern, Banii şi creditul în economiile contemporane, vol. I., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

�Denise Flouzat, Economie contemporaine, vol.II, Phenomenes monetaires, Presses Universitaires de France, Paris, 1974.

�Paul M. Horvitz, Monetary Policy and the Financial System, Prentice-Hall, Inc., USA, Houston, 1979.

�Clementina Ivan-Ungureanu, Contabilitate naţională. Concepte,

metodologii şi aplicaţii, Casa de editură IRECSON, Bucureşti, 2003. �Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,

Bucureşti, 1997.

114

V. SISTEMUL FINANCIAR Scopul capitolului constă în prezentarea de ansamblu a sis-

temului financiar şi a componentelor sale, în analiza structurii şi organizării acestuia, în explicitarea funcţionării sistemului financiar şi evidenţierea problemelor cu care se confruntă acesta.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: �Explicitarea rolului sistemului financiar şi analiza formelor de

finanţare a economiei �Prezentarea structurii duale a sistemului financiar, a pieţelor şi

instituţiilor acestuia, înţelegerea organizării sistemului şi a relaţiilor dintre componente

�Evidenţierea configuraţiei pieţelor financiare, a specificului componentelor sale, prezentarea problemelor de arbitraj şi de asimetrie informaţională, analiza pieţelor financiare eficiente

�Cunoaşterea funcţionării pieţelor de capital, a instrumentelor financiare utilizate, precum şi prezentarea formelor electronice de tranzacţionare

�Explicarea organizării instituţionale a sistemului financiar, prezentarea instituţiilor financiare bancare şi nonbancare, a obiectivelor, caracteristicilor şi instrumentelor financiare utilizate

Introducere Transferul fondurilor în economie, conectarea economisirii cu

investiţia se realizează printr-o diversitate de instituţii, special structurate şi organizate, care constituie sistemul financiar. Pieţele şi organizaţiile monetare şi financiare reprezintă componentele de bază ale sistemului, acestea asigurând colectarea, gestionarea şi orientarea lichidităţilor disponibile temporar în economie, alocarea şi folosirea adecvată şi eficientă a fondurilor, utilizând instrumente financiare adaptate cererii de fonduri şi dorinţelor ofertanţilor de lichidităţi, ale investitorilor financiari.

115

Modul cum este realizat acest transfer de fonduri are o importanţă decisivă asupra performanţelor subiecţilor şi agregatelor din economie, structurarea şi organizarea sistemului financiar afectând funcţionarea şi dinamica economiei şi a societăţii, generând crize sau favorizând evo-luţia acestora.

Cele două modalităţi de finanţare a economiei, directă şi indi-rectă, implică o diversitate de instituţii, nucleul sistemului financiar constituindu-l băncile, subsistemul bancar, prin care moneda inactivă este transformată, multiplicată şi remunerată în procesul activizării sale, proces în care sunt angajate organisme financiare specializate în realizarea anumitor operaţiuni şi tranzacţii, utilizând instrumente specifice.

Pentru înţelegerea capitolului este indicat studierea şi a urmă-toarelor capitole:

•Finanţarea economiei; •Banca centrală; •Politica monetară.

1. Necesitatea şi compoziţia sistemului financiar Sistemul financiar şi pieţele financiare în sens larg, contribuie la

transferul resurselor financiare de la deţinătorii acestora, care au acumulat o parte din resurse, economisindu-le, către cei care au nevoie de resurse pentru a finanţa activităţile economice, investindu-le. Cei care economisesc şi cei care investesc interacţionează pe pieţele financiare.

Funcţia economică a pieţelor financiare constă în canalizarea economisirii spre investiţii productive. Economisirea reprezintă, după cum s-a arătat, renunţarea la consum de către anumiţi indivizi, aceştia valorificând sumele economisite prin vânzarea lor altor indivizi, de regulă firme, care le investesc pentru a-şi suplimenta stocul de bunuri de capital. Investitorii obţin fondurile necesare de la cei care eco-nomisesc, prin angajarea de împrumuturi sau prin vânzarea de titluri financiare, cu promisiunea returnării sumelor la o dată viitoare şi plata unui preţ, numit dobândă, care reprezintă câştigul deţinătorului sumelor economisite.

Raţiunea principală a acestui transfer de lichidităţi, pentru cei ce economisesc şi pentru cei care investesc, este următoarea: unii doresc

116

un venit viitor suplimentar, sub forma dobânzii, din economisirea pe care o deţin astăzi, iar ceilalţi doresc să finanţeze proiecte de investiţii de la care aşteaptă să obţină profituri în viitor.

Sistemul financiar reprezintă un complex de structuri şi de funcţii, instituite printr-un ansamblu de aranjamente, de reglementări, care asigură transferul fondurilor de la cei care economisesc şi au excedent de lichidităţi, către cei care investesc şi au nevoie de lichidităţi.

În cadrul sistemului financiar există o diversitate de instituţii, care contribuie la finanţarea directă şi indirectă a subiecţilor economici: bănci, companii de asigurări, fonduri mutuale, pieţe de capital etc., a căror funcţionare este reglementată de către autorităţile guvernamentale specializate.

Finanţarea activităţilor subiecţilor economici, din fonduri externe acestora, se realizează de către sistemul financiar pe diverse căi şi instrumente: împrumuturi bancare; emisiunea de titluri de debit, pre-cum obligaţiunile; emisiunea de titluri de proprietate, precum acţiunile; alte surse, precum împrumuturi guvernamentale, împrumuturi străine, credite comerciale etc.

Sistemul financiar canalizează miliarde de lichidităţi, o exa-minare completă a structurii financiare la nivel global evidenţiind câteva aspecte de bază care trebuie cunoscute pentru a putea înţelege cum funcţionează sistemul financiar:

•nu acţiunile reprezintă cea mai importantă sursă externă de finanţare a firmelor, aşa cum adesea se consideră, acestea deţinând în medie 10 % din valoarea finanţării externe;

•emisiunea de titluri de datorie tranzacţionabile şi de titluri de proprietate nu reprezintă calea primară prin care firmele îşi finanţează operaţiile, aceste deţinând între 30% (SUA) şi 8% (Germania) din valoarea finanţării interne în ţările dezvoltate;

•finanţarea indirectă, care implică activitatea intermediarilor financiari, este mult mai importantă decât finanţarea directă, pe pieţele financiare, având în vedere că majoritatea titlurilor de valoare emise de firme sunt vândute intermediarilor financiari, rezultă că cca 5% din finanţarea externă a firmelor se face prin vânzarea directă a titlurilor către deţinători;

•băncile reprezintă cea mai importantă sursă de finanţare a firmelor, creditele reprezentând între 62-70% din valoarea finanţării externe a acestora, din care majoritatea sunt credite bancare;

117

•sistemul financiar este cel mai dificil sector de reglementat şi de supravegheat al economiei;

•de regulă, numai firmele mari, stabilizate, cu performanţe, au acces la finanţarea prin titluri, celelalte firme apelând exclusiv la alte surse, în mod obişnuit bancare;

•colateralele sunt o trăsătură prevalentă pentru contractele de împrumut (de credit) ale firmelor şi populaţiei;

•contractele de împrumut sunt în mod obişnuit extrem de com-plicate, reclamând formularistică greoaie, restricţionând, prin clauze, comportamentul clienţilor.

Problema principală a pieţelor financiare o reprezintă costurile de tranzacţie, adică totalitatea cheltuielilor pe care trebuie să le suporte ofertanţii şi cumpărătorii titlurilor, pentru a se realiza tranzacţia, brokerajul titlurilor, aceste costuri fiind influenţate, în cazul investi-torilor individuali, de volumul mic de titluri cumpărate. Reducerea acestor costuri o realizează intermediarii financiari, care reunesc fondurile multor investitori, astfel că ceştia beneficiază de efectele favorabile ale economiei de scară, care afirmă că o dată cu creşterea volumului tranzacţiilor, costul unitar pe tranzacţie se reduce, în cazul nostru, costul suportat de către fiecare individ. Totodată, intermediarii financiari sunt capabili să dezvolte expertizarea reducerii costurilor, îndeosebi prin utilizarea tehnologiilor informatice de prelucrare, de calcul, de înregistrare, de urmărire etc. În plus, intermediarii financiari furnizează clienţilor servicii de transfer a lichidităţii, de încasări şi plăţi, care facilitează efectuarea tranzacţiilor de către clienţi.

Fiecare individ deţine un patrimoniu format din active reale (imobile, maşini, terenuri, fabrici etc.) şi active financiare.

Activele financiare iau forme foarte diverse ca: bancnotele, conturi bancare, bonuri de tezaur, obligaţiuni, acţiuni contracte de asigurări etc.

Clasificarea acestora se poate face, în primul rând, după gradul de lichiditate (facilitatea de a fi folosite pentru reglarea tranzacţiilor), conform căruia au fost construite agregatele monetare.

Ansamblul activelor monetar-financiare existente într-o economie poate fi structurat, după gradul de lichiditate, într-o primă aproximaţie, astfel:

�bancnote şi monedă divizionară; �depozite la vedere;

118

�plasamente lichide sau pe termen scurt; �plasamente stabile. Primele două formează mijloacele de plată, celelalte constituie,

prin excelenţă, mijloacele de economisire. Deplasarea preferinţelor subiecţilor economici spre plasamentele

financiare, financiarizarea monedei şi, reversul său, monetizarea economiei extind posibilităţile de diversificare a intervenţiilor instituţiilor finan-ciare în economie, de instrumentare monetară a politicilor economice.

Subiecţii nefinanciari deţin plasamente financiare sau bene-ficiază de fluxuri financiare, pe când subiecţii financiari le girează (gestionează) În timp ce subiecţii nonfinanciari participă la ciclul de producţie şi intervin pe piaţa tranzacţiilor cu bunuri şi servicii, subiecţii financiari distribuie finanţări, în principal sub formă de credite şi primesc plasamente financiare, care constituie resursele lor. Aceştia din urmă cuprind instituţiile de credit (băncile), dar nu numai, căci în categoria subiecţilor financiari sunt incluse şi societăţile de asigurare, Trezoreria etc. După cum s-a arătat, în cadrul unei economii unii subiecţi economici au un deficit de resurse financiare, mani-festând o nevoie de finanţare, în timp ce alţi subiecţi economici au un excedent de resurse financiare, manifestând o capacitate de finanţare, rolul subiecţilor financiari constând, în general, în a apropia, a face conjuncţia între capacităţile de finanţare ale unora şi nevoile de finanţare ale celorlalţi.

Deţinătorii de capacităţi de finanţare le plasează prin două modalităţi:

o în bancnote, depozite la vedere, depozite pe termen scurt, bonuri pe termen scurt, plasamente gestionate de bănci sau case de economii etc.;

o în plasamente pe termen lung, fie sub formă de acţiuni sau obligaţiuni, fie prime de asigurare etc.

Subiecţii care au nevoi financiare le acoperă pe două căi: �angajează împrumuturi; �emit acţiuni şi obligaţiuni. Rolul structurilor financiare instituţionale nu este deci al unui

simplu intermediar pasiv, nevoile şi capacităţile de finanţare, dincolo de aspectul lor global, exprimă solduri reziduale, care apar în urma unor procese complexe şi continue.

119

Intervenţiile actorilor financiari constituie operaţiunile finan-ciare care, într-o abordare macroeconomică, se grefează pe soldurile operaţiunilor de producţie şi repartiţie, precum un apendice, a cărui umflare mai mare sau mai mică, funcţie de ciclul economic de evoluţie, reacţionează asupra echilibrului economic general.

Importanţa operaţiunilor financiare apare mai clar, prezentând componentele instituţionale ale sistemului financiar.

2. Instituţionalizarea şi organizarea sistemului financiar

2.1. Structurarea sistemului financiar Sistemul financiar, în ansamblu, are două componente: �piaţa, pe care se confruntă în mod direct ofertele şi cererile de

capitaluri, în general pe termen lung (plasamentele stabile) şi care sunt emise şi subscrise, fie direct, fie prin intermediul organismelor de plasament colective: titluri de creanţe (obligaţiuni), titluri de pro-prietate (acţiuni) şi alte instrumente intermediare destinate consolidării capitalurilor firmelor (titluri de participare);

�intermediarii financiari, al căror rol este de a face legătura între intenţiile de a economisi şi nevoile de finanţare, de natură şi scadenţă cel mai adesea diferite,

Intermedierea are două forme: •prima formă permite celor care solicită împrumuturi şi care nu

doresc să se angajeze direct pe piaţă, să beneficieze de finanţări de lungă durată, fiind o intermediere de reprezentare şi aproape de curtaj (brokeraj);

•a doua formă de intermediere conciliază diversitatea scadenţelor, cerute de utilizatorii de credit, cu dorinţa celor care economisesc, de a conserva o parte din activele lor financiare sub forma plasamentelor la vedere sau pe termen scurt.

Această intermediere comportă riscuri, deoarece reprezintă o activitate de transformare, resursele pe termen scurt sunt transformate în plasamente pe termen lung, intermedierea financiară asumându-şi riscul de imobilizare. Plătind resursele sale cu costuri care variază

120

puternic în timp şi încasând dobânzi care, pe credite pe termen lung, sunt foarte adesea fixe o perioadă mai mare de timp, intermediarul financiar îşi asumă riscul de rentabilitate, dar şi de rată a dobânzii.

Delimitarea celor două forme de intermediere determină distincţia instituţională în cadrul intermediarilor financiari, având justificarea în însăşi procesul de creaţie monetară:

a) Instituţiile de credit bancar, băncile sunt instituţii creatoare de monedă, deoarece atunci când ele acordă un credit înscriu în mod simultan suma avansului acordat în activ, pentru materializarea crean-ţelor lor şi, în pasiv, în contul de depozit al beneficiarilor de credit. Deci, atunci când băncile finanţează creditele pe care le distribuie, ele nu fac decât să semneze cecuri asupra lor înseşi, la ordinul clienţilor. Menţinerea cecurilor în conturile băncii înseamnă crearea simultană a resurselor necesare finanţării creditelor pe care le distribuie;

b) Instituţii financiare nebancare care nu au deschise conturi de depozite şi, ca urmare, acordarea de credite de către aceste instituţii se face numai creditând contul de la o bancă a subiectului economic. Aceasta înseamnă că instituţia financiară trebuie să dispună de resursele necesare efectuării viramentului şi, simplificând, ea colectează resurse datorită sumelor economisite de deponenţi la bănci.

În acest caz, circuitul instituţional al sistemului financiar cu-prinde următoarele componente:

�mijloacele de plată sunt create în cea mai mare parte de către bănci, când ele acordă credite;

�beneficiarii de monedă astfel creată o utilizează pentru a-şi regla plăţile (salariaţii, impozitele, achiziţiile etc.) sau pentru a economisi, această economisire putând fi sub forma activelor la vedere sau, pe termen scurt, în bănci, dar poate lua şi forma plasamentelor în afara circuitelor bancare;

�instituţiile financiare nebancare care colectează o parte im-portantă din sumele economisite, aceste fonduri fiind utilizate pentru a finanţa creditele pe care le distribuie, prin creditarea conturilor pe care subiecţii economici le deţin în bancă.

Demersul de mai sus ne permite să trasăm o schemă simplificată a structurilor instituţionale şi a relaţiilor dintre ele, specifice siste-mului financiar tipic, limitat la economia naţională, schemă prezentată în figura nr. 7.

121

Figura nr. 7. Structura instituţională a sistemului financiar

Patru blocuri relaţionate sunt evidente: acela al băncilor, acela al

Trezoreriei, acela al instituţiilor de economisire, al instituţiilor financiare nebancare şi acela al pieţei financiare.

Rolul de impuls îl au, genetic, băncile: fluxurile financiare pornesc din operaţiunile lor; creditele creează resursele acestora; depozitele, din care scapă fonduri plasate în alte instituţii financiare sau pe piaţa financiară; şi, de asemenea, fondurile pornind de la Trezorerie (pentru reglarea impozitelor) şi vărsate Băncii Centrale (prin prelevările de bancnote).

În concluzie, o parte din fluxurile financiare care transportă resursele financiare disponibilizate, din motive de gestiune, de către sistemul bancar, pornesc de la bănci şi se reîntorc tot în bănci, după un circuit de tranzitare prin bilanţurile instituţiilor financiare nonbancare.

Băncile nu sunt singurele organisme creatoare de monedă, în unele structuri financiare instituţionale naţionale, Trezoreria dispunând

122

de această disponibilitate, atunci când ea acordă credite singurului său client nefinanciar, Statul.

Un rol esenţial în cadrul structurii instituţionale îl are Banca Centrală:

•ea distribuie creditele sale către bănci; •orice flux o tranzitează sau o atinge. Cele patru blocuri de relaţii financiare nu pot comunica decât prin

intermediul Băncii Centrale, datorită conturilor deschise la ea şi a cărei rezervă este numită moneda centrală, circulaţia de monedă centrală, schematizată punctat, vehiculând toate operaţiunile financiare din structurile instituţiilor financiare.

Există instituţii care au un simplu rol de intermediere, fără creaţie monetară, precum celelalte instituţii financiare nebancare, sau de confruntare directă a ofertei şi cererii de capitaluri, precum piaţa financiară, în sens restrâns.

Unele instituţii sunt branşate pe mai multe circuite: Trezoreria, Casele de depozit şi economisire, care sunt în relaţii între ele, dar şi cu Banca Centrală, bănci, pieţe financiare şi celelalte instituţii financiare.

2.2. Organizarea sistemului financiar

Organizarea sistemului financiar se bazează pe structura insti-

tuţională a spaţiului monetar şi financiar, evidenţiind rolul instituţional al Băncii Centrale şi dispunerea concentric diferenţiată a tuturor instituţiilor financiare, angajate în realizarea circuitelor monetare şi financiare dintr-o economie.

Ideea organizatorică esenţială este constituirea unui cadru fun-cţional unitar al sistemului financiar, care să asigure diferenţierea şi specializarea instituţiilor şi instrumentelor financiare.

În acest sens, din perspectiva funcţională a sistemelor financiare, rolul primordial îl au instituţiile de credit, denumire generică ce cuprinde ansamblul de intermediari financiari a căror activitate se circumscrie realizării operaţiunilor de bancă.

Aceste instituţii sau organisme de credit pot fi grupate tipologic în 5 categorii:

•băncile comerciale, care au vocaţie generală (universală); •băncile mutuale şi cooperatiste, care au anumite limite în dis-

tribuirea creditelor;

123

•case de economisire şi case locale (teritoriale, municipale) de credit;

•societăţile financiare, care nu pot constitui depozite pe termen scurt la populaţie;

•instituţii financiare nebancare, care au, în general, o misiune cu caracter general.

În principiu, toate aceste organisme de credit sunt afiliate la o organizaţie (asociaţie) profesională, reprezentativă, prin intermediul căreia se exercită supravegherea şi controlul din partea autorităţii publice. Pe lângă această organizaţie sunt constituite diverse organisme, cu rol de reprezentare sau consultativ, care asigură, în ansamblul lor, coordonarea sistemului de credit, fundamentarea profesionistă a po-liticii monetare, angrenarea sistemului financiar naţional la circuitele financiare internaţionale.

Centrată pe rolul esenţial al instituţiilor de credit, organizarea sistemului financiar prezintă o structură duală:

•instituţii de credit bancar, cu cele 5 categorii de instituţii; •alte instituţii financiare, care au în componenţă: o instituţii financiare diverse, care nu efectuează operaţiuni

de credit; o organisme de plasament colectiv, care sunt intermediari

transparenţi între cei care economisesc şi piaţa financiară; o Trezoreria statului. Schema simplificată a relaţiilor de autoritate şi funcţionale din

cadrul sistemului financiar este reprezentată în figura nr. 8. Organizarea sistemului financiar este supusă unui continuu pro-

ces de adaptare şi transformare, de specializare şi diferenţiere, de reglementare sau dereglementare, această dinamică conformându-se atât nevoilor interne ale economiei, cât şi cerinţelor sistemului finan-ciar internaţional.

Organizarea financiară nu este o componentă pasivă a sistemului şi structurilor economice de ansamblu, din contră, ea se manifestă ca o componentă activă, de multe ori purtătoare a nevoii de transformare, percepând, înaintea altor componente ale sistemului economic, viitoare direcţii de evoluţie. Manifestându-se ca un motor al evoluţiei, dina-mizând procesele economice şi restructurările care se impun. Uneori însă structura organizatorică a sistemului financiar poate fi o frână în evoluţia economiei.

124

Figura nr. 8. Configuraţia relaţională a sistemului financiar

3. Pieţele financiare

3.1. Caracterizare şi clasificare

Pieţele financiare facilitează împrumutarea fondurilor de către cei care economisesc acelora care doresc să investească, pentru aceasta cei care investesc vând instrumente financiare celor care economisesc, ca în figura nr. 9.

Figura nr. 9. Transferul instrumentelor financiare

125

Instrumentele financiare, care se numesc titluri de valoare, oferă celor care împrumută economiile lor venituri viitoare, furnizate de către cei împrumutaţi, care investesc fondurile în bunuri de capital,

Activele financiare reprezintă instrumente, deoarece ele pot fi folosite, de către indivizi sau firme, pentru a îndeplini obiective dificile, pentru a realiza schimbări cruciale în resursele financiare, pentru a reduce riscurile unor pierderi financiare.

Funcţionarea corectă a pieţelor financiare necesită existenţa informaţiilor adecvate referitoare la caracteristicile instrumentelor şi flu-xurilor financiare potenţiale, la participanţii pe piaţă şi la performanţele acestora etc., permiţând diseminarea informaţiilor pe pieţe şi utilizarea liberă a acestora. Informaţiile imperfecte pe piaţa financiară distor-sionează şi îngreunează fie plasarea lichidităţilor de către cei care împrumută, fie valorificarea acestora de către cei care se împrumută. Adecvarea informaţională a pieţelor financiare este realizată de către instituţii financiare specializate, precum băncile de investiţii, care asi-gură marketingul informaţional pentru partenerii pe piaţa financiară.

Pieţele financiare contribuie la gestiunea riscurilor celor care economisesc, prin diversificarea portofoliilor, oferind prime de risc acestora şi totodată diminuează costurile împrumuturilor, prin distri-buirea şi preluarea riscurilor potenţiale ale acestor împrumuturi

Pieţele financiare pot fi clasificate conform cu două criterii şi anume:

�Conform momentului emisiunii instrumentelor, sunt pieţe pri-mare, pe care sunt emise noile titluri şi pieţe secundare, pe care sunt tranzacţionate titluri deja emise;

�Conform maturităţii instrumentelor sunt: pieţe monetare, pe care sunt tranzacţionate titluri cu maturităţi sub 1 an şi pieţe de capital, pe care sunt tranzacţionate titluri cu maturităţi peste 1 an.

Maturitatea reprezintă perioada de la data emisiunii, până la data când plata finală a principalului şi a dobânzii este efectuată către deţinătorii titlului, maturităţile sub 1 an fiind pe termen scurt, cele peste 5–10 ani pe termen lung, iar cele de la 1 la 5-10 ani pe termen mediu.

Piaţa primară este piaţa pe care noile emisiuni de titluri sunt vândute şi cumpărate.

Prima încercare a unei firme de emisiune a titlurilor, precum acţiunile către public pe piaţa primară se numeşte oferta publică ini-ţială, realizată, de regulă, prin bănci de investiţii, care în mod obişnuit subscriu emisiunea, adică garantează preţul pe acţiune fixat de către

126

firmă, banca cumpărând temporar emisiunea de la firmă, încercând apoi să o vândă pe piaţa primară la un preţ ceva mai mare decât cel de cumpărare, diferenţa constituind câştigul băncii.

Cele mai multe titluri emise pe piaţa primară au maturităţi dife-renţiate, de la câteva luni la mai mulţi ani, existând posibilitatea ca cumpărătorul iniţial al titlului să nu dorească să-l ţină până la matu-rizarea acestuia, putând să îl vândă pe piaţa secundară.

Piaţa secundară contribuie la funcţionarea eficientă a pieţei primare, deoarece creşte lichiditatea instrumentelor financiare, care pot fi vândute înainte de maturitate dacă deţinătorul are nevoie de bani sau este nemulţumit de performanţele firmei emitente.

Pieţele secundare se delimitează în funcţie de natura instru-mentelor tranzacţionate, existând pieţe ale acţiunilor, ale obligaţiunilor, ale titlurilor municipale etc.) De asemenea există pieţe secundare pentru obligaţiuni de credit de consum şi pentru firme, pentru ipoteci, pentru împrumuturi de consum ale instituţiilor financiare, pentru împrumuturi pe carduri etc.

Dacă băncile de investiţii facilitează funcţionarea pieţei primare, brokerii, care reprezintă instituţii financiare, contribuie la întâlnirea vânzătorilor şi cumpărătorilor pe piaţa secundară. De regulă, brokerii sunt specializaţi într-o singură piaţă secundară, tranzacţionând un anumit instrument, dispunând de cunoştinţe referitoare la factorii care influenţează riscurile, costurile şi veniturile specifice tranzacţionării instrumentului respectiv pe piaţă, pentru serviciile furnizate clienţilor pe piaţă brokerii primind un onorariu.

Instrumentele financiare există într-o diversitate de maturităţi, maturităţi care influenţează randamentul instrumentelor, ale căror tranzacţionări se realizeză pe pieţe financiare diferite. Astfel, separarea pieţelor financiare în funcţie de maturităţile titlurilor constituie o cale de a grupa împreună pieţe şi instrumente ale căror rate ale dobânzii tind să fie strâns legate.

Piaţa monetară, componentă a pieţei financiare, tranzacţionează instrumente cu maturitate sub 1 an, precum titluri de trezorerie pe termen scurt, certificate bancare de depozit pe 6 luni, aranjamente de răscumpărare (unele dintre acestea pe o zi) Piaţa monetară este foarte activă, pe ea stabilindu-se preţul banilor, adică rata dobânzii la îm-prumuturile lichide, tranzacţiile realizându-se adesea pentru o zi, instrumentele dispunând de o lichiditate mare.

127

Pieţele monetare sunt pieţe băneşti en-gros (cu ridicata), pe care se tranzacţionează cantităţi mari de lichidităţi, ratele dobânzii pe aceste pieţe fiind influenţate de:

o oferta şi cererea de lichidităţi; o rata inflaţiei, care poate devansa rata dobânzii; o intervenţiile Băncii centrale prin politica monetară. Segmentările şi delimitările pieţei finanţării directe sau indirecte

sunt în prezent mai puţin relevante, cel puţin din două cauze: o depozitele bancare şi titlurile pieţei monetare sunt substituibile

(depozite la termen şi certificate de depozit), împrumuturile bancare fiind din ce în ce mai mult transformate în titluri (titrizate);

o numeroase credite pe termen scurt sunt reînnoibile, numeroase titluri pe termen scurt sunt substituibile în titluri pe termen lung, o dată cu expansiunea inovaţiilor financiare şi cu reducerea costurilor de tranzacţie.

Piaţa monetară în sens larg, operând de regulă cu capitaluri pe termen scurt, facilitează însă operaţii pe termen mediu şi lung între instituţii financiare şi agenţii nonfinanciari, precum şi între instituţiile financiare, reprezentând o placă turnantă, manevrată de către Banca centrală, între piaţa decontărilor, piaţa creditelor, piaţa fondurilor şi piaţa de capital, delimitările între acestea din punct de vedere al participanţilor, instrumentelor, ratelor, scadenţelor devenind din ce în ce mai anevoioasă.

Din punctul de vedere al participanţilor piaţa monetară se seg-mentează în:

�piaţa interbancară, pe care operează băncile, care-şi schimbă excedentele şi deficitele în monedă centrală;

�piaţa titlurilor de creanţă, reunind cererea şi oferta de lichidităţi (fonduri) pe termen scurt, piaţă deschisă şi altor agenţi economici care dispun de volume mari de lichidităţi.

Prezentarea detaliată a pieţei monetare se va face într-un capitol separat.

3.2. Piaţa de capital Această piaţă tranzacţionează instrumente cu maturităţi peste un an,

utilizate pentru finanţarea proiectelor de investiţii în bunuri de capital. Există, aşa cum s-a mai arătat, câteva pieţe de capital distincte,

precum: a acţiunilor, a obligaţiunilor emise de către firme, a titlurilor

128

de stat pe termen lung, a titlurilor locale şi municipale, a ipotecilor imobiliare, a împrumuturilor bancare comerciale şi de consum. Această piaţă este mai puţin activă decât cea monetară, instrumentele specifice prezentând o lichiditate mai mică, evident datorită matu-rităţilor mai mari ale acestora.

Dacă până în anii ´80 era posibilă examinarea performanţelor recente şi viitoare ale pieţelor financiare interne ale fiecărei ţări, luându-se puţin în considerare condiţiile de pe alte pieţe externe, în prezent pieţele se confruntă cu o mobilitate ridicată a capitalului, care se referă la capacitatea de a schimba fonduri dincolo de frontiere pentru a cumpăra instrumente financiare emise în alte ţări, cei care dispun de fonduri putând să le transfere peste graniţă în scopul de a obţine venituri mai înalte, însă în condiţiile creşterii riscurilor potenţiale.

Multe împrumuturi bancare internaţionale sunt cu scadenţe care depăşesc 1 an, prin urmare împrumuturile bancare transfrontaliere sunt instrumente ale pieţei de capital, precum sunt obligaţiunile şi biletele tranzacţionate internaţional. Între 1986 şi 2003 activitatea totală de tranzacţionare pe pieţele internaţionale de capital a crescut cu 1, 5 trilioane dolari, adică mai mult de 30 de ori.

Instrumentele pieţei de capital Maturitatea instrumentelor pieţei de capital excede 1 an, fiind pe

termen mediu şi lung, aceste instrumente sunt considerate mai riscante şi mai puţin lichide decât cele ale pieţei monetare.

Acţiunile sunt părţi de proprietate, precum acţiunile ordinare, pe care le emit firmele, deţinătorii acestora fiind beneficiarii reziduali ai venitului şi averii nete a firmei. Caracteristica acestora constă în faptul că rata câştigului pe acţiune variază cu profitabilitatea firmei, acţionarii primind venituri periodice, numite dividende, care depind de profiturile firmei.

Acţiunile ordinare permit deţinătorilor să participe la alegerea conducerii firmei, să influenţeze modul de conducere, să contribuie la stabilirea strategiei. Fiind beneficiari reziduali ai averii firmei în caz de faliment, deţinătorii acestor acţiuni se confruntă cu un risc mai mare decât oricare alt creditor al firmei, valoarea reziduală a activelor putând fi mai mică decât valoarea iniţială a acţiunilor firmei. Pierderea potenţială a deţinătorilor este limitată de valoarea acţiunilor deţinute, ei putând pierde, în caz de faliment, maxim fondurile investite în aceste acţiuni.

129

Acţiunile preferenţiale nu dau drept de vot deţinătorilor, aceştia neputând influenţa conducerea firmei, în schimb asigură acestora plata dividendelor indiferent de performanţele acesteia, în caz de faliment deţinătorii acestor acţiuni având prioritate, faţă de deţinătorii acţiunilor ordinare, la veniturile şi activele nete rămase.

Acţiunile firmelor sunt tranzacţionate la bursele de valori, orga-nizate ca locaţii delimitate, funcţionând ca locuri de comercializare a acţiunilor, membrii bursei acţionând ca brokeri sau ca dealeri, care sunt firme ce tranzacţionează în numele clienţilor sau în nume propriu, o parte din membrii reprezentând specialiştii bursei, care răspund de stabilirea şi respectarea regulilor de funcţionare a bursei de către participanţii la bursă.

În prezent, multe firme nu sunt listate la Burse organizate, acţiunile acestora fiind tranzacţionate pe pieţe descentralizate, (OTC), reprezentând acţiuni necotate, multe din aceste acţiuni fiind tran-zacţionate în reţelele informatice, care leagă comercianţii din întreaga lume. În acest sens, bursele electronice permit interconectarea fir-melor la afişajul automatizat, care asigură tranzacţionarea prin telefon, preţurile fiind distribuite instantaneu pe terminalele clienţilor.

Angajarea de împrumuturi de către firme se poate face şi prin emisiunea de obligaţiuni, instrumente de debit pe termen lung care asigura plata unei sume fixe, sub forma dobânzii, în fiecare an până la maturitatea titlului. Unele obligaţiuni sunt convertibile într-un anumit număr de acţiuni înainte de maturizare, aceasta făcând mai atractive obligaţiunile pentru eventualii cumpărători.

În funcţie de modul de plată a dobânzii, obligaţiunile pot fi: •cu cupon, care reprezintă un înscris ataşat obligaţiunii, evidenţiind

dreptul deţinătorului de a încasa periodic dobânda aferentă titlului; •fără cupon, în acest caz dobânda este reprezentată de diferenţa

dintre preţul de cumpărare al titlului (mai mic) şi valoarea nominală a acestuia, valoare recuperată de către împrumutant la scadenţă.

Bilete şi obligaţiuni de Trezorerie sunt instrumente emise de către Trezoreria publică, cu maturităţi între 1-10 ani şi respectiv peste 10 ani, majoritatea acestora vânzându-se prin licitaţi unele obligaţiuni putând avea scadenţa nelimitată, perpetuă, fiind numite titluri consolidate.

Titluri emise de către Agenţii de stat specializate, instrumente de debit pe termen lung, sunt emise pentru finanţarea sau susţinerea financiară a unor acţiuni determinate, cu finalităţi publice sau private.

Obligaţiuni municipale, titluri pe termen lung, sunt emise de către autorităţile locale, adesea dobânzile primite de către deţinători

130

fiind scutite de impozite şi deci ratele dobânzii sunt mai mici decât în cazul obligaţiunilor emise de către firme

Împrumuturile ipotecare reprezintă împrumuturi pe termen lung acordate pentru cumpărarea de locuinţe sau de pământ, realizate iniţial de către băncile de economii, asociaţiile de împrumuturi şi economii şi de băncile comerciale. Aceste instituţii de depozit vând o parte din împrumuturile ipotecare către alte instituţii, guvernamentale sau nu, pe piaţa secundară, cumpărătorii finanţându-şi aceste achiziţii prin emisiunea de titluri garantate prin ipoteci, care sunt instrumente financiare al căror venit este dedus din venitul generat de împrumutul ipotecar al emitentului titlului, existenţa pieţelor secundare pentru aceste obligaţiuni făcând împrumuturile ipotecare mai lichide.

Pentru a diminua incertitudinea rambursării împrumutului de către cei împrumutaţi, ipotecile individuale sunt asamblate în pachete ipotecare şi comercializate pe piaţa ipotecară, distribuindu-se astfel incertitudinea către investitorii în aceste portofolii (pachete), simultan cu combinarea incertitudinilor

Împrumuturile comerciale şi de consum sunt acordate de către bănci firmelor, cele de consum fiind destinate persoanelor fizice, ambele fiind pe termen lung, Până în anii ´80 nu au existat pieţe secundare pentru aceste împrumuturi, aşa că acestea erau cele mai puţin lichide instrumente ale pieţei de capital, în prezent însă băncile au găsit soluţii inovative pentru a mări lichiditatea acestor titluri.

În scopul gestionării expunerii firmelor financiare la riscuri prin împrumuturile acordate, acestea utilizează derivativele financiare, care reprezintă instrumente financiare sub forma contractelor de livrare viitoare, a căror existenţă şi valoare depind de activele la care se referă (titluri, aur, valute, bunuri), derivativele financiare fiind contracte la termen sau contracte de opţiuni, având următoarele forme:

•contracte forward, prin care vânzătorul se obligă să livreze clientului o cantitate stabilită de titluri financiare, la un moment viitor cert şi la o rată a dobânzii sau un curs cunoscut şi fix;

•contracte futures, comercializează drepturi şi obligaţii privind vânzarea şi cumpărarea de titluri la o dată specificată în viitor şi la un preţ stabilit în momentul vânzării contractului, eliminându-se riscurile fluctuaţiei preţului activului în această perioadă, aceste contracte fiind negociabile la bursă;

•contractele de opţiuni, negociază dreptul de a vinde (put) sau de a cumpăra (call) un anumit titlu, fără obligaţia executării acestui

131

drept, deţinătorul opţiunii fiind liber să se folosească de mişcarea favorabilă a preţurilor, precizându-se numai prima care trebuie plătită pentru opţiune;

•contractele swap, stipulează tranzacţia prin care un titlu, având o anumită valoare, este vândut unui cumpărător în schimbul achiziţiei de la acel cumpărător a altui titlu de aceeaşi valoare, scopul opera-ţiunii fiind îmbunătăţirea calităţii titlurilor deţinute de cele două părţi ori anticiparea modificărilor de randament, spre exemplu, swap de ecart între pieţe.

Tranzacţiile cu derivative s-au amplificat substanţial în ultimii ani, datorită utilităţii acestora pentru trezoreriile companiilor şi managerii de fonduri de investiţii, ca modalităţi de protejare (hedge) împotriva riscurilor de fluctuaţie a valorii titlurilor financiare.

Evoluţia preţurilor, a cursurilor de piaţă, a cotaţiilor titlurilor este evidenţiată prin indicii bursieri, care reprezintă preţurile unor produse sintetice, constituite dintr-un ansamblu de titluri luate în considerare la construirea indicelui, aceşti indici fiind indicatori care reflectă dinamica preţurilor pe pieţele financiare.

Se disting astfel câţiva indici bursieri semnificativi: oDow-Jones, indice american, care conţine 30 de acţiuni din

ramura industriei; oDAX, calculat la bursa din Frankfurt, cuprinzând acţiunile

celor mai importante companii germane, oNikkei, compus din 225 de acţiuni ale bursei din Tokyo; oStandard and Poor´s, cuprinzând 500 de acţiuni cotate la bursa

din New-York. În România sunt utilizaţi indicii BET, BET-C şi RASDAQ .

Tranzacţionarea electronică Noile tehnologii au modificat modul cum oamenii tranzacţio-

nează instrumentele financiare, rezultatul fiind internaţionalizarea tranzacţiilor financiare.

La mijlocul anilor ´90 comerţul electronic dispunea de puţine adrese Internet, sit-urile web oferind ceva care înainte nu era disponibil: posibilitatea de a cumpăra acţiuni direct, prin reţeaua informatică ce interconectează terminalele clienţilor.

Comerţul electronic oferă următoarele avantaje: ocosturi mai mici, de cca 10-15 ori mai reduse decât brokerajul

tradiţional; o mai mare rapiditate în realizarea tranzacţiilor;

132

oobţinerea operativă a unor informaţii referitoare la piaţa şi performanţele emitenţilor titlurilor, la portofoliul şi la capitalizarea acestora etc.

ofavorizează firmele de brokeraj, reducând costurile de operare pentru serviciile oferite, diminuând personalul necesar, reclamând mai puţine compartimente, multiplicând posibilităţile de comunicare şi informare cu clienţii.

Multe firme emit acum titluri de valoare către cei care eco-nomisesc prin servicii interactive directe, eventualii cumpărători putând vedea pe ecran emitentul, maturitatea titlului, data lichidării, randamentul, precum şi instrucţiunile de tranzacţionare. De regulă, un transfer electronic al unui titlu, precum biletul la ordin, poate fi realizat în câteva secunde, putând dura mai mult dacă cele două părţi negociază preţul şi randamentul, calculatorul dispunând de programe de negociere, oferind partenerilor timpi pentru a se decide dacă acceptă sau nu diferitele condiţii ale tranzacţiilor, cum am spus, preţul, randamentul, maturitatea etc.

Comerţul electronic internaţional dispune de programe precum CORES, MATIF şi CATS.

CORES este un sistem complet automatizat, realizat la Tokyo, care leagă cumpărătorii şi vânzătorii de acţiuni, obligaţiuni ale firmelor şi titluri guvernamentale.

MATIF este un sistem analog, creat la Paris. CATS, creat la Toronto realizează aceleaşi funcţii de bază. Aceste sisteme şi multe altele localizate în Danemarka, Suedia,

Singapore, Marea Britanie, S.U.A. permit comercianţilor de pe pieţele financiare plasarea ordinelor de cumpărare şi de vânzare prin calculator.

Fiecare sistem automatizat de tranzacţionare are caracteristici specifice, însă în general comerciantul conectat la calculator utilizează un program soft specific pentru a accesa informaţia disponibilă, în condiţiile curente ale pieţei, referitoare la un număr de instrumente financiare. Programul indică pe ecranul calculatorului cel mai bun preţ cerut şi cel mai bun preţ oferit, cu cantităţile implicate, cel mai recent preţ de vânzare şi cantitatea tranzacţionată, prezentând preţul de piaţă spot (imediat) ca referinţă, comerciantul putând utiliza calculatorul pentru a dialoga cu sistemul şi pentru a efectua tranzacţia conform celor mai convenabile condiţii.

Globalizarea pieţelor financiare produsă de comerţul electronic a ridicat două probleme pentru formatorii de piaţă:

133

•Prima se referă la modul cum regulile naţionale variate privind tranzacţionarea titlurilor pot fi adaptate noului mediu al comerţului global;

•A doua se referă la posibilitatea ca tranzacţiile electronice să exacerbeze crizele financiare locale dincolo de frontiere, în spaţiul internaţional.

Comerţul electronic poate creşte viteza cu care se realocă fon-durile între naţiuni şi totodată, prin transferul instrumentelor financiare comercianţii localizaţi foarte departe pot răspunde rapid la incerti-tudinile financiare dintr-o regiune sau ţară, aceste posibilităţi, adesea avantajoase pentru comercianţii individuali, pot fi dezavantaje pentru ţările care se confruntă cu asemenea incertitudini.

De exemplu, dacă mai mulţi comercianţi reacţionează, la in-certitudinea crescută asupra perspectivei financiare a unei ţări, prin lichidarea deţinerilor de instrumente financiare emise de acea ţară, rezultatul va putea fi un colaps al preţurilor acestor instrumente. Astfel, comerţul cibernetic poate creşte rapiditatea cu care incertitudinea financiară deschide calea crizelor financiare, putând creşte viteza cu care crizele financiare dintr-o ţară sau regiune deversează în altele.

4.Arbitraj şi eficienţă pe pieţele financiare Pieţele financiare operează cu stocuri de active financiare (obli-

gaţiuni, acţiuni, contracte etc.), care pot prezenta două caracteristici: o sunt standardizate, putând fi masiv şi rapid tranzacţionate, o sunt durabile, depozitarea putând fi relativ ieftină. Aceste caracteristici pot deforma analiza obişnuită a cererii şi

ofertei pe piaţa financiară. Cererea şi oferta de economii, de fonduri, sunt fluxuri, stocul de economii acumulate sub forma de active finan-ciare putând fi tranzacţionat în orice moment, creând aparenţa că volumul stocurilor de active este mai mare decât cel al economiilor, deplasând preţurile activelor spre echilibrarea cererii şi ofertei de economii, de fluxuri, volatilizând astfel preţurile activelor, care reflectă valoarea anticipată a acestora, valoarea viitoare.

Majoritatea investitorilor în active financiare, deţinătorii de eco-nomii, de fonduri lichide, acţionează pe pieţe prin intermediari, care, urmărind obţinerea de câştiguri şi reducerea riscurilor, tranzacţionează

134

active şi, în numele lor, redistribuind activele pentru a reduce riscurile, sumele tranzacţionate devenind uriaşe comparativ cu nevoile reale ale subiecţilor economici.

Standardizarea activelor, automatizarea şi informatizarea tran-zacţiilor şi rapiditatea operaţiunilor au determinat profesionalizarea profundă a pieţelor, masivizarea comenzilor, integrarea pieţelor locali-zate şi segmentate, uniformizarea preţurilor, astfel încât se poate vorbi despre o piaţă financiară globală şi de preţul unic de piaţă.

Istoria tumultuoasă şi frauduloasă a pieţelor financiare a determinat puternica reglementare a acestora, controlul lor de către autorităţile monetare, ceea ce a generat constituirea, de către intermediari, a pieţelor offshore, care operează în afara graniţelor ţării în moneda căreia sunt exprimate activele financiare (de exemplu, piaţa eurodolarilor, din afara SUA), permiţând relaxarea condiţiilor reglementative, dar şi ocolirea restricţiilor fiscale din ţara de origine.

Participanţii pe pieţele financiare sunt în căutarea de oportunităţi pentru a obţine câştiguri, oportunităţile profitabile presupunând însă asumarea riscurilor sporite. În acest sens, cumpărarea şi revânzarea imediată a activelor financiare având riscuri similare, pentru a profita de diferenţele de preţuri sau randamente pe diferite pieţe – se numeşte arbitraj.

Arbitrajul poate fi de trei feluri: oarbitrajul randamentelor, generat de diferenţele câştigurilor

furnizate de active având riscuri relativ similare; oarbitrajul pieţelor (spaţial), generat de diferenţele de preţ ale

activelor identice, aflate pe pieţe diferit localizate; oarbitrajul triunghiular (încrucişat), generat de preţurile

relative diferite a trei sau mai multor active. În absenţa riscurilor, arbitrajul impune egalitatea randamentelor

obţinute prin tranzacţionarea activelor care nu prezintă riscuri, asu-marea de riscuri implicând însă recompensarea acestora, evidentă în cazul speculaţiei.

Valoarea de piaţă mai mică a activelor cu risc decât a celor fără risc, evidenţiază aversiunea faţă de risc a investitorilor de lichidităţi, diferenţa de valoare acoperind riscul de piaţă aferent.

În condiţiile în care preţurile de piaţă ale activelor financiare reflectă complet informaţiile disponibile, avem pieţe eficiente şi, în ipoteza aşteptărilor raţionale, investitorii nu fac erori sistematice în

135

previzionarea randamentelor şi riscurilor activelor. Pe pieţele eficiente preţurile reflectă toate informaţiile disponibile necesare adoptării deciziilor raţionale, fiind puţin probabilă prognoza corectă şi con-secventă a evoluţiei preţurilor. Pe pieţele eficiente câştigurile nu pot fi permanente pentru unii parteneri şi, în acest sens speculaţiile nu pot fi destabilizatoare, ele compensându-se şi eliminându-se pe piaţă, efi-cienţa pieţelor presupunând existenţa de informaţii, dar şi prognozarea efectelor acestor informaţii asupra câştigurilor prezente şi viitoare.

În practică şi pe termen scurt însă pieţele reacţionează ineficient la informaţii, deviind preţurile de la valorile fundamentale, aversiunea faţă de risc generând fluctuaţii imprevizibile ale preţurilor. Pe termen lung însă pieţele se dovedesc eficiente, ele eliminând oportunităţile de profit, deoarece riscul are propriul său preţ, acela că profiturile poten-ţiale nu sunt suficiente pentru a compensa costul asumării riscului.

Devierile preţurilor activelor de la valorile de bază şi iraţion-alitatea pieţelor pot apare cel puţin din două cauze:

oacţiunea pe piaţă a jucătorilor amatori, neinformaţi care au comportamente iraţionale, comportamente bruiate, influenţând pre-ţurile, afectând eficienţa pieţelor;

oconstituirea bulelor speculative, adică devieri speculative ale preţurilor de la valorile fundamentale ale acestora. Bula speculativă apare datorită faptului că anticipaţiile preţului viitor al activului determină preţul acestuia şi, în acest sens, preţurile prezente cresc deoarece această creştere este aşteptată, evoluţia ascendentă a pre-ţurilor fiind autodeterminată, preţul activului în bulă fiind totdeauna peste valoarea fundamentală a activului. Cât timp subiecţii pieţei financiare consideră că bula va continua să crească, aceştia păstrează activul, alimentând bula, momentul stabilizării preţului nefiind cunoscut, stoparea creşterii realizându-se numai prin explozia bulei, prin căderea bruscă a preţurilor.

5. Instituţiile financiare Circumstanţele financiare ale firmelor şi indivizilor sunt foarte

variate, asimetria financiară manifestându-se diferenţiat pe pieţele financiare, ceea ce explică diversificarea instrumentelor şi pieţelor financiare, precum şi a firmelor care servesc ca intermediari financiari, aceste firme reprezentând generic instituţiile financiare.

136

5.1. Instituţii financiare de depozit O categorie de instituţii financiare care se ocupă cu problemele

generate de asimetria informaţională sunt instituţiile financiare de depozit, caracterizate prin aceea că pasivele lor includ diverse forme de depozite, precum la termen, de economisire, operabile prin cecuri, multe instituţii de depozit ocupându-se, totodată, cu asimetria informaţională specifică pieţelor de împrumuturi.

a) Băncile comerciale O bancă comercială este o instituţie de depozit autorizată să

împrumute firmele şi să constituie depozite operabile prin cecuri (la vedere), asupra cărora deţinătorii pot trage un număr nelimitat de cecuri.

Depozitele, împreună cu alte surse de constituire a fondurilor băncii, inclusiv capitalul băncii, formează pasivul acesteia, în timp ce împrumuturile acordate şi alte utilizări ale fondurilor, formează activul băncii, al cărui proprietar este banca.

b) Instituţii de economisire Acestea cuprind bănci de economii şi asociaţii de împrumuturi

şi economii. Tradiţional, aceste instituţii sunt specializate în distribuirea împru-

muturilor ipotecare celor care doresc să cumpere locuinţe, reducând consecinţele asimetriei informaţionale specifică acestor împrumuturi, în beneficiul clienţilor.

Ca şi băncile comerciale, aceste instituţii emit depozite tranzacţio-nabile, diferenţiindu-se de acestea prin modul cum îşi alocă activele, de regulă, activitatea lor fiind reglementată prin normative speciale.

c) Cooperativele de credit Cooperativele de credit sunt instituţii de depozit care acceptă

depozite şi acordă împrumuturi numai în relaţie cu un grup închis de indivizi. Dacă în trecut acest grup cuprindea indivizi din firme afiliate la cooperativă, în prezent acest grup s-a extins, membrii fiind aceia care acceptă şi îndeplinesc condiţiile impuse contractual de către coope-rativă, aceste instituţii fiind specializate în acordarea de credite de consum, unele implicându-se şi în derularea împrumuturilor ipotecare.

Cooperativele de credit au devenit treptat alternative viabile ale creditului bancar cu amănuntul (individuale), circumscrise unei comu-nităţi bine definite local, ai cărei membrii interacţionează şi au interese

137

comune privind obiectivele comunităţii, servind membrii asemănător cum băncile comerciale servesc clienţii familiali, gospodăriile, astfel că treptat aceste cooperative au început să se confrunte cu aceleaşi probleme ca şi băncile.

Prezentarea extinsă a instituţiilor de depozit se va face în capi-tolul privind sistemul bancar.

5.2. Instituţii financiare nondepozit

Aceste instituţii financiare nu emit cecuri şi depozite, având însă

un rol major în canalizarea fondurilor de la cei care economisesc către cei care investesc, procesul inovaţiei financiare accentuând importanţa acestor instituţii, care pot concura astfel direct cu băncile în oferirea de servicii cvasibancare clienţilor.

a) Instituţiile pieţei titlurilor de valoare Atunci când firmele emit noi acţiuni sau vând noi obligaţiuni,

aceste instituţii încearcă să diminueze consecinţele selecţiei adverse şi ale hazardului moral, cu care se confruntă cei care participă pe pieţele acestor titluri, semnalând acestora eventualele riscuri posibile şi monitorizând evoluţia performanţelor emitenţilor titlurilor de valoare, asigurând astfel pe deţinătorii de titluri de lichiditatea acestora.

Două tipuri de asemenea instituţii pot fi delimitate: �Băncile de investiţii Acestea sunt instituţii financiare nondepozit, care servesc ca

intermediar între firmele care emit acţiuni sau obligaţiuni şi cei care cumpără aceste titluri, de regulă fiind specializate în emisiunea (subscrierea) de titluri, ceea ce înseamnă că banca garantează că firma emitentă va primi un preţ minim pe acţiune sau obligaţiune. Emisiunea poate fi cu garanţie fermă, când banca cumpără acum titluri de la emitent, pe care le distribuie după aceea dealerilor sau altor cum-părători, câştigul putând rezulta din diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare, sau cu garanţie posibilă (aşteptată), când banca câştigă din comisioanele percepute pentru sprijinul dat firmelor pentru a-şi vinde titlurile emise, acceptând să cumpere numai titlurile rămase nevândute. Banca poate acţiona însă şi numai ca agent al firmei emitente, care plăteşte serviciile de marketing, în acest caz putând avea o opţiune, dar nu o obligaţie, de a cumpăra o parte din titlurile emise.

138

�Dealeri şi brokeri Brokerul este o firmă specializată în realizare întâlnirii vânză-

torilor şi cumpărătorilor de titluri pe piaţa secundară, percepând comisioane sau taxe pentru serviciile oferite. Dealerul vinde titlurilor din portofoliul propriu şi obţine profit din diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare al titlurilor. Adesea unele firme financiare sunt şi brokeri şi dealeri, comercializând titluri în numele clienţilor sau în nume propriu.

Există diferite tipuri de brokeri, precum: brokeri agenţi ai clienţilor; brokeri cu servicii complete, inclusiv consultaţii; brokeri cu discount, brokeri pe Internet etc.

O categorie aparte de brokeri-dealeri o reprezintă cei specia-lizaţi în tranzacţionarea titlurilor care nu sunt listate pe piaţa bursieră organizată, fiind comercializate într-un mod descentralizat, pe pieţe neorganizate.

Unii brokeri-dealeri îndeplinesc roluri speciale pe piaţa titlurilor, fiind specialişti în urmărirea şi diminuarea oscilaţiilor preţurilor titlu-rilor, prin reducerea sau creşterea deţinerilor lor de titluri ca răspuns la modificările majore ale cererii sau ofertei de titluri pe pieţe, ei putând executa totodată, în numele clienţilor, ordine limită de a comercializa automat un volum de titluri atunci când preţul atinge un anumit nivel.

Reglarea activităţilor instituţiilor pieţei titlurilor se face de către o instituţie abilitată, numită de regulă Comisia valorilor bursiere sau mobiliare, care înregistrează toate titlurile tranzacţionate pe Bursă, oferind informaţii despre acestea prin prospectele elaborate, care reprezintă înscrisuri formale prin care se oferă spre vânzare titlurile, stabilind regulile de tranzacţionare a titlurilor, aprobând sau nu înscrierea titlurilor la bursă.

b) Societăţi (companii) de asigurări Aceste instituţii sunt specializate în a limita problemele asimetriei

informaţionale, prin reunirea eforturilor în scopul asigurării împotriva riscurilor unor posibile pierderi viitoare. Ele emit poliţe, care reprezintă promisiuni de a plăti deţinătorilor acestora despăgubirile necesare, con-form clauzelor din poliţe, pentru acoperirea pierderilor determinate de eventualele evenimente generatoare de pagube, deţinătorii poliţelor plătind prime de asigurare societăţii, prime care se constituie în rezerve ale acesteia, din care se acoperă eventualele pierderi suferite de către deţinători, o parte din rezerve constituind venitul companiei.

139

Poliţele au un număr de trăsături comune, prin care compania încearcă să reducă consecinţele asimetriei informaţionale, referitoare la selecţia adversă şi la hazardul moral. Înainte de toate, acei care solicită asigurarea cunosc mai bine riscurile producerii unor pagube decât compania de asigurări, iar aceia care primesc asigurarea pot face cel mai mult pentru a limita riscurile unor astfel de pagube.

Pentru a încerca să reducă consecinţele selecţiei adverse şi ale hazardului moral, societatea de asigurări poate utiliza mai multe căi şi anume:

•restricţionarea disponibilităţii asigurării, în cazul în care în momentul solicitării asigurării se constată că solicitantul se confruntă cu riscul producerii iminente a unui eveniment, vizând obiectul asi-gurării, generator de pagubă (pierdere);

•limitarea valorii asigurate, pentru a reduce expunerea la pierderi determinate, de exemplu, de condiţiile de viaţă ale solicitantului;

•restricţionarea comportamentului deţinătorilor, în scopul reducerii extinderii consecinţelor hazardului moral cu care compania se poate confrunta, de regulă aceasta limitând acoperirea poliţei la pierderea maximă posibilă pe care deţinătorii o pot suferi;

•poliţa cu deductibil, deductibilul reprezentând o sumă fixă din pierdere pe care deţinătorul trebuie s-o plătească înainte ca societatea să-i achite acestuia poliţa promisă, corespunzător pagubei, prin aceasta reducându-se riscul „neatenţiei” deţinătorului faţă de obiectul asigurat;

•poliţa cu coasigurare, coasigurarea implicând plata de către deţinător a unui procent fix din valoarea pierderii, peste deductibilul specificat, stimulând astfel pe deţinător să aibă grijă de obiectul asigurat.

•anularea poliţei, dacă se constată un „comportament rău” al deţinătorului, de exemplu de nepăsare faţă de obiectul asigurării.

Principiul esenţial al asigurării constă în cumularea riscurilor de pierdere cu care se pot confrunta membrii unui grup extins, având în vedere că dacă potenţial toţi membrii grupului pot suferi în timp pier-deri, într-un anumit moment numai unii vor fi afectaţi, astfel că atunci când pierderea are loc să existe suficiente fonduri pentru a acoperi valoarea pagubelor acestora din urmă, conform poliţelor de asigurare. Companiile de asigurări utilizează abordarea statistică pentru a calcula primele de asigurare suficiente acoperirii pierderilor aşteptate ale deţină-torilor, prime numite prime de asigurare corecte actuarial. Specialistul care utilizează principiile matematice şi statistice pentru a calcula

140

primele de asigurări şi a estima valoarea netă a companiei se numeşte actuar. Primele pe poliţele de asigurare sunt mai mari decât cele corecte actuarial, fiind influenţate de condiţiile referitoare la venituri şi costuri cu care se confruntă companiile pe piaţa primelor de asigurare.

Există două tipuri de bază de societăţi de asigurare. Societăţi de asigurări de viaţă, percep prime pentru poliţe care

asigură împotriva consecinţelor financiare asociate morţii, ele oferind de asemenea poliţe speciale, numite anuităţi, care sunt instrumente financiare care garantează deţinătorului acestora plăţi fixe sau varia-bile la o anumită dată în viitor.

Poliţele asigurărilor de viaţă sunt de mai multe categorii: oordinare sau industriale, în funcţie de suma acoperită pe individ; ode grup, care acoperă un număr de oameni conform clauzelor

contractului principal; ode credit, care asigură pe cel împrumutat că plata împrumutului

se va continua, chiar dacă va interveni moartea acestuia. Există două tipuri de bază de poliţe de asigurări de viaţă. •Poliţa completă de viaţă, prin care la moartea asiguratului este

plătibil un anumit beneficiu, poliţa având o valoare acumulată pe care deţinătorul o poate obţine înainte de a muri. Acest tip de poliţă are două forme: cu primă constantă, care presupune plata unei prime fixe de către asigurat de-a lungul vieţii; cu plată limitată, în care asiguratul plăteşte primă numai un număr de ani, fiind asigurat în timpul şi după fiecare perioadă plătită. Ambele forme de poliţă au o valoare lichidă de răscumpărare, ceea ce înseamnă că după o anumită dată deţinătorul poate schimba poliţa pentru o sumă de bani;

•Poliţa limitată de viaţă, prin care indivizii sunt asiguraţi numai pentru o perioadă limitată, prima depinzând de vârsta asiguratului, crescând cu fiecare an de reînnoire a poliţei, deoarece şi riscul decesului celui asigurat creşte. Acest tip de poliţă nu are valoare de răscumpărare, ceea ce face ca prima de asigurare pentru o perioadă medie de viaţă să fie mai mică decât în cazul primului tip de poliţă.

Asigurările de viaţă pot garanta beneficiarilor două forme de plăţi: osume totale; oanuităţi, acestea reprezentând fluxuri de plăţi pe o perioadă sau

până la moartea beneficiarului, anuităţile fiind de două tipuri: � anuităţi fixe, efectuează plăţi către beneficiar în rate regulate

constante începând de la un moment viitor specificat;

141

�anuităţi variabile, în care plăţile către beneficiar depind de valoarea portofoliului de bază de active pe care compania le utilizează pentru a furniza plăţile.

Societăţi de asigurări a proprietăţii şi împotriva accidentelor, oferă poliţe de asigurare a riscurilor legate de pagube ale proprietăţii şi daune determinate de moarte sau vătămări în urma accidentelor sau altor evenimente naturale adverse. Poliţele acoperă pierderi şi daune provocate accidental autoturismelor, recoltelor, echipamentelor de producţie, imobilelor, bărcilor, dar şi daune care rezultă din invali-dităţi, boală sau deces datorate accidentelor. Poliţele oferite în forma asigurărilor compensatorii acoperă daunele provocate de către firme salariaţilor, companiile de asigurări oferind poliţe şi pentru acoperirea pagubelor provocate de accidentele de automobil, de sărăcie, de incompetenţa medicală.

Determinarea primelor se face actuarial, separat pentru fiecare ca-tegorie de poliţă, varietatea obiectelor asigurării făcând însă mai dificil pentru asigurator să furnizeze plăţile corespunzătoare, care să acoperă exact daunele suferite de către indivizi sau firme, de aceea aceste companii de asigurări deţin portofolii mai diversificate de instrumente financiare decât companiile specializate în asigurări de viaţă.

Reglarea societăţilor de asigurări se realizează prin legi şi reglementări emise de autorităţile publice, coordonarea activităţilor de asigurare realizându-se de către o instituţie de specialitate constituită la nivel central.

c) Fonduri de pensii Acestea sunt instituţii specializate în gestionarea fondurilor pe

care indivizii le strâng pentru perioada când ei vor fi pensionaţi, o parte din aceste fonduri fiind sub forma contribuţiilor angajatorilor, a patronilor.

Caracteristica specială a acestor fonduri este crearea instru-mentelor financiare numite anuităţi de pensii, care sunt similare anuităţilor oferite de asigurările de viaţă, cu diferenţa că cele de pensie se aplică numai evenimentului viitor de pensionare, multe persoane considerând aceste anuităţi ca sursa principală de venituri după pen-sionare. Orice pensie reprezintă un aranjament prin care un angajator acceptă să furnizeze venituri angajatului pensionat, în mod obişnuit sub forma anuităţilor. Pensiile pot fi pensii participative, când atât angajatul, cât şi angajatorul contribuie la fondul de pensii şi pensii neparticipative, când numai angajatorul contribuie.

142

Aranjamentul de constituire a fondului individual de pensii for-mează planul de pensii, care există în două forme de bază:

•planul cu contribuţia definită, prin care o persoană primeşte veniturile de pensie care se bazează pe suma totală a contribuţiilor în perioada activă a persoanei;

•planul cu venitul definit, prin care veniturile viitoare sunt stabilite în avans, problema fiind dacă veniturile vor fi complet funda-mentate la pensionare.

Din punctul de vedere al fundamentării pensiilor sunt două abordări: opensii fundamentate (consolidate) complet, considerând că fon-

durile sunt constituite complet pentru plata veniturilor către pensionar la începutul perioadei de pensionare, din contribuţiile trecute ale angajatului pensionat, indiferent de angajatorii acestuia;

opensii fundamentate secvenţial, în care pensiile nu sunt complet fundamentate atunci când angajatul se pensionează, anga-jatorul acoperind veniturile pentru pensionările curente din câştigurile curente produse de către angajaţii actuali, nepensionaţi.

Din punctul de vedere al transferabilităţii fondurilor sunt două categorii de fonduri:

�pensii cu un singur angajator, sunt stabilite de un angajator numai pentru angajaţii săi, atunci când angajatul se mută la alt loc de muncă fondurile de pensie acumulate neputând fi transferate în planul de pensii al noului angajator;

�pensii cu mai mulţi angajatori, care asigură transferul fondurilor acumulate şi a drepturilor de venituri când angajaţii îşi schimbă locul de muncă, acestea numindu-se şi pensii portabile. Totuşi, această categorie de pensii se utilizează pe domenii specifice de activitate, dacă angajatul părăseşte domeniul transferabilitatea nu mai funcţionează.

Utilizarea acestor fonduri se explică prin asimetria informa-ţională, cei care administrează fondurile fiind mai bine informaţi asupra instrumentelor şi pieţelor financiare decât indivizii care economisesc, iar prin economia de scară se obţine reducerea costurilor implicate de gestionarea instrumentelor în cazul constituirii individuale a sumelor necesare perioadei de pensionare, fondurile de pensii distribuind aceste costuri asupra unui mare număr de indivizi.

Activele financiare deţinute de fondurile de pensii au crescut continuu în ultimii 50 de ani, cauzele principale fiind două:

ocreşterea treptată a numărului celor care contribuie la fondurile de pensii;

143

odiversificarea şi flexibilizarea instrumentală a aranjamentelor re-feritoare la contribuţiile la fondurile de pensii ale indivizilor şi firmelor.

Multe fonduri de pensii dispun de asigurări prin care se acoperă posibilitatea incapacităţii lor de a plăti în viitor veniturile pensionarilor asociaţi, încheind contracte mutuale cu societăţi de asigurări. Alte fonduri de pensii, care nu-şi asigură plăţile viitoare, îşi consolidează plăţile viitoare ale pensiilor prin acorduri de custodie, trusturi, în cadrul căreia o parte neutră, numită trust (custode), administrează distribuirea veniturilor pensionarilor.

Reglementarea funcţionării fondurilor de pensii vizează transparenţa informaţiilor, fundamentarea, planurile şi investirea fondurilor, în acest sens constituindu-se corporaţii (societăţi) de garantare a veniturilor pensionarilor, în anumite condiţii.

d) Fonduri mutuale Fondurile mutuale reprezintă o combinare a instrumentelor

răscumpărabile, numite părţi de participare la fond, adică participaţii, aceste părţi dând dreptul la venituri din instrumentele financiare deţinute la fond, care de regulă includ acţiuni, obligaţiuni, titluri guvernamentale, titluri ipotecare etc.

Aceste fonduri sunt administrate de către companii (societăţi) de investiţii, care percep pentru aceasta o taxă deţinătorilor de părţi, în ultimele trei decenii activele deţinute de aceste fonduri crescând de peste 10 ori. Avantajul principal al acestor fonduri rezidă în economia de scară, participanţii la aceste fonduri mutuale plătind o taxă mai mică companiilor de investiţii, decât aceea pe care ar plăti-o individual brokerilor pentru administrarea fondurilor proprii, deoarece aceste fonduri distribuie costurile asupra unui mare număr de indivizi.

Fondurile mutuale sunt clasificate după două criterii: •după modul de comercializare, avem: o fonduri mutuale comercializate de către brokeri, care primesc

comisioane sub forma de rate din valoarea comercializată: o fonduri mutuale necomercializate de către companiile de

investiţii direct publicului, deţinătorii acestor fonduri plătind anual taxe pentru administrarea fondului.

•după lichiditatea titlurilor: o fonduri închise, care vând titluri de participare în cadrul unei

oferte iniţiale, titlurile nefiind răscumpărabile, dar pot fi vândute altora, asemănător acţiunilor, valoarea de piaţă a participaţiilor variind în

144

funcţie de valorile de piaţă ale ansamblului instrumentelor financiare pe care le deţin fondul;

o fonduri deschise, ale căror participaţii sunt răscumpărabile la o anumită dată, cu un preţ, determinat pe baza valorilor de piaţă a mixului de instrumente financiare deţinute de către fond, titlurile acestui fond fiind mai lichide decât cele ale fondurilor închise.

În septembrie 1998, Banca Rezervelor Federale a SUA a participat la privatizarea unui fond hedge, (de acoperire), anume Long-Term Capital Management, cu o cauţiune (care reflectă pierderile fondului) de 3, 5 mld. dolari, implicând cele mai renumite instituţii financiare în evaluări şi privatizări. Ceea ce este remarcabil, este că oamenii au cunoştinţe vagi despre aceste fonduri, despre cum se pot pierde atât de mulţi bani într-un timp scurt. Unii le numesc fonduri mutuale pentru îmbogăţire. Distincţia principală este că un fond de acoperire (hedge), de regulă, este stabilit ca un parteneriat limitat, mai degrabă decât ca o companie publică (pe bază de acţiuni), aceşti intermediari evitând re-glementările Comisiei Valorilor Mobiliare (de reglementare a burselor).

Aceste fonduri oferă investitorilor venituri medii mai înalte decât alte instituţii financiare, asumându-şi însă riscuri ridicate, uneori periculoase şi percepând taxe mult mai înalte (cca 20%), pe profiturile obţinute din investiţiile făcute cu banii investitorilor. În prezent, numele acestor fonduri (de acoperire) este fals, deoarece adesea ele oferă riscuri cu venituri neacoperite.

Delimitarea acestor fonduri este dificilă, deoarece strategiile de management ale acestora sunt extrem de variate. Unele se autonumesc fonduri macro, obţinând profituri prin speculaţii în cadrul pieţelor particulare de obligaţiuni sau mizând (pariind) pe modificările cursurilor valutare. Altele sunt specializate în speculaţii asupra unor evenimente, precum fuziunile şi falimentele, iar altele fac pariuri pe pieţele acţiunilor.

e) Companii (societăţi) de finanţare Aceste firme sunt specializate în acordarea de împrumuturi

indivizilor şi firmelor, fără să accepte depozite, ele utilizând fondurile investite de către deţinătorii acestora sau colectate prin emisiunea de alte instrumente, pentru a finanţa împrumuturile acordate indivizilor sau firmelor mici, multe din aceste companii acordând împrumuturi pe care instituţiile de depozit le consideră prea riscante. Intermedierea realizată de aceste companii constă în angajarea de împrumuturi de dimensiuni mari şi acordarea de împrumuturi de dimensiuni mici, invers decât în cazul intermedierii bancare

145

Trăsătura caracteristică a acestor companii este aceea că împru-muturile acordate sunt mai puţin reglementate comparativ cu cele bancare, neexistând restricţii cu privire la utilizarea împrumutului, activele deţinute de către clienţi, modul cum îşi procură veniturile etc.

Se pot distinge următoarele tipuri de societăţi de finanţare: Societăţi de finanţare a firmelor, acordă, de regulă, împrumuturi

firmelor mici, în anumite situaţii acordând credite firmelor mici care au probleme cu colectarea datoriilor neachitate, adesea cumpărând debite (titluri de datorie deţinute) ale firmelor mici, cu un discount sub valoare nominală, operaţie numită factoring. De exemplu, o firmă are de încasat 105.000 euro, din care 5.000 sunt consideraţi pierderi şi vinde tot debitul unei companii de finanţare cu 90.000 euro, pentru a-şi putea continua afacerea. Compania câştigă deci 10.000 euro, plus 5.000 euro, în cazul recuperării sumei considerată pierdută de către firmă.

Pe lângă factoring, aceste companii sunt specializate în leasingul echipamentelor, pe care acestea le cumpără şi apoi le dau în leasing firmelor, pentru un anumit număr de ani.

Societăţi de finanţare a consumului, acordă împrumuturi indivi-zilor pentru a cumpăra bunuri durabile, precum mobilă sau echipamente casnice, pentru a recondiţiona locuinţa sau pentru a finanţa mici datorii. Aceste companii sunt firme distincte sau sunt în proprietatea unor bănci, acordând împrumuturi celor care nu obţin credite din alte surse, rata dobânzii fiind mai ridicată.

Societăţi de finanţare a vânzărilor, acordă împrumuturi indi-vizilor care-şi propun să cumpere mărfuri de la comercianţii cu amănuntul sau de la producători, cu care compania colaborează sau a cărei proprietate este. Aceste companii concurează cu băncile pentru creditele de consum şi sunt agreate de consumatori, deoarece împru-muturile pot fi obţinute mai repede şi mai convenabil, la locaţia unde se realizează cumpărarea.

Companiile de finanţare îşi finanţează operaţiunile prin emi-siunea de debite (titluri de datorie), sub forma biletelor la ordin sau obligaţiunilor şi prin vânzarea de acţiuni, sau prin împrumuturi la băncile comerciale.

f) Instituţii financiare susţinute guvernamental În toate ţările statul acţionează prin sau susţine o paletă largă de

instituţii financiare, prin care coordonează finanţări guvernamentale, supervizează direct sau indirect gestionarea împrumuturilor agricole sau regionale, sprijină piaţa împrumuturilor ipotecare etc. Aceste

146

instituţii şi agenţii guvernamentale cu vocaţie financiară sunt implicate pe pieţele financiare.

Totodată, aceste instituţii sunt specializate în garantarea împru-muturilor, o asemenea garanţie având rolul unei asigurări pentru cel care acordă împrumutul, în cazul insolvabilităţii celui împrumutat, guvernul sprijinind astfel accesul la fonduri a unor activităţi precum educaţia, sănătatea, construcţia de locuinţe.

Sumarul capitolului

Sistemul financiar reprezintă ansamblul de instituţii şi pieţe

interconectate, care realizează transferul de resurse monetare în eco-nomie, redistribuind economisirea către investiţii, prin finanţarea directă şi finanţarea indirectă, utilizând instrumentele diversificate ale creditelor şi titlurilor financiare.

Instituţionalizarea finanţării economiei prin constituirea institu-ţiilor bancare, de depozit şi de credit şi a instituţiilor nebancare, implicate îndeosebi pe pieţele de capital, dar şi pe pieţele monetare, permite reducerea costurilor tranzacţionale, precum şi diminuarea asimetriei informaţionale şi a hazardului moral, acoperind aversiunea de risc a subiecţilor economici prin diversificarea portofoliului şi utilizarea derivativelor financiare (forward, futures, swaps, opţiuni).

Organizarea sistemului financiar structurează funcţional şi operaţional trei componente categoriale: pieţele financiare de transfer a fondurilor, instituţiile de gestiune a fondurilor şi de intermediere a transferurilor, precum şi organismele de reglementare, coordonare şi supraveghere, din punct de vedere monetar rolul esenţial avându-l Banca centrală.

Componentă autoreglativă a sistemului financiar, pieţele finan-ciare, diversificate după instrumente, scadenţe şi funcţionare asigură transferul direct de fonduri în economie, administrarea acestora realizându-se de către instituţii specializate, precum bănci de investiţii şi organisme de brokeraj, care gestionează o diversitate de instru-mente, de titluri financiare, adecvate nevoilor investitorilor financiari şi investitorilor productivi.

Funcţionarea pieţelor financiare vizează realizarea eficientă a arbitrajului titlurilor, din punctul de vedere al preţurilor, al ratelor dobânzii, al riscurilor şi al scadenţelor, în beneficiul clienţilor, încercând să atenueze devierea preţurilor titlurilor da la valorile de

147

bază, prin dispersarea riscurilor, prevenirea formării bulelor spe-culative, acoperirea pierderilor şi distribuirea câştigurilor, în acest sens consolidându-şi comportamentul de pieţe eficiente.

Instituţiile bancare, de depozit, adică băncile, reprezintă nucleul funcţional al sistemului financiar, diversificarea şi adaptarea acestora, având ca o componentă esenţială, banca comercială, reprezintă procesul fundamental al evoluţiei instituţionale a sistemului financiar, instituţiile financiare nondepozit, nebancare contribuind însă hotărâtor la canali-zarea economisirii către investiţii, prin favorizarea şi stimularea finanţării directe, pe pieţele financiare şi a finanţării indirecte, prin intermediarii bancari, generatori de creaţie monetară.

Termeni de referinţă

Acţiune Arbitraj Bancă comercială Cooperativă de credit Credit Depozit Dobândă Fond de pensii Fond mutual Instrument nefinanciar Împrumut Obligaţiune Patrimoniu Piaţă de capital Piaţă monetară Piaţă primară Piaţă secundară Societate de asigurări Sistem financiar Titlu financiar

Teste şi întrebări de autoevaluare

•Care este diferenţa dintre broker şi dealer? •Explicaţi de ce derivativele nu apar în bilanţul băncilor. •Care este deosebirea esenţială dintre instituţiile de economisire

şi băncile comerciale? •Explicaţi care sunt, după opinia dvs., dezavantajele deţinerii de

acţiuni ordinare în loc de acţiuni preferenţiale. •Enumeraţi care sunt deosebirile dintre titluri financiare şi

împrumuturi bancare. Ce înseamnă titrizarea creditelor? •Care este problema principală a pieţelor financiare. Explicaţi.

Cum se rezolvă această problemă? •Precizaţi deosebirea esenţială dintre mijloacele de plată şi cele

de economisire. Care depozite pot fi considerate mijloace de plată?

148

•Care dintre următoarele instituţii nu sunt de credit: casele de eco-nomisire, fondurile mutuale, băncile de investiţii, cooperativele de credit, băncile ipotecare? Precizaţi rolul Trezoreriei publice în acest sens.

•În ce constă deosebirea dintre piaţa primară şi cea secundară ? Piaţa obligaţiunilor este o piaţă primară? Explicaţi.

•Ce semnifică asimetria informaţională? Cum se rezolvă în cadrul sistemului financiar?

•Care este deosebirea dintre arbitraj şi speculaţie ? •Explicaţi în ce constă bula speculativă şi cum se formează? •Care sunt deosebirile dintre poliţă, anuitate şi ipotecă? Pensia

poate fi sau nu o anuitate?

Bibliografie selectivă �Rod Apps, David Goacher, The Monetary and Financial System,

Sheffield Hallam University, USA, 1996. �Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă-credit, Editura ASE, Bucureşti,

2003. �Denis Flouzat, Economie contemporaine, vol II, Phénomenes

monnetaires, Presses Universitaires de France, Paris, 1991. �Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001. �Roger LeRoy Miller, David VanHoose, Money, Banking, and

Financial Markets, Thomson, South-Western, USA, 2004. �Michelle Mourgues, La monnaie. Système financier et théorie

monetaire, Editura Economică, Paris, 1998. �Lawrence S Ritter, William L Silber, Principles of Money, Banking,

and Financial Markets, Harper Collins Publishers, USA, 1991.

149

VI. BANCA CENTRALĂ Scopul capitolului îl reprezintă prezentarea rolului şi semnificaţiei

activităţilor realizate de către Banca centrală în coordonarea funcţionării sistemului bancar, înţelegerea capacităţii şi modului de intervenţie a acesteia în reglarea echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: �Înţelegerea necesităţii apariţiei Băncii Centrale, a obiectivului

esenţial al acesteia, regalarea ofertei de monedă şi a rolului rezervelor obligatorii

�Examinarea funcţiilor realizate de către Bancă pentru îndeplinirea obiectivului esenţial

�Prezentarea organizării Băncii, a cerinţelor de organizare şi a experienţei organizatorice a Băncii centrale în ţările dezvoltate

�Analiza operaţiilor financiare ale Băncii, a raţiunii, semni-ficaţiei şi consecinţelor acestora

�Explicarea necesităţii, modalităţilor şi formelor de realizare a reglementării şi supravegherii bancare, a responsabilităţii Băncii cen-trale în domeniu

�Prezentarea Băncii Naţionale a României, a evoluţiei, funcţiilor, organizării şi activităţilor desfăşurate de către aceasta pentru realizarea rolului său.

Introducere Optimizarea circulaţiei monetare într-un spaţiu teritorial deter-

minat, de regulă, în cadrul unui stat, elaborarea şi conducerea politicii monetare şi, adesea, reglementarea şi supravegherea sistemului ban-car şi în primul rând emisiunea de monedă, sunt prerogative ale unei instituţii bancare speciale, de natură publică, investită cu autoritate şi responsabilitate monetară supremă, această instituţie regăsindu-se sub denumirea generică de Banca Centrală.

150

Funcţiile şi operaţiunile realizate de către această bancă sunt diferite de acelea ale oricărei bănci, ele apropiindu-se ca natură de acelea ale autorităţii publice, ale administraţiei centrale, însă conţi-nutul şi în bună măsură, formele de realizare sunt financiar-bancare, prin excelenţă monetare, moneda şi formele de existenţă ala acesteia constituind obiectul muncii Băncii Centrale.

Piaţa monetară, baza monetară şi agregatele monetare, taxa scontului şi cursul valutar, rezervele obligatorii şi finanţarea sistemului bancar, dar şi autorizare, reglementare, controlul şi supravegherea directă reprezintă obiective şi instrumente prin care Banca Centrală intervine pentru orientarea şi coordonarea mişcărilor monedei, pentru coordonarea comportamentului monetar şi financiar al instituţiilor financiare, bancare şi nebancare şi prin acestea al tuturor subiecţilor economici, în ultima instanţă, al populaţiei

Pentru o înţelegere mai bună a capitolului este de preferat şi studierea următoarelor capitole:

•Sistemul monetar; •Sistemul financiar; •Piaţa monetară; •Politica monetară.

1. Specific şi obiective

1.1. Apariţia Băncilor Centrale Băncile Centrale reprezintă instituţii publice, care îndeplinesc

funcţii de autoritate monetară, referitoare la reglementarea, reglarea şi supravegherea funcţionării sistemului bancar, în scopul asigurării ofertei de monedă conform nevoilor economiei.

Băncile Centrale au apărut pe două căi: •pe cale evolutivă, în sensul că într-un proces lent o bancă

comercială a căpătat atribute, responsabilităţi şi autoritate specifice, transformându-se în bancă centrală, precum Banca Angliei, în acest caz fiind dificil de spus când banca a încetat să fie bancă comercială, devenind Bancă centrală;

•pe cale constitutivă, fiind instituită de la început ca Bancă cen-trală, precum Banca centrală a S.U.A. (Sistemul Federal de Rezerve).

În calitate de Bancă centrală, orice bancă îşi subordonează acti-vitatea sa intereselor publice, operând ca instituţie publică, indiferent de deţinătorii acţiunilor.

151

Iniţial, nu a existat o delimitare între băncile comerciale şi cele de emisiune. Aceleaşi bănci efectuau atât operaţii de mobilizare a dis-ponibilităţilor băneşti şi de acordare de credite, cât şi operaţii de emisiune a bancnotelor. Astfel, emisiunea era realizată concomitent, de un număr mare de bănci şi deoarece bancnotele erau convertibile, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu.

Ulterior, în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a produs sepa-rarea operaţiunilor de emisiune, emisiunea bancnotelor fiind centrată la un număr tot mai redus de bănci, devenind în final monopolul unei singure bănci sau al câtorva bănci integrate într-un sistem unitar, ca în cazul S.U.A., unde, din 1913, s-au instituit 12 bănci federale de rezerve.

În decursul timpului, potrivit naturii proprietăţii capitalului propriu, se disting mai multe categorii de bănci de emisiune:

�bănci de emisiune private; �bănci de emisiune ale statului; �bănci de emisiune mixte. Primele bănci de emisiune au fost private astfel, Banca Angliei

(1694) a apărut ca o societate pe acţiuni privată, dar care, acordând împrumuturi mari statului, a primit de la acesta privilegiul emisiunii bancnotelor. În alte ţări, cum ar fi Rusia, Suedia, Finlanda, Australia, Bulgaria etc. băncile de emisiune s-au constituit ca bănci de stat. Băncile de emisiune cu capital propriu mixt aveau rolul de a mobiliza atât capitalul particular, cât şi al statului, în acest sens, exemplificative sunt băncile de emisiune din SUA, Belgia, România etc. Cu timpul, băncile de emisiune cu capital integral de stat s-au generalizat.

De remarcat că banca de emisiune, prin importanţa activităţii sale privind determinarea stării monetare la nivel macro-şi microeco-nomic, prin influenţele pe care le poate exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei, în general, deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem bancar. Mai mult, prin funcţiile pe care le îndeplineşte, prin multiplele legături stabilite cu celelalte bănci şi, prin aceasta, cu întreaga lume, banca de emisiune reprezintă aşa-zisa placă turnantă a sistemului bancar. Poziţia care o deţine şi rolul său major în cadrul sistemului bancar justifică pe deplin atribuirea denumirii de bancă centrală sau bancă a băncilor, fiind amplu implicată în emisiunea monetară, în procesul de creditare şi de influenţare a economiei prin monedă şi credit, în operaţiunile cu valute, în cele bursiere şi în alte operaţiuni importante din punct de vedere monetar şi al creditului.

152

Obiectivele Băncii centrale sunt: �controlul, reglarea ofertei de monedă şi a ratelor dobânzii, care

reprezintă obiectivul fundamental, scopul activităţii Băncii centrale; �supravegherea sistemului bancar şi prevenirea falimentelor

bancare, care reprezintă obiectivul condiţional al Băncii centrale.

1.2. Reglarea ofertei de monedă Banii nu se conduc singuri, fiecare bancă comercială, pe măsură

ce îşi extinde rezervele şi depozitele şi în absenţa unui mecanism de control, îşi extinde şi activitatea de creditare, de creaţie monetară, mărind oferta de monedă. O posibilitate de control a ratei de creştere a depozitelor băncilor o constituie instituirea unei bănci care să păstreze rezervele acestora, deci implicit să controleze mărimea depozitelor băncilor şi, prin aceasta, potenţialul de creaţie monetară al acestora.

Pasivele principale ale băncilor comerciale sunt depozitele, precum depozitele tranzacţionabile prin cecuri, o parte semnificativă din activele lichide ale acestora fiind compuse din numerar şi rezervele acestora la Banca centrală, acestea din urmă fiind impuse băncilor ca o fracţiune din volumul depozitelor, sub forma ratei rezervelor obligatorii.

De exemplu, dacă o bancă X emite depozite în valoare de 1 mld. lei, iar rata rezervelor este de 10%, atunci volumul rezervelor obligatorii (RO) la Banca centrală va fi de 100 mil. lei, Iniţial, presupunem că activele sale sunt constituite din active lichide, care reprezintă deci în totalitate rezerve, caz în care, simplificând, bilanţul băncii va arăta astfel:

Banca X Mil. lei Active Pasive Rezerve obligatorii 100 Depozite 1.000 Rezerve excedentare 900 Total 1.000 Total 1.000

Rezervele excedentare (RE) lichide sunt non profit, de aceea

banca X le va aloca pentru acordarea de împrumuturi, generatoare de profit, în cazul alocării volumului total de rezerve excedentare pentru emisiunea de active generatoare de profit, banca X va fi creditor total, având RE=0, iar bilanţul simplificat al băncii va arăta astfel:

153

Banca X Mil. lei Active Pasive Rezerve obligatorii 100 Depozite 1.000 Rezerve excedentare 0 Împrumuturi 900 Total 1.000 Total 1.000

Într-o economie sunt o diversitate de bănci şi, pentru a explicita

cum interacţiunea indirectă a acestora cu Banca centrală poate influenţa volumul total al depozitelor tuturor băncilor, vom extinde exemplul de mai sus. Presupunem că Banca centrală cumpără titluri de stat în valoare de 100 mil. lei de la un dealer autorizat, acesta din urmă plasând banii în depozit la banca X, banca având acum depozite de 1.100 mil. lei, 200 mil. lei rezerve lichide, din care 110 mil. lei rezerve obligatorii (10% din 1.100 mil. lei) şi 90 mil. lei rezerve excedentare, acestea din urmă fiind investite în împrumuturi (credite sau cumpărări de titluri) generatoare de profit, bilanţul simplificat al băncii X arătând astfel:

Active Pasive Rezerve 110 Depozite 1.100 Rezerve obligatorii 110 Rezerve excedentare 0 Împrumuturi 990 Total 1.100 Total 1.100

În această situaţie, cei care primesc suplimentul de împrumuturi

de 90 mil. lei îl vor plasa în depozite la băncile la care au conturi şi să presupunem, simplificând, că aceste lichidităţi vor fi depozitate la banca Y, astfel că aceasta va avea depozite suplimentare de 90 mil. lei, rezerve obligatorii suplimentare de 9 mil. lei (10% din 90) şi 81 rezerve excedentare suplimentare, acestea din urmă alocându-le pentru acor-darea de împrumuturi, astfel că modificarea de bilanţ a băncii Y va arăta astfel:

Banca Y Active Pasive Rezerve obligatorii 9 Depozite 90 Împrumuturi 81 Total 90 Total 90

154

În continuare, cei care au împrumutat 81 mil. lei îi va depune în depozite la băncile la care au conturi, acestea plasând 10 % (8, 1 mil. lei) ca rezerve obligatorii la Banca centrală, iar rezervele excedentare, de 72, 9 mil. lei (81-8, 1), transformându-le în noi împrumuturi, procesul continuând.

Tabelul nr. 2 evidenţiază creşterea finală a rezervelor obligatorii, împrumuturilor şi depozitelor ale tuturor băncilor implicate în procesul de multiplicare a fondurilor suplimentare de 100 mil. lei, determinate de cumpărarea titlurilor de stat.

Tabelul nr. 2 Multiplicarea fondurilor suplimentare

Banca Creşterea rezervelor

Creşterea împrumuturilor

Creşterea depozitelor

Banca X 10 90 100 Banca Y 9 81 90 Banca Z 8, 1 72, 9 81 Alte bănci 72, 9 656, 1 729 Total bănci 100 900 1.000

Se constată că tranzacţia iniţială de 100 mil. lei a determinat o

creştere de 10 ori mai mare a volumului depozitelor, care a ajuns la 1.000 lei şi de 9 ori mai mare a volumului împrumuturilor, care a ajuns la 900 mil. lei, aceasta prin procesul secvenţial de redepozitare şi reîm-prumutare, la care participă de fapt întregul sistem bancar, rezultantul fiind o multiplicare a depozitelor, a lichidităţii în sistem. În exemplul luat, cheia acestui proces a fost injectarea de către Banca centrală de 100 mil. de lei în noi rezerve, prin cumpărarea de titluri de stat.

Dacă însă aceste titluri ar fi fost cumpărate de o altă instituţie financiară, bancară sau nu, fondurile ar fi fost, în mod simplu, transferate din contul unei bănci, care şi-ar fi redus depozitele, în contul altei bănci, care şi-ar fi mărit depozitele, prima reducându-şi capacitatea de împrumut, cea de a doua mărindu-şi această capacitate, înregistrându-se deci un transfer de fonduri în cadrul sistemului bancar, fără o expansiune a depozitelor.

Banca centrală este singura instituţie autorizată să creeze rezervele instituţiilor de depozit, prin care se generează expansiunea depozitelor, atunci când Banca centrală cumpără (ca în exemplul de mai sus) sau vinde titluri pe pieţele monetare şi de capital ea angajându-se în operaţiuni pe piaţa deschisă.

155

Reluând exemplul de mai sus, când Banca centrală cumpără titluri de stat de la un dealer, în valoare de 100 mil. lei, pe care dealerul îi depune la banca X, reflectarea bilanţieră la cele două bănci va fi:

Mil. lei

Banca centrală Banca X Active Pasive Active Pasive

Titluri +100

Depozite de rezerve +100

Active de rezervă +100

Depozite tranzacţionate +100

Prin cumpărarea titlurilor, Banca centrală face de regulă un

transfer de înscrisuri, sub formă electronică, transferând fonduri din contul său în contul dealerului de la banca X, ca rezultat al transferului titlului de la dealer la Banca centrală. Astfel, Banca centrală şi-a mărit activele şi pasivele cu 100 mil. lei, ceea ce a determinat totodată creşterea depozitelor la banca X cu 100 mil. lei. De unde vin aceste fonduri ? Răspunsul este că ele sunt create de către Banca centrală, însă nu prin tipărirea de bani ci în mod simplu, prin înscrierea cifrelor în conturi şi transmiterea acestora către banca X, modificând astfel oferta (cantitatea) de monedă prin transmiterea de impulsuri electronice.

Atunci când Banca centrală vinde titluri în valoare de 100 mil. lei unui dealer având contul la banca X, efectele sunt opuse operaţiei de cumpărare. Dacă dealerul plăteşte Băncii centrale titlurile cumpărate, prin cec sau transferul direct al fondurilor, depozitele acestuia la banca X se diminuează cu 100 mil. lei, ceea ce cauzează reducerea activelor de rezervă ale acestei bănci la Banca centrală cu aceeaşi sumă. Totodată, la Banca centrală are loc reducerea activelor totale cu 100 mil. lei, echilibrată prin diminuarea rezervelor băncii X. Astfel, vânzarea pe piaţa deschisă modifică rezervele în sistemul bancar, transferul fiind prezentat bilanţier mai jos:

Banca centrală Banca X

Active Pasive Active Pasive Titluri -100 Rezerve -100 Active de

rezervă -100 Depozite -100

Dacă până acum am dezvoltat conceptele-cheie necesare pentru a

înţelege cum Banca centrală influenţează cantitatea totală de monedă, vom analiza în continuare cum se determină valorile prin care acţiunile

156

Băncii centrale pot extinde sau contracta potenţial cantitatea totală de depozite ale băncilor.

În cazul cumpărării de către Banca centrală de titluri de stat în valoare de 100 mil. lei a avut ca efect creşterea rezervelor totale din sistem cu 100 mil. lei )100( milleiRT =∆ . Rata rezervelor obligatorii

(r.o.) a fost de 10%, schimbarea volumului depozitelor din sistemul bancar fiind notată cu D∆ , ceea ce înseamnă că orice schimbare a rezervelor obligatorii din sistemul bancar, RR∆ , este egală cu

Dor ∆×. . Dacă presupunem că instituţiile de depozit doresc să fie creditori compleţi, adică toate rezervele excedentare să le aloce pentru împrumuturi, înseamnă că RTRR ∆=∆ , astfel că avem:

RTorDRTDor ∆×=∆⇒∆=∆× ../1... (30) Aplicând în exemplul nostru, avem:

milleimilleiD 000.1)100(10,0/1 +=+×=∆ (31)

Factorul 1/r.o., se numeşte multiplicatorul depozitelor, deoarece arată de câte ori creşte sau scade volumul depozitelor, ca rezultat al modificării cu o unitate a rezervelor la Banca centrală, în exemplul luat 1/r.o = 1/0, 1 = 10.

Cumpărarea de titluri de stat de către Banca centrală are efecte inverse asupra volumului total al depozitelor, astfel că prin cumpă-rarea de titluri în valoare de 100 mil. lei, rezervele în sistemul bancar se reduc cu 100 mil. lei, adică 100−=∆RT mil. lei, astfel că modifi-carea depozitelor va fi:

000.1)100(10 −=−×=∆ milleiD mil. lei. (32) Se constată că dacă cumpărarea de titluri de către Banca centrală

induce o expansiune a depozitelor, vânzarea de titluri de către această bancă determină o contracţie a depozitelor, subiecţii financiari trebuind să plătească băncii centrale aceste titluri, deci să-şi diminueze lichi-dităţile, rezervele.

Aşa cum s-a arătat, agregatul monetar cel mai restrâns este baza monetară, B.M., determinată astfel:

B.M = N + R.T. (33) unde: N = numerarul.

Dacă notăm cu n, coeficientul numerarului determinat astfel, n = N / D şi înlocuim în formula de mai sus, obţinem:

DornDorDnBM ×+=×+×= .).(.

157

Oferta de monedă în sens restrâns, notată cu M1, se determină astfel: M1 = N + D (34) Unde, D sunt depozitele, considerate, în acest caz, ca depozite la

vedere, tranzacţionabile. Dezvoltând pe baza celor de mai sus, obţinem: DnDDnM ×+=+×= )1()(1 (35)

Împărţind expresia la B.M vom obţine:

orn

n

Dorn

Dn

MB

M

.

1

).(

)1(

.

1

+

+=

×+

×+= (36)

de unde:

MBorn

nM .

.

11 ×

+

+= (37)

Expresia de mai sus evidenţiază că pentru o bază monetară dată, oferta de monedă, M1, depinde de rata rezervelor obligatorii, r.o şi de coeficientul numerarului, n.

Dacă însă în formula de mai sus se consideră n şi r.o ca fixe, atunci modificarea ofertei de monedă, M1, este indusă de modificarea bazei monetare, B.M, adică:

MBmmMBorn

nM ...

.

11 ∆×=∆×

+

+=∆ (38)

unde: mm = multiplicatorul monetar. Deoarece r.o este subunitar, multiplicatorul monetar va fi mai

mare decât 1, ceea ce înseamnă că o schimbare a bazei monetare are un efect multiplicator asupra ofertei de monedă.

Dacă presupunem că n = 0, 25, atunci vom avea:

6,335,0

25,1

1,025,0

125,0≈=

+

+=mm (39)

Deci o creştere anumită a bazei monetare induce o creştere a ofertei de monedă, M1, de 3, 6 ori mai mult

Utilizarea monedei electronice, a cardurilor şi a altor instru-mente digitale de plată, implică redefinirea agregatelor monetare. Deoarece numerarul digital electronic reprezintă un mijloc de schimb, va fi inclus în agregatul M1 şi deci în M2, M3... L. şi în acest caz dacă notăm lichiditatea (numerarul) electronic cu N.D, atunci vom avea:

M1 = N + N.D. + D (40)

158

Considerând coeficientul lichidităţii digitale, n.d. = N.D / D, atunci oferta de monedă, M1, se va determina astfel:

DndnM ×++= )1(1 (41) Luând în considerare şi rezervele excedentare, R.E şi implicit

coeficientul rezervelor excedentare, r.e = R.E / D, baza monetară se determină astfel:

DnreorNERORMB ×++=++= ).(.... (42) Dezvoltând pe baza relaţiilor de mai sus, se obţine:

MBmmMBneror

dnnM ...

)..(

)1.(1 ×=×

++

++= (43)

Expresia evidenţiază faptul că, celelalte condiţii rămânând constante, creşterea coeficientului nd, prin adoptarea de către public din ce în ce mai mult a plăţilor electronice, conduce la creşterea multiplicatorului monetar.

Un aspect al controlului ofertei de monedă îl reprezintă necesitatea prevenirii falimentelor bancare şi în acest sens Banca centrală acţionează ca ofertant de împrumuturi de ultima instanţă, capabil şi dispus să acorde împrumuturi băncilor în perioadele de criză, atunci când sistemul bancar se confruntă cu penuria de lichiditate. Această capacitate rezidă în faptul că Banca centrală dispune de posibilitatea de a-şi crea rezerve. Realizarea acestui obiectiv condiţionează realizarea obiectivului fundamental, semnificaţia obiectivului evidenţiindu-se prin asigurarea continuităţii funcţionării sistemului bancar, evitarea panicilor bancare şi a penuriilor de lichiditate, impulsionarea procesului de creaţie monetară.

2. Funcţiile şi operaţiile Băncii Centrale

2.1. Funcţiile Băncii Centrale Realizarea celor două obiective de către Banca centrală implică

îndeplinirea de către aceasta a funcţiilor esenţiale, care reprezintă de fapt servicii diversificate pe care Banca le acordă băncilor, în general instituţiilor financiare şi prin acestea, economiei, tuturor subiecţilor economici.

Într-o economie de piaţă, băncile de emisiune îndeplinesc urmă-toarele funcţii:

159

•de emisiune a monedei necesară circulaţiei; •de bancă a băncilor, de creditare a băncilor comerciale şi a altor

bănci; •de bancă a statului, de administrator al conturilor acestuia; •de centru valutar, de păstrare şi gestionare a rezervele de aur şi

valute ale ţării; •prudenţială, de reglementare şi supraveghere; •de realizare a politicii monetare a statului; •economică. Fiecare din aceste funcţii se individualizează, au sfere de acţiune

diferite, dar totodată, prin natura lor aceste funcţii se regăsesc într-un sistem relaţional de interdependenţe şi intercorelări, manifestându-se organic.

a) Funcţia de emisiune Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de emisiune a fost

reglementarea de către stat a sistemului de emisiune şi mai ales, instituirea monopolului asupra emisiunii, prin atribuirea acestui privilegiu unor bănci şi, în final, unei singure bănci sau unor bănci încadrate într-un sistem federal.

Acoperirea aur a emisiunii monetare a fost treptat redusă, întrucât numai o parte a deţinătorilor de semne băneşti apelau la convertire. Multă vreme stocul de acoperire aur a reprezentat 40 % din masa monetară, apoi el a coborât în mai multe ţări, printre care şi România, la 33 %, la 25 % (cazul SUA până în 1965), pentru ca în final, această prevedere, care de cele mai multe ori devenise pur formală, să fie abolită.

Emisiunea monetară este în prezent separată de rezerva aur, nu doar în unele ţări, ci pe plan mondial, constituindu-se şi aplicându-se alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare, în acest sens, banca de emisiune apelând la o serie de instrumente monetare şi de credit specifice, de natura creanţelor asupra statului şi economiei, urmărind prin aceasta transpunerea în practică a obiectivelor unei politici mo-netare adecvate.

Emisiunea de monedă se realizează fie de un departament specia-lizat al Băncii centrale, precum în majoritatea ţărilor, de către Trezoreria publică, precum în S.U.A., sau de către băncile comerciale, unele ţări apelând la instituţii străine, care le realizează emisiunea de monedă proprie, cumpărându-şi deci stocurile de monedă fiduciară necesare.

160

b) Funcţia de bancă a băncilor În cadrul acestei funcţii se regăsesc trei activităţi şi anume: ofiecare bancă deţine un cont la Banca centrală prin care sunt

efectuate compensările şi viramentele, cont care nu poate fi debitor; orefinanţare de către banca centrală a băncilor care înregistrează

penurie de lichidităţi, în urma procesului de compensare; ointervenţii pe piaţa monetară pentru menţinerea masei monetare

şi a ratelor dobânzii în limite dorite, înscrise în politica monetară. În majoritatea ţărilor refinanţarea de către Banca centrală se reali-

zează prin rescontare, în procesul scontării şi al rescontării creându-se o legătură între creditul comercial, creditul bancar şi emisiunea monetară, fiind o componentă a relaţiilor dintre băncile comerciale şi banca de emisiune, o expresie concludentă a rolului de bancă a băncilor îndeplinit de către banca de emisiune

Relaţiile de credit ale băncii de emisiune cu celelalte bănci se manifestă însă şi pe linia creditului public, în cadrul operaţiunilor pe piaţa liberă, cunoscute sub denumirea de open market, prin acordarea de avansuri garantate prin titluri (credite lombard) sau prin cumpă-rarea de titluri.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bănci şi în calitate de autoritate, de for monetar, care adoptă măsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bănci trebuie să le deţină la Banca centrală sau a unor coeficienţii de lichiditate, nivel relativ al fondurilor proprii, coeficienţi de dispersie a riscului etc.

c) Funcţia de bancă a statului Băncile de emisiune sunt, de regulă, casierul statului, în conturile

statului de la Banca centrală reflectându-se execuţia bugetului de stat, soldurile acestora fiind reflectate în pasivul bilanţului. Totodată, statul este pentru banca de emisiune unul din principalii beneficiari de credite. Titlurile de credit emise de către stat, în postura sa de debitor (bonuri de tezaur, titluri de rentă, obligaţiuni), ocupă un loc important printre activele băncilor de emisiune.

În unele ţări, precum Franţa, Germania, operaţiunile de încasări şi plăţi ale statului sunt efectuate de către Trezorerie, Banca centrală având rolul de a le înregistra, în Marea Britanie Banca centrală efectuează direct aceste operaţiuni de încasări şi plăţi, în timp ce în S.U.A băncile private intervin în circuitul fondurilor statului.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltate (Anglia, SUA, Franţa ş.a.) Banca de emisiune are în atribuţii administrarea datoriei publice,

161

plasarea de noi titluri de stat, implicându-se în finanţarea directă sau indirectă a statului prin creditare şi prin achiziţionarea de titluri de stat.

În situaţia unei datorii publice anormal de ridicate, în care costul real al datoriei este mai mare decât rata reală de creştere a PIB-ului, prima condiţie pentru însănătoşirea finanţelor publice este stabilizarea raportului datorie publică / PIB.

d) Funcţia de centru valutar Acestei funcţii i se circumscriu trei activităţi: ocontribuie la realizarea schimbului monedei naţionale în valută; opăstrează şi gestionează rezervele valutare; osupraveghează cursul de schimb al monedei naţionale. Banca de emisiune, ca centru valutar al ţării, dobândeşte atribuţii

pe linia aplicării politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare (contingentării importurilor şi controlului plăţilor în devize, a preluării unei părţi din încasările valutare din exporturi) sau aplicării unor stimulente la export, de genul primelor la export, a subvenţionării exportului etc. Toate Băncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în perioadele de practicare a cursurilor libere, deoarece sunt obligate să garanteze convertibilitatea monedei naţionale în alte valute, apelând în acest scop la rezervele valutare proprii, la împrumuturi externe şi, în situaţii deosebite, la ajustarea parităţilor, la devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale.

Pe de altă parte, Banca de emisiune este depozitara aurului monetar şi a rezervelor valutare ale statului, bază de susţinere a stabilităţii monetare pe plan intern, ca şi a cursului de schimb în raport cu alte valute. În gestionarea rezervelor valutare, constituite din aur, valute şi devize, banca urmăreşte divizarea riscurilor prin formarea rezervelor din valute diferite, având totodată responsabilităţi interna-ţionale pentru menţinerea solidarităţii monetare, pentru coordonarea parităţilor valutare ale cursurilor.

Prin intervenţia directă pe piaţă sau printr-o acţiune indirectă, banca de emisiune influenţează cererea şi oferta de valută în funcţie de conjunctura şi exigenţele politicii valutare.

e) Funcţia prudenţială Aceasta este o funcţie de disciplinare a comportamentului

gestionar al băncilor şi instituţiilor financiare, în scopul asigurării securităţii depozitelor şi prevenirii falimentelor bancare. Realizarea funcţiei vizează autorizarea şi reglementarea funcţionării băncilor,

162

concentrarea şi divizarea riscurilor bancare, asigurarea lichidităţii şi solvabilităţii băncilor.

Diversificarea riscurilor bancare constituie regula prudenţială principală, diminuarea concentrării riscurilor pe un număr restrâns de clienţi, pe un sector sau activităţi reprezentând o cerinţă esenţială a supravegherii realizate de către Banca centrală. În acest sens, aria de control s-a lărgit treptat, de la raportul de acoperire a riscurilor din fonduri proprii, la controlul conturilor consolidate, în prezent con-trolul vizând noile instrumente financiare precum şi riscurile asociate operaţiunilor extrabilanţiere.

Lichiditatea bancară reprezintă un domeniu asupra căruia in-tervine Banca Centrală, în unele ţări asigurarea acesteia fiind imperativă (Franţa, Germania), în altele însă supraveghindu-se menţinerea unor raporturi (rate) semnificative de lichiditate, globale sau pe scadenţe, precum raportul de solvabilitate

f) Funcţia de realizare a politicii monetare Această funcţie se concretizează în ansamblul mijloacelor şi

instrumentelor folosite de către Bancă pentru atingerea obiectivelor monetare stabilite, definirea acestor obiective generând anumite dife-renţieri în înţelegerea conţinutului politicii monetare, a rolului Băncii centrale în realizarea acesteia. Astfel, unele ţări consideră politica monetară exclusiv ca un mijloc de menţinere a stabilităţii preţurilor şi de stăpânire a inflaţiei, iar altele acompaniază politica monetară cu instru-mente ale altor politici economice, îndeosebi bugetare, în cadrul unor mix-uri de politică economică, pentru asigurarea creşterii economice.

g) Funcţia de informare şi servicii publice Această funcţie se concretizează în anumite servicii pe care

Banca le realizează direct sau indirect, prin departamente specializate autonome sau nu, astfel de servicii fiind:

oserviciul central al riscurilor bancare, care permite controlul calităţii creanţelor bancare, cunoaşterea îndatorării totale a clienţilor băncilor;

oserviciul incidentelor de rambursare a creditelor, a inci-dentelor de plăţi, care permite cunoaşterea supraîndatorărilor clienţilor şi elaborarea măsurilor de redresare;

oserviciul naţional al cecurilor, în particular al celor furate sau pierdute;

ofişierul bancar al firmelor, care cuprinde aprecieri asupra volumului activităţii, îndatorării şi incidentelor de plată ale acestora;

163

ocentralizarea bilanţurilor, asamblând, prin reţeaua conturilor, informaţii contabile asupra firmelor,

ocentrul de studii şi analize, care oferă informaţii publice referitoare la politicile promovate de către Bancă, problemele sistemului bancar, indicatorii economici, monetari şi financiari relevanţi etc.

h) Funcţia economică Funcţiile anterioare presupun şi o implicare economică a Băncii

centrale, în unele perioade această implicare fiind explicită, precum în situaţii de război, de crize puternice, de reconstrucţie etc.; în perioadele de normalitate economică această funcţie realizându-se indirect, prin ce-lelalte funcţii. Astfel, atunci când realizează emisiunea monetară, când supraveghează cursul de schimb, când intervine pe piaţa monetară Banca îndeplineşte evident o funcţie economică implicită.

2.2. Operaţiunile Băncii centrale

În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune

efectuează, conform criteriului bilanţier, două tipuri de operaţiuni clasice: operaţiuni pasive şi operaţiuni active.

�Operaţiunile pasive ale băncii de centrale constau în: •constituirea capitalului propriu; •depunerile sau constituirea surselor atrase; •emisiunea bănească. Capitalul propriu, constituit la dispoziţia băncii de emisiune,

are ca principală trăsătură faptul că înregistrează o dimensiune mai redusă decât la băncile comerciale. Totuşi, reputaţia şi rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului statului şi locului central ocupat de aceasta în ansamblul sistemului bancar. În structura capitalului propriu se includ fondul statutar, fondul de rezervă, profitul bancar.

Depunerile în conturi la banca centrală sunt făcute de către celelalte bănci şi, uneori, de către marile întreprinderi. De asemenea, băncile de emisiune sunt casierul statului, în conturile lor statul păs-trându-şi rezervele financiare. Pe de altă parte, băncile de emisiune ale ţărilor dezvoltate sunt puternice centre financiare internaţionale şi îşi atrag depuneri prin participarea băncilor străine, în cadrul surselor atrase fiind incluse şi împrumuturile de la bănci străine, depozitele unor organisme internaţionale, cumpărări de DST de la FMI.

Emisiunea bănească reprezintă cea mai importantă sursă ope-raţională a Băncii centrale, însăşi originea băncilor de emisiune fiind

164

strâns legată de apariţia monedei fiduciare. În prezent, când ne referim la emisiunea bănească, operaţiune specifică a băncii centrale, se are în vedere punerea în circulaţie a banilor de credit, prioritar sub forma monedei scripturale (bani de cont) şi apoi asigurarea masei de monetare corespunzător structurii monetare.

�Operaţiunile active desfăşurate de către banca de centrală, cuprind:

•operaţiuni de creditare; •decontările intra şi interbancare; •operaţiuni de vânzare – cumpărare de aur şi devize. Acordarea de credite reprezintă principala grupă de operaţiuni

active a Băncii centrale, atât celorlalte bănci (în primul rând băncile comerciale), prin rescontare sau refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor guvernamentale.

Creditarea de către banca de emisiune a băncilor comerciale şi a statului se realizează prin următoarele forme:

orescontul de cambia, constând în cumpărarea de efecte comerciale de la bănci;

ocreditul pe gaj de efecte comerciale; ocreditul pe gaj de efecte publice; ocreditul guvernamental. Băncile de emisiune rescontează cambii prezentate de bănci

comerciale care provin din vânzarea pe credit a mărfurilor, având deci o bază reală, pe lângă rescont putând acorda credite pe gaj de efecte comerciale, în acest caz titlurile de credit rămânând în proprietatea băncii comerciale, servind băncii de emisiune doar ca garanţie a rambursării împrumutului.

În mod asemănător, banca de emisiune acordă împrumuturi băncilor comerciale şi prin intermediul creditului pe gaj de efecte publice, aceasta numindu-se şi credit de lombardare. La baza acestui credit stau titlurile de împrumut ale statului (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) cumpărate de către băncile comerciale şi care se bucură de o bună credibilitate.

Pe termene mai mici de un an, băncile de emisiune pot credita direct statul sub forma creditelor guvernamentale, care se acordă, de regulă, pe baza bonurilor de tezaur.

Prin specificul activităţii sale, de bancă centrală, banca de emisiune efectuează şi operaţiuni de decontare inter şi intrabancare, pe de o parte prin compensarea multilaterală a plăţilor ce au loc între

165

celelalte unităţi bancare, banca de emisiune găsindu-se în postura de a gestiona fluxurile băneşti interbancare, iar pe de altă parte, unităţile din reţeaua băncii de emisiune, ca sedii bancare, sunt implicate în desfăşurarea decontărilor intrabancare.

Banca de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de vânzare – cumpărare de aur şi devize, prin intermediul acestor operaţiuni, banca de emisiune consolidându-şi rezerva valutară, urmărind influenţarea cursului monedei naţionale faţă de valutele de referinţă, în funcţie de condiţiile şi interesele existente, impuse de o anumită politică monetar-valutară practicată de ţara respectivă.

În sinteză, operaţiunile pasive şi active ale băncii de emisiune se regăsesc ca posturi distincte în cadrul bilanţului şi sunt structurate, de regulă, pe două nivele: active, respectiv pasive externe şi active, respectiv, pasive interne, funcţie de originea resurselor şi destinaţia plasamentelor.

Structura sintetică a bilanţului Băncii centrale este prezentată în tabelul nr. 3.

Tabelul nr. 3 Structura sintetică a bilanţului B.C.

Activ Pasiv Disponibilităţi şi aur Numerar în circulaţie Active externe Titluri emise Valori mobiliare Pasive externe Credite acordate băncilor Disponibilităţi ale Trezoreriei Dobânzi de încasat Disponibilităţi ale băncilor Imobilizări, stocuri Împrumuturi şi datorii asimilate Alte active Dobânzi de plătit Capital, rezerve, fonduri Alte pasive Total Total

3. Organizarea Băncii centrale

Activităţile Băncii centrale sunt coordonate de anumite orga-

nisme, care cuprind membrii aleşi sau numiţi pe criterii determinate, în funcţie de alegerea acestor organisme pe criterii politice apreciindu-se gradul de independenţa a Băncii centrale.

166

Organizarea Băncilor centrale depinde în mare măsură de condiţiile şi factorii politici şi economici din fiecare ţară, în ţările centralizate politic existând o singură Bancă, care dispune de sucursale sau agenţii în profilul organizării administrative, pe când în ţările federale orga-nizarea federală se regăseşte şi la nivelul Băncii centrale, elemente specifice ale organizării Băncilor centrale în ţări dezvoltate fiind prezentate în continuare.

În S.U.A organizarea federală a determinat evoluţia structurii formale a Băncii centrale spre Sistemul Federal de Rezerve, în cadrul căruia puterea este difuzată regional între sectorul privat şi guvern, între bancheri, oameni de afaceri şi public, acest sistem incluzând urmă-toarele entităţi: băncile federale de rezervă, Consiliul guvernatorilor Sistemului, Comitetul pieţei federale deschise, Consiliul consultativ federal şi 4.000 reprezentanţi ai băncilor comerciale.

Băncile federale de rezerve, în număr de 12, constituite pe districte, al căror capital este deţinut de băncile comerciale, sunt obli-gate să respecte rata rezervelor obligatorii, ceea ce le conferă dreptul de a realiza operaţiuni de rescontare, aceste bănci supervizând mana-gementul şi practicile în sistemul bancar, acţionează în calitate de creditori de ultima instanţă, oferă servicii de compensare etc.

Consiliul guvernatorilor este format din şapte membrii nomina-lizaţi de Preşedinte şi votaţi de Parlament, fiecare fiind ales pe un mandat de 14 ani. Preşedintele Consiliului este şi directorul Sistemului, fiind numit pe 4 ani. Independenţa consiliului este garantată prin proce-dura numirii pe termen lung a guvernatorilor şi prin faptul că Sistemul generează un surplus, care-i asigură independenţa financiară.

Comitetul federal de piaţă deschisă realizează controlul opera-ţiunilor pe piaţă, pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară decise de Consiliul guvernatorilor.

În Marea Britanie, Banca Angliei este cea mai bătrână Bancă centrală, constituită în 1694. Guvernatorul şi cei 16 directori sunt numiţi de către guvern pe o perioadă de 4 ani, prin aceasta fiind mai puţin independentă decât Sistemul Federal, în acest sens Banca putând face, până în anii `80, numai recomandări cu privire la politica monetară, la creşterea sau reducerea ratelor dobânzii deciziile fiind luate de către cancelarul Trezoreriei. În anii `90 independenţa băncii a crescut în ceea ce priveşte politica monetară, banca fiind unic responsabil pentru deter-minarea ratelor dobânzii şi implicit de realizarea politicii monetare, totodată însă responsabilităţile de supraveghere bancară au fost transfe-rate Autorităţii Serviciilor Financiare.

167

În Germania, Bundesbank, moştenitoarea Băncii Prusiei, deţine o mare independenţă faţă de Guvern, principala atribuţie fiind menţinerea valorii monedei naţionale. Organizată federativ, cuprinde 11 bănci regionale, ale landurilor, fiind condusă de Consiliul Central al Guvernatorilor în care sunt reprezentaţii şi preşedinţii băncilor regionale, membrii acestuia fiind aleşi pe o perioadă de 14 ani, preşedintele Consiliului fiind numit pe 4 ani, iar Guvernatorul Băncii este ales pentru 8 ani. .Politica monetară este determinată de către Bancă în mod unic, aceasta nefiind obligată să crediteze guvernul şi totodată nu i se cere să raporteze Parlamentului sau altor organe acti-vitatea sa, obiectivul central fiind menţinerea stabilităţii preţurilor.

În Franţa, mult timp adoptarea deciziilor politicii monetare de către Consiliul General al Băncii Franţei necesita şi aprobarea mi-nisterului Economiei şi Finanţelor, începând însă cu 1994 s-a format un Comitet al băncii, alcătuit din 9 persoane, pentru realizare independentă a politicii monetare.

În Canada, directorii Băncii centrale sunt numiţi de către guvern pe o perioadă de 3 ani, aceştia numind guvernatorul pe o perioadă de 7 ani, acesta din urmă împreună cu 4 guvernatori delegaţi – formând Consiliul Guvernatorilor. Formal, Banca nu este independentă faţă de Guvern, totuşi în practică Banca aplică politica de control monetar dacă apar divergenţe cu Guvernul; Ministerul de Finanţe promovează directiva pe care banca trebuie s-o urmeze.

În Japonia, politica monetară este stabilită de Consiliul de politică, format din 7 membrii: Guvernatorul Băncii Japoniei, numit de către Guvern pe 5 ani, 4 membrii reprezentând sectoarele bancare, comerciale şi industriale şi 2 membrii ai guvernului. Banca este independentă de Guvern, puterea ultimă revenind însă Ministerului de Finanţe. Tradiţional, Guvernul nu poate nesocoti deciziile Băncii privind politica monetară, în practică însă independenţa Băncii este limitată, tendinţa fiind de creştere a gradului de independenţă faţă de guvern.

Această trecere în revistă a experienţei unor ţări dezvoltate în ceea ce priveşte organizarea şi independenţa Băncilor centrale evi-denţiază că Banca Germaniei are independenţa maximă, urmată de Banca centrală a S.U.A .

Banca Centrală Europeană, în condiţiile Europei monetare unice, va fi organizată similar Sistemului Federal american, în care băncile centrale din fiecare ţară vor avea un rol similar băncilor de rezerve. Banca Centrală Europeană va avea o mare independenţă, atât

168

faţă de guvernele naţionale, cât şi faţă de conducerea politică a U.E., având controlul complet asupra politicii monetare şi urmărind prioritar stabilitatea preţurilor.

Importanţa independenţei Băncii centrale este evidenţiată şi de faptul că, pe măsura creşterii gradului de independenţă în promovarea politicii monetare, rata inflaţiei, ca trend, se reduce.

Cuantificarea gradului de independenţă se realizează luând în considerare diverse criterii de independenţă, în acest sens neexistând o abordare consistentă şi relevantă. Aceste criterii pot fi grupate în felul următor: alegerea Guvernatorului şi a Consiliului de conducere; mecanismul elaborării politicii monetare; constrângerile privind finanţarea statului, a guvernului; obiectivele urmărite; supravegherea sistemului bancar.

4. Reglementare şi supraveghere bancară

4.1. Reglementarea bancară

Reglementările bancare, ca forme de intervenţie directă a auto-

rităţilor monetare în desfăşurarea activităţii băncilor, îşi au originea în criza mondială din 1929-1933, care a sancţionat drastic lipsa de lichi-ditate a băncilor americane, având repercusiuni importante în ţările europene.

Reflectând învăţămintele acestei experienţe, legislaţia bancară a stabilit măsuri importante în delimitarea operaţiunilor bancare de cele bursiere, urmărind împiedicarea implicării băncilor în creditarea speculaţiilor bursiere şi angajarea de resurse în acest scop, cauze principale ale crahului bursier şi bancar din 1929.

Astfel, sunt stabilite principii care au rămas în vigoare câteva decenii atât în SUA, cât şi în ţările europene, unde aceste principii au fost pe larg îmbrăţişate şi aplicate.

Principiile reglementării bancare Principiile reglementării bancare stabilite în 1933 limitau concu-

renţa interbancară prin reglementarea dobânzilor creditoare, decurgând din depozite bancare sau cuvenite deţinătorilor de titluri financiare utilizate pentru plasarea economiilor.

În această abordare, s-au cristalizat politicile, respectiv măsurile legiferate sau normate de către autorităţile bancare, măsuri care, prin norme cu acţiune directă au stabilit comportamente pentru bănci

169

privind volumul lichidităţilor sau o anume utilizare predeterminată a activelor bancare.

Măsurile de acest gen au avut forme concrete de aplicare, diferite în diverse ţări, în funcţie de obiectivele urmărite.

Plafonul efectelor publice – stabilea o destinaţie obligatorie care trebuie dată resurselor rezultate din creşterea depozitelor (metodă folosită în Franţa în perioada 1948-1967).

Coeficientul de reţinere – stabilea obligaţia de a reţine un por-tofoliu minim din efectele pe termen mijlociu, ceea ce restrângea pentru bănci posibilitatea de a le resconta şi crea necesitatea de a le acoperi din alte resurse.

O altă grupă de măsuri viza segmente delimitate ale pieţei cre-ditului, unde se acţionează cu mijloace specifice.

Încadrarea (plafonarea) creditului, care reprezintă o restricţie automată a progresiei creditului distribuit de bănci, fiind de fapt o reglementare directă a mijloacelor puse la dispoziţia economiei, în speţă, segmentului respectiv de piaţă. În acest cadru, se stabileşte pentru fiecare bancă, pentru fiecare speţă de credit o limită, limită care se determină prin aplicarea unui procent (fixat ca atare) asupra an-gajamentelor totale. Acest cadru rigid se vădeşte a fi arbitrar, în neconcordanţă cu cerinţele reale ale dezvoltării ulterioare a economiei.

Un alt obiect al reglementării, a fost îngrădirea creditului de consum; în acest domeniu, potenţialul de credit a fost instrumentul uti-lizat, acesta fiind stabilit ca un indice de ponderare a fondurilor proprii.

Intervenţia indirectă şi selectivă, prin intermediul reglementărilor autorităţilor bancare, permite precizarea şi corectarea influenţelor unei politici globale acţionate prin politici monetare şi de credit.

Dereglementările financiare şi bancare, apărute ca fenomene manifeste şi relativ simultane în principalele ţări occidentale, au ca moment incipient sfârşitul deceniului 8 şi începutul deceniului 9.

Această repunere în cauză a reglementărilor publice n-a însemnat de fapt o dezorganizare, ci instaurarea unui cadru mai suplu, mai adaptat interdependenţelor internaţionale, destinat, mai ales, favorizării liberei concurenţe între diferite organisme naţionale şi internaţionale.

Dereglementarea, ca etapă cu trăsături şi efecte proprii, nu poate fi considerată decât o perioadă de tranziţie către o altă reglementare.

Cauzele dereglementării au acţionat ca elemente conjuncturale corelate cu voinţa şi orientarea agenţilor economici, printre aceste cauze evidenţiindu-se:

170

•dinamismul în dezvoltarea pieţelor financiare, determinat de diverşi factori, precum

•deficitul bugetar al SUA şi al altor ţări dezvoltate, factori care au generat şi accentuat

•creşterea, apoi instabilitatea ratei dobânzilor şi cursurilor valutare, care au indus

• incertitudini pe pieţele financiare, favorizate de •mutaţiile tehnologice, care au contribuit la •mondializarea pieţelor de capital, care a permis •difuzarea informaţiei şi transferul rapid al acesteia, ceea ce a

oferit •opţiuni şi posibilităţi de localizare pe diferitele pieţe financiare. În funcţie de toate aceste cauze, influenţarea pieţelor prin

reglementări limitative nu mai era posibilă, în aceste condiţii dereglementările în domeniul bancar s-au operat pe mai multe planuri.

În primul rând, condiţiile de preţ ale diferitelor servicii bancare au fost dereglementate, respectiv, normele reglementate au fost abolite.

Aceste fenomene specifice de dezintermediere şi piaţă paralelă au scos de sub incidenţa băncilor un volum important de resurse ale economiei sau ale investiţiilor.

Astfel, piaţa serviciilor se îngustează şi se scumpeşte pentru bănci, diminuându-se concomitent piaţa creditorilor prin accentuarea fenomenului de titularizare (titrizare) a creanţelor.

Fenomenele dereglementării, manifestate incipient şi amplu pe piaţa SUA, s-au extins şi dezvoltat şi pe pieţele europene, în Japonia şi pe pieţele asiatice, fenomenele nu au avut însă în toate ţările aceeaşi amplitudine, întrucât gradul de reglementare era diferit în fiecare ţară. Bineînţeles, acolo unde restrângerile au fost mari, reacţiile de libe-ralizare au fost mai accentuate.

Dereglementările, diferite ca intensitate şi efect în diferite ţări, au generat, o dată cu înlăturarea unor restricţii şi liberalizarea operaţiilor bancare principale, dar şi o serie de premise ale sporirii riscurilor bancare.

S-a extins astfel posibilitatea de instituţionalizare a unui cadru nou de reglementare bancară, atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi la nivel internaţional, instituindu-se în acest sens noi norme prudenţiale.

În condiţiile în care majoritatea statelor aplicau concepţiile keynesiste cu privire la reglementarea prin dobânzi, adoptarea, în anii `90, a monetarismului făţiş, adică a conceptului care proclamă, ca

171

regulă de aur, creşterea constantă a circulaţiei monetare cu o rată egală cu cea a creşterii producţiei, diminuează mult rolul acordat altădată dobânzii în reglementările bancare, oferind acesteia o altă orientare.

Normele prudenţiale instituite reglementează structurile bilanţiere bancare, statuând anumite raporturi în cadrul acestor structuri.

Scopul principal al acestor norme este de a proteja pe deponenţi şi a de asigura lichiditatea, ele constituind norme uzuale de funcţionare a băncilor, nefiind influenţate de consideraţii conjuncturale, spre deosebire de politicile monetare şi de credit. Totuşi, în cadrul funcţional ele nu sunt neutre pe planul creaţiei monetare, jucând, deci, un rol regulator în evoluţia masei monetare.

Măsurile preconizate în acest sens au avut o anumită evoluţie, ele promovându-se iniţial cu intenţia de reglementare mai profundă, mai agresivă, intenţie care s-a atenuat treptat, unele norme fiind înlocuite cu altele, expresie a aplatizării atitudinii intervenţioniste în cadrul reglementării.

Normele prudenţiale nou instituite sunt: o acoperirea creşterii creditelor cu resurse stabile echivalente; o coeficientul fondurilor proprii şi a resurselor permanente; o coeficientul de lichiditate; o norma Cooke. Vom examina pe rând natura şi efectele acestor reglementări: Acoperirea creşterii creditelor acordate printr-o creştere propor-

ţională a resurselor stabile este o măsură de reglementare, eficientă prin rezultatul sancţionator al neîndeplinirii cerinţei declarate: formarea unei rezerve nerenumerate, de o înaltă progresivitate, la banca de emisiune.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente stabileşte un raport minim de 60 % între resursele bancare pe termen lung şi utilizarea lor. Sunt considerate fonduri proprii şi asimilate: fondurile proprii, rezervele, resursele pe termen lung cu scadenţe de peste 5 ani.

Coeficientul lichidităţii potenţiale, ca modalitate de reprezentare a lichidităţii, se determină prin raportul între lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor mai mari de o lună.

Numărătorul cuprinde creditele mai mari de o lună şi alte active, mobilizabile sau negociabile, ponderate după natura lor, funcţie de gradul de lichiditate, numitorul cuprinzând pasivele la vedere sau exigibile pe termen scurt (mai mari de o lună) ponderate după gradul de exigibilitate.

172

Norma Cooke, după numele iniţiatorului, este considerată ca o importantă inovaţie la nivel internaţional în domeniul reglementării prudenţiale, fiind adoptată în iulie 1988, la Basel, de către Banca Reglementărilor Internaţionale, instituţie internaţională consacrată în domeniul cooperării interbancare şi armonizării bancare internaţionale, angajând pe toţi membrii săi, băncile centrale din ţările europene şi SUA şi, prin aceasta, având o amplă vocaţie internaţională. Potrivit acordului, băncile trebuie să respecte un raport minimal între fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de risc.

Acest raport trebuie să fie de 4 %, în cazul luării în considerare a fondurilor proprii restrânse (capital + rezerve) şi de 8 % în cazul fondurilor proprii, în sens larg.

În condiţiile aplicării acestor norme creşte interesul băncilor pentru rentabilitate, respectiv cresc dobânzile la care sunt oferite creditele, influenţând cererea de credit, în sensul diminuării sale şi, totodată, posibilităţile de creditare ale băncilor fiind limitate, acestea vor analiza şi aprecia selectiv cererile de credite, luând în considerare îndeosebi destinaţia acestora.

În acest fel, în funcţie de principalele posibilităţi de creditare, optimizând plasamentele şi, respectiv, posibilităţile de majorare ale resurselor, băncile vor acţiona consecvent în sensul unei continue autoreglări, autoîncadrări în normele stabilite.

4.2. Supravegherea bancară

Supravegherea bancară reprezintă, prin conţinut, acţiunea (acti-

vitatea) în cadrul căreia se asigură funcţionarea băncilor într-o manieră neprimejdioasă şi înţeleaptă, în vederea menţinerii unui sistem bancar viabil şi stabil. Această activitate are, în toate cazurile, un caracter prudenţial, urmărind minimizarea unor riscuri privind: apariţia unor pierderi financiare substanţiale pentru întreaga societate; apariţia unor întreruperi sau disfuncţionalităţi în sistem de plăţi; pierderea con-trolului monetar; periclitarea investiţiilor şi a dezvoltării viitoare; pierderea încrederii în moneda naţională etc.

Necesitatea supravegherii bancare izvorăşte din particularităţile activităţii bancare şi din consecinţele negative ale falimentului bancar.

O primă particularitate a activităţii bancare constă în scadenţa diferită a elementelor principale din activul şi pasivul bilanţului contabil, deoarece în timp ce majoritatea depozitelor bancare sunt pe termen scurt, creditele acordate pot fi adeseori pe termen mediu şi lung.

173

O altă particularitate este lipsa de transparenţă a activităţii băncilor, bilanţul, în forma în care este publicat, fiind foarte puţin transparent, oferind informaţii insuficiente despre calitatea activităţii desfăşurate.

În condiţiile în care falimentul unei firme poate fi benefic pentru celelalte, în activitatea bancară dificultăţile financiare ale unei bănci pot contamina şi celelalte instituţii de credit. Mai mult, falimentul unei bănci generează grave repercusiuni în întregul sistem şi are ca primă reacţie scăderea credibilităţii sectorului bancar.

Principalele obiective urmărite prin activitatea de supraveghere bancară sunt:

oMenţinerea încrederii publicului în sectorul bancar; oProtejarea fondurilor deponenţilor, prin limitarea riscului asumat

de către aceştia; oDezvoltarea unui sistem bancar viabil şi stabil, responsabil de

calitatea serviciilor financiare oferite publicului la un cost rezonabil; ▪Respectarea legilor şi a reglementărilor privind activitatea bancară. Autorizarea societăţilor bancare şi supravegherea prudenţială a

sectorului bancar sunt plasate, adesea, sub „umbrela” Băncii centrale. Atât timp cât menirea supravegherii constă în asigurarea sănătăţii şi stabilităţii sistemului bancar, Banca centrală, ca manager al politicii monetare şi creditor de ultimă instanţă, a fost considerată în multe ţări, locul rezonabil de amplasare pentru autoritatea de supraveghere bancară.

Argumentele pro şi contra atribuirii Băncii centrale a responsa-bilităţii de asigurare a supravegherii bancare nu oferă dovezi riguroase pentru a susţine asigurarea supravegherii bancare din interiorul Băncii centrale, un avantaj fiind acela al deconectării de influenţele politice. Pe de altă parte, o instituţie de supraveghere bancară independentă de Banca centrală ar putea îndeplini mai bine rolul de supraveghere, decât autoritatea căreia îi aparţine şi administrarea politicii de credit.

Recomandarea Fondului Monetar Internaţional este ca în ţările care dispun bănci centrale puternice, cu tradiţie, acestora să nu li se diminueze influenţa şi autoritatea, prin încredinţarea responsabilităţii asigurării supravegherii bancare altei instituţii.

În cazul în care Banca centrală este slabă, motivaţia înfiinţării unei instituţii independente devine fundamentală.

Se cuvine a menţiona că, în multe ţări dezvoltate, divizarea responsabilităţilor reflectă mai ales factori istorici.

174

Supravegherea prudenţială a sistemului bancar se desfăşoară la două nivele şi anume:

�la nivelul societăţilor bancare; ▪la nivelul autorităţii de supraveghere, de cele mai multe ori

banca centrală. Celor două nivele le corespund două modalităţi diferite de

supraveghere: inspecţiile sau examinările la bănci şi supravegherea prudenţială pe baza rapoartelor primite de la bănci.

În general, inspecţiile la bănci urmăresc trei obiective principale: overificarea exactităţii rapoartelor prudenţiale transmise autorităţii

de supraveghere, controlul realităţii şi acurateţii acestora; oasigurarea respectării legilor şi reglementărilor cu caracter

bancar, a altor dispoziţii legale (fiscale), în măsura în care o nere-gularitate în acest domeniu poate antrena consecinţe pecuniare, penale sau juridice;

oconfirmarea stării de sănătate a băncilor. Supravegherea pe baza rapoartelor şi a situaţiilor financiare

transmise de către bănci se realizează la nivelul autorităţii de supra-veghere, de cele mai multe ori Banca centrală.

Prin acest tip de supraveghere a sistemului bancar se urmăresc, în principal, următoarele obiective:

o identificarea din timp a problemelor pentru care acţiunea corectivă poate fi eficace;

o urmărirea continuă a situaţiei financiare a fiecărei bănci şi a întregului sistem bancar;

o mobilizarea resurselor umane limitate către activităţi sau pro-bleme cu grad mare de risc;

o colaborarea dintre conducerea băncilor şi supraveghetorii bancari. Realizarea sistemelor de supraveghere prudenţială este consi-

derată cea mai importantă îmbunătăţire adusă în ultimii ani activităţii de supraveghere bancară. În esenţă, acestea sunt sisteme de informare: datele transmise de către producătorii de informaţii (societăţile bancare) sunt procese şi sunt analizate de utilizatorul de informaţii (autoritatea de supraveghere bancară), în vederea formulării politicii de supraveghere sau pentru utilizarea lor în scopuri decizionale.

Avantajele oferite de sistemele de supraveghere pe baza rapoartelor prudenţiale, faţă de supravegherea la faţa locului, sunt multiple şi semnificative, ceea ce justifică interesul şi atenţia acordată acestora de un număr tot mai mare de ţări.

175

▪În acest sens, trebuie subliniat că supravegherea pe baza ra-poartelor prudenţiale permite avertizarea timpurie a autorităţii bancare despre problemele, disfuncţionalităţile ce pot apărea, orientează ac-ţiunile de supraveghere spre băncile sau domeniile în dificultate, asigura diagnosticarea stării de sănătate a sistemului bancar, a băncilor componente.

Supravegherea bancară se realizează încă din faza de autorizare a constituirii societăţii bancare, obţinerea autorizării presupunând îndeplinirea unor condiţii obligatorii referitoare la:

o calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii; o nivelul minim al capitalului social subscris sau care trebuie

vărsat; o studiul de fezabilitate a băncii; o acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; o structura acţionariatului; o sediul băncii; o auditorul independent. Totodată, autorizaţia de funcţionare poate fi retrasă unei bănci, fie

ca sancţiune, datorită nerespectării reglementărilor bancare, fie datorită neînceperii operaţiunilor bancare după o perioadă determinată (de regulă, 1 an), fie datorită intrării în faliment a băncii.

5. Banca Naţională a României Legea privind Statutul B.N.R, din 2004, evidenţiază responsa-

bilităţile multiple ale autorităţii monetare româneşti, după 125 de ani de la înfiinţare. Pentru a-şi îndeplini misiunea de interes public, cea mai veche bancă a ţării, care funcţionează neîntrerupt din 1880, a trebuit să se adapteze şi, uneori, în momente cruciale, chiar să contribuie la scrierea istoriei ţării, răspunzând exigenţelor economice, constrângerilor politice şi sfidărilor crizelor sistemului financiar românesc.

B.N.R. este o instituţie de interes public creată, ca efect a unei legi organice, în 1880, fiind constituită ca o bancă de scont şi de circulaţie sub denumirea existentă şi astăzi, legea instituind privilegiul exclusiv al acestei societăţi anonime, aflată în proporţie de două treimi în proprietatea acţionarilor privaţi, de a emite moneda statului român, pe tot parcursul evoluţiei sale istorice ea fiind banca de emisiune a ţării, chiar dacă funcţiile economice, regimul proprietăţii şi dimen-siunile instituţionale s-au modificat, uneori radical.

176

În prezent, B.N.R este o bancă diferită de celelalte, deoarece reali-zează operaţiuni de credit numai cu instituţii financiare şi cu statul, reprezentând o organizaţie autonomă de gestiune a unor fonduri publice, având atribuţii economice şi sociale specifice. B.N.R ţine contabilitate proprie, pe principii comerciale general acceptate, putându-şi încheia activitatea anuală cu profit sau cu pierdere, profitul rămas după impo-zitare fiind repartizat, conform legislaţiei, prin hotărârile Consiliului de Administraţie.

Prima şi cea mai importantă atribuţie a B.N.R constă în ali-mentarea circulaţiei monetare cu bancnote şi monedă metalică, emisiunea însemnelor monetare reprezentând, prin lege, monopol al B.N.R, emisiunea fiind continuă din punct de vedere fizic şi valoric, însă numărul bancnotelor şi monedei metalice aflate în circulaţie constituie rezultatul punerii şi retragerii din circulaţie a acestora, conform nevoilor economiei şi gradului de uzură fizică a acestor efecte monetare de utilitate publică. Valoarea bancnotelor şi a monedei meta-lice, denumită numerar, constituie postul cel mai important din pasivul bilanţului B.N.R, activele care se formează în contrapartidă fiind creditul acordat la refinanţarea băncilor, creditul acordat statului şi creditul acordat în exterior, din rezerva de aur şi de devize a ţării.

Principalele funcţii ale B.N.R, de altfel comune băncilor cen-trale, sunt:

�emite, pune şi retrage din circulaţie numerarul, administrând direct rezerva de bancnote şi monede metalice, fiind singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, desenul, greutatea şi alte caracteristici ale acestora;

�este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, pe baza unor criterii stabilite legal, în continuare supraveghind prudenţial funcţionarea acestora, emiţând reglementări de funcţionare, valabile pentru întreg sistemul bancar. Totodată, B.N.R realizează refinanţarea băncilor, rescontarea efectelor deţinute de către acestea, în scopul asigurării lichidităţii acestora;

�este casier general şi bancher al statului român, putând acorda bugetului de stat împrumuturi limitate pentru acoperirea decalajelor temporare dintre venituri şi cheltuieli, acţionând totodată ca agent al statului în ceea ce priveşte emisiunea, vânzarea şi răscumpărarea obligaţiunilor de stat.

�stabileşte şi conduce politica monetară a ţării, stabilind prin-cipalele obiective şi utilizând instrumentele adecvate pentru realizarea acestora: taxa scontului; rezervele obligatorii; intervenţii pe piaţa valutară; rezervele valutare internaţionale.

177

�stabileşte şi conduce politica valutară a ţării, ca segment al politicii monetare, stabilind regimul valutar, asigurând trezoreria balanţei de plăţi, asigurând controlul valutar constituind şi gestionând rezervele de aur şi devize, acţionând pentru realizarea convertibilităţii monedei naţionale.

�supraveghează şi participă la reglementarea şi operarea sis-temului de plăţi, coordonând activitatea de compensare interbancară multilaterală, prestând direct servicii de compensare şi decontare a plăţilor între bănci.

B.N.R este condusă de Consiliul de Administraţie, format din 9 membrii aleşi de Parlament, la propunerea şefului Guvernului, pentru un mandat reînnoibil de 6 ani, din cei 9 membrii, 4 făcând parte din structura executivă a B.N.R, Guvernatorul şi cei 3 viceguvernatori, ceilalţi 5 fiind persoane independente politic, administrativ şi parla-mentar, asigurând obiectivitatea deciziilor adoptate de către Consiliu.

Gestiunea zilnică a B.N.R este coordonată de către Guvernator, acesta fiind şeful executivului băncii, numind în funcţie pe directorii de departamente (direcţii) şi de sucursale, în absenţa sa fiind înlocuit de prim-viceguvernator, împreună cu ceilalţi doi viceguvernatori.

Consiliul de Administraţie numeşte Comisia de Cenzori, formată din 5 membrii, însărcinată cu verificarea respectării legii şi controlul patrimoniului băncii, întocmind raportul anual.

Pentru asigurarea eficienţei procesului decizional, în cadrul B.N.R funcţionează trei structuri operative cu responsabilităţi în exercitarea principalelor funcţii ale unei Bănci centrale şi anume: Comitetul de po-litică monetară, Comitetul de supraveghere, Comitetul de administrare a rezervelor internaţionale, la care se adaugă un comitet cu funcţie consultativă, Comitetul de audit, constituit în sprijinul Consiliului de Administraţie pentru realizarea controlului intern.

B.N.R dispune de un număr de 20 de sucursale, numărul de per-sonal reducându-se treptat de la cca 4800 în 1998 la cca 1800 în 2004.

Structura organizatorică a centralei B.N.R evidenţiază apropierea acesteia de structura Băncii Centrale Europene, un număr de 14 direcţii din cadrul B.C.E având corespondent în organigrama B.N.R, care cu-prinde 18 direcţii. Ceea ce diferenţiază B.N.R de B.C.E şi va continua încă un timp, este importanţa acordată aspectelor de reglementare şi de supraveghere, în cadrul B.N.R existând trei direcţii cu atribuţii în ana-liza şi semnalizarea riscurilor sistemice generate pe pieţele financiare.

Organigrama simplificată a BNR este prezentată în figura nr. 10.

178

Figura nr. 10. Organigrama B.N.R

179

C.A.R.I. = Comitetul de Administrare a rezervelor internaţionale; C.P.M = Comitetul de Politică monetară; C.S.V = Comitetul de Supraveghere; D.A.I = Direcţia Audit intern; D.C.T = Direcţia Contabilitate; D.E.T.C = Direcţia Emisie, tezaur şi casierie; D.I.E.R.E = Direcţia Integrare europeană şi relaţii externe; D.J.D = Direcţia Juridică; D.L.G = Direcţia Logistică; D.M.P.M = Direcţia Modelare şi prognoze macroeconomice; D.O.P = Direcţia Operaţiuni de piaţă; D.P.L = Direcţia Plăţi; D.P.M = Direcţia Politici monetare; D.R.A = Direcţia Reglementare şi autorizare; D.R.U = Direcţia Resurse umane; D.S.C = Direcţia Secretariat; D.S.F = Direcţia Stabilitate financiară; D.S.I = Direcţia Servicii informatice; D.S.P = Direcţia Studii şi publicaţii; D.S.T = Direcţia Statistică; D.S.V = Direcţia Supraveghere.

Adoptarea noului Statut al BNR, în 2004, a urmărit compati-bilizarea activităţii B.N.R cu cea a băncilor centrale membre a SEBC, principalele completări faţă de Statutul anterior vizând:

•Consolidarea unicităţii obiectivului fundamental al B.N.R, de asigurare şi menţinere a stabilităţii preţurilor;

•Consolidarea independenţei B.N.R, sub aspectele: opolitic: politica economică generală nu trebuie să prejudicieze

obiectivul fundamental al acesteia, independenţa conducerii B.N.R faţă de autorităţile politice şi publice.

omanagerial: menţinerea continuităţii mandatului membrilor Consiliului de Administraţie şi extinderea prevederilor conflictului de interese asupra întregii conduceri a băncii, inclusiv celei executive.

oinstituţional: definirea B.N.R ca instituţie publică independentă; sprijinirea financiar, prin elaborarea modelelor situaţiilor financiare anuale şi emiterea de către B.N.R a reglementărilor proprii de orga-nizare şi conducere a contabilităţii proprii.

•Interzicerea posibilităţilor de finanţare directă de către B.N.R a instituţiilor publice;

180

•Eliminarea accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare, prin lărgirea sferei de cuprindere a activelor eligibile pentru garantarea creditelor acordate de B.N.R instituţiilor de credit.

În perspectivă, B.N.R va trebui să dispună de o legislaţie şi o structură funcţional-organizatorică aptă să faciliteze integrarea ei cu succes în cadrul SEBC.

Sumarul capitolului Banca centrală, reprezentând autoritatea monetară a ţării, a

apărut fie evolutiv, prin preluarea treptată de către o bancă comercială a funcţiilor de autoritate monetară, fie institutiv, prin constituirea, prin lege, a unei entităţi distincte în calitate de autoritate monetară.

Obiectivul esenţial al Băncii îl constituie reglarea ofertei de monedă în condiţiile economiei de piaţă, în acest sens realizând un set de funcţii interdependente, dintre acestea evidenţiindu-se promovarea politicii monetare orientată spre asigurarea stabilităţii preţurilor, pre-cum şi reglementarea şi supravegherea sistemului bancar, în scopul menţinerii lichidităţii acestuia şi diminuării riscurilor bancare.

Reglarea ofertei de monedă de către Banca centrală se poate realiza prin modificarea ratei rezervelor obligatorii pe care băncile trebuie să le deţină în conturi la Banca centrală. O creştere a rezervelor totale la o bancă induce expansiunea creditelor acordate şi deţinerilor de titluri la această bancă, iar încasarea acestor fonduri prin depozitele altor bănci le determină pe acestea să-şi crească, la rândul lor, creditele acordate şi cumpărările de titluri şi aşa mai departe, astfel că o creştere iniţială a rezervelor cauzează o multiplicare a depozitelor tranzacţionabile pe ansamblul sistemului bancar.

Modificarea rezervelor totale din sistemul bancar prin politica Băncii centrale, afectează baza monetară, influenţând cantitatea de monedă din economie prin multiplicatorul monetar, care reprezintă un număr care exprimă cu cât se va schimba cantitatea de monedă ca reacţie la o anumită modificare a bazei monetare.

Realizarea funcţiilor implică organizarea Băncii centrale în con-diţii de independenţă politică, astfel încât prin structura sa managerială şi organizatorică să-şi poată îndeplini coerent şi consistent funcţiile, orientând dinamica sistemului bancar, dar şi a celui financiar spre

181

atingerea obiectivului complex al menţinerii stabilităţii preţurilor, prin reglarea ofertei de monedă şi asigurarea funcţionalităţii băncilor.

În sensul realizării funcţiilor şi atingerii obiectivului, Banca cen-trală efectuează un ansamblu de operaţii, pasive, pentru crearea resurselor necesare promovării funcţiilor, precum emisiunea monetară şi constituirea rezervelor obligatorii şi active, de instrumentare a resurselor în sensul realizării efective a funcţiilor, precum creditarea băncilor şi a statului.

Reglementarea bancară reprezintă modalitatea directă de reglare instituţională, de către autoritatea bancară şi monetară, de regulă Banca centrală, a funcţionării sistemului bancar, prin autorizarea constituirii şi activităţii băncilor, prin supravegherea activităţilor acestora, evoluţia funcţiei reglementative a Băncii centrale concretizându-se în prezent în cerinţe institutive pentru înfiinţarea băncilor, normarea prudenţială a rezultatelor şi performanţelor, precum şi în controlul şi urmărirea activităţii acestora.

Banca centrală a României, BNR, înfiinţată ca entitate distinctă în 1880, îşi realizează în prezent funcţiile în condiţii de independenţă politică, financiară şi managerială, conform cerinţelor Sistemului Băncilor Centrale Europene, promovând politica monetară centrată pe stăpânirea inflaţiei, printr-un set de instrumente monetare specifice şi disponibile fazei evolutive a economiei, a sistemului financiar, reglementând transformarea sistemului bancar românesc conform caracteristicilor economiei de piaţă, globalizării şi integrării financiare şi monetare, prin restructurarea, privatizarea şi eficientizarea acestuia.

Termeni de referinţă

Autoritate monetară Banca Centrală Europeană Bancă Centrală Bază monetară Compensare bancară Emisiune monetară Funcţiile Băncii Centrale Independenţa Băncii Centrale Monedă centrală Norme prudenţiale Operaţiune pe piaţă Piaţă monetară Politică monetară Refinanţare bancară Reglementare bancară Rezervă obligatorie Sistem European al Băncilor Centrale Supraveghere bancară

182

Teste şi întrebări de autoevaluare •Explicaţi de ce o bancă nu poate genera expansiunea depo-

zitelor prin cumpărarea de titluri de stat, însă Banca centrală poate face asta?

•Se presupune că depozitele totale ale unei bănci sunt de 100 milioane euro, aceasta având 85 milioane euro în credite şi titluri financiare, iar rata rezervelor obligatorii est de 12%. Arătaţi dacă banca deţine rezerve excedentare şi dacă da precizaţi valoarea.

•Se consideră situaţia în care nu există numerar, iar băncile emit numai depozite tranzacţionabile şi nu deţin rezerve excedentare. Dacă valoarea multiplicatorului monetar, pentru agregatul M1, este egală cu 4, determinaţi care este rata rezervelor obligatorii

•Explicaţi de ce multiplicatorul monetar creşte, dacă subiecţii economici doresc să deţină mai puţin numerar în raport cu deţinerile lor de depozite tranzacţionabile (la vedere).

•Explicaţi în ce sens numerarul este un element de pasiv al Băncii centrale:

•Care este obiectivul esenţial al Băncii centrale? Cum se core-lează acesta cu obiectivul politicii monetare?

•Explicaţi pe ce se bazează emisiunea monetară în prezent. De ce aurul nu mai constituie baza emisiunii monetare?

•Care dintre următoarele funcţii ale Băncii centrale este prioritară pentru diminuarea falimentelor bancare: politica monetară, prudenţială, bancă a băncilor, centru valutar? Explicaţi .

•În ce rezidă necesitatea asigurării independenţei Băncii centrale? Cum se realizează aceasta în cadrul Sistemului european al băncilor centrale?

•Care sunt criteriile pentru aprecierea independenţei Băncii centrale? Comparativ, care Bancă centrală este mai independentă: a Franţei, Germaniei sau a Japoniei? De ce?

• Banca centrală refinanţează băncile prin operaţiuni pe piaţa deschisă. Explicaţi dacă afirmaţia este adevărată sau nu.

•Enumeraţi indicatorii prudenţiali semnificativi şi arătaţi semni-ficaţia normei Cooke.

•Care este diferenţa şi care este legătura dintre dereglementare şi dezintermediere bancară?

183

•Precizaţi care este forma de supraveghere bancară cea mai indicată şi explicaţi de ce?

•Care sunt asemănările şi deosebirile dintre B.N.R şi Banca Centrală Europeană (B.C.E.)?

Bibliografie selectivă

�B.N.R; Raport anual 2004. �Christian N. Chabot, Euro, moneda europeană, Editura Teora,

Bucureşti, 2000. �Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă-credit, Editura ASE,

Bucureşti, 2003. �Shelagh Heffernan, Modern Banking in Theory and Practice, John

Willey and Sons, New York, 1996. �Gheorghe Manolescu, Liviu C. Andrei, Sisteme şi politici financiare

comparate, Societatea Ateneul Român, Bucureşti, 1999. �Roger LeRoy Miller, David VanHoose, Money, Banking, and

Financial Markets, Thomson Learning, South-Western, Ohio, USA, 2004.

184

VII. SISTEMUL DE PLĂŢI Scopul capitolului îl constituie explicarea rolului, configuraţiei şi

conţinutului sistemului de plăţi, înţelegerea caracteristicilor şi modului de realizare a plăţilor, a riscurilor asociate acestora.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:

�Explicitarea sistemului de plăţi şi a mijloacelor de plată �Delimitarea funcţională dintre modalităţi, instrumente şi tehnici

de plată �Diferenţiera dintre mijloace clasice şi mijloace electronice de

realizare a plăţilor �Evidenţierea specificului tipurilor de instrument de plată şi a

tehnicilor de plată asociate �Prezentarea cardului, a tehnicilor electronice de plată şi a

circuitelor informatice de transmitere a mesajelor de plată; �Cunoaşterea riscurilor caracteristice plăţilor, înţelegerea ris-

cului global şi a riscului sistemic, precum şi a modului de diminuare a expunerii

Introducere Intermedierea schimburilor reprezintă o funcţie esenţială a mo-

nedei, realizarea acesteia prin mijloace de plată adecvate cerinţelor şi caracteristicilor schimburilor, prin instrumente şi tehnici de plată care să asigure operativitatea şi siguranţa efectuării plăţilor constituie o condiţie esenţială a îndeplinirii eficiente a acestei funcţii.

În acest sens, mijloacele moderne de realizare a plăţilor reprezintă reacţia monedei la mediul extern al economiei şi societăţii reale, la dorinţele şi motivaţiile civilizaţiei contemporane, bancarizarea puternică

185

a plăţilor, transformarea monedei, a semnului monetar în impuls electronic, ruperea totală a monedei de conţinutul valoric real constituie provocări, dar şi răspunsuri ale monedei.

Impulsurile electronice poartă mesajele de acceptare a plăţilor cu viteza luminii şi hardurile de telecomunicaţii le pot transmite instantaneu. Programele de soft din bănci pot autoriza automat transferul de fonduri din conturile cumpărătorilor de bunuri sau instrumente financiare, în conturile vânzătorilor acestora.

Acest proces de transformare, de conversie a conţinutului şi formelor plăţilor generează riscuri, amplifică şi diversifică expunerile la risc ale participanţilor la fluxurile de plăţi, creşte viteza de propagare şi de consolidare a riscurilor în sistem, acestea devenind riscuri globale, riscuri sistemice care reclamă un management adecvat, specific, de protejare, de acoperire, de reducere a efectelor acestor riscuri.

Pentru înţelegerea acestui capitol este necesară parcurgerea prealabilă a următoarelor capitole:

•Moneda în cadrul economiei

•Sistemul monetar

•Banca centrală

1. Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi Sistemul de plăţi este o parte esenţială a infrastructurii finan-

ciare a economiei de piaţă, în care organizarea şi activitatea sectorului bancar sunt determinate de necesităţile pieţelor, preocupările orga-nismelor oficiale vizând asigurarea stabilităţii şi siguranţei acestuia. Constând dintr-un set de reglementări, instituţii şi mecanisme tehnice de transfer al banilor, sistemul de plăţi este o parte integrantă a sistemului monetar într-o astfel de economie, funcţionarea sigură şi eficientă a sistemului de plăţi constituind atât pentru participanţii de pe piaţă, cât şi pentru instituţiile publice, în special băncile centrale, un domeniu de interes deosebit.

În ultimele două decenii, pe plan mondial sistemele de plăţi au fost profund afectate de schimbările majore petrecute în industria

serviciilor financiare, schimbările tehnologice rapide, dereglementarea

186

şi tendinţa către o mai mare volatilitate a preţurilor activelor con-tribuind la o adevărată explozie în activitatea financiară şi, implicit, în volumul şi valoarea fluxurilor de plăţi atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial

Principalele instituţii implicate în furnizarea de servicii de plăţi au devenit din ce în ce mai conştiente că această activitate nu constituie numai o sursă de profit potenţial, dar şi o sursă majoră de riscuri atât pentru activitatea bancară, cât şi pentru ansamblul economiei reale. Pe lângă principalii furnizori de servicii de plăţi, băncile, ceilalţi parti-cipanţi la derularea acestor activităţi, respectiv iniţiatorii şi beneficiarii operaţiunilor sistemelor de plăţi, precum şi intermediarii nonbancari sau cei care asigură suportul logistic al acestor sisteme, manifestă în prezent o preocupare continuă pentru creşterea eficienţei acestora, în condiţiile supravegherii riscurilor specifice şi necesităţii eliminării cauzelor care determină aceste riscuri.

Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente) privind descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile care nu se bazează pe schimburi în natură astfel de obligaţii sunt descărcate prin transferul titlului de proprietate asupra unei categorii de active, care prin însăşi natura şi larga lor acceptabilitate, sunt cunoscute sub denumirea de bani. Din punct de vedere istoric, aceste active au luat forma unei mărfi, de exemplu aur sau argint, sau a unor diverse mijloace de consemnare a obligaţiilor emise de instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private, care, în principiu, erau compensabile în mărfuri.

În sistemele financiare aceste active constau dintr-un set foarte restrâns de creanţe asupra guvernului (moneda metalică), asupra băncii centrale (bancnote sau fondurile băneşti menţinute în evidenţele băncii centrale) sau asupra altor instituţii financiare (de exemplu, depozite bancare) Aceste active sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de decontare. Mijloacele de decontare reprezintă moneda fiduciară şi moneda scripturală (bani de cont), ceea ce înseamnă că ele sunt mai convertibile în aur sau în alte mărfuri, fiind utilizate ca un mijloc de schimb, deoarece beneficiază de încrederea publicului.

Studiul sistemelor de plăţi este pe fond studiul mecanismelor prin

care diferite forme de bani sunt transferate între agenţii economici

187

atunci când îşi decontează propriile obligaţii de plată sau când acţio-nează ca intermediari pentru terţe părţi în furnizarea de servicii de plăţi.

Elementele constitutive ale unui sistem de plăţi cuprind instituţiile, care furnizează servicii de plăţi, diversele forme de creanţe transferate, metodele şi mijloacele de transfer al acestor creanţe, inclusiv conţi-nutul mesajelor de instrucţiuni şi canalele de comunicaţie, precum şi relaţiile contractuale dintre părţile implicate.

Mijloacele de transfer, adică mijloacele de plată cuprind urmă-toarele elemente:

�Modalităţile

�Instrumentele

�Tehnicile

�Circuitele

Date fiind diferenţele istorice dintre structurile bancare şi preve-derile legale, sistemele de plăţi diferă considerabil de la o ţară la alta, structura generală a unui sistem de plăţi putând fi însă simbolizată sub forma piramidei inversate, aşa cum se prezintă în figura nr. 11, ea putând fi luată ca bază a analizei sistemelor de plăţi din orice ţară.

Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele

fizice, agenţii economici şi alte instituţii nonbancare, băncile, casele de

compensaţie şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât pasive (obligaţii) ale Băncii centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de sistemul bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasive (obligaţii) ale băncilor faţă de publicul nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozitele de corespondent bancar).

Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti între nonbănci îl constituie utilizarea numerarului, (monezi şi bancnote), prin descărcarea de obligaţia de plată prin utilizarea nume-rarului decontarea fiind individuală şi imediată (decontare brută şi în

timp real).

Pentru plăţile cu o valoare mică, care se efectuează chiar în locul în care tranzacţia este încheiată, numerarul (monezile şi bancnotele) rămâne, fără îndoială, cel mai convenabil instrument de efectuare a acestor operaţiuni.

188

Figura nr. 11. Participanţii la sistemul de plăţi

Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme

decât cea a numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. În acest caz, agenţii economici dau instrucţiuni unor interme-diari, de regulă bănci, să transfere fonduri de la un deţinător de cont, plătitorul, la alt deţinător de cont, beneficiarul, de regulă, existând o diferenţă de timp între emiterea instrucţiunii şi completarea.

189

Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice, agenţii economici şi alte instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât pasive (obligaţii) ale Băncii centrale deţinute fie de persoanele nonbancare (bancnotele), fie de sistemul bancar (depozite bancare de rezervă), cât şi pasive (obligaţii) ale băncilor faţă de publicul nonbancar (depozitele bancare) sau faţă de alte bănci (depozitele de corespondent bancar).

Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti între nonbănci îl constituie utilizarea numerarului, (monezi şi bancnote), prin descărcarea de obligaţia de plată prin utilizarea nume-rarului decontarea fiind individuală şi imediată (decontare brută şi în timp real).

Pentru plăţile cu o valoare mică, care se efectuează chiar în locul în care tranzacţia este încheiată, numerarul (monezile şi bancnotele) rămâne, fără îndoială, cel mai convenabil instrument de efectuare a acestor operaţiuni.

Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme decât cea a numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. În acest caz, agenţii economici dau instrucţiuni unor inter-mediari, de regulă bănci, să transfere fonduri de la deţinător de cont, plătitorul, la alt deţinător de cont, beneficiarul, de regulă, existând o diferenţă de timp între emiterea instrucţiunii şi completarea (decon-tarea) transferului.

Mai mult decât atât, ori de câte ori părţile nu menţin depozite la aceeaşi instituţie, executarea unei instrucţiuni de plată necesită ca banca plătitorului să facă un transfer de fonduri către banca bene-ficiarului în scopul ca acesta din urmă să poată acoperi noua obligaţie de plată pe care o înregistrează faţă de clientul său, beneficiarul. Acest tip de transfer se numeşte transfer interbancar.

În cazul în care atât plătitorul, cât şi beneficiarul menţin conturi la aceeaşi bancă transferul de fonduri are loc în cadrul unei singure instituţii, denumirea acestuia fiind transfer intrabancar.

Este necesar ca fondurile care se transferă să fie acceptate de către ambele bănci, ele putând lua forma fie de obligaţie a unei terţe părţi, agentul de decontare, fie de conturi reciproce de corespondent.

Date fiind toate aceste elemente, plăţile fără numerar au o natură duală: şirul de înscrieri, în conturile intermediarilor de plăţi (transfe-rurile de fonduri) şi şirul mesajelor dintre părţi, conţinând instrucţiunile de transfer al fondurilor şi notificarea primirii acestora. Astfel, o singură

190

instrucţiune de plată poate fi finalizată prin mai multe transferuri succesive de fonduri.

În ceea ce priveşte transferurile de fonduri interbancare, băncile însele sunt iniţiatorii şi primitorii finali ai fondurilor. Aceste transferuri îşi au originea fie în instrucţiunile transmise de o bancă către celelalte bănci pentru acoperirea obligaţiei rezultate din operaţiile de plată dintre clienţii lor, fie atunci când băncile îşi descarcă propriile obligaţii pe care le au una faţă de cealaltă (de exemplu, tranzacţiile de pe piaţa monetară sau tranzacţiile de pe piaţa valutară).

În economiile de piaţă moderne, agenţii economici dispun de o varietate de metode pentru a face plăţi. Astfel, de regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care-l consideră adecvat necesităţii lor, din perspectiva vitezei de execuţie, a costurilor de tranzacţie, a caracteris-ticilor locale, precum şi a cadrului legal care reglementează obligaţiile de plată. De exemplu, cu referire la plăţile de detaliu, acestea pot fi decontate prin utilizarea numerarului, a cecurilor, cardurilor de credit, a cardurilor de debit sau a ordinelor de transfer credit, fiecare dintre ele putând implica operaţii manuale, telefonice, poştale sau pe suport magnetic.

Pentru plăţile cu valoare mare şi/sau urgente, în general corelate cu schimbul instrumentelor financiare, de regulă, sunt utilizate sisteme electronice de transfer de fonduri, mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic decât cele care procesează unele dintre categoriile de plăţi de detaliu enumerate anterior.

2. Mijloace şi modalităţi de plată

2.1. Mijloace de plată

Un moment important în desfăşurarea schimburilor economice

naţionale şi internaţionale îl constituie încasarea contravalorii bunurilor economice care fac obiectul schimbului. Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează prin mijloace de plată sau de decontare convenite între parteneri sau / şi stipulate în contract, utilizând moda-lităţile de plată adecvate caracteristicilor schimbului.

Mijlocul de plată reprezintă forma prin care se realizează transferul de lichidităţi, de monedă, care constituie conţinutul plăţii, între subiecţii economici, de orice natură, formă care cuprinde un set de elemente interdependente.

191

Mijloacele de plată utilizate s-au diversificat continuu, o dată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei şi a perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.

Privite în ansamblu lor, se disting următoarele mijloace de plată: �Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de

troc, compensaţie. Din punct de vedere istoric, este prima modalitate de plată apărută, iar revenirea la acest mod de plată este determinată, pe de o parte, de fenomene de criză financiară naţională sau interna-ţională (de exemplu, criza din 1923 – 1933, criza datoriilor externe 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă parte, de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale.

În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă pentru debloca relaţiile comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt modeste sau inexistente.

�Plata în numerar. Dacă în trecutul istoric plata cu bani peşin constituia o certitudine la încheierea unei tranzacţii, în etapa con-temporană locul său în ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de dispariţie, ca urmare a dezavantajelor şi riscurilor pe care le incumbă:

•transportul efectiv; •contactul direct între cei doi parteneri; •dificultatea de a sincroniza obligaţiile ale partenerilor. Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca şi în epoca con-

temporană plata în numerar să fie utilizată, elementul fundamental al plăţii în numerar constituindu-l încrederea care trebuie să existe între partenerii de afaceri.

�Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar caracterul înscrisului, cecului, oferă partenerilor de afaceri un grad de siguranţă mai ridicat. Plata prin cec, în diferitele sale forme, a luat o deosebită amploare după anii ´60, fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor necomerciale.

�Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea unor instrumente de plată precum a cambiei şi a biletului la ordin, se numără printre cele mai vechi instrumente de plată. În timp, acestea au evoluat, de la utilizarea lor singulară, în sine, sistem care se practică şi în prezent, la asocierea lor unor tehnici de plată cum ar fi acreditivul documentar, incasoul etc., adesea cu valoare de instrument de garantare (în cazul incasoului, de exemplu) sau ca rezultat al unor reglementări specifice, particulare privind plata (scrisoarea comercială de credit, specifică ţărilor de drept anglo-saxon)

192

Fiecare dintre aceste două titluri de credit prezintă anumite par-ticularităţi în utilizarea lor ca mijloc de plată, oferind un grad de securitate ridicat părţilor implicate.

�Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi a dezvoltării relaţiilor la nivel internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în numerar, dar se realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un client îl dă băncii sale de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte persoane în contul acesteia, care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeaşi bancă. În practică este denumit şi plata direct din cont sau plata din cont, indiferent de denumire, plata presupunând, în prealabil, un ordin dat de titularul contului.

�Plata documentară sau operaţiunea documentară constituie o sintagmă pentru a defini o tehnică de plată, în cadrul căreia plata se face de către bancă numai contra documente, de unde şi denumirea, în această grupă fiind incluse: acreditivul documentar şi incassoul documentar. Date fiind particularităţile mecanismului derulării plăţii, aceste tehnici conferă partenerilor un grad de securitate mai ridicat.

�Scrisoarea de garanţie bancară, deşi, în esenţă, constituie un instrument de garantare, în practica comercial – bancară contemporană este utilizată şi ca mijloc de plată. Prin implicarea mai profundă sau mai superficială a băncii, corespunzător angajamentului de plată asumat, subsidiar, solidar sau la prima şi simpla cerere, oferă mai multă sau mai puţină siguranţă în raport cu interesele partenerilor. Scrisoarea de garanţie bancară poate fi utilizată în sine, sau în conexiune cu o tehnică de plată cu scopul de a garanta, cum este, de exemplu, plata prin incasso documentar sau plata prin compensaţie.

Fiecare dintre mijloacele de plată prezentate au avantaje şi dez-avantaje şi presupun stăpânirea unei anumite tehnici în utilizarea lor.

De reţinut faptul că, exceptând plata în numerar şi anumite forme de plată prin compensaţie, toate celelalte modalităţi şi instrumente de plată presupun:

•existenţa conturilor bancare ale partenerilor de afaceri; •mişcarea banilor între aceste conturi realizată pe canal bancar,

prin una din tehnicile de transfer al fondurilor. Deci, subiecţii economici în decizia lor privind o plată au în ve-

dere, pe de o parte, modalitatea de plată pentru care optează, precum şi instrumentul şi tehnica de plată (cec, ordin de plată, incaso, acreditiv etc.) iar pe de altă parte, modul în care vor fi transferate fondurile (letric, telegrafic, SWIFT) şi cine suportă comisioanele bancare.

193

În această perspectivă, orice modalitate de plată presupune pre-cizarea căii de transfer a fondurilor, unul şi acelaşi acreditiv, de exemplu, putând fi trimis beneficiarului letric, telegrafic (fax) sau prin sistem electronic, conţinutul mesajului fiind acelaşi, tehnicile diferind între ele prin acurateţea, siguranţa, costul şi rapiditatea transmiterii.

2.2. Modalităţile de plată

Modalitatea de plată reprezintă procedeul de realizare a transfe-

rului de monedă, procedeu care constituie un element delimitativ primar al mijloacelor de plată, al formelor de realizare a transferului.

Modalităţile de plată se pot grupa în două categorii distincte: �plăţi în numerar; �plăţi prin virament.

a) Plăţi în numerar Plăţile în numerar au încă o pondere semnificativă în structura

mijloacelor de plată, iar ca frecvenţă deţin încă un loc semnificativ în circulaţia monedei, ponderea numerarului în agregatul M1 variind în ţările dezvoltate între 8% ţi 20%.

Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute de persoane fizice, agenţi economici şi bănci.

Moneda de hârtie, bancnota, este titlul de credit emis de băncile centrale şi de emisiune, aceste bilete de bancă fiind onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-au emis.

Numerarul este mijlocul de plată primar, simultan o modalitate şi un instrument de plată şi el a dominat mult timp în cadrul modalităţilor de efectuare a plăţilor şi în prezent numerarul fiind un instrument plată general valabil, având efect imediat şi gradul de lichiditate cel mai ridicat.

Plăţile în numerar se efectuează prin casieriile firmelor şi ale băncilor sau ale altor instituţii financiare.

Rolul casieriilor este deosebit în circulaţia monetară cu numerar şi mai ales în relaţiile cu publicul, organizarea şi funcţionarea casieriilor fiind autonomă în raport cu alte activităţi ale firmelor şi băncilor.

Casieriile îşi desfăşoară activitatea complexă, îndrumând clienţii şi promovând normele legale de circulaţie monetară. Ele operează cu mari valori şi contribuie hotărâtor la desfăşurarea unei circulaţii băneşti eficiente, performante într-o economie de schimb.

194

Operaţiunile de casierie constau în depuneri şi ridicări de numerar din conturile deschise la o bancă, prin casieriile băncilor efectuându-se şi operaţiuni cu numerar în valută, deşi de cele mai multe ori există casierii organizate special în acest scop.

b) Plăţi prin virament A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca

volum este viramentul, această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică neputându-se desfăşura în afara lor. Viramentul reprezintă un procedeu special de plată, care asi-gură transferul sumelor de monedă între conturile bancare ale clienţilor, ale subiecţilor economici, prin debitarea contului plătitorului şi cre-ditarea contului beneficiarului.

Depozitele bancare, sub forma soldurilor conturilor titularilor la bănci, reprezintă forme de acumulare a monedei active, aflată sub formă scripturală, prin virament realizându-se circulaţia monedei scripturale.

Pe de altă parte, conturile bancare reprezintă creanţe ale terţilor faţă de bancă, iar viramentul constituie un procedeu de transfer al creanţelor între creditorii băncii.

În practică viramentul se prezintă ca un document de dispoziţie adresat de către titularul de cont băncii sale, ordinul de virament, de plată concretizând mandatul dat de către client băncii sale depozitare, de a transfera o sumă de bani în contul unei terţe persoane, prezenţa conturilor fiind obligatorie pentru efectuarea viramentului, în acest sens ordinul de virament manifestându-se ca instrument de plată.

Ordinul de virament prezintă următoarele caracteristici: o nu conferă nici un drept beneficiarului, fiind o relaţie directă

între plătitor şi bancă; o este revocabil, evident până în momentul efectuării plăţii; o se onorează după efectuarea plăţilor solicitate prin celelalte

instrumente, Viramentul este de două tipuri: �de credit; �de debit. Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că

plătitorul (debitorul) dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata, nefiind necesar un consimţământ prealabil al plăti-torului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de plată, cecul şi cambia.

195

În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară, în prealabil fiind necesar consimţământul plătitorului transmis băncii sale, prin acest instrument fiind protejate interesele plătitorului şi ale beneficiarului. Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă toate demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în contul său. Este utilizat pentru efectuarea plăţilor către furnizorii de utilităţi, de servicii curente, precum apă, telefon, energie electrică etc.

3. Instrumentele de plată prin virament

3.1. Ordinul de plată Ordinul de plată, după cum s-a arătat mai sus, este instrumentul

cel mai des utilizat în plăţile fără numerar, el reprezentând o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul ordinului unei bănci, de a pune la dispoziţia unui beneficiar, o sumă de bani, fiind un transfer de credit.

Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni ordin de plată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

▪banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debi-tarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea lor de la cel ce a dat dispoziţia, de la emitent;

▪nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului. Plata începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată

şi se finalizează prin acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.

Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu, plătitorul putând fi un client al băncii iniţiatoare sau chiar banca destinatară.

Ordinul de plată are următoarele elemente: o este necondiţionat; o este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul con-

tului acestuia; o denumirea băncii iniţiatoare; o denumirea băncii receptoare; ▪elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către

banca iniţiatoare. Se consideră că plata este efectuată fie în momentul debitării

contului emitentului sau când banca emiţătoare creditează contul

196

băncii receptoare, fie în momentul în care decontarea finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare deschis la Banca Naţională a României.

Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii. Ordinul de plată poate fi emis pe suport de hârtie (clasic)sau pe

suporturi neconvenţionale (magnetic sau electronic). Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi

onorarea ordinului de plată, dacă însă banca întârzie executarea plăţii din vina ei, aceasta plăteşte dobânzi de întârziere.

În momentul în care transferul–credit este acceptat, banca destinatară devine obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de plată acceptat, finalizarea transferului-credit nu împiedică exercitarea dreptului beneficiarului de a recupera ulterior totalul spezelor bancare de la plătitor.

3.2. Cambia

Cambia reprezintă un titlu de credit negociabil şi în acelaşi timp,

un instrument de plată, care constată şi atestă obligaţia asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o anumită scadenţă, benefi-ciarului sau la ordinul acestuia o anumită sumă de bani determinată.

Cambia, tratată doar ca un instrument de plată, are următoarele caracteristici:

�este transferabilă (trece de la o persoană la alta, rămânând însă obligaţia plătitorului sau debitorului);

�este negociabilă, o dată cu cambia se transferă şi creanţa, în timpul transferului negociindu-se la valoarea de piaţă;

�cei ce deţin cambia răspund solidar în cazul în care ultimul deţinător al cambiei nu îşi poate primi banii la scadenţă;

�este un instrument de plată pe termen lung, fiind de fapt o plată amânată, între părţi existând relaţii de credite, iar cambia este tocmai o expresie a acestor relaţii.

Fiind un titlu de credit, cambia este un înscris sub semnătură privată. Cambia cuprinde următoarele elemente: o denumirea de cambie; o ordinul necondiţionat de a plăti; o numele celui ce trebuie să plătească; o locul şi data emiterii; o semnătura celui care emite cambia.

197

Cambia are două forme: •biletul la ordin •trata. Biletul la ordin presupune doi participanţi şi anume: beneficiarul

şi plătitorul. Operaţiunile cu biletul la ordin au loc în cazul tranzacţiilor comerciale, beneficiarul vânzând marfa în favoarea cumpărătorului, care devine astfel debitor, adică viitorul plătitor, acest debitor semnând biletul la ordin, obligându-se să efectueze plata la scadenţă.

Emitentul sau subscriitorul biletului la ordin menţionează „voi plăti acest bilet la scadenţă” şi semnează.

Trata, care este denumirea istorică a cambiei, având, de regulă, acelaşi conţinut ca şi cambia.

În cazul tratei, există trei participanţi: o trăgătorul; o trasul; o beneficiarul. Trăgătorul este cel care dă ordinul să se plătească, obligându-l

pe tras să plătească. În cazul tratei şi al biletului de ordin, ordinul de a plăti se bazează

pe transferul anticipat al valorilor către tras. Beneficiarul poate fi o persoană în favoarea căreia se face plata,

fiind interzisă tragerea unei cambii în favoarea altei cambii. Când beneficiarul nu este trăgătorul, se spune că această cambie

este trasă pentru un terţ, în acest caz, între trăgător şi beneficiarul cambiei nu există o relaţie directă, beneficiarul nefiind indicat expres în cambie.

Într-o cambie plătibilă la vedere sau la termen, trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de dobândă, dobânda curgând de la data emiterii cambiei, dacă altă dată nu este înscrisă, cambia conţinând şi rata dobânzii sau masa ei.

Obligaţia cambială poate fi asumată prin mijlocirea unui mandatar sau a unui reprezentant.

Trăgătorul cambiei răspunde de acceptarea şi plata ei, nepu-tându-se elibera în nici un caz de răspundere de plată.

Cambia este transmisibilă prin gir, sau andosare, girul fiind făcut chiar în interesul trasului, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat, aceştia putând să gireze din nou cambia.

Girarea titlului de către o societate bancară se numeşte scontare şi constituie o modalitate prin care posesorul cambiei îşi poate procura prin gir fonduri înainte de scadenţă.

198

Girul este condiţionat, adică nu poate fi grevat de contraprestaţii sau raporturi cauzale.

Girul trebuie să fie înscris pe cambie sau pe prelungirea acestuia (alonjă), fiind semnat de girant.

Dacă trasul nu poate plăti, beneficiarul cambiei cere execuţia acceptanţilor şi avaliştilor, acest demers se numeşte protest.

Avalistul este persoana ce garantează efectuarea plăţii pentru una din persoanele cuprinse şi implicate în cambie, avalizarea neputând fi făcută de tras sau trăgător.

3.3. Cecul

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi

bancare cu disponibil corespunzător (cel puţin valoarea cecului), dis-ponibil constituit anterior printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar.

Cecul impune trei participanţi: •trăgătorul;

•trasul;

•beneficiarul. Cecul este creat de trăgător, care dă băncii sale un ordin

necondiţionat, ca atare, banca apare în situaţie de tras, care trebuie să plătească, la prezentare, o sumă determinată unei terţe persoane sau chiar trăgătorului emitent, când acesta apare în poziţie de beneficiar.

Cecul este un instrument de plată de debit, nefiind admise cecuri fără acoperire, de regulă cecul fiind vizat şi certificat de banca ce l-a emis (banca trăgătorului).

Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă, liberalizând clientului său, trăgătorul, mai multe formulare necomple-tate, pe care le transformă în cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii.

Conţinutul cecului:

o Denumirea de cec; o Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani; o Numele celui care trebuie să plătească; o Fixarea locului unde se face plata; o Fixarea datei emiterii; o Semnătura celui care a emis cecul;

199

Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare, totuşi cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca instrument de plată, chiar dacă trasul nu este o bancă.

Cecul poate fi emis numai dacă trăgătorul are disponibil la tras şi are drept de a dispune asupra acestuia, disponibilul trebuind să fie deci lichid, cert şi exigibil.

Cecul este un instrument de plată la vedere, trasul neasumându-şi nici un fel de obligaţie. Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate fi tras pentru contul unui terţ, neputând fi tras asupra trăgătorului însuşi, decât dacă acesta are două firme diferite.

Din punct de vedere al beneficiarului există: �cec nominativ (girabil);

�cec la purtător (cineva desemnat de beneficiar).

De obicei, cecul este nebarat, uneori însă trăgătorul sau posesorul unui cec poate să-l bareze cu două linii paralele puse pe faţa cecului, bararea fiind generală, când între cele două linii nu se indică nimic sau specială, când banca este înscrisă între cele două linii.

În cazul cecului barat, beneficiarul este obligat să recurgă la ser-viciul unei bănci, printr-o unitate bancară operativă aparţinând acesteia, care să primească plata în locul său, bararea putând fi făcută la emiterea cecului de către trăgător, sau în cursul circulaţiei acestuia, de către oricare din posesorii lui.

Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise în cec.

Cecul de virament este cel ce este însoţit de clauza „plătibil în cont”, deci plata nu poate fi făcută în numerar.

Cecul certificat este atunci când o bancă aflată în poziţia de tras, confirmă, certifică beneficiarului că fondurile necesare există în cont.

Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o bancă asupra subunităţilor sale sau asupra altei bănci, plătibil la vedere şi având menţiunea expresă pe cec „cec circular”, pe acesta fiind înscris şi numele primitorului, adică al clientului băncii emitente.

Cecul de călătorie este emis în sumă fixă, precum banii de hârtie şi este pus în circulaţie pe timp limitat, trăgătorul vânzând cecul de călătorie unei persoane care devine posesor, iar acesta remite file de cec beneficiarilor în schimbul cumpărării de bunuri şi servicii.

200

4. Cardul

4.1. Evoluţie şi caracterizare Cardul bancar sau cartea de plata, cum mai este numit, a fost

creat în urmă cu mai bine de 30 ani şi prin natura sa a avut un impact important asupra modului tradiţional de efectuare a plăţilor şi implicit asupra întregii vieţi economice şi sociale.

Cardul a devenit în scurt timp cel mai profitabil şi des utilizat produs financiar, estimându-se că la ora actuala circulă în lume apro-ximativ 1 mld. de carduri.

Premisele apariţiei cardului bancar au fost create în 1946 de către John C. Biggins, care a elaborat un nou plan de creditare denumit „Charge-It” care utiliza bonuri valorice în schimbul cărora cumpărătorii puteau face achiziţii de la comercianţii participanţi la acest nou sistem.

Cam în aceeaşi perioadă, în 1950, Dinners Club introducea primul card de plastic pentru călătorii şi consum, care funcţiona într-un mod similar cu bonurile valorice introduse de Biggins. Ideea de creditare pe baza cardurilor de plastic s-a transformat într-un instrument propriu-zis abia în 1960, când Bank of America a lansat BankAmericard (in prezent, VISA International).

O dată cu succesul nemaiîntâlnit al cardului BankAmericard, un grup de 17 bancheri din diferite instituţii financiare s-au decis să-si creeze propria reţea prin care să-şi accepte reciproc credit-cardurile locale. Astfel, în 1966, aceste 17 bănci înfiinţează Asociaţia Interbancară de Carduri care se ocupă de procedurile de autorizare, clearing şi decontare. Până în 1970, peste 5.000 de instituţii financiare aderaseră la Master Charge şi existau 36 milioane de deţinători de carduri. O dată cu dezvoltarea pe plan internaţional a acestei organizaţii, în 1979 aceasta şi-a schimbat denumirea în Mastercard. Astfel, această or-ganizaţie a cunoscut, ca şi BankAmericard (VISA Internaţional), o dezvoltare rapidă, ajungând ca în 1990 să aibă peste 90 milioane de carduri Mastercard în circulaţie.

Cardul reprezintă un mijloc de plată apărut ca o alternativă la instrumentele clasice de decontare, numerarul şi cec-ul, fiind un instru-ment de plată fără numerar, prin care posesorul autorizat al cărţii plăteşte, achită contravaloarea unor bunuri sau servicii procurate numai de la anumiţi vânzători (comercianţi) abilitaţi să accepte asemenea cărţi (plăţi), prin utilizarea cărţilor de plată putându-se obţine şi lichidităţi de la banca emitentă, în limitele soldului din cont.

201

Cardul este un instrument de plată tot mai des folosit, presu-punând trei participanţi:

�emitentul; �deţinătorul; �comerciantul. Cardul este un suport de tranzacţie standardizat, securizat şi in-

formatizat, care are următoarele elemente definitorii: o numărul cardulului; o denumirea şi sigla emitentului; o holograma vizibilă la lumina naturală; o banda magnetică; o un panel pentru semnătura deţinătorului. Un card este în mod uzual acceptat de către comercianţi ca

mijloc de plată a obligaţiilor asumate de către utilizator la procurarea mărfii, consumul de servicii sau la obţinerea de avansuri în numerar.

4.2. Tipologia cardurilor

Cardurile, indiferent de funcţiunile îndeplinite, au o serie de

trăsături comune care le conferă uniformitate tehnologică şi reco-gnoscibilitate universală, evidenţiindu-se totuşi criterial categorii dinstincte de carduri:

�După modul de stocare a caracteristicilor de securizare: �Carduri cu bandă magnetică; �Carduri cu micropocesor.

Cardul cu bandă magnetică asigură pe trei piste distincte încriptarea şi securizarea unor informaţii despre utilizatorul cardului, emitentul acestuia, precum şi a algoritmului unic de codare/decodare a datelor de verificare a validităţii acestui instrument de plată.

Cardul cu microprocesor (chip), smartcardul dispune de un chip ataşat pe avers, care asigură stocarea informaţiilor de securitate direct în acest chip, putând, opţional, asigura alimentarea şi golirea financiară (transfer efectiv de fonduri), funcţionând pe principiul unui portofel electronic.

�În funcţie de sursa de acoperire a cheltuielilor: �Debit – carduri; �Credit – carduri.

Cardurile de debit asigură achiziţionarea de bunuri sau servicii sau retrageri de numerar fără prezenţa efectivă a însemnelor monetare,

202

condiţia esenţială de funcţionare a acestui tip de card reprezentând-o prezervarea unor fonduri într-un cont de card şi efectuarea de chel-tuieli în limita soldului disponibil.

Toate plăţile efectuate prin intermediul unui astfel de card se regăsesc în grupa debitărilor contului ataşat cardului, un card de debit putând funcţiona printr-un cont curent de operaţiuni sau printr-un cont dedicat tranzacţiilor cu carduri.

Cardurile de credit asigură utilizatorului achiziţionarea de bunuri şi servicii sau retrageri de numerar, plăţile efectuându-se dintr-un credit sau o linie de credit acordate pe numele posesorului de card.

Cardurile de credit pot îmbrăca două forme esenţiale, după gradul de expunere al băncii faţă de creditul potenţial:

opentru utilizatorii fără o credibilitate bancară considerabilă sau în lipsa cunoaşterii comportamentelor bancare anterioare ale acestora, cardul de credit pus la dispoziţie este de tip „charge”, caz în care posesorul este obligat ca într-un anumit termen (maxim o lună) să acopere depăşirea unui sold înregistrată (credit overdraft) sau creditul temporar acordat.

opentru utilizatorii cu deschidere de credit rezonabilă, banca pune la dispoziţie cardul de credit cu funcţiuni depline, cheltuielile fiind aco-perite printr-un plafon sau linie de împrumut negociată anterior.

�În funcţie calitatea emitentului: �Carduri emise de bănci; �Carduri emise de alte instituţii sau organizaţii;

Cardurile bancare fac parte din instrumentele de plată şi de retragere autorizate de bănci. Extinderea lor în întreaga lume a făcut ca numărul deţinătorilor şi volumul plăţilor reglate prin cărţi bancare să crească considerabil, în acest context, apărând un fenomen nou, „interbancaritatea”, care permite deţinătorilor de carduri, indiferent de banca ce le-a emis, să le utilizeze în toate distribuitoarele de numerar şi pe lângă toţi comercianţii.

Cardurile private sunt emise de întreprinderi comerciale pentru a facilita plăţile cumpărătorilor din magazine şi eventual de a le oferi facilităţi de credite, fiecare card fiind emis de o filială a băncii comer-ciantului.

�În funcţie de momentul înregistrării tranzacţiei: �cu plata mai târziu (pay later); �cu plata înainte (pay before); �cu plata pe loc (pay now).

203

Sistemul „pay later”: deţinătorul de card îşi reglează datoriile faţă de bancă la anumite intervale de timp, stabilite de comun acord cu aceasta, după ce tranzacţia între el şi comerciant a avut loc.

Există două tipuri de cărţi de credit de acest fel, prezentate şi mai sus: credit card – posesorul de card are deschisă permanent o linie de credit, având obligaţia reglării periodice a soldului contului şi charge card – posesorul de card are obligaţia ca la sfârşitul fiecărei luni să-şi regleze cheltuielile.

Sistemul „pay before”: deţinătorul de card plăteşte serviciile pe care i le facilitează cardul înainte de a beneficia de ele (în momentul în care i se eliberează cardul), fiind cazul cardurilor de acces la metrou, al cardurilor pentru telefon.

Sistemul „pay now”: deţinătorul de card plăteşte bunurile cumpărate sau serviciile de care beneficiază în momentul derulării tranzacţiei, prin debitarea automată a contului, sistemul presupunând utilizarea cardului de debit.

4.3. Sisteme de realizare a plăţilor prin card

Printre sistemele mondiale majore care asigură cu succes globa-

lizarea plăţilor prin carduri, se pot aminti: VISA International, Europay International (EPY), American Express, MasterCard International, Dinners (Belgia), JCB etc. aceste sisteme mondiale sau regionale asigurând, sub forma unor organizaţii non-profit, generarea unui com-portament de plăţi uniform, excluzând orice barieră naţională, monedă tradiţională sau comportament financiar particular.

�VISA Internaţional VISA Internaţional este o organizaţie non–profit, proprietate a

membrilor ei, înfiinţată şi subvenţionată prin intermediul taxelor şi costurilor de participare, fiind alcătuită din organisme financiare, cum ar fi bănci comerciale, case de economii etc.

În momentul de faţă sunt peste 850 milioane de carduri ce poartă simbolul VISA în întreaga lume, cardurile VISA fiind acceptate în peste 17 milioane de locaţii care au afişat simbolul unic VISA şi în peste 550.000 de automate bancare.

Instrumentele de plată şi creditare puse la dispoziţie de VISA Internaţional sunt următoarele:

•Cardul de debit „VISA Classic” Cu un debit – card VISA Classic clienţii pot avea un acces

convenabil, controlabil şi global la fondurile lor, serviciile suplimentare

204

oferite de emitent contra-cost, specifice acestui tip de card, fiind: – înlocuirea cardurilor în situaţii excepţionale (furt, pierderi etc.); elibe-rarea de numerar cu maximă operativitate.

•Cardul de credit „VISA Classic”, cu o linie de credit aprobată anterior, poate fi o alternativă viabilă pentru reducerea timpului şi costului reclamate de primirea unui împrumut de valori mici în sistemul clasic, clienţii putând cheltui, în limita plafonului aprobat, folosind cardul, în acelaşi timp, emitenţii putând extinde creditul într-un mod practic şi profitabil.

În sisteme off-line, autorizarea telefonică prin voce ajută la mini-malizarea folosirii greşite a cardului şi a fraudelor, deţinătorii de carduri bucurându-se de oportunităţile de a face cumpărături şi de a obţine numerar la un mare număr de bănci, comercianţi şi ATM-uri.

•Cardul de tip „VISA Business” Este un produs destinat a fi utilizat de persoane ce călătoresc şi

întreţin în mod regulat afaceri şi au un potenţial financiar ridicat (firme, personal angajat al firmelor comerciale, patroni, familii bine situate) Utilizarea acestui tip de card este asemănătoare cu cea a classic cardului – pentru achitarea călătoriilor de afaceri, cazării, închirierii de autotu-risme, a vacanţelor etc.

•Cardul de tip „Gold Card/Premier” este utilizat de către emitenţi pentru a intra în relaţii cu clienţii importanţi, acest card dominând în prezent piaţa, în scopul satisfacerii nevoilor clienţilor şi ale pieţei, emitenţii putând adăuga şi alte servicii, cum ar fi: telephone-banking, rate de împrumut speciale, asigurare, tarife privilegiate pentru călătorie, hotel şi închirieri de maşini, acces la saloanele de business din aeroporturi etc.

•Cardul de tip „Electron Card”este un debit–card electronic care oferă băncii emitente posibilitatea de a adăuga serviciilor existente de eliberare de numerar, prin intermediul ATM-urilor, realizarea de tranzacţii la EFTPOS-uri, cu riscuri mici sau chiar inexistente. Prin utilizarea electron-cardului se poate înlocui circulaţia numerarului, prin distribuirea debit-cardurilor clienţilor şi creându-le posibilitatea de a avea acces în reţeaua dispozitivelor de eliberare automată a nu-merarului (ATM), reţeaua fiind folosită pentru acest scop în 40 de ţări (peste 8 milioane de puncte comerciale de acceptare şi mai mult de 500.000 de ATM-uri).

•VISA Cash operează într-un sistem deschis şi poate fi folosit pentru cumpărături de valoare mică în locurile în care, în mod tradiţional, se folosesc bancnotele şi moneda metalică, de la punctele de

205

difuzare a presei, la plată pentru locul de parcare. Un astfel de card, care arată identic cu un card bancar, este dotat cu un microprocesor care conţine şi procesează bani sub forma de date electronice în momentul folosirii, suma exactă de bani fiind dedusă din chip şi pe display-ul terminalului apărând suma de bani rămasă în card.

Există trei tipuri de astfel de carduri: de unică folosinţă, reîncăr-cabile, multifuncţionale.

•Afinity Card este un produs rezultat în urma unui acord între VISA şi alte organizaţii şi grupuri/întreprinderi care nu pot fi membre VISA, cum ar fi autocluburi, societăţi profilate pe închirieri auto, or-ganizaţii profesionale sau de caritate.

•VISA Travellers Cheques (cecuri de călătorie) sunt destinate acoperirii cheltuielilor pe perioada vacanţelor şi a călătoriilor de afaceri, reţeaua creată de VISA fiind în prezent cea mai dezvoltată reţea de astfel de cecuri, acestea emiţând în 14 tipuri de valute.

�Europay International Europay International este o organizaţie non-profit, proprietate a

membrilor ei, înfiinţată şi subvenţionată prin intermediul taxelor şi a costurilor de participare.

Europay International cuprinde societatea MasterCard International, cu sediul în SUA şi Eurocard International, cu sediul în Belgia, cele două societăţi acordând reciproc dreptul de emitere şi acceptare a cărţilor de plată MasterCard şi Eurocard pe teritoriul naţional al membrului. Ca rezultat al acestei structuri, băncile membre Europay pot emite şi accepta atât cărţile de plată Eurocard (care reunesc siglele Eurocard şi MasterCard), cât şi MasterCard (care nu poartă şi sigla Eurocard).

Europay International a creat o gamă largă de produse pentru diversele categorii de clienţi atraşi.

•Eurocard/MasterCard – classic card este un card tip debit-card care se adresează tuturor categoriilor de utilizatori prezentând un anumit grad de siguranţă, putând fi folosit atât pentru tranzacţii comerciale, cât şi pentru obţinerea de numerar, prin intermediul echipamentelor electro-nice (ATM, POS) sau cu preluarea manuală a datelor operaţionale.

•Cirrus este un card tip debit-card care se adresează categoriilor de utilizatori cu grad înalt de risc, putând fi folosit în întreaga lume pentru retragerea de numerar prin intermediul echipamentelor electro-nice (ATM).

•Eurocard – ATM este un card tip debit – card care se adresează categoriilor de utilizatori cu grad înalt de risc, putând fi folosit numai în

206

Europa pentru retragerea de numerar prin intermediul echipamentelor electronice (ATM).

•Eurocheque este un cec de călătorie acceptat numai în Europa, adresat persoanelor care călătoresc frecvent şi nu deţin conturi în bancă.

•Maestro este un card tip debit, care se adresează categoriilor de utilizatori cu grad înalt de risc, putând fi folosit în întreaga lume pentru tranzacţii comerciale prin intermediul echipamentelor electronice (POS).

•Europay CLIP combină avantajele numerarului, cu uşurinţa în folosire, securitatea absolută şi capacitatea unică de folosire oriunde în lume. Valoarea înglobată în card este stocată în chip, sumele plătite deducându-se în momentul efectuării unei tranzacţii, astfel încât nu este necesară conectarea on-line sau în PIN.

�American Express American Express este un sistem global de plăţi prin carduri

promovat de banca americană American Express. Cardurile, în varianta debit sau credit American Express, destinate în special agenţilor eco-nomici sau persoanelor fizice cu potenţial financiar ridicat, îmbracă în prezent următoarele forme: Business Card, Gold Card, Classic Card.

•Business Card este orientat către acea categorie de clienţi care călătoresc foarte mult în interes de serviciu şi întreţin în mod regulat relaţii de afaceri cu clienţi cu un potenţial financiar personal foarte ridicat

• Cardul „Gold Card” American Express a fost creat pentru ca-tegorii de clienţi cu un potenţial financiar foarte mare, impunându-se anumite condiţii speciale la eliberarea produsului.

•Cardul „Classic Card” American Express se poate elibera oricărei categorii de client – persoană fizică, fiind un produs cu o largă utilizare internaţională, destinat satisfacerii necesităţilor de consum ale clienţilor obişnuiţi ai băncilor.

În activitatea de transfer a fondurilor au apărut alternative la uti-lizarea cardurilor existente pe bază magnetică sau cu microprocesor, din dorinţa de stopare a fraudelor şi de a oferi facilităţi perfecţionate de transfer, însă datorită costurilor ridicate noile instrumente sunt utili-zate experimental.

Crypt card se bazează pe un sistem electronic computerizat, care asigură prelucrarea rapidă a datelor, fiind complet independent de calculator, oferind o securitate completă printr-un procesor şi un ceas, dispunând de un procedeu de codificare aleator, fără a diminua per-formanţele.

207

Laser card sub formă non magnetică, dispune de o mare densitate a înregistrărilor, având cea mai mare capacitate de memorie optică, de 500 de ori mai mare ca aceea a cardurilor cu microprocesor.

Digital credit reprezintă noul sistem de plăţi introdus de VISA, permiţând codificări care asigură un număr unic fiecărei tranzacţii, efectuată de oricare comerciat, de oriunde.

Cardurile foto cu difuzia culorii, care permit imprimarea fotografiei posesorului, a semnăturii, reducând astfel fenomenul infracţional.

Cardul optic este una dintre cele mai recente inovaţii, bazându-se pe fibra optică, presupunând introducerea în structura cardului a unei benzi optice utilizată în sistemul CD-ROM care coexistă cu o bandă magnetică, majorându-se memoria şi crescând siguranţa informaţiilor.

5. Tehnicile de plată prin virament

5.1. Acreditivul documentar Acreditivul documentar reprezintă o tehnică de plată utilizată în

schimburile comerciale naţionale şi internaţionale, în cadrul cărora între vânzător şi cumpărător se interpune o terţă persoană, banca în calitate de garant intermediar, care asigură pe cumpărător că va intra în posesia mărfurilor dorite şi pe vânzător că-şi va încasa contravaloarea mărfurilor vândute, în condiţiile contractului de vânzare-cumpărare ce stabilesc pretenţiile părţilor.

La cererea cumpărătorului, banca se angajează direct faţă de vânzător să-i plătească o sumă de bani determinată, pe baza prezentării de către acesta a unor documente specificate în mod expres în scrisoarea de deschidere a acreditivului. Acest angajament este independent de solvabilitatea cumpărătorului, de acordul acestuia cu marfa sau cu alte împrejurări care s-ar ivi după expedierea mărfurilor şi care ar putea determina pe cumpărător să refuze plata. Regula esenţială care asigură automatismul plăţii garantate de acreditiv este obligaţia absolută ca documentele prezentate de expeditor să fie întocmite în strictă con-formitate cu condiţiile acreditivului, orice neregularitate în acest sens determinând exonerarea băncii de obligaţia de plată, care devine dependentă exclusiv de acordul partenerilor comerciali.

Elementele acreditivului sunt: •Elementele definitorii, care conţin informaţii cu privire la:

208

o părţile implicate: cumpărătorul numit şi ordonator, care dă instrucţiuni băncii sale pentru deschiderea acreditivului; banca emitentă sau ordonatoare, care deschide acreditivul; banca avizatoare a vânză-torului; vânzătorul sau beneficiarul care expediază mărfurile şi apoi depune la banca sa documentele întocmite în conformitate cu condiţiile din acreditiv;

o locul şi data emiterii şi ale expirării valabilităţii acreditivului; o suma, valuta, denumirea şi cantitatea mărfurilor, preţul etc. •Elemente referitoare la documente, cuprind documente obli-

gatorii (factura, documente de transport, poliţa de asigurare, modul de livrare) şi documente facultative.

•Elemente referitoare la etapa de utilizare a acreditivului, care conţine instrucţiuni pentru banca avizatoare referitoare la modalităţile de rambursare.

Etapele unui acreditiv sunt: �deschiderea acreditivului, urmând un circuit de la contractare

până la avizarea deschiderii acreditivului, transmisă vânzătorului; �utilizarea acreditivului, urmând un circuit de la expedierea

mărfii către cumpărător până la plata documentelor către vânzător; ▪modificarea (eventuală) a acreditivului, care urmează un circuit

de la cererea de modificare până la avizul modificat, transmis de cum-părător către vânzător.

Etapele şi circuitele se realizează prin intermediul băncii impor-tatorului (cumpărătorului) şi băncii exportatorului (vânzătorului).

După forma acreditivelor documentare, acestea pot fi: �revocabile, care pot fi modificate de către banca emitentă în

orice moment, fără nici un aviz prealabil al beneficiarului; �irevocabile, care presupun angajamentul ferm al băncii emitente

de a efectua plata în favoarea beneficiarului, cu condiţia ca documentele prezentate de acesta să fie conforme cu termenii şi condiţiile din acre-ditiv, ele putând fi neconfirmate şi confirmate, în funcţie de implicarea băncii confirmatoare.

Situaţiile particulare (specifice) generate în deschiderea acredi-tivelor au determinat diferite tipuri de acreditive.

Acreditivul transferabil este utilizat în situaţia în care beneficiarul îşi exprimă dreptul său de a solicita băncii avizatoare să transfere acreditivul, parţial sau total, unui al doilea beneficiar, pentru aceasta acreditivul trebuind să îndeplinească anumite condiţii.

209

Acreditivul back to back, un caz particular al celui transferabil, când între furnizor şi cumpărător intervine un al treilea intermediar, care va cumpăra marfa de la furnizor, deschizându-se un al doilea acreditiv din ordinul intermediarului (devenit la rândul său cumpărător) în fa-voarea furnizorului;

Acreditivul reînnoibil, formă de acreditiv prin care suma este reîntregită automat, după fiecare plată, fără o modificare specială a acreditivului;

Acreditivul cu clauză roşie, formă de acreditiv, cu o clauză specială, care permite băncii să acorde avansuri beneficiarului înainte de prezentarea documentelor.

5.2. Incasso-ul documentar

Acesta reprezintă o tehnică de plată folosită atunci când încrederea

între parteneri, legată de îndeplinirea obligaţiilor contractuale, este mai mare decât în cazul acreditivului, în acest băncile neangajându-se la plată, ele având doar rolul de gestionare a documentelor.

Părţile implicate în derularea incasso-ului sunt: vânzătorul numit şi trăgător; banca remitentă (a vânzătorului) care efectuează plata; cumpărătorul, numit tras.

În principiu, modul de funcţionare a incasso-ului documentar presupune ca banca vânzătorului să remită spre încasare băncii cumpă-rătorului documentele depuse de către vânzător, care fac dovada livrării mărfurilor şi pe care banca cumpărătorului le eliberează acestuia numai contra plată.

În practica bancară se folosesc mai multe tipuri de incasso-uri, ce se deosebesc între ele în funcţie de gradul de încredere între parteneri.

Astfel, trăgătorul stabileşte forma de eliberare a documentelor: o contra plată; o contra acceptare a unei trate sau emiterea de către tras a unui

bilet la ordin; o contra angajamentului de plată. Întregul proces de derulare a unui incasso documentar parcurge

două faze: �emiterea ordinului de încasare, însoţit de documentele respective; �încasarea propriu-zisă. În cadrul celor două faze, fiecare participant are anumite îndatoriri

pe care trebuie să le îndeplinească.

210

Un caz particular de incasso documentar îl reprezintă incasso-ul simplu, care presupune că documentele comerciale însoţesc marfa pe tot parcursul transportului, până la destinaţie.

5.3. Scrisoarea de garanţie bancară

Aceasta reprezintă cea mai asiguratorie tehnică, dar şi instrument de decontare din cadrul relaţiilor de plăţi, fiind o obligaţie irevocabilă de plată a unei bănci în cazul neîndeplinirii relaţiilor contractuale de către o terţă persoană, sub forma unui angajament separat şi indepen-dent de datoria ordonatorului sau de relaţia contractuală dintre ordonator şi beneficiar.

Garanţiile bancare pot fi emise direct de către banca ordo-natorului sau indirect, în cazul când banca ordonatorului delegă o altă bancă să emită scrisoarea de garanţie.

Elemente ale garanţiei bancare sunt: •părţile implicate: ordonatorul, cel care solicită garanţia, bene-

ficiarul garanţiei, banca garantă, care emite garanţia; •obiectul garanţiei, ce anume se garantează; •valoarea garanţiei, care trebuie să fie fixă; •forma de angajament a băncii, care determină natura garanţiei;

accesorie, solidară, la cerere, independentă; •condiţiile şi modul de executare a garanţiei. În funcţie de forţa angajamentul băncii de a plăti garanţiile pot fi: �cauţiunea, bancară, solidară etc. care are un caracter secundar

ca intenţie şi formă, garantului pretinzându-i-se plata numai dacă ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;

�obligaţia de plată, reprezintă angajamentul de plată primordial ca formă şi secundar ca intenţie, prin care banca este obligată să plătească dacă ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile:

În practica bancară au apărut multe tipuri de garanţii bancare, în funcţie de obiectul contractului respectiv, printre acestea enumerându-se:

o garanţii bancare pentru licitaţii; o garanţii bancare de bună execuţie a livrării mărfurilor; o garanţii bancare de restituire a avansului, în cazul nerespectării

obligaţiilor etc.

5.4. Compensarea multilaterală a plăţilor

Pentru că plăţile sunt în număr foarte mare (milioane pe zi) efectuarea acestora a devenit foarte dificilă, plăţile fiind îngreunate şi

211

prin faptul că există mai multe circuite monetare paralele, precum emisiunea de bancnote, emisiunea de monedă divizionară, de monedă scripturală.

Obiectul compensării multilaterale îl constituie plăţile interbancare fără numerar, pe suport de hârtie. Obligaţiile de plăţi ordonate de către clienţii băncilor creează obligaţii reciproce între bănci şi, pentru stin-gerea acestora, se realizează un transfer între circuitele monetare, intra şi interbancare, în funcţie de localizarea conturilor clienţilor, prin utilizarea monedei centrale. Operaţiile curente ale băncilor determină frecvent şi procese de conversie, care implică transformarea unei forme a monedei în altă formă.

Prin operaţiile de transfer şi de conversie circuitele monetare se întrepătrund, se corelează şi se translatează, pentru echilibrarea opera-ţiunilor de plăţi fiind necesară organizarea, la nivelul sistemului bancar, a sistemului de compensare, care să opereze zilnic transferurile şi să stabilească soldurile reciproce ale titularilor de conturi, a căror stingere, ca operaţie finală, să ducă la finalizarea circuitului global de plăţi zilnic.

Compensarea în sistemul de plăţi înseamnă, pentru fiecare bancă, compararea, în cadrul unei perioade date, a drepturilor de încasări, sume creditoare şi a obligaţiilor de plăţi, sume debitoare, faţă de altă bancă sau de celelalte bănci, în scopul de a stabili măsura în care acestea se elimină reciproc şi, în final, de a determina suma netă rămasă de încasat sau de plătit.

În acest sens, compensarea multilaterală se defineşte ca fiind un sistem de lichidare de creanţe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi a tuturor creanţelor pentru toţi creditorii, pe un singur debitor şi creditor, unde, făcându-se diferenţa se obţine pentru fiecare participant un singur sold, debitor sau creditor, după soldul operaţiunilor compensate.

În funcţie de modalitatea de compensare se delimitează: •compensarea în sistem brut, când se supun compensării cen-

tralizate, la centru de compensare, toate operaţiunile dispuse de clienţii băncilor sau cele în favoarea acestora;

•compensarea în sistem net, când fiecare dintre băncile intrate în compensare îşi stabileşte, prin însumare şi compensare, soldul ope-raţiunilor reciproce cu fiecare din băncile participante la compensare, centrul de compensare realizând compensarea pe baza acestor solduri nete, ceea ce reduce fluxul de informaţii dintre centru şi bănci.

În funcţie de ecartul temporal dintre momentul efectuării com-pensării şi cel al decontării efective, se delimitează:

212

•decontarea post-compensare, care presupune efectuarea pre-alabilă a compensării, a regularizării plăţilor între bănci, băncile primind sumele ce se cuvin beneficiarilor şi după aceea aceste sume sunt virate în conturile acestora.

•decontarea ante-compensare, numită decontarea în timp real, permite, datorită tehnologiei informatice, transferul imediat a sumei, cuprinsă în mesajul ajuns la destinaţie, în contul clientului, accelerând circuitele de plăţi.

Etapele procesului de compensare sunt următoarele: oevidenţierea tuturor operaţiilor reciproce ale băncilor, i = j,

intrate în compensare şi elaborarea situaţiei şah a sumelor operaţionale interbancare, T; debitoare, D şi creditoare, C;

odeterminarea, prin însumare, a sumelor operaţionale, debitoare şi creditoare ale fiecărei bănci;

∑=

=n

j

iji DD1

∑=

=n

j

iji CC1

(44)

odeterminarea, prin diferenţă, a soldurilor operaţionale, So, debi-toare (-) şi creditoare (+), pentru fiecare bancă, la casa de compensare, aceasta implicând stingerea obligaţiilor reciproce dintre bănci:

iii CDSo −= (45) �determinarea gradului de compensare operaţională (Go):

∑

∑ ∑

=

= =

−

=n

i

n

i

n

i

Ti

SiTi

Go

1

1 1 (46)

odeterminarea soldului provizoriu, Sp, al fiecărei bănci la casa de compensare, prin însumarea soldului iniţial, Si, de la începutul zilei, cu soldul operaţional, So:

SoSiSp ±= (47)

oangajarea de împrumuturi, Ib, pe piaţa interbancară, de către băncile cu solduri provizorii debitoare, Sp (d), de regulă de la băncile cu solduri provizorii creditoare, Sp (c) şi determinarea soldurilor finale, Sf, la Casa de compensare:

IbcSpSfIbdSpSf −=⇔+= )()( (48)

213

Băncile introduc şi acceptă în compensarea multilaterală ordine de plată şi cecuri barate, acestea numindu-se şi instrumente de plată compensabile.

În fiecare zi lucrătoare se ţine o şedinţă de compensare a plăţilor interbancare de mică valoare.

Instrumentele de plată sunt grupate pe băncile iniţiatoare şi pe bănci destinatare, astfel:

�instrumente de plată compensabile; �instrumente de debit; �instrumente de credit. Aceste grupe de instrumente formează pachete de instrumente de

plată compensabile, fiecare pachet fiind însoţit de o bandă de control totalizatoare a sumelor înscrise pe instrumente.

Pe baza dispoziţiilor centralizatoare, banca prezentatoare (ini-ţiatoare) completează câte un borderou al dispoziţiilor centralizatoare pentru fiecare bancă primitoare (destinatară).

Instrumentele de plată compensabile primite de la celelalte bănci participante sunt analizate de banca destinatară (primitoare) în vederea acceptării sau refuzării lor.

Fiecare formular de refuz este însoţit de o bandă de control tota-lizatoare a sumelor înscrise pe instrumentele de plată compensabile refuzate.

După pregătirea instrumentelor de plată şi refuz, băncile pre-zentatoare sau iniţiatoare completează formularul de compensare, separat pe sume de încasat şi sume de plătit, sume de încasat refuzate, sume de plăţi refuzate.

După închiderea şedinţei de compensare, într-un interval de maxim o oră, inspectorul de compensare este obligat să transmită con-ţinutul formularelor centralizatoare de compensare instituţiei centrale de compensare.

De-a lungul timpului, în cadrul sistemelor de plăţi intermediate de către bănci, s-au manifestat diverse riscuri, precum:

oriscul de decontare, determinat de posibile deficienţe în realizarea plăţilor, concretizat în:

�riscul de lichiditate, când plătitorul nu poate onora temporar plata la scadenţă, având capacitatea să efectueze plata în viitor;

�riscul de credit, când plătitorul se dovedeşte insolvabil în prezent şi în viitor.

oriscul operaţional, determinat de tehnologiile de operare, de natură informatică, generatoare de erori.

214

Riscurile individuale ale băncilor pot declanşa, în condiţiile unei gestiuni inandecvate a acestora, riscuri sistemice, insolvabilitatea şi falimentul unei bănci putând genera falimentele altora, afectând sis-temul bancar în ansamblu.

Prevenirea riscului sistemic se poate realiza prin: o asigurarea irevocabilităţii plăţilor intrate în compensare, prin

cooperarea dintre bănci sub coordonarea Casei de compensare şi a Băncii centrale;

o selectarea, ierarhizarea şi limitarea participanţilor, în scopul asumării responsabilităţii de către aceştia;

o echilibrarea intrazilnică a compensării, stabilirea priorităţilor şi firelor de aşteptare;

o menţinerea lichidităţii partenerilor, prin renegocierea scaden-ţelor, reprogramarea plăţilor etc.

În reglementările actuale referitoare la sistemele de compensare din ţările dezvoltate se îmbină sprijinirea elastică prin credite intrazilnice sau pe perioade mai mari, cu măsurile de disciplinare a participanţilor.

Controlul asupra accesului, limitarea gradului de participare în funcţie de potenţial, prin limite financiare bilaterale sau multilaterale, reduc expunerea fiecărui participant şi, prin extindere, diminuează gradul de expunere a întregului sistem.

5.5. Plăţile electronice

În perioada contemporană, transferurile monetare se realizează în

proporţie însemnată prin intermediul sistemului electronic de transfer al fondurilor.

Sistemul electronic de transfer al fondurilor reprezintă an-samblul dispozitivelor şi procedeelor speciale care asigura deplasarea fluxurilor monetare de la posesor la beneficiar intr-un mediu exclusiv electronic. Prin intermediul acestui sistem, plăţile se efectuează în timp real şi nu mai solicită prezenţa suportului de hârtie doveditor.

Instrumentele de plată de natura cardului presupun un transfer electronic al fondurilor (banilor), constituind circuitul monedei electronice.

Prin monedă electronică se înţelege totalitatea instrumentelor şi tehnicilor moderne, care permit transferul de fonduri fără suport de hârtie sau magnetic.

În sistemul electronic de transfer al banilor intervin următoarele verigi:

�distribuitorul automat de numerar;

215

�automatul bancar (bancomatul sau trezorierul automat); �terminalele de la punctele de vânzare (EFT-POS). Transferul electronic al fondurilor necesită terminale la punctele

de vânzare (cu circuit deschis/sau închis), operaţii de decontări la punctele cu certificator, operaţiuni specifice efectuării plăţilor cu cărţile de plată în lei.

Distribuitorul automat de numerar este un dispozitiv electro-magnetic, care permite utilizatorului autorizat să retragă numerar, de regulă, sub formă de bancnote. Acesta are o configuraţie apropiată de un telefon public, fiind prevăzut cu o tastatură, un mic ecran, o fantă şi o nişă specială unde cad bancnotele.

Dispozitivul automat de eliberare de numerar (ATM) reprezintă un ghişeu de bancă automat, numindu-se şi trezorierul automat, ope-rarea ATM-urilor implicând un card pe care utilizatorul îl introduce în dispozitiv în vederea identificării. După identificarea sa, utilizatorul poate beneficia de anumite servicii care depind de funcţiunile incorpo-rate în ATM şi de tipul cardului pe care utilizatorul îl posedă, aceste servicii putând fi:

•eliberare de numerar din contul clientului; •obţinerea extrasului de cont; •alimentarea contului deţinătorului de card. În meniul de opţiuni, deci în ansamblul de operaţiuni sunt

cuprinse, printre altele: o plata facturilor datorate furnizorilor; o analiza fluxului de numerar; o situaţii şi alte informaţii financiare; o decizii financiare şi de management. În general, eliberarea de numerar pe baza cardurilor se realizează

fie direct la ghişeele băncilor, fie prin intermediul ATM-urilor, metoda de eliberare prin utilizare ATM-urilor prezentând avantaje majore fată de cea realizată de către operatorul uman, avantajele constând în:

o siguranţa operaţiunilor; o disponibilitate nelimitată; o prestarea serviciului în spaţii nonbancare; o decongestionarea ghişeelor băncii; o plata salariilor prin conturi bancare; o alte facilităţi, precum eliberarea extraselor de cont. În cazul utilizării cardurilor unei bănci în ATM-uri aparţinând

altor bănci, respectiva bancă plăteşte băncii posesoare a ATM-ului un

216

comision pentru fiecare operaţie de extragere de numerar; conform regulilor VISA/Eurocard, comisionul putând fi perceput ulterior utili-zatorului de card.

Puncte electronice de vânzare la comercianţi (EFT – POS – transfer electronic al fondurilor la punctele de vânzare), reprezintă medii electronice de efectuare a tranzacţiilor comerciale, fiind dispozitive automate care asigura autorizarea operaţiunilor, stocarea informaţiilor financiare şi decontarea tranzacţiilor efectuate prin intermediul cardurilor, autorizarea fiind înlesnită datorită unui element special al dispozitivului, numit PIN PAD, unde deţinătorul îşi introduce numărul personal de identificare (PIN – Personal Identification Number) şi, în cazul în care se primeşte autorizarea tranzacţiei, vânzătorul este sigur că are în faţă un cumpărător de încredere, de îndată ce tranzacţia este autorizată, dispo-zitivul furnizând nota de plată în două exemplare.

În funcţie de condiţiile spaţiale şi de înzestrarea tehnologică, transferul se poate realiza prin trei procedee:

o terminale la punctele de vânzare cu circuit deschis, constând dintr-un dispozitiv de lucru amplasat în spaţiile de vânzare, utilizarea realizându-se în timpul programului, cu acordul comerciantului;

o terminale la punctele de vânzare cu circuit închis, utilizat în cazul în care nu sunt posibilităţi de intreconectare la calculatorul băncii, operaţiile de decontare realizându-se prin înregistrări electronice în contul fiecărui participant (client, vânzător, bancă), utilizându-se trei smart carduri (carduri inteligente distincte: al utilizatorului (user card), al comerciantului (job card) şi cel încorporat în dispozitiv (device card);

o decontări la punctele de vânzare prin certificator. Avantajele utilizării acestui dispozitiv sunt: �eliminarea factorului uman în procesul de autorizare şi decontare; �creşterea vitezei de operare; �eliminarea numerarului şi a tuturor inconvenientelor legate de

administrarea sa; �alimentarea conturilor comercianţilor cu contravaloarea bunurilor

şi serviciilor vândute prin sistemul cu carduri; �constituirea unui portofoliu constant de clienţi ai comercianţilor

care acceptă cardurile ca mijloc de plată.

5.6. Plăţi prin bancă la domiciliu Creşterea numărului de bănci, îndeosebi a marilor bănci-centre de

monedă, oferă o gamă largă de servicii bancare informatizate, unele din

217

aceste servicii constituindu-se în servicii bancare independente, oferite de firme specializate, acceptate de băncile care nu posedă asemenea facilităţi, toate reprezentând servicii bancare la domiciliu.

Caracteristicile diferitelor servicii variază mult: verificarea con-turilor, lichidarea depozitelor şi conturilor, transferul de fonduri între conturi, plata titlurilor, prelucrarea lunară sau periodică a conturilor, situaţia carnetelor de cecuri, brokeraj, catalogarea electronică a măr-furilor etc.

Costurile funcţionale pentru utilizarea unor asemenea facilităţi la domiciliu variază în funcţie de serviciile primite, pentru client semni-ficând o creştere cu cca 2-3 % a cheltuielilor aferente serviciilor bancare, acestea putând include însă şi informaţii investiţionale, gestiunea sto-curilor, administrarea portofoliului etc.

Evident, utilizarea băncii la domiciliu implică stăpânirea tehno-logiei informatice, însă aceasta oferă noi oportunităţi de informare rapidă asupra conturilor proprii, permiţând totodată conducerea afacerilor fi-nanciare şi bancare mult mai convenabil, îmbunătăţind capacitatea de a gestiona conturile bancare şi de a administra planul financiar.

Banca la domiciliu este o tehnică de plată creată şi dezvoltată relativ recent, fiind comodă pentru persoanele fizice şi firme mici.

Acest sistem de plăţi cuprinde procedurile şi documentele care permit contactul cu banca, fără o deplasare la sediul acesteia, ci direct de la domiciliu, prin conectarea la calculator, fax, telex, telefon.

Prima formă a băncii la domiciliu a fost banca prin telefon, apoi banca prin video, apoi marile sisteme de plăţi şi informaţii. Tot aici sunt cuprinse televiramentul, facturile electronice, comenzi de carduri sau de cecuri.

În România, acest sistem este abia în faza incipientă.

6. Circuitele de plăţi În cadrul sistemelor de plăţi dezvoltate momentele efectuării

plăţilor, mesajul, acoperirea şi stingerea se derulează succesiv, fără să necesite perceperea distinctă a fiecăruia din aceste momente, în principiu mesajul, mijlocul de informare privind elementele esenţiale ale plăţii confundându-se adesea cu plata ca flux de valori.

Indiferent de natura tranzacţiei sau a persoanei fizice sau juridice care a ordonat transferul fondurilor, circuitele de plată, de transfer al fondurilor, se poate realiza prin:

218

�Transferuri clasice •Transfer letric prin poştă (par avion) •Transfer telegrafic;

�Transferul electronic.

6.1. Transferuri clasice

6.1.1. Transferul letric

Din punct de vedere istoric, este primul utilizat de bănci şi, în esenţă, constă în transmiterea fizică a înscrisului printr-un anumit mijloc de transport (de la caleaşcă la avion) de la o bancă la alta.

Documentul în sine conţine toate detaliile referitoare la cine a ordonat plata, în favoarea cui se va plăti suma, suma de plată, moneda şi, după caz şi alte detalii etc.

În prezent, transferul letric se realizează, cel mai adesea par avion. În practica abrevierilor specific bancare se utilizează MT (Mail Transfer.) sau după caz AMT (Air Mail Transfer) de regulă fiind circuitul de transfer cel mai ieftin, dar cel mai puţin rapid.

6.1.2. Transferul telegrafic

A început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea telegrafiei, o dată cu noile realizări tehnice în domeniu: transmiterea prin cablu, iar în prezent prin telex şi fax. Abreviat TT (Telegrafic transfer) constituie o modalitate mult mai rapidă de transmitere a informaţiilor privind transferul fondurilor decât transferul letric şi, bineînţeles, mai scumpă. În esenţă, conţine aceleaşi detalii ca şi transferul letric.

6.2. Transferul electronic

Reprezintă calea actuală de transmitere a mesajelor şi valorilor în

sistemele de plăţi naţionale şi îndeosebi internaţionale, concretizându-se în sisteme computerizate de plăţi, gestionate de instituţii specializate.

6.2.1. Sistemul SWIFT

SWIFT constituie o tehnică computerizată de transmitere a mesa-jelor. Într-o abordare simplă, este similar transferului telegrafic sau prin

219

telex, cu particularităţile determinate de sistemul computerizat integrat care îl defineşte şi securitatea absolută a transmiterii informaţiilor.

Expresia SWIFT, utilizată adesea ca un termen în sine, reprezintă, de fapt, abrevierea pentru Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunications (Societatea pentru Telecomunicaţii Financiare Interbancare Mondiale), societate constituită în 1973, prin asocierea a 239 de bănci din diferite ţări, cu sediul la Bruxelles şi care a devenit operaţională începând cu 1977.

Funcţia principală a sistemului este aceea de reţea de transfer, efectuând acceptarea, validarea, stocarea şi furnizarea informaţiilor.

Transmiterea mesajelor în sistem SWIFT se poate realiza: �cu prioritate normal, sau ordinar. acesta înseamnând că mesajele

sunt transmise în ordinea introducerii lor în sistem; �cu prioritate urgent, un mesaj ce poartă o astfel de menţiune

fiind întotdeauna transmis înaintea tuturor celor ce fac parte din grupa normale, dar şi cele urgente, dacă sunt mai multe, sunt transmise în ordinea introducerii lor, ca procedură de ansamblu mesajele cu prio-ritatea urgent putând fi asemănate cu transferurile telegrafice;

�cu prioritate sistem, sunt mesaje cu un circuit limitat, fiind generate şi transmise numai pe calculatoarele societăţii SWIFT pentru transmiterea unor informaţii de importanţă majoră şi care sunt din nou recepţionate de toate băncile ce au aderat la SWIFT.

Deşi nu toate băncile din spaţiul financiar bancar internaţional sunt conectate la reţeaua SWIFT, inevitabil într-un viitor relativ apro-piat acest sistem va deveni tehnica predominantă a transferurilor şi transmiterii mesajelor. În prezent, sistemul prestează servicii pentru sistemele de plăţi şi compensări vest europene, asigurând însă şi reţeaua de transfer a mesajelor pentru sistemele de plăţi şi compensări din Australia, Canada, Africa de Sud, dar şi din Ungaria, Croaţia, Slovenia.

Această tendinţă este determinată, pe de o parte, de înseşi principiile de funcţionare a reţelei, iar pe de altă parte, de avantajele ce le oferă.

Reţeaua este structurată pe trei nivele: •nivelul superior, constituit din patru centre de comutare, dintre

care două la Amsterdam şi câte unul la Bruxelles şi Culpeper (loca-litate în SUA, statul Virginia) la care sunt conectate grupuri de ţări. Ordinatoarele de la centrul de comutare comunică între ele asigurând transmiterea mesajelor numai prin intermediul lor;

•al doilea nivel, format din concentratoare naţionale, al căror rol este de „a aduna” mesajele dintr-un spaţiu geografic dat. Astfel, de

220

exemplu, în ţări cu volum important de mesaje, pot exista mai multe concentratoare (4 în SUA, 3 în Anglia, 2 în Franţa etc.), după cum, mai multe ţări, cu un transfer redus în reţea, pot fi conectate la acelaşi concentrator naţional;

▪al treilea nivel al reţelei este format de ordinatoarele cu rol de supraveghere a terminalelor instalate în băncile ce au aderat la reţeaua SWIFT.

De precizat faptul că, transmiterea mesajelor în sine durează câteva secunde şi se realizează automat, fără intervenţie umană (bineînţeles, în afară de cele două terminale de introducere şi prelucrare a mesajelor), de aici şi avantajele pe care le reprezintă sistemul SWIFT în deservirea transferurilor internaţionale:siguranţă, rapiditate, preţul relativ scăzut, fiabilitatea funcţionării.

6.2.2. Sistemul TARGET

TARGET reprezintă acronimul pentru Transeuropean Automated Real – Time Gross Settlement Express Transfer, numele sistemului de transfer interbancar de fonduri care va asigura integrarea pieţei mone-tare şi, implicit, punerea în aplicare a politicii monetare unice în Stadiul al Treilea al Uniunii Economice şi Monetare. Având în vedere acest stadiu, sistemul a fost proiectat într-un asemenea mod încât să susţină procesarea plăţilor externe denominante în euro, ca şi cum ar fi plăţi interne, pentru a contribui la consolidarea şi eficienţa plăţilor în euro, prin asigurarea unui mecanism sigur şi flexibil de decontare a plăţilor pe bază brută, în timp real.

Sistemul este descentralizat, constând în: o sisteme naţionale de decontări brute în timp real; o mecanismul de plăţi al Băncii Centrale Europene; o sisteme de interconectare între verigi. Obiectivul principal al acestui sistem este acela de a permite ca

transferurile de fonduri băneşti şi, în special, cele legate de piaţa monetară să fie făcute în spaţiul euro la costuri scăzute, cu un înalt grad de securitate şi o viteză sporită a procesării.

TARGET va interconecta sistemele de decontare pe bază brută în timp real, pe care băncile centrale din ţările membre au stabilit că le vor implementa în ţările lor. Astfel, la sistemul TARGET vor fi interco-nectate 15 sisteme interne de decontare pe bază brută, în timp real ale Băncii Centrale Europene. Sectorul bancar din ţările Uniunii Europene va avea astfel la dispoziţie un mecanism de plăţi capabil să proceseze

221

transferuri externe de fonduri băneşti pe bază brută, în timp real denominante în euro, utilizând infrastructuri şi proceduri care vor fi puse în funcţiune în fiecare stat membru.

Facilităţile de decontare pe bază brută, în timp real al băncilor centrale din statele membre vor fi interconectate printr-o reţea de comunicaţie – aşa-numitul sistem Interlinking – prin care vor fi schimbate mesajele de plăţi în conformitate cu formate şi proceduri comune. În vederea aducerii la un numitor comun a standardelor de comunicare interne dintre instituţiile de credit şi băncile centrale, pe de o parte şi adoptarea unui singur standard de comunicare între băncile centrale, pe de altă parte, fiecare bancă centrală va avea pusă în funcţiune o componentă Interlinking care va asigura transformarea mesajelor din standardul intern în standardele europene – Standard Interlinking – şi invers.

Sistemele de decontare pe bază brută în timp real în statele membre ale Uniunii Europene din afara spaţiului euro vor putea fi conectate la sistemul TARGET, în măsura în care vor fi capabile să proceseze transferuri de fonduri băneşti denominante în euro.

Pe fond, criteriile de acces în cadrul sistemului TARGET iau în considerare abordările naţionale dar, ca regulă generală, numai băncile centrale şi instituţiile de credit pot fi admise ca participanţi direcţi în sistemele de transfer de fonduri băneşti interconectate la acest sistem european. În particular, băncile centrale pot accepta sau autoriza şi alte instituţii care menţin conturi pentru clienţi să participe direct la opera-ţiunile acestor sisteme, cu condiţia ca prin natura publică a operaţiunilor lor riscul de eşec în decontare să fie foarte scăzut sau să fie suprave-gheate şi recunoscute de o autoritate competentă în domeniu.

În conformitate cu reglementările sale, sistemul TARGET trebuie să proceseze în mod obligatoriu numai plăţile aflate într-o directă legătură cu operaţiunile de politică monetară în care Sistemul Băncilor Europene este implicat fie la nivel de primitor, fie la nivel de receptor. Se aşteaptă însă ca sistemul TARGET să proceseze mult mai multe plăţi decât numai cele din categoria menţionată, preconizându-se ca acest sistem să proceseze toate plăţile de mare volum transmise între partici-panţii direcţi fie în nume propriu, fie în numele clienţilor acestora.

Pe parcursul implementării proiectului TARGET, procesul de armonizare al caracteristicilor sistemelor interne de decontare pe bază brută în timp real s-a manifestat în mod special în următoarele trei domenii:

�furnizarea lichidităţii pe parcursul zilei;

222

�orele de funcţionare; �politicile de comisionare. Amploarea operaţiunilor derulate prin TARGET este semnifi-

cativă, în anul 2003 nivelul zilnic al operaţiunilor a fost de cca 290.000 număr de operaţiuni şi 1.933 miliarde euro ca valoare.

6.2.3. Sistemul EURO I

Acest sistem derulează plăţi de valori mari între băncile de com-pensare, prin care se redistribuie între bănci efectele compensărilor.

Participarea la sistem este condiţionată de mai multe criterii de acces: legal, financiar, operaţional, îndeplinirea acestor criterii urmărind să asigure responsabilitatea şi capacitatea funcţională a participanţilor.

Sistemul procesează numai transferuri de credit, fără restricţii de valoare, sprijinindu-se pe sistemul SWIFT, care acţionează ca agent de procesare, asigurând reţeaua şi facilităţile de transmitere.

6.2.4. Sistemul TIPANET

Sistemul este o reţea de bănci membre care cooperează pentru a

derula un aranjament pentru execuţia de plăţi internaţionale în vrac, băncile interesate acţionând în calitate de bănci corespondente. TIPANET procesează transferuri de credit, care sunt predominante, debite directe şi cecuri.

Alte sisteme de transfer electronic al plăţilor la nivel interna-ţional sunt:

�Sistemul Euro-giro, ca formă de cooperare între organizaţii poştale;

�Sistemul S Interpay, de origine germană, pentru promovarea plăţilor internaţionale, implicând angajări ale băncilor comerciale din întreaga lume;

�Sistemul STEP I, specializat în domeniul plăţilor de detaliu.

7. Riscurile în sistemele de plăţi

7.1. Globalizarea riscurilor Profundele schimbări care au apărut în structura şi activitatea

sistemelor de plăţi şi decontări începând cu anii `80 au reflectat îndeaproape transformarea industriei financiare la nivel global. În

223

această perioadă, schimbările tehnologice rapide, dereglementările şi tendinţa către o sporită volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la expansiunea activităţii financiare şi, implicit, a volumului şi valorii fluxurilor de plăţi în limitele graniţelor naţionale, la nivel regional şi internaţional.

Toate aceste dezvoltări sunt evidente în planul individual, al persoanelor fizice, al economiei reale şi al pieţelor financiare. În acest context, poate fi evocată larga paletă de instrumente destinate a facilita executarea plăţilor de către persoanele fizice, cum ar fi: distribuitoarele automate de numerar, ghişeele bancare automate, utilizarea cardurilor bancare de debit şi de credit, o mai bună remunerare a depozitelor bancare, precum şi introducerea unor forme din ce în ce mai explicite de comisionare a serviciilor sau chiar oferta de servicii gratuite în do-meniul transferurilor băneşti.

În concordanţă cu apariţia şi manifestarea acestor fenomene, sistemele de plăţi şi decontări au suferit dezvoltări şi transformări pro-funde, din necesitatea ca mecanismele lor să poate face faţă creşterii volumetrice şi valorice, cât şi complexităţii accentuate a operaţiunilor financiare actuale.

În acest context, o tendinţă evidentă în domeniul sistemelor de plăţi şi decontări constituie adâncirea specializării acestora, dublată de urmărirea unui obiectiv prioritar, respectiv cel al scurtării duratei de timp care se înregistrează între momentele de executare a compo-nentelor proceselor de decontare.

Una dintre cele mai importante concretizări a specializării în domeniu sistemelor de plăţi şi decontări o constituie, după cum am prezentat, apariţia şi dezvoltarea sistemelor electronice de transfer de fonduri de mare valoare. Aceste sisteme, marcate de saltul tehnologic în domeniul informatizării înregistrat pe parcursul acestei perioade, au fost proiectate pentru a furniza decontarea irevocabilă şi definitivă a instrucţiunilor de plată cel puţin în cursul aceleiaşi zile în care acestea sunt transmise. În ultima perioadă, un număr important de astfel de sisteme furnizează servicii de decontare în timp real, pe parcursul zilei, prin procesarea individuală a instrucţiunilor de plată, conco-mitent cu recepţionarea acestora.

Aceste sisteme de decontare, cunoscute sub denumirea generică de „sisteme de transfer de fonduri în timp real”, au rezultat prin preocuparea membrilor comunităţilor financiar – bancare şi, în mod special, a băncilor centrale privind managementul activităţii de pre-venire a riscurilor, managementul riscurilor, caracteristice celuilalt tip

224

principal de sisteme de decontare bazate pe compensarea obligaţiilor reciproce de plată, cunoscute sub denumirea generică de „sisteme de compensare cu decontare pe bază netă”.

Sistemele de plăţi şi decontări reprezintă cel mai important canal instituţional de propagare a crizelor sistemice, datorate fie eşecului uneia sau mai multor instituţii financiar-bancare în finalizarea procesului de decontare, fie aşteptărilor privind probabilitatea produ-cerii unui asemenea eveniment, aceste sisteme inducând, adesea cu o vitează sporită, tulburări de ordin financiar.

Considerat, în prezent, ca deosebit de important pentru asigu-rarea continuităţii şi eficienţei activităţii economiei reale şi a pieţelor financiare, managementul riscurilor specifice sistemelor de plăţi şi decontări constituie o componentă fundamentală a managementului domeniului financiar-bancar, atât pe plan intern, cât şi internaţional.

În sistemele de plăţi şi decontări, caracteristicile şi modul de manifestare al fiecărui tip de risc, precum şi corelaţiile dintre ele derivă din însăşi modalitatea de derulare a tranzacţiilor care au determinat transferurile de fonduri.

Înţelegerea dintre două părţi privind efectuarea unui schimb, finalizată prin încheierea unei tranzacţii, conţine, de regulă două componente, dintre care prima constă din livrarea unui bun, prestarea unui serviciu sau transferul proprietăţii asupra unui activ financiar, iar a doua, din transferul fondurilor băneşti echivalente.

Mondializarea afacerilor, consolidarea transferurilor internaţionale de fonduri, volatilitatea crescută a valorilor monetare, diversificarea şi agravarea factorilor perturbatori şi în primul rând interconectarea puternică a fluxurilor monetare în cadrul unor sisteme de transfer şi decontare la nivel global au generat, au indus şi multiplicat expunerile la risc ale participanţilor, instituind forma de risc global, prin globalizarea riscurilor fluxurilor de plăţi, prin interdependenţa şi codedeterminarea acestora cu fluxurile specifice transferurilor de bunuri şi servicii, de împrumuturi, de structuri productive, dar şi de mentalităţi şi de com-portamente.

În sistemele de plăţi şi decontări, caracteristicile şi modul de manifestare al fiecărui tip de risc, precum şi corelaţiile dintre ele derivă din însăşi modalitatea de derulare a tranzacţiilor care au determinat transferurile de fonduri.

Înţelegerea dintre două părţi privind efectuarea unui schimb, finalizată prin încheierea unei tranzacţii, conţine, de regulă două

225

componente, dintre care prima constă în livrarea unui bun, prestarea unui serviciu sau transferul proprietăţii asupra unui activ financiar, iar a doua din transferul fondurilor băneşti echivalente.

Asociate cu derularea celor două componente ale unei tranzacţii sunt, cel puţin următoarele trei surse de riscuri posibile pe care le asumă atât părţile, cât şi intermediarii implicaţi:

�diferenţa de timp dintre momentul încheierii tranzacţiei şi mo-mentul desfăşurării fiecăreia dintre cele două componente menţionate, cunoscută sub denumirea de întârzierea în executare;

�nesimultaneitatea finalizării celor două componente ale tranzacţiei; �posibilitatea eşecului în finalizarea componentei privind transferul

de fonduri băneşti, datorat mediului de decontare.

7.2. Categorii de riscuri în sistemul de plăţi Primele tipuri de riscuri cărora trebuie să le facă faţă, în mod

uzual, cei doi parteneri care au încheiat o tranzacţie sunt riscul de credit şi riscul de lichiditate.

Riscul de credit constă în pericolul ca pe parcursul derulării unei tranzacţii, una dintre părţi să sufere o pierdere în legătură cu realizarea creanţelor pe care le are asupra celorlalţi participanţi, acest risc având două forme: riscul de piaţă şi riscul de tranzacţie.

Riscul de piaţă apare atunci când o parte a schimbului financiar nu respectă termenii acestuia din cauza modificării condiţiilor, care face imposibilă realizarea afacerii. În această situaţie, părţile renegociază termenii schimbului, care pot afecta partenerul ce va înregistra pierderi prin respectarea contractului.

Riscul de tranzacţie semnifică posibilitatea ca un partener al tranzacţiei financiare să nu onoreze de loc termenii schimbului, în această situaţie cealaltă parte pierzând în întregime valoarea transferului.

Sistemele de transfer electronic au elaborat reguli prin care să reducă expunerea participanţilor la cele două riscuri, prin care stabilesc responsabilităţile părţilor în cadrul transferului şi rolul sistemului în judecarea disputelor privind insuccesul şi în finalizarea adecvată a transferului.

Riscul de lichiditate este constituit de pericolul ca partenerul care datorează fondurile băneşti într-o tranzacţie să fie în imposi-bilitatea de a se achita de obligaţia de plată. Acest fapt, în primul rând, afectează negativ poziţia de lichiditate a primitorului banilor, pe care

226

acesta mizează că o va avea la un anumit moment. Totodată, întârzierea plăţilor generează pierderi sub forma costurilor de oportunitate, deoa-rece sumele neachitate ar fi putut fi folosite în alte scopuri, aducătoare de câştiguri.

Riscurile pot fi încadrate într-un anumit tip, în funcţie de sursa care le determină apariţia şi manifestarea.

Riscurile cu care se confruntă intermediarii de plăţi, inclusiv Banca centrală, în decontarea unei tranzacţii, sunt, în linii general, similare celor pe care le suportă părţile în ceea ce priveşte o tranzacţie obişnuită. Această situaţie se datorează faptului că fiecare intermediar de plăţi, primind şi disponibilizând fonduri în relaţia cu doi parteneri diferiţi, este el însuşi parte la procesul de schimb. Drept rezultat, el are de făcut faţă riscului de lichiditate ori de câte ori nu primeşte fondurile la momentul corespunzător şi riscului de credit (riscul principalului) atunci când executarea celor două componente ale tranzacţiei nu este simultană. Descrierea tipurilor de riscuri pe care le suportă participanţii într-un sistem de decontări depinde, în cea mai mare parte, de defi-nirea şi clarificarea noţiunii de întârziere în transferul echivalentelor care fac obiectul schimbului, în acest demers, timpul fiind o dimensiune fundamentală pentru analiza riscurilor care se pot manifesta într-un sistem de plăţi.

Banca Centrală se ocupă mai puţin de riscurile individuale cu care se confruntă participanţii la un sistem de decontări, fiind în cea mai mare măsură preocupată de riscul sistemic, care se referă la mani-festarea unei crize financiare generalizate, atunci când neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către o instituţie bancară sau financiară ori problemele foarte grave de lichiditate ale acesteia determină manifes-tarea unor dificultăţi similare la alte instituţii, printr-o reacţie în lanţ propagată cu rapiditate în întregul sistem, din cauza interconexiunilor foarte strânse care există între aceste instituţii.

Derularea evenimentelor generatoare de risc sistemic, în această situaţie, se produce, de regulă, după următorul scenariu:

•un participant în cadrul unui sistem de decontări, fără a avea vreo importanţă din care cauză, se confruntă cu probleme în onorarea obligaţiunilor sale financiare;

•dificultăţile privind determinarea bonităţii financiare a acestui participant îi pot determina pe partenerii săi de tranzacţii să-şi retragă fondurile fără preaviz şi să nu mai dorească să încheie alte tranzacţii cu acesta, respectiv, să plătească fonduri pe seama sa sau să primească fonduri pe numele său;

227

•în aceste condiţii, pentru a-şi creşte nivelul lichidităţii, participantul respectiv poate fi forţat să îşi disponibilizeze, la preţuri defavorabile, o parte din active, ceea ce înseamnă mai puţin decât ar fi valorat acestea dacă rămâneau în evidenţele lui, fapt care determină creşterea pier-derilor sale pe total şi posibilitatea apariţiei stării de insolvabilitate;

•relaţiile băneşti care există între instituţiile financiar-bancare şi agenţii economici pot accentua răspândirea acestor perturbări ale fluxurilor băneşti normale, astfel încât situaţia de criză de fonduri să fie resimţită şi de către alţi participanţi, care nu iau parte direct la operaţiunile sistemului de decontări, dar care sunt puşi în situaţia de a se confrunta cu scăderea valorii activelor lor;

•creşterea incertitudinii privind dimensiunile şi distribuţia expu-nerilor poate determina băncile să îşi limiteze serviciile de creditare pe care le efectuează pentru clienţii lor sau să şi le furnizeze unele altora, fapt care se poate manifesta chiar în momentul în care cererea pre-ventivă de lichiditate are tendinţa de a creşte.

Drept rezultat, aceste tulburări, manifestate iniţial numai în sistemul de plăţi, se pot ramifica şi influenţa negativ activitatea din întreaga economie.

7.3. Managementul riscurilor

Plasarea sistemelor de plăţi şi decontări în situaţia de verigă de

legătură între activitatea financiară şi cea economică, stă la baza mani-festării drept canale de propagare a şocurilor înregistrate la nivelul instituţiilor şi al pieţelor financiare către economia reală şi respectiv, alte tipuri de pieţe, fapt care explică preocuparea publicului şi a institu-ţiilor statului pentru siguranţa şi integritatea sistemelor financiare, în general şi a sistemelor de plăţi, în particular.

Din această perspectivă, se poate înţelege de ce sistemelor de transfer interbancar de fonduri le este acordată o atenţie specială, problema fundamentală ridicată fiind aceea a capacităţii lor ca prin posibilităţile tehnice de care dispun să poată preveni declanşarea pro-ducerii riscului sistemic, în situaţia în care una dintre bănci nu poate, la momentul stabilit pentru decontare, să furnizeze fondurile necesare.

Tipul de risc caracteristic sistemelor de plăţi şi decontări care se manifestă în astfel de situaţii şi care poate degenera în risc sistemic este cunoscut sub denumirea de risc de decontare.

Riscul de decontare se poate produce din multiple alte cauze decât numai din lipsa temporară de lichiditate a unei bănci şi poate induce o

228

criză de lichiditate şi pentru ceilalţi participanţi în sistem. Caracte-risticile privind momentul apariţiei şi manifestarea riscului în decontare sunt determinate, în mare măsură, de modul în care un anumit sistem interbancar de transfer de fonduri decontează tranzacţiile, fie pe bază multilaterală netă, fie pe bază continuă brută, dar depind şi de alţi factori, cum ar fi, de exemplu, infrastructura tehnică.

Prevenirea şi reducerea riscurilor inerente proceselor de plăţi şi decontări se constituie într-o componentă esenţială a managementului riscurilor monetare şi financiare şi în acest acţiunile de management cuprind generic următoarele aspecte:

�îmbunătăţirea capacităţilor şi abilităţilor participanţilor de a-şi monitoriza şi controla direct expunerile pe care le înregistrează în relaţiile cu partenerii de afaceri;

�diminuarea valorii şi frecvenţei creditelor involuntare, rezultate din încasările şi plăţile asincrone sau din decalajele de timp înregistrate între livrarea mărfurilor şi transferul monetar aferent, adică efectuarea plăţii;

�constituirea unor sisteme de divizare a riscurilor, la care să participe toţi cei care pot fi afectaţi de consecinţele realizării unui risc sistemic;

�reducerea incertitudinilor induse prin reglementările referitoare la compensări, falimente, derularea plăţilor, instrumentele de plată etc.;

�delimitarea zonelor de concentrare a riscurilor şi conceperea modalităţilor de diminuare a probabilităţilor apariţiei şi a posibilităţilor de propagare.

Managementul riscurilor are o semnificaţie deosebită în cadrul sistemelor de transfer interbancar al fondurilor, fie cu decontare netă, fie cu decontare brută, pentru prevenirea şi reducerea efectelor acestora evidenţiindu-se necesitatea respectării următoarelor condiţii:

•Asigurarea unei baze legale care să reglementeze atât execu-tarea operaţiilor, cât şi suportarea consecinţelor defavorabile părţilor;

•Cunoaşterea de către participanţi a legăturii fiecărui tip de risc cu modalităţile, sistemele de decontare şi de compensare;

•Existenţa unor proceduri clare şi complete de efectuare a decon-tărilor, care să specifice responsabilităţile partenerilor şi participanţilor, modalitatea de divizare a responsabilităţilor, condiţiile asiguratorii dife-renţiate;

•Evidenţierea zilnică a situaţiei decontărilor, a debitorilor şi credi-torilor, stabilirea posibilităţilor de acoperire a deficitelor de lichidităţi;

229

•Stabilirea modalităţilor de garantare a plăţilor, prin disponi-bilizarea colateralelor pentru poziţiile debitoare semnificative sau prin constituirea unui fond de garantare comun;

Evident, Banca centrală se implică reglementativ, instrumental şi operaţional în managementul riscurilor sistemelor de plăţi, îndeosebi prin conducerea compensărilor interbancare multilaterale şi prin su-pravegherea transferurilor electronice de fonduri, în sistem centralizat sau descentralizat, integrat sau nu la nivel internaţional, obiectivul principal fiind prevenirea riscului sistemic.

Sumarul capitolului

Sistemul se plăţi cuprinde, într-o structură piramidală, consumatorii

de încasări şi plăţi, adică subiecţii economici de orice natură, băncile, care sunt agenţii de realizare a plăţilor şi instituţiile de coordonare şi supraveghere a plăţilor, un rol distinct avându-l Banca centrală.

Mijloacele de realizare a plăţilor cuprind: modalităţile, instru-mentele, tehnicile şi circuitele, toate aceste componente parcurgând un proces de transformare, de conversie funcţională şi operaţională, determinat de impactul puternic al tehnologiilor electronice, informatice şi de telecomunicaţii asupra realizării plăţilor şi încasărilor, precum ţi de expansiunea internaţională a acestora, de interconecterea globală, de mondializarea fluxurilor şi circuitelor de plăţi.

Diversitatea categoriilor şi tipurilor de mijloace de plată se structurează în trei modalităţi de plată definitorii şi anume: plată prin marfă, reprezentată de trocul antic şi de barterul modern şi plata prin monedă, prin bani, sub cele două forme, plata prin numerar şi plata prin virament, prin transferul de monedă între conturile bancare, viramentul, bancarizarea plăţilor dominând aproape complet fluxurile actuale de încasări şi de plăţi.

Instrumentele de realizare a plăţilor prin virament se diferenţiază prin riscurile generate, precum şi prin modul de asumare a acestora de către participanţi, de către bănci şi de către plătitori, prin sumele transferate şi prin rapiditatea transferului, prin gradul de interconectare şi prin diversitatea tipurilor specifice de instrumente. În acest sens, se delimitează instrumentele tradiţionale, pe suport de hârtie sau magnetic, precum cecul, cambia şi ordinul de plată, de formele electronice ale instrumentelor, de natura impulsurilor, a mesajelor informatice, precum cardul, cartela de plată, care cunoaşte o expansiune puternică, revo-luţionând atât tehnicile de plată, cât şi circuitele de plăţi.

230

Tehnicile clasice de realizare a plăţilor, de asigurare a garantării efectuării corecte a plăţilor, precum acreditivul, incaso-ul, scrisoarea de garanţie, înseşi compensările bancare, înregistrează o transformare funcţională, dar şi operaţională prin plăţile electronice, astfel că banca la domiciliu, compensările multilaterale, automatele bancare reprezintă formele actuale, în expansiune, de realizare a plăţilor şi a încasărilor, revoluţionând circuitele de plăţi, creând sisteme integrate de realizare a plăţilor, uniformizate, dirijate şi supravegheate la nivel global, institu-ţionalizate şi informatizate în consonanţă cu cerinţele procesului de civilizare tehnologică.

Globalizarea sistemelor de plăţi, interconectarea fluxurilor şi instituţiilor, sub impactul determinant al tehnologiilor informatice şi de telecomunicaţii amplifică expunerile la riscuri ale participanţilor la realizarea plăţilor, riscul de credit, cu cele două forme, riscul de piaţă şi riscul de tranzacţie şi riscul de lichiditate, însoţite, de cele mai multe ori, de riscul de decontare, se propagă şi se susţin prin tehnologiile de transmitere a informaţiilor de plăţi, inducând riscul de sistem, risc global al sistemului de plăţi într-un mediu economic şi financiar caracterizat prin instabilitate, volatilitate şi incertitudine.

Termeni de referinţă

Automat bancar Barter Card Casă de compensare Circuit de plăţi Decontare Instrument de plată Mijloc de plată Modalitate de plată Plată electronică Reţea de transfer Risc de plată Risc sistemic Sistem de plată Tehnică de plată Virament

Teste şi întrebări evaluative

•În ce mod este numerarul digital mai avantajos de utilizat decât

numerarul fiduciar, fizic? Explicaţi. •Cum ar putea creşterea competiţiei în furnizarea mijloacelor de

plată să complice politica monetară? Concretizaţi. •Cum poate frauda bancară să fie mai uşor de săvârşit prin utili-

zarea metodelor bancare centralizate, on-line, decât prin metodele tradiţionale? Explicaţi.

231

•Care consideraţi că sunt asemănările dintre moneda scripturală şi moneda electronică? Este moneda electronică ban, instrument de schimb? Explicaţi.

•Precizaţi care dintre următoarele mijloace de plată sunt titluri de credit şi care instrumente de plată: trata, ordinul de plată, cardul, acreditivul, cecul şi contul bancar. Explicaţi.

•Arătaţi care este deosebirea dintre ordinul de virament şi ordinul de plată. Care dintre ele este negociabil?

•Protestul este caracteristic girului, avalizării sau scontării? •Cecul reprezintă un instrument de plată de debit, de credit sau

de transfer? •Care dintre tipurile de carduri prezentate funcţionează ca un

portofel electronic? De ce? •Ce înţelegeţi dvs. prin transfer de fonduri în timp real? •La sfârşitul zilei creanţele şi datoriile reciproce a trei băncii, A,

B, C, arătau astfel:

Creanţe Datorii

A B C

A 6 3 5 B 5 0 3 C 2 4 6

Determinaţi gradul de compensare reciproca la Casa de compensaţii. •Ce fel de risc semnifică pericolul imposibilităţii debitorului de

a-şi achita obligaţiile? Explicaţi modul de prevenire a acestui risc. •Sistemul TARGET este un mecanism de decontare brută în

timp real. Explicaţi semnificaţia afirmaţiei de mai sus.

Bibliografie selectivă �Cezar Basno, Nicolae Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi

decontări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003. �Camoy de Herve, La banque du XXI-ème siècle, Edition Odile

Jacob, Paris, 1995. �Mariana Diaconescu, Bănci, sisteme de plăţi, riscuri, Editura

Economică, Bucureşti, 1999. �Naphtali Hoffman, Stephen Brobeck, The Bank Book, Harcourt

Brace Jovanovoch, Publisher, New York, 1986. �Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001.

232

VIII. PIAŢA MONETARĂ Scopul capitolului constă explicitarea rolului, structurii şi func-

ţionării pieţei monetare, a instrumentele utilizate de către Banca centrală pe piaţa monetară pentru realizarea obiectivelor de politică monetară.

Parcurgerea acestui capitol permite realizarea următoarelor obiective:

�Înţelegerea caracteristicilor pieţei monetare, a compoziţiei şi a funcţionării acesteia şi evidenţierea participanţilor pe această piaţă

�Analiza instrumentelor pieţei monetare, a specificului acestora şi a modului de tranzacţionare pe piaţă

�Examinarea specificului pieţei interbancare, analiza operaţiilor pe piaţă, prezentarea modului de intervenţie a Băncii centrale pe piaţă în scopul reglării lichidităţii din economie

�Înţelegerea funcţionării pieţei valutare, a instrumentelor utilizate şi a factorilor care influenţează formarea cursului valutar

�Prezentarea formării şi evoluţiei pieţei monetare în România Introducere În economiile în care valoarea monedei şi circulaţia monetară

sunt reglementate, în care funcţionarea sistemului monetar se cir-cumscrie instituţiilor bancare, în care pieţele sunt instituţionalizate şi supravegheate, piaţa monetară, reprezentând piaţa monedei centrale, a monedei controlată direct de către Banca centrală, constituie placa turnantă a reglării lichidităţii din economie.

Sub cele două forme, internă şi externă (valutară), piaţa monetară tranzacţionează îndeosebi fluxurile de monedă dintre bănci, în cadrul pieţei interbancare, asigurând totodată schimburile dintre monede, con-versia monetară, prin care determină cursurile valutare, în ansamblu influenţând formarea preţurilor activelor financiare, a ratelor dobânzii în economie.

Pieţele monetare, în particular pieţele valutare, sunt cele mai cuprinzătoare pieţe existente în prezent, preţurile la care banii sunt

233

vânduţi şi cumpăraţi putând determina viabilitatea unei politici mo-netare, afectând destinul miliardelor da oameni, impactul alegerilor şi deciziilor adoptate pe pieţele monetare având efecte pe termen scurt, precum şi pe termen lung, globale, dar şi zonale, economice, dar şi politice, sociale şi chiar culturale.

Pentru înţelegerea capitolului este preferabilă şi studierea urmă-toarelor capitole:

•Cererea şi oferta de monedă; •Finanţarea economiei; •Banca centrală.

1. Caracterizarea pieţei monetare Înţelegerea mecanismelor pieţei monetare este adesea obturată

de o anumită ambiguitate a vocabularului. În trecut, se regrupa sub termenul de piaţă monetară ansamblul tranzacţiilor nesupuse unor constrângeri reglementate şi beneficiind de o remuneraţie stabilită în mod liber între părţi, oricare ar fi fost durata plasamentului. Banca Centrală refinanţa sistemul bancar, instituţiile de credit se refinanţau între ele, ceilalţi agenţi financiari privilegiaţi beneficiau de condiţii de piaţă pentru a-şi utiliza lichidităţile, Trezoreria statului se finanţa prin emisiunea de bonuri gestionate de către Banca Centrală în cont curent. Tranzacţiile cuprindeau, deci, o paletă largă: de la operaţiile la vedere până la plasamentele de bonuri şi bilete de până la 15 ani, piaţa monetară regrupând operaţiuni a căror logică era foarte diversă.

Treptat, piaţa monetară s-a delimitat de alte tipuri de piaţă, în special de piaţa financiară, în prezent această piaţă tranzacţionând instrumente cu maturitate sub 1 an, precum titluri de Trezorerie pe termen scurt, certificate bancare de depozit pe 6 luni, aranjamente de răscumpărare, unele dintre acestea pe o zi. Piaţa monetară este foarte activă, pe ea stabilindu-se preţul banilor, adică rata dobânzii la împrumuturile lichide, tranzacţiile realizându-se adesea pentru o zi, instrumentele dispunând de o lichiditate mare

Pieţele monetare sunt pieţe en-gros (cu ridicata) băneşti, pe care se tranzacţionează cantităţi mari de lichidităţi, ratele dobânzii pe aceste pieţe fiind influenţate de:

•oferta şi cererea de lichidităţi; •rata inflaţiei, care poate devansa rata dobânzii; •intervenţiile Băncii centrale prin politica monetară.

234

În prezent, segmentările şi delimitările pieţei finanţării directe sau indirecte sunt mai puţin relevante, cel puţin din două cauze:

•depozitele bancare şi titlurile pieţei monetare sunt substituibile, precum depozite la termen cu certificate de depozit) împrumuturile bancare fiind din ce în ce mai mult transformate în titluri (titrizate);

•numeroase credite pe termen scurt sunt reînnoibile, numeroase titluri pe termen scurt sunt substituibile în titluri pe termen lung, o dată cu expansiunea inovaţiilor financiare şi cu reducerea costurilor de tranzacţie.

Piaţa monetară în sens larg, operând de regulă cu capitaluri pe termen scurt, facilitează însă operaţii pe termen mediu şi lung între instituţii financiare şi agenţii nonfinanciari, între instituţiile financiare înseşi, reprezentând o placă turnantă, manevrată de către Banca centrală, între piaţa decontărilor, piaţa creditelor, piaţa fondurilor şi piaţa de capital, delimitările între acestea, din punct de vedere al participanţilor, instrumentelor, ratelor, scadenţelor devenind din ce în ce mai anevoioasă.

Din punctul de vedere al participanţilor piaţa monetară se seg-mentează în:

�piaţa interbancară, pe care operează băncile, care-şi schimbă excedentele şi deficitele în monedă centrală;

�piaţa titlurilor de creanţă, reunind cererea şi oferta de lichi-dităţi (fonduri) pe termen scurt, piaţă deschisă şi altor agenţi economici care dispun de volume mari de lichidităţi.

Din punctul de vedere al deschiderii spaţiale segmentele sunt: �piaţa monetară internă, operând cu moneda naţională; �piaţa monetară externă, operând cu monedă străină, cuprinde

vânzări şi cumpărări de valute, constituind piaţa valutară şi de împru-muturi în care intervin valute. Piaţa valutară intersectează atât piaţa monetară internă, pe care sunt tranzacţionate lichidităţile pe termen scurt, cât şi piaţa de capital, ea însoţind şi exprimând ansamblul tran-zacţiilor externe în valută.

2. Funcţionare

Pieţele monetare actuale sunt pieţe de tranzacţionare fără cotare,

nedispunând de locaţii delimitate spaţial, operaţiunile realizându-se prin intermediul sistemelor informatice de tranzacţionare şi de telecomunicaţii, participanţii operând adesea pe scară internaţională, oriunde în lume, 24 de ore.

235

Tranzacţiile se realizează, de regulă, prin intermediul dealerilor, care vând şi cumpără instrumente monetare, fiind cunoscuţi adesea ca formatori de piaţă, cotând un preţ de vânzare pentru fiecare instru-ment (bid) şi un preţ de cumpărare (offer), caracteristicile angajării şi acordării împrumutului, diferenţa dintre cele două preţuri determinând câştigul dealerilor (spread-ul).

Participanţii pe pieţele monetare urmăresc să-şi protejeze şi să-şi angajeze poziţii (extensiuni ale angajamentelor financiare) curente favorabile, principalii participanţi fiind:

•Băncile centrale, care vând şi cumpără instrumente monetare pentru a controla oferta de monedă;

•Băncile comerciale, care folosesc pieţele monetare pentru a-şi acoperi finanţările şi expunerile valutare, dar şi pentru a angaja, pe cont propriu, poziţii speculative în dorinţa de a obţine profit;

•Casele de scont, care acţionează ca intermediari ai Băncii cen-trale, precum în Marea Britanie, pentru tranzacţiile acesteia pe piaţa monetară;

•Băncile de investiţii sau casele de valori mobiliare operează fie ca intermediari (brokeri) ai clienţilor, fie pe cont propriu, ca dealeri, preluând poziţii pentru anumite instrumente,

•Corporaţiile internaţionale, îndeosebi cele mari, se împrumută pe piaţa monetară fie utilizând brokeri, fie emiţând efecte de comerţ;

•Autorităţile locale, care îşi procură fonduri pe termen scurt; •Casele de credit, acordă împrumuturi publicului prin cumpărări

în leasing sau aranjamente de ipotecă secundară. •Brokerii şi dealerii, sunt firme specializate care acţionează ca

agenţi pentru diferiţi creatori de piaţă. Banca centrală foloseşte piaţa monetară în următoarele scopuri: o pentru a implementa politica monetară; o pentru a supraveghea circulaţia monetară; o pentru a controla oferta de monedă şi ratele dobânzii; o pentru menţinerea cursului valutar. Deţinând conturile guvernului şi ale celorlalte bănci, Banca cen-

trală poate influenţa fluxul de monedă, utilizând instrumente specifice, precum operaţiunile pe piaţa monetară, rata scontului, pentru a con-trola oferta de bani pe termen scurt şi, prin aceasta, influenţând ratele dobânzii pe ansamblul economiei. De exemplu, dacă Banca centrală cumpără instrumente pe piaţa monetară, lichiditatea sistemului bancar creşte, iar ratele dobânzii scad şi invers, în caz de vânzare.

236

Ratele dobânzii sunt determinate atât de oferta şi cererea de bani, cât şi de acţiunile Băncii centrale, acestea stabilind ratele dobânzii pe piaţa împrumuturilor pe o zi (overnight loan), utilizând această piaţă pentru a stabili un cadru oficial de determinare a preţurilor pentru celelalte îm-prumuturi. Aceste rate poartă diverse denumiri: rata scontului în SUA, Germania, Japonia; rata de intervenţie în Franţa; rata bancară în Canada.

Băncile centrale administrează ratele dobânzii pe două căi: •dă publicităţii un comunicat oficial cu privire la creşterea sau

diminuarea ratei de referinţă; •creează condiţii de lichiditate, operând pe piaţa deschisă, prin

care sprijină intenţiile cu privire la rata dobânzii. Ratele dobânzii reprezintă instrumentul pe care o Bancă centrală

îl utilizează pentru a-şi pune în aplicare politica monetară, ratele mai scăzute ale dobânzii stimulând creşterea economică, ratele mai ridi-cate, frânând-o.

Tranzacţiile pe piaţa monetară se realizează prin utilizarea tele-fonului şi afişelor de cotaţii pe calculator, din birourile de negociere ale băncilor şi brokerilor. Majoritatea celor care acordă sau angajează împrumuturi băneşti pe pieţele monetare îşi efectuează tranzacţiile prin intermediul dealerilor, care cumpără şi vând instrumentele pieţei monetare, fiind cunoscuţi, după cum s-a spus mai sus, sub denumirea de formatori, creatori de piaţă . Ei cotează un preţ de vînzare a unui instrument, de angajare a unui împrumut, denumit preţ de ofertă (offer) şi un preţ de cumpărare a unui instrument, de acordare a unui îm-prumut, denumit preţ de cumpărare (bid), diferenţa dintre aceste două preţuri reprezintă ecartul, spreadul cerere / ofertă, care generează profiturile creatorilor de piaţă.

Pe pieţele monetare, pe cele financiare în general, riscul îmbracă diverse forme, principalele forme de risc fiind: riscul de piaţă, riscul de reglementare şi riscul de credit.

Riscul de piaţă este riscul ca poziţiile monetare preluate de o bancă în cadrul operaţiilor de tranzacţionare să genereze pierderi ca urmare a unor modificări ale ratelor dobânzii sau ale cursului valutar. Băncile îşi evaluează zilnic tranzacţiile, apreciindu-şi pierderile sau profiturile, activitatea fiind denumită marcare de piaţă, aproape toate tranzacţiile monetare implicând riscuri, obţinerea de profituri din tranzacţionare, fără asumarea de riscuri de piaţă, reprezentând tran-zacţiile de arbitraj.

Riscul de reglementare reprezintă acel risc care survine în situaţia unui schimb cu plăţi nesimultane, care poate interveni datorită

237

diferenţelor orare, în acest decalaj putându-se înregistra modificarea ratelor sau cursurilor. Gestionarea acestui risc se realizează prin stabilirea unor limite de reglementare, care restricţionează volumul tranzacţiilor care pot fi realizate într-o zi.

Riscul de credit este acel risc implicat de situaţia în care parte-nerul de tranzacţie nu poate să-şi plătească contravaloarea rambursării, fiind cea mai importantă sursă de risc, băncile gestionând acest risc prin revizuirea periodică a solvabilităţii partenerilor.

3. Instrumentele pieţei monetare Fiecare tip de instrument monetar are caracteristici proprii, însă

ceea ce le aseamănă este maturitatea acestora pe termen scurt, con-ferindu-le o mare lichiditate, având în vedere şi extinsa comercializare a acestor instrumente şi, totodată prezentând riscuri mai reduse decât instrumentele specifice pieţei de capital. Aceste caracteristici determină ca instrumentele pieţei monetare să fie deţinute masiv de către bănci şi alte instituţii de depozit şi în mai mică măsură de firme şi indivizi.

Diversitatea instrumentelor folosite pe piaţa monetară se poate clasifica după două criterii.

După modul de participare pe piaţă: �nenegociabile, care reprezintă depozitele pieţei monetare; �negociabile, care reprezintă titluri de valoare.

După modul în care generează venituri: �purtătoare de cupon:

•depozite pe piaţa monetară; •certificate de depozit (CD); •aranjamente de răscumpărare (repo).

�cu discount: •bonuri de tezaur; •accepte sau trate bancare; •efecte de comerţ.

În plus, pe piaţa monetară sunt utilizate şi produsele derivate, care pot fi:

•aranjamente pe rate forward; •futures pe rate ale dobânzii; •swaps pe rata dobânzii; •opţiuni pe rata dobânzii;

238

•opţiuni: ofutures pe rate ale dobânzii; oaranjamente pe rate forward; oswap-uri pe rata dobânzii.

Instrumentele negociabile pot fi comercializate pe piaţa mo-netară, având următoarele trăsături:

•sunt emise la valoarea nominală, de răscumpărare (par value); •scadenţa lor este stabilită la o anumită dată viitoare, când titlul

este răscumpărat sau rambursat la valoarea nominală; •raportează sume fixe de dobândă, fie pe timpul deţinerii, fie la

scadenţă. Deoarece fluxurile de venit viitor sunt fixe, cu cât mai ridicată

este rata de scontare, deci rata dobânzii instrumentului, cu atât mai scăzută va fi valoarea actuală şi deci preţul de piaţă al instrumentului.

Instrumentele cu cupon Aceste instrumente purtătoare de cupon, de dobândă, se ca-

racterizează prin plăţi de dobândă asociate, un cupon fiind o parte a instrumentului, putând fi detaşat de către purtător şi prezentat emi-tentului pentru încasarea dobânzii.

Depozitele pe piaţa monetară, instrumente nenegociabile, sunt fonduri în monedă centrală care fac obiectul tranzacţionării între bănci, care se împrumută reciproc pe piaţa monetară, ele reprezentând depozite ale băncilor la Banca centrală, maturităţile împrumuturilor fiind de 1 zi, adesea ajungând însă la 1-2 săptămâni. Rata dobânzii la care sunt tranzacţionate aceste fonduri reprezintă rata monedei centrale, consti-tuind un instrument şi un indicator de politică monetară. Depozitele pot fi fixe, când rata dobânzii şi scadenţa sunt stabilite la început şi cu preaviz, când rata dobânzii poate fi modificată sau expirarea (scadenţa) poate fi solicitată anticipat. Întrucât ratele dobânzii de la Londra sunt foarte importante pentru pieţele de depozite, de regulă băncile cotează rate LIBOR, la care o bancă oferă fonduri sau rate LIBID la care o bancă cumpără fonduri.

Certificatele de depozit sunt înscrisuri negociabile pentru fon-durile de depozit pe termen scurt, de regulă pe 6 luni, băncile emiţând însă şi certificate pe termene mai lungi, scadenţa şi rata fiind stabilite. La început au fost nenegociabile, în sensul că nu puteau fi vândute de către cumpărătorul iniţial, în prezent fiind foarte tranzacţionate, nego-ciate pe piaţa monetară secundară.

239

Aranjamente de răscumpărare (repo), reprezintă un contract de vânzare a unui instrument, la o dată cuvenită şi la un preţ stabilit, cu obligaţia ca vânzătorul să răscumpere activul la o dată ulterioară şi la un preţ mai mare, ceea ce înseamnă că vânzătorul activului se împrumută de la cumpărător, multe din aranjamente având maturităţi cuprinse între 1-15 zile. Un aranjament de răscumpărare invers este o înţelegere pri-vind cumpărarea unui instrument, simultan cu o înţelegere de a revinde instrumentul la o dată viitoare şi la un preţ convenite. Băncile şi marile corporaţii sunt active pe această piaţă.

Instrumente cu discount Aceste instrumente nu oferă explicit dobândă, ele fiind emise şi

tranzacţionate cu un discount faţă de valoarea nominală, diferenţa dintre preţul instrumentului la cumpărare şi preţul acestuia la scadenţă, care reprezintă valoare nominală, constituind echivalentul dobânzii plătite cumpărătorului titlului.

Bonurile de Trezorerie sunt cambii negociabile pe termen scurt, cu maturitatea sub 1 an, emise de stat, prin Banca centrală, pentru a sprijini finanţarea nevoilor de împrumuturi ale economiei, fiind consi-derate active foarte sigure, plata lor putându-se realiza la nevoie prin creşterea impozitelor.

Bilete la ordin negociabile emise de către bănci, companii fi-nanciare, corporaţii în scopul obţinerii de fonduri pe termen scurt, pentru firme devenind substitute ale împrumuturilor directe de la bănci. Aceste instrumente sunt negarantate, fiind emise pentru o anu-mită sumă precizată şi o anumită scadenţă, maturităţile fiind de la câteva zile la 365 de zile, emitenţii oferind adesea disconturi şi venituri pe cupoane. De regulă, numai băncile şi corporaţiile foarte credibile pot vinde asemenea instrumente pentru a-şi finanţa debitele pe termen scurt, aceste instrumente având randamente diferite, în funcţie de percepţia faţă de riscul emitentului.

Acceptele bancare reprezintă un împrumut bancar care este utilizat de către o firmă pentru a finanţa mărfurile stocate sau în curs de comercializare, aceste instrumente fiind specifice comerţului interna-ţional, fiind tranzacţionate pe pieţele monetare secundare. O cambie sau trată comercială este un ordin de a se plăti o anumită sumă de bani deţinătorului fie la o anumită dată viitoare (trată la termen), fie la prezentare (trată la vedere) Un accept bancar sau o trată bancară este o cambie trasă sau acceptată de o bancă comercială, o dată acceptat instrumentul devenind negociabil.

240

Eurovalutele reprezintă depozite denominate într-o monedă, dar deţinute de bănci aflate în afara ţării care a emis moneda, acestea putând fi bănci străine sau filiale ale băncilor din ţara emitentă a monedei, multe din depozite fiind negociabile.

Instrumente derivate Aranjamente pe rată forward a dobânzii, reprezintă contracte

între două părţi, prin care se stabileşte rata dobânzii care se va aplica la un viitor împrumut sau depozit şi pentru care s-au convenit următoarele: suma şi moneda în care este exprimată; data viitoare la care se face transferul; scadenţa. Cele două părţi convin o rată a dobânzii la care se va realiza tranzacţia şi apoi reglementează diferenţa dintre rata dobânzii convenită şi o rată a dobânzii de reglementare de la începutul perioadei considerate. Contractul se cotează prin două cifre explicitate astfel: 63× , semnificând că acest contract începe peste 3 luni şi durează 6 luni.

Futures pe ratele dobânzii, se bazează pe instrumente ale căror preţuri depind de rate ale dobânzii, cum ar fi depozitele pe 3 luni. Contractele futures pe rata dobânzii pe termen scurt sunt bazate, de regulă, pe depozite de eurovalute, fiind reglementate prin lichidităţi, numerar, fie în funcţie de un preţ bursier, prin livrare, fie în funcţie de ultimul preţ tranzacţionat. Contractele pe termen lung sunt regle-mentate pe baza unor obligaţiuni sau certificate de stat, care prezintă un cupon şi o scadenţă stabilite de către bursă.

Swap pe rata dobânzii, este un aranjament între două părţi, prin care fiecare parte este de acord să efectueze o serie de plăţi către cealaltă parte, la termene viitoare convenite, până în momentul sca-denţei înţelegerii. Plăţile în contul dobânzii aferente fiecărei părţi sunt calculate prin utilizarea unor formule diferite, o tranzacţie tipică trebuind să implice o parte care schimbă plăţi de dobânzi pe un instrument pentru care dobânda se plăteşte la o rată fixă, contra unor plăţi de dobânzi pe o bază flotantă.

Opţiuni pe rata dobânzii reprezintă contracte de opţiune de cumpărare (call) sau opţiuni de vânzare (put) între două părţi, care oferă deţinătorului dreptul, însă nu şi obligaţia să cumpere sau să vândă un instrument, la un anumit preţ specificat, numit preţ de exercitare, până la o anumită dată specificată în viitor, numită scadenţă.

Opţiuni pe aranjamente pe rată forward, activ tranzacţionate pe pieţele OTC, pot fi opţiuni caps (plafon maxim plătibil de rată a dobânzii) şi opţiuni floor (plafon minim încasabil de rată a dobânzii).

241

Opţiuni pe swap-uri pe rata dobânzii, swaption, oferă posi-bilitatea cumpărătorului de a intra într-un swap, la o rată a dobânzii fixă, convenită, până la o anumită dată viitoare, de exemplu de a schimba o rată flotantă cu una fixă.

4. Tranzacţiile pe piaţa monetară Jucătorii direcţi pe piaţa monetară sunt traderii, dealeri care

cumpără şi vând pe piaţă şi brokerii, care acţionează ca intermediari între traderi, între vânzător şi cumpărător, de regulă netranzacţionând în nume propriu. Ambii participanţi au nevoie de informaţii financiare în legătură cu piaţa, cotaţii, servicii de analiză, oferite de agenţii de spe-cialitate, utilizarea sistemelor automate de tranzacţionare electronică devenind din ce în ce mai importantă pe acele pieţe unde tranzacţiile au loc 24 de ore pe zi.

Tranzacţiile dealerilor se realizează prin trei metode: •tranzacţionarea directă, prin telefon interbancar; •tranzacţionarea electronică directă, prin sisteme digitale, dealerii

putând introduce preţuri de cumpărare şi de ofertă sau putând prelua astfel de preţuri cotate de alţi dealeri, sistemul producând automat un tichet de tranzacţie;

•tranzacţionarea prin intermediul unui broker de ring. Tranzacţiile pe piaţa monetară semnifică acordarea sau angajarea

de împrumuturi băneşti, care implică riscuri, investitorul putând pierde atât principalul, cât şi dobânda, principalii factori care influenţează tranzacţiile fiind următorii:

oratele dobânzii şi ratele la depozite, determinarea acestora depinzând de bazele anuale considerate, adică câte zile sunt considerate într-un an (365 sau 360) Multe din instrumente implică o metodă de cotare dus-întors a ratelor, adică sistemul cumpărare şi ofertă, ecartul dintre cele două preţuri putând varia în funcţie de condiţiile pieţei, pe pieţele volatile spread -ul lărgindu-se;

ocontrolul poziţiilor, evaluarea cu rapiditate a acestora con-tribuind la urmărirea riscului de supraexpunere în raport cu o anumită contrapartidă, dealerii trebuind să cunoască poziţia medie pe o pe-rioadă de tranzacţionare, pentru a realiza dacă înregistrează o pierdere sau un profit;

oarbitrajul, care permite să se obţină profit din corelaţia dintre preţurile diferitelor instrumente, de exemplu ratele dobânzii la depozite;

242

oinformaţiile noi, conferă jucătorilor avantajele operativităţii şi adecvării deciziilor.

Majoritatea dealerilor se specializează într-un număr mic de instrumente, tranzacţionând, de regulă, cu corespondenţii lor situaţi pe poziţii opuse dintr-o altă bancă, numiţi contrapartidă, tranzacţiile fiind realizate preponderent de dealeri din bănci.

Progresul înregistrat prin utilizarea calculatorului a permis dez-voltarea unor sisteme de tranzacţionare electronică, cele mai frecvente fiind următoarele:

•sisteme de negociere directă, utilizate pe pieţele OTC (pieţe în afara ringului), oferă un mijloc de conversare între două contrapartide, referitoare la o afacere care, la realizarea acordului, este executată de către sistem, prin producerea unui tichet al tranzacţiei procesat de către fiecare parte;

•sisteme compatibile automate, conferă anonimat deplin tran-zacţiei, traderii căutând cele mai bune preţuri pe piaţă, fără a lua în considerare cu cine tranzacţionează, sistemul oferind însă informaţii asupra solvabilităţii partenerului cu care, în final, se încheie tranzacţia;

•sisteme suport utilizate direct în sistemele de negociere directă sau în cele compatibile automate.

Instrumentele pieţei monetare şi ale pieţei derivatelor pot fi tranzacţionate atât la OTC, prin tehnicile de tranzacţionare prezentate, cât şi la o bursă, prin strigări deschise, însoţite de semne specifice (coduri) cu mâna, din ringurile bursei, majoritatea burselor fiind totuşi în proces de introducere a sistemelor electronice de tranzacţionare.

Bursa oferă un mediu sigur de tranzacţii, dispunând de reguli care guvernează conduita membrilor săi. În general, bursele includ nemembrii care cumpără sau închiriază un loc, un permis de tranzacţionare, care permite acestuia să tranzacţioneze în anumite zone ale bursei, de regulă specializate pe instrumente.

5. Piaţa interbancară Această piaţă reprezintă piaţa monedei centrale, pe care insti-

tuţiile de credit îşi plasează excedentele şi îşi acoperă nevoile de lichidităţi înregistrate în conturile deţinute la banca centrală, peste rezerva minimă obligatorie.

243

Transferurile monetare pe această piaţă sunt coordonate de către Casele (băncile) de compensare, care trebuie să realizeze zilnic o balanţă echilibrată a fluxurilor, asigurând marja de lichiditate, pentru a face faţă retragerilor urgente.

Dacă fondurile băncilor la Banca centrală înregistrează excedente sau deficite faţă de rezerva minimă obligatorie, acestea se împrumută sau acordă împrumuturi pentru o zi (overnight), iar în cazul unor pieţe interbancare cu lichiditate ridicată băncile îşi pot orienta fondurile spre împrumuturi profitabile, folosind piaţa interbancară pentru a-şi finanţa deficitele temporare.

Piaţa interbancară este folosită şi pentru convertirea, de către bănci, a împrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe termen lung, în acest sens piaţa fiind utilizată de către organizaţii multinaţionale şi de către corporaţii.

Rata dobânzii interbancare este utilizată adesea de către bănci pentru a stabili ratele de bază şi preferenţiale ale împrumuturilor.

În cazul acestei pieţe brokerii acţionează numai ca intermediari între participanţi, firmele de brokeraj oferind o gamă largă de servicii, care includ tranzacţii interbancare, împrumuturi către autorităţile locale, împrumuturi pe instrumente guvernamentale.

Piaţa interbancară se delimitează în două pieţe distincte. oPiaţa interbancară internă, destinată tranzacţionării propriilor

instrumente monetare, în moneda ţării, participanţii fiind rezidenţii, iar tranzacţiile gravitând în jurul Băncii centrale;

oPiaţa monetară externă (europiaţa), creată iniţial la Londra pentru deţinătorii de dolari SUA, în vederea asigurării valorii acestora faţă de eventualele probleme din SUA, în prezent existând europieţe pentru toate monedele naţionale, băncile centrale pierzând parţial con-trolul asupra monedelor lor în exterior.

Pe europieţe se realizează operaţiuni de angajare şi de acordare de împrumuturi, care au loc în afara ţării sau jurisdicţiei Băncii centrale din ţara respectivei monede, europieţele nesupunându-se majorităţii regulilor unei Bănci centrale referitor la cerinţele privind rezervele.

În prezent, aceste pieţe au o expansiune foarte mare, devenind sursa principală a finanţărilor internaţionale, considerente fiscale de-terminând băncile să-şi deschidă filiale în alte ţări cu un mediu fiscal mai favorabil (bănci offshore).

244

5.1. Fluxurile de monedă centrală La nivelul fiecărei instituţii de credit nevoia sau oferta care se

exprimă rezultă din ajustarea trezoreriei legată de operaţiunile clientelei (cererea de bilete, soldul viramentelor de fonduri spre şi de la alte instituţii financiare şi Trezoreria publică, în lei sau în devize) şi din restricţiile privind rezervele obligatorii.

Global, după compensarea cererilor şi ofertelor între instituţiile financiare, excedentul sau nevoia reziduală, care va face obiectul intervenţiei Băncii Centrale, rezultă din reglementarea rezervelor (devize, bilete, operaţiuni ale Trezoreriei).

În principiu, situaţiile instituţiilor financiare sunt eterogene. Multe dintre acestea sunt îndatorate pe lângă Banca Centrală, adică au o nevoie permanentă de monedă centrală, care nu poate fi acoperită decât de Banca Centrală (piaţa se află în” bănci”), piaţa putându-se afla şi în „afara băncii”, când dezechilibrul este limitat sau pasager şi dacă refacerea echilibrului se poate obţine prin cesiunea de active negociabile pe piaţa monetară deschisă tuturor (de exemplu, în SUA).

a. Situaţiile individuale Situaţia ideală este aceea în care băncile au structuri omogene în

ceea ce priveşte problemele lor de lichiditate (în mod relativ, exemplul Statelor Unite), însă în mod obişnuit, pot exista trei situaţii ale institu-ţiilor de credit:

•împrumutanţi structurali, care acordă împrumuturi, organisme care gestionează mai mult depozite, decât acordă credite (instituţii de credit mutual, case de economii, bănci populare etc.);

•împrumutaţi structurali, care solicită împrumuturi, organisme care nu pot gestiona depozitele de la populaţie (societăţi financiare) sau care, prin tradiţie, nu gestionează decât în mod nesemnificativ;

•celelalte instituţii: băncile care gestionează depozite şi care sunt alternativ împrumutanţi şi împrumutaţi, echilibrul dintre utili-zările şi resursele lor nedisponibile pe piaţa monetară nefiind rupt decât ocazional.

Există situaţia în care un împrumutat structural poate chiar acorda împrumuturi pe piaţă pentru a face operaţiuni „de învârteală”, de exemplu, o instituţie bancară care are nevoie de 100 milioane lichidităţi, poate lua cu împrumut 150 milioane şi apoi să acorde un împrumut de 50 milioane, fie pentru a nu apărea numai ca împrumutat pe piaţă, fie

245

pentru a sesiza oportunităţi de câştig (diferenţa ratelor dobânzii la acordare şi la angajare de împrumut), fie pentru a specula evoluţia ratei dobânzilor (angajează împrumut pe termen lung şi acordă împrumut pentru perioade scurte, dacă se anticipează creşterea ratei dobânzilor).

Şi, evident, un împrumutant structural poate angaja împrumuturi din motive similare (oportunităţi de câştig, speculaţii asupra ratei dobânzii).

b. Îndatorarea globală a băncilor pe lângă Banca Centrală În conjuncturi economice şi financiare specifice, băncile pot fi

global împrumutate de către Banca Centrală cu monedă, Banca Centrală având obligaţia de a furniza pieţei monedă centrală necesară echilibrării cererii cu oferta.

5.2. Operaţiunile pe piaţa interbancară

a. Agenţii (operatorii) Piaţa interbancară nu se derulează într-un loc precis, operatorii

intră în relaţii şi decid tranzacţiile prin telefon, tot timpul zilei. Dacă majoritatea instituţiilor de credit intervin pe piaţa interbancară, nu toţi o fac în mod direct, iar anumiţi participanţi au un rol preponderent sau specific, de exemplu:

oBăncile de trezorerie, fiind „specialişti” ai pieţei, acestea sunt adesea bănci care aparţin unui grup bancar şi care centralizează opera-ţiunile ansamblului instituţiilor de credit, făcând parte din acest grup;

oCasele de rescont, adesea deţinând monopolul operaţiunilor efectuate cu Banca Centrală, fiind supuse controlului direct al acesteia, totuşi, intervenţia lor putând depăşi acest cadru, exercitându-se în toate aspectele intermedierii pe piaţă;

oAgenţii pieţei interbancare, fiind dealerii, adică simpli interme-diari care pun în legătură pe împrumutanţi şi împrumutaţi, lăsându-le riscul finalizării acestor operaţiuni.

Banca Centrală are un loc particular pe piaţa interbancară în care ea exercită funcţia de bancă a băncilor, reglarea tranzacţiilor efectuându-se, de regulă, prin mişcările de fonduri în conturile pe care instituţiile de credit le au deschise la Banca Centrală.

b. Instrumentele Din punct de vedere al instrumentării tranzacţiilor există două

situaţii:

246

Absenţa instrumentelor, în cazul operaţiunilor în alb, caracte-rizate prin faptul că împrumutatul nu remite nici un titlu în schimbul monedei centrale primite;

Titrizarea datoriei, care se realizează prin următoarele instru-mente:

oBiletele la ordin negociabile, în general pe o perioadă de peste un an, putând fi schimbate pe piaţă;

oBonuri de Trezorerie în cont curent şi alte titluri de creanţă negociabile;

▪Certificatele interbancare, plătite în avans sau la scadenţă, fiind vorba de titluri de creanţe negociabile (aflându-se între bonuri şi certificate de depozit), cu o durată nominalizată între 1 şi 12 luni, transmisibile fără garanţie, circulând între instituţiile de credit stabilite prin reglementări bancare;

oCreanţe asupra agenţilor nefinanciari: credite acordate economiei sub forma efectelor de mobilizare şi a creanţelor cedate sau puse în pensiune (păstrare) Aceste operaţiuni nu generează, cel mai adesea, transferurile materiale ale creanţelor.

c. Tehnicile Operaţiunile în alb sunt simple „jocuri” de înscrisuri, constatând

creanţele şi datoriile respective, urmate de transferuri de monedă cen-trală între parteneri (contractanţi);

Cumpărări şi vânzări ferme, constând în cesiunea definitivă a instrumentelor pieţei monetare. Pentru împrumutat aportul de monedă centrală este definitiv, iar pentru cel care acordă împrumutul durata şi rambursarea împrumutului său depind de scadenţa hârtiei cumpărate şi de calitatea creanţelor (în practică, neindividualizarea creanţelor face ca împrumutatul să rămână garantul rambursării), pe piaţa internaţională sau străină vânzătorul fiind, într-adevăr, scutit de orice obligaţie faţă de cumpărător;

Pensiunea (păstrarea): „punerea „ în pensiune (păstrare) este o operaţie prin care o persoană (cedantul) cedează temporar, în proprie-tatea unei alte persoane (cesionarul), efecte publice sau private, valori mobiliare sau titluri de creanţă negociabile, care-i sunt retrocedate, pentru un preţ (comision) şi la o dată convenită.

Pe parcursul întregii perioade a păstrării, cesionarul este pro-prietarul titlului care i-a fost cedat, el putând astfel să dispună de acest titlu, să-l cedeze la rândul său, să-l pună în pensiune sau să-l utilizeze ca garanţie.

247

Titlurile sunt considerate ca „livrate” dacă ele sunt emise cesio-narului în mod concret (titluri materializate) sau când generează un virament în cont curent deschis în numele cesionarului (titluri demate-rializate);

Vânzările cu răscumpărarea titlului: sunt convenţii prin care vânzătorul stipulează că va putea, după o perioadă fixată la începutul tranzacţiei, să-şi reia, dacă doreşte, titlul (suportul) cedat pentru un preţ convenit;

Alte operaţiuni: numeroase inovaţii financiare care au fost dezvoltate în ultima perioadă pe piaţa financiară sunt prezente şi pe piaţa interbancară. De exemplu, trebuie subliniată extinderea opera-ţiunilor de schimb cu plata unei rate a dobânzii (swaps-ul ratei), prin care contractanţii îşi schimbă obligaţiunile plătind dobânzi în aceeaşi monedă, fără a schimba datoriile corespondente. Alte tehnici, precum tranzacţii prin contracte la termen cu rată a dobânzii sau contracte opţionale, pot fi utilizate pe piaţa interbancară, aceste tehnici de uti-lizare a instrumentelor derivate fiind specifice pieţei monetare, pieţei financiare în general.

d. Duratele Acestea sunt foarte variate, de la 24 de ore la câţiva ani. ▪Operaţiunile la termen cuprind active financiare cu durate

relativ scurte. Operaţiunile cu preaviz sunt fără scadenţă precisă, părţile având

posibilitatea de a denunţa operaţiunea, dar cu preaviz. Durata variază conform poziţiei structurale a împrumutantului

sau a împrumutatului, precum şi în funcţie de anticipaţiile referitoare la evoluţia ratei dobânzii.

e. Ratele dobânzii Ratele se stabilesc în mod liber, conform legii cererii şi ofertei

sau se stabilesc pe fixing, sub forma ratei de referinţă. Rata pe piaţa interbancară, indiferent de modul de stabilire,

constituie o referinţă pentru celelalte instrumente financiare, Banca Centrală putând calcula zilnic o rată medie ponderată a operaţiunilor la zi, pe care o difuzează în dimineaţa zilei următoare.

În cazul ratelor pentru active cu termene mai lungi de scadenţă sunt publicate ratele medii interbancare oferite pentru moneda naţională, valute şi euro, calculate pe baza datelor furnizate de un eşantion de

248

bănci, ratele fiind comunicate la o anumită oră prin reţele informatice, oferind indicaţii asupra condiţiilor practicate pentru fiecare din sca-denţele lunare între 1 şi 12 luni (media ratelor oferite)

5.3. Intervenţiile Băncii centrale

Pentru a furniza sau a reţine moneda centrală, o Bancă centrală

poate acţiona, de regulă, în două moduri: •rescontarea sau refinanţarea cu rata fixă a dobânzii; •operaţiuni pe piaţa deschisă sau licitaţii cu rată variabilă a

dobânzii: ocumpărări şi vânzări sau cel mai adesea preluări sau plasări în

report a devizelor (swap); ocumpărări sau vânzări, plasări sau preluări în pensiune a

valorilor mobiliare (intervenţii pe piaţa financiară); ocumpărări sau vânzări ferme, preluări sau plasări în pensiune a

efectelor private sau bonuri de Trezorerie (intervenţii pe piaţa monetară). Operaţiunile pe piaţa deschisă pot fi utilizate fie pentru a disimula

starea rezervelor valutare ale Băncii Centrale, fie pentru a regla lichidi-tatea bancară. Intervenţia statului pe piaţa valorilor mobiliare reprezintă o practică insuficient valorificată, întâlnindu-se mai adesea în SUA şi Germania şi destul de rar în Franţa (unde se utilizează în prezent inter-venţiile statului pe piaţa interbancară).

a. Rescontarea şi refinanţarea cu rată fixă a dobânzii În cadrul unui sistem normativ de intervenţie a statului, Banca

centrală poate plafona rescontarea, în limita plafonului neputând refuza efectuarea rescontului. Operaţiunile în afara plafonului sunt posibile, însă la o rată a dobânzii mai ridicată. Mai mult, anumite categorii de credite (de exemplu, creditele pe termen mijlociu) pot beneficia de rescontare automată la ratele dobânzii privilegiate.

Inconvenientele unui asemenea sistem sunt: –nu oferă un control al duratei creditului Băncii Centrale, durată

care este în funcţie de scadenţa efectelor prezentate la rescontare, lipsind deci supleţea necesară pentru a acţiona asupra costurilor de refinanţare;

–operaţiunile cu rată privilegiată a dobânzii dăunează intervenţiei Băncii Centrale, chiar şi în cazul neutilizării unor coeficienţi de retenţie (plafoane la bonurile de Trezorerie, portofoliu minim la efectele pe termen mediu).

249

Dincolo de aceste inconveniente, rata de rescontare reprezintă rata directoare într-un asemenea sistem, în cadrul unor sisteme monetare mai destinse, rata rescontului fiind mai curând o rată penalizatoare, rescontarea fiind procedura finală la care apelează băncile pentru procurarea monede centrale. În economiile contemporane rescontarea automată la o rată fixă restrânge posibilităţile Băncii Centrale de a interveni eficace, permiţând băncilor să-şi acopere o parte crescândă din nevoia de lichiditate.

b. Operaţiuni pe piaţe deschise (refinanţarea cu rată variabilă) Tehnica licitaţiilor cu rata variabilă prezintă următoarele avantaje: obăncile nu cunosc, în principiu, volumul refinanţării oferit de

Banca Centrală; oexistă anumite categorii de efecte susceptibile de a fi mobilizate

de către Banca Centrală, însă această mobilizare nu se face automat; orata fixată de către bancă influenţează instantaneu condiţiile

pieţei (mare parte din operaţiuni fiind de pe o zi pe alta) Se pot distinge următoarele tipuri de operaţiuni: •intervenţii de pe o zi pe alta, overnight, intervenţia depinzând de

situaţia monetară concretă, operaţionalizând fluxuri rapide de monedă centrală;

•operaţiuni ce fac apel la oferta de efecte publice şi private, în care caz se foloseşte tehnica adjudecării.

Dobânda practicată de această procedură permite Băncii Centrale: osă nu intervină zilnic şi obligă băncile să-şi prevadă mai bine

nevoile de trezorerie şi deci, le obişnuieşte să coreleze politica lor de credite cu nevoile lor viitoare de trezorerie;

osă indice orientările sale cu privire la rata dobânzii şi cu aprovizionarea pieţei (neacceptând decât oferte cu o anumită rată sau cu o anumită scadenţă).

•pensiuni la termen contra efectelor publice sau private. Rata şi perioada acestor pensiuni variază şi în funcţie de conjunctura şi obiectivele politicii monetare, instituţiile de credit având iniţiativa utilizării acestor pensiuni, oferite permanent de către Banca centrală, fie contra bonurilor de Trezorerie, adjudecate pentru orice durată, fie contra efectelor private, în cadrul unui sistem de mobilizare globală.

250

6. Piaţa monetară deschisă În timp ce piaţa interbancară este rezervată instituţiilor de credit,

celelalte pieţe sunt, de regulă, deschise ansamblului subiecţilor econo-mici. Pe lângă pieţele acţiunilor şi ale obligaţiunilor (piaţa financiară), ale căror active sunt emise prin apelul la economisirea publică şi care sunt supuse cotaţiei la bursă, există piaţa titlurilor financiare pe termen scurt, pe care sunt negociate diferite bonuri instituţionalizate.

Posibilitatea emisiunii titlurilor pe termen scurt negociabile, adresate ansamblului agenţilor economici, a fost valorificată în ultimii ani de sistemul bancar, creându-se un segment distinct al pieţei mone-tare, prin care sunt introduse relaţii de piaţă în finanţarea, pe termen scurt, relaxându-se condiţiile acestui tip de finanţare, care înainte erau fie reglementate, fie stabilite bilateral.

Astfel, un deţinător de fonduri disponibile pe termen scurt nu putea decât să le conserve într-un depozit la o bancă, operaţiunile „faţă în faţă” fiind, de regulă, interzise, aceste fonduri neputând fi împru-mutate direct altui agent economic nefinanciar. De altfel, reglementarea dobânzilor creditoare nu permite obţinerea unei remuneraţii apropiate aceleia practicate pe piaţa interbancară, decât cu condiţia să se respecte stricteţea condiţiilor referitoare la suma şi durata depozitelor. Absenţa pieţei titlurilor pe termen scurt determina astfel pe deţinătorii de dispo-nibilităţi temporare să le investească pe piaţa obligaţiunilor, ceea ce constituie un factor de fragilitate a acesteia.

Creanţele pe termen scurt, negociabile, sunt titluri cu o durată de 7-10 zile până la câţiva ani. La început, băncile au fost autorizate să emită asemenea titluri sub forma certificatelor de depozit, această posibilitate fiind extinsă treptat la majoritatea agenţilor economici (întreprinderi, Trezorerie, societăţile financiare).

Caracteristicile acestor titluri depind de categoria emitentului, putând fi evidenţiate totuşi, unele trăsături comune:

•un anumit minim al sumei angajate; •rata fixă a dobânzii pentru titluri cu o scadenţă determinată (de

exemplu, sub un an); •uniformitatea fiscală. Principalele titluri utilizate în prezent pe piaţa monetară sunt:

certificatele de depozit, bonurile instituţiilor şi societăţilor financiare, biletele de trezorerie emise de întreprinderi, bonuri de Trezorerie ale statului.

251

Piaţa biletelor de trezorerie (hârtiile comerciale) oferite de către întreprinderi, dar şi de bănci şi agenţi economici nefinanciari, influen-ţează rata celorlalte segmente ale pieţei monetare. De regulă, dacă rata hârtiilor comerciale este mai atractivă decât cea oferită de către bănci, se produce o dezintermediere, adică agenţii economici nefinanciari îşi extind relaţiile directe în detrimentul relaţiilor cu instituţiile de credit, generând o puternică presiune care duce la creşterea ratelor dobânzii la credite bancare şi diminuarea ratelor lor la debite.

Operaţiunile pe acest segment al pieţei monetare, prin care Banca Centrală influenţează situaţia monetară, sunt realizate în două moduri: periodic şi punctual.

Operaţiuni periodice. Practicate pentru prima dată în SUA, operaţiunile pe piaţa deschisă cu titlurile pe termen scurt, negociabile, se realizau prin disponibilizarea zilnică a unei cantităţi de monedă centrală de către autoritatea monetară, preţul acesteia (dobânda) depinzând de amploarea cererii băncilor. Treptat, confruntate cu cererea masivă şi imprevizibilă de monedă, băncile centrale, îndeosebi în economiile cu grad ridicat de îndatorare structurală, au constrâns băncile să-şi antici-peze nevoile de monedă centrală prin cumpărarea în avans a lichidităţii de care acestea vor avea nevoie în viitor. Împrumuturile „în alb” şi avansurile pe titluri sunt treptat substituite cu procedura pensiunilor (îndeosebi în Franţa), promovându-se, totodată, un nou mod de adju-decare a ofertei de monedă centrală, prin instituţii specializate (case de rescontare) stabilind structura monedei centrale acordate pe tipuri de hârtii comerciale în funcţie de scadenţă (similar intervenţiilor prin rescontare)

Acestei cumpărări ferme, periodice ale îndatorării structurale a sistemului bancar, îi sunt substituite operaţiunile punctuale, care permit reglarea dezechilibrelor trecătoare în moneda centrală.

Aporturile şi retragerile de monedă centrală se realizează fie la cererea directă a băncilor, fie din iniţiativa Băncii centrale, rata dobânzii la retragere fiind mult inferioară acelora la aport, pentru a se evita „deturnarea” fluxurilor de monedă centrală.

În acest sens, determinarea rezervelor obligatorii, ca o medie, reprezintă un element de supleţe, băncile putând profita de eventualul excedent de monedă centrală pentru a-şi constitui în avans aceste rezerve, alimentându-şi conturile curente de pe lângă Banca centrală.

Dezvoltarea acestui segment al pieţei monetare contribuie la diversificarea şi extinderea agregatelor monetare, contribuind la consolidarea potenţialului monetar şi financiar al sistemului bancar.

252

Certificatele de depozit, emise de către instituţiile de credit, pre-cum şi bonurile emise de instituţiile financiare specializate şi societăţile financiare sunt cuprinse, de regulă, în agregatul M3-M2, iar biletele de trezorerie, emise de către întreprinderi şi bonurile de Trezorerie fac parte din agregatul L-M3.

7. Piaţa valutară

7.1. Caracterizare

Piaţa valutară reprezintă un ansamblu de relaţii monetare, de

reglementări şi instituţii care asigură transformarea sau conversia reciprocă a două monede convertibile, prin vânzare-cumpărare de valute, în scopul derulării fluente şi sigure a fluxurilor comerciale şi financiare internaţionale.

Piaţa valutară permite participanţilor să schimbe o anumită monedă contra altei monede, sumele corespunzătoare celor două monede fiind determinate de cursul valutar, de schimb dintre cele două monede. Data la care cele două monede sunt schimbate între ele este cunoscută ca data de reglementare sau data valutei.

Piaţa valutară se constituie ca o piaţă unică şi este cea mai mare din lume, peste 1.500 miliarde dolari fiind tranzacţionaţi zilnic pe această piaţă, iar pentru comparaţie evidenţiem că valoarea anuală a comerţului mondial total cu mărfuri corporale este egală cu valoarea tranzacţiilor realizate pe piaţa valutară în mai puţin de o săptămână.

Cauzele care au contribuit la expansiunea puternică a pieţei valutare sunt:

oRitmul de creştere a comerţului internaţional de mărfuri, prin operaţiuni de export-import, are a reclamat extinderea şi diversificarea fluxurilor de încasări şi plăţi internaţionale;

oExpansiunea şi diversificarea comerţului cu servicii; oDinamica ridicată a investiţiilor internaţionale; oExtinderea formelor de convertibilitate a monedelor şi elimi-

narea restricţiilor valutare; oDezvoltarea pieţei eurovalutelor; oInstabilitatea cursurilor de schimb şi creşterea operaţiunilor

speculative şi de arbitraj; oAmplificarea activităţilor societăţilor transnaţionale; oDezechilibrul generalizat al balanţelor de plăţi curente, care re-

clamă acoperirea acestuia prin operaţiuni de împrumuturi şi de capital;

253

oApariţia şi expansiunea noilor tehnici de operare pe pieţele valutare, utilizând produsele derivate (options, futures, swaps etc.);

oExtinderea tehnicilor informatice şi de telecomunicaţii pe pie-ţele valutare.

Schimburile valutare există ca rezultat al următoarelor cauze: •comerţului şi investiţiilor, care determină încasări şi plăţi între

deţinătorii de monede diferite, ceea ce implică convertirea acestora; •speculaţiilor, determinate de câştigurile ce se pot obţine dato-

rită modificărilor cursurilor determinate de variaţia ofertei şi cererii diferitelor monede;

•hedging-ului, care reprezintă tranzacţii valutare care pot com-pensa pierderile cauzate de diminuarea valorii activelor determinate de fluctuaţiile cursurilor valutare.

Schimburile de valute se tranzacţionează pe pieţele OTC, în întreaga lume, 24 de ore pe zi, instrumentele derivate ataşate schimbu-rilor valutare fiind tranzacţionate şi pe burse.

Cursurile valutare sunt influenţate de trei categorii de factori şi anume:

•factori determinanţi sau factori cheie: o oferta şi cererea de bani, dacă cererea creşte, cursurile cresc

şi invers; o rata inflaţiei, creşterea inflaţiei determinând deprecierea

monedei, creşterea cursului; o intervenţia guvernului, prin cumpărarea sau vânzarea de

valută, prin modificarea cursului, deci devalorizare sau revalorizare. •factori condiţionali, care pot influenţa cursul valutar, atât pe

termen lung, cât şi scurt: o economici

�ratele relative ale dobânzii, care orientează investiţiile spre economiile care oferă rate ale dobânzii mai mari, mărind cererea de monedă aferentă acelei economii, apreciind cursul acesteia;

�paritatea puterii de cumpărare, care măsoară puterea relativă de cumpărare a diferitelor monede şi se măsoară prin raportul dintre preţurile aceluiaşi produs în diferite ţări, transformate prin cursurile valutare ale monedei fiecărei ţări faţă de moneda de referinţă. În acest sens, dacă produsele sunt ieftine într-o ţară, este avantajos să fie exportate într-o ţară unde sunt scumpe şi invers, aceasta influ-enţând cererea şi oferta de monedă şi deci cursul;

�condiţiile economice, reflectate în creşterea economică, rata fiscalităţii, balanţa de plăţi, rata ocupării etc.;

254

�oferta şi cererea de capital, capitalurile migrând în căutare de profit, influenţând astfel cererea şi oferta de monedă, deci cursul valutar.

opolitici: tipul politicii economice, stabilitatea politică, re-glementări sau dereglementări ale Băncii centrale, intervenţii pe piaţă vizând modificarea cursului;

opsihologici, vizând aşteptările pieţei privind modificarea cursului, influenţate de previziuni, de analize tehnice, de ştirile vehiculate.

7.2. Funcţionare Dincolo de particularităţile şi deosebirile dintre pieţele valutare

naţionale, pot fi distinse componente comune, care împreună formează mecanismul funcţionării pieţei valutare, aceste componente fiind următoarele:

•instituţii şi persoane autorizate pentru a efectua operaţiuni valutare; •reglementări privind desfăşurarea activităţilor de schimb valutar; •proceduri de stabilire, cotare şi publicare a cursurilor valutare; •metode şi tehnici de intervenţie a Băncii centrale pe piaţă. Funcţionarea pieţelor valutare se realizează similar pieţei

interbancare, pe care se vând şi se cumpără valute en-gros, la un curs convenit, la o anumită dată de livrare, practic orice bancă cumpără sau vinde valută în activitatea sa.

Pieţele valutare sunt pieţe OTC, atât sumele în valute, cât şi reglementarea termenelor tranzacţiilor fiind negociate, operând în întreaga lume, 24 de ore, elementele principale ale acestora fiind: data tranzacţiei; părţile implicate, adică băncile corespondente; valutele; cursurile; sumele tranzacţionate; data valutei; sensul tranzacţiei, vân-zare sau cumpărare; instrucţiuni de plată.

Cotaţiile pentru valute constau într-o monedă-bază (MB) şi o monedă cotată (MC), convenţia constând în aceea că atunci când se scrie o cotaţie pentru cursul de schimb al unei perechi de valute, să se insereze mai întâi moneda-bază şi apoi moneda cotată. Cotaţiile pot fi descrise în termeni americani, reprezentând cotaţia indirectă în ter-meni europeni reprezentând cotaţia directă.

În cazul cotaţiei directe, o unitate de monedă străină, care repre-zintă MB, poate fi schimbată contra unei sume variabile a monedei proprii. În cazul cotaţiei indirecte, o unitate de monedă proprie, care reprezintă MB, poate fi schimbată contra unei sume variabile de monedă străină.

255

Tranzacţiile valutare se derulează prin dealeri, principalele căi de tranzacţionare fiind: direct interbancar; prin brokeri de ring; prin sisteme electronice, majoritatea dealerilor fiind specializaţi pe valute.

Totodată tranzacţiile valutare se realizează pe următoarele cate-gorii de pieţe:

� pieţe spot, pe care se vând şi se cumpără valută în vederea speculaţiilor, numai pentru profit, anticipându-se aprecierea sau depre-cierea unor monede;

�pieţe forward, la termen, operatorii fiind interesaţi de evoluţia ratelor dobânzii pentru valutele tranzacţionabile, avându-se în vedere diferenţialul dobânzii;

�pieţe monetare, unde se tranzacţionează fie monedă naţională, fie o altă valută, generând cotaţie pereche, în scopul de a lua împru-muturi ieftine, pentru a plasa fondurile la rate mai ridicate;

�pieţele derivativelor, cotând preţuri pentru o gamă de instru-mente care au în vedere modificarea ratelor dobânzii sau a cursurilor de schimb.

Cotaţiile spot reprezintă cursuri de schimb de cumpărare (bid), respectiv de vânzare (offer), la care formatorul de piaţă va cumpăra şi va vinde valuta-bază contra altei valute. De exemplu, considerăm că euro este valuta de bază, iar dolarul valuta cotată, iar cursul euro este de 1 euro = 1, 2350/65$, ceea ce semnifică faptul că formatorul de piaţă este dispus să cumpere 1 euro cu 1, 2350 dolari şi să vândă 1 euro cu 1, 2365 dolari, diferenţa dintre cele două preţuri, de 15 puncte, reprezentând spreadul, creatorul de piaţă urmărind să cumpere ieftin şi să vândă scump, deci să obţină un spread mare.

Utilizatorii pieţelor valutare sunt: traderii, creatorii şi utilizatorii de piaţă; băncile comerciale şi de investiţii; băncile centrale, care administrează rezervele; corporaţiile; brokerii, ca intermediari.

Parte a pieţei monetare, piaţa valutară se caracterizează prin trei riscuri: de piaţă, de reglementare, de credit.

Realizarea schimburilor valutare implică două categorii de tranzacţii: tranzacţii valutare, care pot fi spot (imediate) şi forward (la termen) şi tranzacţii cu produse derivate.

Schematic, ansamblul tranzacţiilor, care se constituie în instrumente de schimb valutar, se prezintă astfel:

�Tranzacţii valutare •Tranzacţii spot;

o Valute contra moneda naţională o Tranzacţii cross, cu monedă de intermediere;

256

•Tranzacţii forward o Tranzacţii forward directe; o Swap-uri valutare, reprezintă tranzacţii forward, care

implică cumpărarea şi vânzarea simultană a unei anumite sume dintr-o valută, în schimbul altei valute, însă cu două date ale valutei diferite.

�Tranzacţii cu produse derivate, care au la bază cursul forward: •Aranjamente sintetice pe schimburi valutare, combinând

aranjamentele valutare cu cele pe cursuri, pentru a fixa diferenţialele pentru cursul forward, neimplicând schimbul sumei de referinţă.

•Futures pe valute, contracte care permit participanţilor să-şi gestioneze riscul prin cumpărarea sau vânzarea unui contract futures într-o direcţie opusă celei date de un angajament existent pe piaţa spot;

•Swapuri pe valute, este o înţelegere OTC între părţi care convin să schimbe între ele plăţi de rate ale dobânzii, aferente unor împrumuturi în monedă străină;

•Opţiuni pe valute, pe cash sau pe futures, sunt înţelegeri prin care deţinătorul capătă dreptul, fără a avea însă obligaţia, să cumpere (call) sau să vândă (put) o anumită sumă dintr-o valută precizată, la un preţ convenit şi la o dată viitoare.

Pieţele monetare sunt cele mai cuprinzătoare pieţe, preţul la care banii sunt cumpăraţi sau vânduţi putând dicta dacă o politică economică este viabilă, afectând semnificativ vieţile oamenilor.

8. Piaţa monetară în România În lumea occidentală informatizată pieţele monetare au apărut şi s-au

dezvoltat ca urmare a unor procese economico-sociale naturale, fireşti. Fiind un mecanism al economiei de piaţă, piaţa monetară nu

putea exista în România înainte de 1989. Statornicirea pieţei monetare în România este legată de restructu-

rarea aparatului bancar, nu numai prin lichidarea monopolului statului de proprietar nemijlocit al tuturor băncilor, ci şi prin eliminarea subor-donării băncilor faţă de guvern, fiind legată totodată de reaşezarea raporturilor dintre banca de emisiune şi celelalte bănci, de reinstaurarea băncilor comerciale autentice, a vânzării mărfurilor cu plată amânată şi punerea în circuit a înscrisurilor cambiale şi a titlurilor de stat.

Din marea varietate a titlurilor de valoare negociate pe pieţele monetare occidentale, în România există doar certificatele de depozit,

257

dar care nu suportă comparaţie cu cele din economiile occidentale ca valoare nominală.

Având în vedere că emitenţii celorlalte titluri sunt pe cale să se nască şi că activitatea lor incipientă este departe de a fi concludentă, că titlurile de stat, reflex al deficitului bugetar, exprimă nevoia impe-rioasă de resurse şi foarte puţin că plasamentele ar fi profitabile pentru investitori, piaţa monetară este departe de a fi constituită în România, fiind departe de cerinţele unei funcţionări eficiente.

Premisa pentru crearea şi buna funcţionare a pieţei monetare în România sunt statornicia precumpănitoare a proprietăţii private în eco-nomie şi, pe această bază, a spiritului concurenţial ca factor propulsor al eficienţei economice. Fără asigurarea acestei premise, „rodarea” şi maturizarea mecanismelor economice de piaţă nu sunt posibile, indiciul cel mai sigur al atingerii acestui obiectiv constituindu-l preţurile, capa-citatea lor de a reflecta nevoile sociale, costurile şi de a conduce la rentabilităţi legitime şi la reprezentativitatea situaţiei lor financiare.

Piaţa monetară în România, aflată în curs de formare, comportă refinanţarea băncilor comerciale de către BNR.

Principalele categorii de credite de refinanţare care au fost practi-cate de BNR sunt: creditul structural, creditul de licitaţie, creditul special şi creditul lombard (overdraft).

Creditul structural este creditul acordat de BNR în cadrul unui plafon stabilit pentru fiecare bancă comercială şi pentru fiecare tip de garanţii, creditele fiind garantate cu efecte comerciale sau publice. Cre-ditul structural prefaţează creditul de rescont, iar dobânda percepută anticipează taxa oficială a scontului. Totuşi, deşi creditul comercial şi emiterea de înscrisuri cambiale au fost legal autorizate, recursul la acestea, în structura actuală de proprietate şi a prezenţei blocajului financiar atât de extins, nu este posibil în mod obiectiv.

Creditul de licitaţie a reprezentat principala cale de finanţare a băncilor comerciale, el prefigurând operaţiunile de open market. Acest credit se acordă pentru maximum 15 zile, este garantat cu titluri de stat, se acordă în cadrul unui plafon, la rate de dobânzi rezultate din licitaţie. Dar, mecanismul operaţiunilor pe piaţa liberă nu poate funcţiona corespunzător într-o economie în care titlurile se emit doar ocazional, iar piaţa bursieră nu are capacitatea efectivă de a le evalua. De aici şi evoluţiile incoerente, discrepante ale nivelului ratelor de dobânzi, cu efecte perturbatoare pentru gestiunea bancară şi activitatea financiară a întreprinderilor.

258

Creditul special se acordă băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate pe o perioadă de până la 30 de zile, în condiţiile unor garanţii financiare şi în active reale, cu condiţia prezentării de programe eficiente de redresare.

Creditul lombard (overdraft) sau creditul „de pe o zi pe alta” este menit să susţină efectuarea plăţilor zilnice exigibile ale unei bănci comerciale aflate în criză. Se acordă la nivelul soldului debitor al contului curent al băncii la BNR, în limita a 75 % din fondurile proprii ale băncii beneficiare, în condiţiile garantării cu anumite hârtii de valoare.

Dobânzile practicate de către Banca centrală pentru refinanţarea sistemului bancar şi implicit, a economiei naţionale au devenit – în absenţa predominării economiei de piaţă şi în condiţiile unui sistem bancar fragil – cel puţin în anumite perioade, excesiv de pozitive, dacă nu chiar abuzive, depăşind cu mult rata inflaţiei, fiind prohibitive pentru majoritatea agenţilor economici. Impactul lor asupra gestiunii curente prin mijloace monetare a inflaţiei se impune a se asocia cu acţiunea asupra cauzelor structurale ale dezechilibrului inflaţionist.

Ratele dobânzii practicate de BNR au avut o flexibilitate diferită. Ratele dobânzii la creditul structural (dobânda de referinţă sau

rata scontului) erau modificate mai rar, având nivelul cel mai scăzut. De exemplu, în ianuarie 1993 rata scontului era de 70 % şi această valoare s-a menţinut până în august 1994, când a scăzut la 65 %, pentru ca la sfârşitul anului 1995 să ajungă la 35 % nivel înregistrat şi la sfârşitul anului 2000.

Dobânda de licitaţie a cunoscut cele mai ample variaţii şi cele mai frecvente modificări. Ea a variat de la nivelul de 71 % în ianuarie-iunie 1993, la 185, 5 % în ianuarie 1994, pentru ca la sfârşitul anului 1995 să coboare până la valoarea de 38, 1 %, iar în primele luni ale anului 1997 să urce şi la nivele de peste 270 %.

Dobânda overdraft, având o natură penalizatoare, a variat, de exemplu, de la 78 % în prima jumătate a anului 1993, la 250 % în perioada noiembrie 1993 – martie 1994, ajungând la peste 500 % în 1995, la sfârşitul anului 2000 fiind de 75 %.

Variaţia nivelelor de dobânzi, rar întâlnită în alte ţări în ase-menea proporţii, este expresia instabilităţii vieţii noastre economice, a lipsei de sensibilitate a întreprinderilor etatiste la terapia prin instru-mente valorice, a necesităţii unor măsuri hotărâte de restructurare a economiei româneşti.

259

În condiţiile actuale pe piaţa interbancară se efectuează mai ales operaţiuni de refinanţare şi mai puţin operaţiuni de creditare inter-bănci, refinanţarea constituind principalul instrument de intervenţie a BNR pe piaţa monetară.

Marea dependenţă a sistemului bancar românesc de resursele BNR s-a explicat prin ponderea mare a proprietăţii de stat în cele mai multe dintre sectoarele economice, întreprinderile de stat înregistrând, de regulă, mari pierderi, implicau subvenţii de la bugetul statului şi, de asemenea, credite bancare fără şanse de rambursare, credite numite eufemistic neperformante. Nivelul excesiv al refinanţării s-a mai explicat şi prin gradul redus al monetizării economiei (înţelegem prin monetizare, capacitatea economiei – a întreprinderilor şi populaţiei – de a constitui rezerve băneşti şi de a le utiliza în plasamente).

O dată cu creşterea ponderii proprietăţii private în economie, criteriul eficienţei a început să predomine, iar lichidităţile economiei vor creşte şi BNR va dobândi posibilităţi mai largi de intervenţie prin operaţiuni de open market.

În cadrul acestor operaţiuni, Banca centrală cumpără şi vinde pe piaţă titluri ale împrumuturilor publice, cu scopul de a lărgi sau restrânge lichidităţile băncilor, de a influenţa volumul creditelor şi evoluţia generală a cursurilor titlurilor pe piaţă.

În măsura în care Banca centrală cumpără titluri de pe piaţă, ea distribuie monedă, lichidităţi, în situaţia inversă, având loc un flux de monedă şi astfel scade lichiditatea.

Tranziţia de la piaţa interbancară la piaţa deschisă presupune glisarea formelor actuale de finanţare spre formele consacrate pe plan internaţional. Se are în vedere introducerea rescontului, operaţiune prin care băncile comerciale îşi transformă o parte a portofoliului lor de efecte de comerţ în lichidităţi, prin Banca centrală; introducerea operaţiunilor de open market, ca alternativă faţă de rescont şi instru-ment mai eficient de influenţare a dobânzilor în economie.

Punerea în circuitul economic a efectelor cambiale a fost legiferată la începutul anului 1994, fără însă să existe premisele necesare utilizării lor nominale de către agenţii economici şi instituirii mecanismului scontului, care să remodeleze raporturile dintre băncile comerciale şi banca de emisie. Trecerea la emisiunea de titluri de stat s-a realizat tot la începutul anului 1994, fiind adjudecate în mare parte de bănci.

Un factor esenţial care a limitat evoluţia pieţei titlurilor de stat este capacitatea insuficientă a actualei pieţe primare de a absorbi un

260

volum mai mare de astfel de titluri, volum care să depăşească 400 % din deficitul bugetului de stat. Absenţa unei palete mai largi de scadenţe a titlurilor este şi ea un impediment în realizarea flexibilităţii necesare în politica de dobânzi şi de transmitere a impulsurilor politicii monetare.

Tranziţia la piaţa deschisă presupune şi privatizarea eficientă a băncilor comerciale, întărirea concurenţei dintre bănci, înlăturarea dominanţei nete a unora dintre ele, creşterea numărului de bănci, dezvoltarea reţelei bancare.

Sumarul capitolului Piaţa monetară tranzacţionează sume mari de monedă, operatorii

pe piaţă fiind în special băncile, Banca centrală reglând funcţionarea pieţei, în cadrul pieţei tranzacţionându-se moneda centrală, numerarul şi rezervele bancare, prin transferul de monedă pe cele trei segmente ale pieţei: interbancară, deschisă şi valutară.

Tranzacţiile pe piaţă se realizează continuu, brokerii şi dealerii, în calitate de formatori de piaţă, asigură formarea preţurilor, a ratelor şi a cursurilor, în funcţie de cerere şi ofertă, luând în considerare şi intervenţiile Băncii centrale, prin care această îşi realizează politica monetară şi totodată contribuind la diminuarea riscurilor pieţei mone-tare, precum riscul de credit, de reglementare, de piaţă.

Operaţiile pe piaţa monetară utilizează o diversitate de instrumente, unele dintre acestea fiind tranzacţionate la burse, însă majoritatea sunt tranzacţionate OTC, over-the-counter, fără cotare, instrumentele putând fi, pe de o parte, titluri de valoare, negociabile sau nu, cu cupon sau cu discount, precum depozite, certificate de depozit, bonuri de tezaur, accepte bancare, eurovalute etc., iar pe de altă parte, produse derivate (forward, futures, options, swaps) pe rate ale dobânzii.

Tranzacţionarea instrumentelor se realizează direct, prin telefon interbancar, prin intermediul brokerilor şi prin sisteme de tranzacţionare electronică, utilizarea brokerajului electronic dezvoltându-se rapid, în anul 2003 peste 90% din volumul tranzacţiilor spot şi peste 50% din totalul volumului de piaţă s-au realizat prin intermediul sistemelor informatice de brokeraj.

Componentă esenţială a pieţei monetare, piaţa interbancară tranzacţionează moneda centrală, operând împrumuturi pe termen foarte scurt între bănci, pentru acoperirea nevoilor imediate de lichiditate, Casele de compensare realizând coordonarea echilibrării

261

creanţelor şi datoriilor interbancare, precum şi transferul de monedă dintre bănci. Operaţiile pe piaţă sunt fie operaţiuni în alb, de transfer automat, fără remitere de titlu, fie operaţiuni de titrizare a datoriilor, utilizând instrumente precum bilete la ordin, bonuri de trezorerie, creanţe asupra agenţilor economici nefinanciari, certificatele de trezorerie, bonurile instituţiilor financiare, biletele de trezorerie etc. în cazul dezechilibrului global al pieţei monetare, al penuriei de lichidităţi, Banca centrală intervenind prin rescontare şi refinanţare, precum şi prin operaţiuni cu titluri pe piaţă.

Extinderea pieţei monetare şi pentru alţi agenţi economici decât băncile a condus la apariţia pieţei monetare deschise, pe care se tran-zacţionează titluri financiare pe termen scurt, precum bonuri ale instituţiilor financiare, certificate de depozit, bilete de trezorerie etc., operaţiile realizându-se periodic sau punctual, în acest fel introducându-se condiţii de piaţă şi în finanţarea pe termen scurt.

Piaţa valutară tranzacţionează valute, efectuând schimb de monede şi stabilind cursul valutar de piaţă prin cotaţii directe sau indirecte, în cadrul tranzacţiilor valutare, care pot fi spot (la vedere) şi forward (la termen) sau tranzacţiilor cu derivative, comportând aceleaşi riscuri ca pe orice piaţă monetară.

Piaţa monetară din România a evoluat treptat, transferurile interbancare realizându-se încă insuficient, Banca centrală intervenind direct pe piaţă, fie pentru asigurarea compensărilor interbancare, fie prin refinanţarea băncilor, utilizând diverse forme de credite acordate băncilor, iar în ultimul timp şi prin operaţiuni pe piaţă, prin comercia-lizarea de titluri, în acest fel reglând lichiditatea din economie.

Termeni de referinţă

Arbitraj Bancă offshore Broker Credit de refinanţare Curs valutar Eurovalută Formator de piaţă Operaţiune a Băncii Centrale Piaţa de capital Piaţa derivativelor Piaţa interbancară Piaţa monetară Piaţa monetară deschisă Piaţa OTC Piaţa valutară Rata directoare a dobânzii Rata monedei centrale Risc de credit Risc de piaţă Risc de reglementare

262

Teste şi întrebări de autoevaluare •În care dintre următoarele limite de scadenţe se regăsesc, de

regulă, instrumentele pieţele monetare: o săptămână – un an; o noapte – un an; un an – trei ani; o săptămână – o lună?

•Dacă ratele dobânzii pe piaţa euro sunt majorate, care va fi cel mai probabil efect asupra cursului euro: va creşte; va descreşte; fără efect ?

•Care dintre următoarele categorii de variabile monetare pot fi controlate direct de către Banca centrală: rata scontului; lichiditatea sistemului bancar; cursurile valutare, ratele dobânzii?

•Depozitele în eurodolari trebuie făcute în bănci din afara Germaniei. Precizaţi dacă afirmaţia este falsă sau adevărată.

•Care dintre următoarele sunt instrumente pe piaţa monetară: euroobligaţiune pe trei ani emisă de firma Electrofarul; bon al Trezo-reriei publice; efect de comerţ la şase luni emis de firma Apa Nova; obligaţiune de stat franceză la 10 ani ?

•Banca X cotează spot următoarele cursuri valutare faţă de euro: 1, 3155/75 dolari; 0, 6585/00 lire sterline. Precizaţi următoarele: euro este valută de bază sau cotată; cursul la care va cumpăra lire sterline; spreadul dolarului.

•Care dintre următoarele instrumente de piaţă monetară nu sunt negociabile: efectele de comerţ; certificatele de depozit; depozitele monetare; biletele de trezorerie?

•Care este principalul avantaj al unui certificat de depozit com-parativ cu alte instrumente de pe piaţa monetară: Oferă o rată mai ridicată a dobânzii; poate fi comercializat pe piaţa secundară; este cea mai sigură cale de investiţie?

•Swap-ul valutar se caracterizează prin: este o tranzacţie futures; vânzarea şi cumpărarea valutelor sunt simultane; datele valutei sunt diferite. Precizaţi care caracteristică nu este corectă.

•În cazul acceptelor bancare, care reprezintă instrumente mo-netare cu cupon, scadenţa variază între 1 zi şi 1 an. Precizaţi dacă afirmaţia este corectă.

•Tranzacţii cu produse derivate pe piaţa valutară sunt: cross, cu valută de intermediere; opţiuni pe valute; forward direct; swaps-uri valutare; aranjamente sintetice. Precizaţi tranzacţiile incorecte.

263

•Operaţiunile în alb pe piaţa interbancară presupun titrizarea transferului de monedă şi înscrierea sumelor în conturi, fără utilizarea instrumentelor monetare. Este corectă afirmaţia? Explicaţi opţiunea dvs. de răspuns.

•Există vreo diferenţă între obligaţiuni de Trezorerie şi bonuri de Trezorerie? Dacă da, explicaţi.

Bibliografie selectivă �Catherine Caballero, Le marché monetaire, Dalloz, Paris, 1990. �Paul M. Horvitz, Monetary Policy and the Financial System, Prentice-

Hall, Inc., Englewood Clifs, USA, 1979. �Rogers Keith, Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare,

Editura Economică, Bucureşti, 2000. �Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001. �Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Monedă şi credit, Editura Ankarom,

Iaşi, 1998.

264

IX. ANALIZA MONETARĂ Scopul capitolului constă în prezentarea instrumentelor con-

tabile, statistice şi matematice utilizate pentru relevarea informaţională a fenomenelor şi proceselor monetare şi financiare, în examinarea metodelor de analiză monetar-financiară, în explicitarea modelelor specifice evidenţierii interacţiunilor şi influenţelor în spaţiul monetar, a interpretărilor asociate acestora.

După parcurgerea acestui capitol vor fi realizate următoarele obiective:

�Cunoaşterea cadrului conceptual şi informaţional al realizării analizei monetare şi financiare;

�Examinarea instrumentelor matriciale şi contabile utilizate în analiza tranzacţiilor şi a fluxurilor financiare;

�Evidenţierea relaţiilor şi interacţiunilor variabilelor monetare şi financiare cu variabilele economice semnificative, a căilor de transmitere a variaţiilor şi modificărilor acestora asupra economiei;

�Înţelegerea metodelor de analiză a echilibrului monetar, a ofertei şi cererii de monedă, a creaţiei monetare, a impactului monedei asupra variabilelor economice;

�Explicarea şi interpretarea modelelor monetare semnificative, identificarea posibilităţilor utilizării acestora în fundamentarea previ-ziunii şi politicii monetare.

Introducere Cunoaşterea fenomenologiei monetare, explicarea şi interpretarea

relaţiilor şi interacţiunilor specifice spaţiului monetar, înţelegerea influenţelor şi impactului modificării variabilelor monetare asupra va-riabilelor financiare şi economice, asupra comportamentului subiecţilor economici reclamă necesitatea existenţei contextului informaţional empiric şi analitic, care să permită analiza sistematică şi permanentă a structurilor şi evoluţiilor monetare, a relaţiilor şi conexiunilor dintre va-riabilele monetare, financiare şi economice.

265

În acest sens, instrumentele de analiză contabilă şi statistică, de sistematizare matricială şi ecuaţională a interdependenţelor şi code-terminărilor, oferă posibilitatea construirii unor modele adecvate analizei şi interpretării comportamentelor şi dinamicilor acestor va-riabile, fundamentării prospective a evoluţiei fenomenelor monetare, evidenţierii dezechilibrelor dintre cererea şi oferta de monedă, precum şi posibilitatea elaborării politicilor monetare orientate spre asigurarea echilibrului monetar dinamic, prin instrumentarea eficace şi operaţională a variabilelor monetare, instrumentare necesară funcţionării evolutive a economiei.

Semnificaţia informaţională a monedei, a variabilelor şi agregatelor monetare, impactul financiar al variaţiilor temporale şi configuraţionale ale acestora reprezintă una din sursele esenţiale ale cunoaşterii econo-mice şi nu numai, moneda dispunând de un potenţial analitic, empiric şi operaţional semnificativ, oferind posibilităţi descriptive, explicative şi interpretative relevante cunoaşterii şi înţelegerii funcţionării economiei, a evoluţiei acesteia, a modalităţilor de influenţare şi orientare a acesteia prin instrumente monetare, triada informaţie-analiză-modelare repre-zentând o componentă esenţială a cunoaşterii şi acţiunii monetare şi financiare.

Pentru o mai bună înţelegere a acestui capitol este de preferat şi studierea următoarelor capitole:

�Finanţarea economiei; �Teoria monetară; �Politica monetară.

1. Statistica monetar-financiară

1.1. Fundamentele contabile ale statisticii financiar-monetare

Statistica monetară şi financiară, utilizând conceptele, definiţiile,

convenţiile şi clasificările standardizate, asigură, în cadrul general al structurilor financiar-monetare, culegerea, organizarea şi compara-bilitatea informaţiilor şi datelor şi totodată oferă metode şi tehnici de prelucrare şi valorificare în scopul realizării analizelor şi interpretărilor necesare formulării strategiilor şi politicilor monetare şi financiare.

Definiţia de mai sus evidenţiază două finalităţi ale statisticii monetar-financiare:

266

�Culegerea de date necesare producerii şi furnizării informaţiilor cantitative, în scopul formulării, implementării şi managementului po-liticilor monetare şi financiare, precum şi pentru efectuarea analizelor macroeconomice, plecând de la ipoteza că există relaţii comporta-mentale şi funcţionale, simple sau complexe, stabile sau dinamice, între variabilele instrumentale ale politicilor monetare şi financiare şi variabilele care reprezintă obiective ale acestor politici.

�Organizarea unor fluxuri şi echilibre financiare şi monetare sistematice, în conformitate cu o metodologie adecvată obiectivelor analizei, care corelează obiectivele finale ale politicilor şi instrumentele disponibile ale acestora, într-un cadru statistic standardizat, prin care se asigură reguli economice şi contabile consistente şi acceptate, care ordonează principiile şi clasifică tranzacţiile, luând în considerare restricţiile generate de structura şi dimensiunea financiară a economiei.

Statistica monetar-financiară dispune de instrumente pentru iden-tificarea activităţilor financiare şi monetare din economie, instrumente constituite în cadrul Sistemului Naţional de Conturi, S.N.C., care oferă o balanţă complet integrată a activităţilor, bazată pe sistemul contabil, în cadrul căreia entităţile şi tranzacţiile financiare sunt componentele esenţiale. Grupând entităţile economice, agenţii economici, în sectoare şi identificând echilibrul dintre economisire şi investiţie pe sectoare, S.N.C. prezintă căile prin care acele sectoare cu surplus de economisire îşi pot orienta fondurile spre sectoarele cu nevoie de lichiditate pentru investiţii. Analizele financiar-monetare iau în considerare atât can-tităţile, cât şi preţurile diferitelor tipuri de active financiare, inclusive ratele dobânzii şi cursurile de schimb.

SNC utilizează un set de concepte definitorii, precum: unitate instituţională, teritoriu economic, rezidenţă, economie, sector, activ economic, activ financiar, activ nefinanciar, avere netă, intermediar financiar, bilanţ etc.

Toate activele financiare şi nefinanciare sunt evaluate la valoarea de piaţă, orice schimbare a stocurilor de active dintre un bilanţ şi altul fiind efectul a trei elemente separate: tranzacţiile cu acele active, reeva-luarea datorită modificărilor preţurilor şi a ratelor dobânzii şi alte schimbări în volumul activelor, de exemplu, monetizarea aurului, fie-care element de schimbare realizându-se după reguli analitice precise.

SNC descrie cum este generată economisirea fiecărui sector, evidenţiind faptul că unele sectoare sunt creditori şi alte sectoare debitori, în sensul tranzacţiilor nete de capital, contul financiar din

267

SNC indicând modul cum sectorul cu deficit, deci împrumutat net, îşi obţine resursele financiare prin angajarea de datorii sau prin reducerea activelor financiare proprii şi cum sectorul cu excedent, deci împru-mutant net, îşi alocă surplusul prin achiziţionarea de active sau prin reducerea datoriilor.

În plus, SNC conţine matricea fluxurilor şi matricea finanţării, evidenţiind în detaliu relaţiile dintre debitori şi creditori, pe tipuri de instrumente financiare, prezentând cum sunt finanţate investiţiile din economisire.

Statistica financiar-monetară oferă informaţii privind comporta-mentul financiar al sistemului financiar în ansamblu, prin luarea în considerare a tranzacţiilor şi bilanţurilor băncilor, permiţând deter-minarea masei monetare în sens larg, prin prelucrarea informaţiilor din conturile subsectoarelor bancare şi constituirea agregatelor monetare, prin integrarea bilanţurilor bancare în cadrul analizei monetare. Similară ca formă cu situaţia bancară curentă, situaţia masei monetare se va diferenţia în conţinut astfel:

•situaţia monetară acoperă atât sumele neachitate din bilanţ, cât şi tranzacţiile, în timp ce situaţia bancară cuprinde numai sumele neachitate;

•situaţia monetară va evidenţia agregatele Băncii centrale ca bloc distinct, în timp ce situaţia bancară le consolidează în conturi împreună cu agregatele bancare;

•fiecare ţară îşi va deriva conceptele de monedă şi cvasimonedă în acord şi cu definiţiile naţionale ale monedei.

Statistica financiară abordează moneda şi creditul ca agregate financiare, în particular monetare şi ca orice agregat financiar ele vor cuprinde activele financiare ale unui grup de instituţii şi, corespondent, pasivele financiare ale altui grup, un agregat financiar fiind interesant pentru analist dacă acesta consideră că activitatea şi comportamentul economic al unui grup de entităţi sunt afectate de agregatul financiar ca întreg, analistul trebuind să-şi constituie informaţii pentru un anumit agregat financiar dacă acesta este corelat cu alte variabile economice.

De regulă, conceptele de monedă şi de credit sunt construcţii empirice, specifice fiecărei ţări, însă în timp ce moneda este definită ca o colecţie de pasive ale băncilor, creditul este definit ca o colecţie de active ale băncilor.

Sfera conceptelor monetar-financiare, în particular ale monedei şi creditului, este puternic modificată de impactul major al inovaţiilor financiare, pieţele financiare fiind într-o stare continuă de inovare financiară, influenţând statisticile monetar-financiare.

268

Unitatea instituţională reprezintă elementul de bază al statisticii, posedând un bilanţ propriu şi angajându-se în nume propriu în activităţi economice şi tranzacţii comerciale şi financiare, includerea acesteia într-un anumit sector, sectorizarea, făcându-se conform activităţii principale desfăşurată. Se disting două categorii de unităţi instituţionale:

•nefinanciare, care cuprind populaţia, firmele, administraţia publică, restul lumii, adică instituţii nerezidente;

•financiare, care cuprind Banca centrală, intermediarii financiari de depozit şi nondepozit.

Instrumentul financiar reprezintă un mijloc de realizare a oricărui contract de natură financiară între două unităţi instituţionale, în cadrul acestor instrumente distingându-se activele financiare, care sunt generate de relaţiile dintre creditor şi debitor, în calitate de unităţi instituţionale.

Clasificarea instrumentelor financiare se bazează pe caracte-risticile acestora, identificarea caracteristicilor fiind importantă din următoarele motive:

o numele generic de depozit şi de împrumut nu sunt suficiente pentru detalierea clasificării;

o pornind de la acelaşi set de caracteristici pot fi realizate clasi-ficări diferite ale instrumentelor;

o multe denumiri de instrumente sunt ambigui şi imprecise. Principalele caracteristici definitorii ale instrumentelor financiare

sunt: lichiditatea, vandabilitatea, caracteristicile maturităţii (perioada, termenul, cererea, deschiderea etc.), negociabilitatea, cotarea, tipul de venit generat, transferabilitatea, garantarea.

În categoria activelor financiare sunt grupate: aurul financiar şi DST; depozite şi numerar; valori mobiliare, altele decât acţiunile; împrumuturi bancare; acţiuni şi alte valori cu venit variabil; rezerve tehnice pentru asigurare; alte conturi încasabile sau plătibile.

În categoria alte instrumente financiare sunt incluse: active condiţionale (garanţii, linii de credit, scrisori de garanţie etc.); deri-vative financiare (contracte la termen, opţiuni, swap-uri); tranzacţii financiare anticipate.

În ţările cu sistem financiar mai puţin dezvoltat sau care sunt afectate de inflaţie şi de dezechilibre financiare ale balanţei de plăţi poate exista un segment important de tranzacţii pe pieţele financiare informale, într-o varietate de forme, sectorizarea, clasificarea instru-mentelor, evaluarea şi tehnicile de măsurare ridicând probleme statisticianului şi analistului preocupaţi de acest segment.

269

Măsurarea şi evaluarea activelor financiare, aspect esenţial al statisticii şi analizei, se confruntă cu următoarele probleme:

•măsurarea sau evaluarea directă a datelor, de exemplu, prin situaţii şi înregistrări administrative;

•estimarea indirectă a datelor, de exemplu, prin derivarea datelor referitoare la tranzacţii cu active financiare din date referitoare la sumele neachitate din bilanţ;

•importanţa colectării încrucişate a datelor, atât de la creditori, cât şi de la debitori, astfel încât să existe siguranţa că unităţile instituţionale diferite furnizează date conform aceloraşi baze de informaţii;

•echilibrarea elementelor şi determinarea rezidualelor. Evaluarea activelor financiare se realizează numai dacă acestea

au fost obţinute în perioada pentru care se elaborează bilanţul, în cazul activelor financiare comercializabile pe piaţă utilizându-se preţul de piaţă, celelalte active fiind evaluate prin suma capitalului neachitat, adică prin suma pasivului debitorului către creditor, tranzacţiile cu active financiare fiind înregistrate la preţurile cu care activele sunt dobândite sau înstrăinate.

Referitor la evaluarea cursului utilizat pentru calcularea valorii în monedă naţională a activelor exprimate în valută se foloseşte, de regulă, cursul mediu relevant care predomină în datele de bilanţ.

Probleme majore în statistica monetar-financiară ridică agregarea, consolidarea şi acoperirea sumelor neachitate.

Referitor la agregarea datelor, este necesară mai întâi tratarea sumelor neachitate şi apoi a tranzacţiilor, evidenţiindu-se în acest sens trei aspecte: agregarea temporală; agregarea sectorială (a unităţilor insti-tuţionale în sectoare); agregarea instrumentală (a contractelor financiare individuale în clase de active financiare, de exemplu, în acţiuni).

Consolidarea se referă la procesul compensării activelor unui grup dat de unităţi instituţionale cu contrapartea pasivelor aceluiaşi grup, altfel spus, la compensarea tranzacţiilor dintre unităţile instituţionale ale aceluiaşi grup de unităţi, diferitele niveluri de consolidare (economie, sectoare, subsectoare) fiind abordate prin tipuri diferite de analiză.

Acoperirea sumelor neachitate se referă la procesul compensării activelor unui grup dat de unităţi instituţionale deţinute asupra unui al doilea grup, cu activele celui de al doilea grup de unităţi deţinute asupra unităţilor din primul grup. În acest sens, trei niveluri de aco-perire sunt posibile: în cadrul unei categorii particulare de active; în cadrul unei clase de active, de exemplu valorile mobiliare, altele decât

270

acţiunile; în cadrul unui grup de active, de exemplu împrumuturi obli-gatare. Totodată, este posibilă acoperirea a două tipuri de tranzacţii între două grupuri de unităţi instituţionale, de exemplu acoperirea tranzacţiilor din pasiv cu cele din activ, referitoare la aceeaşi categorie de active financiare.

Statistica financiar-monetară relevă însă probleme metodologice majore referitoare şi la următoarele aspecte: perioada de înregistrare a tranzacţiilor; estimarea tranzacţiilor cu active financiare, cu delimitarea între măsurarea directă şi estimările indirecte, precum extrapolarea prin fluxurile dobânzii; estimarea modificărilor în valoare şi în volum ale activelor financiare; extrapolarea şi interpolarea; calcularea ratelor de creştere a agregatelor monetare; ajustările sezoniere; echilibrarea com-ponentelor; rezidualele, erorile, omisiunile etc.

Este evident că pentru analiza financiară şi monetară măsurarea şi evaluarea instrumentelor financiare reprezintă problema fundamentală.

1.2. Agregatele monetare şi statistica bancară Multe concepte financiare se delimitează pe baza unor criterii

care nu corespund în mod necesar criteriilor de clasificare ale SNC, totuşi, este aproape totdeauna posibil să se utilizeze blocuri cadru din SNC pentru a defini şi construi aceste concepte alternative, rezultatul combinării acestor concepte fiind agregatele financiare şi monetare.

Agregatele monetare sunt importante, aşa cum se va vedea în capitolul referitor la politicile monetare, ca obiective intermediare pentru politicile economice, agregatele de credit fiind importante în ţările care aplică controlul creditelor, moneda şi creditul fiind utilizate în multe ţări ca indicatori, corelarea acestora având o semnificaţie deosebită în finanţarea economiei.

Neexistând un concept bine definit al monedei, problema măsurării acestui agregat monetar devine importantă pentru analiza monetară, indiferent de perspectivele de abordare ale monedei (mijloc de schimb, unitate de calcul etc.), inovaţiile financiare creează noi instrumente care sunt substitute ale monedei, făcând mai dificilă delimitarea acestui agregat monetar.

Moneda poate fi concepută fie ca o colecţie de active financiare ale deţinătorilor, fie ca o colecţie de pasive financiare ale emitenţilor, evidenţiindu-se două probleme:

o a decide asupra sectoarelor deţinătoare şi emitente;

271

o a delimita instrumentelor care sunt incluse în agregatul numit monedă, în afara numerarului şi a depozitelor transferabile fiind greu de a se delimita graniţa dintre instrumentele care sunt sau nu incluse în acest agregat.

Totuşi, pentru a se distinge instrumentele financiare de tip monetar sunt utilizate următoarele criterii: comoditatea utilizării ca mijloc de plată; rata dobânzii asupra activului, elementele monetare având rata zero sau mică; denumirea monedei în care este exprimat instrumentul; lichiditatea instrumentului; tipul şi gradul politicii de control; siguranţa valorii nominale a activului.

Problemele evidenţiate mai sus, referitoare la dimensionarea agregatului monetar, determină indecizia în delimitarea masei monetare, atât în sens larg, cât şi în sens restrâns, diferenţele fiind semnificative atât de la ţară la ţară, în funcţie de caracteristicile sistemului financiar şi de diversitatea instrumentelor, cât şi de la o perioadă la alta, în funcţie de modificarea legăturilor dintre monedă şi celelalte variabile economice.

În măsura în care graniţele dintre diferitele instrumente financiare sunt estompate, definirea operaţională a conceptului de masă monetară în sens restrâns devine dificilă, chiar imposibilă, acest agregat repre-zentând o componentă a masei monetare în sens larg.

Referitor la monedă, analiza şi statistica, înţelese ca instrumente de cunoaştere în vederea acţiunii, redefinesc operaţional metodele de măsurare a monedei, a agregatelor monetare, preluând în cadrul meto-dologiei analitice conceptul de creaţie monetară şi conceptul de viteză de circulaţie a monedei.

Creditul, ca şi moneda, prezintă probleme privind delimitarea şi măsurarea, fiind necesară, în primul rând, specificarea celor care acordă împrumuturi, împrumutanţii sau creditorii, a celor care primesc împru-muturi, împrumutaţii sau debitorii şi a instrumentelor incluse în sfera creditului. Agregatele de credit sunt strâns legate de alte variabile econo-mice şi, în acest sens, relaţiile sunt focalizate asupra comportamentului împrumutaţilor, conceptul de datorie manifestându-se ca o relaţie dis-tinctă între activitatea financiară şi activitatea reală. În sfera acestui concept intră datoria, exclusiv numerarul, consumatorilor, guvernului, firmelor contractată atât pe piaţa financiară, cât şi prin intermediari. Deoarece canalele creditului, datoriei şi ale monedei sunt intercorelate, putând avea însă roluri independente în politicile economice şi în funcţionarea sistemului financiar, cunoaşterea specifică referitoare la agregatele monedei, creditului, datoriei poate furniza informaţii apli-cabile unei varietăţi largi de situaţii financiare.

272

De regulă, în sectorul care acordă împrumuturi intră instituţiile financiare, inclusiv intermediarii financiari, băncile, iar în sectorul care solicită împrumuturi intră populaţia şi sectoarele nefinanciare, precum şi administraţiile publice, adică statul.

Creditele interbancare sunt, în general, excluse din sfera cre-ditului, dar sunt importante în analiza, la nivel micro, a modului cum băncile îşi finanţează operaţiunile.

În afara monedei şi a creditului, statistica monetar-financiară uti-lizează şi alte agregate financiare, precum: rezervele bancare, rezervele internaţionale, lichiditatea, adică moneda în sens larg, numerarul, moneda divizonară etc.

Dimensionarea lichidităţii diferă de la ţară la ţară, depinzând şi de nivelul organizării economice (instituţie, sector, economie) De exemplu, în mărimea lichidităţii pot fi incluse biletele la ordin negociabile şi bonurile de trezorerie, care au lichiditate similară componentelor masei monetare în sens larg, deoarece sunt generate de către sectoarele nefi-nanciare. De asemenea, lichiditatea poate include instrumente care nu sunt incluse în SNC printre activele financiare, precum cărţile de credit.

Construcţia agregatelor monetare se realizează pe baza datelor oferite de către statistica bancară, date deduse aproape în totalitate din bilanţuri şi din alte conturi ale băncilor, pasivele monetare ale băncilor constituind, chiar în condiţiile inovaţiilor şi dereglementărilor financiare, elemente importante ale analizei şi politicii monetare. În plus, bilanţul agregat al sistemului bancar, al instituţiilor financiare de depozit, furnizează multe elemente ale blocului cadru în vederea elaborării monetare şi ale cadrului contabil al SNC, prin definiţie, pasivele bancare constituind elementele covârşitoare care compun masa monetară în sens restrâns, utilizarea bilanţului bancar pentru evidenţierea legăturii dintre mărimea masei monetare şi mărimea creditului bazându-se pe faptul că totalul activelor bancare trebuie să fie egal cu totalul pasivelor bancare.

De regulă, în bilanţurile bancare activul şi pasivul sunt structurate după categoria de active financiare şi apoi subclasificate după sectorul contrapărţilor bancare, referitor la structura activului şi a pasivului putându-se face câteva remarci:

o unele pasive bancare sunt suport pentru instrumente financiare (numerar, certificate etc.);

o activele şi pasivele exprimate în monedă străină sunt prezen-tate separat;

273

o unele active bancare de natură nefinanciară (pământ, construcţii, echipamente, aur) sunt evidenţiate separat.

Situaţia masei monetare oferă cadrul contabil principal pentru statistica şi analiza monetară, această situaţie reprezentând o formă prescurtată a conturilor subsectoarelor bancare ale sectorului instituţiilor financiare din SNC, prezentată într-un mod care evidenţiază agregatele derivate din bilanţurile bancare utilizate în analiza monetară. Situaţia monetară este asemănătoare situaţiei bancare, cu deosebirea că activităţile statului realizate prin intermediul Băncii centrale (emisiunea de numerar, deţinerea de rezerve internaţionale, tranzacţiile cu FMI) nu sunt consolidate cu conturile instituţiilor financiare, unele diferenţe fiind evidenţiate în subcapitolul 1.1.

Situaţia monetară este dedusă din bilanţul agregat al băncilor, prin efectuarea următoarelor operaţii:

o consolidarea elementelor în cadrul sistemului bancar, poziţiile dintre Banca centrală şi instituţiile bancare sunt evidenţiate explicit;

o suplimentarea situaţiei cu informaţii asupra funcţiilor autori-tăţilor monetare, realizate de către guvern;

o combinarea unor categorii de active financiare; oacoperirea unor categorii de pasive cu anumite categorii de active.

Situaţia monetară, astfel determinată, este rezumată mai jos. Pasive şi tranzacţii cu pasive 1.Numerar 1.1.emis de către Banca centrală; 1.2.emis de către alte bănci.

2.Depozite la vedere (transferabile) 3.Alte depozite 4.Instrumente de piaţă oferite de către bănci 4.1.Certificate de depozite negociabile; 4.2.Bilete la ordin negociabile; 4.3.Accepte bancare; 4.4.Alte instrumente incluse în masa monetară; 4.5.Alte instrumente.

5.Valori mobiliare 6.Alte pasive Active şi tranzacţii cu active 1.Active externe nete 1.1Aur monetar; 1.2Active de rezervă.

274

2.Credit intern 2.1. Credit net guvernamental:

– credit guvernamental brut; – depozite guvernamentale.

2.2. Credite acordate administraţiilor locale 2.3. Credite acordate întreprinderilor publice nefinanciare 2.4. Credite acordate firmelor private nefinanciare 2.5 Credite acordate populaţiei 2.6. Credite acordate instituţiilor financiare nebancare

3. Alte active Separat, se evidenţiază:

o Tranzacţiile Băncii centrale cu statul; o Instrumentele derivate şi cele în afara bilanţului; o Poziţii condiţionate (scrisori de credit, garanţii etc.).

Legate de situaţia monetară, conturile Băncii centrale au un rol major în gestiunea rezervelor internaţionale, în supravegherea sis-temului financiar şi în aplicarea politicii monetare şi de aceea este necesară elaborarea analitică a acestor conturi.

Societăţile de asigurări şi fondurile de pensii reprezintă o foarte importantă componentă a instituţiilor financiare în ţările dezvoltate, partea de activ a bilanţului acestora fiind adesea similară cu aceea a intermediarilor financiari, a băncilor, aceste instituţii furnizând importante fonduri de creditare economiei. Totuşi, diferit de bănci, ele sunt mult mai dispuse să deţină şi să gestioneze active nefinanciare, precum active reale. Pasivele cele mai importante ale societăţilor de asigurări şi fondurilor de pensii le constituie provizioanele tehnice de asigurare, fiind înainte de toate active ale populaţiei, care având o natură diferită faţă de activele tipice de lichiditate incluse în situaţia monetară, nu sunt consolidate în această situaţie. Deoarece aceste instituţii dobândesc active financiare în mod asemănător băncilor, orice analiză care-şi focalizează demersul asupra creditului va trebui să ţină seama de ele şi, în acest sens, se elaborează o situaţie financiară, urmând cadrul general al analizei monetare.

Distincţia dintre bănci şi alţi intermediari financiari s-a estompat treptat, astfel că fiecare instituţie şi-a extins sfera activităţilor, incluzând multe domenii care în trecut aparţineau altor instituţii şi, ca urmare, distincţia între ceea ce trebuie introdus în masa monetară şi ceea ce nu trebuie a devenit vagă, de aceea analiza este nevoită să-şi extindă sfera dincolo de bilanţul băncilor sau de cadrul imprecis al situaţiei monetare.

275

În acest sens, conturile bilanţului şi ale acumulării din SNC oferă o sferă mai largă statisticii monetar-financiare, permiţând inte-grarea mai consistentă a acesteia în statistica economică de ansamblu, cele două instrumente informaţionale specifice, matricea finanţării şi matricea fluxurilor fondurilor integrând agregatele monedă şi credit, evidenţiind identităţile contabile care leagă aceste agregate de celelalte agregate financiare.

Conturile bilanţului şi acumulării cuprind: contul de capital, contul financiar, contul reevaluării ş.a., contul financiar, prin fluxul fondurilor, evidenţiind, pentru fiecare categorie de instrument, tran-zacţiile de active şi pasive între fiecare pereche de sectoare.

Matricea fluxurilor fondurilor constă, de regulă, într-o combinaţie dintre contul de capital şi contul financiar din SNC, care vizează analiza legăturilor dintre conturile economisirii, investiţiei şi financiar pe ansamblul economiei şi pe fiecare sector.

Integrarea celor două instrumente, matricea finanţării şi matricea fluxurilor, evidenţiază aspecte esenţiale pentru analiza financiară şi anume:

o relevă identităţile contabile ale matricei fluxurilor; o identifică moneda şi creditul în matricea fluxurilor; o evidenţiază relaţiile dintre monedă, creditul privat şi cel

guvernamental

2. Analiza financiară Analiza financiară reprezintă un domeniu relativ nou al analizei

economice, orientată spre explicarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor financiare, a legăturilor interne, precum şi a relaţiilor dintre fenomenele respective şi fenomenele nefinanciare. Componenta de bază a analizei financiare o constituie analiza monetară, consacrată identi-ficării, explicării şi dimensionării fenomenelor monetare, a relaţiilor dintre acestea şi fenomenele financiare şi nefinanciare.

Problematica analizei financiare se circumscrie următoarelor obiective:

•definirea şi clasificarea fenomenelor financiare; •elaborarea unor metode adecvate de exprimare cantitativă a

acestora; •explicarea variaţiilor agregatelor (mărimilor) financiare;

276

•identificarea, exprimarea, dimensionarea şi explicarea relaţiilor cauzale, de codeterminare dintre fenomenele financiare şi cele nefinanciare, precum şi a relaţiilor dintre fenomenele financiare;

•explicarea modului de funcţionare a suprastructurii instituţionale a fenomenelor financiare, precum şi a cauzelor şi a efectelor modificării acestei funcţionări.

Iniţiată distinct după apariţia lucrărilor lui Keynes, dezvoltată expansiv în perioada postbelică, chiar în lipsa unei teorii financiare integratoare, centrată preponderent pe analiza monetară, stimulată de cerinţele politicii financiare, analiza financiară a căpătat valenţele operaţionale evidente o dată cu aplicarea metodelor cantitative, a teoriei sistemelor şi a modelisticii economico-matematice în cunoaşterea şi în explicarea fenomenologiei financiare.

2.1. Analiza matricială a tranzacţiilor financiare În economiile contemporane circulaţia banilor-simbol, incluzând

şi procesul de creare a banilor, se integrează generic în schema transformării mărfii din figura nr. 12:

Figura nr. 12 Transformarea mărfii în bani

cF

↓ usrs MBFBM →→→→

t0----a----*------b----*----c---t1

unde:Ms = marfa cu valoare de schimb; Mu = marfa cu valoare de întrebuinţare (utilitate); Bs = bani ca mijloc de schimb; Br = bani ca mijloc de rezervă; F = instrumente financiare; Fc = crearea banilor.

În intervalul to – t1, secvenţele a şi c exprimă circulaţia măr-furilor, iar secvenţa b exprimă circulaţia banilor (transformarea banilor din mijloc de rezervă în instrumente financiare de economisire şi acumulare, Br – F şi obţinerea în acest mod de către agentul economic a lichidităţii, F –Bs, această secvenţă suportând impactul procesului de creare a banilor, Fc.

277

În cadrul acestei scheme, circulaţia mărfurilor permite delimitarea a două moduri esenţiale de combinare a variabilelor implicate, adică a agenţilor economici (vânzător-V şi cumpărător-C), a tranzacţiilor (cu mărfuri-M şi cu bani-B), a momentelor (t0 şi t1), cele două moduri fiind:

o microcirculaţia mărfurilor, exprimând circulaţia mărfurilor la nivelul agentului economic, în cazul vânzătorului V detalierea fiind prezentată în schema a de mai jos;

o macrocirculaţia mărfurilor, evidenţiind realizarea simultană a vânzării şi cumpărării între doi agenţi economici, C şi V, detalierea în momentul t0 fiind prezentată în schema b.

Dacă apariţia banilor a rezolvat contradicţia dintre Ms şi Mu, contradicţia dintre Br şi Bs se rezolvă prin apariţia instrumentelor financiare, F.

La scară macroeconomică, procesul de transformare a banilor din monedă inactivă în monedă activă, în momentul t0, proces în care intervine şi creditorul Cr, este prezentat în schema c, în cadrul acestui proces avându-şi originea crearea banilor şi cererea de alte instru-mente financiare.

Acest proces transformativ al banilor poate îmbrăca două forme specifice, prezentate în schema d:

o vânzarea mărfurilor pe credit, în cadrul căreia V este totodată şi Cr, în locul banilor fiind utilizate instrumente financiare de datorie;

o intermedierea financiară, adică împrumutarea banilor fără cumpărarea de mărfuri, în cadrul căreia apare intermediarul financiar If, banii destinaţi împrumutului Bi şi perioada de timp din momentul în care banii sunt puşi în circulaţie de către If şi până în momentul în care banii ies din circulaţie.

Cele patru scheme generice ale circuitelor banilor-simbol sunt prezentate în figura nr. 13.

Figura nr. 13 Circuitele banilor-simbol

M B T M B T to -M +B 0 V -M +B 0 t1 +M -B 0 C +B -B 0 T 0 0 0 T 0 0 0 a b

278

M B t0 t1 T Cr -Bu +F 0 B F B F 0 C +Bs -F 0 Cr -B +F 0 T 0 0 0 If +Bi -F +Bi +F 0 c C +B -F 0 T -B; Bi 0 +B; -Bi 0 0 d

În acest caz, se constată că transformarea monedei inactive în

bani creaţi de către instituţiile financiare este urmată de o a doua meta-morfoză, prin care banii instituţiilor financiare sunt transformaţi în mijloc de schimb.

În concluzie, se poate afirma că, la scară macroeconomică, fenomenele financiare permit accelerarea schimburilor de mărfuri, deoarece constituie calea de rezolvare a contradicţiei dintre funcţia banilor ca mijloc de schimb şi funcţia banilor ca mijloc de rezervă, de conservare a averii.

Tranzacţia financiară cuprinde două categorii de operaţii: o operaţii legate de crearea instrumentelor financiare de către

debitor, cuprinzând variabilele de stare, constând din modificarea, reducerea sau creşterea, cantităţii de bani şi a volumului de instru-mente la debitor şi la creditor;

o operaţii legate de dobândirea acestor instrumente de către creditor, cuprinzând variabile de evoluţie, constând în cedarea instru-mentelor financiare şi primirea banilor de către debitor şi primirea instrumentelor şi cedarea banilor de către creditor.

Complexitatea tranzacţiei financiare, aceasta nefiind o mărime scalară, impune exprimarea acesteia prin mai multe numere, fie prin mărimi vectoriale, centrate pe o singură caracteristică a variabilei economice, fie prin structuri matriciale, centrate pe două sau mai multe caracteristici.

Reluând schema c, referitor la metamorfoza banilor, tranzacţia financiară ca element evolutiv poate fi descrisă ecuaţional, astfel:

– B + F = 0, tranzacţia fiind reflectată prin prisma creditorului; + B – F = 0, tranzacţia fiind reflectată prin prisma debitorului. Notând cu, s, vectorul genului tranzacţiilor, adică B şi F, cu, r,

vectorul rezultat (0, 0) şi cu A matricea coeficienţilor tranzacţiilor, adică,

279

−+

+−=

11

11A (45)

ecuaţia se poate rescrie astfel: A x s = r (46)

În reprezentarea de mai sus tranzacţia a fost considerată ca un element de evoluţie, asemănător putându-se reprezenta şi în cazul tratării ca un element de stare, în acest caz modificarea creanţelor şi datoriilor subiecţilor lăsând neschimbată valoarea averii creditorului şi debitorului.

Reprezentarea tranzacţiilor financiare ca un tot unitar, adică cu patru elemente evolutive şi cu patru elemente de stare, se realizează prin reprezentarea stării cu ajutorul unei ecuaţii-pereche ecuaţiei de flux de mai sus, dar cu semn schimbat, schimbarea semnului permiţând expri-marea anumitor forme de avere ca variabile de stare care se modifică sub acţiunea unor variabile de evoluţie, de exemplu creşterea unor forme de avere înseamnă cheltuire de fonduri, notată cu (-) şi invers.

Exprimarea matricială a metamorfozei mărfii, reprezentată în schema b, în cazul abordării evolutive a tranzacţiei, se poate realiza matricial astfel: A* x s = r (47) unde A* estre transpusa matricei corespondente din metamorfoza banilor.

Modificarea stării în cazul metamorfozei mărfii se reprezintă asemănător ca în cazul metamorfozei banilor.

Considerând tranzacţia financiară şi cea cu mărfuri ca un tot unitar, adică presupunând că C împrumută bani de la Cr, pe care-i folo-seşte pentru plata mărfii către V, se poate nota cu h vectorul genului de tranzacţii, (B, M, F), cu t vectorul rezultat (0, 0, 0) iar cu D matricea coeficienţilor operaţiunilor celor trei participanţi (Cr, C, V) şi se poate rescrie matricial unitatea tranzacţiei, conform genului tranzacţiilor, astfel: D x h = t, (48)

sau dezvoltat:

=

×

−+

+−

−+

0

0

0

011

101

110

F

M

B

(49)

Asemănător se pot scrie ecuaţiile şi în cazul abordării tranzacţiei conform criteriului sectorial (nu al genului tranzacţiei, ca mai sus).

Tranzacţiile financiare cu mărfuri şi combinate, financiare şi cu mărfuri, pot fi reprezentate şi tabelar, cele două tipuri de tranzacţii,

280

financiare şi reale, constituind mărimi de acelaşi gen, care pot fi exprimate prin acelaşi sistem de reprezentere al mărimilor economice.

Modelele matriciale de reprezentare a tranzacţiilor financiare pot fi operaţionalizate prin extindere (prin introducerea tuturor tran-zacţiilor financiare şi nefinanciare relevante) şi prin simplificare (prin utilizarea regulilor de adunare şi scădere a matricelor, eliminând elementele nesemnificative), aceste ameliorări conducând la obţinerea tabloului global al fluxurilor băneşti, forma acestuia fiind prezentată în figura nr.14:

Figura nr.14 Tabloul global al fluxurilor băneşti

S1 S2 Si Sn T Sectoare Tranzacţii U R U R U R U R 1.Nefinanciare – Bm Curente – C Acumulări băneşti – A Investiţii – I Acumulări financiare – Af = A – I 2.Financiare

Bani – Bs∆

Alte instrumente financiare (creanţe, datorii)

Total tranzacţii financiare

unde: Bm = primirea sau cedarea banilor implicaţi în tranzacţiile reale, U = utilizări ale fondurilor, variaţia creanţelor, R = resurse ale fondurilor, variaţia datoriilor.

Tranzacţiile financiare apar ca diferenţă dintre situaţia de la sfârşitul perioadei (t1) şi situaţia de la începutul perioadei (t0), deci tabelul de mai sus poate fi descompus, având în vedere că matricea situaţiei tranzacţiilor nefinanciare la momentul t1 este nulă, în patru matrice: U = (D1 –D0) – (C1 – C0) (50)

unde: D = matricea intrărilor, respectiv situaţia datoriilor; C = matricea ieşirilor, respectiv situaţia creanţelor. Tabelul cuprinde două categorii de identităţi foarte semnificative

pentru caracterizarea fluxurilor băneşti: orizontale şi verticale.

281

�identităţile orizontale ale tranzacţiilor financiare relevă că totalul plasamentelor financiare Fu, sunt egale cu totalul resurselor financiare Fs, pentru fiecare tranzacţie financiară şi pentru toate tranzacţiile financiare, pe toate sectoarele.

FsFu ∆=∆ ; ∑=

=∆n

j

jFuFu1

, ; ∑=

=∆n

j

jFsFs1

, (51)

unde: j = sectorul. �identităţile verticale se referă la tranzacţiile unui anumit sector.

Aj – Ij = jFsjFuIjAj ,, ∆−∆=− , (52) Formula semnifică faptul că diferenţa dintre acumulare şi in-

vestiţii este egală cu diferenţa dintre acumularea financiară şi resursele financiare folosite.

Cele două categorii de identităţi reflectă atât aspectele micro-economice (identităţile verticale), cât şi macroeconomice (identităţile orizontale) ale tranzacţiilor băneşti, oferind structuri operaţionale de analiză consistentă a fluxurilor băneşti din economie.

2.2. Contabilitatea fluxurilor, cadru al analizei financiare

Contabilitatea fluxurilor permite analiza împrumuturilor, a

intrărilor şi ieşirilor de fonduri, pe pieţele financiare, inclusiv pe cele bancare, tratând tranzacţiile financiare prin luarea în considerare a plăţilor între sectoare, abordând interacţiunea între fluxurile financiare şi influenţa acestora asupra proceselor reale de economisire-investiţie, înregistrând labirintul acestor fluxuri.

Fiind o înregistrare a plăţilor între şi în cadrul sectoarelor, conta-bilitatea fluxurilor ia în considerare conturile surselor şi utilizărilor fondurilor.

a. Contul de venit (de rezultate) Contul (situaţia) sursele şi utilizările fondurilor unui sector nu

este decât integrarea contului de venit cu bilanţul acestuia. Simplificat, contul de venit al oricărui sector este prezentat în

figura nr. 15:

282

Figura nr. 15

Contul generalizat de venit pentru un singur sector (1)

Utilizarea fondurilor (cont curent) Sursele fondurilor (cont curent) Cheltuieli (plăţi) curente Încasări curente Economisire (adaos la activul net)

Σ=Σ

Plăţile sunt ieşiri, iar încasările sunt intrări într-o anumită pe-rioadă, compoziţia celor două depinzând de natura sectorului (populaţie, firme etc.), o plată pentru un sector devine încasare pentru un altul, această interacţiune putându-se reprezenta matricial.

Economisirea reprezintă un exces al încasărilor faţă de plăţi sau diferenţa dintre venituri şi cheltuielile afectate consumului, în cazul statului fiind excedent bugetar, iar în cazul unei firme este activ net, sau avere netă, în acest fel economisirea reprezintă echilibrarea intrărilor, a surselor din cadrul contului de venit, astfel egalitatea totalurilor ele-mentelor de utilizări şi a tuturor elementelor de surse este baza contului de venit.

b. Bilanţul Contul de venit prezintă încasările şi plăţile pe o perioadă, în

timp ce un bilanţ arată activele şi pasivele şi nu într-o perioadă, ci la un moment dat, astfel că dacă bilanţul este o prezentare formală a stocurilor financiare, pe utilizări şi surse, la un moment dat, contul de venit este o prezentare formală a fluxurilor financiare cumulate, pe utilizări şi surse, într-o anumită perioadă.

Simplificat şi generalizat un bilanţ se prezintă ca în figura nr. 16:

Figura nr. 16 Bilanţul generalizat pentru un singur sector (2)

Active Pasive Active financiare Pasive Monedă Alte active Active reale Avere netă

Σ=Σ

Diferenţa principală dintre bilanţurile diferitelor sectoare constă în elementele caracteristice care apar sub fiecare titlu din bilanţ.

283

Averea netă este definită ca diferenţa dintre active şi pasive, semnul acesteia determinând sensul echilibrării bilanţului.

Activul real apare în bilanţ numai o dată, în activ, el aparţinând proprietarului, în timp ce activul financiar apare de două ori, ca o proprietate, în activ şi ca o datorie, în pasiv.

Fiecare activ financiar este un drept al cuiva asupra altcuiva, precum o obligaţiune guvernamentală, care reprezintă un drept al deţi-nătorului obligaţiunii, un activ al acestuia, asupra guvernului, deci un pasiv, o datorie a guvernului.

În timp ce numai activele financiare apar în cele două părţi ale bilanţului, toate pasivele au această proprietate, deoarece pasivele reprezintă, prin definiţie, o datorie stăpânită de alţii, astfel încât, în momentul când un pasiv este înregistrat în bilanţul cuiva, un activ financiar corespondent trebuie să fie înregistrat în bilanţul altcuiva.

c. Convertirea stocurilor bilanţiere în fluxuri. Economisire şi

investiţie Pentru a analiza evoluţia financiară pe un an avem nevoie de date

despre fluxurile pe această perioadă, nu despre stocurile bilanţiere la un moment dat. În acest sens, pentru a converti stocurile din bilanţ în fluxuri, se compară bilanţurile, la două momente distincte, ale aceluiaşi sector, diferenţa reprezentând fluxurile, pentru fiecare componentă a bilanţului, în perioada dintre cele două momente, exprimând schim-bările în nivelul stocurilor.

Din bilanţul de mai sus, luând în considerare ultima pereche de elemente, activele reale şi averea netă şi ignorând pentru moment activele financiare şi pasivele, se poate vedea cum se convertesc valorile stocurilor înregistrate la un moment dat, în fluxuri care acoperă o perioadă de timp.

Modificarea, ∆ , între două momente este prezentată în figura nr. 17:

Figura nr. 17

Convertirea stocurilor în fluxuri: economisire şi investiţie (3)

Utilizarea fondurilor (în cont de capital)

Sursele fondurilor (în cont de capital)

∆ Active reale (investiţii) ∆ Avere netă (economisire)

284

Evident, fiind parţială, situaţia bilanţieră nu se echilibrează şi, totodată, titlul coloanelor sunt diferite: utilizări, în loc de active şi surse, în loc de pasive, la fel ca în contul de venit.

La utilizări, modificarea în active reale se referă la cheltuielile de capital, care implică cumpărarea de active reale cu o perioadă de uti-lizare de peste 1 an, termenul fiind sinonim cu cheltuielile de investiţii, aceste cheltuieli nefiind incluse în contul de venit, care cuprinde numai cheltuielile curente, efectuate pentru cumpărarea de active cu durata de folosire sub 1 an. Termenul de investiţii se referă la cumpărarea de active reale, în caz că se achiziţionează active financiare, precum obli-gaţiuni şi acţiuni, se foloseşte termenul investiţii financiare.

La surse, modificarea în averea netă în timpul perioadei se referă la economisirea din contul de venit, pe aceeaşi perioadă, însă ele diferă. În bilanţ, averea netă reprezintă diferenţa dintre active şi pasive, o modi-ficare a averii nete fiind deci egală cu modificarea activelor totale minus modificarea pasivelor totale.

Economisirea din contul de venit se referă la un excedent al înca-sărilor curente comparativ cu plăţile curente (un flux), orice excedent de acest fel implicând o creştere a totalului activelor sau o reducere a totalului pasivelor sau o combinaţie a acestora, economisirea din contul de venit al unui sector trebuind să devină o modificare a averii nete din bilanţul acestuia.

Ca o utilizare a fondurilor din conturile curente, din contul de venit, economisirea înseamnă necheltuială, reţinere sau acumulare şi reprezintă un adaos la averea netă, devenind disponibilă ca sursă a fondurilor contului de capital. Un sector poate sau nu să investească corespunzător economisirii curente, putând economisi mai mult decât investeşte, având un excedent, sau investi mai mult decât economiseşte, având un deficit. În cel de al doilea caz, deficitul este finanţat prin angajarea de împrumuturi, ceea ce determină o altă pereche de intrări în bilanţ, activele şi pasivele financiare.

d. Convertirea stocurilor din bilanţ în fluxuri: împrumuturi

şi acumulare În continuare se iau în considerare modificările activelor şi pa-

sivelor între două bilanţuri la momente diferite, precum este prezentat în figura nr. 18:

285

Figura nr. 18 Convertirea stocurilor în fluxuri: acumulări şi împrumuturi (4)

Utilizarea fondurilor financiare, în contul de capital

Sursele fondurilor financiare, în contul de capital

∆ Active financiare, exclusiv monedă (împrumuturi acordate)

∆ Pasive (împrumuturi primite)

∆ Monedă (acumulare)

Fiind o situaţie derivată dintr-un bilanţ parţial, nu este necesar echilibrul şi deci egalitatea însumărilor. Situaţia tratează tranzacţiile financiare, adică, pe de o parte, angajarea de împrumuturi şi deci a creşterii pasivelor restante, care devin surse de fonduri, iar pe de altă parte, acordarea de împrumuturi şi deci a creşterii deţinerii de active şi a acumulării, o creştere a deţinerii de monedă, care devin utilizări ale fondurilor.

Strict, se pot delimita tranzacţiile pe termen scurt şi pe termen lung, însă, de regulă, împrumuturile sunt considerate ca un cont de capital.

Există şi alte posibilităţi de surse şi utilizări de fonduri specifice unui sector, precum: la surse, dezacumularea (destezaurizarea) sau vânzarea de active deţinute, la utilizări, plătirea unor datorii, acestea neapărând în situaţia parţială de mai sus, deoarece sunt luate în considerare numai modificările nete, considerate în mod implicit ca fiind pozitive.

Convenţional, dacă o modificare netă în orice intrare se dove-deşte negativă, aceasta îşi menţine mărimea, dar îşi schimbă semnul. De exemplu, dacă se lichidează o obligaţiune guvernamentală, care reprezintă activ financiar, aceasta apare la utilizări precedată însă de semnul minus, fiind o utilizare negativă, deci o sursă de fonduri.

e. Situaţia completă a utilizărilor şi surselor fondurilor Dacă legăm împreună ceea ce s-a prezentat până acum se obţine

situaţia completă a utilizărilor şi surselor fondurilor, evidenţiată în figura nr. 19.

Deasupra liniei duble avem contul de venit, dedesubtul liniei avem modificările în bilanţ.

Deoarece bilanţul şi contul de venit trebuie să fie echilibrate, sumele surselor şi sumele utilizărilor trebuie să fie egale.

Să definim mai exact semnificaţia surselor şi utilizărilor fon-durilor. Sursele constau în încasări curente, creşteri ale pasivelor,

286

precum angajarea de împrumuturi şi descreşteri ale activelor, precum vânzări de active sau destezaurizare. Utilizările constau în plăţi curente, creşteri de active (a stocului de active reale prin investiţii, de active financiare prin primirea de împrumuturi, de monedă prin tezaurizare) sau descreşteri de pasive, prin rambursarea datoriilor.

Figura nr. 19

Situaţia completă a utilizărilor şi surselor fondurilor (5)

5= 1+2+3+4

Utilizări de fonduri Surse de fonduri Plăţi curente Încasări curente Economisire (adaos la averea netă)

∑=∑ Σ

∆ Active reale (investiţii) – I ∆ Avere netă (economisire) – E ∆ Active financiare (împrumuturi acordate) – C

∆ Pasive (angajare de împrumuturi) -D

∆ Monedă (tezaurizare) – T

Σ=Σ

Σ=Σ

Relaţia 5 se simplifică prin eliminarea încasărilor şi, plăţilor curente şi luând în considerare numai diferenţa dintre ele, adică economisirea, ca sursă de fonduri, dacă este pozitivă, ca utilizare de fonduri, dacă este negativă, ceea ce avem de fapt sub linia dublă din bilanţ, cerinţa fiind ca totalurile de sub linia dublă să se echilibreze, adică să existe egalitatea: I + C + T = E + D (53)

Un sector poate însă economisi mai mult decât investeşte, deci are un excedent de fonduri, sau poate investi mai mult decât eco-nomiseşte, având un deficit de fonduri, această discrepanţă între economisire şi investiţie implicând o corespondenţă distinctă între sursele şi utilizările financiare ale fondurilor:

•un excedent al unui sector, deci când economisirea depăşeşte in-vestiţia, trebuie eliminat prin acordarea de împrumuturi, rambursarea datoriilor, sau acumulare, adică constituirea de rezerve de monedă;

•un deficit al unui sector, deci când investiţia depăşeşte eco-nomisirea, trebuie finanţat prin angajarea de împrumuturi, vânzarea de active financiare sau dezacumulare.

287

Pentru fiecare sector vom avea egalitatea de mai sus şi deci: Dacă, DTCIE ≥+⇒≥ (54)

atunci, TCDIE +≥⇒≥ (55)

f. Matricea fluxurilor pe ansamblul economiei Situaţia fluxurilor fondurilor se referă la plăţile dintre sectoare şi

din cadrul sectoarelor, prin contul utilizărilor şi surselor fondurilor sectoarelor. Dacă un sector plăteşte, un alt sector încasează şi con-siderând toate sectoarele împreună obţinem o matrice a fluxurilor fondurilor pe ansamblul economiei, sub forma unei grile, care evi-denţiază relaţiile financiare dintre sectoare.

Luând în considerare trei sectoare, şi omiţând alte detalii, matricea fluxurilor este prezentată în figura nr. 20.

În matrice avem: DdCcIiEe =Σ=Σ=Σ=Σ ;;; (56)

I = E; T + C = C; I + C + T = E + D. (57)

E = I numai pe ansamblul economiei, pe sectoare existând exce-dente sau deficite de fonduri, pieţele financiare şi bancare constituind canalele prin care excedentele unor sectoare sunt transferate pentru a finanţa deficitele altor sectoare.

Figura nr. 20 Matricea fluxurilor fondurilor pe ansamblul economiei (6)

Sector I Sector II Sector III Total U S U S U S U S

Economisire E e e e E

Investiţii I i i i I Împrumuturi primite D d d d D Împrumuturi acordate C c c c C Tezaurizare T t t t T ∑ ∑= ∑ ∑= ∑ ∑= ∑ ∑=

3. Analiza monetară

3.1. Conceptul şi conţinutul analizei monetare

Sintetic, analiza monetară este analiza modului de creare a banilor şi a efectelor modificării masei băneşti, obiectul acesteia incluzându-se în cel al analizei financiare, obiectivele şi problematica fiind diferite.

288

Sfera analizei monetare, considerată în sens restrâns, cuprinde următoarele probleme:

o definirea banilor şi deci a masei băneşti şi a altor agregate monetare;

o explicarea modificării ofertei de monedă şi a evoluţiei agre-gatelor monetare;

o explicarea modificării cererii de bani; o explicarea modului în care se realizează echilibrul monetar şi

efectele acestuia. Analiza monetară asigură conjuncţia dintre teoria monetară şi

politica monetară, în acest sens trebuind să răspundă la următoarele întrebări:

•care este volumul masei băneşti şi al lichidităţii şi care sunt modificările ce au intervenit în perioada de referinţă?

•care este mecanismul modificărilor masei băneşti şi al lichi-dităţii şi care sunt fluxurile care însoţesc aceste modificări?

•care este volumul cererii de bani, cum s-a modificat aceasta în perioada de referinţă şi care sunt cauzele acestei modificări?

•care este modul în care evoluţia masei băneşti şi a cererii de bani a influenţat asupra echilibrului monetar, care sunt procesele de echilibrare monetară care s-au produs ulterior şi care sunt efectele proceselor respective asupra cererii de mărfuri şi de servicii, pro-ducţiei, preţurilor, comerţului exterior etc.

Obiectul, problematica şi interogaţiile analizei monetare cir-cumscriu elementele definitorii ale acesteia, în condiţii de consistenţă, validitate şi operaţionalizare şi anume:

�teoria monetară, conform condiţiilor concrete avute în vedere; �modelul de analiză monetară, bazat pe această teorie, precum şi

pe suficienţa informaţiilor contabile, statistice, financiare, economice; �relevanţa fenomenelor implicate în modelul de analiză; �metode de analiză cantitativă, compatibile modelului utilizat; �interpretarea, explicarea şi concluzionarea informaţiilor generate

de analiza monetară, necesare previzionării evoluţiei şi operaţionalizării politicilor.

O problemă esenţială a analizei monetare se referă la modul cum modificările masei băneşti acţionează asupra evoluţiei economiei reale (producţie, preţuri, import, export etc.), problemă circumscrisă meca-nismului de transmitere a politicii monetare, definit ca sistemul de variabile, funcţional conexate, care descriu acţiunile reciproce ale

289

modificărilor volumului agregatelor monetare şi ale cererii agregate monetare asupra variabilelor monetare, financiare şi nefinanciare, în cadrul procesului de ansamblu de restabilire a echilibrului monetar. Declanşat de perturbarea echilibrului monetar, mecanismul de transmi-tere cuprinde atât efectele exercitate de variabilele monetare asupra variabilelor nemonetare, cât şi efectele inverse, suferite de către varia-bilele monetare până la restabilirea unui nou echilibru monetar.

Analiza acestui mecanism se încadrează într-o schemă generală de abordare, care porneşte de la procesul de realizare a echilibrului monetar prin modificarea masei băneşti, deci a ofertei de monedă, şi/sau prin modificarea cererii de monedă, în continuare, fiind identifi-cate variabilele şi fluxurile prin care dezechilibrul monetar acţionează asupra ansamblului economiei pe două căi distincte: acţiunea asupra cererii/ofertei de instrumente monetare şi acţiunea asupra cererii de mărfuri şi de servicii.

Această analiză, diferenţiat realizată în domeniul real (cererea şi oferta de bunuri şi mărfuri) şi în cel financiar (cererea şi oferta de instrumente financiare), ia în considerare atât subiecţii economici autohtoni, cât şi pe cei străini, precum şi structurarea proceselor mone-tare, din cele două domenii, după categoria fluxurilor (ale ofertei şi cererii de mijloace financiare, pe genuri de instrumente etc.) şi după sectoare. Rezumând analiza numai la categoria fluxurilor, pot fi identificate opt canale de acţiune a dezechilibrului monetar, patru în domeniul real şi patru în cel financiar, în ultima instanţă acţiunea dezechilibrului monetar vizând cererea de mărfuri şi de servicii, care la rândul ei reacţionează, prin efecte inverse, în sensul restabilirii echi-librului monetar.

Analiza procesului de realizare a echilibrului monetar şi a le-găturilor în dublu sens, existente între acesta şi restul economiei, evidenţiază natura şi configuraţia legăturilor cauzale, de codeterminare, dintre procesele monetare şi celelalte procese economice, reale şi financiare, care perturbă echilibrul monetar şi, totodată, contribuie la restabilirea acestuia. De altfel, acest proces şi mecanismul legăturilor depind de caracteristicile generale ale sistemului social-economic, de gradul de dezvoltare economică, de existenţa şi dezvoltarea pieţelor financiare şi, nu în ultimul rând, de deschiderea economiei spre exterior.

Sintetic, structura analitică a acestui proces de realizare a echi-librului monetar este prezentată, sub forma unei reţea a influenţelor, în figura nr. 21.

290

Figura nr. 21. Reţeaua de influenţe a echilibrului monetar Error!

Ansamblul legăturilor implicate în mecanismul echilibru-dez-

echilibru monetar reflectă legăturile manifeste dintre diverse pieţe: piaţa naţională de mărfuri şi servicii; piaţa internaţională de mărfuri şi servicii; piaţa naţională financiară; piaţa financiară internaţională, piaţa valutară etc.

3.2. Analiza ofertei de monedă

Reprezentată de cantitatea de mijloace de plată, de mijloacele de

reglementare a schimburilor puse la dispoziţia subiecţilor economici de către sistemul bancar, oferta de monedă se concretizează într-un ansamblu

291

structurat de agregate monetare, stadial integrabile, care exprimă o anumită compoziţie a cantităţii de monedă din economie.

3.2.1. Agregatele monetare

Având drept scop principal conceperea şi aplicarea unei politici monetare adecvate, construirea şi determinarea agregatelor monetare trebuie să fie circumscrise unui anumit model de analiză monetară, care să explice şi să prevadă fenomenele şi procesele monetare reflectate de agregatele respective.

a) Indicatorii monetari În diversitatea de puncte de vedere referitoare la diversificarea

semnificativă, clasificarea şi calculul indicatorilor monetari se evi-denţiază ideea de bază, aceea că problema indicatorilor monetari apare din necesitatea înţelegerii mecanismelor de transmitere a proceselor monetare declanşate de perturbarea şi restabilirea echilibrului mo-netar. Alegerea indicatorilor monetari şi modul lor de structurare depind de gradul de cunoaştere a proceselor monetare, distingându-se două grupe de indicatori:

•indicatori care oferă informaţii necesare pentru aprecierea evo-luţiei monetare şi a politicii monetare;

•indicatori care oferă informaţii necesare pentru evaluarea im-pactului evoluţiei monetare asupra evoluţiei reale, din care rezultă efectele politicii monetare asupra economiei reale, reflectând aceste efecte.

Analiza monetară face distincţie între indicatori care se referă la caracterul politicii monetare (restrictivă, expansionistă, neutrală) şi obiective, care se referă la ţintele politicii monetare prin care se urmă-reşte realizarea finalităţii economice.

Plasând analiza numai în sfera obiectivelor, se consideră obiecti-vele pe termen scurt drept indicatori monetari sau, în planul acţiunii, drept instrumente ale politicii monetare. Indiferent de opţiunea termino-logică, indicatorii monetari reflectă o realitate, oferind informaţii asupra acesteia, cel puţin sub două aspecte: informaţii asupra lichidităţii pieţei financiare, cu ajutorul căreia se exprimă creditul disponibil şi informaţii asupra lichidităţii subiecţilor nefinanciari, de care depind agregatele monetare, adică masa monetară în sens larg şi în sens restrâns.

b) Lichiditatea Pentru analiza monetară lichiditatea este considerată într-o triplă

perspectivă:

292

�lichiditatea unui instrument financiar; �lichiditatea unui subiect economic; �lichiditatea economiei naţionale. La nivelul instrumentului financiar lichiditatea depinde de trei

elemente probabile: o probabilitatea preschimbării sale într-un termen scurt în bani; o probabilitatea obţinerii în schimb a unei sume de bani deter-

minate; o probabilitatea ca în perioada de referinţă cele două proba-

bilităţi anterioare să nu se modifice. Aceste trei probabilităţi se pot combina şi exprima procentual în

funcţie de valoarea de piaţă, de cursul instrumentului respectiv. La nivelul agentului economic lichiditatea apare ca diferenţă

între activele financiare lichide (La) şi pasivele exigibile (Lp), ambele exprimate ca funcţie cumulativă de timp, expresia matematică fiind următoarea:

( )dtLpLaL

t

∫ −=0

(58)

Preferinţa pentru lichiditate şi preferinţa pentru datorii, privite împreună, oferă măsura financiară a firmei, măsură posibil de normat prin considerarea unui volum normal al datoriilor (Dn), astfel încât lichiditatea se poate exprima astfel: ( )DnDeAfL −−= (59) unde: Af = active financiare lichide,

De = datorii existente.

În analiza monetară relevantă este lichiditatea economiei naţio-nale, constituită din agregatul care exprimă masa monetară, principala problemă fiind aceea a formelor financiare lichide care trebuie incluse, alături de bani, în sfera lichidităţii.

Alegerea unor indicatori monetari adecvaţi, care să servească drept agregate monetare, pentru calculul cărora să existe informaţiile necesare şi care să se afle în relaţii suficient de stabile cu alte mărimi economice, constituie condiţia esenţială a analizei economice.

În acest sens, criteriile utilizate pentru alegerea agregatelor monetare trebuie să permită selecţionarea unor agregate monetare care să ofere informaţii semnificative analizei monetare orientată spre satisfacerea politicii monetare.

293

Evident, disjungerea, în cadrul agregatelor monetare, între indi-catori şi obiective constituie o problemă crucială şi, în acest sens, se relevă următoarele criterii de alegere:

o legătura între agregatele monetare şi măsurile de politică monetară;

o gradul de lichiditate; o utilizarea ca mijloc de plată; o caracteristicile deţinătorilor agregatelor monetare. Structural şi tipologic agregatele monetare pot fi grupate în trei

grupe: �moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă),

cuprinde moneda creată de către Banca centrală; �masa mijloacelor de plată, masa monetară în sens restrâns; �masa mijloacelor de deţinere a averii, care reprezintă lichi-

dităţi secundare. Pe baza diviziunii de mai sus, analiza monetară poate utiliza

structuri mai mult sau mai puţin extinse ale masei monetare, ierarhic inclusive, de agregate monetare, structuri relativ diferite de la ţară la ţară, armonizate totuşi la nivel internaţional în conformitate cu orien-tările F.M.I.

3.2.2. Analiza procesului de creaţie monetară

a. Determinanţii creaţiei monetare Analiza procesului de creare a agregatelor monetare presupune,

în prealabil, evidenţierea naturii şi conţinutului fluxurilor respective în cadrul ansamblului fluxurilor financiare, a legăturilor dintre aceste fluxuri şi factorii instituţionali implicaţi în procesul de creare a banilor, Banca centrală, băncile, subiecţii nebancari. În acest context, rezultă că masa monetară nu este în întregime o variabilă exogenă, determinată exclusiv de către autorităţi, analiza monetară relevând că masa monetară depinde, în mare măsură, de comportamentul celorlalte bănci, precum şi de activitatea clienţilor băncilor respective, toţi aceşti factori conjugându-se şi făcând ca masa monetară să fie o variabilă parţial endogenă sistemului monetar. Aceasta impune necesitatea utilizării unor metode adecvate de analiză a modificărilor masei mo-netare, care să ia în considerare complexitatea structurii participanţilor la procesul de creaţie monetară, complexitatea instrumentelor impli-cate, complexitatea relaţiilor funcţionale.

294

Pot fi distinse trei metode de analiză: �metoda bazată pe bilanţurile băncilor, pe bilanţul consolidat al

sistemului bancar, reluând factorii centrali ai procesului de creare a monedei, constituind, totodată, baza de pornire pentru analiza influenţei subiecţilor nebancari;

�metoda bazată pe modele econometrice, care cuprind, pe lângă bănci, subiecţii nebancari şi tranzacţiile lor;

�metoda bazată pe balanţa fluxurilor băneşti, pornind de bilanţurile băncilor şi oferind un cadru analitic foarte general al procesului de modificare a agregatelor monetare.

b. Metoda bilanţurilor contabile Agregatul M1, adică masa monetară în sens restrâns, reprezintă

obiectivul central al creaţiei monetare, instituţiile monetare repre-zentând factorul determinant al modificărilor lui M1.

Baza informaţională a analizei o constituie bilanţul consolidat al sistemului bancar, în cadrul căruia sunt eliminate creanţele şi datoriile reciproce dintre instituţiile bancare, identitatea fundamentală fiind: A = P (60) unde: A = valoarea totală a activului consolidat al instituţiilor bancare;

P = valoarea totală a pasivului consolidat. Masa monetară, M, reprezintă o componentă a pasivului bi-

lanţului, conform următoarei identităţi: P = M + Pn (61) unde: Pn = pasive nemonetare.

În consecinţă, ecuaţia determinativă a masei monetare este: M = A – Pn (62) Investigările modificărilor masei monetare necesită însă detalierea

variabilelor din ecuaţia de mai sus, astfel încât să reflecte tranzacţiile dintre subiecţii economici autohtoni şi cei străini, detaliere realizabilă prin secţionarea corespunzătoare a bilanţului contabil al băncilor:

Notând cu (i) subiecţii interni şi cu (e) pe cei externi, se obţine: A = Ai + Ae şi P = Pi + Pe (63) Ei = Ai – Pi şi Ee = Ae – Pe (64)

unde: E = creanţe nete ale băncilor, ale instituţiilor monetare, faţă de subiecţii nemonetari autohtoni (i) şi străini (e)

Se poate scrie deci, Ei = – Ee (65)

295

Detaliind în funcţie de cele două secţiuni (subbilanţuri) ele-mentele de pasiv şi efectuând simplificările necesare, se obţine:

Pi = M + Di (66) unde: Di = datorii (angajamente) şi fonduri ale instituţiilor monetare faţă de subiecţii autohtoni.

Înlocuind Ai cu Ki (plasamentele instituţiilor monetare la subiecţii nemonetari autohtoni) şi introducând ecuaţia de mai sus în identitatea 64, a creanţelor nete, se obţine:

Ki = – (M + Di) = – Ee (67) de unde,

M = Ki – Di + Ee (68) Această identitate arată că masa monetară este egală cu volumul

creditelor şi a altor plasamente interne (Ki), din care se scade volumul angajamentelor nemonetare faţă de subiecţii autohtoni (Di) şi la care se adaugă soldul net al creanţelor băncilor faţă de subiecţii străini (Ee).

În termeni marginali ecuaţia se scrie astfel: EeDiKiM ∆+∆−∆=∆ (69)

c. Multiplicatorul creditului Cele trei influenţe fundamentale asupra modificării masei

monetare reprezintă, de fapt, factorii determinanţi ai creaţiei monetare (Ki, Di, Ee) şi, în acest sens, potenţialul de creditare al unei instituţii monetare depinde de volumul resurselor de care dispune, volumul rezervelor obligatorii care trebuie deţinute de către Banca centrală şi volumul rezervelor lichide facultative care pot fi deţinute în cont la Banca centrală.

Formalizat, procesul de multiplicare a creditului se poate exprima astfel:

( )( ) z

z

hrr

hrrk

ttt

t

−−

=×−−−×−−−

=1

1

11

11

10

10 (70)

unde: k = multiplicatorul creditelor în faza (t) de multiplicare; 0r = coeficientul rezervelor obligatorii, care se aplică tuturor

angajamentelor, resurselor, cu excepţia fondurilor proprii şi a împru-muturilor primite de la Banca centrală;

1r = coeficientul rezervelor lichide facultative, care se aplică asupra angajamentelor la vedere;

h = partea din creditele acordate care rămâne în cadrul Băncii centrale;

296

t = rangul fazei de multiplicare; z = ( ) hrr ×−− 101 = gradul de reconstituire a resurselor băncii. Dacă se ia în considerare şi viteza de multiplicare a creditului

(v), definită prin numărul fazelor de multiplicare care au loc în unitatea de timp, ecuaţia se poate rescrie astfel:

( )( ) z

z

hrr

hrrk

vtvtvt

t

−−

=×−−−×−−−

=1

1

11

11

10

10ooo

(71)

unde t = numărul unităţilor de timp (lună, trimestru etc.) Multiplicatorul maxim, valabil pentru un număr infinit de faze,

(t-v) ∞→ , este:

( ) zrr

km

−=

−−−=

1

1

11

1

10 (72)

Se poate afirma că (z) atinge valoarea maximă în cazul în care fondurile împrumutate rămân în întregime în cadrul băncii (h = 1) şi valoarea minimă în cazul în care acestea ies în întregime din bancă (h = 0), adică ( )1010 rrz −−≤≤ şi deci:

( )

10

10111

rr

rrkt

+−−−

≤≤ şi 10

11

rrkm

+≤≤ (73)

Potenţialul de creditare al unei bănci este determinat şi de volumul şi de structura resurselor băncii şi, în acest sens, modificările acestui potenţial pot fi exprimate prin relaţia:

∑=

+−×=n

t

tntnp kFK1

1. (74)

unde Ft = funcţia de timp în modificarea resurselor. Considerând modificarea mijloacelor libere existente în contul la

Banca centrală ca element de referinţă pentru analiza modificării po-tenţialului de creditare şi acceptând, pentru simplificare, numai o modificare iniţială a resurselor libere ale băncii, S1, provenind dintr-o modificare iniţială a resurselor sale, adică S1 = Ft, atunci vom avea:

z

zSkSK

nv

nnp

−−

×=×=×

1

111. (75)

297

De exemplu, considerând următoarea situaţie: S1 = 100u.m; r0 = 0, 2; r1 = 0, 05; v = 2; h = 0, 5; n = 3 luni. Se obţine: z = (1– 0, 2 – 0, 05) × 0, 5 = 0, 375 şi deci,

umKp 6,159375,01

375,01100

6

3. =−−

×= (76)

Deci, pe baza unei apariţii iniţiale de mijloace libere în contul băncii de la Banca centrală, de 100 um, banca respectivă ar putea să-şi majoreze în 3 luni creditele acordate clienţilor cu 159, 6 um.

Problema se complică dacă în cursul perioadei de referinţă au loc mai multe modificări ale resurselor băncii.

Potenţialul de creditare global al sistemului bancar este deter-minat de factori care sunt identici, ca natură, cu cei care influenţează potenţialul de creditare al unei singure bănci, modul de calcul al acestuia urmând acelaşi algoritm. Analiza acţiunii Băncii centrale asupra potenţialului de creditare al celorlalte bănci evidenţiază cele două căi esenţiale: crearea şi desfiinţarea de monedă primară şi modi-ficarea coeficientului rezervelor obligatorii.

Impactul modificării coeficientului rezervelor obligatorii, 0r∆ , asupra modificării potenţialului de creditare, pK∆ , prin intermediul multiplicatorului creditului, se exprimă formal astfel,

( ) ∑ +−∆+∆∆−=∆i

titirp kFkDrDK1

101 ooo (77)

unde, =∆ ik modificarea multiplicatorului creditelor; 1D = mijloace libere în cont la Banca centrală, peste rezervele

obligatorii; rD = mijloacele libere care apar datorită lui 0r∆ .

Analiza acţiunii subiecţilor nemonetari asupra potenţialului de creditare şi analiza angajamentelor monetare ale băncilor asupra modi-ficării masei băneşti oferă informaţii relevante asupra complexităţii procesului de creaţie monetară.

În acest sens, acţiunea balanţei de plăţi asupra modificării masei monetare, depinzând de mai mulţi factori, poate fi exprimată sintetic prin următoarea identitate:

Ee = Ae – Pe (78) unde: Ae = modificarea creanţelor în valută ale instituţiilor monetare faţă de subiecţii economici străini;

298

Pe = modificarea datoriilor în valută ale instituţiilor monetare faţă de subiecţii economici străini.

Pentru a evidenţia efectele indirecte şi dinamice este necesară delimitarea tranzacţiilor efectuate de Banca centrală, (c) şi de celelalte bănci, (b), astfel încât vom avea:

bebebececece PAEPAE ...... ; −=−= (79)

Abordând legătura dintre modificările posturilor din bilanţurile instituţiilor monetare, pe de o parte şi tranzacţiile cuprinse în balanţa de plăţi, pe de altă parte şi pornind de la premisa că balanţa de plăţi cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu străinătatea ale subiecţilor autohtoni, este necesară gruparea acestor tranzacţii astfel încât, pe de o parte, să se obţină identitatea eee PAE −= , iar pe de altă parte, celelalte tran-zacţii să fie clasificate corespunzător.

În acest sens, balanţa de plăţi se exprimă astfel:

0=∆−∆+∆+ eenp APDS (80)

unde: Sp = soldul balanţei de plăţi; Dn∆ = modificarea datoriilor nete faţă de străinătate ale su-

biecţilor monetari. Analiza evidenţiază că acţiunea monetară a balanţei de plăţi

depinde, în mare parte, de subiecţii nemonetari (exportatori, impor-tatori etc.).

Evident, analiza efectelor monetare ale balanţei de plăţi se poate realiza în cadrul general al tranzacţiilor în valută.

d. Metoda multiplicatorului monetar Conceptul de multiplicator monetar, (m), semnifică raportul dintre

masa monetară, (M) şi cantitatea de monedă primară, care reprezintă baza monetară, (B):

ttt

t

tt BmM

B

Mm ×=⇒=

. (81)

În calitate de indicator, acest multiplicator reprezintă necesarul de unităţi de masă monetară create de către o unitate de monedă primară.

Analiza acestui indicator evidenţiază fenomene complexe, precum multiplicarea creditelor, transformarea banilor în angajamente nemo-netare, crearea şi distrugerea banilor prin tranzacţii cu străinătatea etc.

299

Analog analizei multiplicatorului creditului, dar mult mai complex, analiza multiplicatorului monetar poate fi totuşi ilustrată prin ipoteza modificării masei monetare, ( )M∆ , în perioada de referinţă, (t), determinată de modificarea cantităţii de monedă primară (centrală) şi de modificarea multiplicatorului monetar, adică:

( ) ( ) 1111 −−−− ×−+×+=∆ ttttttt mBmmBBM (82) unde,

ttttttt mBmBmBM ∆×∆+×∆+∆×=∆ −− 11 (83) unde,

1−tB = reprezintă cantitatea de monedă primară la sfârşitul pe-rioadei anterioare (t-1), adică activul total al bilanţului Băncii centrale, diminuat cu datoriile faţă de subiecţii străini;

tB∆ = modificarea cantităţii de monedă primară în perioada de referinţă (t);

1−tm = multiplicatorul monetar în perioada anterioară, (t); tm∆ modificarea multiplicatorului monetar în perioada de refe-

rinţă, (t). Dacă B∆ rezultă din bilanţul Băncii centrale, în schimb M∆

depinde de o serie de relaţii precum: dintre crearea de monedă primară şi volumul mijloacelor care apar în conturile curente ale băncilor (p); dintre modificarea creditelor acordate de bănci şi generarea de monedă primară (k); dintre modificarea angajamentelor nemonetare şi gene-rarea de monedă primară (e), astfel încât, ţinând seama de aceste legături, se obţine:

( )ebkpmt +−×= (84) Divizând factorii care determină modificările masei monetare în

două grupe: •factori care depind de autorităţile monetare; •factori care depind de comportamentul băncilor şi al subiecţilor

nebancari, multiplicatorul monetar se poate exprima printr-o primă ecuaţie:

+×

+××=

FRD

F

D

R

D

BM11

1 (85)

300

sau printr-o ecuaţie având aceeaşi bază ca prima, dar o formă diferită:

−+×=

M

F

D

R

M

FBM

1

1 (86)

unde: B = cantitatea de monedă primară (monedă fiduciară + rezerve obligatorii);

D = volumul depozitelor la băncile comerciale; F = cantitatea de monedă fiduciară în circulaţie; R = rezervele obligatorii şi alte rezerve facultative lichide. O relaţie de analiză a multiplicatorului monetar, utilizând rate

(rapoarte), este următoarea:

( ) fgtr

fBM

+++×+

×=1

1 (87)

ştiind că: f = F/D; r = R/D; g = G/D; t = T/D. unde: G = depozitele guvernului central la bănci;

T = depozitele bancare la termen.

e. Metoda (balanţei) fluxurilor băneşti Utilizând bilanţurile instituţiilor monetare, descompuse în cele

două subsectoare, Banca centrală şi băncile comerciale, această me-todă de analiză se plasează în cadrul general al identităţilor matricei fluxurilor băneşti, prezentată în subcapitolul 2.1. şi reluată modelistic în subcapitolul 4.2.2, depinzând de factorii determinativi ai variaţiilor masei monetare. Oferind multiple posibilităţi de conexare orizontală şi verticală a tranzacţiilor diferitelor sectoare, extinzând conexiunile sta-bilite între canalele de creare şi distrugere a banilor, această metodă nu permite, totuşi, departajarea efectelor directe şi indirecte asupra variaţiilor masei monetare.

f. Ecuaţia funcţională a modificării masei monetare Identităţile analitice prezentate nu reflectă influenţa finală a com-

portamentelor instituţiilor monetare, altele decât Banca centrală, precum şi a comportamentelor subiecţilor nebancari, posibil de relevat prin analiza funcţională, care ia explicit în considerare aceste comportamente.

Metoda constă în construirea unei ecuaţii, de regulă funcţională, care să exprime evoluţia masei monetare prin determinare econometrică a parametrilor acestei ecuaţii. O asemenea ecuaţie reflectă faptul că modificarea cantităţii de monedă primară, determinată prin intervenţii

301

ale Băncii centrale, duce la modificarea rezervelor lichide ale institu-ţiilor monetare, ceea ce determină modificarea adecvată a plasamentelor acestora şi, de aici, modificarea volumului depozitelor constituite de către acestea, luându-se în considerare şi efectele induse care se adaugă la variabilele şi modificările principale menţionate.

Ecuaţia funcţională poate avea următoarea formă: ( ) REmTmFmLBmmM ××−×−+×+= − 4030210 (88)

unde semnificaţia simbolurilor noi este următoarea: L = cantitatea de monedă primară liberă, creată şi distrusă fără

modificarea plasamentelor Băncii centrale; RE = volumul rezervelor lichide excedentare ale băncilor

comerciale; 4,3210 ,,, mmmmm = multiplicatori determinaţi econometric, prin

investigaţii empirice. Elementele determinate sunt. – 0m , constanta ecuaţiei liniare, determinată empiric; – ( )LBm +×1 , reflectă efectele multiplicatoare exercitate asupra

masei monetare de activitatea Băncii centrale, direct sau indirect, prin depozitele băncilor comerciale sau prin numerarul în circulaţie;

– REmTmFm ××× 403;02 ; , produse care exprimă efectele multiplicatoare ale modificărilor numerarului în circulaţie, depozitelor la termen, rezervelor excedentare, multiplicatorii determinându-se empiric, efectele fiind determinate de către comportamentul băncilor comerciale şi al subiecţilor nebancari.

3.3. Analiza cererii de monedă

3.3.1.Abordarea factorială

Analiza evidenţiază faptul că cererea de monedă apare ca un ele-ment al conceptului mai general de alegere economică, propunându-şi, în esenţă, să releve:

•motivele pentru care subiecţii economici tind să deţină anumite cantităţi de monedă;

•factorii care determină mărimea cantităţilor de monedă; •cauzele care duc la modificarea în timp a mărimii cantităţilor

de monedă deţinute de către subiecţii economici.

302

Cu alte cuvinte, principala sarcină a analizei cererii de monedă este explicarea procesului prin care se formează o anumită mărime observabilă a cererii de bani şi să evidenţieze factorii prin acţiunea cărora mărimea economică respectivă se modifică în timp.

Factorii care acţionează asupra mărimii cererii de bani sunt numeroşi, putând fi grupaţi în trei categorii:

•factori care ţin de căile de procurare a banilor, dintre care cei mai importanţi sunt mărimea venitului şi mărimea averii;

•factori care ţin de preţurile relative ale diverselor forme nemo-netare de avere şi de veniturile pe care le generează aceste forme de avere, dintre care cel mai important este rata dobânzii;

•factori care ţin de avantajele specifice pe care le conferă deţinerea monedei: capacitate de plată permanentă şi efectuarea, la momentul opurtun, de achiziţii avantajoase de bunuri reale şi financiare.

Analiza factorială vizează atât moneda activă (necesară pentru tranzacţii), cât şi moneda inactivă (necesară pentru deţinere de avere), acţiunea conjugată a acestor factori depinzând atât de condiţii structurale şi conjuncturale, dar şi de posibilitatea instituţională şi funcţională de utilizare a acestor factori.

3.3.2. Viteza de circulaţie a monedei

Concept corelativ celui de cerere de bani, viteza de circulaţie a banilor, V, poate fi operaţionalizată prin două tipuri de raporturi:

•prin raportare la masa bănească existentă;

M

PQ

m

qp

mm

pqpqV

×==

++++

=∑∑

...

...

21

2211 (89)

unde: q1, q2. ..., q = cantităţile fizice ale mărfurilor tranzacţionate; p1, p2. ..., p = preţurile mărfurilor tranzacţionate; m1, m2...., m = masa bănească ce deserveşte fiecare tranzacţie; M = masa bănească totală; Q = produsul social real sau produsul intern brut calculaţi prin

metoda deflatorului; P = nivelul general al preţurilor (indice mediu). •prin raportare la cererea de bani:

MC

PQ

mc

qp

mcmc

pqpqV

×==

++++

=∑∑

...

...

21

2211 (90)

unde: mc = cererea de bani pentru fiecare tranzacţie; MC = cererea totală de bani.

303

Analiza monetară tradiţională consideră viteza de circulaţie a banilor ca o mărime constantă, singurul factor susceptibil să modifice cererea de bani fiind volumul tranzacţiilor, pe când în analiza monetară modernă se consideră că elementul de stabilitate relativă rezidă în natura legăturii permanente care există între viteză şi complexul de factori care o determină. Statistic, se poate calcula numai viteza în raport cu masa bănească existentă, nu şi în raport cu cererea de bani, deoarece însăşi această cerere nu poate fi identificată statistic.

Reprezentând aspectul dinamic al cererii de bani, al masei băneşti real existente, viteza de circulaţie a banilor poate însemna perioada de timp care se scurge între două acte de comerţ consecutive, sau se pot lua în considerare şi alte fapte economice care implică transferul anu-mitor cantităţi de bani. Altfel spus, viteza este o măsură a gradului de sincronizare a încasărilor şi plăţilor de orice gen ale agenţilor eco-nomici, o măsură a intensităţii cu care banii existenţi sunt folosiţi.

În calcularea vitezei de circulaţie a banilor sunt utilizate diverse metode, variante care se deosebesc, din punct de vedere analitic, prin modul de exprimare a volumului tranzacţiilor băneşti, toate aceste va-riante putând fi grupate în trei categorii, într-un anumit fel echivalente:

•variantele bazate pe „ecuaţia schimbului” elaborată de Fischer:

M

PQV

×= (91)

•variantele bazate pe exprimarea volumului tranzacţiilor prin PIB (Y):

M

YV = (92)

•variantele prin rapoarte inversate faţă de primele două:

PQ

MV

×= şi

Y

MV = (93)

3.3.3. Cererea de monedă în profil sectorial

Analiza cererii de monedă ia în considerare eterogenitatea secto-rială a intensităţilor cererii de bani, determinată de diversitatea factorilor sectoriali şi, în acest sens, o asemenea abordare oferă posibilitatea apli-cării teoriei sectoarelor reziduale (dependente, sub aspectul cantităţii de bani pe care o deţin, de activitatea altor sectoare), cererea de bani a acestor sectoare fiind satisfăcută prin oferta de bani a altor sectoare, numite nereziduale (bănci).

304

O asemenea analiză sectorială oferă, în plus, posibilitatea deli-mitării cererii de bani în calitate de capital şi cererii de bani în calitate de mijloc de plată, care reprezintă aspecte esenţiale ale utilizării banilor în economie.

3.3.4. Ecuaţia cererii de bani în economia de piaţă

Dincolo de diferenţierea analitică a instrumentelor de investigare empirică a factorilor care determină cererea de bani, se constată existenţa unei ecuaţii tip a cererii de bani, de forma:

β

α

i

Xa

P

M×= (94)

sau logaritmând:

)log()log(loglog iXaP

Mβα −+= (95)

unde: M/P = cererea reală de bani (corectată cu indicele preţurilor); X = volumul venitului sau al averii; i = rata dobânzii; a, α, β = parametri determinaţi econometric. Analiza monetară, utilizând asemenea ecuaţii, presupune rezol-

varea a două probleme: •definirea corespunzătoare a noţiunii de masă bănească şi

construirea agregatelor monetare aferente pentru a se putea preciza obiectul cererii de bani;

•determinarea, cu mijloace statistico-econometrice adecvate, a variabilelor şi parametrilor care figurează în ecuaţiile respective, adică: preţuri, venitul sau averea (X) şi rata dobânzii (i).

În cadrul ecuaţiei tip a cererii de bani în economia de piaţă, între modul de definire a variabilelor P, X şi i, pe de o parte şi determinarea parametrilor econometrici a, α, β, pe de altă parte, există o strânsă dependenţă. Relevanţa unor asemenea ecuaţii depinde de stabilitatea legăturilor cauzale între aceste variabile şi cererea de bani (constanţa parametrilor), stabilitate posibil de asigurat din punct de vedere statistico-econometric numai prin selectarea principalilor factori determinanţi ai cererii de bani, în acest sens intervenind abilitatea, dar şi arbitrariul analistului.

305

4. Modelarea monetară

4.1. Caracteristicile modelării monetare Imagine convenţională a realităţii, având un caracter relativ de

cunoaştere, modelul economic reprezintă o simplificare orientată a realităţii, abstractizarea asigurând concordanţa cu realitatea a pro-prietăţilor şi structurilor selectate.

Destinaţia modelului predetermină caracteristicile acestuia şi, în acest sens, modelele economice pot fi dihotomizate în următoarele categorii:

•modele noetice, destinate cunoaşterii, testării şi verificării teo-riilor economice, explicative şi interpretative;

•modele pragmatice, prin care se operaţionalizează conţinutul explicativ al modelelor noetice, utilizate în analiza faptelor economice, în interpretarea şi previzionarea evoluţiei, în conceperea strategiilor şi politicilor economice.

Evident, plasarea unui anumit model într-o categorie sau alta ia în considerare preponderenţa unei anumite abordări, delimitarea pre-cisă între cele două categorii de modele fiind dificil de realizat şi, în acest sens, modelele noetice sunt modele logice, teoretice, cu o anali-citate relevantă, pe când modelele pragmatice sunt modele numerice, cu referinţă temporal-spaţială şi încărcătură informaţională empirică, statistic-econometrică.

Rezonanţa empirică a modelelor econometrice rezidă în modul de formalizare, în sistemul de ecuaţii construit pe baza unor ipoteze care fixează condiţiile de pornire, care exprimă legăturile dintre elementele modelului, permiţând determinarea unora pe baza altora şi deci solu-ţionarea unor probleme. În schimb, modelele matematice, abstracte prin formalismul lor, exprimă relaţii cauzale, neoferind rezultate testabile empiric, însă asigurând evidenţierea unor structuri şi codeterminări.

Criterial, modelele economice pot fi delimitate astfel: o după caracterul interdependenţelor: deterministe sau proba-

biliste; liniare sau neliniare. o după scopul modelării: descriptiv-explicative, explorative, nor-

mative. o după comportamentul temporal: statice, cvasistaţionare, dina-

mice.

306

Structura tip a unui model operaţional-empiric, formalizabil statistico-econometric, cuprinde următoarele elemente:

�relaţii de identitate, egalităţi, care reprezintă definiţii ale unor variabile agregate, multe dintre acestea cu semnificaţie contabilă;

�relaţii comportamentale sau tehnologice, modelând ecuaţional funcţionarea obiectului, sistemului cercetat, evidenţiind, prin parametrii determinaţi empiric, legăturile funcţionale dintre variabile;

�relaţii instituţionale, de reglementare, prin care se relevă legături stabilite autoritar între componentele sistemului, evidenţiate formalizat prin variabile economice, aceste legături predeterminate influenţând di-namica modelului Ţ;

�variabile dependente sau endogene, ale căror valori trebuie să fie stabilite prin structura, interdependenţele modelului, prin transferul informaţional asigurat de către cele trei tipuri de relaţii prezentate, în funcţie de valorile variabilelor impuse modelului;

�variabile independente, exogene, de comandă, impuse care transmit informaţional, prin relaţiile structurale ale modelului, valorile determinabile ale variabilelor dependente.

Câmpul monetar-financiar, prin complexitatea şi specificitatea sa, problematizează polimorf capacitatea modelistică a instrumentarului statistico-matematic, limitând capacitatea previzională a modelelor, îndeosebi a celor econometrice, oferind, pe de altă parte, elemente nece-sare îmbunătăţirii procesului de modelare economică.

Cerinţele impuse de către câmpul monetar financiar procesului de modelare sunt:

o adaptarea metodologiei la caracterul preponderent vectorial şi matricial al fenomenelor monetare şi financiare;

o formalizarea modelistică a incertitudinii, generatoare de mărimi nemăsurabile;

o diminuarea instabilităţii parametrilor econometrici, în sensul relevanţei acestora pe o perioadă de timp suficientă;

o surprinderea decalajelor temporale (ecarturi) între variabilele independente, cauză, şi variabilele dependente, efect, în sensul dina-mizării discrete a modelelor.

Aceste cerinţe relativizează puternic coerenţa şi relevanţa modelelor monetare, econometrice sau matematice, corectitudinea rezultatelor depinzând de scopul urmărit, de adecvarea informaţional-calculatorie, precum şi de consistenţa ipotezelor pe care se bazează.

Având în vedere natura cognitiv-previzională a instrumentului modelistic, modelarea monetară este veridică numai în economiile

307

caracterizate prin stabilitatea proceselor şi fenomenelor parametrizate în model, a parametrilor legăturilor funcţionale pe care le conţin şi în care decalajul temporal, cu care se manifestă efectele modificărilor diverselor mărimi economice, este relativ constant. În acest context, modelul general al analizei monetare bazat pe balanţa fluxurilor băneşti, poate constitui, într-un anumit sens, o premisă pentru înţelegerea modelelor monetare, examinarea echivalenţelor şi a posibilităţilor de transformare reciprocă a modelelor econometrice şi matematice, pe de o parte şi a modelului bazat pe balanţa fluxurilor monetare, pe de altă parte, oferind posibilitatea înţelegerii mai bune a fiecăruia din modelele utilizate.

Înscriindu-se în metodologia constructivistă a modelelor econo-mice, elaborarea modelelor monetare presupune luarea în considerare a unor elemente definitorii, necesare asigurării validităţii şi a coerenţei modelelor şi anume:

•fundamenterea teoretică; •alegerea, definirea şi dimensionarea statistică a variabilelor; •exprimarea formală (ecuaţională) a legăturilor dintre variabile; •cuantificarea parametrilor ecuaţiilor.

a) Fundamentarea teoretică Asigurarea bazei teoretice a unui model se impune pentru rea-

lizarea alegerii variabilelor, pentru definirea adecvată a acestora şi pentru identificarea legăturilor dintre ele şi, în acest sens, construcţia modelului se întemeiază principial şi metodologic, implicit sau explicit, pe o anumită teorie, necesară pentru formularea ipotezelor de lucru privind conexiunile dintre faptele observate, relevării în mod adecvat a problemelor, interpretării rezultatelor obţinute etc. În particular, în cazul modelului monetar se impune întemeierea acestuia pe o teorie monetară, care să corespundă condiţiilor concrete considerate, pe o teorie opera-ţională, deschisă permanent către o realitate puternic diferenţiată şi în continuă schimbare. Relaţia dintre model şi teorie evidenţiază capaci-tatea modelului de a releva coerenţa logică a construcţiei teoretice, oferind elemente factologice pentru generalizări teoretice ulterioare. Se poate afirma că un model monetar se constituie întotdeauna sub impactul unei anumite teorii, fiind expresia formală a acesteia.

b) Alegerea variabilelor şi formalizarea legăturilor dintre acestea Ca reflectare simplificată a realităţii, modelul presupune delimitarea

fenomenelor monetare cele mai semnificative care trebuie modelate, definirea lor adecvată, ceea ce reclamă selectarea, determinarea şi defi-nirea variabilelor relevante fenomenologiei studiate.

308

Selectarea variabilelor esenţiale, structurarea şi relaţionarea acestora, ordonarea şi agregarea lor, definirea variabilelor nemăsu-rabile, specificizarea variabilei timp, scalarizarea mărimilor vectoriale şi matriciale, delimitarea între variabile endogene şi exogene, iden-tificarea legăturilor dintre variabile şi exprimarea matematică a legăturilor de identitate, funcţionale şi instituţionale reprezintă decizii necesare procesului de construcţie a modelului.

Elaborarea sistemului de ecuaţii al unui model porneşte de la schema proceselor monetare, care are ca obiectiv realizarea echilibrului monetar, schemă prin care se concretizează baza teoretică în condiţiile date empiric, formalizarea ecuaţională începând cu identităţile bilanţiere, continuând cu ecuaţiile funcţionale, relaţii dintre variabilele exogene şi cele endogene şi finalizându-se cu ecuaţiile de determinare, prin care se obţin variabilele rezultat. Numărul ecuaţiilor este determinat de numărul variabilelor şi de modul lor de grupare în exogene şi endogene, stabilirea formei acestor ecuaţii presupunând adoptarea unor ipoteze simplificatoare privind simultaneitatea ecuaţiilor funcţionale, liniaritatea ecuaţiilor etc.

c) Cuantificarea parametrilor modelului Prin cuantificarea parametrilor modelului, ai ecuaţiilor acestuia,

se asigură algoritmarea calculatorie a valorilor variabilelor endogene în funcţie de anumite valori ale variabilelor exogene, modelul putând fi utilizat atât pentru explicarea, cât şi pentru previzionarea fenome-nologiei monetare.

Estimarea parametrilor presupune evaluarea mărimii numerice a parametrilor, dar şi aprecierea stabilităţii mărimilor respective, a gra-dului de încredere în parametrii estimaţi.

Referitor la stabilitatea valorilor parametrilor, având în vedere modificarea rapidă a valorilor parametrilor, mai ales în economiile care suferă transformări structurale şi funcţionale, aceştia pot fi utili-zaţi pentru explicarea evoluţiilor scurte, nu şi pentru previzionări pe perioade lungi şi, cu atât mai mult, nu şi pentru simularea efectelor măsurilor preconizate într-un viitor îndepărtat.

Elementele elaborării modelelor, chiar şi numai cele prezentate, evidenţiază faptul că modelul, îndeosebi modelul pragmatic, opera-ţional, numeric, nu trebuie să cuprindă variabile care nu pot fi cuantificate sau relaţii funcţionale ce nu pot fi definite sau ai căror parametrii sunt insuficient de stabili, pentru aceasta fiind necesară dezagregarea adecvată a fenomenelor şi proceselor monetare, a rela-ţiilor dintre ele, selectarea acelora care satisface cerinţele cuantificării,

309

formalizării şi stabilităţii. Dacă se doreşte elaborarea unui model matematic, o anumită relaxare şi extindere metodologică est posibilă, de exemplu, prin cuprinderea şi altor variabile şi legături, având în vedere însă destinaţia concretă a modelului.

4.2. Tipuri de modele monetare

Relevarea modelelor monetare se face pe exemplul economiei

de piaţă dezvoltate, cea mai complexă şi aptă modelării monetare, în cadrul căreia instituţiile şi relaţiile monetare sunt semnificative.

4.2.1. Modele cu o singură ecuaţie (uni-ecuaţional)

Modelul schimbului, a lui Fisher, reprezintă un model monetar cu o singură ecuaţie, care sintetizeză varianta tranzacţională a teoriei cantitative clasice a monedei. Premisa esenţială a modelului, specifică teoriei cantitative, rezidă în considerarea că modificările masei mone-tare acţionează doar asupra nivelului general al preţurilor, nu şi asupra preţurilor relative, modificările masei băneşti neinfluenţând evoluţia economiei reale. Echilibrul fiind de natură statică, legăturile dintre variabile vizează o perspectivă suficientă realizării tuturor proceselor de echilibrare, modelul conţinând o variabilă endogenă, masa monetară, M, două variabile exogene, volumul tranzacţiilor, T şi nivelul general al preţurilor, P, precum şi o constantă, viteza de circulaţie a monedei, V, forma ecuaţională, cunoscută deja, a modelului fiind:

V

TPM

×= (96)

Legătura cauzală este dinspre M către P, echilibrul monetar realizându-se prin următorul tip de modificări, în condiţiile în care perturbaţia echilibrului monetar se elimină prin modificarea preţurilor:

V

TPM

×∆=∆ (97)

Modelul Cambridge, variantă a modelului schimbului, sinte-tizează varianta venit a teoriei cantitative clasice a banilor, construit prin înlocuirea produsului TP× cu produsul intern brut, simbolizat prin Y şi a lui V prin k = 1/V, forma dinamică a acestui model fiind:

YkM ∆×=∆ (98)

310

Şi în acest caz, dacă Y real rămâne nemodificat, echilibrul monetar se restabileşte prin modificarea nivelului general al preţurilor, deci prin modificarea lui Y nominal.

În cadrul teoriei cantitative reformulate a banilor, reprezentată îndeosebi de Friedman, modelul anterior suferă anumite modificări, elaborându-se modelul reformulat al schimbului, prin care modelul poate reflecta, pe termen scurt, procesul de reechilibrare desfăşurat atât prin modificarea nivelului general al preţurilor, cât şi prin modi-ficarea volumului tranzacţiilor, precum şi prin modificarea vitezei de circulaţie a banilor, fiind de tipul:

( ) ( )

VV

TTPPMM

∆+∆+×∆+

=∆+ (99)

Dincolo de exprimarea dependenţei generale dintre variaţiile masei monetare şi variaţiile celorlalte elemente ale schimbului monetar, este necesară introducerea unei ecuaţii care să definească precis acţiunea inversă a masei monetare asupra nivelului general al preţurilor, elabo-rându-se modelul convertiv parametrizat, care, în formă liniară, are următoarea expresie:

eMbaY +⋅+= (100) unde: a şi b sunt parametrii determinaţi prin investigaţii empirice, iar e re-prezintă o variabilă aleatoare, exprimând acţiunea factorilor nespecificaţi.

Dincolo de marea lor simplitate, modelele inspirate din teoria cantitativă a banilor prezintă unele insuficienţe, printre care:

•exclud influenţa modificării masei monetare asupra unor va-riabile economice majore, cum ar fi investiţiile, importurile, producţia, ocuparea;

•estompează problema interacţiunii dintre variabilele reale şi cele monetare;

•nu iau în considerare dimensiunea temporală, fiind statice. Insuficienţele acestor modele au fost parţial atenuate prin pre-

luarea unor elemente din teoria monetară keynesiană, care evidenţiază influenţa modificărilor lui M asupra variabilelor economice reale.

Modelul reprezentativ, cunoscut sub denumirea modelul IS-LM, construit de către Hicks, porneşte de la ecuaţia keynesiană de bază,

Y = C + I (101) sau într-o economie deschisă,

Y = C + I + G + X – U (102)

311

unde: C = consumul privat; I = investiţia privată; G = cheltuieli guvernamentale; X = export; U = import. Modelul a abordat politica monetară prin relaţia dintre masa

monetară, M, rata dobânzii, d şi PIB, Y, evidenţiind relaţia dintre piaţa bunurilor reale, redată prin curba IS (economisire-investiţii) şi piaţa monetară, redată prin curba LM (cererea şi oferta de monedă), echi-librarea acestor pieţe, a cererii globale cu oferta globală, realizându-se la nivele determinate ale PIB şi ratei dobânzii.

Delimitând variabilele, în funcţie de dependenţa faţă de evoluţia lui Y şi a lui M, pe de o parte în dependente de Y: Y (d) şi de M: M (d), iar pe de altă parte în independente de Y: Y (n) şi de M: M (n), se poate scrie următoarea legătură cauzală:

)()( dYYnY ∆→∆→∆ (103)

Având în vedere că printre variabilele Y (n) se află măcar una care depinde de modificările masei monetare, secvenţa cauzală devine:

)()()( dYYnYdMM ∆→∆→∆⊃∆→∆ (104)

Cercetările empirice au evidenţiat că legătura cauzală de mai sus este exprimată sub forma unor ecuaţii liniare:

enYbaY +×+= )( (105) ecuaţie asemănătoare acelora formulate pe baza teoriei cantitative a monedei.

Prin combinarea acestor două ecuaţii parametrice, se obţine:

eMcnYbaY +×+×+= )( (106)

Includerea în model a dimensiunii temporale poate evidenţia distribuirea în timp a efectelor modificărilor masei monetare, în acest sens rescrierea ecuaţiei având următoarea formă:

eMcMbaY ttt +⋅⋅⋅⋅+×+×+= − 1 (107)

Nenumăratele îmbunătăţiri aduse modelelor cu o singură ecuaţie nu au eliminat constrângerile compactităţii acestora, acestea neputând asigura conexarea detaliată a variabilelor monetare cu variabilele nemonetare şi, totodată, nu oferă perspectiva sectorială, foarte nece-sară dinamizării modelelor.

312

4.2.2. Modele complexe (multi-ecuaţionale)

Analiza şi programarea monetară au elaborat modele diferenţiate, care cuprind mai multe variabile şi mai multe ecuaţii, permiţând reflectarea mai fidelă a proceselor monetare şi deci evaluarea efectelor acestora, prin evidenţierea formalizată a legăturilor cauzale în dublu sens, deci a interacţiunilor, a decalajelor temporale diferit dimensionate, a conexiunilor indirecte şi implicite etc.

Aceste modele complexe, de tip econometric, relevă modul în care modificările masei băneşti acţionează asupra volumului pro-ducţiei şi asupra nivelului general al preţurilor, al căilor şi efectelor acestor acţiuni.

a. Modelul monetarist simplificat Acest model este suficient de diferenţiat pentru a reflecta

fenomene monetare importante dintr-o economie de piaţă dezvoltată, a impactului modificării masei monetare asupra producţiei, venitului naţional, preţurilor şi ocupării, permiţând proiectarea politicii monetare în concordanţă cu obiectivele generale ale politicii economice.

Baza teoretică a modelului o constituie teoria cantitativă refor-mulată, punând în dependenţă evoluţia PIB şi a preţurilor faţă de evoluţia masei monetare, excluzând deci din structura modelului inter-dependenţa dintre evoluţiile variabilelor monetare şi ale variabilelor reale, ipoteza de bază a modelului fiind aceea că evoluţia PIB depinde de evoluţia masei monetare şi de cheltuielile bugetare, ipoteză expri-mată prin următoarea ecuaţie:

)( , itit FMfY −− ∆∆= (108) unde: F = cheltuielile bugetare;

t = perioada de referinţă; i = 1....n, momente anterioare lui t. Se presupune că măsurile de politică monetară, M∆ şi cele de

politică bugetară, ,F∆ adoptate în perioadele (t-i), declanşează un pro-ces care cuprinde o serie de variabile şi legături reciproce, exprimate prin următoarele ecuaţii:

Ecuaţia PIB nominal:

).......,.....( 111 ntntt FFMMfY −− ∆∆∆∆=∆ (109)

Ecuaţia evoluţiei nivelului preţurilor:

),,......,( 212 tntt PADDDfP ∆=∆ − (110)

313

Ecuaţia ratei dobânzii:

),,....,,( 13 tnttttt PAXXXMfR ∆∆∆∆∆= −− (111) Ecuaţia evoluţiei preţurilor:

.),....( 14 nttt PPfPA −− ∆∆=∆ (112) Ecuaţia gradului de ocupare: ),( 15 −= ttt GGfU (113)

Identităţile modelului sunt: Identitatea creşterii cererii: ( )1−−−∆= tttt XXUYD (114) Identitatea cheltuielilor totale, PIB nominal:

ttt XPY ∆+∆=∆ (115) Identitatea coeficientului abaterii PIB efectiv de la PIB potenţial:

t

ttt

XU

XXUG

−= (116)

unde: Y = produsul intern net (PIB); M = masa monetară; F = cheltuielile bugetului de stat; X = PIB real, efectiv realizat, exprimat în preţuri constante; P = nivelul general al preţurilor; D = cererea; PA = preţurile anticipate; U = gradul de ocupare; R = rata dobânzii; G = coeficientul abaterii PIB efectiv de la PIB potenţial, aferent

deplinei ocupări; XU = PIB potenţial, aferent ocupării depline; t = perioada de referinţă. Presupunând că ecuaţiile sunt lineare, concretizarea ecuaţiilor

revine la a calcula termenul liber şi parametrii, pe baza cercetărilor empirice pe o perioadă de timp considerată relevantă. În acest sens, valabilitatea ecuaţiilor determinate presupune că legăturile pe care le exprimă pentru perioada de referinţă să nu se schimbe prea mult în timp, adică parametrii şi termenul liber să fie relativ stabili.

O caracteristică importantă a acestui model este aceea că ecuaţiile sale nu sunt simultane, ci succesive, ceea ce presupune că rezolvarea lor

314

se face considerând de fiecare dată că variabilele exogene şi endogene din perioadele anterioare sunt mărimi cunoscute, modelul fiind folosit, în variante operaţionale şi concrete, pentru simularea modalităţilor de combinare a diverselor măsuri de politică economică.

b. Modelul neokeynesist diferenţiat Modelul cuprinde un număr mare de ecuaţii, din care peste ju-

mătate dintre acestea determină valorile variabilelor endogene, ecuaţii grupate pe sectoare, referitoare la producţie, ocupare, preţuri, consum etc., modelul conţinând variabila timp (efecte amânate), permiţând însă şi rezolvări simultane.

Acest model conţine următoarele secvenţe cauzale, de natură monetară:

o creşterea cantităţii de monedă primară peste necesităţi determină creşterea masei monetare peste nivelul cererii de monedă, acţionând mai departe asupra ratei dobânzii;

o modificarea ratei dobânzii duce la creşterea consumului şi a investiţiilor, care determină, la rândul lor, creşterea cererii totale de monedă;

o cererea totală de monedă acţionează din nou asupra ratei dobânzii şi procesul se reiterează.

Principala secvenţă a impulsului monetar este localizată iniţial în domeniul formării ratei dobânzii, a cărei modificare influenţează chel-tuielile de capital şi valoarea activelor, a averilor, având şi un efect de raţionalizare. În continuare, efectele se repercutează asupra consumului, construcţiei de locuinţe, investiţiilor productive, finalizându-se prima fază a impulsului dat de creşterea cantităţii de monedă primară, fără a lua în considerare efectele inverse exercitate de variabilele financiare.

Din punct de vedere practic, modelele monetare econometrice se dovedesc mai exacte în ceea ce priveşte previziunile pe termen scurt ale fenomenelor monetare, pe termen scurt parametrii şi decalajele temporale fiind stabile.

c. Model monetar de flux Modelul este construit prin transformarea matricei balanţei

fluxurilor financiare într-un model matematic şi econometric, matricea fluxurilor cuprinzând clasificarea tranzacţiilor pe genuri (active sau pasive) şi pe sectoare instituţionale, definite prin bilanţurile sectoarelor şi prin identităţile verticale (microidentităţi), structura simplificată a matricei, utilizabilă pentru transformarea acesteia în modele monetare, este prezentată în figura nr. 22.

315

Figura nr. 22 Matricea fluxurilor de monedă

Sectoare financiare

Sectoare reale

Alte sectoare

Sectoare Tranzacţii Active Pasive Active Pasive Active Pasive Tranzacţii reale Tranzacţii financiare cu Banca centrală

Tranzacţii financiare de împrumuturi

Alte tranzacţii Lichidităţi în conturi

Principalele proprietăţi ale acestei balanţe sunt următoarele: �Microidentităţile verticale reflectă comportamentul diverselor

sectoare, în privinţa activelor (utilizărilor) şi pasivelor (surselor), deci a tranzacţiilor legate de avere şi datorii, evidenţiind reacţiile diferitelor sectoare la diverse impulsuri: economice, monetare, valutare etc. Aceste ecuaţii sunt diferite de la un sector la altul, deoarece fiecare sector se află sub incidenţa unor impulsuri diferite, iar unul şi acelaşi impuls generează, la diferite sectoare, comportamente şi efecte diferite.

�Ecuaţiile orizontale, pe linii, cuprind acelaşi gen de tranzacţii la două sau mai multe sectoare, reflectând comportamentul şi acţiunea diverselor sectoare asupra modului de formare a agregatelor respective (masa monetară, credite bancare, depozite la termen etc.)

�Cele două sisteme de ecuaţii trebuie să îndeplinească două condiţii:

o condiţia de simetrie, referitoare la relaţii de tranzacţionare de sens opus, pe linii, între subiecţii economici;

o condiţia de anulare, care implică egalitatea sumei plăţilor şi a sumei încasărilor diverselor sectoare.

�Sistemele de ecuaţii şi perechile de condiţii reprezintă un tot unitar, în sensul că ori sunt îndeplinite toate condiţiile, ori nici una, aceste condiţii reprezentând o combinaţie a celor patru aspecte ale modelului: microeconomic, macroeconomic, funcţional, formal, co-respunzător naturii matriciale a tranzacţiei financiare.

�Sectoarele evidenţiate în balanţă se grupează în trei categorii: sectorul financiar-bancar, sectorul real, alte sectoare, în cadrul sectorului financiar distingându-se Banca centrală şi celelalte instituţii

316

monetare. Ecuaţia Băncii centrale reflectă crearea şi distrugerea monedei primare şi împreună cu ecuaţia celorlalte instituţii monetare exprimă procesul de creare şi desfiinţare a monedei.

�Deoarece numărul identităţilor verticale şi orizontale este mai mic decât numărul variabilelor endogene, sistemul ecuaţiilor este nedeterminat din punct de vedere matematic, nedeterminarea putând fi eliminată fie prin reducerea numărului variabilelor endogene, con-siderându-le ca fiind date, fie prin sporirea numărului de ecuaţii, opţiunea pentru un anumit procedeu reprezentând o problemă empirică, care depinde de destinaţia modelului.

Transformarea balanţei în model econometric parcurge mai multe etape, inclusiv etapa eliminării nedeterminării, impunându-se necesitatea precizării detaliate a interdependenţelor existente în cadrul matricei balanţei, în acest sens deosebindu-se cinci legături complexe între tranzacţiile monetare şi celelalte tranzacţii:

•legături în interiorul sectorului monetar, care evidenţiază crearea monedei;

• legături între sectorul monetar şi restul sectorului financiar, care reflectă interacţiunile dintre tranzacţiile monetare şi tranzacţiile finan-ciare ale instituţiilor financiare nemonetare;

•legături între sectorul monetar şi sectorul nefinanciar, care reflectă interacţiunile dintre tranzacţiile monetare şi cele reale, precum producţia, balanţa de plăţi, preţurile;

•legături între sectorul financiar nemonetar şi sectorul nefinanciar, care reflectă interacţiunile dintre tranzacţiile financiare şi cele reale;

• legături între sectoarele interne şi cele externe. Datorită specificului structurii modelului, la impulsul iniţial

reacţionează mai întâi sectoarele care se află sub incidenţa directă a acestuia, adoptând un comportament adecvat în utilizarea veniturilor şi în modificarea volumului şi structurii averii lor, comportament care de-vine, la rândul său, un impuls secundar pentru alte sectoare, impulsurile primare şi secundare transmiţându-se pe orizontală de la un sector la altul, în timp ce reacţia unui anumit sector la impulsul respectiv se reflectă prin tranzacţiile sectorului în cauză, privite pe verticală, în interiorul bilanţului sectorului.

De aici, necesitatea îndeplinirii celor două condiţii, de simetrie orizontală a tranzacţiilor, între sectoare şi de anulare verticală a tran-zacţiilor în cadrul sectorului, ceea ce corespunde matricei tranzacţiilor financiare şi se reflectă prin modul de înregistrare, de patru ori, a fiecărei tranzacţii în balanţa fluxurilor băneşti.

317

Principala problemă în utilizarea fluxurilor băneşti este decalajul în timp care există între diferitele secvenţe ale acţiunii factorului monetar, deoarece reflectând fluxurile finale observate într-o anumită perioadă, nu se pot deduce secvenţele temporale.

4.2.3. Model de programare financiară

Programarea financiară cuprinde un set de acţiuni coordonate de politică economică, exprimate cantitativ, în câmpul monetar, fiscal, balanţa de plăţi şi alte politici în scopul realizării anumitor obiective pe termen relativ scurt. Activităţile necesare pentru a formula obiectivele şi a stabili direcţia şi mărimea instrumentelor de politică sunt circumscrise programării financiare, care implică elaborarea unui model astfel ca producţiile economice aşteptate în absenţa intervenţiilor instrumentelor de politică şi modificările cerute în magnitudinea instrumentelor de poli-tică pentru a atinge obiectivele specificate, să poată fi estimate empiric.

Modelul consideră economia delimitată în patru sectoare, privat, guvernamental, extern şi financiar, fiecare din primele trei sectoare obţine venit din afara tranzacţiilor financiare, în timp ce venitul din asemenea tranzacţii este considerat neglijabil în sectorul financiar, bancar. O creştere a deficitului sau o reducere în economisirea netă nonfinanciară a unui sector va avea drept rezultat fie o creştere a pasivelor financiare ale acestuia, fie o descreştere a activelor financiare ale deţinătorilor lor. Mai mult, fiind date economisirea nonfinanciară sau deficitul acestuia, un sector poate solicita mai multe active finan-ciare numai la creşterea acumulărilor deţinute de unul sau mai multe active financiare alternative sau în schmbul creşterilor într-unul sau mai multe pasive financiare. În fiecare perioadă, specificată ca an, contul fiecărui sector trebuie să fie echilibrat, modelul conţinând, totuşi, un set de restricţii bilanţiere sectoriale. În plus, anumite relaţii comportamentale sunt necesare, care să explice activităţile financiare şi economice ale diferitelor sectoare şi să permită determinarea producţiilor şi preţurilor la nivelul economiei.

Modelul cuprinde următoarele grupe de ecuaţii: •Patru ecuaţii (117-120) care exprimă restricţiile bilanţiere ale

celor patru sectoare: ( ) ttttt KGKPXIXEAN ++=∆ − (117)

ttt CNANMQ ∆+∆=∆ (118)

318

tttttt BGKGTVIGUGCS ∆−−−+=∆ (119)

tttttt BGMQKPCPEPIP ∆−∆−+∆+= (120) •Trei ecuaţii (121-123) care reprezintă identităţi pentru creditul

intern, economisirea şi stocul de capital net al sectorului privat. ttt CSCNCP ∆−∆=∆ (121) tttt UPTVPCEP −−= (122) ttttt DPIGIPKSKS −++= − 1 (123) •Din primele şase ecuaţii se poate deduce următoarea identitate

definiţională a PIB:

ttttttt XIXEIGUGIPUPPC −++++= (124) •O ecuaţie (125) care reprezintă funcţia producţie a PIB, în

formă liniară:

ttt FMaKSaaPC ×+×+= 210 (125) •O ecuaţie, (126), a preţului, exprimă discrepanţa dintre PIB

actual şi PIB potenţial, determinată de creşterea preţurilor, în principal ca efect al presiunii cererii.

( ) 13210 −∆×+×+−×+=∆ ttttt DFbPIbPCPCbbDF (126) •Două ecuaţii (127 şi 128) care determină oferta şi cererea de

monedă în funcţie de factori esenţiali: ( )11 −− −×+= tttt MQMDMQMQ β (127)

tttt CPdDFdPCddMD ×+∆×+×+= 3210 (128) •O ecuaţie (129) a consumului, în ipoteza venitului permanent: ( ) 1210 −×+−×+= tttt UPcTVPCccUP (129) •O ecuaţie (130) a impozitelor pe venit dependente de PIB: tt PCttTV ×+= 10 (130) •Două ecuaţii (131 şi 132) ale importului şi exportului: tttt CPmPImPCmmXI ×+×+×+= 3210 (131) ttt PExPRxxXE ×+×+= 210 (132) Semnificaţia simbolurilor utilizate este următoarea: -AN = active externe nete în sistemul bancar, deflatate; -BG = împrumuturi ale statului din sectorul privat nebancar,

deflatate; -CN = creditul intern net din sistemul bancar, deflatat; -CP = creditul acordat de sistemul bancar sectorului privat, deflatat;

319

-CS = Creditul intern net către stat, deflatat; -DF = deflatorul PIB; -DP = deprecierea capitalului fix în preţuri constante; -EP = economisirea privată în preţuri constante; -FM = volumul forţei de muncă (angajaţilor); -IG = cheltuieli guvernamentale de capital, în preţuri constante; -IP = investiţii private brute, în preţuri constante; -KG = intrări de capital străin net către guvern, în preţuri constante; -KP = intrări de capital străin net în sectorul privat, în preţuri

constante; -KS = stocul de capital, în preţuri constante; -MD = cererea de monedă, deflatată; -MQ = stocul (oferta) de monedă, deflatată; -PC = PIB, în preţuri constante; - PC = PIB potenţial, în preţuri constante; -PE = preţuri de export; -PI = preţuri de import; -TV = impozite pe venituri, în preţuri constante, -UG = consum guvernamental, în preţuri constante; -UP = consum privat, în preţuri constante; -VR = venituri externe, în preţuri constante; -XE = exporturi de bunuri şi de servicii, în preţuri constante; -XI = importuri de bunuri şi de servicii, în preţuri constante; -∆ = modificarea în timp a unei variabile a modelului; - t = perioada de referinţă.

Modelul descrie o economie deschisă, cuprinzând sistemul bancar şi guvernul, obiectivele permanente fiind PIB-ul (PC) şi modificarea activelor externe nete ale sistemului bancar, AN∆ , iar instrumentele de politică sunt, în afara cazurilor specificate, modificarea creditului intern net al sistemului bancar ( )CN∆ şi suma cheltuielilor guvernamentale de capital (IG).

Legătura dintre economisirea şi investiţia fiecărui sector şi tran-zacţiile financiare asociate acestuia cu alte sectoare trebuie să fie clar explicitată, astfel încât să poată fi realizată previziunea financiară şi să poată fi adecvate politicile financiare care pot fi aplicate, în acest sens conturile fluxurilor fondurilor reprezintă conţinutul esenţial al for-

mulării programului financiar.

320

Procedura elementară pentru formularea programului financiar constă în găsirea elementelor din matricea fluxurilor, sub formă de tabel, care să corespundă investiţiilor şi economisirii fiecărui sector, condiţiilor financiare şi cadrului probabil al tranzacţiilor financiare pentru o perioadă viitoare. Desigur, pentru aceasta, vor fi formulate ipoteze referitoare la comportamentul fiecărei variabile, indiferent de natura acesteia. Deoarece, matricea fluxurilor viitoare depinde de condiţiile financiare, care pot fi influenţate prin politicile financiare şi care interacţionează cu evoluţia fluxurilor de venituri şi cheltuieli, este adesea necesar un proces iterativ pentru a ajusta estimaţiile iniţiale până când se obţine consistenţa generală a modelului.

În figura nr. 23 este prezentat modelul matricial simplificat al fluxurilor de monedă:

Figura nr. 23

Modelul matricial simplificat al fluxurilor de monedă

Sectorul privat

Sectorul guvern.

Sectorul bancar

Sectorul extern

Deficit sectorial nefinanciar

IP-EP UG+IG-TV XE-XI

Monedă şi cvasi monedă

MQ∆ MQ∆−

Active străine AN∆ AN∆− Împrumuturi bancare CP∆− CS∆− CN∆

Titluri guvernamentale BG∆ BG∆−

Fluxuri de capital -KP -KG KG+KP Ultimele cinci rânduri reprezintă fluxurile financiare dintre

sectoare, fiecare deficit sectorial trebuind să fie finanţat, semnul (–) evidenţiind sursa finanţării, astfel încât suma fiecărei coloane, deci pe sectoare, trebuie să fie zero. Fiecare rând reprezintă o piaţă, suma pe rânduri fiind zero.

Modelul de mai sus evidenţiază, în final, că abordarea echi-

librului general al pieţei şi abordarea fluxurilor de fonduri în analiza

unei economii sunt echivalente, dacă forţele pieţei şi ajustările

instantanee predomină diferitele sectoare ale economiei.

321

Sumarul capitolului Orice subiect şi sector economic poate economisi mai mult sau

mai puţin decât investeşte şi acordă împrumuturi mai multe sau mai puţine decât primeşte. Cel care economiseşte mai mult decât investeşte se numeşte sector cu excedent, fiind probabil un creditor net. Cel care investeşte mai mult decât economiseşte se numeşte sector cu deficit, fiind probabil un debitor net.

Statistica monetar-financiară, utilizând metodologia contabilă a sistemului conturilor naţionale (SNC), evidenţiază coerent şi complet legăturile dintre economisire şi investiţie, sintetizate în cadrul matricelor fluxurilor monetare şi a finanţării, contabilitatea fluxurilor fondurilor combinând contul de venit şi bilanţul sectoarelor pentru a construi situaţia surselor şi utilizărilor fondurilor.

Pe întreaga economie, economisirea este egală cu investiţia şi împrumuturile acordate plus tezaurizarea (acumularea) sunt egale cu împrumuturile primite, matricea fluxurilor fondurilor pe ansamblul economiei fiind o grilă care reuneşte pe linii şi pe coloane sursele şi utilizările fondurilor, prin examinarea, în cadrul analizei financiare, a acesteia putându-se evidenţia fluxurile de fonduri dintre sectoare.

Economisirea şi investiţia implică transferul şi crearea monedei, modificarea în timp a cantităţii de monedă existentă, ceea ce generează dezechilibre între cererea de monedă a subiecţilor economici care doresc să investească şi oferta de monedă disponibilizată de cei care economisesc, asigurarea echilibrului monetar dinamic realizându-se atât prin mecanismele autoreglative ale pieţei monetare şi financiare, cât şi prin politica monetară, căile de transmitere a impulsurilor politicii

monetare presupunând cunoaşterea analitică şi operaţională a interde-pendenţelor şi interacţiunilor dintre variabilele monetare, financiare şi economice.

În acest sens cunoaşterea, pe baza statisticii bancare şi monetare, a situaţiei monetare, a cantităţii de monedă şi a contrapărţii principale a acesteia, creditul, reprezintă un obiectiv principal al analizei monetare, echilibrul complex dintre masa monetară şi volumul creditelor având o importanţă semnificativă pentru asigurarea echilibrului economisire-investiţie.

322

Analiza ofertei de monedă, a agregatelor monetare şi a li-chidităţii diferenţiate a acestora, necesară echilibrării adecvate a cererii conjuncturale şi structurale de monedă, presupune cunoaşterea analitică a procesului creaţiei monetare, metodele specifice utilizate, a bilanţurilor, a multiplicatorilor creditului şi monetar, precum şi a

fluxurilor oferind posibilităţi de delimitare şi evidenţiere a surselor, relaţiilor şi destinaţiilor ofertei de monedă creată în economie, prin intermediul sistemului financiar bancar.

Cealaltă componentă a binomului echilibrului monetar, cererea de monedă, este influenţată de o diversitate de factori, precum tranzacţiile,

investiţiile, speculaţiile, dar şi preferinţele, motivaţiile şi interesele subiecţilor economici, viteza de circulaţie a monedei şi structurile

sectoriale ale cererii constituind însă determinanţi esenţiali ai acesteia. Abordarea modelistică a analizei monetare oferă posibilitatea

ca prin generalizare, simplificare şi abstractizare să se evidenţieze şi delimiteze variabilele şi relaţiile semnificative pentru cunoaştere, previziune şi acţiune, pentru politica monetară, modelele teoretice şi

empirice, logice şi operaţionale, econometrice şi matematice oferind perspective diferite de înţelegere, explicare şi interpretare a feno-menelor şi proceselor monetare, precum şi de proiectare, programare şi instrumentare a acţiunii şi politicii monetare.

Demersul modelistic presupune fundamentarea teoretică adecvată a constructului compoziţional şi configuraţional, care să permită ale-gerea, definirea şi dimensionarea variabilelor şi relaţiilor semnificative, relevante obiectivelor analizei monetare, formalizarea şi cuantificarea,

realistă, informaţional şi interpretativ, a legăturilor şi interdependenţelor, a interacţiunilor, precum şi operaţionalizarea şi simularea comporta-mentală şi evolutivă a structurii modelistice, care să ofere o cunoaştere apropiată a fenomenelor şi proceselor monetare, a obiectului modelat.

În diversitatea modelelor monetare, utilizate atât pentru cu-noaştere şi interpretare, cât şi pentru fundamentarea politicilor monetare, se disting fie modelele teoretice, logico-matematice, care pot fi uniecuaţionale, precum modelul tranzacţional al lui Fisher şi

modelul keynesian IS-LM, sau multiecuaţionale, complexe, precum modelele monetariste şi neokeynesiste, fie modelele operaţionale, precum modelele matriciale de flux sau modelele econometrice, de

programare financiară.

323

Termeni de referinţă Analiză financiară Analiză funcţională Analiză matricială Analiză monetară Contabilitatea fluxurilor Creanţe nete Echilibru monetar Flux monetar Indicator monetar Lichiditate Matricea finanţării Matricea fluxurilor Modelare monetară Model de programare Model econometric Operaţie financiară Relaţie monetară Sistem naţional de conturi Statistică monetară Tabloul fluxurilor monetare Unitate instituţională Variabilă endogenă Variabilă exogenă Variabilă instrumentală

Teste şi întrebări de autoevaluare

•Un activ financiar apare în două bilanţuri. Explicaţi de ce ? Este

valabil şi pentru activul real? •De ce modificările în pasive sunt considerate surse ? Sunt modi-

ficările în active surse de fonduri ? • Cum poate economisirea să fie o utilizare de fonduri în contul

curent şi o sursă în contul de capital ? •Pe ansamblul economiei, economisirea trebuie să fie egală cu

investiţia. Este adevărată această afirmaţie pentru fiecare familie în cadrul economiei ? Pentru fiecare firmă ? Dacă nu, cum poate fi adevărată pe ansamblul economiei ?

•Precizaţi care dintre elementele următoare sunt esenţiale sis-temului conturilor naţionale: conturile financiare, tranzacţiile, activele, bilanţurile, entităţile, fluxurile. Explicaţi de ce.

•Explicaţi care este deosebirea dintre agregarea şi consolidarea datelor în statistica financiar-monetară. De ce agregarea este prioritară?

•Selectaţi din modelul de programare financiară ecuaţia semni-ficativă pentru echilibrul dintre economisire şi investiţie. Explicaţi semnificaţia variabilelor.

•Cum se rezolvă contradicţia specifică circuitului banilor, dintre banii ca rezervă şi banii ca mijloc de schimb? Cine rezolvă contradicţia?

•În ce constă relaţia dintre stocurile şi fluxurile financiare ? Explicaţi în acest sens deosebirea dintre matricea finanţării şi matricea fluxurilor.

324

•Explicaţi, conform reţelei de influenţe ale echilibrului monetar, cum cererea şi oferta de instrumente monetare contribuie la soluţionarea dezechilibrelor monetare.

•Cum se structurează masa monetară conform lichidităţii instru-mentelor monetare? Moneda este un instrument monetar ? Explicaţi de ce.

•Explicaţi cum influenţează rata rezervelor obligatorii mărimea multiplicatorului creditului. Dacă rata creşte ce se întâmplă cu multi-plicatorul?

•Baza monetară are efect asupra multiplicatorului monetar? Dacă da, de cine depinde acest efect? Dacă nu, cine compensează acest efect?

•Ecuaţiile verticale şi orizontale ale modelului monetar de flux trebuie să îndeplinească două condiţii. Care sunt acestea şi de ce sunt necesare?

•Care sunt ecuaţiile din modelul monetarist simplificat care reflectă impactul politicii monetare asupra economiei? Prin ce variabilă monetară se exprimă?

•Modelul IS-LM conţine variabile monetare? Explicaţi. •Viteza de circulaţie a monedei influenţează cererea sau oferta

de monedă? De cine depinde viteza? •Care sunt variabilele determinante în ecuaţia cererii de monedă

într-o economie de piaţă?

Bibliografie selectivă

�Silviu Cerna, Banii şi creditul în economiile contemporane, vol.I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

�John.G. Gurley, Edward S. Shaw, La monnaie dans une théorie des

actifs financiers, Edition Cujas, Paris, 1973. �Paul M. Horvitz, Monetary Policy and the Financial System, Prentice-

Hall Inc, USA, 1979. �International Monetary Fund, Manual on Monetary and Financial

Statistics, 2001. �Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,

Bucureşti, 1997. �Roger LeRoy Miller, David VanHoose, Money, Banking, and

Financial Markets, Thomson South-Western, Ohio, USA, 2004. �Pierre-Bruno Ruffini, Les théories monnetaires, Edition du Seuil,

Paris, 1996.

325

X. TEORIA MONETARĂ Scopul capitolului constă în prezentarea evoluţiei concepţiilor

şi teoriilor referitoare la valoarea şi determinanţii monedei, la formele acesteia şi la impactului monedei asupra economiei, precum şi evidenţierea şi explicarea specificului şi relevanţei teoriilor actuale cu privire la activizarea monedei prin politicile monetare.

După parcurgerea capitolului ar trebui realizate următoarele obiective:

�Înţelegerea semnificaţiei, caracteristicilor şi rolului teoriei monetare

�Identificarea ipotezelor şi premiselor caracteristice concepţiilor şi teoriilor monetare

�Cunoaşterea fundamentelor economice ale teoriilor şi doctrinelor monetare

�Înţelegerea structurii explicative a teoriilor monetare, a relaţiilor definitorii dintre variabile

�Analiza comportamentului monedei, specifică fiecărei teorii, în evoluţia economiei

�Examinarea relevanţei teoriilor monetare pentru acţiunea şi politica monetară

�Evidenţierea relativităţii teoriilor monetare şi a reducţionismului epistemologic al acestora

Introducere Explicaţiile şi interpretările referitoare la monedă, la fenomenul

monetar evidenţiază aspecte particulare, specifice unei epoci sau unei civilizaţii, centrându-se diferenţiat asupra valorii monedei, a funcţiilor sau interdependenţelor sale, vizând prioritar problematica cognitivă, pentru înţelegerea conţinutului şi caracteristicilor monedei, circumscrise abordărilor pozitive, sau problematica prescriptivă, practică, a im-pactului şi efectelor monedei, a utilizării monedei în programe de politică economică, circumscrise abordărilor normative.

326

Analiza şi modelarea proceselor monetare presupune existenţa unei concepţii, unei paradigme sau teorii care să ofere consistenţă, coe-renţă şi validitate demersului analitic şi interpretativ şi, în acest sens, teoriile monetare elaborate în timp oferă o imagine relevantă despre interogaţiile şi răspunsurile, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, furnizate de către gândirea economică, socială şi politică asupra monedei, asupra specificităţii acesteia şi a interacţiunilor ei cu celelalte variabile economice, asupra condiţionărilor şi implicaţiilor, asupra aşteptărilor şi eşecurilor.

Teoriile actuale asupra monedei sunt orientate preponderent spre soluţionarea ideatică şi pragmatică a problematicii cu care se con-fruntă civilizaţia monetară contemporană, prin dematerializarea şi diversificarea formelor monetare, prin reconfigurarea funcţiilor şi instrumentelor monetare, prin reconstrucţia instituţională şi funcţională a reţelelor tranzacţiilor şi fluxurilor monetare şi financiare, moneda devenind în prezent elementul esenţial, declanşator, purtător şi for-mator al transformărilor şi evoluţiilor care se întâmplă în lumea de azi.

Provocările actuale ale teoriei monetare, ale teoriei economice în general, sunt de neevitat, surogatele, paleativele şi ideologizările teoretice, în condiţiile în care cunoaşterea ştiinţifică a devenit o călăuză evidentă a evoluţiei civilizaţiei umane, pot avea efecte periculoase, cu consecinţe dăunătoare pe termen lung asupra politicilor şi acţiunilor monetare, financiare şi economice, dar nu numai.

Pentru înţelegerea adecvată a acestui capitol este indicat parcurgerea prealabilă a următoarelor capitole:

o Cererea şi oferta de monedă o Analiza monetară o Politica monetară

1. Coordonatele teoriei monetare

1.1. Conţinutul şi specificul teoriei monetare Cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului monetar, confruntată cu

complexitatea problematicii monetare, cu multitudinea de ipostaze ale monedei şi cu interdependenţele acesteia în cadrul hipersistemului socio-economic, cu evoluţia explozivă a structurilor, instituţiilor, instrumentelor şi a produselor monetare şi financiare, a cunoscut o dinamică caracterizată prin divergenţe şi redundanţe, prin alternanţe şi

327

denaturări, constituirea unei teorii unitare, relevante şi valide asupra monedei regăsindu-se, în aceste condiţii, mereu la începutul unui program de cercetare.

În evoluţia sa istorică, teoretizarea monetară a cunoscut para-digme şi constructe diferite ca deschidere şi profunzime, consistenţă şi coerenţă, operaţionalizare şi putere explicativă.

Considerată un summum de abordări alternative, teoria mone-tară contemporană acoperă un spectru larg de probleme, între care, definitorii pentru obiectul său de studiu, pot fi considerate:

•definirea banilor, delimitarea sferei şi a formelor sale de mani-festare;

•determinarea rolului banilor în economie, a interdependenţei lor; •valoarea banilor, modalităţi de măsurare şi fundamentare; •oferta de bani şi mecanismele acesteia, agregatele monetare şi

creaţia monetară; •cererea de bani şi determinanţii săi economici; •echilibrul şi dezechilibrul monetar; •fundamentele politicilor monetare; •căile de transmitere a impulsurilor monetare; •comportamentele monetare ale subiecţilor economici; •convergenţa şi globalizarea monetară internaţională. Una din problemele esenţiale a cunoaşterii, a teoretizării mo-

netare, o reprezintă cererea de bani din economie, determinată de comportamentul subiecţilor economici şi, deci, de factorii care influ-enţează deciziile şi atitudinile acestora faţă de monedă, de formele acesteia, dintre aceşti factori unii fiind necuantificabili, inducând un grad semnificativ de imprecizie în dimensionarea cantitativă a nece-sarului de monedă.

Realizarea echilibrului monetar între oferta de bani şi cererea de bani reprezintă problema cea mai complexă a teoriei monetare, deoarece acest echilibru reprezintă un proces de ajustare continuă, în cadrul unor cicluri de codeterminare a variabilelor monetare şi economice, prin structuri complexe de tranzacţii monetare, financiare şi reale, interne şi externe. Teoria monetară este angajată în explicarea principalelor structuri de variabile şi de legături cauzale implicate în procesul de realizare a echilibrului, oferind analizei şi practicii monetare posibilităţi de alegere şi de conexare logică a mărimilor economico-monetare cu care se operează.

328

Elementele specifice ale teoriei monetare, circumscrise caracte-risticilor fenomenelor şi proceselor monetare, dar şi ale celor financiare, sunt:

�Statutul teoriei monetare Determinată de problematica cu care se ocupă, teoria monetară

are următoarea caracteristică: teorie a comportamentelor şi variaţiilor monetare, manifeste în cadrul gestiunii financiare la nivel micro, ea devine teorie a transferurilor şi transformărilor monetare la nivel macro şi mondo economic. La nivel micro, subiecţii economici îşi modifică structurile şi volumele monetare, la nivel macro, interacţiunile dintre subiecţii economici, transferă, transformă şi multiplică, prin procesele reale, agregatele monetare.

�Relativitatea teoriei monetare Invariantă prin problematică, teoria monetară se diferenţiază din

punct de vedere al punerii şi soluţionării problemelor, în timp şi spaţiu, relevându-şi relativitatea. Caracterul relativ al teoriei monetare se regăseşte în variabilitatea paradigmelor problematice şi explicative, determinată de trei factori:

•omniprezenţa monedei în toată textura economicului, ceea ce diferenţiază şi specifizează manifestările fenomenului monetar, relati-vizând explicaţiile şi interpretările;

•nominalismul monedei, natura sa de reflexie activă a unei realităţi în continuă mişcare şi transformare, modificând obiectul de studiu şi deci conţinutul teoriei monetare;

•instituţionalismul fenomenului monetar, însăşi moneda fiind o instituţie supusă prefacerilor, evoluţiei, ideologizării argumentative şi istoriciste.

O consecinţă a aceste variabilităţi o constituie vaguitatea şi imprecizia terminologică, ambiguitatea şi echivocitatea termenilor şi conceptelor, caracterizate prin sinonimii, analogii, omonimii, substitutivităţi, exemplul cel mai evident fiind termenii ban şi monedă, regăsiţi, sub alte forme, în toate arealele lingvistice.

�Compoziţia metodologică a teoriei monetare Teoria monetară se constituie de fapt ca un caleidoscop de teorii

monetare, care s-au format în evoluţia istorică divergentă, concurentă sau complementară, prin agregarea unor atitudini metodologice, utilizând preferenţial una sau alta dintre metodele de cunoaştere, de teoretizare disponibile.

329

În acest sens, specifice teoriilor monetare sunt următoarele cinci tandemuri metodologice:

o pozitiv – normativ; o analitic – sintetic (globalistic); o descriptiv – prospectiv; o endogen – exogen; o static – dinamic; o cantitativ-calitativ. Specific majorităţii teoriilor monetare este încărcătura normativ-

evaluativă a explicaţiilor şi interpretărilor, din punct de vedere metodologic teoriile monetare fiind instrumente operaţionale, în câmpul ideatic, de soluţionare a unor probleme, servind direct sau indirect politicilor mo-netare, economice.

Datorită faptului că fenomenul monetar este puternic legat de procesele financiare şi reale din economie, prin componenta sa microeconomică, teoriile monetare, modelele teoretice paradigmatice, conţin un mare număr de variabile şi interdependenţe, endogenizarea sau exogenizarea conceptual-deductivă a acestora conferind constructelor teoretice un anumit grad de generalitate şi diferenţiere, din această perspectivă delimitându-se următoarele tipuri de teorii, evident neexclusive:

o reducţioniste, deduse dintr-o teorie economică sau din altă teorie monetară;

o restrictive, centrate pe orizonturi, situaţii sau domenii restrânse, specifice;

o operaţionale, orientate spre evaluare, normare, prescripţie; o autarhice, operând exclusiv cu variabile şi concepte cu conţinut

monetar.

�Potenţialul teoriei monetare Relativitatea teoriei monetare, caracteristicile acesteia limitează

gradul său de generalitate, din punct de vedere paradigmatic neputând exista o teorie monetară omniscientă, unitară, atotcuprinzătoare, ci teorii monetare specifice, centrate şi orientate.

Totuşi, teoria monetară conţine un nucleu dur, tare, o parte care se regăseşte în toate celelalte teorii monetare, nucleu care asigură de fapt realizarea funcţiei explicative a teoriilor monetare. Mai mult, o teorie monetară consistentă trebuie să se integreze într-o teorie economică înfăşurătoare, care oferă mediul explicativ şi hermeneutic teoriei monetare, conferindu-i validitate, relevanţă şi rezonabilitate.

330

1.2. Diversificarea şi evoluţia teoriei monetare Problematica complexă şi caracterul relativ al teoriei monetare,

precum şi integrabilitatea sa în teoria macroeconomică, drept o componentă esenţială, permit şi reclamă gruparea teoriilor monetare, elaborate distinct sau ca părţi ale teoriilor macroeconomice, conform criteriilor delimitative.

Această delimitare are însă o semnificaţie redusă în explicarea fenomenului monetar, în sensul fundamentării politicilor monetare, deoarece, pe de o parte, transferurile conceptuale, metodologice şi interpretative între teorii sunt masive, ceea ce le diferenţiază fiind premisele şi, oarecum, finalităţile, iar, pe de altă parte, potenţialul explicativ şi prospectiv al teoriilor monetare depinde de gradul de acomodare al teoriei monetare în cadrul unei teorii macroeconomice.

În acest sens, teoriile monetare pot fi grupate astfel: �După premise şi finalităţi:

�teorii monetare ale stabilizării economice (centrate pe reglarea cererii agregate);

�teorii monetare structurale (centrate pe reglarea ofertei agregate). ▪După perspectiva temporală: �teorii monetare conjuncturale (anticiclice); �teorii monetare ale creşterii (strategice).

�După gradul de deschidere spre exterior: �teorii monetare ale absorbţiei şi producţiei; �teorii monetare ale fluxurilor de capital externe.

�După teoria economică în care se integrează, a politicii monetare pe care o fundamentează:

�teorii monetare keynesiste; �teorii monetariste; �teorii monetare ale anticipaţiilor raţionale; �teorii monetare ale economiei ofertei; �teorii monetare ale dezechilibrului. Urmând firul evolutiv al gândirii monetare, acceptând limitele,

dar şi interferenţele conceptual-metodologice, evidenţiind controversele, dar valorificând filonul teoretic comun, configuraţia teoriilor monetare ar putea fi structurată în trei stadii:

�analiza raportului cauzal dintre masa banilor în circulaţie, volumul mărfurilor, pe de o parte şi nivelul preţurilor, pe de altă parte, stadiu în care se integrează, în principiu, teoria cantitativă;

331

�analiza relaţiei dintre masa monetară în circulaţie şi nivelul general al preţurilor, caracterizat prin variaţia veniturilor, relaţie care a in-tegrat în anii ’20 un element metodologic semnificativ, utilitatea finală;

�analiza modalităţii în care banii acţionează prin intermediul dobânzilor, al mişcării capitalurilor, al preţurilor relative, influenţând dinamica economică.

Evoluţia teoriei monetare, diversificarea perspectivelor şi para-digmelor teoretice de abordare a fenomenologiei monetare au fost influenţate de factori diferiţi, cu influenţă specifică în timp şi spaţiu, dintre aceştia distingându-se următorii factori determinanţi:

•evoluţia, dezvoltarea economică-socială, care determină creşterea complexităţii obiectului de studiu, a fenomenelor şi proceselor monetare şi financiare, multiplicarea şi diversificarea variabilelor şi legăturilor monetare, a instituţiilor, instrumentelor şi produselor financiar-monetare, transformarea formelor şi funcţiilor monedei în economie;

•dezvoltarea generală a ştiinţei, a ştiinţei economice în particular, perfecţionarea metodologiei de cunoaştere ştiinţifică, care a amplificat capacitatea de generalizare şi abstractizare a teoriilor economice, îmbu-nătăţind potenţialul explicativ, prospectiv şi operaţional al teoriilor monetare, oferind, prin abordările modelistice, deschideri noi în înţele-gerea şi interpretarea proceselor monetare, în integrarea acestora în abordări economice complexe, globale, asambliste;

•perfecţionarea metodelor cantitative, statistico-matematice, utilizate pentru înţelegerea teoretică şi pentru studierea empirică a fenomenologiei monetare, în acest sens tehnicile econometrice permi-ţând extinderea câmpului de studiu empiric, operaţional şi instrumental al teoriei monetare, consolidându-i potenţialul explicativ şi prospectiv, modelele econometrice constituind un instrument indispensabil cu-noaşterii în spaţiul monetar;

•extinderea, adecvarea şi ameliorarea datelor şi informaţiilor statistice şi contabile necesare analizei monetare şi financiare, standar-dizarea şi fundamentarea acestora conform unei conceptualizări şi metodologii ştiinţifice, moderne, compatibile noilor tehnologii in-formatice de culegere, prelucrare şi furnizare a informaţiilor şi de obţinere a cunoştinţelor, internaţionalizarea statisticii şi contabilităţii monetar-financiare reprezentând o caracteristică definitorie a globa-lizării bazei informaţionale;

•orientarea explicită a teoriei monetare a paradigmelor sale spre fundamentarea acţiunilor şi deciziilor de politică monetară, creşterea

332

capacităţii predictive şi programatice a teoriei monetare, apropierea coezivă a ipotezelor şi premiselor teoretice de cerinţele şi constrângerile realităţilor monetare, în continuă transformare şi adaptare la condiţiile economice, sociale, culturale şi politice, într-o lume globală a com-plexităţii şi a interdependenţelor.

1.3. Fundamentele economice ale teoriilor monetare

Rolul şi locul monedei în cadrul politicilor economice, funda-

mentele teoretice ale mecanismelor şi politicilor monetare sunt, în mod evident, subiecte foarte controversate, depinzând în mare măsură de teoria economică explicativă căreia i se ataşează aceste subiecte.

În acest sens, în istoria doctrinelor economice se regăsesc abordări diverse ale fenomenului monetar, teoriile monetare fiind, direct sau indirect, aservite conţinutului monetar al acestor abordări.

a. Mercantilismul, confruntat cu creşterea preţurilor, avansează ideea relaţiei cantitative dintre volumul mărfurilor şi volumul banilor care intermediază tranzacţiile, cei mai mulţi mercantilişti fiind adepţii teoriei cantitative incipiente asupra monedei, considerând că puterea de cumpărare a unităţii monetare depinde de cantitatea de monedă disponibilă.

b. Fiziocraţii, care au promovat liberalismul economic încă de la mijlocul sec. XVII, considerau moneda, care atunci, prin conţinutul de metal preţios, avea o valoare intrinsecă, o marfă pentru care s-a cheltuit o anumită cantitate de muncă, cantitatea de bani necesară circulaţiei mărfurilor fiind în raport invers proporţional cu viteza de circulaţie a mărfurilor, susţinătorii acestui curent fiind adversari ai intervenţiei statului în economie.

c. Liberalismul clasic, ai cărui reprezentanţi au fost Adam Smith şi David Ricardo, completaţi de către J.P.Say, arată că toate produsele se vând pe alte produse, prin intermediul banilor, fiind adepţii con-cepţiei cantitative asupra banilor, banii având un rol neutru în economie, susţinătorii doctrinei ignorând faptul că şi banii erau o marfă în sine, care poate provoca modificări ale echilibrului dintre cerere şi ofertă, neacordând atenţie repartiţiei venitului în societate şi implicaţiilor perturbatoare ale acesteia.

d. Marxismul, evidenţiind importanţa concurenţei şi a libertăţii de decizie a agenţilor economici într-o economie fundată pe proprietate colectivă, a considerat banii ca o marfă specială, care îndeplineşte rolul de echivalent general pentru toate celelalte mărfuri, fiind adeptul

333

concepţiei cantitative şi aducând unele contribuţii la definirea şi delimi-tarea banilor-marfă şi banilor-simbol, ultimii fiind legaţi cantitativ şi valoric de banii-marfă. Considerând preţurile ca fiind o mărime dată, formându-se pe baza valorii create în producţie, marxismul afirma că masa monetară este o mărime exogenă, delimitându-se astfel de cantita-tivismul clasic, pentru care masa monetară era o mărime endogenă.

e. Liberalismul neoclasic sau marginalist, contestând marxismul, prin cele două şcoli, psihologică (Menger, Bohm-Bawerk) şi matematică (Walras, Pareto, şcoala neoclasică de la Cambridge), a arătat că substanţa preţurilor este utilitatea bunurilor, lansând teoria productivităţii mar-ginale, abordând rolul dobânzii pentru elaborarea teoriei echilibrului general şi parţial şi evidenţiind rolul pieţelor şi intervenţiilor puterii publice în circulaţia bănească.

f. Intervenţionismul (dirijismul), manifestându-se puternic în perioada interbelică prin opera lui Keynes, keynesismul evidenţiind rolul politicii veniturilor şi a celei monetare, bazată pe modificarea ratei dobânzii, în stimularea investiţiilor, fiind însă adeptul politicii fiscale sau bugetare. Preconizând studierea rolului real al banilor în funcţionarea economiei moderne, a legat circulaţia bănească de cele patru mobiluri: venituri, tranzacţii, precauţie, speculaţie.

g. Neokeynesiştii, transpunând ideile lui Keynes în modele de creştere economică şi de realizare a echilibrului, au încercat o sinteză între neoclasici şi keynesism, reprezentanţii de seamă regăsindu-se în SUA, prin Samuelson, Solow, Tobin, Modigliani.

h. Neoliberalismul, reprezentat de Hayek şi Friedman, încearcă o revigorare a neoclasicismului liberalist, proclamând consensul dintre libertate şi iniţiativă, pe de o parte şi ordine şi lege, pe de altă parte. Contribuţia majoră la teoria monetară fiind monetarismul, promovat de către Friedman şi şcoala de la Chicago, considerat ca o reformulare a teoriei cantitative a banilor, considerând oferta de bani ca principalul factor al creşterii economice.

Neoclasicismul şi neoliberalismul din ultimele decenii pro-movează teoria economiei bazată pe ofertă, teoria aşteptărilor sau anticipaţiilor raţionale, teoria dezechilibrelor.

Sintezele neoclasice au apărut pe fondul globalizării accentuate, globalizare însoţită de provocări mondiale, economice, sociale, eco-logice, aşa cum sunt crizele energiei, crizele financiare, prăbuşirea cursurilor fixe, sărăcia şi subdezvoltarea, deteriorarea mediului, pe acest fond fiind lansate diverse teorii şi modele globaliste de creştere economică, bazate pe mixturi pragmatice.

334

2. Teorii clasice asupra monedei Din perspectiva abordării teoretice, cu inserţii evolutive şi eva-

luative, teoriile monetare pot fi circumscrise, în esenţă, unor concepţii epistemologice clasice centrate pe valoarea monedei, delimitate prin conţinut şi abordare explicativă.

2.1. Concepţia operaţional-convenţionalistă

Geneza şi esenţa banilor a preocupat mulţi gânditori în decursul

timpului, vreme îndelungată predominând concepţia, conform căreia, apariţia banilor ar fi rezultatul inventării instrumentului de schimb, al unei convenţii între oameni.

Moneda, banul era considerat, încă din antichitate, un simplu instrument al schimbului, Aristotel, afirmând că banii nu sunt decât un expedient pentru nevoia practică, susţinea că oamenii au convenit să dea şi să primească pentru fiecare marfă un echivalent. Gânditorii de mai târziu, ca John Locke, Charles Montesquieu, J.J. Rousseau, A. Smith şi D. Ricardo au privit apariţia banilor tot ca fiind rezultatul înţelegerii dificultăţilor aferente schimbului marfă contra marfă, prin troc şi al găsirii unei soluţii de depăşire a greutăţilor tehnice pe care schimbul direct le genera.

2.2. Concepţia metalistă

Identificarea banilor cu diverse metale preţioase, a bogăţiei unei na-

ţiuni cu masa metalelor preţioase este proprie teoriei metaliste a banilor. Această teorie a apărut în perioada acumulării primitive a

capitalului, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea aurul şi argintul fiind considerate unica formă a avuţie, pentru metalişti banii de hârtie aveau acelaşi nonsens ca şi cifrele pe hârtie.

Concepţia metalistă din perioada începuturilor existenţei societăţii moderne se integrează în curentul de gândire al mercantiliştilor, care au avut ca reprezentanţi de seamă pe Thomas Munn în Anglia şi Jean Baptiste Colbert în Franţa. Teoria metalistă asupra banilor atribuia proprietăţilor naturale ale acestor metale calitatea de bani, fără a avea în vedere că numai în anumite condiţii istorice metalele preţioase au îndeplinit rolul de bani.

Spre deosebire de vechea teorie metalistă, care susţine că singurii bani sunt aurul şi argintul, neometalismul contemporan recunoaşte

335

existenţa de fapt a semnelor băneşti neconvertibile, dar consideră aceasta o anomalie şi se pronunţă pentru reîntoarcerea la etalonul aur.

Etalonul aur este apreciat ca inestimabil instrument al echi-librului şi înfloririi economiei, iar reîntoarcerea la acesta ca generând o imensă renaştere a încrederii, stabilităţii financiare, expansiunii economice şi progresului social.

2.3. Concepţia realistă

Atât clasicii, cât şi liberalii secolului XIX au conceput existenţa

unui sistem de relaţii economice, independente de voinţa omului, a statului, deschizând calea abordării materialiste, realiste, mai târziu, pozitive a fenomenului monetar. În acest sens, unele abordări, consi-derând moneda o marfă, fundamentau valoarea monedei pe cantitatea de muncă cheltuită pentru extracţia purtătorului monedei, metalul preţios, altele porneau de la utilitatea marginală a monedei în calitate de marfă, determinată de utilitatea bunurilor care pot fi achiziţionate, fundamentând cunoaşterea acestei utilităţi pe preţuri, pe puterea de cumpărare a monedei.

2.4. Concepţia nominalistă

Nominalismul, un alt curent de gândire privind esenţa şi funcţiile

banilor, neagă existenţa vreunei legături între bani şi metalele preţioase, susţinând că banii sunt simple semne convenţionale, că ei, neavând valoare intrinsecă, nu au nimic comun cu marfa.

În concepţia nominaliştilor, banii ar fi doar semne nominale prin care se determină proporţiile în care se schimbă mărfurile, ei reducând funcţiile banilor la funcţiile de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată, iar funcţia banilor de măsură a valorii o identifică cu aceea de etalon al preţurilor.

Teoria nominalistă asupra banilor a fost susţinută cu insistenţă mai ales în perioada de început a secolului al XX-lea, o dată cu sistarea baterii monedelor de metal preţios şi retragerea aurului din circulaţie, fapt ce s-a produs în majoritatea ţărilor, în cursul primului război mondial, ţelul principal al nominaliştilor a fost atins.

După ce secole în şir rolul de bani a fost îndeplinit de către metalele preţioase, înfiinţarea băncilor de emisiune a produs o schimbare esenţială în circulaţia bănească: au apărut biletele de

336

bancă convertibile în metal preţios. Bancnotele nu sunt prin ele însele marfă, ci semne ale mărfii-bani, reprezentante ale mărfii echivalent general. Legătura semnelor băneşti cu marfa-bani era, în condiţiile secolului al XIX-lea, evidentă, dat fiind convertibilitatea lor liberă, neîngrădită, în marfa – bani.

Odată cu primul război mondial s-a trecut în toate ţările dez-voltate, exceptând SUA, la semne băneşti convertibile limitat sau neconvertibile în aur. Aceste semne băneşti sunt şi mai puţin decât bancnotele, prin ele însele, marfă. Procesul inflaţionist, întâlnit frec-vent în condiţiile contemporane, face ca semnele băneşti să piardă tot mai mult din puterea lor de cumpărare, să se transforme pe piaţă într-o cantitate tot mai redusă de mărfuri. Mai mult decât atât, în cadrul unor evoluţii recente, se manifestă tendinţa de a separa unităţile băneşti de marfă, echivalent general, de aur, prin renunţarea la stabilirea pentru etalonul monetar a unui conţinut aur oficial, înlocuindu-l cu determi-narea unui raport al monedei faţă de alte monede şi mai ales faţă de coşuri de monede.

2.5. Concepţia legalistă

Elaborare specifică în planul politicii, derivând din concepţia

nominalistă, legalismul sau etatismul monetar susţine, de fapt, teza creşterii intervenţiei statului în economie, în sfera monetară. Originară din vremea baterii monedei, de către principi, regi, împăraţi, stat, din metalul monetar, această concepţie a cunoscut un salt evident o dată cu apariţia monedei de hârtie, fiduciară şi mai departe a celei bancare, sub diversele ipostaze, moneda fiind considerată o creaţie a statului. Etatismul monetar este un nominalism extrem, valoarea monedei fiind considerată de natură juridică, un reflex al preţurilor, botezul statului fiind hotărâtor.

2.6. Concepţia distributivă

Dezvoltată în secolul XX, această concepţie se regăseşte încă în

1800 la economistul Thomton, fiind dezvoltată de Wicksell, Ohlin, Wieser, Marshall, von Mises, Pigou, Roberston, impulsul cel mai puternic al concepţiei monetare bazate pe venit venind de la Keynes, care modifică, într-o manieră originală, mecanica concepţiei cantitative, înlocuind funcţia dinamică a monedei.

337

Această concepţie se sprijină pe două principii fundamentale: o distribuirea monedei, prin venit între consum şi economii şi

influenţa preferinţei pentru lichiditate sau investiţii ca factori esenţiali ai fluctuaţiei puterii de cumpărare a monedei;

o utilizarea factorilor subiectivi, implicit ai utilităţii marginale, în analiza fenomenului monetar.

2.7. Concepţia cantitativă clasică

Trecerea la economia de piaţă predominantă, care a amplificat

fără precedent rolul banilor, s-a făcut treptat. Începând din secolul al XVI-lea noile tendinţe în dezvoltare, ca şi

afluxul de metale preţioase venite din imperiul spaniol, au multiplicat masa monetară şi, totodată, au favorizat apariţia de bănci de emisiune.

În acest context, încă din 1752, David Hume, în ale sale dis-cursuri politice, susţine liberul schimb, se opune tezaurizării sterile a monedei şi proslăveşte diviziunea internaţională a muncii. Quesney, în 1767, demonstrează că ansamblul activităţii economice depinde de iniţiativa deţinătorilor de capitaluri.

Se apreciază că singura cale de creştere a bogăţiei ar fi creşterea capitalului proporţional cu piaţa şi munca. Astfel, apar primii germeni ai unei concepţii cu privire la de rolul determinant al cantităţii bani în economie, care va duce, în timp, la teoria cantitativă a banilor şi, prin aceasta, la concepţiile neoliberale contemporane, în care domină cu deosebire monetarismul.

Fenomenele pe care le antrenează modificarea cantităţii de monedă pe piaţă au fost observate încă din Antichitate, însă, în secolul al XVII-lea, sociologul umanist Jean Bodin, ca şi învăţatul italian Davanzati, au lăsat primele formulări ale teoriei cantitative, clasicul englez Willim Petty având meritul de a fi încercat o formulare a legităţilor ce determină evoluţia cantităţii de monedă.

După ce John Locke şi-a propus primul, în 1691, să rezolve cu adevărat ştiinţific problemele circulaţiei băneşti, meritul de a fi precursorul teoriei cantitative revine lui David Hume care, în 1751, a scris o serie de reflecţii despre comerţ, capital, dobândă, ca şi despre circulaţia bănească, afirmând că volumul banilor, cantitatea de bani nu este factorul unic de care depind preţurile, ci acestea depind şi de viteza de circulaţie a banilor.

338

Cantillon, bancher irlandez, a scris în anul 1757, înainte de Smith, o lucrare în care apar câteva idei de mare importanţă, între altele, el este primul care face distincţia între circulaţia monetară şi cea a creditului şi introduce noţiunea de viteză de circulaţie exprimată ca număr de plăţi pe un volum de masă monetară. În plus, el a mai introdus şi noţiunea de rotaţie completă a monedei, durata unei rotaţii, ca şi noţiunea de acceleraţie a vitezei de circulaţie, toate având ca efect, creşterea masei monetare.

Teoria cantitativă clasică, tradiţională, constă în esenţă din două curente de gândire, ambele corelând cantitatea de monedă cu nivelul preţurilor:

o mecanismul direct, prezentat de Cantillon şi Hume; o mecanismul indirect, stabilit mai întâi de Thornton şi reluat

apoi de David Ricardo. Există un punct comun în teoria clasică, în care creşterea cantităţii

de monedă afectează preţurile, prin efectul prioritar asupra cererii. Mecanismul direct, a demonstrat că o creştere a cantităţii de

monedă are ca efect o creştere a preţurilor în proporţii egale, numai dacă banii lichizi sunt distribuiţi în mod neutru, astfel încât deţinerile de bani ai oricărui individ să crească în proporţii egale.

Cererea de bani nominali, ca funcţie a nivelului preţurilor, este determinată de nevoile de monedă pentru tranzacţii, precum şi de cele pentru precauţie şi speculaţie.

În ceea ce priveşte oferta de monedă, aceasta era, în condiţiile etalonului aur, o funcţie a preţurilor.

Mecanismul indirect se bazează pe faptul că surplusul de lichidităţi poate fi injectat în economie fără reducerea ratei de piaţă a dobânzii, care stimulează cheltuielile de investiţii, exercitând o pre-siune asupra preţurilor până ce nivelul precedent al ratei dobânzii este restabilit. Teoria clasică a mecanismului indirect, de legătură între monedă şi preţuri, se referă, în mod special, la rata dobânzii şi la rolul acesteia în realizarea unui oarecare echilibru între cererea şi oferta de fonduri de împrumut.

▪Concluzia fundamentală a modelului clasic a fost formulată rezumativ de către J.B Say, prin dictonul: Cererea creează oferta, ipos-tazele esenţiale ale construcţiei acestui model fiind competiţia perfectă şi iniţiativa individuală, precum şi inexistenţa iluziei monetare, în sensul că subiecţii economici reacţionează la schimbările în valorile reale ale variabilelor de preţ şi de cantitate şi nu la modificările valo-rilor nominale.

339

În evoluţie, regăsindu-se mai mult sau mai puţin evident de-a lungul întregii cronologii a gândirii monetare, aceste concepţii au pro-movat dihotomic fie neutralitatea monedei în economie, fie activismul acesteia, între modul de abordare a monedei şi consideraţiile referitoare la rolul acesteia în sistemele economice putând fi evidenţiate corelaţii diverse, codeterminări uneori opuse, în funcţie de ideologiile economice în cadrul cărora erau promovate concepţiile monetare.

3. Teorii moderne asupra monedei

3.1. Abordări moderne ale teoriei cantitative Până în primele decenii ale secolului XX teoria cantitativă poate fi

apreciată ca o teorie a tuturor, fără ca prin aceasta să înţelegem că era universal acceptată. Deşi atacată cu vehemenţă şi în repetate rânduri de o seamă de economişti, aceştia nu au putut oferi în schimb o alternativă viabilă, ca urmare, cei mai mulţi dintre ei au îmbrăţişat una din următoarele două modele, diferite puţin unul de altul şi anume:

�modelul tranzacţiilor; �modelul soldurilor monetare sau balanţelor (rezervelor de casă).

a. Modelul tranzacţiilor Acest model derivă, în forma modernă, din enunţurile lui Hume,

formularea sa matematică fiind dată de relaţia:

VMTPT

VMP ×=×⇒

×= (133)

unde: P = preţul mediu al tuturor componentelor lui T; T = tranzacţiile intermediate de monedă; M = cantitatea de monedă în circulaţie; V = viteza medie de circulaţie a monedei. Interpretarea modernă a modelului tranzacţiilor aparţine lui

Irving Fisher, care şi-a legat numele de formularea matematică a egalităţii necesare între cantitatea de monedă şi viteza de circulaţie, pe de o parte şi nivelul preţurilor, pe de altă parte, aceasta prezentând versiunea evoluată a teoriei cantitative, a cărei esenţă se regăseşte în cunoscuta sa ecuaţie a schimburilor, de forma:

iiii

VMVMTPT

VMVMP ×+×=×⇒

×+×= (134)

340

unde: M = cantitatea de monedă efectivă; Mi = cantitatea de monedă de cont, scripturală, sau masa

depozitelor bancare; V = viteza de circulaţie a monedei efective; Vi = viteza de circulaţie a monedei de cont, respectiv a depo-

zitelor bancare. Această egalitate reflectă dependenţa directă a preţurilor de can-

titatea de monedă sub cele două forme, corelată cu viteza de circulaţie a acestor forme de monedă şi raportată la numărul tranzacţiilor efectuate într-o anumită perioadă. Ecuaţia lui Fisher aduce un element nou: leagă mişcarea preţurilor nu numai de cantitatea de monedă, aşa cum au susţinut clasicii teoriei cantitative, ci şi de alţi factori.

Pe termen scurt, relaţiile dintre aceste variabile conduc la urmă-toarele concluzii:

•o variaţie a lui M are o influenţă evidentă asupra lui P, dacă această variaţie este mai puternică;

•majorarea lui M apare frecvent în perioadele de avânt, fiind în corelaţie cu expansiunea creditului bancar;

•majorarea lui M nu are efect doar asupra lui P, dacă factorii de producţie nu sunt utilizaţi în întregime.

•relaţiile dintre M şi V, în mod normal, tind să se menţină stabile; •relaţia între TVsiPM ×× trebuie înţeleasă în sensul că

variaţiile primului produs nu determină totdeauna o variaţie sensibilă a lui T şi, de asemenea, orice modificare a celui de al doilea produs are influenţă asupra celui de al doilea.

Examinând pe termen lung natura variaţiilor factorilor care intră în ecuaţia lui Fisher se pot desprinde, de asemenea, câteva concluzii:

o tendinţa de creştere a lui T este determinată de numeroşi factori: creşterea populaţiei, progresul tehnic, dezvoltarea comunicaţiilor, adâncirea diviziunii şi specializării muncii etc.;

o V tinde către o uşoară majorare pe termen lung, în special datorită perfecţionărilor constante ale sistemului de plăţi şi celui bancar;

o masa monetară are tendinţa de creştere lentă, nu numai în virtutea sporului demografic, ci şi în funcţie de creşterea producţiei de bunuri;

o deşi, pe termen lung, V şi T sunt relativ independente de M, totuşi această apreciere nu este întotdeauna valabilă.

Putem spune că, nici pe termen lung, variabilele M, V şi T ale ecuaţiei lui Fisher nu pot fi considerate independente, după cum nici P nu poate fi apreciat, într-o manieră rigidă, ca total independent de acestea.

341

Acest model reprezintă doar o formă aproximativă a pieţei, deoarece bazându-ne pe oferta de monedă trebuie să avem în vedere că relaţiile între variabile nu sunt niciodată proporţionale, aşa cum structura matematică a ecuaţiei ne poate face să credem.

b. Modelul soldurilor monetare Denumit şi modelul rezervelor de casă, acest model se bazează pe

faptul că fiecare subiect economic care realizează venit nu îl utilizează fără a-şi forma opţiunile privind cheltuielile pentru bunuri pe termen scurt sau lung, ceea ce determină constituirea unei rezerve de casă sau disponibilităţi numită şi balanţă a lichidităţii. Partea din venituri, păstrată sub formă de rezervă, depinde de mai mulţi factori: ritmicitatea încasării veniturilor; comportamentul de plată al indivizilor; nevoile curente şi viitoare ale acestora etc., mărimea acestor solduri de casă fiind determinată de viteza cu care sunt cheltuite veniturile încasate.

Modelul balanţei de lichiditate a fost fundamentat de Pigou şi Marshall, fiind cunoscut în teoria monetară sub denumirea de ecuaţia Cambridge, exprimată prin relaţia:

PTkM ××= (135) unde: M = oferta de monedă sau masa monetară în circulaţie, în structura căreia sunt incluse şi depozitele la vedere;

k = partea din venitul anual, sau din altă perioadă de timp, pe care indivizii o păstrează sub formă de monedă lichidă, adică durata medie de păstrare a banilor;

T = volumul total al tranzacţiilor pe care societatea doreşte să-l realizeze cu banii păstraţi în diferite perioade, altfel spus, T reprezintă venitul naţional real;

P = nivelul general al preţurilor sau preţul mediu unitar. Algebric, această ecuaţie poate fi tranzitată în ecuaţia lui Fisher

şi rezultă:

VMTPT

VMP

TV

MP ×=×⇒

×=⇒

×=

1 (136)

Deci, din punct de vedere formal, între ecuaţia Fisher şi ecuaţia Marshall nu există deosebiri, totuşi conceptele economice exprimate de relaţiile cantitative ale celor două modele sunt în bună parte diferite. analiza interacţiunilor dintre variabilele ecuaţiei Cambridge conducându-ne la următoarele aprecieri mai importante şi anume:

342

•spre deosebire de ecuaţia Fisher, unde accentul cade pe oferta de monedă, în construcţia acestui model sunt avute în vedere atât cererea, cât şi oferta de monedă, acordându-se totuşi prioritate cererii de monedă în explicarea dinamicii preţurilor şi valorii monedei;

•valoarea monedei variază invers cu masa monetară şi nivelul estimat al preţurilor influenţează asupra valorii monedei;

•variaţiile pe termen scurt ale Tk × sunt cele care influenţează cel mai mult variabilele modelului, coeficientul k variind uşor, va-loarea sa fiind mai mică în ţările dezvoltate şi mai mare în cele în curs de dezvoltare;

•cererea de monedă depinde de nivelul preţurilor şi ea trebuie privită în termeni reali, cantitatea reală de monedă tezaurizată fiind aceeaşi, indiferent de nivelul preţurilor;

•majorarea ofertei de monedă poate fi însoţită de o creştere a cererii de monedă, dar nu în aceeaşi proporţie, în acest caz, indivizii având disponibilităţi mai mari din venituri, deci, posibilităţi mai mari de a cheltui;

•când oferta de monedă se majorează va avea loc şi o sporire a veniturilor şi, implicit, o majorare a disponibilităţilor efective, majo-rându-se cererea de bunuri şi crescând deci preţurile.

Dacă ne referim la ambele modele, putem afirma că ele exprimă de o manieră exhaustivă problema dinamicii preţurilor, în cele două ecuaţii relaţia cauzală monedă-preţuri se prezintă însă cu prea multă simplitate, nefiind luaţi în considerare factorii care generează fluctuaţiile lui M sau V (în modelul tranzacţiilor) sau determinantele deciziilor operatorilor de pe piaţă când sunt impulsionaţi să modifice dimensiunile lui k (în modelul balanţei de lichiditate).

c. Marginalismul monetar Circumscris modelului echilibrului general al lui Walras, mar-

ginalismul tratează banii ca orice marfă, cererea efectivă de bani devenind o funcţie descrescătoare a ratei dobânzii, dobânda repre-zentând preţul de reţinere a utilităţii, determinat de cantitatea de bani deţinuţi în formă lichidă.

În acest context, J. Hicks şi A. Hansen, au elaborat celebrul model IS-ML, care structurează economia în două pieţe:

•piaţa bunurilor reale, redată prin curba IS (economii şi investiţii); •piaţa monedei, redată prin curba LM (cerere şi ofertă de monedă).

343

La intersecţia celor două curbe se află punctul de echilibru, E, al cererii agregate cu oferta agregată, pe baza căruia se stabileşte acea rată a dobânzii, 0rd şi acel venit, 0Y , convenabile stării de echilibru, conform figurii nr. 24.

Modelul IS-ML abordează politica monetară prin relaţia dintre masa monetară, rata dobânzii şi PIB, corelaţiile dintre aceste elemente analizându-se prin deplasarea secvenţială a celor două curbe, având drept ţinte ale politicii monetare rata dobânzii şi masa monetară.

Figura nr. 24. Modelul IS – LM Se pot distinge două comportamente interconectate: o deplasarea lui IS, menţinând LM, deci masa monetară, stabilă,

modifică, în funcţie de sensul deplasării, la dreapta sau la stânga, în acelaşi sens, venitul şi rata dobânzii;

344

o deplasarea lui LM, deci o modificare a masei monetare, men-ţinând IS stabilă, modifică în sens invers venitul şi rata dobânzii, în funcţie de sensul deplasării.

Dacă politica monetară consideră masa monetară drept ţintă, venitul, Y, se va modifica în funcţie de deplasarea curbei IS, iar dacă şi rata dobânzii va fi fixată, venitul va reveni la nivelul iniţial, din punctul de echilibru.

Relaţiile evidenţiate de comportamentul variabilelor, considerate în diagrama IS-LM, permit formularea următoarelor concluzii:

•punctul de echilibru se găseşte la dreapta şi deasupra celui iniţial, când LM este stabilă, iar IS se deplasează spre dreapta şi în sus;

•punctul de echilibru este la dreapta şi sub cel iniţial, atunci când IS este stabilă, iar LM se deplasează spre dreapta jos sau când se reduc simultan rata dobânzii şi masa monetară;

•punctul de echilibru este la stânga şi deasupra celui iniţial atunci când IS este stabilă, iar LM se deplasează spre stânga sus sau când cresc simultan rata dobânzii şi masa monetară;

•punctul de echilibru este la stânga şi sub cel iniţial, atunci când LM este stabilă, iar IS se deplasează spre stânga jos.

d. Contribuţia lui Wicksell la dezvoltarea teoriei cantitative Spre deosebire de A. Marshall, care dezvoltă legătura directă

dintre monedă şi preţuri, pornind de la ideile tradiţionale a lui Cantillon şi Hume, Wicksell analizează relaţia indirectă între aceste două va-riabile, prin intermediul ratei dobânzii, combinând mecanismul direct cu cel indirect.

Wicksell porneşte în analiză de la echilibrul static şi deduce efectele pe care le generează reducerea ratei dobânzii. În condiţiile echilibrului static, aşteptările sunt determinate de rezultatele perioadelor anterioare şi, după opinia sa, o modificare a preţurilor curente se aşteaptă să modifice preţurile viitoare în aceeaşi direcţie şi proporţie.

Wicksell susţine teoria cantitativă, subliniind rolul determinant al ratei dobânzii în explicarea ajustării cererii globale în raport cu mo-dificările ofertei de monedă, susţinând, de asemenea, rolul important al politicii monetare în prevenirea inflaţiei şi explicând efectul economiilor şi investiţiilor.

Evoluţia teoriei cantitative, îndeosebi în versiunea lui Wicksell, a condus la luarea în considerare a economiilor şi investiţiilor în deter-minarea venitului naţional.

345

3.2. Keynesismul monetar a. Ecuaţiile monetare ale lui Keynes Contribuţia monetară a lui Keynes priveşte două probleme: cea a

caracterizării complexe a banilor şi cea a dezvoltării succesive a ecu-aţiilor teoriei.

Caracterizând complex banii, Keynes le atribuie trei caracte-ristici şi anume:

•atât pe perioade lungi, cât şi pe perioade scurte, elasticitatea creaţiei monetare este nulă sau foarte mică;

•elasticitatea banilor de substituţie este nulă sau aproape nulă, în sensul că atunci când valoarea de schimb a banilor creşte nu există tendinţa de a substitui alt factor;

•volumul efectiv al banilor în circulaţie nu este fixat în mod rigid. ▪În ceea ce priveşte ecuaţiile folosite, la Keynes întâlnim mai

multe etape. �o primă etapă pleacă de la următoarea ecuaţie: SERP −=× (137)

unde: P = preţul mărfurilor; R = masa bunurilor realizate; E = veniturile curente ale societăţii; S = economiile pe care le face societatea. �a doua etapă dezvoltă partea dreaptă a ecuaţiei.

( )

SIo

RERPS

O

CRERP −+

×=×⇒−

+×=× (138)

unde: O = suma totală a bunurilor (R + C), adică o parte din volumul bunurilor produse este folosită pentru consum, iar cealaltă parte pentru producţia ulterioară;

C = suportul net al investiţiilor; I = partea din venitul naţional obţinută din producţia bunurilor

de investiţii, deci, E –I este valoarea bunurilor de consum. În final, rezultă:

R

SI

O

EP

−+= (139)

�a treia etapă renunţă la ecuaţiile iniţiale, introducând altă ecuaţie: M = L (r)

unde: M = masa monetară; L (r) = funcţia gradului de lichiditate în raport cu rata dobânzii.

346

Introducând conceptul preferinţei pentru lichiditate, Keynes, evi-denţiază patru categorii de mobiluri (motivaţii) ale deţinerii de monedă:

•mobilul tranzacţiilor, reprezentând nevoia de bani pentru efectuarea schimburilor curente personale şi a nevoilor de afaceri:

•mobilul precauţiei, reprezentând dorinţa de a avea siguranţa unui echivalent viitor în bani a unei părţi din resursele totale ale societăţii;

•mobilul speculaţiei, reprezentând strădania de a obţine profit de pe urma unei mai bune aprecieri a evoluţiei viitoare în comparaţie cu aprecierea dată de piaţă în momentul respectiv;

•mobilul veniturilor, constând în a păstra o anumită sumă sub forma lichidă, care depinde de mărimea totală a veniturilor şi de durata normală a intervalului dintre încasarea şi cheltuirea veniturilor.

În funcţie de aceste mobiluri, Keynes dezvoltă ecuaţia iniţială, din etapa a III-a, ajungând la ecuaţia:

M = M1 + M2 = L1 (Y) + L2 (r) (140) unde: M1 = suma de bani lichizi păstrată pentru satisfacerea mobilului tranzacţiilor şi mobilului precauţiei;

M2 = suma de bani păstrată pentru satisfacerea mobilului speculaţiei;

L1 (Y) = funcţia lichidităţii care depinde de nivelul veniturilor (funcţia lichidităţii corespunzătoare unui venit);

L2 (r.d) = funcţia lichidităţii care depinde de raportul dintre rata curentă a dobânzii şi starea de anticipare (funcţia lichidităţii în raport cu rata dobânzii şi care îl determină pe M2).

Pe baza acestor relaţii Keynes ridică o serie de probleme şi la care tot el dă răspuns.

�În ce raport se află modificările lui M faţă de Y şi r.d ? Acest raport depinde, înainte de toate, de modul în care se

produc modificările lui M; �Ce factori determină forma curbei L1 ?

11 )( MV

YYL == (141)

unde: Y = venitul; V = viteza de circulaţie a banilor, care nu este constantă, valorile

sale depinzând de caracteristicile sistemului bancar, de organizarea eco-nomiei, de obiceiurile sociale, de repartiţia veniturilor între clase, de felul păstrării banilor etc.

347

�Ce factori determină forma curbei L2? Forma curbei L2 va fi dată de mărimea lui M2, care nu va fi într-un

raport cantitativ bine determinat cu o rată dată a dobânzii, ceea ce este important nu este nivelul lui r.d, ci măsura în care el se abate de la nivelul considerat sigur.

Teoria fundamentată de Keynes este construită parţial ca o respin-gere a tradiţiei în domeniul teoriei cantitative despre care a scris Wicksell.

Keynes rectifică formularea cererii de monedă în spiritul teoriei cantitative tradiţionale, separând cererea de monedă în două categorii distincte: cererea tranzacţională şi cererea speculativă de monedă. Cererea tranzacţională, în viziunea lui Keynes, se prezintă ca o relaţie simplă, liniară în raport cu venitul nominal şi nu răspunde la modi-ficarea costurilor şi a producţiei. De asemenea, cantitatea totală de monedă cerută variază invers proporţional cu rata dobânzii pentru că, în concepţia lui Keynes, cererea speculativă de monedă este, aşa cum vom vedea în paragraful următor, funcţie de relaţiile ce se stabilesc între rata curentă a dobânzii şi rata aşteptată.

Atât Marshall, cât şi Keynes au căutat să umanizeze ecuaţia schimburilor, să atenueze caracterul ei mecanic, automat, prin intro-ducerea altor variabile, în structura cărora factorul subiectiv ocupă un loc important. Keynes, de exemplu, integrează teoria cantitativă în teoria generală a venitului global, luând în considerare, îndeosebi, cererea efectivă, elasticitatea ofertei de bunuri, nivelul utilizării forţei de muncă şi distorsiunile sectoriale.

În concluzie, putem aprecia că această teorie constituie prima în-cercare coerentă de a explica variaţiile preţurilor, ale valorii monedei, respectiv ale puterii ei de cumpărare.

b. Modelul lui Modigliani O variantă modernă a teoriei keynesiene este teoria lui P. Modigliani. Modelul matematic construit de P. Modigliani cuprinde 4 ca-

tegorii de bunuri şi 4 feluri de cerere, corespunzătoare bunurilor respective (două categorii de bunuri reale: bunuri fizice şi forţa de muncă şi două categorii de bunuri financiare: bani şi obligaţiuni) În model există 3 genuri de preţuri: preţurile bunurilor fizice (exprimate sub forma unui preţ unic omogen); preţul forţei de muncă şi preţul (cursul) obligaţiunilor. Concret, modelul lui P. Modigliani se referă la cele patru pieţe existente în economie, pentru fiecare piaţă fiind stabilite o serie de ecuaţii care exprimă dependenţele cererii şi ofertei pe aceste pieţe (de bunuri, de monedă, financiară, a muncii) şi echili-brarea cererii cu oferta.

348

Modelul lui P. Modigliani cuprinde 15 ecuaţii, din care 9 ecuaţii reale, 3 ecuaţii care descriu piaţa monetară şi 3 ecuaţii care descriu piaţa financiară.

Variabilele cuprinse în acest model se pot grupa astfel: o variabile endogene, care exprimă fluxuri, preţuri şi variabilele

pieţei monetare şi financiare; o condiţii iniţiale; volumul capitalului real şi averea netă a secto-

rului privat; o variabilele exogene, cuprinzând toate cheltuielile. Pe lângă variabilele reale modelul mai cuprinde şi o serie de para-

metrii daţi, acest model fiind un model matematic, nu unul economic.

c. Teoria monetară Radclife O altă variantă oficializată a keynesismului monetar este şi teoria

monetară expusă în Raportul Radclife, în care se contestă rolul eco-nomic activ al factorului monetar.

Această teorie introduce două noi premise: o masa bănească reprezintă doar un element al lichidităţii totale

a economiei, care cuprinde pe lângă bani o gamă întreagă de alte forme de avere;

o în loc de o singură rată a dobânzii, aşa cum are modelul keynesist, acesta operează cu un întreg spectru de rate ale dobânzii.

Teoria ajunge la următoarele concluzii: o echilibrul pieţei monetare apare între cererea de lichidităţi şi

oferta de lichidităţi; o funcţia cererii de bani este mai cuprinzătoare, ea referindu-se

la cererea de bani ca mijloc de rezervă (cantitatea de bani inactivi); o politica monetară şi de credit nu se poate limita doar la reglarea

masei monetare, ci trebuie să vizeze şi alte genuri de active lichide, trebuind să fie însoţită şi de alte politici: fiscală, a ocupării;

o o deosebită importanţă trebuie acordată ratei dobânzii; o echilibrul monetar nu are o importanţă prea mare, precum în

cazul altor teorii monetare; o nu a influenţat în mod hotărâtor evoluţia teoriei monetare.

3.3. Monetarismul În anii ’70 monetarismul a influenţat semnificativ politicile

economice în ţările dezvoltate, doctrina suferind, totodată, o profundă transformare, printr-o veritabilă radicalizare a discursului şi demer-surilor practice.

349

Asociat numelui lui Milton Friedman, abordarea neocantitativistă a monetarismului se inspiră dintr-o viziune pe termen mediu, funcţia cererii de monedă este considerată ca fiind comportamentul cel mai stabil din economie, în sensul că atunci când rentabilitatea ofertei de bunuri şi servicii este neatractivă, deţinerea excesivă de monedă duce la creşterea preţurilor. În termenii politicii economice, accentul este pus pe impactul inflaţionist al creaţiei monetare, o politică de relansare, indiferent de instrumentele utilizate, neputând avea efecte durabile asupra activităţii economice şi, deci, asupra nivelului utilizării, deoarece, odată depăşită faza confruntării şi echilibrării cererii şi ofertei, inflaţia se amplifică.

Teoria monetaristă sugerează autorităţilor monetare necesitatea elaborării unor reguli monetare stabile, plurianuale în scopul asigurării stabilităţii preţurilor, în acest sens, o politică monetară bine concepută trebuind să fie stabilă în timp, presupunând că nu există reacţii discre-ţionare la evoluţia pe termen scurt a conjuncturii, care să contracareze respectarea regulii creşterii masei monetare.

Preferinţa monetariştilor pentru un obiectiv al cantităţii de monedă (rata dobânzii fiind considerată ambivalentă) a determinat ca în anii ’70 principalele ţări occidentale să abandoneze politicile keynesiste ale ratei dobânzii, datorită irelevanţei acestora în perioada de puternică inflaţie, precum şi a incertitudinii introduse în raţionamentul asupra cererii de monedă.

Ceea ce caracterizează o politică monetaristă este rolul activ pe care-l joacă moneda în lupta contra inflaţiei, în practică, însă, adesea adoptarea obiectivelor monetariste neconstituind decât o urmare a evoluţiei aşteptate a preţurilor şi activităţilor economice şi nu o gene-rare a acesteia.

a. Millton Friedman şi Şcoala de la Chicago Contrarevoluţia monetaristă iniţiată de şcoala de la Chicago,

inspirată de Milton Friedman, a fost diversificată de Tobin, Patinkin, Gurley şi Show.

Caracteristica comună a acestor variante rezidă în tratarea volumului şi structurii averii ca o variabilă esenţială a analizei monetare, avere în raport cu care banii constituie o formă specifică. echilibrul realizându-se atunci când volumul şi structura averilor deţinute de subiecţii economici corespund dorinţelor acestora, în caz contrar, iniţiindu-se, pentru echilibrare, diverse tipuri de tranzacţii (vânzarea sau cumpărarea unor forme de active, achitarea unor datorii sau angajarea altora, sporirea averii prin utilizarea venitului etc.)

350

Aceste tranzacţii determină însă modificarea mărimii şi structurii cererii de mărfuri şi servicii, de bani, de titluri financiare, influenţând evoluţia economică.

În cadrul acestei teorii, banii sunt trataţi fie ca o formă specială a averii, cererea de bani determinând comportamentul celorlalte compo-nente ale averii, fie ca o formă oarecare a averii.

Legătura între avere şi venit este exprimată de rata dobânzii, expresie a randamentelor averii, sub forma:

dr

YW

.= (142)

unde: W = volumul averii; Y = venitul generat de avere; r.d = rata dobânzii (randamentul). Este elaborat în acest context conceptul de venit permanent, ca

rezultat al averii, curăţat de oscilaţiile sezoniere, întâmplătoare. Funcţia averii mai cuprinde, pe lângă venit şi avere, preţurile,

gusturile şi preferinţele (variabilă imponderabilă). Ecuaţia cererii de bani este: M = f (P; r.d.o; r.d.a; r.p; w; Y; V.p; U) (143)

unde: r.d.o şi r.d.a = ratele dobânzii la obligaţiuni şi acţiuni; P şi r.p = nivelul preţurilor şi ritmul creşterii acestora; w = rata venitului din muncă în venitul total; V.p = venituri din avere, determinate de modificarea preţurilor; Y = PIB; U = gusturi, preferinţe. Cererea nominală, prezentată mai sus, este ajustată cu indicele

preţurilor, obţinându-se cererea reală. Se constată o determinare pluridimensională a cererii de monedă

de către venituri, generate de diversele forme de avere. În cazul în care modificările masei băneşti corespund funcţiei

stabile, care defineşte cererea de bani, echilibrul monetar se menţine, iar modificările respective sunt neutre din punct de vedere economic, în caz contrar, echilibrul monetar fiind perturbat, se declanşează pro-cesul de restabilire a acestuia, modificările masei băneşti acţionând asupra evoluţiei economiei reale.

În acest context, amploarea deosebită a oscilaţiilor masei băneşti reprezintă, prin ea însăşi, un indiciu revelator referitor la impactul variaţiilor respective asupra evoluţiei economiei reale.

351

Procesul de realizare a echilibrului monetar, variabilele pe care le conţine şi efectele acestuia reprezintă probleme de natură empirică, specifice fiecărei economii, fără explicaţie teoretică, generalizatoare, care să explice mecanismul de transmitere a reechilibrărilor.

b. Şcoala de la Yale – J. Tobin O dezvoltare a teoriei cantitative a monedei, ca formă a averii, o re-

prezintă abordarea lui James Tobin, de la Universitatea americană Yale. În conţinut, această teorie pleacă de la ideea că agenţii economici

deţin bani în măsura în care aceştia sunt necesari pentru efectuarea tranzacţiilor economice (băneşti) şi în măsura în care deţinerea averii în formă bănească este mai sigură decât deţinerea ei sub alte forme.

Deci, cererea de bani depinde atât de volumul tranzacţiilor, cât şi de mărimea averii agenţilor economici, în concepţia lui J. Tobin factorul determinant al cererii de bani fiind randamentul capitalului.

Tobin este adeptul unificării teoriei monetare cu teoria econo-mică, din această unificare rezultând teoria unitară a echilibrului plasamentelor de capital, teorie care poate să explice factorii care determină structura averii nete a agenţilor economici, pe de o parte, şi modul de participare a diferitelor forme de avere la realizarea echili-brului pieţii, pe de altă parte.

Repartizarea averii agenţilor economici pe cele două forme, banii şi capitalul fizic, depinde de doi factori: volumul tranzacţiilor băneşti şi rata profitului adus de capital, exprimând randamentul capitalului, acesta din urmă influenţând astfel:

•când rata profitului este mai mare decât productivitatea mar-ginală a capitalului (suplimentul de producţie sau de venit obţinut cu o unitate adiţională de capital), atunci agenţii economici sunt stimulaţi să sporească ponderea bunurilor de capital pe care le deţin în cadrul averii lor, o parte din cererea de bani rămânând nesatisfăcută, iar pre-ţurile vor creşte;

•când rata profitului este mai mică decât productivitatea mar-ginală a capitalului, agenţii economici tind să-şi sporească stocurile de monedă, ceea ce duce la creşterea cererii de bani.

Echilibrul economic şi monetar va apare în condiţiile în care rata profitului va fi egală cu productivitatea marginală a capitalului, în acest caz masa bănească va fi egală cu cererea de bani.

Conform lui Tobin, există patru forme de avere privată şi patru tipuri de rate ale dobânzii fixate pe piaţă.

352

Modelul monetar a lui Tobin cuprinde, în final, patru ecuaţii interdependente pentru fiecare gen de avere privată şi încă o ecuaţie de calcul a venitului, exprimând fluxurile de producţie, repartiţie, consum şi acumulare.

c. Evoluţia monetarismului Privite în evoluţia lor, teoriile care conţin abordări monetariste

pot fi structurate ca formându-se în două etape: •Într-o primă etapă, este de menţionat monetarismul dezvoltat

de reprezentanţii neoclasicismului din perioada de până la cel de-al doilea război mondial şi anume:

o Şcoala austriacă, reprezentată de Carl Menger, Ludwig von Mises şi Friedrick von Hayek, care au analizat implicaţiile cantităţii de bani asupra inflaţiei şi şomajului;

o Monetarismul rigidităţii salariilor, aşa cum a fost el formulat de Irving Fisher, care lua în considerare un mediu social economic unde veniturile şi cheltuielile populaţiei erau, nominal, aproximativ constante, variind numai volumul tranzacţiilor.

•În cea de-a doua etapă, după cel de-al doilea război mondial, s-a dezvoltat neomonetarismul, cu mai cu multe şcoli de gândire:

o Monetarismul anticipărilor raţionale, care-şi îndreaptă atenţia către anticiparea evoluţiei pieţei şi factorilor de piaţă (R.E. Lucas – SUA);

o Monetarismul global, care extinde principiile monetariste la nivelul întregii economii mondiale şi care consideră, în acest context, cantitatea totală de monedă ca fiind egală cu creditul intern plus rezervele externe. Acceptând teza comună tuturor monetariştilor că cererea de monedă este relativ stabilă, monetarismul global, al cărui reprezentant proeminent a fost Robert Mundell, ajunge la concluzia că o creştere a creditului intern determină ieşiri de monedă, deci un deficit al balanţei de plăţi, pe când o scădere a creditului intern determină o intrare de monedă, deci un excedent al balanţei de plăţi. Tot aşa, o creştere a rezervelor externe, cu alte cuvinte un exces de lichidităţi internaţionale, este generator de inflaţie, pe când o diminuare a lor determină o reducere a ratei inflaţiei.

o Monetarismul bugetar, al lui K. Brunner şi A. Meltzer, apreciază că cea mai aptă metodă de a controla masa monetară în circulaţie de către Banca centrală este vânzarea – cumpărarea de hârtii de valoare, în timp ce refinanţarea prin rescont este nepotrivită pentru o asemenea dirijare, deoarece mărimea refinanţării depinde în cea mai mare parte de voinţa băncilor şi nu de aceea a Băncii centrale.

353

o Monetarismul britanic, cuprinzând un grup de economişti din cadrul Facultăţii de Economie a Universităţii din Londra, au reproşat premierului de atunci, Margaret Thatcher, că a deschis vanele inflaţiei galopante;

o Monetarismul Şcolii de la Chicago, al cărei reprezentant este Milton Friedman, lucrările lui Milton Friedman şi ale renumitei şcoli de la Chicago, unde a predat între 1946-1982, reprezentând cea mai severă critică a modelului keynesist.

Monetarismul contemporan se relevă ca o doctrină economică neoliberală, care pleacă de la premisa că omul economic se mişcă într-o lume a perfectei concurenţe, unde aceeaşi marfă, la un moment dat, va avea acelaşi preţ, acelaşi profit şi, pe care, nici unul din actorii ce se mişcă nu le poate influenţa prin acţiunile sale individuale.

În acest spirit, monetariştii refuză acţiunile autorităţilor, susţinând că decalajele de timp între decizii şi îndeplinire fac ca aceste acţiuni să nu amelioreze, ba din contră, să înrăutăţească evoluţiile economice şi, în acest sens, susţin că rolul autorităţilor monetare trebuie să fie limitat la îngrădirea creşterii masei monetare.

Monetariştii consideră că în locul acţiunilor guvernamentale dife-renţiate, care stânjenesc acţiunea mecanismului autoregulator al pieţei, e preferabilă respectarea unor reguli constante de evoluţie monetară.

4. Neoclasicismul şi postkeynesismul Reprezentanţi de frunte ai teoriei neoclasice (R. Barro, R. Lucas

şi N. Walace) au adus critici atât teoriei veniturilor, cât şi mone-tarismului, apreciindu-le ca fiind depăşite, preocupările lor vizând îndeosebi explicarea modificărilor care au loc în produsul naţional brut. Având în vedere comportamentul agenţilor economici, neoclasicii abordează, într-o concepţie proprie, teoria aşteptărilor şi mecanismul preţurilor, respectiv flexibilitatea acestora.

Această teorie se bazează pe două teze: a)se consideră că orice agent economic îşi formulează previ-

ziunile în funcţie de ansamblul informaţiilor disponibile; b)aceste previziuni sunt optimale. Radicalizând monetarismul, anticipaţiile raţionale nu admit

posibilitatea arbitrajului între inflaţie şi şomaj, afirmând inutilitatea activismului monetar, trecându-se de la o neutralitate monetară la o superneutralitate a monedei, influenţele variaţiilor monedei asupra

354

preţurilor fiind imediat şi total anticipate, politica monetară neputând modifica volumele activităţii economice, deci echilibrul macroeconomic.

Numai variaţiile neanticipate ale masei monetare sunt suscepti-bile să modifice activitatea economică, însă fiind aleatoare nu pot fi manipulate discreţionar şi deci fenomenele de învăţare diminuează câmpul de imprevizibil al politicii monetare. În consecinţă, din punct de vedere practic, teoria anticipaţiilor raţionale relevă posibilitatea de a lupta contra inflaţiei, fără risc pentru activitatea economică, aplicând o politică monetară forte.

Această teorie evidenţiază pregnant divergenţele existente între teoria keynesiană şi cea monetaristă, în ceea ce priveşte rolul monedei în activitatea economică, mulţi economişti apreciind că, prin con-ceptele sale, Keynes a creat o anumită nesiguranţă în elaborarea deciziilor economice.

Pornind de la această apreciere, post-keynesiştii încearcă să explice implicaţiile pe care le are gradul înalt de incertitudine al situaţiilor în care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei resping modelul clasic de analiză a echilibrului, utilizat multă vreme de ştiinţa economică, în accepţia lor modificările cererii având un rol minor în determinarea preţurilor pe perioade scurte de timp.

Ca atare, scăderea cererii globale nu este un mijloc eficient de stăvilire a inflaţiei, motiv pentru care susţin că acest lucru este posibil prin politica veniturilor, apreciind-o ca eficientă, cu condiţia să facă parte dintr-un set compact de măsuri sociale care reduc inegalitatea în repartiţia veniturilor.

În loc de a manevra rata dobânzii în perioada inflaţiei, Banca centrală trebuie să menţină rate de dobânzi scăzute, fapt ce ajută la reducerea şomajului şi face mai echitabilă repartiţia veniturilor. Deci, în loc ca ritmul de creştere a masei monetare, a ofertei de monedă, să dirijeze cererea globală, situaţia este inversă, acest fenomen având loc pentru că multiplicatorul monetar depinde de cantitatea de monedă pe care indivizii doresc să o păstreze şi de nivelul rezervelor suplimentare pe care băncile o doresc, de asemenea, să-l menţină.

Ceea ce contează de fapt, susţin neo-keynesiştii, nu este volumul depozitelor care se evidenţiază în pasivul bilanţului unei bănci, ci activele sale.

Post-keynesiştii susţin că împrumuturile bancare reprezintă un ghid mai bun decât volumul depozitelor bancare asupra a ceea ce se va întâmpla cu cererea globală, de altfel, ei nefiind singurii care consideră

355

că moneda creată prin împrumuturi bancare are un efect mai mare asupra cererii globale decât cea creată prin achiziţia de titluri de către bănci.

Dincolo, însă, de multitudinea de curente şi opinii formulate de diferite şcoli de gândire monetară, esenţial este faptul că ultimele decenii au fost marcate de disputa dintre monetarişti şi keynesişti. De o parte, se află cei care susţin ideile lui M. Friedman, potrivit cărora factorul cel mai puternic care influenţează viaţa economică este reprezentat de modificările care au loc în cantitatea de monedă, de altă parte, se află discipolii lui Keynes, care susţin că activitatea economică este condiţionată de factorii determinanţi ai cererii globale, considerând că modificarea cheltuielilor afectează nivelul venitului real independent de cantitatea de monedă. Monetariştii neagă importanţa şi efectele politicii fiscale, keynesiştii susţin că atât politica monetară, cât mai ales cea fiscală, sunt capabile să exercite o influenţă substanţială asupra venitului şi producţiei.

5. Abordarea monetară a inflaţiei În perioada 1960-1996 inflaţia în SUA şi în zona euro a evoluat în

timp, ratele acesteia variind astfel: 1960-1962 = 2%, 1968-1970 =5%, 1975-1978 = 12%, 1979-1980 = 8%, 1985-1988 =5%, 1992-1996 = 4, 3%, devenind în acea perioadă o preocupare a politicienilor şi a po-pulaţiei, modul de control a inflaţiei dominând dezbaterile teoretice referitoare la politica economică. Friedman afirma şi argumenta că inflaţia este un fenomen monetar, că reducerea ratei de creştere a ofertei de monedă la nivele joase împiedică declanşarea inflaţiei şi alunecarea economiei pe panta inflaţiei galopante.

Inflaţia este definită ca o creştere rapidă, generalizată şi con-tinuă a nivelului preţurilor, monetariştii şi keynesiştii fiind de acord că acesta este un fenomen monetar, politica monetară contribuind la crearea inflaţiei.

5.1. Evidenţe empirice

Friedman afirma că dacă o rată înaltă a inflaţiei se menţine o

perioadă de timp, rata ofertei de monedă va fi de asemenea ridicată. În 600 de ani de istorie economică a fost evidentă legătura dintre

inflaţie şi creşterea ofertei de monedă, această legătură poate fi explicitată prin analiza cererii şi ofertei de monedă. Dacă oferta de

356

bani creşte mai rapid decât cererea de bani, preţul relativ al banilor va scădea, fiind necesare mai multe unităţi monetare pentru a cumpăra aceleaşi unităţi concrete de bunuri şi servicii nonmonetare, fenomen caracteristic situaţie de inflaţie.

În perioada 1986-1996, în ţările din America Latină această corelaţie s-a adeverit empiric, însă s-ar fi putut ca un factor comun să le fi influenţat pe amândouă sau să fi acţionat cauzalitatea inversă (de la inflaţie la oferta de monedă) Dacă însă evidenţa istorică arată că o creştere a ratei ofertei de monedă este urmată de o creştere a ratei inflaţiei, aceasta susţine faptul că una din variabile este o variabilă cauzală a celei de a doua.

Un bun exemplu l-a constituit reconstrucţia Germaniei după primul război mondial, care a reclamat cheltuieli guvernamentale enorme, finanţate în principal prin emisiune monetară. Din 1921 oferta de monedă creşte rapid, preţurile explodează în 1923, inflaţia depăşind 1 milion la sută, în acest caz verificându-se afirmaţia că inflaţia este un fenomen monetar, fiind declanşată de creşterea ofertei de monedă, prin emisiune monetară.

După 1980, multe ţări au înregistrat inflaţie ridicată, ratele de creştere a ofertei de monedă fiind variabila exogenă a acestei inflaţii. Exemplul ţărilor din America Latină, din perioada 1986-1996, este relevant, în sensul că refuzul guvernelor de a finanţa cheltuielile bugetare prin impozite a generat deficite mari, finanţate prin creaţie monetară, verificându-se afirmaţia de mai sus a lui Friedman.

5.2. Explicaţia inflaţiei

Creşterea temporară, lunară, a nivelului preţurilor cu 1-2%, nu

semnifică inflaţie, ci numai dacă această creştere este menţinută lunar, o perioadă de câţiva ani. În cazul unei asemenea creşteri, rapide, continue şi generalizată a preţurilor, atât keynesiştii, cât şi monetariştii sunt de acord că reprezintă un fenomen monetar.

Folosirea analizei cererii şi ofertei agregate evidenţiază faptul că o largă şi persistentă urcare a nivelului preţurilor, deci o inflaţie înaltă, se întâmplă numai dacă oferta de monedă creşte continuu.

a. Abordarea monetaristă Utilizând figura nr. 25, se observă rezultatul creşterii continue a

ofertei de monedă.

357

În figură notaţiile sunt următoarele: P = nivelul agregat al preţurilor; Y = venitul agregat (PIB). O = curba ofertei de monedă; C = curba cererii de monedă.

Figura nr. 25. Impactul ofertei de monedă asupra preţurilor

În punctul 1 venitul este la nivelul ratei naturale, Yn, iar preţurile

la nivelul P1 (intersecţia curbei cererii, C1, cu curba oferte, O1) Dacă oferta de monedă creşte treptat, de-a lungul lui O1, curba cererii de monedă se deplasează în sus, spre dreapta, la C2, echilibrul economic

deplasându-se la punctul 11 , iar venitul poate creşte peste nivelul ratei

naturale, la 1Y . Declinul şomajului sub rata naturală va determina însă creşterea salariilor, depăşind rapid în sus, spre stânga, curba ofertei de monedă, până atinge punctul 2, unde curba ofertei, O2, asigură echi-librul natural al economiei, dar cu nivelul P2 al preţurilor.

358

Dacă oferta de monedă continuă să crească, economia îşi va deplasa din ce în ce mai sus nivelul preţurilor, generând deci inflaţie. Monetariştii consideră că, expansiunea ofertei de monedă este singura sursă a inflaţiei, a creşterii preţurilor, deci că inflaţia rapidă este generată de creşterea înaltă a ofertei de monedă.

b. Abordarea keynesistă Această abordare afirmă că expansiunea ofertei de monedă va

avea acelaşi efect asupra curbei cererii şi ofertei agregate, precum în figura de mai sus, concluzia fiind aceeaşi ca a monetariştilor: creşterea rapidă a ofertei de monedă va genera creşterea preţurilor, deci inflaţie, acesta fiind factorul unic, care poate constitui însă condiţie pentru acţiunea altor factori, precum fiscalitatea, şocurile ofertei.

Pentru a analiza dacă fiscalitatea poate, prin ea însăşi, să genereze inflaţie, se examinează în figura de mai sus efectul creşterii cheltuielilor guvernamentale sau al reducerii impozitelor.

În ambele cazuri se înregistrează iniţial deplasarea curbei cererii

de la C1 la C2, care intersectează curba ofertei, O1, în punctul 11 , în

care venitul este peste cel natural, adică este 1Y . Însă curba ofertei se deplasează spre stânga sus, la O2, până intersectează C2, în punctul 2, unde nivelul preţurilor a crescut la P2. Rezultatul net al unei creşteri punctuale permanente a cheltuielilor guvernamentale sau al reducerii permanente a impozitelor este o creştere punctuală permanentă a preţurilor. Ajungând însă la punctul 2, rata inflaţiei revine la zero, ceea ce evidenţiază numai o creştere temporară a preţurilor, nu o creştere continuă (în punctul 2 venitul sau, altfel spus, producţia, revine la nivelul ratei naturale, Yn).

Analiza keynesină arată că inflaţia înaltă nu poate fi determinată numai de fiscalitate, căci o creştere continuă a cheltuielilor guverna-mentale sau o reducere continuă a impozitelor nu este posibilă.

Analiza şocurilor ofertei sau a creşterii salariilor, care vor determina deplasarea curbei ofertei agregate spre stânga sus, evidenţiază, de asemenea, că ele singure nu pot stimula inflaţia. În figura de mai sus, un şoc al ofertei sau al salariilor va deplasa curba ofertei de la O1 la O2, intersectând curba cererii, care în condiţiile

nemodificării ofertei de monedă va rămâne aceeaşi, C1, în punctul 21 ,

în care venitul este sub nivelul ratei naturale a utilizării muncii, la 2V ,

359

iar preţurile cresc la 11P . Însă economia va aluneca pe curba cererii, C1, spre punctul 1, al nivelului ratei naturale, al utilizării depline, evidenţiind că o creştere a preţurilor, în condiţiile nemodificării ofertei de monedă, este temporară, inflaţia nefiind continuă, şocul ofertei nefiind o sursă a unei inflaţii înalte.

Concluzia pare evidentă: inflaţia este totdeauna un fenomen monetar.

6. Teorii referitoare la formarea cursului de schimb Realităţile valutare, dar nu numai, din economiile contemporane,

din economia mondială au reorientat preocupările teoretice în acest domeniu, deplasându-le de la cercetări referitoare la cel mai bun regim de schimb, spre politicile monetare, spre explicarea şi prevenirea şocurilor care caracterizează evoluţia monedelor şi, în acest sens, teoriile clasice cu privire la cursul de schimb reprezintă baza abordărilor moderne şi contemporane, abordări care se circumscriu uneori explicitării echilibrelor balanţei de plăţi.

În diversitatea de teorii şi modele specifice cursului de schimb, se poate realiza o delimitare interpretativă triadică:

�interpretări statistice; �interpretări dinamice; �interpretări prin balanţa de plăţi.

6.1. Interpretări statistice

a. Teoria parităţii puterii de cumpărare, PPC Ideea de bază a acestei teorii constă în afirmaţia că valoarea unei

monede este determinată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achizionată de unitatea monetară în ţara de emisiune, comparativ cu cantitatea pe care o poate obţine într-o altă ţară, cursul reflectând preţurile relative, puterile de cumpărare relative ale monedelor. Din controversele generate de această teorie s-a desprins concluzia că, pe termen lung, cursurile de schimb converg către un curs de schimb determinat conform acestei teorii.

Forma absolută a teoriei afirmă că o unitate monetară trebuie să aibă aceeaşi putere de cumpărare în ţară şi în străinătate, ţinând seama de cursul de schimb dintre cele două monede, în termeni reali cursul definindu-se prin raportul între două puteri de cumpărare, adică:

360

P

PCSpCS

−

×= (144)

unde: CS = cursul de schimb real; CSp = cursul de schimb conform parităţii puterii de cumpărare,

)(−

PP ; P = nivelul preţurilor în ţară; −

P = nivelul preţurilor în străinătate (altă ţară). Forma relativă, mai puţin restrictivă, afirmă că raportul indicilor

de preţ nu determină în mod clar cursul, acesta din urmă înregistrând numai variaţiile preţurilor. În acest sens, luând în considerare rata internă a inflaţiei, Ia şi rata externă, în cealaltă ţară considerată, Ie, variaţia cursului de schimb din momentul t în momentul t+1 reflectă variaţia indicilor de preţ, deci a inflaţiei în cele două ţări considerate, conform formulei:

a

ett

r

I

ICSCS ×=+ 1 (145)

unde: 1+trCS = indicele cursului de schimb, variaţia procentuală a

acestuia în momentul t+1 comparativ cu momentul t. Cu toate că teoria PPC este greu de verificat în practică, aceasta

nu invalidează potenţialul său teoretico-explicativ.

b. Teoria parităţii ratei dobânzii Bazându-se pe comportamentul de arbitraj între piaţa valutară la

vedere şi cea la termen, această teorie îl aplică pieţelor financiare, unde, prin operaţiuni la termen, operatorii se acoperă împotriva riscu-rilor, comparând cursul la termen al devizelor, în calitate de variabilă aleatoare, cu diferenţa ratelor dobânzii la vedere şi la termen, în calitate de variabile certe.

În cazul ratelor dobânzii acoperite, relaţia generică ce eviden-ţiază comportamentul unui operator pe piaţa la termen este:

( )00

0 11 rdZCS

CSrdZZ

tt

t +×

+=

−

> (146)

unde: Z = suma de bani deţinută de operator în momentul iniţial, 0; tZ = suma de bani din momentul t, pe o piaţă la termen;

0rd = rata dobânzii interne;

361

0

−

rd = rata dobânzii externe; 0CS = cursul de schimb în momentul iniţial; tCS = cursul de schimb în momentul t.

Conform relaţiei, operatorul ar putea lua cu împrumut o sumă Z în moneda naţională pentru a cumpăra active în devize în altă ţară şi a le revinde la termen, obţinând un profit determinat de diferenţele de

rată a dobânzii, 00 rdrd >

−

şi de diferenţele de curs, 0CSCSt > . Pe o piaţă eficientă, cursul de schimb la termen va varia, astfel

încât profitul să fie nul, verificându-se astfel paritatea ratelor dobânzii, adică:

( )t

t

t

rd

rd

CS

CS

0

0

0 1

1

+

+

=

−

(147)

Relaţia evidenţiază faptul că dobânzile la termen permit acope-rirea variaţiilor imprevizibile ale cursului de schimb pe pieţele valutare la vedere.

În cazul ratelor dobânzii neacoperite, raportul dintre ratele

dobânzii pe cele două pieţe, internă şi externă, ( )tt

rdrd 00 11 +

+

−

,

se compensează prin variaţiile anticipate ale cursurilor de schimb,

0CSCS ta .

c. Abordarea monetaristă În cadrul acestei abordări, monedei i se atribuie un rol esenţial

pentru explicarea dezechilibrelor pasagere pe pieţele externe, acestea având impact pe termen lung asupra sectorului real, explicitarea pornind de la trei ipoteze:

•paritatea puterilor de cumpărare este valabilă în permanenţă,

PPCS−

= ;

•cererea de monedă este stabilă, rdeYkPM −××= ;

•paritatea ratei dobânzii acoperite se verifică, 1−

−

×= ta

tt CSrdrd .

362

Rezolvarea integrată a celor trei identităţi permite exprimarea cursului de schimb, astfel:

__ −

×+×−=−−

rd

rd

t

t

t

tt

e

e

Y

Y

M

MCS βα (148)

unde: M = masa monetară; Z = PIB real. Modelul monetarist previzionează o depreciere a cursului de

schimb al monedei naţionale în situaţia creşterii masei monetare, M,

scăderii PIB real, Y sau creşterii ratei dobânzii, rde , în raport cu evoluţia aceloraşi variabile în cealaltă ţară.

d. Abordarea Mundell-Fleming Această abordare studiază efectele variaţiei cursului asupra eco-

nomiei, prin influenţa exercitată asupra balanţei de plăţi, introducând noţiunea de balanţă de plăţi în modelul neokeynesist de tipul IS-LM, oferind un instrument de analiză macroeconomică în condiţiile cursurilor flexibile şi luând în considerare trei pieţe: a bunurilor, monetară internă şi valutară, fiecare formalizată ecuaţional sub câteva ipoteze.

Cursurile fiind flexibile, piaţa valutară face să varieze cursul, care echilibrează balanţa de plăţi, singurul obiectiv al politicii mo-netare fiind cel intern, concluzia modelului fiind aceea că în regimul cursurilor flexibile creşte eficienţa politicii monetare, diminuându-se eficienţa politicii fiscale.

e. Teoria opţiunilor de portofoliu De inspiraţie neokeynesistă, această abordare are la bază

structurile de active financiare ale portofoliilor şi, în cadrul acestora, substituirea între moneda naţională şi titlurile financiare naţionale, pe de o parte şi titlurile străine, pe de altă parte, pornind de la ipoteza că reacţiile economice ale subiecţilor la şocurile monetare constau în reajustarea stocurilor, a portofoliilor pe piaţa financiară.

În cazul portofoliilor imperfect substituibile, fără monede străine, cererea de monedă şi de titluri este influenţată de variaţia ratelor dobânzii nominale, intern şi extern. Modelul presupune că rata dobânzii şi cursul sunt variabile endogene, politica monetară expansionistă inducând o scădere a ratei dobânzii, care în final, prin cererea de active financiare, duce la creşterea cursului de schimb.

363

Pe de altă parte, o variaţie a ofertei de monedă provoacă o variaţie de acelaşi sens a cursului, ajustarea portofoliului nerealizându-se empiric.

În cazul portofoliilor perfect substituibile, care includ monede străine, deoarece activele financiare comportă o singură rată de ran-dament, operatorii trebuie să aleagă cantitatea optimă de devize, cunoscând că arbitrajul între devize depinde de condiţiile economice din fiecare ţară. Comportamentul de substituire între monede este abordat în funcţie de efectul variaţiilor randamentului real anticipat al monedelor considerate asupra cursului de schimb la vedere.

6.2. Interpretări dinamice

a. Abordarea prin anticipaţii valutare Preluând de la abordarea monetaristă echilibrul pieţei monetare

şi paritatea ratelor dobânzii neacoperite, dar diferenţiindu-se prin mo-dul de determinare a preţurilor şi anticipaţiilor de curs, este construit un model format din cinci ecuaţii, vizând: echilibrul pieţei monetare şi al pieţei bunurilor interne; evoluţia preţurilor, cu ofertă fixă; anticiparea cursului de schimb; paritatea ratelor dobânzii neacoperite. Oferta fiind fixă, evoluţia cursului pe termen lung fiind similară ofertei de monedă, analiza pe model a şocului modificării masei monetere evidenţiază fenomenul de supraajustare a cursului de schimb, o scădere a masei monetare ducând, pe termen lung, la reducerea preţurilor şi la aprecierea cursului de schimb nominal, fenomenul supraajustării explicând faptul că fluctuaţiile cursului sunt mai puternice decât cele ale determi-nanţilor acestuia.

b. Abordarea prin balonul speculativ Teoria balonului speculativ infirmă ipoteza echilibrului constant

al pieţelor de active financiare, explicând variaţiile cursului prin comportamentele de anticipare ale agenţilor economici, care pot devia cursul de la traiectoria sa fundamentală. Teoria preia efectul bulgărelui de zăpadă de la Keynes şi conceptul anticipării autovalidate de la Samuelson, elaborând două concepte:

•Balonul determinist, care exprimă situaţia deviaţiei cursului de schimb de la valoarea sa de bază, în funcţie de anticipări şi alte variabile exogene, balonul putând creşte nedefinit, după o schemă explozivă, autoamplificându-se prin convingerea subiecţilor economici în inevi-tabilitatea fenomenului;

364

•Balonul stohastic, care permite modelarea situaţiei în care agenţii economici anticipează în mod raţional atât formarea balonului speculativ, cât şi spargerea acestuia, asumându-şi riscurile. Cu cât se îndepărtează de valoarea de bază cursul devine mai puţin credibil, iar riscul spargerii creşte, risc compensat prin rate superioare de randa-ment, contribuind astfel la dezumflarea balonului.

6.3. Interpretări prin balanţa de plăţi

a. Perspectiva monetaristă Caracteristicile acestei abordări sunt următoarele: •consideră echilibrarea balanţei de plăţi ca o problemă prin

excelenţă monetară, mărimea definitorie a balanţei în ansamblu fiind soldul rezervelor;

•consideră economia ca dispunând de stabilitate intrinsecă, pe termen lung şi, în acest sens, politica cursului de schimb destabilizează evoluţia ciclică a economiei;

•consideră că orice creştere economică, având ca efect intrarea de rezerve în ţară, determină o cerere mai mare de monedă, ducând la un sold pozitiv al balanţei.

Această abordare presupune stabilitatea cererii de monedă, care devine previzibilă, prezumând, totodată, că masa monetară are, în condiţiile economiei deschise şi ale cursurilor de schimb fixe, o natură endogenă, ajustarea masei monetare, a ofertei de monedă, făcându-se în funcţie de modificarea cererii de monedă, iar componentele sale, moneda internă şi rezervele externe, fiind considerate interşanjabile. Soldul monetar devine locul de stabilire al echilibrului: pe piaţa monetară orice excedent extern fiind refluxul unei cereri suplimentare de monedă naţională, iar dacă această cerere netă nu este satisfăcută cu monedă proprie nouă, prin credit intern, se produce o intrare de rezerve externe şi invers. În general, dacă creditul intern creşte mult mai repede faţă de evoluţia cererii de monedă, se naşte un deficit extern, creditul intern devenind o variabilă instrumentală a politicii monetare. În consecinţă, politica monetară asimilată controlului creditului intern are ca obiectiv de atins echilibrul extern.

În ceea ce priveşte balanţa de plăţi, această abordare consideră ajustarea balanţei ca fiind automată: orice dezechilibru extern tinde să dispară datorită efectelor încasărilor reale, intrărilor de devize, variaţia acestor încasări realizându-se prin modificarea stocului nominal de monedă, sub impactul dezechilibrului extern.

365

Consecventă unei viziuni pe termen lung, abordarea monetaristă a echilibrării balanţei de plăţi contestă posibilitatea de a influenţa durabil balanţa de plăţi prin devalorizare, efectul devalorizării, în condiţiile constanţei politicii monetere, dispărând o dată cu revenirea preţurilor interne la nivelurile mondiale.

b. Perspectiva keynesistă Reechilibrarea balanţei de plăţi este abordată şi din perspectivă

keynesiană, în acest sens delimitându-se trei abordări: �abordarea prin multiplicator, de sorginte keynesiană, care, prin

introducerea aspectelor monetare, evidenţiază dependenţa ratei dobânzii de cererea şi oferta de monedă, iar prin extinderea analizei la ansamblul balanţei, devine mai complex impactul creşterii economice asupra intrărilor şi ieşirilor de resurse financiare, dar şi asupra celor reale;

�abordarea prin elasticităţi, evidenţiază influenţa modificărilor preţurilor relative asupra compoziţiei cheltuielilor şi deci asupra cererii subiecţilor economici, ca efect al schimbărilor cursului de schimb şi al mişcării preţurilor. Devalorizarea şi revalorizarea monedei au impact asupra preţurilor interne de import şi de export, impact care depinde de elasticităţile cererii şi ofertei. Pe lângă acţiunea cursului asupra balanţei comerciale se evidenţiază şi influenţa acestuia asupra raportului de schimb, prin aceea că înrăutăţirea raportului de schimb se constituie ca preţ plătit de economia naţională pentru ameliorarea balanţei comerciale prin devalorizare.

Concluzia acestei abordări este că raportul de schimb este cu atât mai puternic supus impactului devalorizării, cu cât elasticităţile cererii sunt mai mari, iar cele ale ofertei mai mici.

În economiile contemporane însă, mecanismul ajustării balanţei curente prin preţuri are o desfăşurare asimetrică, în sensul că modifi-cările preţurilor relative nu se produc prin creşteri şi scăderi absolute simultane în spaţii naţionale diferite, ci prin diferenţierea modificărilor ascendente ale preţurilor, ajustarea având loc, de regulă, în sens inflaţionist.

�abordarea prin absorbţie, consideră balanţa curentă ca diferenţă dintre PIB-ul naţional şi absorbţia internă a cheltuielilor realizate în spaţiul naţional. Atunci când utilizarea resurselor este ridicată, devalo-rizarea poate declanşa, prin cererea suplimentară de bunuri autohtone, procesul inflaţionist, care tinde să erodeze eventualele efecte pozitive. Totuşi, prin îmbinarea politicii de curs cu reducerea componentei autonome a absorbţiei, aceea care nu depinde de PIB, se poate ajusta dezechilibrul balanţei curente.

366

Sumarul capitolului Teoria monetară se regăseşte într-o diversitate de constructe,

concepţii, paradigme şi teorii care abordează diferenţiat, în funcţie de determinanţii temporali, spaţiali şi conjuncturali ai teoriei, probleme esenţiale ale realităţii monetare, precum valoarea monedei, cererea şi oferta de monedă, activismul sau neutralitatea monedei etc.

Parţial sau total, teoriile monetare sunt derivate din teorii eco-nomice mai ample, chiar din teorii juridice sau politice, elaborate în spaţiu şi timp, determinate de conjuncturi socio-economice şi, în acest sens, plasarea lor într-un cadru teoretic înfăşurător este necesară pentru înţelegerea şi interpretarea teoriei, pentru sesizarea influenţelor şi continuităţilor, dar şi a rupturilor şi noutăţilor, a inovaţiilor expli-cative şi metodologice.

Teoriile monetare clasice, derivate din clasicismul economic ba-zat pe competiţia pură, iniţiativa privată şi inexistenţa iluziei monetare, sunt centrate pe valoarea monedei într-o viziune cantitativistă, afirmând că modificările ratelor dobânzii asigură transformarea economisirii în investiţii, cheltuielile totale ale populaţiei şi firmelor fiind suficiente pentru a acoperi producţia naţională în condiţiile ocupării depline. Aceste teorii, elaborate în perioada metalistă a monedei, se circumscriu liberalismului ofertei de produse, moneda cu valoare intrinsecă fiind considerată fie marfă, precum în abordările realiste, fie un semn al valorii, precum în abordările nominaliste şi convenţionaliste.

Teoriile moderne ale monedei pot fi delimitate în trei abordări: •abordarea cantitivistă modernă, dezvoltată prin modelele tran-

zacţional şi al soldurilor monetare, sintetizate prin ecuaţia schimbului, dar şi prin marginalismul monetar, centrat pe echilibrul monetar, imaginat prin modelul IS-LM, realizabil pe cele două pieţe, a bunurilor şi a monedei;

•abordarea keynesistă, evidenţiază complexitatea factorilor deter-minativi ai cererii de monedă, ai celor subiectivi îndeosebi, a nevoilor de monedă pentru speculaţie, venit şi precauţie, elasticităţile monetare şi ratele dobânzii căpătând relevanţă în modelul final al lui Keynes, dezvoltat şi complicat de către Modigliani prin cele patru pieţe şi cele patru categorii de bunuri considerate, din care două monetare;

•abordarea monetaristă, iniţiată de către Milton Friedman, în cadrul unui neocantitativism ajustat, evidenţiază activismul monedei în stăpânirea inflaţiei, capacitatea stabilizatoare a cererii de monedă, dar şi

367

pericolele intervenţionismului statal în economie, impactul inflaţionist al creaţiei monetare, promovând în acest sens necesitatea regulilor mo-netare în dinamica ofertei de monedă, monetarismul diversificându-se în şcoli de sorginte neoclasică, evoluând spre un neomonetarism moderat.

Teoriile contemporane asupra monedei, se delimitează în două categorii:

•neoclasice, precum anticipaţiile raţionale, în particular monetare şi valutare, evidenţiază inutilitatea activismului monedei, susţinând o supraneutralitate monetară şi, în acest sens, necesitatea unei politici monetare forte, restrictive pentru stăpânirea inflaţiei;

•post-keynesiste, evidenţiind impactul incertitudinii asupra teoriei monetare, afirmă rolul minor al cererii în lupta împotriva inflaţiei, accentuând rolul ratei dobânzii şi al multiplicatorului monetar în explicarea comportamentului monedei, impactul major al împru-muturilor bancare asupra cererii globale.

Teorii monetare asupra inflaţiei, care afirmă că inflaţia este un fenomen monetar, îndeosebi pe termen lung, se delimitează în abordări monetariste, care susţin că expansiunea ofertei de monedă este singurul factor al inflaţiei şi abordări keynesiste care, susţinând că inflaţia este determinată în principal de creşterea ofertei de monedă, evidenţiază acţiunea unor factori condiţionali hotărâtori, precum fiscalitatea sau şocurile ofertei.

Teorii monetare asupra cursului de schimb, având la bază teoriile clasice asupra cursului, se delimitează în trei categorii:

•teorii statistice, precum a parităţilor puterii de cumpărare şi a ratei dobânzii, care evidenţiază importanţa arbitrajului pe pieţe; mone-tariste, care afirmă impactul monedei asupra echilibrului extern, al cursului asupra balanţei de plăţi; a opţiunilor de portofoliu, de sorginte neo-keynesistă, care evidenţiază importanţa substituirii dintre monedă şi alte active financiare, în funcţie de rata dobânzii, în ajustarea cursului valutar;

•teorii dinamice, precum a anticipaţiile valutare şi a balonului speculativ, pornesc de la echilibrul pieţelor şi de la parităţile pe piaţă, evidenţiind însă că fluctuaţiile de curs pot depăşi, datorită comporta-mentelor anticipative, mărimea fluctuaţiilor determinanţilor acestuia, generând magnitudini şi efecte cumulative greu de prevăzut şi de stăpânit.

•Teorii asupra balanţei de plăţi, fie de natură monetaristă, care susţin rolul monedei în echilibrarea balanţei prin soldul rezervei, dar

368

afirmând imposibilitatea echilibrării pe termen lung a balanţei prin devalorizare, fie de natură keynesistă, precum abordările prin multi-plicator, prin absorbţie sau prin elasticităţi, care afirmă importanţa raportului de schimb, alături de curs, în reechilibrarea balanţei, precum şi impactul accelerator al devalorizării asupra inflaţiei.

Termeni de referinţă

Anticipaţie monetară Balanţă de plăţi Clasicism monetar Keynesism monetar Liberalism clasic Marginalism monetar Modelul IS-LM Modelul tranzacţiilor Monetarism Neoclasicism Neokeynesism monetar Nominalism monetar Paradigmă Paritate Portofoliu Realism monetar Teoria cantitativă Teorie monetară

Teste şi întrebări de autoevaluare

•Care a fost principala problemă monetară abordată de către teoria clasică?

•Ce se înţelege prin nominalism monetar? Dar prin conven-ţionalism monetar? Arătaţi diferenţa.

•Care sunt factorii determinanţi ai variabilităţii paradigmelor monetare?

•Evidenţiaţi deosebirile şi asemănările dintre următoarele grupe de teorii: anticiclice, structurale, conjuncturale, ale creşterii, ale cererii, ale stabilizării, ale ofertei, strategice. Explicaţi.

•Explicaţi, din punct de vedere monetar, diferenţa dintre keynesism şi monetarism şi dintre fiziocraţi şi clasicismul monetar.

•Mercantiliştii au avut o concepţie realistă, metalistă sau nomi-nalistă asupra monedei. De ce ?

•Care dintre cele două curente de gândire ale cantitativismului clasic subliniază importanţa ratei dobânzii în realizarea echilibrului pe piaţa împrumuturilor? Explicitaţi punctul dvs. de vedere.

•Explicaţi poziţia teoriei clasice referitor la iluzia monetară. •Care este, în modelul tranzacţiilor, relaţia dintre M şi V pe

termen scurt şi pe termen lung? Explicaţi. •Arătaţi şi explicaţi similitudinea formală dintre modelul Fisher şi

modelul Cambridge. Care dintre ele accentuează cererea de monedă?

369

•Modelul IS-LM este de sorginte keynesistă? Care sunt variabilele determinate la punctul de echilibru? Punctul de echilibru evidenţiază intersecţia cererii şi ofertei de monedă. Este adevărat? Explicaţi.

•Specificaţi prin ce funcţie este exprimat mobilul precauţiei în ecuaţia finală a lui Keynes. Explicaţi.

•De ce monetarismul se inspiră dintr-o viziune pe termen mediu? •Ce variabilă face legătura dintre avere şi venit în modelul lui

Friedman? Despre ce venit este vorba? •Care sunt deosebirile dintre post-keynesişti şi neoclasici? Ce îi

aproprie? •Cum este determinat cursul de către indicii de preţ, în teoria

parităţii puterii de cumpărare? •Explicaţi, pe graficul din figura nr. 25, ce se întâmplă cu

nivelul preţurilor, dacă oferta de monedă scade, de-a lungul curbei O1. Cum se ajunge la echilibru?

•Cum este determinată inflaţia înaltă, în viziunea keynesistă, de către fiscalitate. Dar de către ofertă?

•Cum se comportă balonul speculativ în condiţiile credibilităţii reduse a creşterii cursului?

Bibliografie selectivă

�Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.

�Gheorghe Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

�Roger LeRoy Miller, Robert W. Pulsinelli, Modern Money and Banking, McGraww Book Company, New York, 1989.

�Frederic S. Mishkin, The Economics of Money, Banking, and Financial Markets, Addison-Wesley, New York, 1999.

�Ana Popa (coord), Teorie şi politică monetară, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

�Pierre-Bruno Ruffini, Les théories monnetaires, Edition du Seuil, 1996.

�Victor Stoica, Petre Deaconu, Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

370

XI. POLITICA MONETARĂ Scopul capitolului constă în înţelegerea conţinutului politicii

monetare, a fundamentelor sale teoretice şi a locului său în confi-guraţia politicilor economice, precum şi a impactului acesteia asupra activităţii economice.

Parcurgerea capitolului permite realizarea următoarelor obiective: �Evidenţierea locului şi conţinutului politicii monetare; �Delimitarea şi explicitarea obiectivelor politicii monetare, a

ierarhizării acestora; �Cunoaşterea caracteristicilor instrumentelor monetare, a speci-

ficului utilizării acestora; �Examinarea abordărilor teoretice referitoare la impactul poli-

ticii monetare; �Identificarea şi diferenţierea canalelor de transmitere a impul-

surilor monetare; �Analiza limitelor politicii monetare şi a potenţialului reglativ

al acesteia. Introducere Politica monetară are ca prioritate asigurarea stabilităţii preţu-

rilor, altfel spus, menţinerea inflaţiei în limite favorabile unei dinamici economice centrate pe creştere echilibrată şi, în acest sens, utilizează instrumente specifice, adecvate promovării acţiunilor necesare realizării unor obiective finale şi intermediare, care să conveargă spre împlinirea acestei priorităţi. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare se circumscriu finalităţilor strategiei economice şi ţintelor politicii econo-mice, politica monetară integrându-se în mix-ul de componente ale politicii economice, adecvate nevoilor conjuncturale şi structurale ale dinamicii economice, ale coordonării coerente şi consistente a evoluţiei economiei.

371

Excesul de politică monetară sau inadecvarea conţinutului şi instrumentelor sale sunt tot atât de dăunătoare, adesea periculoase, ca şi lipsa unei politici monetare. Într-o economie autentică de piaţă, regle-mentată şi instituţionalizată, politica monetară face parte din jocul funcţional, operaţional şi comportamental al economiei, al configuraţiei compoziţionale a subiecţilor economici activi. Evident, obiectivele şi instrumentele, constrângerile şi limitele, impulsurile şi efectele politicii monetare capătă caracteristici şi specificităţi corespunzătoare situaţiei economice, a mediului social şi politic, naţional şi internaţional, în care este promovată politica monetară, însă afirmarea politicii monetare ca un mijloc esenţial de intervenţie a autorităţii în economie este evidentă în ultimii 50 de ani, indiferent de interpretările teoretice referitoare la activismul sau neutralitatea monedei.

Internaţionalizarea şi globalizarea financiară şi monetară, conexiunea complexă a cursurilor valutare, transformarea profundă a tranzacţiilor, fluxurilor şi produselor financiare, a formelor monetare conferă politicii monetare un potenţial sporit de intervenţie şi reglare, pieţele monetare şi financiare puternic interactive şi reactive, fiind din ce în ce mai mult racordate la nevoile de reglementare, instituţio-nalizare, instrumentalizare şi coordonare, altfel spus de reglare prin monedă şi instrumente monetare.

Pentru a înţelege mai bine acest capitol este preferabilă şi studierea următoarelor capitole:

•Banca Centrală; •Teoria monetară; •Internaţionalizarea monetară.

1. Politica monetară – componentă

a politicii economice Politica economică reprezintă ansamblul principiilor şi normelor

care reglementează adoptarea deciziilor autorităţilor publice în scopul orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către o comunitate (naţiune), precum şi mijlocele, metodele şi instrumentele folosite pentru asigurarea funcţionării economiei în sensul realizării obiectivelor circumscrise orientării stabilite.

Conceptul de politică economică poate fi operaţionalizat în câmpul alegerilor economice ale unui agent economic particular statul, acţiunile acestuia circumscriindu-se unei reţele de obiective şi instrumente complementare sau concurente, între care statul va trebui

372

să arbitreze. Statul este considerat a fi în afara economiei, acţionând asupra ei după cum consideră necesar, raţionând în termeni de costuri şi beneficiu, ceilalţi subiecţi, producători, consumatori, ofertanţi şi solicitanţi de muncă etc. reacţionând într-un mod adecvat, în raport cu informaţiile şi deciziile care le sunt transmise.

În cadrul corpului teoretic al politicii economice, careul magic al obiectivelor promovate, de regulă, prin politica economică: creşterea economică, ocuparea deplină, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi, continuă să constituie o referinţă, însă obiectivele sunt consi-derate mult mai complexe, constatându-se atât o percepere cantitativă, cât şi calitativă a acestora, plasând dezbaterea referitoare la conflictul obiectivelor într-o perspectivă mai relaxantă.

Instrumentele politicii economice sunt şi ele supuse unei revizuiri substanţiale, anumite instrumente fiind prioritare, substituindu-se altora. În acest sens, de exemplu, căutarea unei flexibilităţi a muncii, utilizarea unor politici locale de dezvoltare, internaţionalizarea circuitelor eco-nomice, sistematizarea alocaţiilor industriale constituie contribuţii substanţiale la revenirea spre un regim de creştere normală, politicile economice relativizându-şi astfel cele două dimensiuni tradiţionale: macroeconomică şi conjuncturală, promovând perspective mai descen-tralizate şi mai structurale – politici de ajustare pozitivă.

Pentru a realiza obiectivele politicii economice se folosesc nu-meroase instrumente de intervenţie, grupate astfel:

�Instrumente de intervenţie directă: controlul direct al pre-ţurilor, salariilor, comerţului exterior;

�Instrumente de intervenţie indirectă: politicile economice şi financiare (bugetară, fiscală, a veniturilor, comercială, a ocupării, mo-netară);

Între instrumentele de intervenţie indirectă, politica monetară reprezintă unul din instrumentele cele mai des utilizate, ea exprimând ansamblul măsurilor luate de către stat, prin Banca centrală sau autorităţile monetare, pentru realizarea echilibrului dintre cantitatea de monedă şi nevoile de monedă, în scopul asigurării permanente a lichidităţii economiei, exercitând, prin instrumente monetare adecvate, o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei în sensul atingerii obiectivelor propuse, în principal stabilitatea preţurilor şi favorabi-litatea cursurilor valutare.

Politica monetară semnifică recunoaşterea posibilităţilor de a acţiona prin monedă asupra monedei şi deci renunţarea la conceptul de neutralitate monetară.

373

În derularea ei, politica monetară trebuie să ţină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, precum şi de acţiunea Trezoreriei, care reprezintă şi exprimă cerinţele statului.

Domeniul de acţiune al politicii monetare este, în acelaşi timp, foarte larg şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei, obiectivele politicii monetare confundându-se, în anumite limite, cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora politica monetară acţionează ca mijloc.

Aceasta implică necesitatea de a asigura un maximum de coerenţă între instrumentele politicii monetare şi celelalte instrumente de acţiune, în acest sens existând o anumită ordine în acţiunea instrumentelor, determinată de ierarhizarea obiectivelor, obiectivele strict monetare reprezentând obiective mijlocitoare pentru realizarea obiectivelor economice.

Majorarea volumului de monedă în circulaţie însoţeşte sporirea volumului de bunuri şi servicii, datorită rolului activ, incitator al monedei, expansiunea monetară fiind, în acest context, favorizată prin injectarea de mijloace de plată. Într-o economie cu subutilizare a muncii majorarea lichidităţilor poate facilita relansarea economică, fiind necesar pentru aceasta ca investitorii şi consumatorii să solicite aceste lichidităţi, de regulă, prin exprimarea unei cereri de credit. Dacă un asemenea proces nu va apărea în mod spontan, acţiunea statului va deveni preponderentă şi efectul de antrenare se va manifesta prin creşterea investiţiilor şi a cheltuielilor publice, finanţate prin deficitul bugetar, deci prin cererea de monedă de către Trezorerie.

În acelaşi timp însă, atunci când majorarea masei monetare este foarte rapidă, poate să antreneze dezechilibre şi reacţii în lanţ, o prea abundentă distribuire a creditului determinând o cerere de bunuri de consum şi de investiţii, un proces de expansiune cumulativă, ca după aceea, prin epuizarea stocurilor şi în cazul în care oferta nu poate creşte în acelaşi ritm cu cererea, să genereze creşterea preţurilor şi un deficit al balanţei comerciale.

Pe plan internaţional există un consens referitor la rolul major al politicii monetare în promovarea strategiei de stabilizare economică, fiind evidentă conexiunea dintre diferitele instrumente care sunt la dispoziţia autorităţilor publice.

Analiza experienţei acumulate în materie de politici monetare în ultimele decenii, în ţările dezvoltate, permite formularea următoarelor concluzii:

374

o politicile monetariste de austeritate au condus, într-adevăr, la reducerea inflaţiei în toate ţările, însă prin agravarea şomajului, multi-plicării falimentelor, încetinirii creşterii economice;

o relansare economică s-a obţinut prin politici monetariste suple, acceptându-se un deficit bugetar prin care să se asigure susţinerea guvernamentală a cererii de mărfuri;

o într-o economie deschisă, relansarea autarhică se confruntă imediat cu constrângeri externe ale balanţei;

o reducerea inflaţiei a fost însoţită, de regulă, de creşterea defi-citului bugetar, inflaţia nefiind totuşi generată unic de acest deficit, mulţi alţi factori determinând inflaţia;

o politicile monetare centrate pe agregatele monetare au generat golirea de conţinut a acestora, monetizarea activelor financiare consti-tuind un impas al strategiilor monetare actuale;

o politicile monetare egoiste, unilaterale au fost sortite eşecului, instrumentele de politică monetară trebuind să se regăsească în programe multidimensionale de politică economică, care să utilizeze mix-uri de instrumente, inclusiv cele monetare.

Într-o formulare extinsă, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor Băncii centrale sau ale autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor şi instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

Instrumentele utilizate de politica monetară sunt: •instrumente şi tehnici de intervenţie directă sau reglementări

bancare; •instrumente şi tehnici de intervenţie indirectă. Instrumentele intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru con-

trolul indirect asupra ofertei de monedă, limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea Băncii centrale. Aceste tehnici, care vizează o intervenţie globală, se sprijină pe un triplu fundament:

o dependenţa sistemului bancar faţă de Banca centrală; o corelaţia existentă între volumul de credite şi nivelul activităţii

economice; o caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii. Instrumentele de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează

prin modificarea valorii şi volumului lichidităţilor deţinute de către bănci şi intermediari financiari, vizând sfere determinate ale relaţiilor monetare şi de credit, sprijinind orientările politicii economice, mai ales prin prisma intereselor sistemului bancar însuşi, a funcţionalităţii şi eficienţei sale.

375

2. Obiectivele politicii monetare

2.1. Obiectivele finale Politica monetară poate fi abordată utilizând o grilă de analiză spe-

cifică a mijloacelor utilizate, care asigură deplasarea cadrului explicativ de la instrumente la obiective finale, conform următoarei secvenţe:

instrumente → obiective operaţionale → obiective intermediare → obiective finale

În tabelul nr. 4 este prezentată concretizarea acestei forme de analiză, în cazul unor economii dezvoltate:

Tabelul nr. 4 Experienţe privind obiectivele şi instrumentele monetare

Ţara Instrumente Obiective

operaţionale Obiective

intermediare Germania Rescontul Rata dobânzilor

pe termen scurt M3

Franţa Oferta de monedă la rata variabilă

Rata dobânzilor pe termen scurt

M2 Curs de schimb

SUA Piaţa deschisă Rata dobânzilor pe termen scurt, Rezerve împrumutate

M2, M3

Japonia Oferta de monedă la rata variabilă. Rescont

Rata dobânzii pe termen scurt; Plafonarea creditelor

M2 + Certificate de depozit

Dacă politica monetară vizează, asemănător politicii economice,

realizarea unor obiective generale (expansiune fără inflaţie, echilibrul balanţei de plăţi, alocarea optimă a resurselor), ea are însă şi anumite puncte de aplicaţie privilegiate, care constituie obiectivele intermediare şi chiar, obiectivele operaţionale.

În acest sens, rezumând în termeni foarte simpli, acţiunea auto-rităţii monetare vizează, în mod nemijlocit, un obiectiv complex şi anume realizarea unui nivel optim al creşterii monetare (a cantităţii de monedă), menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii şi apro-pierea unui nivel favorabil al cursului de schimb, prima problemă care trebuie rezolvată fiind aceea a definirii celor trei atribute: optim, stimulativ, favorabil.

376

Obiectivele finale ale politicii monetare coincid, cum s-a afirmat, cu acelea ale politicii economice generale, adică: stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi, creşterea economică, utilizarea completă a factorilor, ceea ce a fost denumit „careul magic”.

Optimizarea relaţiei dintre cele patru obiective ale careului magic presupune existenţa unui centru de gravitaţie, în apropierea căruia valoarea unui indicator îşi ameliorează dimensiunea. Problema generată în perimetrul politicii monetare este aceea că, apropiindu-se de optimul unui obiectiv, politica monetară se îndepărtează simultan de optimele celorlalte obiective, de aceea, aceste patru obiective au fost diferit ierarhizate, în funcţie de epocă, ţară, regim politic.

2.2. Obiectivele intermediare

Obiectivele intermediare sunt considerate obiective specifice

politicii monetare. Prin obiectiv intermediar se defineşte un concept sau un agregat reprezentativ unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară estimează că poate avea influenţă şi asupra căruia apasă când doreşte să atingă un obiectiv final, printr-o relaţie mai mult sau mai puţin cunoscută şi mai mult sau mai puţin stabilă.

Obiectivul intermediar trebuie să reunească trei condiţii: o evoluţia sa este cunoscută într-o perioadă vizată (disponibili-

tatea statistică); o evoluţia sa este corelată cu aceea unei variabile reale, con-

siderată ca obiectiv final; o evoluţia sa este controlabilă de către Banca centrală (care

dispune de instrumente necesare). Obiectivele intermediare monetare sunt de trei tipuri: �obiective cantitative, adică agregatele de monedă sau de credit; �rata dobânzii; �cursul de schimb. Alegerea unui tip de obiectiv depinde de importanţa relativă a

diferiţilor factori care determină atitudinea autorităţilor monetare: o căile de control şi intervenţie oferite de cadrul instituţional; o caracteristicile intermedierii financiare şi, îndeosebi, natura şi

amploarea circuitelor financiare, exterioare ale sistemului bancar; o structura şi influenţa sectoarelor nefinanciare (public, între-

prinderi, populaţie), în special deficitele şi excedentele conturilor financiare ale acestora;

377

o abordarea teoretică, tradiţiile băncilor centrale, raţiuni de ordin practic (de exemplu, disponibilitatea statistică);

o cadrul administrativ şi instituţional; o situaţia financiară a sectorului public.

a. Obiectivele cantitative Oferta de monedă, concretizată în cantitatea de monedă pusă la

dispoziţia subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar, adică masa monetară, se structurează în agregate monetare, mărimi monetare constituite conform gradului de lichiditate asemănător acti-velor monetare componente, abordarea agregatelor monetare vizând următoarele aspecte:

o indicatorii monetari, care cuantifică atât instrumentele mo-netare, cât şi obiectivele monetare, intermediare şi operaţionale;

o lichiditatea şi ataşarea ei agregatelor monetare, subiecţilor economici, economiilor naţionale şi economiei internaţionale;

o structurarea agregatelor monetare. Diversitatea tipurilor de agregate care pot constitui obiective

cantitative ale politicii monetare, este prezentată fie ca nivel, fie ca dinamică (variaţie), în cadrul acestei diversităţi distingându-se trei categorii de agregate:

�agregate ale masei monetare; �agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare; �agregate ale finanţării sau îndatorării. Agregatele masei monetare Sunt luate în considerare agregatele monetare în sens larg (M3, L)

sau restrâns (M1, M2), acţiunea prin cantitatea de monedă fiind, înainte de toate, o acţiune asupra structurii patrimoniului financiar, în scopul de a reduce indirect cererea de bunuri şi servicii şi anticipaţiile infla-ţioniste, din aceasta decurgând următoarele caracteristici:

�ea se referă, în primul rând, la populaţie, principalul deţinător de lichiditate şi, în al doilea rând, la întreprinderi;

�exercitându-şi restricţia într-un mod difuz şi indirect, prin intermediul comportamentelor portofoliilor, disponibilităţilor sau antici-paţiilor, ea reclamă, pentru a fi eficace, o anumită continuitate, nefiind adaptată la acţiuni conjuncturale sau contraciclice.

�permite stabilirea unui obstacol în faţa generalizării sau dez-voltării tensiunilor inflaţioniste, fără a implica o raţionalizare strictă a mijloacelor de finanţare, care ar putea avea un impact foarte brutal asupra activităţii.

378

Moneda centrală sau baza monetară Având în vedere disponibilitatea statistică a datelor din bilanţul

Băncii centrale, sunt construite agregate compuse din elemente de pasiv ale acestuia, agregate utilizate ca obiective intermediare ale politicii mo-netare şi definite în două perspective:

o fie integrate unui politici a bazei monetare (teoria multipli-catorului bazei monetare);

o fie utilizate în relaţie cu o altă variabilă reală (PIB) sau financiară (un agregat mai larg);

Variaţiile bazei monetare pe care Banca Centrală le poate, în principiu, controla, determină, prin multiplicator, creaţia monetară a băncilor, însă instabilitatea multiplicatorului, precum şi volatilitatea ratei dobânzii pe care o generează fac puţin utilizabil acest obiectiv în practică.

Agregatele finanţării şi îndatorării Dificultăţile întâlnite în interpretarea şi controlul variaţiilor agre-

gatelor masei monetare au condus la examinarea rolului pe care l-ar putea juca agregatele finanţării şi îndatorării, ca obiective sau indicatori ai politicii monetare.

Finanţarea economiei corespunde unei oferte de active financiare, datoria unui sector fiind activul financiar al altuia, dacă se admite că agenţii nefinanciari nu sunt dispuşi să-şi crească nedefinit portofoliul lor de active financiare în raport cu venitul lor, există o legătură între datorie şi activitatea economică.

În acest sens, pot fi definite diferite tipuri de agregate sau obiective:

o agregate sau obiective ale masei monetare; o agregate sau obiective ale creditului intern net; o agregate sau obiective ale creditului interior total; o agregate sau obiective ale creditului global sau ale datoriei

interioare totale. Creditul intern net se defineşte în raport cu un agregat de masă

monetară, referindu-se, ca şi agregatele de masă monetară, la schema de interacţiune între sfera financiară şi sfera reală, de fapt, acest agregat nefiind decât o adaptare a obiectivelor masei monetare la condiţiile particulare generate de regimul de schimb şi deficitul balanţei de plăţi.

Agregatele creditului intern net sau expansiunii creditului na-ţional pot fi uşor legate de agregatele masei monetare, din care, prin construcţie, derivă.

379

Celelalte trei agregate se definesc independent de agregatele masei monetare schema interacţiunii între sfera financiară şi cea reală, la care se referă agregatele finanţării diferind de cea referitoare la agregatele masei monetare

b. Obiectivul ratei dobânzii Modelele teoretice integrează influenţa ratei dobânzii asupra

venitului, economisirii şi investiţiei, din acest punct de vedere pu-tându-se presupune că rata dobânzii constituie un obiectiv intermediar al politicii economice în vederea atingerii nivelelor de activitate şi de preţuri stabilite.

Se pare totuşi că nici o ţară nu reţine, cel puţin oficial, ratele dobânzii ca obiectiv intermediar, efectele variaţiei ratelor dobânzii asupra economiei fiind intermediate de evoluţia variabilelor specifice (cursul de schimb, baza monetară), în acest sens, existenţa unui releu sau unui indicator între ratele dobânzii şi variabilele economice apărând indispensabil majorităţii politicilor monetare.

Totuşi, în practică, băncile centrale nu au pierdut total din vedere niciodată legăturile directe între ratele dobânzii şi variabilele economice şi, dacă a fost cazul, au preferat, în diverse grade, să accepte derapaje ale obiectivelor intermediare.

Ca obiectiv operaţional sau intermediar, rata dobânzii conferă politicii monetare fie un caracter inflaţionist, fie unul deflaţionist, în funcţie de sensul corelaţiilor dintre variabilele economice şi monetare interactive, de exemplu, caracterul deflaţionist poate fi vizualizat prin următorul sens corelativ: creşterea ratei de refinanţare de către Banca centrală → creşterea ratelor dobânzii la creditele băncilor comerciale → restrângerea volumului de credite → reducerea cererii de masă monetară → reducerea ratei inflaţiei.

c. Obiectivul cursului de schimb Acest obiectiv s-a concretizat în: �flotarea pură, fără intervenţii guvernamentale; �apărarea unei parităţi în cadrul sistemului ratelor de schimb; �fixarea unui obiectiv în termenii ratei de schimb reale (flotare

administrată, revalorizarea sau devalorizarea controlată în funcţie de divergenţele ratei inflaţiei sau de alţi indicatori, cum sunt costurilor salariale).

Rolul cursului de schimb ca obiectiv monetar intermediar este controversat, deoarece în economiile dezvoltate cursul nu pare a fi un

380

obiectiv-ţintă rezonabil, el variind în funcţie de piaţă, de evoluţia economiei naţionale şi internaţionale, însă dificultăţile întâmpinate de către ţările deschise spre exterior în aplicarea unei politici monetare autonome le-au condus la fixarea obiectivului ratei de schimb ca principalul obiectiv intermediar (Canada, Belgia, Suedia), în prezent, toate ţările acordând o importanţă mai mare ratei de schimb.

d. Obiectivele PIB nominal În cursul ultimilor ani autorităţile monetare din numeroase ţări

au fost nevoite să-şi aplice politicile monetare în condiţii excepţional de dificile şi incerte determinate de:

o contextul fragilităţii financiare interne (deteriorarea situaţiei financiare a întreprinderilor) şi internaţionale (criza îndatorării anu-mitor ţări);

o necesitatea, pentru anumite ţări, stimulării relansării economice fără a pune în pericol progresele realizate în lupta contra inflaţiei;

o interdependenţa pieţelor financiare şi instabilitatea fluxurilor de fonduri (mişcări de capitaluri);

o inovaţiile financiare, apariţia de noi produse financiare şi dificultăţi de interpretare a semnificaţiei şi implicaţiilor posibile ale variaţiilor agregatelor monetare şi a altor indicatori.

Toate aceste incertitudini au antrenat apariţia: o unei strategii de norme multiple; o unor propuneri privind noi obiective: PIB nominal, masa mo-

netară mondială. S-a propus ca politica monetară să se orienteze după evoluţia PIB

nominal, supravegherea variaţiilor cantităţii de monedă şi a vitezei de rotaţie în funcţie de PIB nominal constituind un obiectiv fezabil.

Obiectivele operaţionale reprezintă ţinte pe termen scurt, pe care Banca centrală le poate atinge mai repede decât pe cele intermediare, constituind etape pe calea spre realizarea acestora din urmă, o ţintă operaţională putând fi orice variabilă financiară pentru care Banca centrală stabileşte anumite valori, nivele, limite de evoluţie şi dispune de instrumente pentru a acţiona zilnic în sensul atingerii acestora.

Aceste obiective pot fi: �de natură monetară, vizând controlul bazei monetare prin

stabilirea unei rate de creştere a masei monetare, asigurarea stabilităţii cantităţii de monedă având efecte pozitive asupra preţurilor, a inflaţiei;

�de natura creditului, vizând rata dobânzii pe termen scurt sau rata de refinanţare practicată de către Banca centrală, creşterea acestor

381

rate având efect deflaţionist, prin reducerea masei monetare, a creditării şi deci a creşterii economiei, reducerea ratei având efect inflaţionist.

Alte obiective operaţionale pot fi: stabilirea unor rezerve supli-mentare, plafonarea ratei de creştere a creditelor, conservarea unei anumite parităţi a monedei naţionale.

3. Instrumentele politicii monetare Regula esenţială a politicii monetare afirmă că fiecărui obiectiv

intermediar adoptat trebuie să-i corespundă un instrument pentru atin-gerea acestuia, dacă numărul instrumentelor este mai mic decât cel al obiectivelor apare problema conflictului obiectivelor.

Distincţia evidenţiată între instrumente indirecte, care acţionează asupra pieţelor şi instrumente directe, care acţionează asupra insti-tuţiilor, a subiecţilor financiari, este relaxată în practică, relaţia instrument-obiectiv suferind de o anumită imprecizie, acţiunea unui instrument asupra unui obiectiv fiind condiţionată de comportamentul celorlalte obiective.

Pentru a încerca să influenţeze evoluţia masei monetare şi pe cea a ratei dobânzii, puterile publice dispun de un ansamblu de mijloace de intervenţie, care pot fi grupate în două categorii importante:

o primele vizează realizarea rolului pe care Banca centrală îl are în asigurarea echilibrului lichidităţii bancare.

o secundele constau, din contră, în utilizarea procedurile admi-nistrative pentru a restrânge sau a limita dezvoltarea activităţii băncilor, acestea fiind controale cantitative, în cadrul cărora plafonarea creditului este, în mod natural, cel mai important.

În plus, acţionând în relaţiile cu exteriorul, pentru a proteja moneda naţională pe pieţele valutare, autorităţile monetare dispun de instrumente de intervenţie valutară specifice.

Operaţional, instrumentele politicii monetare se pot structura astfel: �instrumente cu acţiune asupra monedei centrale:

o operaţiuni pe piaţă, cu rate variabile de dobândă: �contingentarea cantităţii de monedă centrală; �acţiuni asupra costului monedei centrale, rata dobânzii.

o rescontarea: plafonarea (cantitate) sau rata scontului (cost); o avansuri acordate statului şi băncilor pe titluri financiare:

plafoane sau cost;

382

o credit încrucişat (swap) devize/monedă naţională; o transferuri între contul de trezorerie al Băncii centrale şi

conturile acesteia la bănci; o rezerve obligatorii asupra depozitelor sau/şi creditelor băncilor.

�instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor, aceste instrumente îmbinând adesea preocupările de selectivitate cu obiective cantitative globale:

o contingentarea (limitarea) creditului bancar sau finanţărilor; o limitarea (restricţionarea) depozitelor remunerate; o rate de bilanţ (raportul credite/fonduri proprii); o portofoliu minim pentru anumite titluri, precum obligaţiuni,

bonuri de tezaur etc.; o controlul emisiunii pe piaţa financiară; o fixarea anumitor rate debitoare sau creditoare.

�instrumente de control al operaţiunilor cu străinătatea: o controlul valutar: împrumuturi externe autorizate, piaţă

valutară dublă, piaţă devize-titluri, reglementarea poziţiei externe a băncilor, reţinerea valutei de către Banca centrală etc.;

o reglementări asupra dobânzilor vărsate pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul ratelor;

o rezervele obligatorii asupra depozitelor nerezidenţilor; o intervenţii pe piaţa valutară.

3.1. Acţiunea asupra lichidităţii bancare

După cum s-a evidenţiat, Banca centrală este întotdeauna aso-

ciată creaţiei monetare, datorită legăturii care există între cantitatea de monedă centrală şi cantitatea de monedă în circulaţie. Fiind singura instituţie car emite monedă centrală şi care determină condiţiile în care este satisfăcută lichiditatea bancară a băncilor, Banca centrală poate influenţa prin aceasta condiţiile distribuirii şi, deci, ritmul creaţiei monetare.

Banca Centrală acţionează asupra lichidităţii bancare încercând să regleze cantitatea de monedă centrală pe care o pune la dispoziţia băncilor, făcând să varieze costul acestei monede centrale prin utili-zarea a trei instrumente:

•taxa scontului; •intervenţii pe piaţa monetară; •rezervele obligatorii.

383

Caracteristica acestei acţiuni este aceea că poate genera fluctuaţii foarte puternice ale ratei dobânzii, conform regulii că acela care con-trolează cantităţile, nu poate controla şi preţurile, dacă nu îşi asumă acest risc această politică fiind pândită de eşec.

Succesul acestui tip de acţiune presupune reunirea unor condiţii atât în ceea ce priveşte comportamentul băncilor, cât şi în ceea ce priveşte mijloacele de acţiune ale băncii centrale, precum, conservarea de către bănci a unor rezerve libere suficiente stopării expansiunii cre-ditelor, în caz contrar Banca centrală consolidând sistemul rezervelor obligatorii sau pe cel al depozitelor la vedere.

a. Taxa (rata) scontului Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele

acordate de către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale ratei

dobânzii, însă ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii, toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, la orice modificare a ei diversitatea ratelor dobânzii variind concertat.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, la termen, prezentate de băncile comerciale.

Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături semni-ficative:

o se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei viabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;

o iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune având un rol pasiv, de a răspunde acestor solicitări;

o furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale. Nivelul dobânzii la care se efectuează aceste operaţiuni sunt

semnificative în raporturile de recreditare dintre băncile comerciale şi banca de emisiune şi reprezintă un factor hotărâtor al pieţei creditului.

Poziţia ratei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare şi de credit.

În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capita-lurilor, sfera creditului şi, respectiv, ritmul desfăşurării activităţii economice în ansamblu ei.

384

Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului generează sporirea generală a dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri supli-mentare şi, în consecinţă, întreprinzătorii vor manifesta prudenţă în dezvoltarea activităţii lor, vor renunţa la o parte a creditelor.

Manevrarea taxei scontului acţionează, de asemenea, asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capita-lurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării economice numai pe seama capitalurilor interne rămase. Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi a nivelului general de dobânzi atrage însă în ţară capitaluri străine, creându-se astfel o abundenţă de capitaluri străine, contracarând rapid efectele restrângerii accesului la credite.

Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanţei de plăţi. De pildă, creşterea taxei scontului atrage după sine o invazie a capitalurilor străine şi are, pe moment, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor, determinat astfel, poate însă veni în contradicţie cu cerinţele con-juncturii dezvoltării economice şi, îndeosebi, cu obiectivele politicii economice şi de credit vizând influenţarea acestei conjuncturi.

Rezultă, deci, că în condiţiile unei ideale funcţionării a meca-nismului de influenţare, prin manevrarea taxei scontului, factorul capital străin poate restrânge substanţial efectele pozitive aşteptate.

b. Operaţiuni pe piaţă (open market) Politica open market este istoriceşte însoţitoarea firească a poli-

ticii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit în evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.

Trăsăturile specifice operaţiilor la piaţa liberă sunt: o nivelul dobânzii practicate variază în funcţie de evoluţia pieţei,

fiind determinat de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună; o în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ, ea

iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;

o operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens: în timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor

385

comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopo-trivă, să acorde credite, dar şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi, prin aceasta, ale economiei naţionale.

Astfel politica de open market reprezintă intervenţia Băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţa liberă sau deschisă (faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt, mai mult sau mai puţin, controlate), pentru a creşte sau a diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci posibilităţile lor de acordare a cre-ditului şi de creaţie a monedei scripturale.

Creanţele ce fac obiect tranzacţiilor pe piaţa liberă sunt diferite: efecte de comerţ, warante, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum etc.

În multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac obiectul operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de tezaur.

Intervenţia băncii de emisiune pe piaţa liberă conduce la o redistribuire, a lichidităţilor prin efectele sale, între banca de emisiune şi bănci, această importantă redistribuire având un rol important în influenţarea plasamentelor de credit în economie.

c. Rezervele obligatorii Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din necesitatea

de a asigura o lichiditate minimală, constă din obligaţia băncii care constituie depozite să consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale. aplicate la volumul depozitelor.

Printr-o asemenea operaţiune are loc, de fapt, un transfer de resurse de la băncile de depozit la banca de emisiune.

Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie im-portantă în cadrul economiei contemporane, ca instrument al politicii monetare şi de credit.

Aşa cum s-a arătat, rata rezervelor obligatorii, potrivit dimensiunii sale (stabilite procentual) determină un anumit raport între volumul depozitelor şi volumul creditului ce se poate acorda pe baza acestor resurse de creditare, modificarea nivelului ratei minime obligatorii având ca efect modificarea acestui raport.

Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guverna-mentale, care, în raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru creşterea volumului creditului acordat în economie, determinând astfel intensificarea activităţii economice (prin reducerea rezervei

386

minime), fie pentru scăderea volumului creditelor acordate economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii economice (prin creşterea rezervei minime obligatorii).

Intervenind în sensul creşterii sau scăderii coeficienţilor rezervei minime obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului cre-ditului pentru bănci, atât prin modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cât şi prin însuşi costul diferit al resurselor (funcţie de care se stabilesc rezervele neremunerate), acţionând ca instrument de control al lichidităţii băncilor şi, indirect, asupra lichidităţii economiei.

Dincolo de obiectivul principal de a permite băncii de emisiune să acţioneze asupra creaţiei monetare prin influenţarea comportamen-tului în creditare al băncilor, rezerva minimă obligatorie este utilizată şi în alte scopuri colaterale.

Modificarea coeficienţilor rezervei minime obligatorii poate avea drept scop neutralizarea unor consecinţe ale intrărilor şi ieşirilor de devize.

Totodată, diminuarea rezervei permite micşorarea costului cre-ditului, în cadrul unei politici de relansare, menţinând în acelaşi timp o rată a dobânzii ridicată, pentru a evita ieşirea de devize.

Modificările coeficientului de rezervă permit deci de a corija, în sensul dorit de autorităţile monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale pe piaţa monetară, aceste modificări dovedindu-se a fi un instrument ce afectează imediat şi autoritar disponibilităţile bancare şi rentabilitatea operaţiunilor băncilor.

De asemenea, practica a demonstrat că modificările sunt importante mai mult ca expresie (mesaj) a intervenţiei, decât prin mărimea lor, fiind adesea însoţite şi de alte măsuri de influenţare pe piaţa monetară.

În ultimul timp, o serie de cauze acţionează în sensul restrângerii utilizării acestui instrument.

Declinul rezervelor obligatorii este strâns legat de fenomene ce adesea s-au dezvoltat tocmai pentru a contracara efectele nedorite ale acestei politici (exportul de capital, deslocalizarea operaţiunilor bancare, dezintermedierea etc.).

Manevrarea ratelor rezervelor, aşa cum s-a văzut, e un instru-ment de influenţă asupra creditului prin decizia administrativă şi cu consecinţele selective asupra activităţii de creditare, aşa explicându-se de ce, în cele din urmă, băncile preferă măsuri mai puţin directe, dar mai globale, cum este open - market-ul.

387

3.2. Acţiunea asupra creditelor a. Selectivitatea creditelor Selectivitatea creditelor urmăreşte controlul, nu al volumului, ci

al orientării creditelor bancare în direcţia dorită de stat. Selectivitatea a fost puternic intensificată la începutul anilor ’80, în cadrul pro-gramelor de combatere a inflaţiei, adoptate în acea perioadă într-o serie de ţări dezvoltate, în prezent vorbindu-se, dimpotrivă, despre o anumită banalizare a creditelor.

Pentru a încuraja băncile şi celelalte instituţii financiare să finanţeze sectoarele numite prioritare (la scară naţională sau regională), statul utilizează diverse formule: avantaje fiscale, dobânzi bonificate, deschi-derea unor facilităţi de refinanţare, garantarea creditelor de către organisme oficiale, alocarea de fonduri pentru dobândă redusă etc.

Selectivitatea reflectă, aşadar, la scară naţională şi locală, inten-sificarea controlului exercitat de instanţele diriguitoare asupra modului de finanţare a economiei, antrenând o creştere a complexităţii moda-lităţilor de finanţare.

b. Controlul creditelor În logica intervenţiilor cantitative asupra ritmului de creştere a

masei monetare, autorităţile din unele ţări aplică modalităţi de control direct al creditelor bancare, cu ajutorul unui sistem numit, de obicei, plafonarea, limitarea creditelor. De fapt, deoarece creditele bancare nu constituie singurul canal de emisiune a monedei, plafonarea creditelor este însoţită de un control asupra tuturor celorlalte contrapărţi ale masei monetare.

Plafonarea creditelor este limitarea, decisă pe cale reglemen-tară, a ritmului de creştere a volumului creditelor acordate de bănci, în raportul cu anul precedent, luat ca an de bază, ritmul de creştere a volumului creditelor bancare fiind determinat, de regulă, de ritmul de creştere prevăzut al altor contrapărţi ale masei monetare, precum soldul bugetului de stat şi soldul balanţei de plăţi externe.

Această limitare nu poate fi realizată decât dacă se prevăd anu-mite sancţiuni pentru băncile care nu o respectă şi, fiind vorba despre bănci, sancţiunile respective nu pot fi decât de natură financiară. În practică, principala sancţiune constă în obligarea băncilor care depăşesc ritmul de creştere prescris să constituie rezerve suplimentare, al căror mod de calcul le face rapid intolerabile, căci, pentru a constitui aceste rezerve suplimentare, băncile vor suferi o pierdere de capital (diminuarea portofoliului lor de titluri) şi vor suporta un anumit cost financiar.

388

Avantajul principal al plafonării este extrema sa eficacitate. În cazul în care anumite dezechilibre din economie pot fi eliminate prin reducerea ritmului de creştere a masei monetare, atunci controlul creditelor este, fără îndoială, instrumentul cel mai adecvat pentru reali-zarea obiectivului amintit.

Inconvenientele plafonării creditelor sunt foarte importante, ceea ce explică utilizarea acestui sistem pe scară redusă în ţările dezvoltate. În primul rând, în acest caz, ritmul de creştere al volumului total al creditelor bancare este o mărime artificială, care nu ţine seama nici de necesităţile economice, nici de potenţialul de creditare al băncilor; în al doilea rând, plafonarea denaturează concurenţa dintre instituţiile bancare, împiedicând băncile să-şi sporească partea lor din piaţă; iar în al treilea rând, prin fixarea de norme diferenţiate în funcţie de sectorul de activitate, plafonarea paralizează iniţiativa băncilor.

c. Presiunea morală Presiunea morală este susceptibilă să influenţeze volumul credi-

telor, atunci când, de exemplu, reprezentanţii băncii centrale îşi exprimă nemulţumirea faţă de faptul că anumite bănci comerciale încalcă dispoziţiile lor. În aceste cazuri, conducătorii băncilor comerciale sunt convocaţi la discuţii, în cadrul cărora reprezentanţii băncii centrale le comunică dezacordul lor faţă de politica de afaceri a băncilor comerciale în cauză, făcând totodată apel la spiritul civic al condu-cătorilor băncilor respective. De asemenea, cu aceste prilejuri, pot fi sugerate anumite represalii, cum ar fi reducerea în viitor a accesului la refinanţarea băncii centrale sau verificarea drastică de către inspectorii acesteia din urmă a evidenţelor băncilor comerciale refractare.

4. Impactul politicii monetare În condiţiile unor fluctuaţii semnificative ale producţiei, ale PIB,

reflectate în ratele şomajului şi a inflaţiei, precum şi în instabilităţile care le însoţesc, politica monetară se confruntă cu problema alegerii instrumentelor monetare adecvate reducerii acestor fluctuaţii. Pentru aceasta trebuie realizată o evaluare corectă a utilizării şi efectelor acestor instrumente asupra economiei, în acest sens fiind necesară cunoaşterea mecanismelor prin care politica monetară afectează economia, ceea ce evidenţiază legătura dintre sistemul financiar (instituţii, pieţe, instrumente) şi teoria monetară.

389

4.1. Evaluarea utilizării şi a efectelor politicii monetare Evaluarea relaţiei dintre două variabile, a impactului uneia asupra

alteia, se face prin două abordări: •abordarea structurală, care explică, prin construirea unui model

teoretic, canalele prin care o variabilă afectează o altă variabilă; •abordarea empirică, ce evidenţiază relaţia directă, concretă

dintre cele două variabile. Referitor la impactul monedei asupra economiei, keynesiştii se

concentrează asupra abordării structurale, pe când monetariştii agreează abordarea empirică, aceştia din urmă acordând o mai mare importanţă, decât primii, efectelor variabilelor monetare asupra economiei, asupra variabilelor reale.

a) Modelul structural Analizând modalităţile prin care oferta de monedă afectează

activitatea economică, keynesiştii construiesc un model structural constituit dintr-un ansamblu de ecuaţii care descriu comportamentul firmelor şi al consumatorilor în economie, evidenţiind canalele prin care politica monetară afectează venitul şi cheltuiala în economie.

Sintetic, mecanismul de transmitere este următorul: Oferta de monedă (M) → rata dobânzii (r.d) → investiţiile (I) → PIB (Y)

Transmiterea influenţei de la M la Y se realizează prin r.d. şi I. Modelul structural, în măsura în care surprinde corect funcţio-

narea economiei şi canalele de transmitere a politicii monetare, are următoarele avantaje:

o evaluând în mod separat mecanismele de transmitere, se obţin argumente mai credibile referitoare la efectele monedei asupra acti-vităţii economice, asupra mărimii şi sensului efectelor;

o cunoscând modul cum modificările variabilelor monetare afectează activitatea economică, se pot face predicţii mai exacte asupra efectelor;

o cunoscând modul cum funcţionează economia, se poate prezice cum modificările instituţionale pot afecta legătura dintre M şi Y. Dacă, de exemplu, se înţelege că câştigurile din depozitele de economii afectează cheltuielile consumatorului, se poate afirma că oferta de monedă care afectează rata dobânzii va influenţa veniturile şi chel-tuielile, deci pe Y.

Aceste avantaje ale modelului structural subzistă numai dacă se cunoaşte structura corectă a modelului, dacă mecanismele de transmisie

390

sunt bine înţelese, în caz contrar impactul lui M asupra lui Y va fi de-naturat. De exemplu, accentuând canalul investiţional şi neglijându-l pe cel mai important, cheltuielile de consum, keynesiştii diminuează importanţa politicii monetare în influenţarea activităţii economice.

b) Modelul comportamental Monetariştii evidenţiază empiric, econometric, dacă mişcările lui

M sunt însoţite de mişcări ale lui Y, neinteresându-se de funcţionarea economiei, considerată o cutie neagră şi de aici trăgând concluzii referitoare la efecte, la impactul modificărilor lui M asupra economiei.

Monetariştii afirmă că mecanismele de transmitere sunt diverse şi în schimbare, abordarea structurală neputându-le surprinde corect şi complet şi deci că evidenţierea empirică a influenţei modificării lui M asupra lui Y este mai adecvată evaluării efectelor politicii monetare asupra activităţii economice. Însă, această abordare poate sugera efecte acolo unde nu este cazul, deoarece o corelaţie sau o succesiune temporală nu înseamnă cauzalitate, adesea interpretarea corelaţiei inversează cauzalitatea reală sau nu ia în considerare un al treilea factor, care determină mişcarea corelată a celor două variabile, monetară şi reală şi, în acest sens, controlul ofertei de monedă nu ajută controlul producţiei, al activităţii economice.

4.2. Primele dovezi referitoare la impactul monedei

Primii keynesieni considerau politica monetară ca neinfluenţând

mişcările agregatului producţiei şi deci neafectând ciclul de afaceri, această opinie fiind susţinută de următoarele evidenţe:

•s-a observat că în timpul marii crize din 1933, politica monetară a determinat scăderea ratei nominale a dobânzii şi prin aceasta a sti-mulat investiţiile, deci cererea agregată, neavând un rol contractiv asupra economiei, keynesienii au tras concluzia că schimbările din oferta de monedă nu au efecte asupra agregatului producţiei;

•primele studii empirice nu au evidenţiat efecte semnificative ale mişcărilor ratei nominale a dobânzii asupra investiţiilor, care se pre-supunea că sunt propagate prin canalul de transmitere a modificărilor ofertei de monedă asupra cererii agregate, trăgându-se concluzia că aceste efecte nu există;

•s-a observat că deciziile de investiţii ale oamenilor de afaceri nu sunt influenţate de ratele de piaţă ale dobânzii, confirmându-se că nu este legătură între ratele dobânzii şi investiţii.

391

La începutul anilor ’60, monetariştii, prin Friedman, au criticat interpretarea primilor keynesieni, arătând, printr-un studiu istoric asupra evoluţiei economiei americane, că politica monetară din timpul marii crize a fost destul de restrictivă, caracterizată prin falimente bancare, declinul ofertei de monedă şi chiar scăderea ratelor dobânzii la unele titluri financiare fiind însoţită de creşterea ratelor la altele, aceste creşteri fiind evidenţiate chiar în perioada de vârf a crizei. În perioadele de anormalitate economică nu există o singură rată no-minală a dobânzii caracteristică pentru toate împrumuturile, ci rate diferenţiate pe categorii de titluri, fiecare cu mişcarea lui specială şi adesea chiar dacă rata nominală este în declin, costul real al împrumutului poate fi ridicat, datorită inflaţiei, situaţie existentă în perioada marii crize. O legătură slabă între rata nominală a dobânzii şi cheltuielile de investiţii nu exclude o legătură strânsă între investiţii şi rata reală a dobânzii, rata reală fiind mai relevantă pentru deciziile de investiţii decât rata nominală, concluzia criticii lui Friedman constând în aceea că dacă rata nominală are un efect slab asupra investiţiilor, asta nu exclude un efect puternic al schimbărilor în oferta de monedă asupra investiţiilor şi deci, asupra cererii agregate.

Dovada empirică a efectelor puternice ale monedei asupra acti-vităţii economice îmbracă trei forme:

•dovada derulării, care arată că dacă mişcarea unei variabile este urmată de mişcarea alteia, adică dacă creşterea ofertei de monedă influenţează relativ ciclul de afaceri, această influenţă se realizează cu un ecart temporal de 5-24 de luni. În acest caz, pentru a fi cauza modi-ficării activităţii economice, modificarea ofertei de monedă ar trebui să fie un fenomen independent, neinfluenţat de activitatea economică sau de un al treilea factor, care influenţează şi activitatea economică. Din păcate, această condiţie este greu de realizat în cunoaşterea economică, existând şi posibilitatea ca activitatea economică să fie cauza modi-ficării ofertei de monedă.

Această dovadă, a derulării în timp, poate conduce la concluzii greşite, deoarece prin modul de alegere a cauzei în timp, în perioada derulării, se induce interpretarea efectelor de la o variabilă la alta. Astfel, pe o perioadă istorică, urcuşurile şi coborâşurile ofertei de monedă, a ratei de modificare a acesteia şi ale producţiei, ale activităţii economice se succed, alegerea variabilei prioritare, a cauzei, fiind opţiunea cercetătorului, variabila determinantă fiind greu de interpretat.

•dovada statistică, examinează corelaţia dintre monedă şi pro-ducţie, sau cheltuiala agregată prin teste statistice care să verifice

392

această corelaţie. În acest sens, este construit un model de tip keynesian în care investiţia şi cheltuiala guvernamentală formează aditiv o va-riabilă independentă, A, verificându-se pe date statistice corelaţia dintre A şi oferta de monedă, M, pe de o parte şi Y, adică cererea agregată, pe de altă parte, testele dovedind că între M şi Y corelaţia este puternică, prin aceasta invalidându-se afirmaţia keynesiană a determinării lui Y de către cheltuiala de investiţii şi cheltuiala guvernamentală.

Dovada statistică se confruntă cu următoarele obiecţii: o poate conţine cauzalitatea inversă sau al treilea factor cauzal; o modelul keynesian este simplificat, acesta având în sine multe

ecuaţii, dovada statistică referindu-se la o ecuaţie puţin semnificativă pentru efectele cheltuielilor autonome, de investiţii şi guvernamentale, modelul incluzând şi efectele altor variabile;

o dimensionarea cheltuielilor autonome, A, poate face abstracţie, în viziunea monetaristă, de elementele semnificative pentru relevanţa modelului keynesian, precum cheltuielile militare, corecta dimensionare a acestor cheltuieli permiţând o mai bună testare a acestui model, până în prezent însă diferitele căi de determinare a cheltuielilor autonome nu a dovedit întâietatea uneia din cele două abordări.

•dovada istorică a reprezentat un argument puternic al poziţiei monetariste, evidenţiind că marea criză a fost cauzată de dezechilibrul brusc al ofertei de monedă, generat de panica bancară. Totuşi, această dovadă conţine o trăsătură care o diferenţiază de celelalte două şi anume, existenţa unor episoade în care schimbarea în oferta de mo-nedă apare ca o variabilă exogenă, eliminând posibilitatea cauzalităţii inverse. De exemplu, aşa cum s-a întâmplat în anii `36-`37, creşterea ratei rezervelor obligatorii a determinat scăderea ofertei de monedă, urmată de o recesiune severă în anul următor, astfel că o variabilă monetară exogenă a determinat declinul economiei. Dovada istorică a mai evidenţiat asemenea episoade, dovedind că modificarea ratei de creştere a ofertei de monedă are impact asupra agregatului producţiei, studii pe serii de date istorice mai recente, utilizând tehnici statistice mai sofisticate, argumentează că schimbarea politicii monetare are un impact important asupra economiei.

Recunoaşterea faptului că moneda, politica monetară influenţează activitatea economică nu înseamnă că trebuie acceptată poziţia care susţine că moneda reprezintă totul. Nuanţându-şi poziţiile, keynesienii se apropie de monetarişti, adoptând o poziţie intermediară, compatibilă cu modul de analiză a cererii şi ofertei agregate, acceptând, în acest fel,

393

că moneda, fiscalitatea, exporturile nete, spiritul de câştig contribuie la fluctuaţiile cererii agregate. În acest sens, convergenţa monetaristă şi keynesiană în ceea ce priveşte importanţa monedei se regăseşte în noua teorie a fluctuaţiilor agregate, numită teoria ciclului real de afaceri, care afirmă totuşi existenţa cauzalităţii inverse, de la ciclul de afaceri la monedă, susţinând că ciclul de afaceri determină moneda, evidenţiind că corelaţia dintre monedă (cauza) şi producţie (efectul) este determi-nată de baza monetară, controlată de autoritatea monetară, corelaţia monedă-producţie fiind determinată de alte surse ale mişcării ofertei de monedă, care sunt afectate de către bănci, deponenţi şi de cei care împrumută de la bănci, influenţate probabil, la rândul lor, de ciclul de afaceri. Totuşi, această teorie acordă un rol important monedei în gene-rarea inflaţiei.

4.3. Eficacitatea politicii monetare

Recunoaşterea eficacităţii politicii monetare poate fi abordată

într-o dublă perspectivă: �Modelele macroeconomice converg în a sublinia că politica

monetară, fie restrictivă, fie expansivă, influenţează activitatea econo-mică înainte de a influenţa preţurile.

Se afirmă astfel că o creştere a masei monetare, exercitându-şi efectele pe o perioadă de cca 8-12 trimestre, acţionează prioritar în prima jumătate a acestei perioade asupra volumului, prin efectul de volum, ca după aceea să predomine efectul de preţ. Intuitiv, apare evident că injectarea de lichidităţi suplimentare în economie este direct în beneficiul activităţii agenţilor economici, fie pentru consumul ex-ploatării, fie pentru investiţii, de unde o creştere economică în volum. Efectul decalat asupra preţurilor este mai puţin evident din punct de vedere relaţional, el subzistând totuşi prin intermediul tensiunilor care se exercită în momentul apariţiei unui dezechilibru între cerere şi ofertă.

�Politica monetară este, de asemenea, un instrument eficace şi prin faptul că posedă ecarturi interne mai reduse decât celelalte tipuri de instrumente, precum cele bugetare, de venituri, fiscale etc. Aceste ecarturi măsoară perioada dintre momentul în care decizia trebuie luată în mod real şi momentul în care se acţionează în mod corect prin măsuri operaţionale, politicile bugetare şi fiscale necesitând, din motive administrative şi organizatorice, perioade de reacţie mai mari.

Politica monetară este compusă din măsuri mai discrete, des-tinate iniţiaţilor şi nu necesită, de regulă, confruntarea cu parlamentul,

394

cu sindicatele sau cu organismele profesionale. În acest sens, unele instrumente, precum intervenţia autorităţii monetare asupra ratei dobânzii pieţei monetare este decisă în 1-2 zile, în timp ce alte instrumente, precum acţiunile de control cantitativ al creditului sau rezervele obligatorii se bazează pe un dispozitiv juridic mai amplu, care reclamă o perioadă mai lungă de timp pentru aplicare.

În plus, politica monetară posedă o anumită capacitate de anestezie socială şi politică. Dacă acţiunea asupra preţurilor şi a impozitelor afectează interesele individuale, indivizii opunându-se, de regulă, intervenţiei prin care sunt afectate aceste interese, semnificaţia globală a măsurilor monetare voalează relaţia directă dintre cauze şi efecte, nici o categorie socială neputându-se declara afectată în mod special.

Eficacitatea politicii monetare este influenţată de canalele de transmitere a impulsurilor monetare, care permit instrumentelor să intervină asupra mărimilor monetare şi, prin acestea, asupra celor econo-mice, existând un acord între trei elemente care definesc aceste canale:

•Efectul-preţ al politicii monetare, concretizat în costul capita-lului, element privilegiat al analizelor contemporane. Acţiunea politicii monetare asupra variabilelor reale este, în acest caz, indirectă, deoarece se transmite prin rata dobânzii şi presupune o anumită sensibilitate a cererii la variaţiile ratei. Abordările cantitative iau în considerare rolul pe care-l poate avea costul capitalului, în particular decizia de a investi, nededucând însă din aceasta că nivelul investiţiei depinde, în principal, de acest parametru, preponderente fiind totuşi anticipaţiile cererii, prin efectul accelerator.

•Efectul de bogăţie, de avere al politicii monetare, se bazează pe faptul că modificarea ratei determină modificarea averii subiecţilor economici, prin patrimoniile lor, reale şi financiare, a disponibilităţilor lor, reale sau nominale, sau a obişnuinţelor lor de consum, cuantificarea şi sensul efectelor finale asupra consumului individual depinzând de relaţiile dintre variabile, complex relevate prin modelele cantitative.

•Efectul de semnalare, generat de politica monetară, are un rol semnificativ în construirea anticipaţiilor de către subiecţii economici.

Datorită faptului că politica monetară, prin modificările semnifi-cative ale instrumentelor (rate, norme de creştere a agregatelor, rezerve obligatorii etc.) indică agenţilor economici intenţiile autorităţii publice, mesajul astfel creat poate, prealabil oricărui efect determinist, să in-fluenţeze deciziile agenţilor economici consideraţi, oferind informaţii partenerilor sociali asupra ceea ce se consideră ca acceptabil din punct

395

de vedere monetar, el integrându-se, pe o perioadă medie, într-un concept al reglării monetare, care interzice acţiunilor raţionale private din economie să se sustragă orientării economice promovate.

Pornind de la eficacitatea recunoscută a politicii monetare asupra activităţii economice, precum şi de la principalele canale de transmi-tere, este uşor de dedus cele două scopuri ale politicii monetare şi anume controlul volumului de monedă pus în circulaţie într-o economie şi asigurarea unui nivel adecvat al ratelor dobânzii efectiv practicate.

Eficacitatea politicii monetare depinde de o serie de factori care ţin de natura sistemului economic şi financiar, de gradul de control efectiv exercitat de către autorităţile monetare, de calitatea coordonării cu celelalte instrumente de politică economică sau de comportamentul agenţilor privaţi şi de capacitatea lor de a se adapta deciziilor auto-rităţilor publice.

5. Canalele de transmitere a politicii monetare

5.1. Canalul ratei dobânzii Abordarea keynesiană tradiţională evidenţiază următorul canal

de transmitere a impulsurilor politicii monetare:

)()().(.)( ↑⇒↑⇒↓⇒↑ YIdrM (26) unde: M = oferta de monedă, presupusă în expansiune prin politica monetară;

r.d. = rata dobânzii, care scade, ieftinind costul capitalului; I = investiţiile, inclusiv cheltuielile cu locuinţele şi bunuri de

utilitate îndelungată, care vor creşte; Y = cererea agregată, producţia, care va creşte. Acest canal accentuează importanţa ratei reale a dobânzii, în

special a celei pe termen lung. Fenomenul preţurilor vâscoase evidenţiază că schimbarea ratei

dobânzii pe termen scurt, indusă de către Banca centrală, determină schimbări corespunzătoare ale ratei reale a dobânzii, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Acest fenomen constă în faptul că nivelul preţului agregat, ajustat în timp printr-o politică monetară expansionistă, determină coborârea ratei nominale a dobânzii pe termen scurt şi de aici a ratei pe termen lung, considerată prin ipoteza aşteptărilor ca o medie a ratelor pe termen scurt, rezultând o creştere a afacerilor, care atrag investiţii, producând astfel creşterea venitului, a cererii agregate.

396

Chiar dacă în perioada de deflaţie rata nominală este zero, o expansiune a ofertei de monedă (M) poate determina creşterea ni-velului aşteptat al preţurilor (Pa) şi de aici, a inflaţiei aşteptate, i (a), datorită scăderii ratei reale a dobânzii, r.d. (r) = r.d. (n) – i (a), stimulând astfel cheltuielile.

Acest mecanism explică faptul de ce în perioada de depresiune economia nu intră în capcana lichidităţii, când creşterea ofertei de monedă este incapabilă să coboare ratele dobânzii şi de ce politica monetară poate împiedica declinul abrupt al cererii, al venitului.

Unii economişti susţin relevanţa acestui canal de transmitere a impulsurilor politicii monetare, în timp ce alţii arată că evidenţa empirică nu sprijină relevanţa operării efectelor ratei dobânzii prin costul capitalului, căutând alte canale de transmitere, precum prin preţurile activelor şi prin asimetria informaţională pe piaţa creditelor (abordarea prin credit).

5.2. Canalele altor preţuri ale activelor

Monetariştii vizează canale de transmitere în care alte preţuri

relative ale activelor, decât rata dobânzii (preţurile acţiunilor, ale obligaţiunilor, cursurile de schimb), precum şi averea reală transmit impulsurile politicii monetare asupra economiei.

a) Canalul cursului de schimb prin exportul net Internaţionalizarea economiilor şi apariţia cursurilor flexibile au

generat problema modului în care politica monetară influenţează cursul şi, prin aceasta, exportul net şi venitul agregat. Acest canal implică, de asemenea, efectele ratei dobânzii, deoarece scăderea ratei reale, r.d.r., determină scăderea atractivităţii depozitelor în moneda naţională, Dn, comparativ cu cele în monedă străină, valoarea monedei naţionale, Vn, scăzând, ceea ce duce la ieftinirea bunurilor interne, adică la scăderea preţurilor exporturilor, Pe, comparativ cu cele străine, deci cu preţurile importurilor, Pi, crescând astfel exporturile nete, EN. şi deci venitul agregat, Y.

Acest canal de transmitere afectează semnificativ, în prezent, economiile naţionale.

)().(.)()()().(..)( ↑⇒↑⇒↓⇒↓⇒↓⇒↓⇒↑ YNEPeVnDnrdrM (27)

397

b) Canalul valorii acţiunilor prin economisire Acest canal este evidenţiat pornind de la definirea coeficientului q,

ca raport între valoarea de piaţă a firmei, VPf şi costul de înlocuire al capitalului firmei, CIf. (q = VPf / CIf).

Dacă q creşte, preţul de piaţă al firmei este relativ mai ridicat decât costul de înlocuire a capitalului acesteia, noile echipamente fiind mai ieftine decât valoarea firmei, firma putând astfel emite acţiuni la un preţ mai ridicat decât costul echipamentelor cumpărate, deci cheltuielile de investiţie ale firmei vor creşte. Fenomenul va fi invers când q scade, investiţiile devenind mai scumpe, însă achiziţionarea firmelor existente va deveni mai ieftină, precum în situaţia marii crize din anii `30.

Mecanismul de transmitere a impulsurilor politicii monetare este următorul: creşterea ofertei de monedă, M, implică creşterea chel-tuielilor populaţiei, CH, în particular a cheltuielilor pentru cumpărarea de acţiuni, CA, ceea ce duce la creşterea preţurilor acestora, PA şi im-plicit la creşterea lui q, deci a cheltuielilor de investiţii, I şi a venitului agregat, Y.

Schematic, mecanismul este cel de mai jos:

)()()()()()()( ↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑ YIqPACACHM (28)

c) Canalul averii reale Acest canal evidenţiază modul cum situaţia averii consumatorului

influenţează deciziile de cheltuire, deci de consum ale acestuia, uti-lizând ipoteza ciclului de viaţă a consumului, înţeles ca cheltuirea monedei pentru cumpărarea unor bunuri şi servicii nedurabile. Premisa de bază a acestei abordări este aceea a uniformizării consumului în timp (ciclul de viaţă a consumului), cheltuielile de consum fiind determinate, în primul rând, de resursele permanente ale consumatorului, nu de venitul actual, activele financiare, precum acţiunile, fiind o componentă esenţială a acestor resurse.

Canalul de transmitere este următorul: creşterea ofertei de monedă, M, determină creşterea preţurilor acţiunilor, PA, la fel ca pe canalul anterior, determinând creşterea averii financiare, a valorii activelor financiare, VAF, în acest fel crescând resursele permanente ale consumatorului, RP, ceea ce influenţează creşterea consumului, CM, cu impact asupra cererii agregate, Y, care va creşte, schematic, transmiterea impulsurilor monetare fiind prezentată mai jos:

)()()()()()( ↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑ YCMRPVAFPAM (29)

398

d) Canalul preţurilor bunurilor imobiliare Canalele valorii acţiunilor şi averii acceptă o definire generală a

capitalului, care poate fi aplicată şi pieţei locuinţelor şi a terenurilor. O creştere a preţurilor acestor bunuri, PIM, care sunt componente ale averii, determină creşterea consumului, CM şi deci a cererii agregate, Y. Totodată, creşterea valorii de piaţă a acestor bunuri comparativ cu costurile de înlocuire a acestora, de construire a imobilelor, determină creşterea lui q şi deci a producţiei acestor bunuri, QIM şi de aici a cererii agregate, Y, schematic mecanismul de transmitere fiind pre-zentat mai jos:

)()()()()(

)()()()(

↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑

↑⇒↑⇒↑⇒↑

YQIMqPIMM

YCMPIMM (30)

5.3. Abordarea prin credit

Insuccesele explicării impactului politicii monetare asupra chel-

tuielilor pentru bunuri durabile prin efectele ratei dobânzii au condus la explicarea pe baza asimetriei informaţionale pe pieţele financiare, explicaţie circumscrisă abordării prin credit şi concretizată în două canale: canalul creditelor bancare şi canalul bilanţului familiei.

a) Canalul creditului bancar Acest canal se bazează pe rolul pe care-l joacă băncile pe pieţele

financiare, anume acela de a ameliora problema asimetriei informa-ţionale pe piaţa capitalului şi, în acest sens, anumiţi solicitanţi de lichidităţi nu vor avea acces pe piaţa împrumuturilor decât prin credite bancare, canalul creditului fiind următorul: politica monetară de expansiune a ofertei de monedă, M, determină creşterea rezervele şi depozitele bancare, RD, ceea ce determină creşterea potenţialului de creditare bancară, CB, contribuind astfel la creşterea cheltuielilor de investiţii, I şi deci a cererii agregate, Y, schematic transmiterea im-pulsului monetar fiind următoarea:

)()()()()( ↑⇒↑⇒↑⇒↑⇒↑ YICBRDM (31)

Acest canal orientează impactul politicii monetare îndeosebi spre firmele mici, care nu au acces pe pieţele financiare, la surse alternative de finanţare.

399

Capacitatea de transmitere a acestui canal este influenţată de diferiţi factori, precum:

o restricţiile reglementative impuse băncilor, privind posibi-litatea ca acestea să-şi mărească fondurile, de exemplu, prin structura pasivelor, care reprezintă baza de calcul a rezervelor obligatorii;

o declinul general al creditului bancar tradiţional. Acţiunea unor factori frenatori poate diminua capacitatea acestui

canal de a contribui la însănătoşirea economiei, la relansarea afacerilor.

b) Canalul bilanţier Acest canal este generat de asimetria informaţională, nedimi-

nuându-şi însă importanţa, precum canalul creditului. Reducerea valorii nete a firmelor înseamnă că băncile vor avea mai puţine colaterale care să garanteze acordarea împrumuturilor, astfel crescând pierderea po-tenţială determinată de selecţia adversă, SA, ceea ce contribuie la descreşterea împrumuturilor pentru finanţarea investiţiilor şi totodată creşte hazardul moral, HM, deoarece proprietarii au o miză mai mică a capitalului propriu, ceea ce-i stimulează să se aventureze în proiecte de investiţii mai riscante, crescând riscul de nerambursare, diminuându-se astfel volumul creditelor acordate şi de aici a cheltuielilor de investiţii.

Canalul bilanţier se manifestă prin următoarele moduri:

Prin valoarea activului net Derularea efectelor pe acest canal este următoarea: politica

expansionistă a ofertei de monedă, M, determină creşterea valorii capitalului propriu, a preţului acţiunilor, PA şi prin aceasta a valorii nete a firmei, VF, ceea ce determină diminuarea selecţiei adverse, SA şi a hazardului moral, HM, facilitând creşterea volumului creditelor, CB, a investiţiilor, I, a cererii agregate, Y.

Schema canalului de transmitere este prezentată mai jos:

)()()()()()()()( ↑⇒↑⇒↑⇒↓⇒↓⇒↑⇒↑⇒↑ YICBHBSAVFPAM (32)

Prin trezoreria firmei Politica monetară expansionistă, M, prin reducerea ratelor nomi-

nale ale dobânzii, r.d.n., îmbunătăţeşte bilanţul firmei, deoarece creşte trezoreria acesteia, TR, prin îmbunătăţirea ecartului pozitiv dintre încasări şi plăţi, deci a lichidităţii firmei, sporindu-i capacitatea de rambursare a împrumuturilor, ceea ce diminuează selecţia adversă, SA şi hazardul moral, HM, determinând astfel creşterea volumului cre-ditelor, CB şi a activităţii economice, Y.

400

Schema de mai jos prezintă acest canal de transmitere:

)()()()()().(..)( ↑⇒↑⇒↓⇒↓⇒↑⇒↑⇒↑ YCBHMSATRndrM (33)

În cazul acestui canal, ratele nominale ale dobânzii afectează tre-zoreria mai mult decât ratele reale, iar ratele pe termen scurt mai mult decât cele pe termen lung, deoarece este vorba de lichiditatea firmei, deci de moneda disponibilă.

Un mecanism legat de selecţia adversă, prin care diminuarea ra-telor dobânzii, printr-o politică monetară expansionistă, poate stimula cererea agregată, îl oferă raţionarea creditelor, când băncile refuză să acorde credite solicitanţilor, chiar dacă aceştia sunt dispuşi să plă-tească dobânzi mai ridicate, datorită proiectelor riscante de investiţii promovate. Astfel, ratele înalte ale dobânzii cresc problemele selecţiei adverse, în timp ce ratele reduse le diminuează, politica monetară expansionistă, M, reducând ratele dobânzii, r.d.n., astfel că ponderea solicitanţilor de credite înclinaţi mai puţin spre asumarea riscurilor creşte, ceea ce extinde disponibilitatea băncilor de a acorda credite, de a finanţa investiţiile şi activitatea economică.

Prin modificarea neprevăzută a preţurilor În condiţiile contractării datoriilor la preţuri nominale fixate, o

creştere neprevăzută a nivelului preţurilor diminuează valoarea, în termeni reali, a datoriilor firmei, însă nu şi valoarea reală a activelor acesteia. Expansiunea ofertei de monedă, M, conduce la creşterea neprevăzută a preţurilor, PN şi deci a valorii nete a firmei, VNF, ceea ce reduce selecţia adversă, SA şi hazardul moral, HM, generând creşterea cheltuielilor investiţionale, I şi deci a cererii agregate, Y, schematic transmiterea fiind următoarea:

)()()()()()()( ↑⇒↑⇒↓⇒↓⇒↑⇒↑⇒↑ YIHMSAVNFPNM (34)

Prin lichiditatea populaţiei Canalul creditului poate acţiona asupra cererii agregate nu nu-

mai prin investiţiile firmelor, ci şi prin consumul populaţiei de bunuri imobiliare şi bunuri durabile, declinul creditului bancar, determinat de contracţia monetară, putând reduce consumul populaţiei de asemenea bunuri, în lipsa altor surse alternative de finanţare. De asemenea, creşterea ratelor dobânzii la credite afectează situaţia financiară a populaţiei, cu efecte asupra consumului acesteia, ambele generând reducerea cererii agregate.

401

O altă cale de realizare a canalului bilanţier, în cazul populaţiei, este efectul de lichiditate asupra consumului de bunuri durabile şi cheltuielilor imobiliare, BD, efect determinat de dorinţa consumatorilor de a cheltui mai mult decât băncile doresc să le împrumute. Din cauza asimetriei informaţionale asupra calităţii lor, acestea sunt active foarte puţin lichide, iar în cazul unui şoc negativ asupra veniturilor sale consumatorul va trebui, dacă este cazul, să vândă aceste bunuri la un preţ sub valoarea lor, înregistrând pierdere, în contrast cu activele financiare, AF, care se vând mai rapid la valoarea lor de piaţă. Dacă situaţia financiară a consumatorului se caracterizează printr-un volum al activelor financiare mai mare decât cel al datoriilor, creşterea preţurilor va consolida poziţia financiară a acestuia (active-datorii), diminuând probabilitatea unei pierderi financiare, PF.

Se constituie astfel următorul canal de transmitere a impulsurilor monetare, prin relaţia între monedă şi preţul capitalului, PC, semni-ficând PA.

)()()()()()( ↑⇒↑⇒↓⇒↑⇒↑⇒↑ YBDPFAFPCM (35)

Lichiditatea activelor imobiliare şi durabile constituie un alt motiv pentru care expansiunea monetară, care diminuează ratele dobânzii, consolidând trezoreria consumatorului, conduce la o creştere a chel-tuielilor pentru asemenea bunuri, active reale, o creştere a trezoreriei reducând probabilitatea unei pierderi, stimulând dorinţa consumatorului de a deţine asemenea bunuri, crescând cheltuielile pentru procurarea lor şi, astfel, crescând agregatul cererii.

c) Importanţa canalului creditului Importanţa canalului creditului în transmiterea impulsurilor poli-

ticii monetare este afirmată prin următoarele raţiuni: •cunoaşterea comportamentului firmelor susţine punctul de

vedere conform căruia imperfecţiunile pieţei creditului, a modului de operare a canalului creditului, afectează deciziile de cheltuire şi de utilizare a fondurilor de către firmă;

•firmele mici sunt mai afectate de politica monetară restrictivă decât firmele mari, care sunt mai puţin dependente financiar de cre-ditele bancare;

•asimetria informaţională referitoare la imperfecţiunile pieţei creditului explică multe fenomene, precum existenţa diversităţii de instituţii financiare, structura sistemului financiar, crizele financiare etc.,

402

teoria asimetriei informaţionale fiind utilă într-o mulţime de aplicaţii, inclusiv în susţinerea canalelor creditului ca un mecanism important de transmitere a impulsurilor politicii monetare.

5.4. Creditul bancar şi crizele financiare

Canalul creditului permite explicitarea impactului politicii mone-

tare asupra economiei în perioade de criză financiară, când perturbaţia pieţelor agravează problematica asimetriei informaţionale, care dimi-nuează capacitatea acestora de alocare eficientă a capitalului, reducând activitatea economică.

Politica monetară restrictivă poate agrava problemele asimetriei informaţionale care intensifică acţiunea unor factori favorizanţi ai crizelor financiare: creşterea ratelor dobânzii, scăderea cursurilor la bursă, scăderea neanticipată a nivelului preţurilor, creşterea incerti-tudinii şi panica bancară.

Păstrând notaţiile de mai sus, înlănţuirea efectelor perturbatorii de-clanşate de fiecare factor este prezentată în schemele de impact mai jos:

a) Factorul rata dobânzii ↓↑⇒↓⇒↓↑⇒↑⇒↑⇒↓⇒ PFHBSFCFRASArdnM (36)

b) Factorul cursurilor bursiere

↓↑⇒↓⇒↑⇒↓⇒↓⇒ PFHBSFSAPAM (37)

c) Factorul nivel al preţurilor

↓↑⇒↓⇒↑⇒↓⇒↓⇒↓⇒ PFHBSFSADTPNM (38) Simbolurile suplimentare utilizate sunt:

RA = riscurile asumate de către subiecţii economici; CF = capacitatea de finanţare a firmelor; SF = situaţia financiară a firmelor; PF = pieţele financiare accesibile firmelor; DT = datoriile totale nominale ale firmelor.

Principalul efect în schemele de impact de mai sus constă în degradarea situaţiei financiare a firmelor şi accentuarea problemelor de selecţie adversă şi de hazard moral, susceptibile de declanşarea crizelor financiare pe pieţele financiare, PF.

Politica monetară restrictivă intensifică şi acţiunea celorlalţi doi factori în declanşarea crizelor financiare:

403

d) Factorul de incertitudine ↓↓⇒↑⇒↑⇒↑⇒↓⇒ YCBSARAIRM (39)

Schema evidenţiază efectele creşterii incertitudinii privind ram-bursarea împrumuturilor, IR şi implicit a riscurilor asumate de către bănci în recuperarea acestora, RA, care accentuează asimetria informa-ţională pe piaţa financiară, agravând problemele selecţiei adverse, ceea ce frânează acordarea de credite de către bănci, CB, cu impact restrictiv asupra activităţii economice.

e) Factorul panica bancară ↓↓⇒↑⇒↑⇒↑⇒↓⇒↓⇒↑⇒↓⇒↓⇒ YISAPBFBCBDnRAVFM (40)

În schema de mai sus, deteriorarea situaţiei bilanţiere a firmelor, VF, generează creşterea riscurilor asumate de către bănci, RA, mărind creanţele îndoielnice ale acestora, ceea ce declanşează, prin mecanismul multiplicatorului negativ al creditelor, falimente bancare, FB, panica bancară, PB, accentuând selecţia adversă, reducând investiţiile şi, prin aceasta, declanşând recesiune economică.

Mecanismul multiplicatorului negativ se manifestă astfel: creş-terea creanţelor îndoielnice ale băncilor diminuează capacitatea băncilor de a recompensa atractiv depozitele, ceea ce determină retragerea acestora de către clienţi, reducând volumul acestora şi, în aceste condiţii, băncile vor fi nevoite să-şi sporească lichidităţile prin angajarea de împrumuturi scumpe pe piaţa monetară, să-şi reducă creditele, sporind neîncrederea publicului în capacitatea lor de finanţare şi, de aici, panica bancară, generatoare de falimente şi restrângerea activităţilor de creditare.

Majoritatea crizelor financiare au demarat prin creşterea foarte puternică a ratelor dobânzilor, scăderea cursurilor bursiere, creşterea incertitudinii, toate acestea induse printr-o politică monetară restrictivă.

5.5. Semnificaţia canalelor de transmitere

Canalele de transmitere a impulsurilor monetare au o importanţă

relativă, depinzând de factori diverşi, structurali sau conjucturali, insti-tuţionali sau comportamentali etc. În acest sens, cu toate că importanţa canalului tradiţional, al ratei dobânzii, este limitată, variaţiile ratei dobânzii îşi transmit efectele prin canalele multiplicative ale creditului, care potenţează aceste efecte. Însă activităţile de creditare depind, direct şi indirect, prin intermediul variabilelor monetare, a politicii monetare, de evoluţia economiei reale, a variabilelor acesteia, între modificarea

404

acestora din urmă şi efectele lor asupra creditului existând însă un decalaj temporal.

Analiza canalelor de transmitere a politicii monetare realizată mai sus, permite formularea următoarelor concluzii:

�impactul modificării ratelor dobânzii nominale pe termen scurt asupra caracterului politicii monetare (expansivă, restrictivă sau neutrală) este adesea incorect evaluat, deoarece elementul determinant al canalului de transmitere a ratei dobânzii îl reprezintă modificările ratei reale, nu ale celei nominale;

�alături de rata dobânzii, preţurile altor active (cursurile ac-ţiunilor, cursurile valutare, preţurile locuinţelor, ale terenurilor etc.) au un rol semnificativ în transmiterea impulsurilor politicii monetare, intensitatea relativă a influenţei lor depinzând de condiţiile concrete;

�în condiţiile unor rate ale dobânzii pe termen scurt foarte scăzute, relansarea economiei poate fi susţinută prin angajarea Băncii centrale în operaţiuni pe piaţa deschisă, cu alte titluri financiare decât cele de datorie pe termen scurt, ridicând preţurile acestora şi con-tribuind astfel la creşterea volumului lichidităţii din economie, la relansarea economiei;

�principalul obiectiv al politicii monetare trebuie să-l constituie evitarea fluctuaţiilor neprevăzute ale preţurilor, menţinerea stabilităţii preţurilor reprezentând obiectivul pe termen lung al politicii monetare, deoarece incertitudinile asupra evoluţiei viitoare a preţurilor pot avea efecte nedorite asupra deciziilor firmelor, asupra comportamentului su-biecţilor economici de orice natură.

În acest sens, canalele de transmitere a impulsurilor politicii mo-netare evidenţiază semnificaţia şi importanţa acestui obiectiv pentru elaborarea politicilor monetare, considerarea preţurilor ca o variabilă reziduală favorizând apariţia şi manifestarea crizelor economice şi finan-ciare, adesea cu efecte devastatoare asupra societăţii, asupra comunităţilor.

6. Limitele politicii monetare

La începutul anilor ’70 ai secolului XX, politicile monetare, mai

precis cele monetariste, erau considerate panaceul problemelor cu care se confruntau economiile naţionale, economia mondială în ansamblu.

Tezele keynesiste, care au dominat până atunci gândirea eco-nomică, au fost părăsite, detractorii lor făcându-le responsabile de creşterea inflaţiei în cursul anilor ’80.

405

Astăzi monetariştii sunt însă mai discreţi. Într-adevăr, judecate după calitatea rezultatelor economice şi financiare constatate în ultima perioadă în ţările occidentale, politicile monetare nu au convins, inflaţia rămânând relativ ridicată, în ciuda politicilor puternic inflaţioniste care au făcut să crească rata şomajului la nivele neatinse după 1945. Desigur, precum altădată keynesiştii, monetariştii pot pretinde că mediul (con-textul) politicii monetare a devenit mai ostil, astfel încât comparaţiile brutale, fără precauţie nu au avut nici o valoare. Şi ei pot susţine că fără politici monetare inflaţia ar fi fost mai accelerată, cu un şomaj identic. Însă această ipoteză nu a fost dovedită de către nimeni: ceea ce, în orice caz, este sigur este faptul că rezultatele obţinute nu au fost pe măsura speranţelor care au generat naşterea acestor politici.

Dacă speranţele nu au fost satisfăcute, totuşi rezultate pozitive ale politicii monetare, în special de control monetar, au fost obţinute în această perioadă. În acest sens, trebuie recunoscut că inflaţia a fost stabilizată înainte de a se fi consumat efectele acestei politici.

În concluzie, dacă pe de o parte politica monetară nu este un panaceu, iar pe de altă parte, nu se dovedeşte nefastă şi ineficace, trebuie admise anumite limite şi potenţialităţi ale acestei politici, de care autoritatea publică trebuie să ţină seama în aplicarea politicii monetare.

6.1. Limite în aplicarea politicii monetare

Se poate spune că acţiunea autorităţilor monetare este limitată de

două categorii de fenomene: •conflicte între obiective; •utilizarea politicii monetare.

a. Conflicte între obiective Politica monetară trebuie să contribuie la realizarea mai multor

obiective, care pot să nu fie totdeauna compatibile, cel puţin pe termen scurt, putând exista obiective conflictuale, dar şi obiective concurente.

Conflictul între obiectivele interne şi cele externe Politica monetară trebuie să contribuie simultan la echilibrul

pieţei valutare şi să permită o dezvoltare rapidă a activităţii economice în scopul favorizării utilizării şi productivităţii. Or, în perioada de creştere a ratei dobânzii pe pieţele internaţionale, poate fi necesară, pentru a evita ieşirile de capitaluri şi dezechilibrele pe pieţele valutare, de a menţine rate ale dobânzii relativ ridicate, chiar dacă situaţia pe

406

piaţa muncii şi grija de a nu creşte cheltuielile întreprinderilor ar justifica, din contră, o diminuare a ratei dobânzii, autorităţile publice neputând avea o singură politică a ratei dobânzii, în consecinţă, ele sunt constrânse să aleagă sau cel puţin să privilegieze unul sau altul din cele două obiective.

Conflicte între obiectivele interne Un alt conflict între obiective este acela care pune accentul pe

efectele perverse ale politicii monetare. Simplificând, ideea generală este următoarea: inflaţia de astăzi nu se explică prin excesele cererii, ci prin rigidităţile care împing în permanenţă în sus costurile producţiei.

În calitatea ei de autoritate monetară, Banca centrală trebuie, fără nici o îndoială, în anumite circumstanţe, să practice politici monetare restrictive, care implică tensiuni asupra ratei dobânzii, asupra lichidităţii şi asupra profitului ansamblului sistemului bancar. O politică monetară într-adevăr dură, mai ales dacă se utilizează îngustarea lichidităţii, ajunge în mod necesar, chiar dacă ea se aplică o perioadă oarecum scurtă, să aducă una sau mai multe din instituţiile bancare mai fragile în dificultate. A abandona politica de restricţie monetară ar însemna însă pentru Banca centrală a renunţa la reglarea evoluţiei economiei, iar a menţine politica dură înseamnă a risca debilitări în lanţ, cu consecinţe extrem de grave pentru întreprinderi, pentru economie în sens larg.

b. Probleme legate de utilizarea politicii monetare Definindu-şi obiectivele lor (în termenii creşterii monetare, ai

evoluţiei ratei dobânzii sau ai nivelului cursului de schimb) autorităţile publice se pot confrunta cu două tipuri de dificultăţi principale:

•incertitudinea că realizarea obiectivelor urmărite corespunde chiar situaţiei monetare efective pe care acestea doresc s-o favorizeze, altfel spus, că realizarea obiectivului nu este o iluzie, o aparenţă şi nu maschează în fapt o altă situaţie decât aceea care a fost vizată iniţial;

•imposibilitatea realizării obiectivului sau obiectivelor propuse din cauze dependente sau independente de capacitatea reglativă a auto-rităţilor publice.

6.2. Limite ale intervenţiilor monetare

Independent de obstacolele cu care se confruntă autorităţile mone-

tare în conducerea acţiunii lor, politica monetară are propriile ei limite. Experienţa ultimei perioade a arătat că acţiunile monetare res-

trictive, aplicate în majoritatea marilor ţări occidentale, au antrenat, înaintea oricărei moderări a inflaţiei, o puternică contradicţie a activităţii

407

economice în volum, precum şi o stopare a investiţiilor, prezentul şi viitorul fiind oarecum sacrificate. Pentru prezent s-a generat şomaj şi s-a diminuat produsul consumabil, pentru viitor s-a frânat investiţia şi deci dezvoltarea capacităţilor de producţie. Reducerea controlului Băncii centrale, manifestarea asimetriei ciclice (utilizarea lichidităţii bancare suplimentare pentru plata unor împrumuturi deja existente), modificarea vitezei de circulaţie a monedei în sens invers ofertei de monedă pot reprezenta limite ale intervenţiei monetare.

În plus, pot fi enumeraţi patru factori generali de rigidităţi, care sunt, în oarecare măsură, limite ale eficacităţii politicii monetare:

o modalităţile de frânare a preţurilor şi veniturilor; o structurile patrimoniului şi ale îndatorării; o importanţa sectorului public şi rigiditatea nevoilor sale de finanţare; o gradul ridicat de protecţie socială. Inflaţia este ancorată în comportamentele agenţilor economici. Ea

nu este rezultatul unei anarhii sau a unei expansiuni bruşte şi brutale a cheltuielilor nominale, generatoare de hiperinflaţie, nefiind vorba numai de un fenomen legat de ciclul activităţii economice. Creşterea preţurilor se constată în orice perioadă, căci tendinţa de creştere a preţurilor şi veniturilor, chiar în perioade de stagnare, este consecinţa naturală a faptului că orice generaţie de întreprinzători, de guvernanţi, de pro-prietari şi de salariaţi sunt obişnuiţi să trăiască în condiţii de inflaţie, ameliorându-şi nivelul de trai. Mecanismele de indexare a salariilor la creşterea preţurilor se înscriu în acest comportament.

Politica monetară singură nu poate înlătura aceste comportamente. Şi aceasta cu atât mai puţin cu cât structura actuală a patrimoniului şi a îndatorării întreprinderilor şi familiilor nu poate decât să genereze o puternică rezistenţă la dezinflaţie: într-adevăr, întreprinderile foarte îndatorate beneficiază de efectul inflaţiei, deoarece valoarea reală a datoriilor lor se diminuează.

6.3. Limite ale lagurilor temporale

O problemă fundamentală cu care se confruntă politica monetară şi

care devine o limită a utilizării acesteia o reprezintă existenţa lagurilor temporale în realizarea efectelor politicii, în sensul că există intervale de timp între momentul acţiunii politicii monetare şi momentele înregistrării ultimelor efecte ale acestei acţiuni asupra variabilelor economice. Auto-rităţile monetare, decidenţii, se confruntă cu trei tipuri de restricţii asupra capacităţii sale de a realiza cele mai bune alegeri de politică monetară:

408

•în prezenţa lagului temporal, decidentul de politică monetară are, în orice moment, informaţii limitate asupra evenimentelor curente;

•decidenţii sunt fiinţe umane supuse greşelii, care se confruntă cu restricţii asupra capacităţii lor de a recunoaşte şi a reacţiona adecvat la schimbarea condiţiilor, luând în considerare lagurile specifice recu-noaşterii variaţiei condiţiilor;

•decidenţii sunt restricţionaţi de incertitudinea asupra apariţiei şi dimensiunii efectelor acţiunilor de politică monetară.

Există trei categorii de laguri temporale în utilizarea politicii monetare, cu care se confruntă decidenţii:

o lagul recunoaşterii, determinat de limitarea informaţiei curente referitoare la variabilele economice şi monetare relevante, înseşi in-formaţiile statistice oficiale nu oferă o cunoaştere corectă, la zi, a evoluţiei şi stării unor fenomene economice, precum inflaţia, deficitul, ratele dobânzii etc., astfel că, de exemplu, datorită acestei limitări, Banca centrală nu realizează că inflaţia a început să crească cu câteva săptămâni înainte de a fi sesizată informaţional. Acest interval de timp dintre momentul nevoii reale pentru o acţiune de politică monetară şi momentul recunoaşterii acestei nevoi este cunoscut ca fiind lagul recunoaşterii. În exemplul luat, în ciuda faptului că informaţional inflaţia a fost sesizată după câteva săptămâni de la apariţia reală a sa, vor trece poate câteva luni până ce autoritatea publică să determine cauzele, adesea denaturate de trecerea timpului.

o lagul reacţiei, concretizat în faptul că decidentul, chiar dacă a constatat modificarea condiţiilor care impune modificarea politicii, adesea trece un timp până va adopta decizia unei acţiuni adecvate, intervalul dintre momentul recunoaşterii nevoii de schimbare şi momentul deciziei implementării schimbării reprezentând acest lag, care poate acoperi adesea două, trei luni.

o lagul transmiterii, semnificând intervalul de timp necesar ca efectele modificării politicii monetare să se repercuteze asupra activităţii economice, adesea putând trece luni până ce efectele complete ale politicii monetare să fie transmise ultimei variabile obiectiv considerate, estimaţiile obişnuite asupra vitezei transmiterii impulsurilor de politică monetară fiind în medie de 12 luni.

Combinarea celor trei laguri evidenţiază că poate trece peste 1 an între momentul când apare nevoia reală a acţiunii de politică monetară şi momentul înregistrării efectelor finale ale acestei acţiuni asupra economiei.

409

7. Politica monetară a României Pentru România, tranziţia la economia de piaţă s-a realizat şi se

realizează într-un context internaţional orientat spre globalizare, regionalizare şi integrare; dincolo de cerinţele impuse de necesităţile transformării unei economii socializate, planificate, centralizate, România confruntându-se cu constrângeriile unui mediu economic şi financiar caracterizat prin deschidere şi incertitudine, interdependenţă şi instabilitate, dereglementare şi instituţionalizare.

Politica monetară promovată în România s-a circumscris astfel unor caracteristici determinative şi anume:

�caracteristici situaţionale, referitoare la starea economiei, con-cretizate în: recesiunea activităţilor economice; nevoia de investiţii; cererea de resurse externe; inflaţia semnificativă; deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi; subdezvoltarea sistemului financiar şi bancar; depre-cierea şi devalorizarea monedei; monetizarea redusă a economiei etc.;

�caracteristici configuraţionale, referitoare la variabilele eco-nomice, financiare şi monetare, precum şi la relaţiile dintre acestea, determinate de necoagularea pieţelor, a fluxurilor şi circuitelor monetar-financiare, într-o economie fragmentată, cu activităţi neintegrate şi necoordonate;

�caracteristici procesuale, referitoare la mersul tranziţiei, care vizează privatizarea lentă şi distorsionată, menţinerea managementului macroeconomic centralizat, deconectarea activităţilor economice şi ineficienţa acestora, deteriorarea fluxurilor financiare şi monetare etc.

Reconsiderarea politicii monetare în ansamblul politicii eco-nomice s-a realizat în anii 1992-1993, fiind confruntată cu obiective greu de împăcat şi anume:

•relansarea procesului de stabilizare macroeconomică; •sporirea credibilităţii obiectivului reducerii inflaţiei persistente; •racordarea la standardele monetare europene. Retrospectiva politicii monetare aplicate evidenţiază caracterul

avangardist, cu inserţii nonconformiste al acesteia, pe fondul unor pro-cese cronic inerţiale, ceea ce a făcut, de regulă, ca impulsurile politicii monetare să fie percepute cu întârziere, adesea denaturat şi totdeauna decuplat. Evoluţia variabilelor economice, financiare şi monetare în perioada 1990-2004 confirmă stranietatea confuză a politicii monetare.

Căutările politicii monetare promovată în această perioadă ar putea fi caracterizată generic astfel:

410

o anul 1990 a înregistrat delimitarea Băncii centrale de operaţiuni specifice băncilor comerciale, politica monetară fiind în proces incipient de elaborare;

o perioada 1991-1993 s-a caracterizat prin acţiuni de restrângere a creditelor, prin introducerea instrumentelor specifice economiei de piaţă, precum rezervele obligatorii, refinanţarea băncilor şi încercări de trecere la rata dobânzii real pozitive;

o în anul 1994 s-a încercat, în condiţii de inflaţie ridicată, creş-terea ratelor dobânzii şi restrângerea creşterii masei monetare prin creşterea refinanţărilor şi a emisiunii monetare, promovându-se iluzia monetară a macrostabilizării;

o perioada 1995-1996 a promovat un cvasi-intervenţionism monetar şi economic care a condus la inflamarea inflaţiei şi la tensiuni valutare puternice;

o perioada 1997-1998 a lăsat ratele dobânzii să joace conform pieţei monetare, crescând semnificativ, în condiţiile liberalizării cursului care a determinat deprecierea acestuia, baza monetară fiind folosită ca ancoră nominală;

o anul 1999 a înregistrat reluarea acţiunilor intervenţioniste, inclusiv în domeniul monetar, generând creşterea arieratelor, a monedei inactive;

o perioada 2000-2001 a combinat acţiunile de politică monetară cu cele intervenţioniste, accentuându-se utilizarea instrumentelor de politică monetară şi valutară;

o perioada 2002-2004 cunoaşte extinderea instrumentelor mo-netare de piaţă, precum operaţiunile pe piaţă cu titluri de stat, urmărind sterilizarea monetară, în detrimentul rezervelor obligatorii, al căror mecanism a fost parţial modificat, rata rezervelor menţinându-se ridi-cată, ratele dobânzii pe piaţa monetară fluctuând, pe un trend de uşoară reducere.

În ansamblu, pe perioada 1990-2004, particularităţile politicii monetare din România au fost:

�armonizarea insuficientă a instrumentelor şi obiectivelor poli-ticii monetare cu cele ale celorlalte componente ale politicii economice;

�inexistenţa unor mecanisme adecvate de transmitere a impul-surilor politicii monetare;

�modificarea, adesea arbitrară, a obiectivului intermediar cen-tral, urmărit prin politica monetară;

�instrumentarea unor acţiuni care au redus desincronizat lichi-ditatea economiei.

411

Referitor la obiectivele intermediare vizate, pe fondul necesităţii autoimpuse a realizării macrostabilizării, politica monetară s-a orientat concomitent şi relativ similar spre patru obiective, adesea conflictuale: masa monetară, ratele dobânzii, cursul valutar, PIB-ul nominal, aceasta afectând eficacitatea politicii monetare şi generând fenomene pertur-batorii, precum fluctuaţii mari şi divergente pe piaţa bunurilor şi pe piaţa financiar-monetară, modificarea ancorei monetare antiinflaţioniste (cursul, masa monetară, baza monetară), cu toate că controlul masei monetare se dovedea opţiunea cea mai viabilă pentru stoparea inflaţiei.

Această orientare multidirecţionată a politicii monetare, care poate fi numită politică cu ţinte diverse, s-a răsfrânt şi asupra cursului valutar, care a înregistrat în perioada tranziţiei mai multe situaţii con-juncturale: curs fix, utilizat ca ancoră antiinflaţionistă; curs flotant cu devalorizare controlată, stabilit unic prin licitaţie; curs liber de piaţă şi, de cele mai multe ori, curs anunţat, până în 1997 înregistrându-se cursuri multiple, pe lângă cel oficial utilizându-se şi cursurile aşa-numite gri, ale pieţelor neoficiale. După 1995, politica valutară s-a afirmat ca fiind componenta principală a politicii monetare, fiind afectată însă de conflictul dintre constrângerea valutară externă şi controlul lichidităţii, ca mijloc antiinflaţionist, obiectivul cursului având totuşi un caracter ezitant în încercarea de a evita, pe de o parte, deprecierea leului şi, pe de altă parte, dezechilibrul contului curent. După 2002 politica monetară a părăsit obiectivul cursului, asumându-şi numai ţintirea stabilizării preţurilor, stăpânirea inflaţiei, în scopul asigurării competitivităţii in-ternaţionale a produselor româneşti.

Ca obiective operaţionale ale obiectivelor intermediare, consi-derate însă şi ca instrumente, politica monetară a utilizat controlul bazei monetare, folosită în mare măsură şi ca ancoră antiinflaţionistă şi rata dobânzii la moneda centrală, aplicată la refinanţarea băncilor prin diversele categorii de credite, acordate de către BNR, până în anul 2000.

Referitor la instrumentele politicii monetare se impun evidenţiate următoarele aspecte:

o înlocuirea treptată a instrumentelor economice directe de intervenţie cu cele indirecte, specifice economiei de piaţă şi, în acest sens, afirmarea politicii monetare ca o componentă esenţială a politicii economice;

o utilizarea conjucturală, de către autoritatea monetară, a celor două categorii de instrumente, raportul dintre acestea modificându-se neorientat, adesea refinanţarea băncilor căpătând un conţinut de instru-ment direct de intervenţie;

412

o decuplarea, uneori singularizarea, instrumentelor monetare în ansamblul instrumentelor politicii economice, nesusţinerea obiectivelor urmărite de către acestea prin acţiunile celorlalte politici economice, îndeosebi de privatizare, fiscale şi de venituri;

o prevalenţa, după 2000, a instrumentelor monetare indirecte, de piaţă, pe fondul existenţei unor mecanisme de transmitere a impulsurilor monetare insuficient consolidate, chiar inexistente, în condiţiile subdez-voltării şi distorsionării, prin caracterul privatizării pieţelor financiare.

Politica de refinanţare a băncilor, concretizată în mai multe tipuri de credite acordate de către BNR, s-a afirmat ca instrument activ de control al lichidităţii, utilizând rata scontului ca rată directoare, dar practicând rate diferenţiate pe fiecare tip de credit de refinanţare, din anul 2000 mecanismul de refinanţare utilizând facilităţile de credit şi de depozit acordate băncilor, prin operaţiuni pe piaţa monetară de injectare sau de absorbţie a lichidităţilor din economie.

Politica de open-market, iniţiată cu titluri de stat în 1994, s-a realizat în condiţii de piaţă începând însă cu 1997. În perioada 1997-2000 operaţiunile cu titluri s-a intensificat, eficienţa sa în influenţarea lichidităţii fiind însă redusă, adesea efectele acesteia fiind contrare obiectivului controlului bazei monetare. După anul 2000 utilizarea acestui instrument s-a apropiat semnificativ de cerinţele economiei de piaţă europene, prin cumpărări şi vânzări reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare, prin acordarea de credite colaterizate cu active eligibile pentru garantare, prin emiterea de certificate de depozit, prin atragerea de depozite pe termen fix, prin operaţii de swap valutar etc., aceste instrumente contribuind la monetizarea economiei, dar şi la sterilizarea excedentului de lichiditate din sistem.

Politica rezervelor obligatorii, introdusă din 1991, s-a caracterizat prin extinderea treptată a bazei de calcul, modificarea fluctuantă a ratelor, adesea atingând nivele de 30%, remunerarea rezervelor începând cu 1999, diminuarea importanţei acestui instrument începând cu anul 2000.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană, unul din obiectivele prioritare constă în continuarea preluării acquis-ului comu-nitar de către BNR, detaşându-se în acest sens două documente în care sunt precizate standardele internaţionale privind desfăşurarea activităţii bancare şi anume. Convenţia de la Basel referitoare la capitalul băncilor şi A doua directivă de Coordonare bancară, referitoare la acordarea de licenţe băncilor.

413

Pe parcursul tranziţiei au fost adoptate măsuri care să apropie sistemul bancar românesc de cerinţele aderării, între acestea deli-mitându-se măsurile vizând:

•reorganizarea activităţii bancare, prin reglementări adoptate în 1991 şi revizuite, în perspectiva aderării, în 1998 şi 2004;

•contabilitatea instituţiilor de credit; •reorganizarea şi lichidarea societăţilor bancare; •funcţionarea instituţiilor financiare nebancare; •liberalizarea treptată a contului de capital; •adaptarea politicii monetare la cerinţele prevăzute în capitolele

referitoare la circulaţia serviciilor, a capitalurilor şi la UEM de acquis-ul comunitar;

•regimul valutar; •funcţionarea pieţei monetare. Printre cele mai importante cerinţe, în plan monetar, impuse în

perioada de preaderare sunt acelea ale consolidării independenţei BNR, explicitarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv prioritar al politicii mone-tare, interzicerea finanţării directe, de către BNR, a instituţiilor publice, îmbunătăţirea operaţiunilor cu titluri financiare de stat etc.

Sumarul capitolului

Componentă a politicii economice, politica monetară se circumscrie

intervenţiei indirecte a autorităţii publice în reglarea economiei, având ca scop asigurarea lichidităţii economiei în condiţii de stabilitate a preţurilor, prin instrumentarea unor variabile monetare controlate direct sau indirect de către Banca centrală, în condiţiile unei austerităţi mone-tare, caracterizată prin supleţe, deschidere, inovaţie şi mixuri interactive.

Realizarea scopului implică însă orientarea politicii monetare spre atingerea unor obiective specifice, posibil de atins prin manipularea instrumentelor monetare, obiective ierarhizate şi corelate pe trei sec-venţe: finale, intermediare şi operaţionale, obiectivele intermediare constituindu-se de fapt, ca volum şi nivel, în ţinte ale politicii monetare, precum cantitatea de monedă, prin agregatele monedei centrale şi ale masei monetare, rata dobânzii, cursul valutar.

Acţiunile monedei asupra economiei au loc prin utilizarea instrumentelor de politică monetară, care se delimitează în două tipuri de acţiuni:

•acţiuni asupra lichidităţii, vizând influenţarea cantităţii de mo-nedă prin instrumente precum taxa scontului, rezervele obligatorii, tranzacţiile cu titluri pe piaţă;

414

•acţiuni asupra creditelor, prin instrumente mai directe, precum selectivitate, raţionarea sau plafonarea şi controlul creditelor.

Impactul politicii monetare asupra economiei este fundamentat atât teoretic, prin abordările structurale de sorginte keynesistă şi prin abordările comportamentale de sorginte monetaristă, cât şi dovedit empiric, statistic şi istoric, prin evoluţia cauzal-corelativă a ofertei de monedă şi a variabilelor economice, precum inflaţia, evidenţiind impor-tanţa mecanismelor, a canalelor de transmitere a impulsurilor monetare asupra variabilelor economice. În acest sens, eficacitatea politicii monetare depinde de natura şi adecvarea canalelor de transmitere, delimitându-se trei categorii de efecte ale politicii monetare: de preţ, de avere, de semnalare, realizarea acestor efecte fiind influenţată de factori economici şi financiari, reglementativi sau organizaţionali.

Canalele de transmitere a impulsurilor monetare evidenţiază importanţa unor variabile monetare în declanşarea unui lanţ de modificări prin acţiunea unui instrument monetar, impulsul monetar transmiţându-se în sensul atingerii obiectivului vizat, de regulă creş-terea, relansarea economică. Se delimitează astfel trei categorii de canale de transmitere:

o canalul ratei dobânzii, tradiţional şi prioritar, rata dobânzii regăsindu-se adesea şi în secvenţele celorlalte canale de transmitere;

o canalul preţurilor activelor financiare, precum cursurile valu-tare, preţurile valorilor mobiliare, averea netă;

o canalul creditului, concretizat în creditul bancar şi modifi-cările bilanţiere, importanţa acestui canal manifestându-se uneori prin efectele negative, declanşatoare de crize, prin factori precum ratele dobânzii, cursurile valutare, preţurile, dar şi incertitudinile şi dezechi-librele financiare, generatoare, printre altele, de panică bancară.

În realizarea obiectivelor propuse, politica monetară se con-fruntă cu limite, cu constrângeri şi restricţii, care-i diminuează şi denaturează potenţialul reglativ, printre limitele politicii monetare delimitându-se următoarele:

�limite ale aplicării politicii monetare, precum conflictul dintre obiective, incertitudinea acestora şi chiar imposibilitatea atingerii lor;

�limite ale intervenţiilor monetare, care ţin de politica monetară însăşi, precum rigidităţile economice, asimetriile ciclice;

�limite determinate de restricţiile temporale în transmiterea politicii monetare, datorate lagurilor în perceperea, elaborarea şi transmiterea impulsului politicii monetare.

415

Termeni de referinţă

Agregat monetar Asimetrie informaţională Bază monetară Canal de transmitere Canalul creditului Canalul preţurilor activelor Canalul ratei dobânzii Careul magic Contracţie monetară Controlul creditelor Efect al politicii monetare Expansiune monetară Instrument de politică monetară Monedă centrală Obiectiv cantitativ Obiectiv final Obiectiv intermediar Obiectiv al politicii monetare Obiectiv operaţional Politică economică Politică monetară Reglare monetară Rata rezervelor obligatorii Selecţie adversă

Teste şi întrebări de autoevaluare

•De ce încearcă Banca centrală să stabilizeze ratele dobânzii? •Care dintre lagurile temporale este cel mai puţin problematic

pentru politica monetară? Explicaţi raţionamentul dvs. •Explicaţi în ce constă selectivitatea creditelor. Prin ce se deose-

beşte de raţionarea creditelor? •Care sunt variabilele instrumentelor? De ce sunt folosite acestea? •Presupunem că banca X se împrumută cu 1 milion de lei când

rezervele sale în exces sunt zero, în condiţiile unei rate a rezervelor obli-gatorii de 14%. Ce se întâmplă cu pasivele şi rezervele actuale ale băncii?

•Banca centrală vinde titluri de Trezorerie populaţiei. Ce se întâmplă cu activele populaţiei, cele ale Băncii centrale şi cu instituţia bancară asupra căreia este tras un cec de către populaţie?

•Dacă o bancă deţine depozite în valoare de 650 milioane lei, rezerve la Banca centrală de 80 milioane lei, iar rata rezervelor obli-gatorii trebuie să fie de 11%, determinaţi excesul de rezerve al băncii.

•Care sunt efectele politicii monetare restrictive asupra preţurilor? •Care sunt, după opinia dvs, avantajele şi dezavantajele utilizării

agregatelor monetare ca obiective ale politicii monetare? Explicaţi. •Descrieţi modalităţile cum politica monetară expansivă creşte

consumul. •Pe termen scurt, ratele nominale mai înalte ale dobânzii pot

induce o contracţie a cererii agregate şi un declin al PIB real. Pe termen lung, totuşi, aceste rate sunt asociate cu inflaţia actuală şi aşteptată mai

416

înaltă. Explicaţi de ce acest fapt complică procedura de considerare a ratei dobânzii ca ţintă a politicii monetare.

•Care este semnificaţia politicii monetare? Este aceasta acceptată teoretic? Explicaţi.

•Intervenţiile directe şi indirecte ale politicii monetare vizează lichiditatea economiei. Care dintre ele au efecte globale asupra lichi-dităţii? Explicaţi cum?

•Care dintre cele trei efecte caracteristice canalelor de transmitere afectează anticipaţiile subiecţilor economici? Cum influenţează compor-tamentul acestora?

•Efectul de lichiditate al canalului bilanţier de transmitere a im-pulsurilor monetare afectează consumul de bunuri durabile şi imobiliare al populaţiei. Explicaţi sensul influenţei şi secvenţele acesteia.

•Ce reprezintă coeficientul q şi ce semnificaţie are el în transmi-terea impulsurilor politicii monetare?

•Care dintre elementele următoare reprezintă obiectivul prioritar al politicii monetare: asigurarea lichidităţii economiei, menţinerea sta-bilă a cursului valutar, stabilizarea creşterii ratelor dobânzii, stăpânirea inflaţiei, reglarea monetară?

•Care este deosebirea dintre obiectiv operaţional şi instrument? Expuneţi părerea dvs.

•Care dintre următoarele aspecte este vizat prin acţiunile Băncii centrale asupra costului monedei centrale: rata rezervelor obligatorii, baza monetară, volumul creditelor, variaţiile dobânzilor pe termen scurt?

Bibliografie selectivă

�Silviu Cerna, Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

�Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă-credit, Editura ASE, Bucureşti, 2003.

�Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

�Roger LeRoy Miller, David D. VanHoose, Money, Banking, and Financial Markets, Thomson, South-Western, Ohio, USA, 2004.

�Jean Pierre Patat, Monnaie, institutions financières et politique monetaire, Economica, Paris, 1993.

�Ana Popa (coord.), Teorie şi politică monetară, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

417

XII. INTERNAŢIONALIZARE MONETARĂ

Scopul capitolului constă în cunoaşterea şi înţelegerea feno-

menelor şi proceselor de internaţionalizare monetară şi financiară, a evoluţiei politice şi instituţionale a acţiunilor de construire a sistemelor monetare regionale, zonale şi internaţionale, a impactului globalizării economice şi financiare asupra fluxurilor şi relaţiilor monetare mon-diale, asupra pieţelor şi politicilor monetare şi financiare.

După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective: �Explicarea conceptelor definitorii ale sistemului monetar inter-

naţional, SMI: etalon şi regim valutar, paritate valutară, convertibilitate, curs fix şi flotant, depreciere şi devalorizare etc.

�Cunoaşterea semnificaţiei termenilor de integrare monetară, globalizare financiară, monedă unică, uniune monetară, internaţio-nalizare a pieţelor, convergenţă a politicilor monetare etc.

�Analiza principiilor, cerinţelor şi avantajelor constituirii siste-melor monetare regionale şi internaţionale.

�Examinarea evoluţiei şi formării mecanismelor de funcţionare a sistemului monetar european, SME, a instituirii monedei unice.

�Înţelegerea caracteristicilor, organizării şi perspectivelor SMI şi SME, a posibilităţilor de armonizare monetară instituţională.

�Analiza procesului globalizării financiare, a determinanţilor, formelor şi efectelor acesteia, examinarea relaţiilor dintre pieţele financiare şi statele naţionale în procesul globalizării.

Introducere Evoluţia şi dezvoltarea economiilor, consolidarea şi expansiunea

statelor naţionale, a fluxurilor comerciale şi financiare dintre acestea, constituirea şi extinderea pieţelor financiare şi comerciale regionale şi internaţionale, au impus necesitatea reglementării şi instituţionalizării

418

reţelelor de relaţii dintre participanţii pe aceste pieţe şi îndeosebi a relaţiilor monetare, a raporturilor dintre monede şi a tranzacţiilor monetare.

În acest sens, crearea unor sisteme monetare care să faciliteze circulaţia comercială şi financiară, pe plan regional şi internaţional, în condiţii de echitate, profitabilitate şi normalitate, fără crize şi dezechi-libre, fără transferuri oneroase de lichidităţi a devenit un deziderat de la începuturile comerţului extrafrontalier, impunându-se cu stringenţă în perioada actuală, sub impactul globalizării, în particular al globa-lizării financiare.

Sistemul Monetar European, devenit Uniunea Monetară, repre-zintă o încercare de creare a unui spaţiu multinaţional al unei monede unice, euro, această construcţie europeană fiind împlinirea unor dezi-derate comune, dar şi a unor interese naţionale de natură diversă, euro fiind vehicolul, deschizătorul de drum, drum pe care Europa păşeşte într-o lume viitoare globală şi polară, într-o lume a deschiderii, dar şi a confruntărilor.

România tranziţiei şi a integrării se pregăteşte să intre într-o Europă încă nesigură pe sine, care nu dispune de instituţii şi instrumente rodate şi consolidate, recunoscute şi acceptate şi în acest context va fi necesar ca România să fie pregătită să intre pentru a exista în această Europă nedefinită pragmatic, existenţă care presupune realizarea a trei deziderate:

•intrarea să fie pregătită similar pentru toată populaţia din spaţiul naţional;

•Europa să constituie casa tuturor, omniprezentă şi echipotentă pentru toţi;

•Euro să fie pretutindeni, în Europa, acelaşi. Integrarea monetară a României şi nu numai, în Europa nu trebuie

să fie o salvare, ci o implicare, o asumare, altfel Europa integrată va fi precum imperiile: vin şi se duc.

Pentru înţelegerea adecvată a acestui capitol este preferabilă studierea şi a următoarelor capitole,

•Sistemul monetar •Banca centrală •Politica monetară

419

1. Sistemul Monetar Internaţional (S.M.I.)

1.1. Mecanismele S.M.I.

1.1.1. Regimul valutar Emisiunea monetară este unul din atributele suveranităţii statelor,

existenţa naţiunilor suverane şi deschiderea lor către exterior implicând problema conversiei unităţilor monetare ale diferitelor ţări, ca urmare a tranzacţiilor comerciale sau financiare între agenţi economici rezidenţi sau nerezidenţi.

Sistemul Monetar Internaţional (S.M.I.) poate fi definit ca an-samblul regulilor, instituţiilor şi instrumentelor care permit realizarea conversiei reciproce a unităţilor monetare, asigurând compatibilitatea sistemelor monetare naţionale şi circulaţia monetară la nivel mondial.

Existenţa unui S.M.I. nu are sens decât în raport cu nevoia de a asigura buna funcţionare a comerţului internaţional, dacă toate ţările ar avea aceeaşi monedă operaţiunile de conversie reciprocă a monedelor, de determinare a cursurilor valutare nu ar mai fi necesare, acestea fiind necesare datorită tocmai existenţei monedelor cu valori specifice ţărilor şi regiunilor, ceea ce impune constituirea S.M.I.

Sistemul Monetar Internaţional se bazează pe reguli care provin în mod direct din practicile comerciale impuse de către state, aceste reguli trebuind să definească:

•un regim valutar, de schimb, constând în principii care asigură convertibilitatea între monede;

•alimentarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă expansiunii comerţului internaţional;

•un sistem de rezerve care conferă diferitelor naţiuni participante la schimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară;

•mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi curente (schimburi de mărfuri şi servicii), conservate pe termen mediu sau lung.

S.M.I. trebuie să asigure convertibilitatea monedelor şi anume posibilitatea de a schimba moneda naţională contra aurului sau devizelor, existând în acest sens reguli de conversie admise de toate statele, modul de convertibilitate depinzând cu stricteţe de regimul de schimb ales.

420

Putem distinge, de la începutul revoluţiei industriale, patru sisteme de convertibilitate monetară:

�secolul al XIX-lea asistă la instalarea şi apogeul etalonului aur, a cărui funcţionare este grav perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial;

�reîntoarcerea la aur în perioada interbelică dă naştere etalonul aur-devize, a cărui prăbuşire este cauzată de depresiunea din anii ’30;

�după cel de al doilea război mondial, desfiinţarea barierelor vamale în relaţiile comerciale este însoţită de afirmarea noului sistem de convertibilitate, centrat pe etalonul devize, de fapt pe dolar;

�la începutul deceniului opt asistăm la prăbuşirea acordurilor de cursuri fixe, care fuseseră semnate la Bretton Woods (datorită dezechi-librelor comerciale care făceau imposibilă menţinerea parităţii în aur a dolarului) şi trecerea la cursuri flotante, bazate pe etalonul putere de cumpărare.

1.1.2. Alegerea regimului valutar

Această evoluţie evidenţiază două tipuri de regim valutar: o fixitatea (rigidă sau ajustabilă); o flotaţia (pură sau administrată).

a. Cursurile fixe Într-un regim de schimburi fixe, monedele sunt definite prin

raportare la un etalon (metal preţios, deviză sau coş de devize), fiecare monedă având un curs de schimb oficial (prin raportare la acest etalon), numit paritate.

Fixitatea rigidă sau irevocabilă corespunde unei situaţii în care cursurile de schimb nu sunt modificate niciodată, monedele nu sunt supuse valorizării sau devalorizării, această situaţie regăsindu-se în funcţionarea etalonului – aur. Aceasta a fost de asemenea ideea directoare a proiectului Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.) din cadrul tratatului de la Maastricht, prin cursurile de schimb între monedele europene care au fost în mod irevocabil fixe, înainte de a dispărea în sânul monedei unice, euro.

Fixitatea ajustabilă corespunde unei situaţii în care cursurile de schimb oficiale, rămânând fixe, pot fi modificate în împrejurări excep-ţionale, îndeosebi ca urmare a unei crize externe, schimbări de paritate (valorizare şi devalorizare), aceste modificări putând fi negociate cu ţările partenere sau putând fi impuse de către statul aflat în dificultate.

421

Într-un sistem de cursuri fixe variaţiile cursului de schimb se fac în anumite limite (+/– 1 % în raport cu dolarul, în S.M.I. de la Bretton Woods, +/– 2, 25 % în raport cu E.C.U. în Sistemul Monetar European, SME, la momentul creării sale), băncile centrale intervenind prin vânzări sau cumpărări de devize pe piaţa valutară numai când cursul de schimb ameninţă să depăşească fie limita inferioară, fie cea superioară a benzii de fluctuaţie.

b. Cursurile flotante Într-un regim al cursurilor flotante, valoarea monedei este

determinată de cererea şi oferta subiecţilor economici, care se exprimă pe piaţa schimburilor valutare.

La limită, flotaţia monedelor ar putea fi pură, în sensul că băncile centrale nu ar interveni în stabilirea valorii exterioare a monedei. Totuşi, mai frecvent, flotaţia este impură sau administrată: chiar dacă băncile centrale nu sunt constrânse să protejeze cursurile de schimb, ele intervin, prin vânzări sau cumpărări de devize sau prin modificarea ratei dobânzii, pentru a regulariza cursul de schimb şi a preveni sau a bloca atacurile speculative, aceste intervenţii neregulate făcându-se în numele apărării obiectivelor interne şi nu pentru a respecta regulile referitoare la apărarea unui sistem monetar internaţional.

Într-un sistem de schimburi flotante nu poate exista o devalorizare sau o creştere a valorii unei monede, pentru că există o paritate protejată oficial de către Banca centrală. Atunci când valoarea unei monede creşte în raport cu alta, se spune că ea se apreciază, iar în caz contrar, se depreciază.

1.1.3. Cursul de schimb şi devalorizarea

Atunci când un stat exportă mărfuri sau servicii, obţine în schimb devize, valute care sunt convertite în monedă naţională de către expor-tatori, prin vânzare pe piaţa valutară, dimpotrivă, importurile necesitând cumpărări de devize. Deci, operaţiile comerciale au un impact direct asupra cererii şi ofertei de devize pe piaţa schimburilor valutare. În caz că un stat este competitiv şi câştigă părţi din piaţă, asistăm la intrări de devize pe care agenţii rezidenţi doresc să le convertească în monedă naţională, aceasta din urmă fiind solicitată şi valoarea ei tinde în mod natural să crească.

Teoria parităţii puterilor de cumpărare (P.P.C.) consideră că modificările nivelului preţurilor şi/sau a ratei inflaţiei sunt factorul determinant al evoluţiei cursului de schimb.

422

În versiunea relativă, teoria P.P.C. consideră că este necesar să se fixeze cursul de schimb la un nivel ce compensează variaţia preţurilor relative, acestea fiind modificările ratei inflaţiei în cursul unei perioade de timp, care devin principalul factor explicativ al cursului de schimb.

Speculaţia se bazează pe vânzarea sau cumpărarea unei monede cu intenţia de a o revinde sau a o cumpăra la o dată ulterioară în speranţa realizării unui profit, speculantul sperând să câştige bani anticipând variaţiile cursului de schimb. Pe piaţa de schimb valutară există întotdeauna speculanţi profesionişti, care caută, în mod sis-tematic, să anticipeze variaţiile cursului de schimb. prin intervenţiile lor, speculanţii participând la formarea cursului de schimb.

Speculaţia este facilitată de transformările pieţei valutare, deter-minate de globalizarea financiară, pe pieţele valutare globale operaţiunile de schimb făcându-se continuu, pieţele financiare fiind plasate pe fusuri orare diferite. Pieţele valutare, de schimb valutar sunt interco-nectate, ca şi cum nu ar exista decât un singur loc de tranzacţie şi cotaţie, pe principalele pieţe financiare găsindu-se aceleaşi produse şi aceleaşi procedee de transmitere rapidă a informaţiilor.

Creşterea considerabilă a circulaţiei de capital pe termen scurt, începând cu primii ani ai deceniului opt, face ca factorii financiari să ocupe un loc predominant în determinarea cursului de schimb şi influenţa lor să o surclaseze pe aceea a variaţiilor puterii de cumpărare sau pe aceea legată de ponderea fluxurilor comerciale.

Cursurile de schimb au fost considerate, după cel de-al doilea răz-boi mondial, ca instrumentul cel mai bine adaptat pentru reechilibrarea balanţei de plăţi şi pentru reasigurarea echilibrului intern şi extern.

Atunci când un stat are deficit al balanţei de plăţi comerciale (exporturi insuficiente în raport cu importurile), poate încerca a-l resorbi prin devalorizarea monedei naţionale, această operaţiune trebuind, în mod normal, să provoace două efecte care se vor intensifica:

opreţul mărfurilor naţionale exprimate în monedă străină scade, exporturile fiind astfel stimulate;

opreţul mărfurilor străine exprimate în moneda naţională creşte, importurile fiind astfel frânate.

Începând cu a doua jumătate a anilor ’70 devalorizările s-au arătat puţin eficace şi lupta contra inflaţiei a devenit o prioritate. În Europa, filosofia politicii monetare s-a modificat, în sensul că autorităţile monetare au considerat că stabilitatea cursului de schimb în cadrul acordurilor de schimburi fixe ar trebui să treacă pe primul plan, pentru ca politicile interne să devină credibile.

423

Ineficacitatea devalorizării e legată, în primul rând, de o interna-ţionalizare crescândă a economiilor, importurile, al căror preţ este în mod mecanic crescut prin intermediul devalorizării, având o pondere mai mare în cererea finală şi intermediară, ceea ce provoacă o inflaţie puternică.

1.2. Evoluţia S.M.I.

1.2.1. Etalonul aur al schimburilor fixe

La sfârşitul secolului al XIX-lea, când schimburile comerciale se

intensifică, etalonul-aur este introdus ca o prelungire a sistemelor monetare naţionale, fără ca o conferinţă internaţională să-i oficializeze fundamentele, aurul constituind baza sistemului monetar internaţional. Automatismele schimbului se statuează şi astfel etalonul-aur a funcţionat pe deplin, începând din anii 1870, abandonul bimetalismului aur-argint în cea mai mare parte a ţărilor, până la primul război mondial.

Etalonul aur se bazează pe câteva reguli esenţiale, definite de un grup de experţi englezi, (Comitetul Cunliffe), reunit la cererea guvernului britanic în 1918:

o definirea monedelor printr-o cantitate de aur fixă; o convertibilitatea monedelor în aur; o libera circulaţie a aurului în interiorul şi exteriorul frontierelor. În teorie, etalonul aur ar fi trebuit să îndeplinească două funcţii

esenţiale, fără intervenţia statelor: •menţinerea cursurilor de schimb în benzi de fluctuaţie foarte

înguste; •reechilibrarea balanţei plăţilor curente prin fluxuri de capital. Primul război mondial, prin inflaţia pe care a generat-o, a fost cel

care a pus capăt sistemului etalonului-aur şi a zdruncinat supremaţia lirei sterline. Vechile parităţi nu mai erau potrivite noii situaţii şi repar-tizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Războiul a accelerat creşterea datoriilor şi a deficitelor comerciale, stocul de aur mondial fiind insuficient pentru a le regla, fără a devaloriza considerabil monedele în raport cu metalul preţios.

După primul război mondial, statele europene au înregistrat performanţe macroeconomice caracterizate prin divergenţă, variaţii mari între nivelurile inflaţiei, mecanismele de formare a preţurilor şi veniturilor fiind puternic modificate, iar repartiţia stocului mondial de

424

aur a devenit asimetrică, în favoarea Statelor Unite, prima conflagraţie mondială ruinând fundamentul etalonului-aur, deoarece convertibilitatea monedei de hârtie în aur a fost suprimată (curs forţat).

Această nouă situaţie părea să angajeze o întoarcere la etalonul-aur în aceleaşi condiţii ca înainte de război, totuşi, la Conferinţa de la Geneva asupra reconstrucţiei economice a Europei (1922) se încearcă să se restabilească un nou sistem monetar internaţional, fondat pe etalonul aur-devize, participanţii solicitând ca monedele să fie garantate prin aur sau prin rezervele de devize, ele însele convertibile în aur.

Experţii propun însă o convertibilitate a bancnotelor limitată la lingouri.

În 1923, economistul englez John Maynard Keynes denunţa pericolele unei reîntoarceri la etalonul-aur, el afirmând că nu ar trebui sacrificat echilibrul interior în folosul celui exterior şi că politicile de deflaţie destinate stabilizării cursului de schimb sunt periculoase.

Abandonarea etalonului–aur şi decizia devalorizării lirei sterline, cu 30 %, în septembrie 1931, reprezintă punctul de plecare al unui război monetar, caracterizat prin devalorizări în lanţ în încercarea de a câştiga părţi din piaţă. Această decizie engleză marchează prăbuşirea Sistemului monetar internaţional, ţările care erau legate din punct de vedere comercial de Anglia depreciindu-şi monedele.

Eşecul Conferinţei monetare de la Londra, din iunie 1933, mar-chează sfârşitul tratativelor de cooperare, extinderea devalorizărilor competitive şi întărirea măsurilor de protecţie unilaterale.

1.2.2. Bretton Woods şi Fondul Monetar Internaţional

Conferinţa de la Bretton Woods a reunit, în 1944, reprezentanţi din patruzeci şi cinci de state, inclusiv cei ai Uniunii Sovietice, care nu vor semna acordurile şi cei ai Chinei naţionaliste. Negociatorii ţinuseră cont de criza din 1929 şi doreau să evite întoarcerea la un război al mo-nedelor, la cursurile de schimb multiple şi la utilizarea devalorizărilor competitive din anii ’30.

În acest sens au fost propuse două proiecte de restructurare monetară internaţională:

o proiectul american, susţinut de Harry Dexter White; o proiectul britanic, susţinut de Jhon Maynard Keynes Cele două proiecte propuse aveau o bază comună, constând în: •adoptarea unui sistem de schimburi fixe, care să nu se bazeze

pe deflaţie, ca înainte de 1914;

425

•crearea unui organism internaţional însărcinat cu acordarea de împrumuturi ţărilor debitoare, ce au dezechilibre tranzitorii ale balanţei de plăţi.

Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din proiectul prezentat de administraţia americană, consacrând supremaţia politică şi financiară americană şi locul proeminent al dolarului în Sistemul monetar internaţional, în defavoarea lirei sterline, în 1945; dolarul era singura monedă care putea juca un rol de prim-plan, datorită puterii economice a statului emitent.

Acordul monetar de la Bretton Woods intră în vigoare la 27 decembrie 1945, dar nu va deveni operaţional până la sfârşitul anului 1958, atunci când monedele europene îşi vor regăsi convertibilitatea externă pentru plăţile curente, mişcările de capital fiind în continuare controlate, pentru a opri speculaţiile asupra cursului monedelor.

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional propus au fost următoarele:

o cooperarea monetară internaţională; o dezvoltarea economică a tuturor ţărilor; o creşterea echilibrată a comerţului internaţional; o stabilitatea cursurilor de schimb; o multilaterizarea plăţilor internaţionale, o convertibilitatea monetară; o lichiditatea internaţională; o echilibrarea balanţelor de plăţi. Principalele axe ale Sistemului monetar internaţional promovat

la Bretton Woods sunt următoarele: •un sistem de schimburi fixe, dar ajustabile; •fiecare ţară stabileşte valoarea externă a monedei sale în aur sau

în funcţie de dolar, valoarea acestuia fiind stabilită în raport cu aurul; •marjele de fluctuaţie a monedelor, în raport cu dolarul, sunt de

+/– 1 %; •pot avea loc realinieri pentru a evita devalorizările competitive,

în caz de dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi. Sistemul Bretton Woods a fost descris ca un sistem care ar fi

asigurat un înalt grad de stabilitate ratelor de schimb, permiţând astfel o creştere a schimburilor comerciale şi conducând astfel la dezvoltarea economică în perioada de după război.

Acordurile prevedeau exprimarea cursurilor valutare în aur sau într-o monedă convertibilă în aur, Statele Unite fiind singura ţară ce-şi

426

definea moneda în raport cu aurul, în 1944 Banca centrală americană deţinând 60% din stocul mondial de aur şi dolarul devenea tot aşa de bun ca şi aurul.

Fixitatea cursurilor de schimb permite o marjă de fluctuaţie de +/– 1% în jurul unei parităţi centrale definite în raport cu dolarul, singura monedă convertibilă în aur la paritatea de 35 dolari uncia, marjă ce corespunde aproximativ abaterii maxime a cursului de schimb din secolul XIX. Chiar dacă e bazat, în final, pe aur, acest sistem diferă puternic de etalonul-aur, instaurând un etalon aur-devize şi făcând din dolar monedă internaţională.

Noul regim de schimburi fixe interzice orice schimbare de paritate, cu excepţia cazului în care este constatat acel dezechilibru fundamental al schimburilor. În acest caz, Fondul Monetar Internaţional (FMI), organism financiar internaţional constituit la această conferinţă, trebuia asociat la definirea unei noi parităţi, parităţile fiind ajustabile şi orice ţară putea modifica valoarea oficială a monedei sale fără a negocia direct cu celelalte state membre, cu toate că în teorie se impune nego-cierea cu FMI.

FMI era gardianul sistemului de schimburi fixe, el veghind asupra funcţionării armonioase a acordurilor de schimb şi a stabilităţii modelelor. FMI interzice devalorizarea competitivă, sub sancţiuni ce merg până la excluderea din organizaţie şi imposibilitatea de a avea acces la creditele pe care acesta le poate stabili, acest organism fiind însărcinat cu ajutorarea statelor membre pentru a surmonta deficitele temporare ale balanţei de plăţi.

Până la sfârşitul anilor ’70 ai secolului XX, FMI a intervenit în favoarea ţărilor dezvoltate ce aveau probleme de comerţ exterior, influenţa FMI asupra politicii valutare a ţărilor dezvoltate a fost însă modestă, în măsura în care devalorizările au fost operate la cald, FMI nefiind avertizat decât uneori asupra operaţiunilor de reajustare realizate.

FMI impunea condiţii relativ restrictive ţărilor care vor să împrumute, fiecare naţiune având dreptul de a primi automat un credit, reprezentând 25 % din cota sa la Fond, într-o monedă la alegere (tranşa-aur), deblocarea fondurilor suplimentare era precedată de o examinare a situaţiei economice a ţării în dificultate, pentru tranşele de credit care urmează statul trebuind să semneze un acord de confirmare, numit stand-by, bazat pe punerea în practică a unei politici de stabilizare.

427

Experienţa postbelică evidenţiază însă că mai mulţi factori au facilitat această stabilitate a ratelor de schimb:

•ţările au recurs la controale ale circulaţiei de capital pentru a se proteja împotriva mişcărilor destabilizatoare de capital;

•Fondul Monetar Internaţional (FMI) a acordat credite ţărilor ce au dificultăţi în menţinerea parităţilor în faţa presiunilor pieţelor;

•FMI a descurajat schimbările de parităţi care ar fi putut, în alte circumstanţe, să destabilizeze sistemul.

Pentru a furniza statelor membre noi active de rezervă sunt emise drepturi speciale de tragere (DST), proporţional cu cotele părţi la Fond ale fiecărei ţări membre, DST reprezentând unitatea de cont în care sunt contabilizate operaţiunile la FMI.

Valoarea DST-urilor este determinată în raport cu un coş ponderat de monede (iniţial toate monedele ţărilor membre, treptat, până în 2.000, doar cele mai importante cinci monede: dolarul, marca germană (euro) yenul, francul francez şi lira sterlină. Această unitate de cont, echivalentă iniţial cu un dolar şi definită printr-o greutate în aur, nu va ieşi niciodată din cadrul FMI şi nu va tinde să se impună ca monedă internaţională.

Sistemul cursurilor fixe se prăbuşeşte în 1973, dar instituţiile de la Bretton Woods (FMI, Banca mondială) supravieţuiesc. Fondul şi-a pierdut vocaţia de supraveghetor al cursurilor de schimb, totuşi el nu s-a dizolvat deoarece, în primă instanţă, s-a crezut că această criză a schimburilor era trecătoare (dispariţia schimburilor fixe nu a devenit oficială decât în 1976-78, o dată cu acordurile de la Jamaica), apoi, de la începutul anilor ’80, FMI va fi însărcinat cu gestionarea crizelor datoriei internaţionale şi, paradoxal, rolul său va deveni mai important decât în anii ’50.

Astăzi, totalitatea operaţiunilor de împrumut ale FMI este des-tinată ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor din estul Europei, în tranziţie la economia de piaţă.

La 9 septembrie 1982, în timpul reuniunii de la Toronto, (Adunarea generală a FMI şi Banca Mondială), marii bancheri ai planetei manifestau îngrijorare faţă de o posibilă asfixiere a Sistemului financiar internaţional şi de riscurile falimentului în lanţ al băncilor centrale din America Latină, pentru a contribui la reglarea acestui dosar al datoriei FMI acordând noi împrumuturi condiţionate de adoptarea unor măsuri de ajustare structurală.

428

1.3. S.M.I. actual

1.3.1. Cursurile de schimb flotante

În schimburile flotante, valoarea unei monede în raport cu alta (preţul ei) este afectată de toţi factorii ce pot avea impact asupra cererii sau ofertei unei monede sau alteia. Pe de o parte, cursurile flotante pure permit băncilor să evite sterilizarea inutilă a rezervelor de schimb, pentru că ele nu sunt constrânse să intervină pe piaţă. Pe de altă parte, în prezenţa unui deficit al balanţei de plăţi în cazul cursurilor flotante, ajustarea se face prin modificarea cursului de schimb. Deficitul balanţei globale provoacă o cerere excedentară de devize străine, care depreciază moneda autohtonă, deprecierea ducând la creşterea preţurilor la importuri, care sunt astfel frânate şi dimi-nuează preţul exporturilor, care sunt stimulate, flexibilitatea cursului de schimb permiţând obţinerea unei flexibilităţi a preţurilor interna-ţionale, chiar atunci când preţurile naţionale sunt rigide.

Cursul de schimb flotant permite o mai bună stăpânire a ratei inflaţiei.

Totodată, speculaţia devine mult mai dificilă în cazul cursurilor flotante, deoarece atunci când băncile centrale nu mai intervin pentru a apăra un curs de schimb, speculanţii se găsesc în cea mai mare incertitudine privind evoluţia cursurilor.

Conform partizanilor cursurilor flotante, acest sistem permite obţinerea unui curs de schimb de echilibru şi face compatibile, la nivel internaţional, politicile naţionale, eventual divergente. Inconvenientul cursurilor fixe consta în expunerea fiecărei ţări la şocurile transmise de restul lumii prin balanţa de plăţi sau alte canale de transmitere, cum ar fi masa monetară (inflaţie importantă) în timp ce cursurile flotante generează o autonomie ridicată pentru politica economică (protecţie faţă de şocurile externe), nefixându-se asupra unui obiectiv artificial (apărarea cursului de schimb), această politică putând fi utilizată din plin pentru a lupta contra inflaţiei sau a şomajului, ea căpătând astfel un grad mare de libertate.

Această demonstraţie a fost făcută de către doi economişti americani, Mundell şi Fleming, printr-un model care rămâne una dintre bazele macroeconomiei moderne şi căruia i-au dat numele lor. Acesta repre-zintă triunghiul incompatibilităţilor sau triunghiul infernal. Modelul Mundell – Fleming arată că este imposibil să se menţină în acelaşi timp

429

libertatea mişcărilor de capital, stabilitatea cursului de schimb şi inde-pendenţa politicilor monetare, fiecare ţară putând, în teorie, să aleagă două dintre aceste elemente, trebuind să renunţe însă la al treilea:

•dacă alege fixitatea cursului de schimb şi stăpânirea ratei dobânzii, trebuie să renunţe la libertatea de circulaţie a capitalurilor şi să introducă un control al schimburilor;

•dacă alege fixitatea cursurilor de schimb şi libertatea mişcărilor de capital, nu mai poate stăpâni evoluţia ratei dobânzii;

•dacă alege stăpânirea ratei dobânzii şi libertatea mişcărilor de capital, trebuie să accepte flotaţia monedei.

Observarea evoluţiei regimului cursurilor flotante a demonstrat apariţia unor disfuncţionalităţi, speculaţia fiind în numeroase rânduri destabilizantă. Monedele au fost atacate deseori într-o manieră nejusti-ficată din prisma factorilor fundamentali, întreprinderile înseşi au suferit pierderi în cadrul schimburilor şi au fost constrânse să introducă pro-ceduri de acoperire a operaţiunilor externe (exporturi, investiţii directe, cumpărări de materii prime), operaţiuni de acoperire care au generat la rândul lor mişcări importante de capital, care au amplificat variaţia cursului de schimb.

Flotaţia monedelor a provocat o extremă volatilitate a cursurilor de schimb şi a făcut pe mulţi să regrete vârsta de aur de la Bretton Woods, mobilitatea internaţională a capitalurilor şi afirmarea unor noi puteri economice au făcut ca Sistemul monetar internaţional actual să fie foarte instabil.

Această instabilitate este negativă deoarece: o la nivel microeconomic, provoacă distorsiuni în alocarea

resurselor, perturbaţii în calculul economic şi costuri suplimentare pentru a se asigura contra riscurilor;

o la nivel macroeconomic, perturbă politica publică. Globalizarea pieţelor monetare şi financiare, determinată de

reţelele mondiale de informaţii, graţie conlucrării informaticii şi tele-comunicaţiilor, supune cursurile de schimb unor tensiuni puternice, conjunctura devenind din ce în ce mai incertă, datorită dezvoltării noilor tehnici financiare informatizate, a creşterii deficitelor publice, a apariţiei de şocuri externe.

Cursurile flotante au permis totuşi absorbirea şocurilor, în con-diţiile în care nu au oprit creşterea comerţului internaţional într-un ritm mai rapid decât cel al producţiei. Mai mult, ele au dat supleţe economiei planetare, permiţându-i să absoarbă şocurile reale dintre ţări ale căror

430

structuri interne de preţuri relative se pun dificil în acord cu evoluţiile economice mondiale, datorită funcţionării particulare a fiecărei pieţe de forţă de muncă şi a regulilor de repartiţie a veniturilor.

De la abandonul din 1971-1975 al convertibilităţii dolarului şi al fixităţii schimbului, climatul de instabilitate financiară a provocat apariţia de noi instrumente financiare, existenţa pieţelor financiare derivate justificându-se prin dorinţa băncilor şi a deţinătorilor de capital de a se proteja contra fluctuaţiilor de mare amploare ale ratei dobânzii şi ale cursurilor de schimb.

Însă, aceste pieţe derivate sunt acuzate de a fi stat la originea unor mari valuri de speculaţie pe pieţele de schimb şi de a fi indus Sistemului monetar internaţional riscul unei insolvabilităţi generalizate în cazul că un număr de bănci, care aveau angajamente importante asupra produ-selor supuse riscului, ar fi dat faliment. În fapt, aceste pieţe derivate sunt în aceeaşi măsură cauza volatilităţii cursurilor de schimb, precum şi rezultatul acestei volatilităţi.

1.3.2. Slăbiciunile dolarului

Acordurile din Jamaica au fost semnate în 1976 şi au intrat în vigoare în 1978, ele ratificând al doilea amendament al statutului FMI: flotaţia generalizată este oficializată şi aurul îşi pierde calitatea de eta-lon. Trei decizii sunt adoptate la Conferinţa de la Kingston (Jamaica):

•aurul este exclus din relaţiile monetare internaţionale (demone-tizarea aurului), pierzând astfel orice rol financiar în cadrul FMI;

•libertatea regimului de schimb pentru ţările membre, FMI auto-rizează flotaţia monedelor, având ca singură limită interzicerea oricărei raportări la aur;

•afirmarea drepturilor speciale de tragere (DST) ca un nou etalon internaţional şi creşterea resurselor Fondului de la 30 la 39 miliarde DST.

Punctul central a constat în faptul că, de acum înainte, fiecare ţară este liberă de a defini un nou statut pentru moneda sa, dar trebuie să notifice Fondului regimul de schimb ales, dolarul rămânând moneda de referinţă şi păstrând rolul de instrument internaţional de plată.

După cele două devalorizări, din 1971 şi 1973 şi punerea sa în flotaţie, dolarul a coborât în câţiva ani la cel mai scăzut nivel: de la 2, 6 mărci la mijlocul anului 1976, la 1, 47 mărci în 1979 (şi în acelaşi an scade la mai puţin de patru franci) În noiembrie 1978, în faţa semnelor de slăbiciune a biletului verde, SUA lansează un plan de salvare a

431

dolarului: la măsurile deflaţioniste clasice (creşterea ratei dobânzii pentru a atrage capitaluri flotante străine) se adaugă, pentru prima dată în istoria SUA, crearea unui fond de intervenţie asupra pieţelor de schimb.

Începând din 1981, biletul verde cunoaşte cinci ani de creştere neîntreruptă a valorii sale.

Ca urmare a întăririi politicii monetare a SUA, ratele dobânzilor americane au crescut puternic ceea ce a atras capital din lumea întreagă şi, în consecinţă, SUA suferă o pierdere de competitivitate legată de această puternică valorizare a dolarului între 1981 şi 1985. La 26 februarie 1985, biletul verde atinge punctul maxim, în timp ce SUA cunoaşte deficite comerciale-record, creşterea dolarului fiind provocată de restricţiile politicii monetare americane, conjugată cu o puternică intrare în derivă a finanţelor publice.

Începând cu ultimele luni ale anului 1985, dolarului îi scade din nou valoarea, în total şi după fluctuaţiile necontrolate, unele de mare amploare, dolarul nu a încetat, de la începutul anilor ’70 până spre mijlocul anilor ’90, să-şi piardă valoarea în raport cu deviza germană (de la 4, 2 la mai puţin de 1, 5 mărci pentru 1 dolar) şi cea japoneză (de la 360 la mai puţin 100 yeni pentru 1 dolar).

Ponderea dolarului rămâne dominantă în sistemul schimburilor flotante, divergenţa politicilor economice ale marilor puteri antrenând însă polarizări de anticipaţie asupra acestei monede.

Convenţiile de piaţă sunt, în particular, fragile şi anticipările agenţilor economici deseori autorealizatoare, în loc de a corecta dezechilibrele comerciale iniţiale, modificarea cursurilor de schimb a luat forma unei pieţe aleatorii.

Pieţele sunt rând pe rând influenţate de declaraţiile responsabililor administraţiei americane, de publicarea unor statistici asupra balanţelor de plăţi sau de evoluţia ratei dobânzii directoare a Bundesbank-ului sau a Rezervei federale americane (F.E.D.), un război psihologic perpetuu derulându-se între operatorii particulari care intervin pe piaţă şi băncile centrale.

La iniţiativa preşedintelui Franţei, primul summit economic mon-dial reunea cinci ţări considerate cele mai industrializate (Germania, SUA, Franţa, Marea Britanie, Japonia) în 1975, acesta fiind considerat momentul naşterii Grupului celor 5 sau G5, în continuare Canada şi Italia se vor integra în acest club al ţărilor bogate, dând naştere Grupului celor 7 sau G7, însă în cadrul G7 ţările membre încearcă să-şi coordo-neze comunicatele şi nu politicile.

432

Astăzi, datorită noii diviziuni a muncii şi a numărului crescând de ţări ce au cunoscut un avânt economic, G7 apare ca o structură puţin depăşită, care nu are mijloacele necesare pentru a lupta contra „dumping-ului monetar” din ţările Asiei de sud-est.

La 22 septembrie 1985, ca urmare a întâlnirii de la Plaza Hotel din New York, ţările cele mai bogate ale planetei au decis să determine scăderea cursului dolarului printr-o acţiune concertată asupra cursurilor de schimb. După ce multă vreme au refuzat să intervină pentru a influenţa valoarea biletului verde, puterile publice americane au revenit la o viziune mai realistă asupra pericolului pe care un dolar supraevaluat îl induce economiei, obiectivul era scăderea dolarului prin vânzări concertate din partea băncilor centrale. Operaţiunea s-a tradus pentru biletul verde printr-o veritabilă prăbuşire: în doi ani, moneda americană a pierdut aproape jumătate din valoarea sa (1 dolar valora atunci 6 F sau 1, 8 DM sau 150 yeni).

La 22 februarie 1987, G7 s-a reunit la Luvru pentru a semna un acord de stabilizare a cursului de schimb. Acesta din urmă prevedea un scenariu invers în raport cu Acordul de la Plaza: era vorba de a introduce un termen în faza fluctuaţiei dolarului şi de a stabiliza cursul de schimb la nivelul acelei date. Pentru a realiza aceasta, au fost create „zonele ţintă”, adică benzi în interiorul cărora monedele sunt auto-rizate să fluctueze, aceste marje fiind ţinute secrete de către marii bancheri ai planetei.

Foarte repede, piaţa va depăşi limitele definite de către acordurile de la Luvru şi va face, o dată în plus, ca intervenţiile băncilor centrale să fie inoperante Dacă sistemul de evoluţie controlată a dolarului aproape că a funcţionat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, valurile speculative au redus aceste eforturi la zero, ele cauzând dezintegrarea sistemului monetar european şi generând „dezordinea monetară” internaţională.

Crizele monetare repetate şi faptul că oamenii politici s-au interesat mai mult de problemele interne ale ţărilor lor decât de cele internaţionale, au determinat O.N.U. să preconizeze o nouă ordine politico-economică mondială. Într-un raport publicat în 1995, O.N.U. a propus formarea unui Consiliu de securitate economic, susceptibil de a se substitui actualului G7, ultimul fiind suspectat de a apăra, înainte de toate, interesele ţărilor bogate în defavoarea intereselor globale ale planetei.

433

1.4. Perspectivele reformei S.M.I. Regimurile de schimb sunt foarte diferite de la o ţară la alta,

chiar dacă, global, flotaţia este regula ce apare între marile monede. Tipologic, câteva cazuri de regim valutar pot fi evidenţiate: �Ţările ce întreţin relaţii comerciale intense au interesul de a

adopta cursuri fixe, pentru a evita ca variaţiile cursului de schimb să genereze dezordine şi instabilitate;

�Ţările mici, care depind de o mare putere, sunt interesate să-şi fixeze moneda în raport cu o deviză importantă pentru ele sau în raport cu un coş de monede (cursuri legate);

�Ţările puţin deschise către exterior (raportul exporturi/PIB este scăzut) pot fi conduse spre alegerea flotaţiei (cursuri flotante), deoarece partea din PIB care depinde de schimburile externe este redusă şi ar fi ineficace să fie impuse constrângeri prin cursuri fixe asupra ansamblului economiei.

�Ţările foarte deschise către exterior se află într-o poziţie inversă. Deoarece o parte foarte importantă a activităţii lor comerciale depinde de pieţele externe, au tot interesul de a evita şocurile brutale ce provin de pe pieţele de schimb.

În ciuda propunerilor făcute de economişti şi monetarişti renumiţi orice întoarcere la etalonul aur este de neconceput atât din raţiuni practice, cât şi politice.

Pe plan practic, întoarcerea la etalonul-aur nu poate fi luată în considerare datorită următoarelor:

o inegalitatea în repartizare a stocului monetar de aur; o ritmul scăzut de extracţie a aurului în raport cu ritmul dezvol-

tării comerţului internaţional; Pe plan politic, această întoarcere la situaţia din secolul al XIX-lea

este imposibilă, deoarece: o ar acorda un privilegiu deosebit ţărilor ce sunt mari produ-

cătoare de aur: Africa de Sud, Rusia şi Canada; o spiritul acordurilor din Jamaica (1976), care au condus la de-

monetizarea aurului, ar fi încălcat, chiar dacă aceste acorduri sunt baza politicii întreprinse de FMI de mai bine de douăzeci de ani;

o nici o ţară nu este pregătită să accepte politici de deflaţie, adică să-şi adapteze, oricare ar fi consecinţele externe, politica economică la starea conturilor externe.

434

Astfel, se susţine că etalonul aur este un sistem care aparţine în mod definitiv trecutului şi nu mai poate corespunde unei lumi care s-a schimbat profund.

Reconstrucţia S.M.I. pe baze noi a fost deja examinată în anii ’70, atunci când dolarul dădea semne de criză şi când acordurile de la Bretton Woods au devenit caduce.

În iunie 1972, ca urmare a flotaţiei lirei sterline, a fost creat Comitetul interimar în Cadrul FMI.

Către sfârşitul anilor ’70, o vastă reformă a relaţiilor monetare internaţionale, sugerează introducerea unei centralizări a rezervelor de schimb ale Băncii centrale naţionale, utilizarea unei monede naţionale universale şi crearea unui mecanism de împrumuturi ce permite sporirea cantităţii de lichidităţi internaţionale în funcţie de nevoile comerţului internaţional, însă fiind prea ambiţios, acest plan nu va cunoaşte aplicare.

Volatilitatea cursurilor de schimb şi a ratei dobânzii mondiale reprezintă o frână în calea dezvoltării, deoarece poate convinge antre-prenorii să se angajeze în proiecte de investiţii pe termen lung cu rentabilitate incertă, iar anarhia schimburilor fixe ar oferi partizanilor unei reforme argumente importante.

O nouă ordine monetară internaţională ar permite, fără îndoială, reglarea crizelor şi organizarea de transferuri de resurse disponibile în beneficiul celor mai sărace ţări din Lumea a treia. Cazul dumping-ului monetar este adeseori evocat. Pentru unii, politicile valutare ale ţărilor asiatice au acordat o mare importanţă factorului muncă şi au ameninţat utilizarea acestui factor în ţările dezvoltate, aceste state manipulând artificial cursul de schimb pentru a obţine un avantaj competitiv, fiind necesară realizarea unei apropieri multilaterale pentru a rezolva aceste distorsiuni ale concurenţei prin intermediul monedei. Însă această subevaluare este dificil de demonstrat, căci reperarea cursurilor de schimb de echilibru prin intermediul parităţii puterilor de cumpărare este imperfectă.

Regionalizarea cursurilor în cadrul zonelor de liber schimb sau al pieţelor comune ar putea, pe viitor, să fie însoţită de o cooperare monetară strânsă între un număr redus de ţări, cum este cazul Europei, prin crearea unei monede unice.

Transformarea S.M.I. se realizează actualmente printr-o revizuire a acordurilor de la Plaza şi Luvru.

Se concepe, în acest sens, chiar instaurarea unui etalon mondial al unui sistem valutar, care s-ar inspira din mecanismele sistemului

435

monetar european, cu crearea unui coş internaţional de monede care ar servi ca etalon, această propunere riscând totuşi să întâmpine unele obstacole tehnice:

o dificultatea definirii unui curs de echilibru pentru toate monedele;

o ineficacitatea intervenţiei băncilor centrale asupra pieţelor foarte largi;

o lipsa voinţei colective de a menţine un sistem de schimburi fixe, ţinând cont de costul ridicat pe care acesta îl poate avea la început, în funcţie de dezvoltare şi utilizare (căutarea convergenţei performanţelor ar implica pentru numeroase ţări o întărire a politicilor).

Într-un raport publicat în 1994, s-a propus reconstruirea unui sistem bazat pe dolar, yen şi marcă germană (sau ECU, în prezent euro), reforma realizându-se în două etape:

�mai întâi căutarea unei mai mari convergenţe a rezultatelor principalelor ţări industrializate;

�apoi, introducerea unui sistem de coordonare, implicând „anga-jamente ferme şi explicite”, pentru a evita fluctuaţiile prea importante ale cursurilor de schimb.

Şansele de reformă ale S.M.I. sunt limitate, în măsura în care propunerile de schimbare sunt departe de a îmbrăţişa adeziunea ţărilor importante. Lipsa stabilităţii sistemului de schimb european scoate în evidenţă fragilitatea oricărui sistem de schimburi fixe într-un context de liberă circulaţie a capitalurilor, precum şi slaba coordonare a politicilor economice. De la sfârşitul anilor ’80, trecând peste crize sporadice, cur-surile de schimb între marile monede nu au evoluat pe termen mediu de o manieră aberantă şi, în consecinţă, necesitatea unei reforme a pierdut o parte din actualitate.

Luarea în considerare a învăţămintelor istoriei poate ajuta regândirea şi reconstrucţia SMI şi, în acest sens trebuie evidenţiată ideea centrală a aranjamentelor de la Bretton Woods, care susţine că instabilitatea structurală a mişcărilor de capital nu favorizează comerţul dintre state şi poate genera crize generale. Această idee şi-a pierdut în prezent din forţa operaţională, o dată cu liberalizarea circulaţiei capi-talului, însă şi-a menţinut relevanţa

Evoluţiile instituţionale semnificative din mediul financiar inter-naţional, referitoare la tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale, expansiunea inovaţiilor financiare, precum derivativele şi deregle-mentarea pieţelor, au produs o schimbare fundamentală în funcţionarea SMI, sub mai multe aspecte interconectate:

436

•sporirea volatilităţii şi incertitudinii comportamentelor financiare; •intensificare efectelor de contagiune a perturbaţiilor financiare; •generalizarea politicilor de austeritate în spaţiul mondial; •manifestarea imprevizibilă a rigidităţilor şi asimetriilor pe pieţele

financiare; •proliferarea crizelor financiare; •deconectări şi distorsiuni majore pe pieţele economice, îndeosebi

între piaţa muncii şi cea a capitalului; •diminuarea capacităţii FMI de a acţiona ca împrumutător de

ultimă instanţă. Aceste schimbări şi evoluţii determină reconsiderarea abordării

SMI sub două perspective: �a funcţionării actualului SMI, privit în sine; �a interacţiunii dintre aspectele financiare, pe de o parte şi cele

economice şi sociale, pe de altă parte, în dinamica de ansamblu a economiei capitaliste de piaţă.

Referitor la funcţionarea SMI, evoluţiile din ultimele două decenii au evidenţiat că actualul SMI nu dispune de mecanisme care să ajute la evitarea unor eşecuri de coordonare, flexibilitatea pieţelor neasigurând automat absorbţia şi depăşirea, cu costuri rezonabile, echitabile a acestor şocuri, în acest sens, o liberalizare prematură şi arbitrară a pieţelor putând avea efecte negative puternice asupra SMI, a economiei globale în ansamblu.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre financiar, pe de o parte şi economic şi social, pe de altă parte, impactul financiarului asupra celorlalte două poate fi abordat pe două căi:

ofie prin efectul unor reechilibrări asimetrice, precum recesiunile ample şi persistente, ce cuprind mai multe ţări, marginalizând şi sărăcind economiile în aşteptare;

ofie prin implicaţiile pe care şocurile financiare externe adverse le au asupra politicilor economice, care se văd nevoite să caute echilibre pe termen scurt, prin ajustarea creşterii economice şi a dezvoltării sociale.

Este evident că reconstrucţia SMI nu poate fi realizată în ter-menii eficienţei sociale şi economice mondiale de către pieţele financiare globale libere şi dereglementate la nivele naţional şi regional, vectorul instituţional şi organizatoric având un rol hotărâtor şi în acest sens reconsiderarea instituţională a sistemului, conform unei paradigme adecvate realităţilor complexe se impune.

Un nou Bretton Woods est necesar.

437

2. Integrarea monetară europeană

2.1. Istoria ideii Europei Unite Ideea unei Europe unite nu reprezintă o preocupare specifică doar

timpurilor moderne şi postmoderne, Europa unită fiind un deziderat care îşi are originea în gândirea unor filosofi, scriitori, istorici, jurişti, oameni politici, cu mult înaintea celor două conflagraţii mondiale ale sec. XX.

De-a lungul întregii istorii a Europei s-au perindat teorii care propuneau diverse forme de organizare politică a Europei, de la alianţe politice, la federaţii, sau chiar la crearea unui stat federal.

Platon sugera organizarea de confederaţii, ca singura soluţie de rezolvare a divergenţelor dintre cetăţile greceşti, iar Pax romana reprezenta chemarea Romei antice la unificarea Europei sub dominaţie romană.

În Evul Mediu, Biserica catolică încerca coagularea popoarelor europene sub sceptrul creştinătăţii, în timp ce Dante Aligheri propunea constituirea unei monarhii universale europene sub conducerea unui împărat romano-german, iar francezul Pierre Dubois avansa ideea realizării unei republici creştine, având ca şef pe papă.

Asociaţia internaţională a principilor creştini, propusă de Hugo Grotius şi federaţia europeană, cu un parlament şi şase consilii regionale, armată proprie şi chiar cu constituţie europeană, sugerată de Maximilian Bethune sunt încercări de modele unificatoare ale Europei.

Gânditorii secolelor XVII şi XVIII propuneau chiar organisme constituite legal, cu atribuţii de soluţionare a conflictelor la nivelul continentului, precum dieta propusă de William Penn, compusă din reprezentanţii europeni, senatul european cu atribuţii legislative şi juridice, propus de Sant-Pierre sau propunerea lui Immanuel Kant, de creare a unei federaţii de state şi instituirea unei constituţii republicane.

Secolul XIX promovează idei de aliere a statelor europene în structuri cu caracter federativ, cum au fost: gruparea statelor după afinităţile culturale şi economice, cu instituirea unor norme interna-ţionale care să reglementeze relaţiile dintre ele, propusă de Adam Czartoriski; constituirea unei societăţi a naţiunilor, idee lansată în 1821 de Joseph de Maistre; federaţia europeană propusă de Mazzini; confederaţia sugerată de Johann Kaspar Bluntshchil, condusă de un consiliu federal şi de un senat.

438

Preocupările unificării statelor europene vor cunoaşte o evoluţie semnificativă în sec. XX, în perioada interbelică evidenţiindu-se două proiecte: crearea unei organizaţii europene, suverane, numită statele federale europene, cu scopul asigurării păcii pe continent, condusă de un consiliu, o adunare şi curtea federală; constituirea federaţiei europene, în cadrul Ligii Naţiunilor, fără a se institui într-o entitate juridică aparte.

Actuala formă, instituită şi reglementată, a integrării europene are la bază patru tratate fondatoare:

�Tratatul de la Paris, din 1951, semnat de către şase state europene, prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO);

�Tratatul de la Roma, din 1957, prin care se instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE);

�Tratatul de la Roma, din 1957 prin care se crează Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euraton);

�Tratatul de la Maastricht, din 1992, care schimbă numele CEE în Comunitatea Europeană (CE), adoptând în mod expres denumirea de Uniunea Europeană, în loc de Piaţa Comună.

Aceste tratate au suferit modificări pe măsură cei noi membrii erau primiţi în comunitate, o serie de tratate de adaptare realizând modificarea tratatelor fondatoare, printre acestea, Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003, conţine prevederi referitoare la echilibrul puterilor şi la procesul decizional în contextul Uniunii cu 27 de membri.

Un pas hotărâtor pentru viitorul Europei şi pentru procesul constituţional european l-a constituit Declaraţia de la Laeken, din 2001, care a subliniat necesitatea reformelor esenţiale în Uniune, pentru a deveni mai eficientă, mai transparentă, mai aproape de cetăţeni, în contextul extinderii.

La 29 octombrie 2004 a fost semnat la Roma Tratatul Constituţiei Europei, prin care se afirmă instituirea unei Europe a democraţiei, libertăţii, transparenţei, bunăstării şi eficienţei, neeliminând constituţiile naţionale, ratificarea acestuia fiind prevăzută până în anul 2006.

În evoluţia sa, de la deziderat, adesea utopic, la fapt, ideea Europei Unite s-a deplasat din sfera propunerilor şi sugestiilor de natură paradigmatică, spre sfera proiectelor pragmatice, cu puternic conţinut economic, politic şi financiar, acesta din urmă constituind motorul integrării, vizând în final crearea unei forme politice unifi-catoare a Europei.

439

2.2. Premisele integrării europene

2.2.1. Reglementări şi organisme

Istoria economică europeană după cel de-al doilea război mondial abundă în exemple care arată că ţările aspirau la mai multă cooperare, lipsa cooperării conducând adesea la prăbuşirea sistemelor monetare internaţionale.

Fluctuaţia din anii 1920, urmată de devalorizările competitive ale anilor 1930, apoi de o creştere a protecţionismului, au impus, după cum s-a văzut, stabilitatea ratelor de schimb, o dată cu acordurile Bretton Woods în iulie 1944.

FMI a fost creat la această conferinţă pentru supravegherea sistemului monetar internaţional, creându-se de asemenea Banca internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare (devenită Banca Mondială), Organizaţia europeană de cooperare economică (OECE) în 1948 (devenită Organizaţia de cooperare şi dezvoltare economică – OCDE în 1961), pentru a gira ajutorul planului Marshall şi Uniunea de plăţi europeană, pentru a facilita comerţul în Europa, ultimele două exemple ilustrând tentativele de cooperare în Europa.

Dar, fără îndoială, semnarea Tratatelor de la Roma în 1957 între şase ţări europene (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) marchează pasul principal spre integrarea europeană. Obiectivul său era înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţiei a bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor prin crearea Pieţei Comune şi a Politicii agricole comune. Comitetul monetar, regrupând reprezentanţii băncilor centrale şi a ministerelor de finanţe constituie o primă etapă spre o coordonare a politicilor monetare în Europa.

Prima tentativă spre o uniune monetară în Europa apare o dată cu raportul Werner în 1970, acest plan schiţând un obiectiv de uniune monetară pentru 1980, operaţionalizabil prin:

o convertibilitatea monedelor; o diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixitatea

irevocabilă a parităţilor; o liberalizarea mişcărilor de capital. Însă planul Werner se baza pe sistemul de la Bretton Woods,

care se prăbuşeşte puţin după punerea în practică a planului, planul Werner nefiind niciodată realizat, totuşi mai multe obiective apar, în mod singular, precursoare constituirii Europei integrate.

440

În anii 1960, politica economică americană devine inflaţionistă, din cauza finanţării războiului din Vietnam, din acel moment adeziunea Statelor Unite la un sistem de rate de schimb fixe, cu o mobilitate crescătoare a capitalurilor, conducând, cum s-a prezentat mai sus, la atacuri speculative împotriva monedei lor: dolarul se depreciază, căci autorităţile americane nu pot, în acelaşi timp, să ducă o politică inflaţionistă independentă şi să-şi apere paritatea de schimb, în timpul aceloraşi ani ’60 balanţa de plăţi americană devenind deficitară şi ieşirile de capital aduc neîncredere în dolar.

În timpul funcţionării acordurilor Bretton Woods, Statele Unite se angajase să vândă aur la 35 de dolari uncia, astfel că atunci când preţul dolarului pe piaţa privată depăşea 35 de dolari uncia, băncile centrale erau tentate să-şi convertească dolarii ca să cumpere aur mai ieftin pe lângă F.E.D.. (Rezerva federală Americană) şi astfel din cauza dolarilor care ies din Statele Unite şi a temerii că ţările europene ar cere convertibilitatea lor în aur, SUA suspendă convertibilitatea dolarului în aur la 15 august 1971.

2.2.2. Şarpele monetar

În lunile care urmează suspendării convertibilităţii în aur a dolarului discuţiile asupra viitorului Sistemului monetar internaţional se încheie cu acordurile de la Washington (Institutul Smithsonian) în decembrie 1971. Marjele de fluctuaţii ale monedelor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la +/– 1 % la +/-2, 25 %, ceea ce înseamnă implicit că două ţări europene pot avea o marjă maximală de 9 % (de +/– 4, 5 % între ele).

Sistemul a fost numit şarpele monetar (bandă de fluctuaţie limitată între ţările europene), fluctuaţie în „tunel” (marjă de fluctuaţie în raport cu dolarul).

Chiar după punerea în aplicare a sistemului, Regatul Unit (cu Irlanda) părăsesc şarpele în iunie 1972 şi Italia în februarie anul următor. În 1972, Statele Unite coboară cursul dolarului, dar la înce-putul anului 1973, dolarul se depreciază din nou foarte puternic.

Statele Unite şi ţările europene iau decizia unei fluctuaţii gene-ralizate în martie 1973, ceea ce marchează abandonul definitiv al sistemului Bretton Woods şi al „tunelului”.

Însă dolarul continuă să se deprecieze în raport cu marca germană, ceea ce creează tensiuni.

441

Primul şoc petrolier accentuează aceste divergenţe şi Franţa pără-seşte şarpele în ianuarie 1974, intrând în el din nou în iulie 1975, inflaţia şi scurgerile de capital ale ţărilor cu monedă slabă împingându-le pe acestea la deprecierea propriei monede.

Evenimentele anilor 1970 – prăbuşirea sistemului Bretton Woods, deprecierea şi fluctuaţia dolarului, şocul petrolier – arată incapacitatea şarpelui de a stabili, prin el însuşi, un sistem monetar european. Ţările răspund şocurilor prin politici economice independente, ridicarea ratei inflaţiei şi a şomajului conducând astfel la divergenţe crescute între ţările europene. Absenţa coordonării între ţări transformă experienţa şarpelui într-un recul al integrării europene, la dispariţia şarpelui ţările erau mai îndepărtate de U.E.M. decât fuseseră cu câţiva ani mai devreme, în momentul planului Werner.

2.3. Sistemul Monetar European (S.M.E.)

2.3.1. Funcţionarea S.M.E.

Sistemul Monetar European, lansat în martie 1979, este con-ceput într-un moment în care Europa cunoaşte o mare instabilitate.

După creşterea inflaţiei şi după fluctuaţia ratelor de schimb, în anii ’70, obiectivul Sistemului Monetar European era stabilitatea ratelor de schimb.

Constituind SME, ţările europene vizau obiective diferite: Germania dorea stabilizarea ratei de schimb pentru a favoriza comerţul (deprecierea dolarului a făcut să crească marca germană nu numai faţă de dolarul american, dar şi faţă de alte monede europene), în timp ce alte ţări ca Franţa doreau să-şi stăpânească mai bine inflaţia.

Sistemul este conceput pentru a funcţiona în mod simetric. Fiecare ţară îşi fixează rata de schimb în raport cu ECU (European Currency Unit – Unitate Europeană Curentă): „cursul pivot”, ECU fiind o medie ponderată a cursurilor diferitelor monede europene, ponderile reflectând importanţa economică a fiecărei ţări.

Ca unitate de cont, ECU a fost utilizat, de către instituţiile comu-nitare, pentru stabilirea bugetului, pentru exprimarea tarifelor vamale, pentru stabilirea prelevărilor intracomunitare, în operaţiile bancare fiind folosit pentru constituirea depozitelor private sau publice.

În cadrul SME, ECU a îndeplinit următoarele funcţii: o monedă efectivă, în mecanismul de schimb al SME; o bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;

442

o bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit; o instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între

autorităţile monetare. Plecând de la acest curs pivot, cursurile pivot bilaterale sunt deter-

minate între ţări europene, fiecare ţară angajându-se să menţină rata de schimb faţă de celelalte în interiorul unei benzi înguste de +/-2, 25 %.

Pentru a-şi menţine parităţile este conceput un indicator de divergenţă, care obligă ca atunci când o monedă atinge 75 % din dis-tanţa maximală, ţările în cauză sunt chemate să intervină. Când o ţară şi-a atins cursul de sus faţă de o alta (care deci atinge cursul de jos), băncile centrale ale celor două ţări trebuie să reacţioneze pentru a menţine paritatea, în momentul în care o ţară nu mai poate să-şi menţină paritatea în interiorul benzii înguste, putându-se produce o realiniere între parităţi, constând în devalorizarea monedelor slabe şi reevaluarea monedelor puternice.

Variaţiile dolarului constituiau surse de tensiune în interiorul unui sistem de schimburi fixe între ţări europene, fluctuaţiile dolarului făcând instabile ratele de schimb bilaterale ale monedelor europene.

Regulile Sistemului Monetar European lăsau să se înţeleagă că două ţări care se apropie de marjele lor de fluctuaţie trebuie amândouă să intervină, aceasta nefiind însă o regulă obligatorie, în consecinţă, în practică, Germania nu intervine când rata de schimb se apreciază, în timp ce ţările cu mai multă inflaţie şi cu moneda slabă, o fac. În acest fel, Sistemul Monetar European funcţionează asimetric: chiar dacă intervenţiile sunt teoretic împărţite, ţara a cărei rată de schimb se apreciază este în raport de forţă faţă de ţara care suferă o depreciere a ratei de schimb.

2.3.2. Evoluţia şi criza S.M.E.

La mijlocul anilor ’80 ţările mai inflaţioniste decât Germania schimbă strategia şi renunţă la scăderile de curs pentru a recupera competitivitatea, hotărând de aici înainte să ţină sub control preţurile în loc să sufere o pierdere a competitivităţii, care nu ar mai fi com-pensată prin scăderi ale cursului. Această disciplină este adoptată de ţări ca Italia şi Franţa (cu politica sa de franc tare).

SME trece de la un sistem de rate de schimb fixe, dar ajustabile, la un sistem fără realinieri, această evoluţie reflectând prioritatea pe care ţările o acordă stabilităţii cursului de schimb, ţările preferând să conveargă spre o rată germană a inflaţiei şi deci să renunţe la

443

autonomia lor în ceea ce priveşte politica monetară, în acest moment S.M.E. devenind o zonă a mărcii.

A avea o politică monetară independentă şi deci o rată a inflaţiei ce diferă de cea a Germaniei era facilitată de controlul cursurilor. O ţară cu o rată a inflaţiei mai ridicată decât a Germaniei putea amâna o devalorizare, căci era protejată împotriva speculanţilor prin controlul valutar, care oferea o marjă de manevră băncilor centrale pentru a reacţiona, căci el permite limitarea resurselor speculanţilor, deci a probabilităţii unui atac speculativ.

Însă, perspectiva pieţei unice europene constrânge ţările europene să pună în practică, într-o manieră progresivă, libera circulaţie a capi-talurilor, aceasta din urmă devenind totală începând cu 1 ianuarie 1990. De atunci, în absenţa controlului mişcărilor de capitaluri, speculanţii pot forţa mâna băncilor centrale, căci rezervele de schimb ale unei bănci centrale reprezintă puţin faţă de suma totală disponibilă pe pieţele de schimb.

O ţară nu poate avea simultan o politică monetară autonomă, o rată de schimb fixă şi o libertate de circulaţie a capitalurilor, această regulă fiind botezată „triunghiul incompatibilităţilor”, precum s-a arătat şi mai sus.

Cu libera circulaţie a capitalurilor o ţară nu-şi poate controla moneda şi rata de schimb, în acest caz, fie hotărăşte să-şi controleze emisiunea monetară, trebuind să lase în acest caz să varieze rata de schimb, fie îşi fixează rata de schimb, pierzându-şi atunci autonomia politicii sale monetare.

Ţările membre S.M.E. alegând fixarea ratei de schimb în raport cu marca, apoi abolind controalele de curs nu pot avea o politică monetară diferită de cea practicată în Germania. Cât despre Germania, a ales să ducă o politică monetară independentă şi deoarece nu putea controla mişcările de capital, ea şi-a lăsat să fluctueze cursul de schimb în raport cu cel a monedelor neaparţinând SME.

Alinierea generală a ţărilor europene la politica monetară germană prezenta un avantaj: aceste ţări şi-au redus considerabil rata inflaţiei, mai mult decât celelalte ţări ale OCDE neaparţinând sistemului, acest lucru a implicat însă o pierdere a independenţei în ceea ce priveşte politica monetară.

La începutul anilor 1990, recesiunea economică face să crească rata şomajului în Europa. Îndoielile asupra Tratatului de la Maastricht (7.02.1992) exprimate prin „nu”-ul danez şi prin „da-ul” ezitant

444

francez, revitalizează speculaţia care împinge anumite monede spre depreciere. Alte monede ies din sistem între septembrie 1992 şi mai 1993, în ciuda intervenţiei masive a Bundesbank pentru a lupta contra speculaţiei.

Reunificarea germană provoacă tensiuni inflaţioniste în Germania şi Bundesbank reacţionează crescând dobânzile pentru a frâna expan-siunea creditului, această politică restrictivă fiind impusă şi celorlalte ţări europene, în timp ce acestea din urmă suportă o creştere a şomajului.

Pentru că ţările membre S.M.E. nu mai au autonomie în materie de politică economică şi, pentru că au decis să urmeze marca germană, sunt obligate să adopte deciziile luate de Bundesbank, care însă urmă-reşte o politică monetară restrictivă, într-un moment în care celelalte ţări ar fi preferat o relansare economică şi o luptă contra şomajului. Bundesbank este preocupată, mai degrabă, de economia proprie (mai ales de la reunificare, cu consecinţele sale inflaţioniste) şi menţine dobânzi ridicate, împotriva voinţei celorlalte ţări. Majoritatea ţărilor europene nu pot tolera la infinit o situaţie în care o singură ţară poate să impună celorlalte politici economice contrare intereselor lor, modul de funcţionare al S.M.E. fiind considerat prea antidemocratic. Pentru a umple acest „deficit democratic” se elaborează un proiect de monedă unică europeană.

2.4. Moneda unică

2.4.1. Drumul spre moneda unică

Raportul Delors, din 1989, schiţează trei etape spre Uniunea Economică şi Monetară:

�Prima etapă: începând cu 1 iulie 1990, înlăturarea controlului valutar, pentru a asigura libera circulaţie a capitalurilor în Comunitatea Europeană (câteva ţări – Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia – beneficiază de o derogare a acestei scadenţe).

�A doua etapă: o mai bună coordonare a politicilor economice şi începutul creării Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) care înlocuieşte Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale.

�A treia etapă: S.E.B.C. înlocuieşte băncile centrale naţionale. Această etapă implică şi stabilirea irevocabilă a parităţilor şi intro-ducerea monedei unice.

445

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, fixează două date pentru moneda unică: 31 decembrie 1997, cel mai curând şi 1 ianuarie 1999, cel mai târziu. Scenariu iniţial, prevede trei faze:

�Faza I (1992 – 1993), ţările care vor intra în Uniunea mone-tară vor îndeplini criteriile de convergenţă monetară şi bugetară.

�Faza a II (1994 – 1997) sau (1994 – 1999). •Crearea Institutului Monetar European (IME), în care guverna-

torii băncilor centrale se reunesc pentru a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană (B.C.E.), băncile centrale trebuind, de asemenea, să devină independente faţă de guvernele proprii .

•Crearea Băncii Centrale Europene, prevăzută pentru 1 iulie 1998, a înlocuit Institutul Monetar European formând, cu băncile centrale na-ţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.), acest sistem fiind bazat pe modelul german, în care Bundesbank decide politica monetară pusă în practică de băncile centrale ale landurilor.

�Faza a treia, când cursurile de schimb au fost în mod irevo-cabil fixate şi moneda unică introdusă.

Criteriile monetare de convergenţă sunt următoarele: •Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească mai mult de 1, 5 puncte

procentuale media celor trei ţări cu cele mai scăzute rate ale inflaţiei; •Ratele dobânzii pe termen lung nu pot depăşi mai mult cu două

procente media celor trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută; •Cursul de schimb trebuie să rămână în interiorul limitelor de

fluctuaţie ale SME, fără tensiune gravă şi nici devalorizare în timpul celor doi ani care preced evaluarea criteriilor în vedere trecerii la moneda unică.

Cele trei criterii monetare se sprijină, în principal, pe inflaţie, primul în mod explicit, al doilea pentru că dobânzile pe termen lung înglobează anticipările de inflaţie, al treilea (rata de schimb) deoarece constrânge ţările să-şi controleze costurile, în loc să caute recuperări uşoare ale competitivităţii, cu ajutorul devalorizărilor.

Criteriile bugetare de convergenţă sunt două: o Deficitele publice nu pot depăşi 3 % din PIB; o Datoria publică nu poate depăşi 60 % din PIB. Un guvern poate fi tentat să recurgă la emisiune monetară pentru

a-şi uşura stocul real al datoriei, întrucât datoria reală se exprimă în termeni de preţ, o creştere monetară inflaţionistă diminuează valoarea reală a datoriei. Totuşi, emisiunea monetară pentru a reduce datoria reală („dreptul seniorial”) este interzisă în U.E.M., din cauza

446

caracterului său inflaţionist, de unde necesitatea de a impune criterii vizând controlul deficitelor datoriei pentru a evita situaţiile în care ţările nu mai au altă ieşire financiară decât inflaţia, ceea ce ar compromite credibilitatea Uniunii monetare.

Se pare că aceste criterii au fost alese, în principal, pentru a satisface Bundesbank, deoarece aceasta dispune în interiorul Sistemului Monetar European de o poziţie hegemonică, ce îi permite să dicteze regulile jocului şi nu doreşte să renunţe la această poziţie. Severitatea criteriilor a implicat faptul că nu au fost atinse nici chiar pentru a doua dată prevăzută pentru Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M.), în acest caz, Bundesbank având posibilitatea să spună că ţările nu sunt pregătite, sau, mai mult, că se va constitui Uniunea monetară doar cu câteva ţări. În cele două cazuri (reportul monedei unice sau „nucleu dur”), Bundesbank poate să-şi păstreze poziţia dominantă faţă de o soluţie în care influenţa sa ar fi împărţită la 12, sau la mai multe ţări membre .

La semnarea Tratatului de la Maastricht doar Franţa şi Luxemburg îndeplineau criteriile de convergenţă, în 1995, rămânând doar Luxemburg. Ţări ca Italia şi Belgia, a căror datorie publică depăşea 100 % din PIB, ar fi putut cu dificultate să le îndeplinească până la sfârşitul secolului. XX, din această cauză condiţiile au putut fi nuanţate, pentru a lua în consi-derare faptul că anumite ţări sunt „pe calea cea bună”.

Un risc este evident, anume cel al Europei în două viteze: câteva ţări vor îndeplini condiţiile impuse de moneda unică, în timp ce altele vor depune eforturi pentru aceasta, ceea ce însă este contrar spiritului de unificare europeană; în loc să meargă împreună, se exclud ţări încă neconforme condiţiilor.

Anii de început ai monedei unice au impus mai multe con-vergenţe pentru apropierea de caracteristicile unei uniuni monetare, implicând o tranziţie, care obligă ţările să ducă politici bugetare restrictive în detrimentul creşterii şi utilizării forţei de muncă, fără ca totuşi să aducă beneficiile unei monede unice.

În toate cazurile, evoluţia de început a evidenţiat că anumite ţări (Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Irlanda, Luxemburg, Austria şi Danemarca), care formează un nucleu dur, au progresat spre stabilitatea cursurilor valutare ale monedelor proprii, iar celelalte ţări li s-au alăturat mai târziu. Ţările din primul grup au trebuit să-şi fixeze rapid ratele de schimb şi să aibă o Bancă centrală europeană, aceasta ţinând cont de interesele tuturor ţărilor europene. A fost deci o schimbare importantă, în raport cu situaţia în care băncile centrale naţionale trebuiau să urmeze

447

politica Bundesbank, când încercarea de a menţine rate de schimb fixe, asigurând totodată libertatea de mişcare a capitalurilor şi lăsând politicile monetare să fie în dezacord, nu era posibilă.

În contextul potenţialului economic al vechilor membrii, al celor 12 ţări, noii membrii şi candidaţi sunt economii relativ mici şi alegerea strategiei lor valutare este esenţială, conferindu-le direcţia politicii monetare şi măsura în care pot controla stabilitatea preţurilor interne.

Alegerea din gama largă a regimurilor de curs valutar a fost, de multe ori, decisă de anumite opţiuni referitoare la evoluţia economiei şi a politicii economice, având implicaţii de loc de neglijat. Aceste implicaţii au orientat alegerea, în cazul unor ţări, spre regimul de curs fix sau spre instituirea consiliului monetar, care a permis reducerea rapidă a inflaţiei, însă cu renunţarea la politica monetară proprie, iar în cazul altora, care au optat pentru concepţii proprii privind politica monetară, regimul ales a fost cursul flotant, independent sau controlat.

Indiferent de regimul ales, euro şi-a sporit în ultimii ani rolul de monedă de referinţă pentru cursul valutar al acestor ţări, de exemplu, România şi-a sporit ponderea euro în coşul valutar de la 60% la 75%.

Ţările urmează o gamă diversă de regimuri valutare pe care se bazează politicile monetare:

o Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Malta urmează o politică monetară cu ţintă valutară externă;

o Polonia şi Cehia promovează politici monetare orientate pe o singură ţintă internă, inflaţia, cu regim de flotare liberă;

o Slovacia are ca obiectiv unic inflaţia, însă cu o flotare controlată;

o Ungaria şi Cipru au un curs legat unilateral de euro, cu o bandă de fluctuare de +/– 15%;

o România şi Slovenia au optat pentru o strategie mixtă, cu două ancore, una valutară externă şi una internă, inflaţia.

2.4.2. Avantajele şi inconvenientele monedei unice

Avantajele monedei unice sunt: � nu mai există fluctuaţii de curs de schimb care ar risca să

blocheze comerţul intra-european. De la iniţiativa pieţei unice în Europa comerţul intra-european a crescut considerabil, moneda unică favorizând o integrare şi mai puternică a pieţelor şi o încurajare a comerţului, climatul de stabilitate şi de certitudine fiind beneficiul principal al uniunii monetare;

448

�permite reducerea ratelor dobânzii în euro, devalorizarea fiind imposibilă şi prima de risc dispărând, ca urmare dobânzile ar trebui să aibă o medie mai scăzută în Europa;

�elimină atacurile speculative care ar constrânge o ţară să ridice mult dobânzile pentru a-şi apăra moneda;

�euro a devenit o monedă internaţională importantă, putând exista următoarele motive pentru a deţine moneda unică europeană:

•intervenţii: dolarul era cel mai prezent în rezervele băncilor centrale, dar prin existenţa euro nu mai există motive de a deţine dolari pentru a efectua intervenţii între monedele europene;

•plăţi: euro este utilizat pentru a regla comerţul între ţările euro-pene şi între alte naţiuni, prin internaţionalizarea acestuia;

•rezervele de valoare: euro prezentă un risc scăzut de depreciere, prin transferul reputaţiei privind stăpânirea inflaţiei de la Bundesbank asupra Băncii Centrale Europene, euro fiind o monedă cu inflaţie slab anticipată, ceea ce o va face şi mai atrăgătoare;

�firmele şi persoanele fizice pot mai uşor să compare preţurile în diferitele ţări europene, euro presupunând deci, o mai bună informare a consumatorilor şi, în acelaşi timp, o încurajare a concurenţei în inte-riorul uniunii.

�elimină, pentru întreprinderi şi pentru particulari, anumite cos-turi de comision şi de tranzacţie reclamate de schimbul intervalutar.

Inconvenientele monedei unice sunt: �constrângeri în ceea ce priveşte politica monetară, ţările

membre neputând avea o politică monetară independentă; dar, în măsura în care economiile sunt deja interdependente, chiar şi fără moneda unică o ţară nu duce o politică monetară complet autonomă, mai ales în condiţiile cursurilor fixe, astfel, intrarea în zona euro nu reprezintă o pierdere a suveranităţii în raport cu situaţia anterioară;

�pierderea independenţei în termeni de politică bugetară, deoarece prin criteriile de la Maastricht, ţările trebuie să ducă politici bugetare restrictive, ceea ce generează o scădere a creşterii economice şi a locurilor de muncă în Europa;

�convertibilitatea monedelor naţionale în monedă europeană a generat şi va genera pentru ţările candidate costuri care nu trebuie să fie subestimate, în afara costurilor de fabricaţie a monedelor şi biletelor noi fiind costurile de convertibilitate în momentul introducerii monedei unice, căci vor trebui ajustate sistemele de compatibilitate;

449

�pierderea de ajustare monetară prin cursul de schimb, fără rată de schimb ţările pierzând un amortizor important, care permitea, prin variaţia sa, absorbţia şocurilor asimetrice, mai ales în absenţa mobilităţii factorilor de producţie (mână de lucru şi/sau capital) şi a unui sistem bugetar federal care ar putea compensa lipsa ajustării.

2.5. Viitorul U.E.M.

2.5.1. Zonă monetară optimală

Chiar înainte de a ştii dacă Europa era pregătită pentru o monedă unică, trebuia ştiut dacă ea constituia o zonă monetară optimală.

O zonă monetară optimală este un spaţiu economic unde factorii de producţie (capital, muncă) sunt suficient de mobili pentru a realiza o ajustare în caz de şoc asimetric. Dacă mâna de lucru este fluidă, se constituie o zonă monetară optimală şi poate avea o rată de schimb fixă sau o monedă comună, în schimb, dacă mâna de lucru nu este mobilă, rata de schimb va trebui să joace rolul de mecanism de ajustare.

Dacă rata de schimb este fixă, factorii reali, ca venitul şi locurile de muncă, trebuie să se adapteze, această ajustare fiind dureroasă, dar, în toate cazurile, trebuie ajustat unul din factori: cursul de schimb sau un factor real. Fie factorii de producţie sunt mobili şi se ajustează, fie rata de schimb este flexibilă şi se ajustează, fie factorii reali dintr-o ţară vor suporta ajustarea. Acceptarea unei monede unice implică renunţarea la mecanismul ajustării prin cursul de schimb.

Cum s-a văzut, integrarea monetară europeană implică pierderea ratei de schimb şi, deci, a unui mecanism de ajustare pentru a absorbi şocurile asimetrice şi dacă Europa va constitui o zonă optimală va putea forma o uniune monetară viabilă, întrucât nu va avea nevoie de instrumentul ratei de schimb, în acest caz un mecanism capabil să atenueze un şoc asimetric fiind un sistem bugetar federal, deoarece în absenţa flexibilităţii cursurilor, acesta ar putea facilita ajustarea.

Într-un sistem federal, când o regiune suferă o pierdere temporară de venit plăteşte mai puţine impozite guvernului federal şi primeşte mai multe transferuri (în principal, în termeni de asigurare-şomaj) Contri-buţiile de asigurare-şomaj sunt vărsate în bugetul federal de către salariaţi pentru a fi redistribuite şomerilor. Ţările cu şomaj slab com-pensează pierderea de venit a ţărilor cu şomaj mai important, acest

450

sistem funcţionând ca un stabilizator, care reduce diferenţele de venit între regiuni şi atenuează consecinţele şocurilor asimetrice.

Situaţia actuală arată că gradul de stabilizare în interiorul Uniunii Europene este foarte departe de cel al altor sisteme federale existente sau a altor ţări europene.

În timp ce stabilizarea caută să acţioneze asupra fluctuaţiilor economice pe termen scurt, sistemul de redistribuire se concentrează asupra egalizării veniturilor pe termen lung.

Deşi acest sistem poate ameliora nivelul de viaţă, prezintă şi inconveniente. Redistribuirea poate rezolva migraţia (circulaţie ce ar atenua disparităţile regionale), însă cum unele ţări pot deveni depen-dente de transferuri, redistribuirea poate perpetua aceste disparităţi regionale. Totuşi, sistemele de redistribuire, chiar ineficace, conduc la coeziunea socială.

În cele din urmă, transferurile fiscale către regiunile defavorizate descurajează factorii de producţie de a mai părăsi aceste regiuni pentru a merge acolo unde productivitatea lor ar fi mai ridicată, astfel încât câştigul în termeni de distribuire de venit trebuie pus în balanţă cu pierderea provocată de o alocare de resurse ineficace.

S-a sugerat adesea că Europa poate să adopte un anumit sistem de transferuri de fonduri între ţări europene, care ar putea compensa lipsa de ajustare prin rata de schimb şi atenua impactul şocurilor asimetrice, acest sistem fiind cu atât mai necesar în Europa, cu cât mobilitatea mâinii de lucru este mai slabă decât în Statele Unite şi nu poate contribui deci la ajustare.

Mărimea bugetului Uniunii implică însă un efect slab în termeni de redistribuire şi unul aproape inexistent în termeni de stabilizare. În schimb, autonomia bugetelor naţionale şi rolul stabilizatorilor auto-maţi, amortizează şocurile regionale în interiorul unei ţări, făcând posibil ca stabilizarea faţă de şocurile asimetrice să se sprijine, în absenţa unui buget comunitar important, pe independenţa politicilor bugetare naţionale.

Ţările Uniunii Europene ar putea pune în practică un sistem de transferuri şi de impozite federale mai reduse, păstrând totodată o anumită autonomie bugetară, această autonomie ar putea asigura sta-bilizarea, ceea ce presupune însă o anumită supleţe a criteriilor bugetare de la Maastricht, pentru a permite unei ţări să recurgă la deficit ca amortizor temporar.

451

2.5.2. Banca Centrală Europeană

Argumentul economic în favoarea independenţei băncilor centrale se sprijină pe teoria credibilităţii. Un guvern care anunţă o regulă a politicii monetare, de exemplu promite să nu genereze inflaţie, permite agenţilor economici să anticipeze, în acel moment, evoluţia posibilă a inflaţiei, însă dacă din motive „netransparente”, guvernul are intenţia să „trişeze”, adică să crească rata inflaţiei, influenţează, prin efectul de sur-priză, economia, afectând comportamentul agenţilor economici.

Un guvern are mai multe motive de a „trişa”, de exemplu, pentru a-şi reduce datoria reală sau pentru a stimula economia înaintea alegerilor, în schimb, o bancă centrală independentă de guvern nu ţine cont de aceste consideraţii politice şi nu este supusă acestei tentaţii, fiind, mai degrabă, preocupată de stabilitatea preţurilor.

Există o panoplie de măsuri ce pot creşte independenţa unei bănci centrale, de exemplu:

�îşi defineşte politica monetară independent faţă de guvern sau nu acceptă finanţarea automată a deficitelor bugetare;

�poate hotărî ca guvernatorul să nu fie numit de guvern sau ca mandatul său să fie irevocabil sau de lungă durată;

�în statutele băncii centrale poate fi desemnat ca obiectiv prioritar, chiar unic, stabilitatea preţurilor.

Toate aceste elemente evidenţiază faptul că o bancă centrală poate deveni independentă prin detaşarea de preocupările autorităţii politice.

Totuşi, legătura statistică între inflaţie şi politica monetară nu este complet fiabilă, deoarece presupune un grad de independenţă constant al băncii centrale, ceea ce neglijează schimbările istorice, instituţionale şi structurale ce pot interveni în momente diferite într-o ţară, astfel că relaţia nu este stabilă. Mai mult, această relaţie presu-pune că sursa inflaţiei este emisiunea monetară, neglijând alţi factori care pot interveni, trebuind ca rata inflaţiei să fie considerată şi plasată în contextul său vizând politica bugetară, politica valutară, relaţia între politica bugetară şi cea monetară. În acest sens, nu este pertinentă izolarea a două variabile, ca rata de schimb şi gradul de independenţă al băncii centrale, fără a ţine cont de ceilalţi factori, care pot în egală măsură explica dinamica inflaţiei.

Tratatul de la Maastricht stipulează că băncile centrale trebuie să fie independente şi ţările semnatare au luat deciziile necesare, totuşi, acest fapt nu va schimba miza Sistemului Monetar European actual în perioada de consolidare a monedei unice, în care politica monetară este

452

determinată, uneori cu bună credinţă, de Bundesbank. Pe lângă aceasta, ţările membre au redus, în trecut, în mod considerabil rata inflaţiei, chiar dacă în unele cazuri independenţa Băncii Centrale nu era asigurată.

Independenţa băncilor centrale naţionale este o condiţie ca Bundesbank să accepte renunţarea la putere, aceasta asigurând că obiectivul stabilităţii preţurilor va fi permanent urmărit, Sistemul Monetar European ajutând, între altele, ţările membre să-şi reducă inflaţia, acest succes fiind adesea atribuit reputaţiei de rigoare mone-tară a Bundesbank.

Problema esenţială este de a şti, cum s-a mai spus, dacă această reputaţie poate fi transferată Băncii Centrale Europene. Reputaţia anti-inflaţionistă a Bundesbank se sprijină pe independenţa faţă de guvern, Germania solicitând deci ca B.C.E. să fie independentă de puterea europeană şi pentru a satisface Germania, statutele băncilor centrale naţionale şi cel al B.C.E. includ dispoziţii similare cu ale băncii centrale germane.

Structura B.C.E. este similară Bundesbank, ca şi Bundesbank, B.C.E. are un directorat şi un consiliu, primul fiind compus din 6 membri numiţi pentru 8 ani şi care nu se pot prelungi.

Consiliul este compus din directorat şi din guvernatorii băncilor centrale, el decizând liniile importante ale politicii monetare, însă, pentru că se reuneşte de două ori pe an, gestiunea cotidiană este încredinţată directoratului.

Structura aproape identică cu cea a Bundesbank ar trebui să asigure transferul de reputaţie de la aceasta din urmă la B.C.E.

Conflictele dintre B.C.E. şi guverne se referă esenţial la gestiunea cursului de schimb al euro şi la conduita politicii monetare, pentru operaţiunile de pe o zi pe alta gestiunea ratelor de schimb fiind sub responsabilitatea Băncii centrale. Cu toate acestea, liniile directoare ale politicii de curs sunt hotărâte de guvern, cu condiţia de a nu pune în discuţie obiectivul principal al băncii centrale – stabilitatea preţurilor, conflicte survenind deoarece, cum s-a văzut, guvernul are ultimul cuvânt.

Ca şi în Germania, aceste orientări generale nu pot contracara obiectivul principal al B.C.E., stabilitatea preţurilor. Dar, în timp ce în Germania guvernul are ultimul cuvânt în caz de conflict, pentru U.E.M. guvernele nu pot utiliza pretextul ratei de schimb pentru a influenţa B.C.E., acesta putând fi mai eficace decât Bundesbank în urmărirea obiectivului stabilităţii preţurilor.

Este evident că U.E.M. are drept scop de a coordona politicile economice în Europa.

453

2.5.3. Politici economice coordonate

Motivul principal pentru a coordona politicile economice este acela că există externalităţi între ţări, deoarece fiind din ce în ce mai integrate, în virtutea unui comerţ internaţional în expansiune şi a circulaţiei mai libere a capitalului, politica economică a unei ţări poate influenţa economia alteia.

A coordona nu înseamnă a reacţiona pentru a stabiliza rata dobânzii, mai ales în ultimul moment, în faţa unei crize, ci mai degrabă a pune în practică politici monetare şi bugetare coerente.

A coordona înseamnă a stabili ex-ante un acord implicit pentru a duce politici economice cu obiective comune, aceasta diferind de politicile non cooperante, în care fiecare ţară îşi valorizează propriile sale obiective, considerând că politicile economice ale celorlalte ţări sunt fixe.

Însă există o interdependenţă între politicile monetare şi cele bugetare, în sensul că dacă o ţară are un deficit şi creşte datoria, Banca centrală este tentată de a emite monedă pentru a o anula, dar cum în U.E.M. pieţele de capital sunt integrate şi dobânzile egalizate, ansamblul ratelor urcă.

Pentru a împiedica acest gen de problemă, U.E.M. vizează coor-donarea politicilor bugetare, criteriile bugetare de la Maastricht, deşi criticabile, vizând reducerea deficitelor pentru a controla datoriile.

S-a spus deja că finanţarea datoriilor de către Băncile centrale naţionale este interzisă, ţările neputând să recurgă la B.C.E. pentru finanţarea datoriilor, căci, în mod evident, o Bancă centrală europeană care ar emite monedă pentru a reduce datoria unei ţări ar transmite inflaţia tuturor ţărilor membre şi, pentru a evita această externalitate, ţările sunt determinate să-şi coordoneze mai bine politicile bugetare.

Interdependenţa între politicile monetară şi bugetară implică o reflecţie asupra manierei în care acestea sunt coordonate, problema fiind de a şti care politică primează.

Politica monetară trebuie să primeze asupra politicii bugetare pentru a controla inflaţia. Dacă B.C.E. îşi defineşte politica monetară independent de autorităţile bugetare, ştiind că ele nu au resurse în materie de finanţare monetară, acestea sunt constrânse la o anumită disciplină şi fixează un deficit compatibil cu sursele de finanţare disponibile, şi astfel, B.C.E. ar putea să-şi atingă obiectivul de stabilitate a preţurilor cu mai multă credibilitate şi, în consecinţă, cu mai mult succes.

454

Istoria sistemelor monetare internaţionale ne arată că o coor-donare a politicilor economice este indispensabilă.

În sistemul Bretton Woods, Statele Unite au dus o politică expan-sionistă independentă, incompatibilă cu un regim fix de rate de schimb.

În timpul perioadei şarpelui, faţă de şocurile inflaţioniste, ţările europene au promovat politici economice independente, ceea ce le-a determinat să părăsească şarpele.

În SME, politicile economice independente au generat diferenţe între ratele de inflaţie ale anumitor ţări, Germania împingând aceste ţări spre o devalorizare a monedei naţionale pentru a putea recupera competitivitatea. Mai mult, perfecta mobilitate a capitalului a făcut ca speculanţii, anticipând variaţiile ratei de schimb, să fie în măsură să amplifice aceste tendinţe, în situaţia în care băncile centrale aveau rezerve valutare insuficiente pentru a contracara aceste tendinţe, prin intervenţii asupra pieţei cursurilor de schimb.

O mai bună coordonare ar fi putut conduce la o mai mare stabi-litate a cursurilor, fie permiţând anumitor ţări europene să aibă mai puţină inflaţie ca în Germania, fie impunând Germaniei o politică mai puţin restrictivă.

Astfel, incompatibilitatea politicilor monetare independente ale unui sistem fix de rate de schimb şi a unei perfecte mobilităţi a capi-talurilor poate fi rezolvată printr-o mai bună coordonare a politicilor economice între ţările membre.

3. Globalizarea financiară

3.1. Demararea globalizării financiare Imaginea cea mai relevantă a globalizării este oferită de cea a

aglomeraţiilor de la bursele de valori sau de la centrele monetare inter-naţionale, unde se cumpără şi se vând, într-o agitaţie aparent fără noimă, valute şi active de pe întreg globul, printr-o simplă apăsare de buton. Deşi concentrate, în mare măsură, în câteva centre financiare, precum Londra, Tokyo, New York, Frankfurt, tranzacţiile mondiale cu valute ating zilnic nivelul de 1.600 miliarde dolari, în plus miliarde de dolari de active financiare sunt puse în circulaţie zilnic pe glob, pe lângă activele curente, apariţia pieţelor futures arătând că este posibil ca activele şi valutele să fie comercializate în avans, adică în viitor.

455

Dezvoltarea noilor instrumente financiare, dereglementarea pieţelor financiare naţionale, expansiunea băncilor şi a altor instituţii financiare internaţionale au creat un sistem financiar global funcţional, comerţul cu valute şi obligaţiuni guvernamentale făcând ca dobânzile şi cursurile valutare să fie stabilite în cadrul pieţelor financiare globale.

Fluxurile financiare transfrontaliere de capital au circulat şi în trecut, măsurarea extensiunii şi intensităţii finanţelor globale presu-punând distincţia dintre deschiderea financiară, angrenarea financiară şi integrarea financiară:

•deschiderea financiară se referă la nivelul restricţiilor regle-mentative vizând tranzacţiile financiare internaţionale;

•angrenarea financiară se referă la gradul de implicare a unei economii în activitatea financiară globală;

•integrarea financiară, în sens restrâns, se referă la egalizarea preţurilor şi randamentelor activelor pe diferitele pieţe financiare naţionale.

Globalizarea sistemului financiar internaţional este abordată sub trei aspecte, care permit determinarea impactului acesteia asupra eco-nomiilor:

o extensiunea, evidenţiind dimensiunea geografică a pieţelor financiare mondiale;

o intensitatea, evidenţiind amploarea fluxurilor financiare globale; o velocitatea, evidenţiind modificarea fluxurilor financiare, corelată

cu schimbările în infrastructura tehnologică: Sistemul global al finanţelor cuprinde fluxuri internaţionale de

capital, care pot fi definite ca fluxuri transfrontaliere de active şi cre-dite, de investiţii şi valute, care se diferenţiază în următoarele tipuri:

•fluxuri monetare internaţionale, cumpărarea şi vânzarea de valute; •investiţii externe directe, care implică proprietatea asupra afacerii; •împrumuturi bancare internaţionale, în valută sau monedă naţională; •obligaţiuni internaţionale, titluri de valoare denominate în unităţi

standard; •investiţii de portofoliu, în titluri, deţinute doar pentru profit; •acţiuni internaţionale ale unor firme emise pentru străini; •instrumente financiare derivate: opţiuni, futures, swaps, forward; •asistenţă pentru dezvoltare, fluxuri financiare între guverne. Fluxuri monetare şi financiare transfrontaliere au demarat, cu

mult timp în urmă, o ordine financiară europeană, în sensul regle-mentării şi instituţionalizării creditului între diverse economii, datând

456

din secolul al XVI-lea, Anvers devenind cel mai important centru financiar din Europa. În secolul XVIII, creşterea cererii de servicii financiare internaţionale a dus la dezvoltarea unor pieţe sofisticate în Amsterdam şi Londra, intensitatea tranzacţiilor fiind de aşa natură, încât aceste pieţe constituiau o piaţă europeană pe care preţurile şi randamentele convergeau. Deşi relativ vaste, datorită răspândirii lor intercontinentale, pieţele financiare transfrontaliere din această perioadă erau limitate la graniţele imperiilor.

Din 1870 până la izbucnirea primului război mondial fluxurile financiare transfrontaliere au devenit mai extinse şi mai intensive, dezvoltarea infrastructurilor de comunicaţii ducând la o angrenare pro-fundă a pieţelor financiare naţionale în reţele financiare internaţionale. În această perioadă, capitalul circula pretutindeni, iar intensitatea inves-tiţiilor externe a dobândit o importanţă economică majoră atât pentru ţările investitoare, cât şi pentru cele beneficiare, volumul acestora crescând de cca 6 ori. Întrucât împrumuturile se realizau în mare parte prin obligaţiuni guvernamentale, pieţele europene ale obligaţiunilor au dobândit o dimensiune globală şi mai accentuată, Londra fiind centrul financiar principal, urmată de Paris, Berlin şi Amsterdam.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, valorile principalelor valute erau fixe în raport cu preţul aurului, constituind baza sistemului cursurilor fixe ale etalonului aur, care întruchipează atât sistemul de pieţe integrate global, neegalat de atunci, cât şi mecanismele de ajustare automată, care obligau economiile să se adapteze la disciplina finan-ciară globală. Mai mult, datorită poziţiei hegemonice a Marii Britanii în economia mondială şi a rolului lirei sterline ca principală valută internaţională, Banca Angliei a avut un rol esenţial în administrarea etalonului aur, funcţionarea sistemului fiind mai degrabă dirijată, decât automată, masa monetară, ratele dobânzii, preţurile activelor neurmând evoluţia aurului. Cu toate acestea, decalajele între ratele dobânzilor din ţările principale s-au diminuat puternic în această perioadă, pe măsură ce pieţele au devenit mai angrenate, fără însă ca ratele să se egalizeze.

Primul război mondial, ducând la prăbuşirea sistemului etalo-nului aur, în condiţiile instabilităţii şi a hiperinflaţiei, a determinat diminuarea fluxurilor financiare internaţionale, care au tins să fie mai concentrate geografic, în toate economiile majore cea mai mare parte a capitalului fiind investit pe plan intern.

Un paradox al uriaşei creşteri a sistemului financiar global după 1945 este faptul că globalizarea financiară nu a fost anticipată în

457

acordul iniţial de la Bretton Woods din 1944, care a inaugurat o nouă ordine financiară internaţională, în cadrul căreia fiecare valută avea un curs fix în raport cu dolarul, a cărei valoare fixă era stabilită în funcţie de preţul aurului. Faţă de etalonul aur, fluxurile financiare erau restricţionate, mai ales prin instrumente naţionale de control, investiţiile pe termen lung fiind în mare parte limitate. Sistemul monetar internaţional devine un sistem al dolarului, majoritatea tranzacţiilor financiare internaţionale făcându-se în această valută, autorităţile americane determinând de fapt lichiditatea internaţională, sistemul fiind instituţionalizat, prin faptul că F.M.I supraveghea regulile ordinii financiare internaţionale. Sistemul etalonului dolar era un compromis între liberul schimb internaţional şi protecţionismul naţional, nivelurile scăzute ale fluxurilor de capital privat evidenţiind impactul redus al factorilor internaţionali asupra economiilor naţionale ale ţărilor dezvoltate.

3.2. Globalizarea financiară şi cursurile flotante

Anii `60 şi `70 au înregistrat trei mari schimbări, care au constituit

baza expansiunii fluxurilor financiare din anii următori: �apariţia pieţei eurovalutelor; �prăbuşirea sistemului etalonului dolar stabilit la Bretton Woods; �şocul preţului petrolului. De atunci, efectele combinate ale dereglementării pieţelor finan-

ciare şi ale schimbărilor tehnologice au stimulat creşterea extensiunii şi a intensiunii fluxurilor şi reţelelor financiare globale.

De la nivelurile neglijabile din anii `60, fluxurile de capital privat au crescut vertiginos, astfel încât în 2002 totalul net al noilor emisiuni de împrumuturi şi obligaţiuni internaţionale a ajuns la peste 1.200 miliarde dolari, în timp ce stocurile de credite şi obligaţiuni în circulaţie au totalizat cca 11.000 miliarde dolari. Mai mult, fluxurile private s-au diversificat, cuprinzând: investiţii externe directe, îm-prumuturi bancare internaţionale, obligaţiuni internaţionale, acţiuni, derivative, tranzacţii cu valute, acestea din urmă crescând între 1980 şi 2002 de cca 32 de ori.

Într-un sistem flotant al schimburilor valutare, cursurile sunt stabilite în funcţie de schimbările zilnice pe pieţele valutare globale, deşi, în practică, autorităţile naţionale intervin adesea în încercarea de a menţine cursul valutar într-o anumită plajă-ţintă a valorilor, activităţile

458

speculative înfloresc, fluxurile masive de fonduri împotriva unei monede provocând devalorizări cu efecte de contagiune în tot sistemul financiar internaţional.

Din anii `70 a crescut nu numai intensitatea sistemului financiar internaţional privat, ci şi extensiunea acestuia, pentru prima oară după perioada interbelică multe ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie, foste socialiste, fiind incluse pe piaţa financiară, de capital interna-ţională, însă accesul acestora pe pieţe va fi restricţionat de riscurile pe care le incumbă investiţiile de capital, riscuri calculate de către agenţiile de rating.

Până în anii `90 accesul acestor ţări la sistemul financiar internaţional a fost limitat la asistenţă, investiţii externe directe şi împrumuturi bancare, acestea din urmă limitate la un număr mic de economii est-asiatice, foarte puţine firme din ţările în curs de dez-voltare lansând emisiuni de acţiuni pe plan internaţional şi un număr redus de investitori instituţionali au achiziţionat acţiuni pe pieţele acestor ţări, ca parte a portofoliilor proprii, aceste instrumente esen-ţiale ale sistemului financiar internaţional fiind limitate la ţările OCDE. Începând însă cu mijlocul anilor`90, pieţele financiare interne din aceste ţări au fost deschise investitorilor internaţionali, aceste ţări primind fluxuri financiare din ce în ce mai mari, astfel că, faţă de anul 1970, în anul 2002 valoarea totală a fluxurilor financiare orientate spre aceste ţări a crescut de cca 10 ori, ponderea în total a finanţării bancare şi prin obligaţiuni crescând de la 22% la 57%.

Investitorii internaţionali au fost atraşi către aceste pieţe emer-gente de ratele ridicate ale dobânzilor, de perspectiva pieţelor în expansiune, urmărind diversificarea pe plan internaţional a rezervelor lor, pe măsură ce dobândeau o perspectivă din ce în ce mai globală asupra distribuirii portofoliilor lor. Însă, dereglementarea pieţelor financiare emergente din aceste în ţări a dus, adesea, la niveluri ridicate ale activităţilor speculative, activităţi stimulate de influxuri de capital pe termen scurt, care au debilitat adesea cursurile ţărilor respective, gene-rând ieşiri masive de capital, destabilizând economiile ţărilor, inducând crize financiare, care prin contagiune s-au transmis regiunilor, zonelor, afectând, într-un fel sau altul, sistemul financiar global.

Exemplară a fost criza financiară din Asia de Est, când în ciuda încercărilor FMI şi ale G7 de a stabiliza situaţia, prin elaborarea celui mai mare pachet de salvare din istoria FMI, până în 1999 speculaţiile provocaseră devalorizarea rublei şi a altor valute, evidenţiind modul

459

cum fluxurile financiare pe termen scurt generează volatilitate şi riscuri sistemice în cadrul pieţelor de capital globale.

Progresele înregistrate în ultimii 35 de ani în tehnologia infor-maţiei şi a comunicaţiilor au fost esenţiale pentru volumul uriaş şi velocitatea tranzacţiilor financiare internaţionale, făcând posibil ca un volum şi o diversitate foarte mare de produse să fie oferite la un preţ relativ scăzut, prin tranzacţii în timp real, în mod continuu, în acest sens explozia pieţelor financiare private fiind explicată prin triumful tehnologiei şi a inovaţiilor financiare, de natura produselor derivate pentru acoperirea riscurilor.

Pe acest fond însă, activitatea băncilor şi a altor instituţii finan-ciare, eficienţa funcţionării lor, depind de autorităţile de reglementare naţională şi internaţională, care au stabilit un cadru comun în ceea ce priveşte sistemul bancar internaţional, concretizat în norme privind adecvarea capitalului, a căror respectare este monitorizată de către Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI), într-o structură interna-ţionalizată de supraveghere bancară.

Guvernele şi autorităţile internaţionale au avut un rol de ca-talizator în dezvoltarea pieţelor financiare globale, neînsemnând însă că acestea pot controla pieţele, liberalizarea pieţelor, concomitent cu stabilirea unor standarde internaţionale comune de reglementare, reprezentând o consecinţă a nivelurilor fără precedent a activităţilor financiare internaţionale şi, în acelaşi timp, o cauză directă a globa-lizării financiare.

3.3. Globalizarea financiară contemporană

Intensitatea şi extensiunea fluxurilor financiare transfrontaliere

contemporane cunosc un asemenea nivel, încât sistemele financiare naţionale devin din ce în ce mai angrenate, liberalizarea şi dereglemen-tarea contribuind la înmulţirea modalităţilor de angrenare financiară. De la mijlocul anilor `80 controalele naţionale asupra capitalului au devenit din ce în ce mai puţin eficiente, deoarece existenţa europieţelor permitea sustragerea operatorilor financiari de la acestea, iar magni-tudinea mişcărilor de capital făcea economiile, chiar cele ale ţărilor dezvoltate, să devină foarte vulnerabile la activitatea speculativă.

Toate acestea, pe fondul trecerii la cursurile de schimb flexibile, sugerează o schimbare calitativă, semnificând o integrare financiară globală mai intensă.

460

Deşi converg, ratele dobânzii diferă în prezent de la o ţară la alta, chiar şi atunci când sunt exprimate într-o unitate monetară comună, astfel încât un investitor nu primeşte acelaşi randament, în propria monedă, pentru un activ străin ca şi pentru unul intern, situaţia da-torându-se atât imperfecţiunilor de pe pieţele financiare, cât şi performanţelor economice inegale între ţări şi regiuni, cu toate acestea însă ratele dobânzii sunt supuse regulilor fluxurilor mondiale monetare şi de capital, fiind determinate în contextul pieţelor financiare globale.

Între ţările dezvoltate, ratele dobânzilor converg atunci când sunt exprimate într-o monedă comună, diferenţele între ratele naţionale fiind echilibrate de fluctuaţiile cursurilor de schimb, paritatea acoperită a ratelor dobânzii adeverindu-se. În alte condiţii însă, randamentele nu se egalizează, cursurile nefluctuând astfel încât să compenseze diferenţele dintre ratele dobânzii, paritatea descoperită a ratelor dobânzii nesusţi-nându-se, aceasta datorându-se variaţiilor în timp a primelor de risc, cerute pentru păstrarea pe piaţă a unor active denominate în alte valute, care se adaugă ratelor standard ale dobânzii.

Pe termen lung însă, există dovezi ale parităţii ratelor dobânzii, inclusiv de convergenţă a ratelor reale ale dobânzii între economiile dezvoltate, ceea ce evidenţiază o oarecare convergenţă în ceea ce priveşte costurile capitalului, aceasta sugerând mai departe că, în ciuda absenţei unei egalizări a ratelor dobânzii, ratele dobânzii pe termen lung sunt determinate pe o piaţă financiară globală, în expansiune.

Se poate spune că există o piaţă financiară globală dacă centrele financiare de bază din economia mondială sunt suficient de angrenate, astfel încât cererea şi oferta de împrumuturi internaţionale să fie mediate efectiv la nivel transcontinental, dovezile empirice referitoare la intensitatea şi extensiunea tranzacţiilor financiare transfrontaliere indi-când că există o piaţă globală de capital în dezvoltare. Dacă aceasta este adevărat, ar trebui ca randamentele unui portofoliu standard de active să fie convergente pe întinderea pieţei, fapt dovedit empiric, însă şi în acest caz investitorii îşi diversifică portofoliile, valorificând micile diferenţe dintre randamente determinate de factori diverşi, precum ciclul de afaceri, aceste diferenţe susţinând mişcările de capital pe pieţele financiare globale.

Funcţionarea pieţelor financiare mondiale contemporane nu respectă teoria pieţelor globale perfect integrate, accesul pe piaţă al debitorilor şi creditorilor variind, cu toate acestea piaţa financiară

461

globală există, integrarea acesteia fiind în curs de realizare, integrare atât regională, cât şi compartimentală şi instrumentală, integrare însoţită de distorsiuni şi de imperfecţiuni, dar globalizarea financiară este evidentă.

În acest sens, caracteristicile pieţei financiare globale contem-porane sunt:

•omniprezenţa, direct sau indirect, a tuturor economiilor şi agenţilor economici la ordinea financiară şi monetară internaţională;

•intensitate ridicată a fluxurilor internaţionale de capital, di-versificarea şi extensiunea acestora;

•velociate, rapiditate crescută a tranzacţiilor, instantanee şi continuă; •propensiune ridicată de impact asupra activităţilor economice,

asupra ratelor dobânzii şi politicilor monetare, asupra comportamentelor individuale şi de grup;

•tehnologie avansată a comunicaţiilor şi a informaţiilor, care oferă suportul pentru dezvoltarea tranzacţiilor financiare private;

•supraveghere şi reglementare internaţională extensivă, prin instituţii şi acorduri internaţionale;

•dezvoltarea activităţilor bancare multinaţionale, creşterea im-portanţei FMI şi a Băncii Mondiale pentru economiile emergente;

•stratificare ridicată, dar difuză a finanţelor internaţionale, cen-trele financiare determinante influenţând centrele marginale şi secundare, în formare şi expansiune;

•dolarul rămâne valuta principală mondială, dependent din ce în ce mai mult de situaţia celorlalte valute;

•echilibrul de forţe schimbător între finanţele private şi cele publice;

•colaborare, competiţie, angrenare. Caracterul neomogen al globalizării financiare este evident în

modalităţile diferenţiate de angrenare în sistemul financiar global, chiar şi între ţările dezvoltate din prima linie – SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia, Franţa şi Suedia – existând diferenţe semnificative în ceea ce priveşte angrenarea lor pe pieţele financiare globale. Această diferenţiere este relevată cel mai bine prin activitatea bancară, tabelul nr. 5, de mai jos, evidenţiind evoluţia ponderii activelor şi pasivelor străine în bilanţurile totale ale băncilor din aceste ţări.

462

Tabelul nr. 5

Evoluţia ponderii activelor şi pasivelor % Ţara 1960 1970 1980 1990 2000

Franţa

Active - 16, 0 30, 0 24, 9 36, 5

Pasive - 17, 0 22, 0 28, 6 34, 9 Germania Active 2, 4 8, 7 9, 7 16, 3 20, 3 Pasive 4, 7 9, 0 12, 2 13, 1 21, 2 Japonia Active 2, 6 3, 7 4, 2 13, 9 16, 9 Pasive 3, 6 3, 1 7, 3 19, 4 12, 5 Suedia Active 5, 8 4, 9 9, 6 17, 7 37, 8 Pasive 2, 8 3, 8 15, 0 45, 0 42, 6 Marea Britanie Active 6, 2 46, 1 64, 7 45, 0 52, 3 Pasive 13, 9 49, 7 67, 5 45, 0 52, 9 SUA Active 1, 4 2, 2 11, 0 5, 6 4, 1 Pasive 3, 7 5, 4 9, 0 6.9 8, 7

Chiar dacă SUA are un sistem bancar centrat pe capitalul intern,

deţine cele mai mari pieţe financiare din lume, iar New York este cen-trul de bază al majorităţii activităţilor financiare globale. Deschiderea Marii Britanii către activitatea bancară internaţională este evidentă după anii ’60, Franţa şi Suedia cunoscând, după liberalizare, orientarea clară către activităţi financiare internaţionale şi deşi băncile germane şi cele japoneze au tins către o puternică concentrare internă, iar băncile americane deservesc o economie uriaşă, chiar şi aici activele şi pasivele străine în bilanţurile bancare au crescut la proporţii semnificative.

3.4. Efectele globalizării financiare

asupra economiilor naţionale Dezvoltarea explozivă a activităţii financiare globale şi com-

plexitatea pieţelor financiare globale au transformat managementul economiilor, această dezvoltare oferind guvernelor şi corporaţiilor din ţările dezvoltate oportunităţi de pătrundere pe pieţe de capital vaste şi

463

lichide, permiţându-le să obţină cel mai bun randament posibil la nivel mondial. Totuşi, în timp ce pieţele financiare joacă un rol esenţial în distribuirea mondială a capitalului, aceasta are implicaţii profunde pentru suveranitatea naţională.

Sistemul global contemporan al finanţelor este caracterizat atât de o intensitate ridicată, cât şi de o volatilitate relativ mare ale cursu-rilor valutare, ale ratelor dobânzilor, ale preţurilor activelor financiare, cursurile valutare îndepărtându-se adesea de valorile concordante cu diferenţialele ratelor dobânzii sau cu anumite realităţi economice fundamentale la nivel naţional.

Globalizarea financiară contemporană a modificat costurile şi beneficiile asociate cu diferitele opţiuni de politică macroeconomică la nivel naţional, uneori atât de radical, încât a făcut ca opţiunile să fie prohibitiv de costisitoare. În plus, aceste costuri şi beneficii variază între ţări şi în timp într-un mod adesea imprevizibil.

Efectele globalizării financiare asupra economiilor naţionale pot fi delimitate astfel:

�Efecte asupra politicilor economice Globalizarea financiară a mărit presiunea asupra majorităţii gu-

vernelor, chiar şi ale celor din ţările avansate, de a adopta o politică monetară restrictivă pe plan intern, deoarece ţările predispuse la o politică inflaţionistă au o primă de risc impusă de creditele contractate, pentru a compensa investitorii în cazul unei inflaţii viitoare. Însă, globalizarea financiară tinde să submineze eficienţa instrumentelor tradiţionale ale politicii monetare naţionale, mobilitatea capitalurilor, dereglementarea şi inovaţiile financiare transformând capacitatea gu-vernelor de a determina masa monetară şi nivelul inflaţiei interne, constatându-se că politicile monetare interne reflectă mai degrabă ratele mondiale ale dobânzii, decât condiţiile economice şi financiare interne.

Pieţele financiare globale au, în practică, tendinţa de a impune ţărilor debitoare o primă de risc, care determină creşterea ratelor do-bânzii şi reducerea cursurilor, guvernelor fiindu-le, în aceste condiţii, mai greu să promoveze o politică economică expansionistă, deoarece perspectiva creşterii inflaţiei şi a majorării fiscalităţii ar putea fie alunga capitalurile, fie impune rate ale dobânzii mai mari pentru a plăti împrumuturile guvernamentale.

În concluzie, guvernele tind să promoveze politici macroeco-nomice prudente, reticente faţă de riscuri, politici care urmăresc să anticipeze reacţiile pieţelor financiare globale şi să se asigure de acceptarea acestora.

464

�Efecte asupra gestionării cursului de schimb Cursurile de schimb pot duce la schimbări rapide şi importante ale

valorilor valutelor, astfel încât ţinta guvernelor vizând o inflaţie stabilă şi eventual mai redusă ar putea fi compromisă. În dorinţa de a preveni astfel de fluctuaţii, multe guverne legau, înainte de crizele financiare din anii `90, valoarea monedelor proprii de o monedă cu inflaţie joasă, creând astfel o ancoră antiinflaţionistă, crizele dovedind însă că soluţia nu este viabilă în condiţiile globalizării financiare, în acest caz cursurile care fluctuează liber sau instituirea unei monede regionale unice putând menţine eficienţa politicilor economice naţionale.

Dacă ratele dobânzii sunt mărite forţat, pentru a proteja un anumit curs de schimb, atunci costurile ocupării, costurile ipotecilor etc. ar putea fi prea mari pentru ca guvernul să le suporte, iar dacă există datorie naţională mare, majorarea ratelor dobânzii ar putea fi nesus-tenabilă. Prin urmare, afirmaţiile categorice referitoare la eficienţa şi fezabilitatea diferitelor strategii de gestiune a cursurilor de schimb în condiţiile globalizării financiare sunt hazardate.

Este însă cert că globalizarea financiară contemporană a modi-ficat costurile şi beneficiile diferitelor strategii de gestiune a cursurilor de schimb, de la stabilirea unei ţinte oarecare până la moneda unică, uniune monetară. Mai mult, aceasta a complicat posibilitatea realizării compromisului între obiectivele economice interne şi stabilitatea cursului de schimb şi, totodată, datorită dimensiunilor rezervelor valutare ale statelor în raport cu volumul potenţial al tranzacţiilor zilnice pe pieţele valutare a făcut şi mai dificilă gestionarea de către guverne a cursurile de schimb, fără cooperare reciprocă şi fără colaborare cu Băncile centrale. În acest sens, globalizarea financiară a sporit stimulentele atât pentru cooperare, cât şi pentru competiţia monetară internaţională, proprietatea uneia din cele două depinzând de conjunctură.

�Efecte instituţionale Pieţele financiare globale sunt esenţiale în determinarea con-

vergenţei agendelor politice şi sociale ale guvernelor, orientându-le spre stabilitatea preţurilor, deficite publice reduse, impozitare directă redusă etc., înclinând balanţa avantajului economic în favoarea capitalului, prin impunerea unor cursuri de schimb mai reduse şi a unor costuri mai mari la împrumuturile internaţionale ale guvernelor, obligându-le la o disciplinare financiară externă care va schimba atitudinea statelor faţă de pieţe, înclinând balanţa puterii în favoarea acestora din urmă. Altfel spus, globalizarea financiară modifică forma şi funcţiile statului modern într-o economie globală.

465

�Efecte structurale Pieţele financiare moderne operează în aşa fel încât să permită ca

riscurile să fie abordate în ansambluri şi să fie redistribuite, instituţiile putându-se proteja în consecinţă împotriva unor riscuri specifice, precum fluctuaţiile cursului de schimb, ele transformând şi redistribuind riscurile, fără a le elimina din sistem. Dar ele pot, pe de altă parte, spori riscurile sistemice, favorizând şi facilitând, de exemplu, efectele de propagare şi contagiune ale unor falimente bancare în întreg sistemul bancar şi financiar, internaţionalizând cu rapiditate riscurile, afectând încrederea în sistemul bancar.

Fluxurile financiare transfrontaliere amplifică riscul sistemic, în măsura în care dificultăţile cu care se confruntă una sau mai multe instituţii financiare dintr-o ţară pot afecta major întregul sistem financiar global, precum în cazul crizei financiare est-asiatice din 1997. Într-o lume a comunicaţiilor prin cablu, gradul ridicat de angrenare a pieţelor financiare naţionale favorizează propagarea tulburărilor de pe o piaţă pe celelalte pieţe financiare şi, prin rezonanţă monetară, pe toate pieţele din economie, problemele de reglare a plăţilor sau de lichiditate ale unei bănci putând avea efecte sistemice asupra întregii ordini financiare internaţionale.

Relevanţa crescândă a riscului sistemic este puternic asociată cu modificarea structurală în echilibrul puterii între guverne şi piaţă, între autoritatea publică şi sectorul privat din sistemul financiar global, globalizarea financiară fiind un proces propulsat îndeosebi de pieţe şi, în acest context autonomia şi suveranitatea statelor, chiar a celor dezvoltate devine problematică.

În concluzie, globalizarea financiară contemporană reprezintă o nouă etapă distinctă în organizarea şi managementul împrumuturilor şi monedei în economia mondială, transformând condiţiile în care se decide prosperitatea imediată şi pe termen lung a statelor şi popoarelor de pe tot globul.

Sumarul capitolului

Sistemul monetar internaţional, SMI, are ca element definitoriu

regimul valutar, de schimb, reglementat pe baza unor reguli acceptate, în acest sens delimitându-se regimul cursurilor fixe şi cel al cursurilor flotante, cel de al doilea presupunând stabilirea cursurilor pe piaţă, valoarea monedelor fluctuând, fiind supusă, pe termen lung, deprecierii şi devalorizării.

466

Evoluţia SMI s-a realizat de la regimul cursurilor fixe, reglementat prin etalonul aur şi automatismele pieţei, spre regimul cursurilor flotante, reglementat de etaloane substitut ale aurului, sau de un etalon abstract, sintetic, un construct polimorf, puterea de cumpărare, regim care s-a îndepărtat de automatismele pieţei, confruntându-se cu de-zechilibre şi crize, cu principii impuse şi dirijism mascat, adesea învârtindu-se ameţitor în jurul unei monede, denumită valută, a câtorva monede sau a unor coşuri de monede, care oricum nu sunt de piaţă.

SMI actual, ieşit de sub dominaţia dolarului american, a slăbi-ciunilor acestuia, confruntat cu afirmarea altor valute reprezentative, dar şi cu o expansiune, diversificare şi interacţiune neprevăzute ale pieţelor financiare, a fluxurilor şi tranzacţiilor monetare, se regăseşte în summit-uri şi conferinţe, în reglementări şi cooperări, în instituţii şi organisme, căutându-şi etalonul, moneda diriguitoare care să-i confere încredere şi stabilitate, eficacitate şi echitate.

În acest context, SME reprezintă dorinţa Europei de a-şi menţine forţa şi identitatea, de a se constitui într-un pol al puterii economice şi financiare, dorinţă mereu prezentă în istoria continentului, puternic afirmată şi instituţionalizată după 1945, prin Comunităţile Europene, precum cea atomică, a cărbunelui şi oţelului, economică.

Integrarea monetară europeană, anticipată de către Werner în 1970, capătă o formă concretă, încă incipientă, prin şarpele monetar, constituit sub presiunea dezordinii monetare declanşată după pierderea, mai mult voită, de către dolar a statutului de etalon, formă dezintegrată de inegalităţile şi veleităţile din cadrul acestei zone monetare, dar şi de loviturile mediului economic şi financiar advers şi divers.

SME, lansat în 1979, când Europa traversa o perioadă de recesiune şi instabilitate, promovează un sistem al cursurilor fixe, dar ajustabile, circumscrise unei monede de cont, ECU, treptat sistemul fiind părăsit, monedele fluctuând liber, aliniindu-se treptat mişcărilor mărcii germane, sistemul devenind o zonă a mărcii, ţările membre aservindu-şi parţial politicile monetare orientărilor germane, afectând în acest fel echilibrele interne, propriile obiective de dezvoltare.

Tratatul de la Maastricht, din 1992, punând în practică Raportul Delors din 1989 şi influenţat de liberalizarea pieţei capitalurilor din 1990, programează stadial constituirea şi introducerea monedei unice, care a fost botezată euro, precum şi construcţia instituţională a

467

funcţionării monedei, astfel că anul 2000 găseşte Europa inundată de noua monedă, care treptat a acoperit toate tranzacţiile monetar-financiare, înghiţind în coşul monetar constitutiv toate monedele naţionale ale celor 11 ţări fondatoare.

Viabilitatea monedei unice, recunoaşterea şi forţa acesteia depind de puterea economiilor ţărilor membre şi, în acest sens, convergenţa indicatorilor economici, monetari şi bugetari, relevanţi, spre nivele care să armonizeze potenţialele şi interesele reprezintă condiţia determinantă a funcţionării euro; decalajele existente încă evidenţiază o Europă cu două viteze, un nucleu dur, un euro de mai multe culori etc., ceea ce contravine însă spiritului şi dezideratelor constitutive ale Europei monetare.

Viitorul Uniunii Monetare Europene depinde, în primul rând, de măsura în care aceasta se poate constitui într-o zonă economică optimă, fără distorsiuni şi rigidităţi în circulaţia, în primul rând, a persoanelor, importanţa acţiunilor Băncii Centrale Europene şi a coordonării poli-ticilor monetare fiind evidentă, acestea sunt însă posibile într-un cadru instituţional, reglementativ şi, nu în ultimul rând, politic, care să faciliteze şi favorizeze armonizarea, deschiderea şi integrarea, colabo-rarea şi cooperarea, circumscrise, cel puţin, acquis-ului comunitar.

Interdependenţele şi interacţiunile dintre economiile naţionale, dintre participanţii la schimburile economice şi comerciale au creat pieţe comerciale, financiare şi monetare din ce în ce mai extinse, regionalizând şi globalizând fluxurile şi tranzacţiile, instrumentele şi instituţiile, pieţele financiare globale afirmându-se ca fiind vectorul evoluţiei şi dezvoltării, globalizarea financiară deschizând, an-grenând şi integrând afacerile şi economiile, culturile şi comunităţile, diversificarea, extinderea, intensificarea şi accelerarea fluxurilor financiare şi monetare internaţionale constituind motorul şi vehicolul transformărilor globale.

Efectele globalizării financiare asupra societăţilor şi naţiunilor sunt diverse, profunde şi implacabile, în sfera monetară afectând instituţiile şi politicile, gestiunea şi structurile, generând şi propagând riscuri, redistribuind beneficii şi costuri, modificând managementul monedei şi împrumuturilor.

468

Termeni de referinţă

Angrenare financiară Banca Centrală Europeană Banca Mondială Banca Reglementărilor Internaţionale Buget federal Consiliu Monetar Criteriu de convergenţă Curs pivot Datorie internaţională Deschidere financiară Deviză Disciplină financiară Drepturi Speciale de Tragere Efect de contagiune Europiaţă Extensiune financiară Flux financiar transfrontalier Fondul Monetar Financiar Globalizare financiară Intensitate financiară Integrare financiară Internaţionalizare financiară Lichiditate internaţională Piaţă emergentă Regim valutar Reţea monetară Rezonanţă monetară Risc sistemic Sistemul European al Băncilor Centrale Şarpe monetar Unitate Europeană Curentă (ECU) Uniune monetară Velocitate financiară Zonă monetară optimală

Teste şi întrebări de autoevaluare •Care dintre următoarele funcţii nu au fost îndeplinite de către

ECU: lichiditate internaţională, mijloc de plată, monedă efectivă în SME, instrument de reglare a soldurilor autorităţilor monetare?

•Limitele fluctuante impuse în cadrul şarpelui monetar au fost: +/-2, 5% faţă de DST; +/-2, 25% faţă de dolar; +/– 2, 25% faţă de ECU. Care variantă este corectă?

•Criteriile de convergenţă impuse ţărilor care vor să fie admise în UE vizează: rata inflaţiei, rata şomajului, deficitul balanţei de plăţi, rata dobânzii, deficitul bugetar. Care variante de răspuns nu sunt corecte şi ce criterii nu se regăsesc în afirmaţia de mai sus?

•Globalizarea financiară impune pentru ţările debitoare creşterea ratelor dobânzii şi a cursurilor valutare. Este adevărată această afirmaţie?

•Globalizarea financiară determină ţările să adopte o disciplină financiară externă. Precizaţi dacă afirmaţia este adevărată?

•Care dintre caracteristicile următoare aparţin pieţelor financiare globale: omniprezenţa, volatilitatea, intensitatea, velocitatea, incertitu-dinea, extensiunea ?

469

•Zona monetară optimală reprezintă spaţiu economic în care factorii de producţie (capital, muncă) sunt suficient de mobili pentru a realiza o adaptare în caz de şoc inflaţionist. Este adevărată afirmaţia?

•Precizaţi care dintre avantajele următoare aparţin monedei europene unice: facilitează ajustările şocurilor asimetrice, elimină atacurile speculative, reduce ratele dobânzii, consolidează politicile bugetare naţionale.

•Sistemul monetar internaţional trebuie să dispună de reguli referitoare la: convertibilitatea monedelor, sistemul de rezerve, meca-nismul de ajustare a balanţei de plăţi, acoperirea riscurilor monetare. Care dintre reguli nu este adevărată?

•Etalonul aur-devize asigura cursuri fixe ajustabile. Precizaţi dacă afirmaţia este adevărată.

•Principiile stabilite la Bretton Woods aveau ca obiective: redu-cerea datoriilor externe, politici monetare coordonate, lichiditatea internaţională, stabilitatea cursurilor, echilibrarea balanţelor de plăţi. Precizaţi care dintre oibiective nu sunt adevărate.

Bibliografie selectivă �Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă-credit, Editura ASE, Bucureşti,

2003. �David Held ş.a., Transformări globale, Editura Polirom, Bucureşti, 2004. �Gheorghe Manolescu, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001. �Roger LeRoy Miller, David Van Hoose, Money, Banking, and

Financial Markets, Thomson, South-Western, Ohio, USA, 2004. �Jacques Pelkmans, Integrarea Europeană, Institutul European din

România, Bucureşti, 2003. �Joseph E. Stiglitz, Globalizare, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

470

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ �Aglietta Michel, Macroeconomie financiară, Editura C.N.I „Coresi” S.A,

Bucureşti, 2002. �Anghelache Gabriela, Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică,

Bucureşti, 2000. �Apps Rod, Goacher David, The Monetary and Financial System,

Sheffield Hallam University, USA, 1996. �Basno Cezar, Dardac Nicolae, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003. �Besson Jean-Louis, Monnaie et finance, Presses Universitaires de

Grenoble, 1995. �Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1992. �B.N.R, Raport anual 2004. �Bran Paul, Mecanismul monetar actual, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984. �Brăilean Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică,

Institutul European, Iaşi, 1998. �Bruneel Didier, La monnaie, La Revue Banque, Paris, 1992. �Caballero Catherine, Le marché monetaire, Dalloz, Paris, 1990. �Camoy de Herve, La banque du XXI-ème siecle, Edition Odile Jacob,

Paris, 1995. �Capanu Ion, Wagner Paul, Secăreanu Constantin, Statistică macroeco-

nomică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. �Cerna Silviu, Banii şi creditul în economiile contemporane, vol. I,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994. �Cerna Silviu, Sistemul monetar şi politica monetară, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996. �Cerna Silviu, Unificarea monetară europeană, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1999. �Chabot Christian N., Euro, moneda europeană, Editura Teora,

Bucureşti, 2000. �Cuthbertson Keith, The Supply and Demand for Money, Basil

Blackwell, USA, 1985. �Dardac Nicolae, Vâşcu Teodora, Monedă-credit, Editura ASE,

Bucureşti, 2003.

471

�Dăianu Daniel, Echilibrul economic şi moneda, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

�Diaconescu Mariana, Bănci, sisteme de plăţi, riscuri, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

�Dodd Nigel, Sociologia banilor, Institutul European, Iaşi, 2002. �Flouzat Denise, Economie contemporaine, vol. II, Phénomenes

monetaires, Presses Universitaires de France, Paris, 1974. �Gaftoniuc Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică,

Bucureşti, 2002. �Gurley John.G, Shaw Edward.S, La monnaie dans une théorie des

actifs financiers, Edition Cujas, Paris, 1973. �Heffernan Shelagh, Modern Banking in Theory and Practice, John

Willey and Sons; New York, 1996. �Held David, ş.a., Transformări globale, Editura Polirom, Bucureşti,

2004. �Hoffman Naphtali, Brobeck Stephen, The Bank Book, Harcourt Brace

Jovanovoch, Publisher, New York, 1986. �Horvitz Paul M., Monetary Policy and the Financial System, Prentice-

Hall Inc, USA, 1979. �Iliescu Octavian, Istoria monedei în România, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2002. �International Monetary Fund, Manual on Monetary and Financial

Statistics, 2001. �Ivan-Ungureanu Clementina, Contabilitate naţională. Concepte,

metodologii şi aplicaţii, Casa de editură IRECSON, Bucureşti, 2003. �Jachand Gill, La monnaie et son role dans l’économie, Dunod, Paris,

1995. �Jinga Victor, Moneda şi problemele ei contemporane, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1981. �Keith Rogers, Introducere în studiul pieţelor monetare şi valutare,

Editura Economică, Bucureşti, 2000. �Kiriţescu Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, 3 vol.,

Editura Academiei, Bucureşti, 1964, 1967, 1971. �Kiriţescu Costin, Un secol de frământări monetare, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1996. �Klein Lawrence, Welfe Aleksander, Welfe Wladyslaw, Principiile

modelării macroeconomice, Editura Economică, Bucureşti, 2003. �Kolb Robert W, Rodriguez Ricardo J., Principles of Finance, D.C.

Heath and Company, Toronto, 1992. �Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică,

Bucureşti, 1997. �Manolescu Gheorghe, Monedă şi credit, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001.

472

�Manolescu Gheorghe, Andrei Liviu C., Sisteme şi politici financiare comparate, Societatea Ateneul Român, Bucureşti, 1999.

�Miller Roger LeRoy, Pulsinelli Robert W., Modern Money and Banking, McGraw-Hill Book Company, New York, 1989.

�Miller Roger LeRoy, VanHoose David, Money, Banking, and Financial Markets, Thomson South-Western, Ohio, USA, 2004.

�Miron Dumitru (coord), Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2005.

�Mishkin Frederic S; The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Addison-Wesley, New York, USA, 1999.

�Moisuc Constantin (coord), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

�Mourgues Michelle, La monnaie. Système financier et théorie monetaire, Editura Economica, Paris, 1998.

�Patat Jean Pierre, Monnaie, institutions financières et politique monetaire, Economica, Paris, 1993.

�Pelkmans Jacques, Integrarea Europeană, Institutul European din România, Bucureşti, 2003.

�Popa Ana (coord), Teorie şi politică monetară, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

�Rădulescu Eugen, Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

�Ritter Lawrence S., Silber William L., Principles of Money, Banking, and Financial Markets, Harper Collins Publishers, USA, 1991.

�Roşca Teodor, Monedă şi credit, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1996. �Ruffini Pierre-Bruno, Les théories monnetaires, Edition du Seuil,

Paris, 1996. �Stiglitz Joseph E., Globalizare, Editura Economică, Bucureşti, 2003. �Stoica Victor, Deaconu Petre, Bani şi credit, Editura Economică,

Bucureşti, 2003. �Susanu Monica, Balanţa de plăţi. Reconversia la societatea deschisă

în România, Editura Economică, Bucureşti, 2003. �Turliuc Vasile, Politici monetare, Polirom, Iaşi, 2002. �Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankaron,

Iaşi, 1997. �Vasilescu Eugen, Managementul proceselor monetare şi inflaţia,

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1993.