Upload
aty-trabulandia
View
103
Download
3
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Monarhia-Spaniola
Citation preview
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE DREPT
POLITOLOGIE
Coordonator:
Conf. univ. dr. David Doina
Student:
Raduly Attila Sandor
TÂRGU-MUREȘ
2016
UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE DREPT
MONARHIA SPANIOLĂ
Coordonator:
Conf. univ. dr. David Doina
Student:
Raduly Attila Sandor
TÂRGU-MUREȘ
2016
PLANUL LUCRĂRII
Introducere
II. REGII CATOLICI
2.1. Regele
2.2. Inchiziția spaniolă
III. REGIMUL POLITIC AL SPANIEI
3.1. Partidele Politice
Concluzii
Bibiografie
INTRODUCERE
O monarhie constituțională este o formă de guvern monarhică ce face parte dintr-un sistem
constituțional care acceptă un monarh ereditar sau ales în funcție de șef de stat. Monarhiile
constituționale moderne, de obicei implementează conceptul de trias politica, sau "separarea
puterilor", unde monarhul e capul ramurei legislative sau doar are un rol ceremonial. În cazul în
care monarhul deține putere absolută, aceasta se numește o monarhie absolută.
Astăzi, monarhiile constituționale sunt combinate cu o democrație reprezentativă, care
reprezintă teoriile suveranității populare care plasează suveranitatea în mâinele poporului, și cele
care consideră important rolul tradiției în guvernământ. Cu toate că regele sau regina pot fi
considerați șeful statului, prim Ministrul, a cărui putere provine direct sau indirect în urma
alegerilor, este Șeful guvernului.
Dezastrosul Război Civil din anii 1936- 1939 nu a fost decât epilogul unei perioade de 125 de
ani de continue tulburări, insurecții, lovituri de stat, având ca rezultat alternanțe între monarhii
constituționale și monarhii absolute, chiar între monarhie și republică, sau între regimuri mai mult
sau mai puțin liberale și dictaturi militare. Acest haos politic a fost cauzat atât de problemele
dinastice ale monarhiei spaniole, cât și de influența Revoluției Franceze, care a încurajat năzuințele
de libertate politică și progres social ale poporului spaniol1.
Relativa stabilitate a Regatului Spaniol din secolul al XVIII a fost zdruncinată la 5 mai 1808 de
Napoleon I, împăratul francezilor, care a deturnat pe regele spaniol Fernando VII și a pus pe tron în
locul lui pe fratele său, Joseph Bonaparte2.
Căderea lui Napoleon I fiind iminentă, la 22 martie 1814, Fernando VII revine pe tron și
grăbește 4 mai 1814, să anuleze Constituția3 printr-un decret, reinstaurând monarhia absolută.
Reacția poporului, sub conducerea lui Rafael Riego, este promptă și regele este nevoit, 9 martie
1920, să restabilească Constituția din 1812.
Dar numai peste trei ani, la 1 octombrie 1923, regele revocă a doua oară Constituția de la Crdix,
iar la 30 iunie 1833 editează o pragmatică sancțiune4 prin care abolește Legea Salică, introdusă de
1 ? https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania2 A se vedea: Constituția Spaniei, traducere Prisacaru, M., Editura All Educational, București, 1998, București,
p. 13 În 19 martie 1812 a Constituției de la Cardix, care stabilea monarhia ereditară, divizarea puterii legislative
între rege și Cortesuri- adunare a nobililor și clerului, deci a curtenilor.
Bourboni în Spania, proclamând-o pe fiica sa Isabela, de numai trei ani, moștenitoare a tronului,
prin excluderea fratelui său Don Carlos, care ar fi trebuit să-i urmeze la tron potrivit legii salice.
Domnnia reginei Isabela II (1833-1868) a reprezentat perioada cea mai frământată din istoria
Spaniei, nu numai din cauza primului război carlist, dar și din cauza numeroaselor lovituri de stat și
insurecții populare sau militare.
Regenta, Maria Cristina, promulgă la 10 aprilie 1834 o nouă constituție, sub denumirea de
Statutul Regal, prin care se instituie parlamentul bicameral, iar la 12 august 1836 restaurează
Constituția din 1812, pentru ca în anul următor, la 16 iunie 1837, continuând acest carusel de
constituții, să promulge o altă nouă constituție, care constiuia un compromis între Constituția din
1812 și Statutul Regal din 1834.
Din 1840 intră pe scena politică generalii și asistăm la o suită de lovituri de Stat și dictaturi
militare. Generalul Baldomero Espartero devine regent în 1840, instaurând o dictatură militară, dar
la 23 iulie 1843 este răsturnat de la putere de generalul Ramon Maria Narvaez, cu vederi mai
liberale, care printr-o nouă constituție restabilește Statutul Regal din 18345.
În urma unei noi insurecții, Isaabela II fuge în Franța, puterea fiind luată de generalul Francesco
Serrano y Rodriguez, numit regent la 30 septembrie 1868, iar la 6 iunie 1869 se adoptă o altă
constituție. La 3 iunie 1874, generalul Paia y Rodriguez și mareșalul F. Serrano y Rodriguez
instaurează o dictatură militară, dar la 29 decembrie 1874 generalul Martinez y Campos printr-o
lovitură de stat îl proclamă rege pe Alfonso XII (1875- 1885), fiul Isabellei II.
La 30 iunie 1876 se adoptă o nouă constituție, prin care Spania este proclamată monarhie
ereditară constituțională6.
După adoptarea ultimei noi constituții, care avea să dureze 47 de ani, se părea că Spania și-a
găsit în sfârșit stabilitatea sub un regim de monarhie constituțională, dar la 13 septembrie 1923 are
loc lovitura de stat a generalului Primo de Rivera, primul act violent al unei perioade de 16 ani de
grave tulburări politice.
Noul dictator este înlăturat și el de la putere la 28 ianuarie 1930 de generalul Damaso de
Berenguer y Fuste, care la 30 ianuarie 1930 restabilește Constituția din 1876.
În urma succesului la alegeri a forțelor de stânga, se proclamă pentru a doua republica la 14
aprilie 1931, iar regele Alfonso XIII este nevoit să părăsească țara fără să abdice în mod formal. La
4 ? Prgmatica sancțiune este un act al unui monarh, prin care decide în mod unilatera și discreționar asupra unei
probleme statale esențiale, de obicei asupra succesiunii dinastice. Cea mai celebră este Pragmatica Sancțiune din 1713 a
împăratului Austriei Carol al VI, prin care a impus pe fiica sa Maria Tereza ca succesoare a tronului, excluzând pe fii
fratelui sau Iosif.5 https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania6 ? A se vedea: Constituția Spaniei, traducere Prisacaru, M., Editura All Educational, București, 1998, București,
p. 3.
9 decembrie 1931, se adoptă o constituție republicană, care proclamă separația Bisericii de stat și
introduce sufragiul universal pentru bărbați și femei.
Instalarea la 15 ianuarie 1936 a unui guvern de front popular provoacă la 17 iulie a aceluiași an
o insurecție militară, sub conucerea generalilor Francisco Franco și Emilio Mola, provocând un
sângeros război civil, care avea să dureze trei ani (1936-1939). Acesta, prin intervenția puterilor
axei, Germania și Italia, în favoarea insurgenților, și a Uniunii Sovietice, în favoarea guvernului de
front popular, provocase un adevărat măcel al populației și transformase țara în ruine.
Statul spaniol se va reface însă în mod surprinzător, chiar în timp ce aproape toate țările
europene, de la Pirinei la Urali și de la Cercul Polar de Nord și Insula Creta și chiar nordul Africii,
erau bântuite de un nimicitor război, provocându-le distrugeri enorme. Prin abilitatea sa politică,
generalul Franco, fără șă-și înstrăineze simpatiile axei, a reușit să țină țara sa în afara războiului,
culegând, ca și Portugalia, Eleveția și Suedia, avantajele economice ale neutralității. Astfel, la
sfârșitul războiului, din care restul Europei ieșise devastat, Spania își vindecase aproape complet
rănile pe care i le provocase războiul civil7.
La 31 martie 1947, șeful statului spaniol, generalisimul Franco, promulgă Legea cu privire la
succesiune, prin care Spania este proclamată monarhie, persoana monarhului urma să fie propusă la
încetarea funcției de șef al statului a lui Franco.
La 23 iulie 1969, la două zile de la aselenizarea pe lună, Franco îl prezintă Cortesurilor ca
succesor al său și viitor rege al Spaniei pe Don Carlos de Bourbon, deși moștenitorul legitim ar fi
fost Don Juan de Bourbon y Battember, conte de Barcelona, fiul lui Alfonso al XIII, și tatăl celui
desemnat de Franco. Dictatorului nu-i plăcea însă ideile liberale ale contelui de Barcelona și spera
ca fiul acestuia, care fusese educat și instruit încă din 1949 sub directa sa îndrumare, avea să pună
în aplicare concepțiile sale politice.
Franco moare la 20 noiembrie 1975 și este proclamant rege Juan Carlos I. Speranțele fostului
dictator s-au dovedit deșarte, deoarece regele s-a dovedit încă mai liberal decât tatăl său. La numai
un an de la suirea pe tron, Juan Carlos I propune Cortesurilor elabrarea unei constituții democrate,
care după adoptarea ei, este supusă unui referendum la 6 decembrie 1978, obținând 87,8% din
voturi în favoarea sa. La 26 decembrie 1978 regele promulgă Constituția, care intră în vigoare la 29
decembrie 1987, data publicării ei, după promulgarea, în Buletinuk Oficial Espagnol No. 311-1.
Problema legitimității regelui Juan Carlos I la tronul Spaniei este rezolvată în mai 1977, când
tatăl său, contele de Barcelona, succesorul legitim, îi cedează fiului său drepturile dinastice, la care
nu renunțase niciodată până atunci.
7 A se vedea: Prisacaru, M., traducere, Constituția Spaniei, Editura All Educational, București, 1998,
București, p. 4.
Regimul de monarhie constituțională a fost pus în pericol în februarie 1981, când mai mulți
comandanți militari ocupă palatul Cortesurilor în încercarea de a restabili franchinismul. Regele
Juan Carlos I apare în aceeași seară la televiziune, în mare ținută de comandant suprem al armatei
spaniole, denunță tentativa loviturii de stat a comandanților militari și ordonă trupelor să elibereze
Cortesurile și să se întoarcă în cazărmi, astfel puciul8 a fost anihilat.
După urcare pe tron a regelui Juan Carlos I, puterea politică se liberalizează progresiv și apar
din ce în ce mai frecvent acte legislative cu caracter vădit democratic9.
Forma de guvernământ adotată de Constituția Spaniolă este monarhia constituțională ereditară.
Regele este capul statului, simbolul unității și permanenței statale și are rolul de arbitru între
instituțiile statului. El nu poate avea alte atribute afară de cele care îi sunt conferite în mod expres
prin Constituție. Coroana este ereditară, iar femeile nu sunt excluse de la succesiune, dar la grad de
rudenie egal bărbații au preferință. În schimb, pierde dreptul la succesiune dinastică moștenitorul
prezumtiv atât el cât și succesorii săi care se căsătorește împotriva interdicției exprese a Regelui și a
Cortesurilor.
II. REGII CATOLICI
2.1. Regele
Din punct de vedere al formei de guvernământ, Spania este o moarhie. Ca toate monarhiile
contemporane și monarhia spaniolă are un caracter parlamentar, ceea ce înseamnă că prerogativele
de putere sunt repartizate Parlamentului și Guvernului. Aceste două organisme sunt principalii
actori politici.
Regele este șeful statului și un simbol al unității și permanenței acesteia. Regelui îi revine
sarcina de a arbitra funcționarea corespunzătoare a instituțiilor democratice. Regele este
reprezentantul cel mai de seamă al statului în relațiile internaționale. Totodată, Șeful statului are
raporturi de reprezentare a naționalităților din Spania. Constituția îngrădește preorgativele
monarhului, acesta exercită funcțiile care îi sunt expres atribuite prin Constituție.
Persoana regelui este inviolabilă; totodată, regele nu poate fi tras la răspundere pentru
guvernarea statului. Pentru a fi valabile și pentru a produce efecte juridice, actele regelui, în
îndeplinirea prerogativelor sale constituționale, trebuie să fie contrasemnate de Primul ministru sau,
după caz, de miniștri de resort.
8 Lovitura de stat.9 Legea asupra dreptului de asociere politică, publicată în Buletinul Oficial Espagnol, No. 21 din 14 iunie
1986; Legea partidelor politice, Publicată în Buletinul Oficial Espagnol, No. 64 din 4 decembrie 1987.
Coroana regală se transmite pe cale erediatră, descndenților Regelui Don Juan Carlos I de
Bourbon, cu respectarea dreptului de primogenitură. Acestei reguli i se adaugă și alte dispoziții
vizând sistemul de preferințe.
În 1474 are loc perioada cea mai prolifică din istoria Spaniei: regii catolici lasă sucesorilor
lor, un instrument eficace, un stat castelan, puternic, dinamic și modern; Carlos V y Felipe II,
transformă Spania într-o putere economică pe scala mondială; dinastia asturiană produce o
puternică decădere a evoluției imperiului spaniol; primii regi ai dinastiei Bourbon se produce o
recuperare promițătoare, care se termină cu catastrofa provocată de războiul de independență.
În 1469 Fernando II de Aragon și Isabel I de Castilla decid să unească două din cele mai
puternice regate: Aragon și Castilla, prin căsatorie. Unificarea celor două regate a avut ca și
consecințe expulzarea musulmanilor din Granada10 și cucerirea teritoriului Navarra, incorporându-le
în noul regat. Înfrângerea Garanadei de către Francisco Pradilla a reprezentat înfrângerea lui
Muhammad XII11, în fața regilor catolici.
Se consideră, prin urmare că monarhia spaniolă își are originile în unirea personală și
dinastică dintre regina Isabel I a Castilliei și a Ferdinand II al regatului Aragon12.
Juana I de Castilla, fiica regilor catolici, succede la coroana Castilliei, la moartea mama ei,
Regina Isabel I.
Juana I se căsătorește cu Filip I13, lucuru care pune în pericol politica dusă de regii catolici,
dar Filip I moare prematur, și regele Fernando II de Aragon, tatăl Juanei, o elimină de la conducerea
regatului castillan și se ocupă el de regat până la moartea sa. jJuana moștenește și regatul Aragon,
după încercarea eșuată a tatălui ei, de a avea un al dilea moștenitor cu cea de a doua soție, Germana
de Foix, care ar fi putut moșteni coroana Aragonului.
Datorită însă incapacității reginei Juana de a se ocupa de regatul unit, fiul său, Carlos I, se
autoproclamă rege, conducând regatul împreună cu mama sa. În acest fel, Carlos I,14 consolidează
unirea celor două regate, fiind numit Regele Catolic al Spaniei15, de către Papa Leon X, prin Bula
Pacificus et aeternum din 1 aprilie 1517.
10 In timpul evului mediu, arabii au cucerit o bună parte a Peninsulei Iberice. Începtul secolului XV, a fost
marcat de existența a 4 mari regate care au reușit expulzarea arabilor de pe teritoriul lor: Castilla, Aragon, Navarra și
Portugalia. Regatul Granada a fost ultima fortăreață a arabilor.11 Cunoscut de altfel, Boabdil, a condus regatul Granada, înainte ca acesta să fie preluat de către Regatul
Castilliei, deoarece acesta aparținea acestuia.12 Au fost numiți Regii Catolici, de către papalitate din mai 1493, ca și răsplată pentru salvarea Peninsulei
Iberice de la cucerirea islamică și evanghelizând proiectul unei noi lumii.13 Philip I devine după căsătoria sa cu regina Juana I, înainte de căsătorie ii se spunea Filip cel frumos ( Felipe
el Hermoso).14 Carlos I, este cunoscut ca și Carol Quintul sau Carol al V-lea.15 Hispaniarum Rex Caholicus.
A fost fiul lui Filip I al Castiliei și al Ioanei de Castilia. Bunicii lui din partea tatălui au fost
împăratul Maximilian I și Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de
educația lui. Bunicii din partea mamei au fost Ferdinand al II-lea de Aragon și Elisabeta I a
Castiliei.
Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune
personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia,
Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit
ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
Pentru prima dată, coroanele Castiliei și Aragonului erau unite sub aceeași conducere.
Ferdinand și Elisabeta fuseseră suverani fiecare în regatul său, dar numai rege consort în regatul
celuilalt.
Negocierile cu Adunările Castiliene s-au dovedit a fi dificile, și până la urmă Carol a fost
acceptat cu următoarele condiții : trebuia să învețe castiliană; să nu ofere titluri străinilor; să nu
scoată metale prețioase din Castilia; să respecte drepturile mamei sale, regina Ioana a Castiliei.
Adunările i-au depus jurământ în Valladolid, în 1518. În 1519, a fost încoronat în fața Adunării de
la Aragon, la Zaragoza, și după aceea în Catalonia.
Carol a fost acceptat ca suveran, deși spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de
Împărat. Până atunci, monarhii spanioli fuseseră limitați de lege; monarhia era un contract cu
poporul. Cu Carol ar fi căpătat accente absolutiste, deși până la moartea mamei sale, în 1555, Carol
nu a avut drepturi depline de rege.
Felipe II, Prinț de Asturia, accede la tronul Spaniei, prin abdicarea tatălui său, Carol al V-
lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.
În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub
conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influență și putere, a efectuat explorări în întreaga
lume și a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.
Insulele Filipine au fost numită după el.
La 16 ianuarie 1556, el devine rege al Spaniei sub numele Filip al II-lea. Totuși, Filip a mai
trăit câțiva ani în Țările de Jos din cauza conflictului cu Franței.[4] După semnarea Tratatului de la
Cateau-Cambrésis și căsătoria cu Elisabeta a Franței, în vara anului 1559 se îmbarcă pentru a se
întoarce în Spania.
Deși uneori descris ca un monarh absolut, autoritatea lui Filip se confruntă cu multe
constrângeri constituționale.
Din anul 1580 Filip II a devenit Filip I, rege al Portugaliei, după ce a reușit să se impună
candidatului oponent Antonio de Crato ce s-a incoronat el însuși rege al Portugaliei.
Prima soție a regelui a fost Maria de Portugalia cu care s-a căsătorit în 1543 și, împreună,
au avut un fiu, pe Don Carlos. Această căsătorie a unit Spania cu Portugalia între anii 1580 și 1640.
Mai târziu a fost observată greșeala făcută prin căsătoria înrudită (cei doi erau veri), fiul lor fiind
handicapat fizic și mintal.
După moartea soției lui, Maria (12 iulie 1545), a urmat căsătoria de alianță cu regina Maria I
a Angliei la 25 iulie 1554, verișoara tatălui său, numită și "mătușa" sau Maria Tudor. Căsătoria a
fost dezaprobată de curtea engleză, fiind o căsătorie cu țeluri clar politice; în această perioadă el a
folosit titlul de "rege al Angliei".
La 16 ianuarie 1556 după retragerea lui Carol V (Quintul) din viața politică, devine Filip al
II-lea, rege al Spaniei, dar revine în țară numai după moartea tatălui său. În 1558 moare și cea de-a
doua soție a lui, Maria Tudor, fără să-i lase urmași. Filip încearcă fără succes să se căsătorească cu
sora mai tînără a Mariei Tudor, Elisabeta I a Angliei.
În anul 1559 se încheie pacea de la Cateau-Cambresis între Spania și Franța, după un război
ce a durat 60 de ani. O condiție a păcii încheiate a fost căsătoria lui Filip cu fiica regelui francez
Henric II, Elisabeta de Valois, cu care va avea două fiice. El și-a iubit soția, după moartea căreia a
căzut într-o stare de letargie.
În timpul domniei sale sunt cucerite Florida și insulele Filipine, ce primesc numele regelui.
În perioda regelui Filip situația financiară deficitară a statului este agravată de creșterea
amenințătoare a puterii otomane, la care se adaugă conflictul cu Anglia și lupta pentru independență
a „Țărilor de Jos”, care alcătuiesc „Uniunea de la Utrecht” (1579), în 1581 declarându-se
independente de Spania.
Filip reușește să inlăture aceste conflicte numai parțial, prin îmbunătățirea situației
financiare din veniturile aduse din coloniile americane, și prin obținerea prin căsătorie a coroanei
portugheze.
Filip al III-lea s-a născut la Madrid ca fiu al regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a
patra soții, Anna de Austria, fiica împăratului romano-german Maximilian al II-lea și a împărătesei
Maria a Spaniei. Mai târziu, Filip al III-lea s-a căsătorit cu Margaret de Austria, sora împăratului
romano-german Ferdinand al II-lea. Deși a fost cunoscut în Spania ca Filip ce Pios, reputația
politicii lui Filip în străinătate a fost în mare parte negativă - un „om mediocru și nesemnificativ”,
un „monarh mizerabil”.
Pentru mulți, declinul Spaniei poate fi datat de dificultățile economice din primii ani ai
domniei sale. Cu toate acestea, în calitate de conducător al Imperiului Spaniol și ca rege care a
realizat o pace temporară cu olandezii (1609-1621) și a adus Spania în Războiul de Treizeci de Ani
(1618-1648) printr-o campanie (inițial) de succes, domnia lui Filip rămâne o perioadă critică în
istoria Spaniei.
Filip a moștenit un imperiu considerabil extins de către tatăl său. Filip al II-lea a cucerit
Portugalia în 1580; în Europa, în ciuda revoltei olandeze în curs de desfășurare, posesiunile
spaniole din Italia și de-a lungul "Drumului Spaniol" au fost securizate; la nivel global, combinația
de castiliană și teritoriile portugheze coloniale au acordat conducătorului spaniol posibilitatea de a
ajunge de la America la Filipine și dincolo prin India.
Chiar și în cadrul peninsulei în sine, Filip va conduce regatele Castilia, Aragon, Valencia și
Portugalia, provinciile autonome din Catalonia și Andaluzia - toate doar vag unite prin instituția
monarhiei Castiliei și persoana lui Filip al III-lea. Fiecare din ele a avut parte de un sistem diferit de
impozitare, privilegii și aranjamentele militare; în practică, nivelul de impozitare în multe dintre
provinciile periferice a fost mai mic decât în Castilia, însă nobilimea castiliană avea o poziție
privilegiată la toate nivelurile superioare de funcții.
Filip al IV-lea al Spaniei
A urcat pe tron în 1621 și a domnit în Spania până la moartea sa și în Portugalia până în
1640. Filip a fost un patron al artelor, inclusiv al artiștilor ca Diego Velázquez, și a domnit în
Spania în timpul perioadei dificile din timpul Războiului de Treizeci de Ani.
În ajunul morții sale, în 1665, Imperiul spaniol a ajuns la 12,2 milioane km2 dar în alte
privințe a fost în declin, proces la care a contribuit incapacitatea lui Filip de a realiza reforma
internă și militară.
Carol al II-lea al Spaniei a fost rege al Spaniei, Napoli, Siciliei, aproape întregii Italii (mai
puțin Piemontul, Statele Papale și Veneția), și suveran al imperiului spaniol de peste mări, de la
Mexic până la Filipine. Carol a fost singurul fiu supraviețuitor al predecesorului său Filip al IV-lea,
împreună cu a doua lui soție (și nepoată) Mariana a Austriei, tot din Casa de Habsburg. Nașterea lui
a fost întâmpinată cu entuziasm de spanioli, care se temeau de conflictul ce ar fi izbucnit dacă Filip
al IV-lea ar fi murit fără moștenitori.
Carol al II-lea este cunoscut în Istoria Spaniei ca El Hechizado (Cel Vrăjit), conform
credinței populare - susținute de însuși Carol - că incapacitatea sa psihică și fizică era cauzată de
„vrăjitorie” mai degrabă decât de cauza cea mai probabilă : secole de endogamie în cadrul dinastiei
habsburge (în care căsătoriile între verișori primari sau între unchi și nepoate erau ceva obișnuit,
pentru păstrarea controlului asupra teritoriilor).
Carol al II-lea a fost ultimul monarh spaniol din dinastia de Habsburg, invalid fizic, retardat
mental și desfigurat (posibil datorită prognatismului mandibular; nu era capabil să mestece). Limba
lui era atât de mare încât cu greu se putea înțelege ce vorbește, și saliva în mod excesiv.
Anii domniei lui Carol al II-lea au fost unii de agonie pentru Spania. Economia a stagnat,
erau probleme de foamete în regat, și puterea monarhiei asupra diverselor provincii spaniole era
foarte slăbită. Incapacitatea lui Carol de a guverna a însemnat că a fost de multe ori ignorat, și
puterea în regatul său a devenit motivul intrigilor de la curte și a fost influențată de interese străine,
în special franceze.
La succesiunea tronului Spaniei îi urmează Filip V, atunci când tronul Spaniei a devenit
vacant în 1700, tatăl său, Louis, Marele Delfin, deținea cea mai puternică pretenție genealogică la
coroana spaniolă. Cu toate acestea, din moment ce Marele Delfin și fratele mai mare al lui Filip,
Louis, Duce de Burgundia, dețineau pozițiile 1 și 2 în linia de succesiune la tronul Franței, regele
Carol al II-lea al Spaniei l-a numit pe Filip ca moștenitorul său.
Cum uniunea dintre Franța și Spania sub un singur monarh ar fi afectat echilibrul de putere
în Europa, celelalte puteri europene ar fi putut lua măsuri pentru a preveni acest lucru. Filip a fost
primul membru al Casei de Bourbon care a domnit în Spania. Suma celor două domnii ale lui a fost
de 45 de ani și 21 zile, fiind cea mai lungă din istoria modernă spaniolă.
Filip s-a născut la Palatul Versailles în Franța; a fost al doilea fiu al lui Ludovic, le Grand
Dauphin și a soției sale Maria Anna de Bavaria, cunoscută drept Delfina Victoria.
După abdicarea regelui Filip, îl urmează fiul său, Luis Felipe16 s-a născut la Palatul Retiro
din Madrid. Ca moștenitor al tronului Spaniei, a fost Prinț de Asturia. În 1714, când Ludovic avea 7
ani, mama sa a murit. La 24 decembrie 1714, regele Spaniei s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma.
Ca moștenitor nu numai al vastului imperiu spaniol, dar și a unei noi dinastii, Ludovic
trebuia să se căsătorească. La 20 ianuarie 1722, la Lerma, el s-a căsătorit cu Louise Élisabeth
d'Orléans, fiica lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, verișorul tatălui lui Ludovic și regent al Franței.
Soția sa nu s-a adaptat la curtea spaniolă și adesea refuza să vorbească cu soțul ei. Nu au avut
moștenitori.
Ludovic a domnit pentru o scurtă perioadă, după ce tatăl său a abdicat în favoarea sa la 15
ianuarie 1724 și până la moartea sa de variolă, șapte luni mai târziu. După decesul său, tatăl său s-a
întors pe tron și a continuat să domnească până la propria lui moarte în 1746.
După moartea regelui Filip al V-lea, la conducerea regatului spaniol îl urmează Ferdinand al
VI- lea, a fost rege al Spaniei din 1746 până la moartea sa. A fost al patrulea fiu al regelui Filip al
V-lea al Spaniei, fondatorul Casei de Bourbon din Spania și a primei lui soții, Maria Louisa de
Savoia.
Carol al III-lea al Spaniei, a fost rege al Spaniei17. A fost un adept al despotismului luminat.
Ca rege al Spaniei, politica sa externă a fost marcată de alianța cu Franța (Pacte de Famille) și de
conflictul cu Marea Britanie privind controlul posesiunilor din America.
16 După încoronare, poartă numele de Ludovic I rege al Spaniei.17Rege al Spaniei între anii 1759-1788, ca și Carlos III de Borbón, rege al Napoli și Sicilia - 1735-1759, ca și
Carlo VII, și duce de Parma - 1732-1735, ca și Carlo I.
În interiorul țării guvernarea sa a fost, per ansamblu, benefică. A început prin obligarea
locuitorilor Madridului să nu mai își arunce gunoiul pe ferestre, și când aceștia au protestat, a spus
că sunt precum copiii, care plâng când li se spală fețele.
A fost anulată o mare parte din vechea legislație, care restricționa industria și comerțul;
drumuri, canale, sisteme de canalizare au fost contruite atunci. A creat Loteria spaniolă și a introdus
procesiunile de Crăciun, după model napolitan. Pe timpul domniei sale, s-a format mișcarea pentru
crearea Societăților Economice, prototip al Camerei de Comerț.
La conducerea statului, l-a urmat Carol al IV –lea al Spaniei, la moartea sa în anul 1788.
Chiar daca el credea profund în sanctitatea monarhiei și a păstrat aparențele unui monarh absolut și
puternic, a luat parte doar pasiv la direcția urmată de guvernul său, și a preferat să se ocupe de
vânătoare. Guvernarea a lăsat-o soției lui și primului ministru.
Când i s-a spus regelui Carol că fiul său Ferdinand a apelat la Napoleon împotriva
ministrului său Godoy, el a stat de partea ministrului său. În 1808, la 19 martie, a abdicat în
favoarea fiului său pentru a-și salva ministrul care fusese luat prizonier.
Ferdinand a urcat pe tron ca Ferdinand al al VII-lea însă nu avea încredere în Napoleon care
avea 100.000 de soldați în Spania în aceea vreme. Carol al IV-lea a devenit prizonier al lui
Napoleon în Franța și, mai târziu, a revenit asupra abidicării sale și a abdicat la 5 mai 1808 în
favoarea lui Napoleon. Napoleon l-a pus pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph Bonaparte. Joseph
I, a fost rege al Spaniei din 6 iunie 1808 până pe 11 decembrie 1813.
Spaniolii l-au poreclit Pepe Botella („Sticlă Iosif”) această denumire părând a proveni din
faptul că acesta era mai mereu beat. Cu toate acestea, altă teorie susține că porecla a fost cauzată de
o confuzie: atunci când Joseph Bonaparte ieșea afară din castelul unde locuia pentru a se uita prin
împrejurimi cu o lunetă, aceasta arăta ca o sticlă, sau fusese făcută să arate ca o sticlă de către
oponenții săi.
În timpul domniei sale a pus capăt Inchiziției spaniole, una din cauze fiind și aceea că
Napoleon era în relații proaste cu papa Pius al VII-lea în acea perioadă. În ciuda acestor eforturi
pentru a-și spori popularitatea, naționalitatea și sprijinul străin ale lui Bonaparte, plus apartenența
acestuia la o lojă masonică, au garantat practic faptul că nu va fi acceptat niciodată ca monarh
legitim de către majoritatea populației spaniole.
În timpul domniei sale asupra Spaniei, Venezuela și-a declarat independența (1810) față de
Spania, fiind prima națiune care recurge la acest fapt. De-a lungul Războiului peninsular, comanda
sa asupra forțelor franceze din Spania s-a dovedit a fi doar formală, deoarece comandanții săi
insistau ca fratele mai mic al regelui să fie de acord cu instrucțiunile lui Joseph înainte de a le urma.
În urma abdicării regelui Napoleon Bonaparte, s-a reîntors pe tronul Spaniei, Ferdinand al
VII-lea, domnind din 1813 până la moartea sa, mai puțin în 1823, când a fost obligat să abdice de
Consiliul Regenței18.
Puțini monarhi s-au bucurat de atâta încredere și popularitate la începutul domniei lor, în
rândul poporului spaniol. Cu toate acestea, în scurt timp s-a dovedit a fi un suveran absolutist,
nepreocupat de dorințele supușilor săi, care îl considerau lipsit de scrupule, răzbunător și orientat
spre trădare. Înconjurat de o suită de admiratori, prin politica sa a urmărit să-și asigure propria
bunăstare.
În anul 1833, la urmat la tron, Isabella a II a Spaniei, care a domnit vreme de 35 ani, panâ în
anul 1868. Regina Isabela a moștenit tronul pentru că Ferdinand a convins Curțile (Cortes) să
elimine Legea salică19, introdusă de Burboni la începutul secolului al XVIII-lea și să restabilească
vechea modalitate de succesiune în Spania. Drepturile Isabelei au fost apărate de armată. Curțile
Generale (Cortes Generales), alături de liberali și progresiști, care atunci au instituit guvernul
constituțional și parlamentar au dizolvat ordinele religioase, au confiscat proprietățile lor (inclusiv
ale iezuiților) și au încercat să pună ordine în finanțe.
Regina Isabela a domnit din 1843 până în 1868 iar acea perioadă a fost o lungă succesiune
de intrigi, conspirații și pronunciamientos militare, dirijate de interesele partidelor politice.
Regina Isabela a II-a obișnuia să intervină în chestiunile politice de o manieră inoportună și
lipsită de scrupule, ce o făcea impopulară. Și-a favorizat cei mai reacționari generali și oameni de
stat, precum și Biserica și ordinele religioase, și a fost în mod constant unealta curtezanilor corupți
și intriganți. A fost trimisă în exil la sfârșitul lui septembrie 1868, după ce rezistența slabă a
generalilor săi moderados a fost înfrântă în Bătălia de la Alcolea de către mareșalii Serrano și Prim.
Alte evenimente din cadrul domniei Isabelei au fost războiul cu Maroc, care s-a terminat cu un
tratat avantajos pentru Spania, și cedarea de către marocani a unor teritorii; Războiul Insulelor
Chincha împotriva lui Peru și Chile, lipsit de succes; revolte independentiste în Cuba și Puerto
Rico, precum și ceva progres în ceea ce privește operele publice, în special căile ferate, alături de o
ușoară îmbunătățire a comerțului și finanțelor.
Exilul său din 1868 a contribuit la izbucnirea Războiului franco-prusac, deoarece spaniolii
au văzut în prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen un posibil candidat. Regina Isabela a II-a
18 ? http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html19 Legea Salică (Pactus Legis Salicae) a fost o colecție de legi folosite de franci, forma lor oficială fiind
stabilită în secolul al VI-lea, sub domnia lui Clovis I.
Un aspect interesant și cu o mare importanță în istoria Europei este legea moștenirii; legea salică interzicea femeilor să
moștenească pământuri și, prin urmare, ascensiunea lor la tron. Datorită acestei legi, s-au declanșat un număr de
războaie pentru succesiune, cel mai celebru fiind războiul de 100 de ani și cel mai recent, războaiele carliste din Spania
(1833-1876).
provenea din Casa de Burbon (membră a vechii regalități franceze), și s-a propus atunci varianta
unui rege german pentru tronul spaniol, variantă pe care francezii conduși de Napoleon al III-lea nu
aveau de gând s-o accepte.
Isabela a fost obligată să abdice în Paris, pe 25 iunie 1870, în favoarea fiului ei Alfonso al
XII-lea în vârstă de 13 ani.
După ce revoluția spaniolă a detronat-o pe regina Isabela a II-a, noua curte a decis să
reinstaleze monarhia sub o nouă dinastie. Ducele de Aosta a fost ales rege sub numele de Amadeus
la 16 noiembrie 1870. El a depus jurământul la Madrid, la 2 ianuarie 1871.
Domnia regelui Amadeo I a durat foarte puțin, iar în anul 1873 în 11 februarie a abdicat, iar
Spania a fost proclamată republică. Prima republica spaniolă a durat mai puțin de un an, iar în
noiembrie 1874, fiul Isabellei a II-a, Alfonso al XII-lea, a fost proclamat rege, sprijinit în
exercitarea atribuțiilor sale de către un Prim ministru, Antonio Canovas del Castillo. În 1881, regele
a refuzat să sancționeze o lege prin care miniștrii ar fi fost numiți pentru un mandat fix de
optsprezece luni.
În anul 1885, a murit din cauza tuberculozei, iar la tron îi succede Alfonso al XIII-lea, fiind
numit rege încă de la naștere. A domnit între 1886 și 1931. Mama sa, Maria Cristina de Austria, a
fost numită regentă cât timp Alfonso a fost minor. În 1902, împlinind 16 ani, regele Alfonso a
preluat controlul în stat20.
În timpul domniei sale Spania și-a pierdut ultimele colonii din America (Cuba și Puerto
Rico) și Filipine, și a pierdut mai multe războaie în nordul Africii; a fost martorul începutului
Generației lui 1927, și a acceptat dictatura lui Miguel Primo de Rivera, ceea ce avea să-l coste până
la urmă tronul.
A promovat turismul în Spania. Problemele de cazare a invitaților pentru nunta sa au grăbit
construcția hotelului de lux Hotel Palace în Madrid. A sprijinit de asemenea crearea unei rețele de
apartamente administrate de stat în clădiri istorice ale Spaniei. Dragostea lui pentru fotbal l-a
determinat să patroneze diferite cluburi de fotbal „regale” precum Real Sociedad, Real Madrid,
Real Betis sau Real Unión.
Când s-a proclamat A doua republică spaniolă pe 14 aprilie 1931, a părăsit Spania, dar fără
să abdice. S-a stabilit până la urmă la Roma, unde a trăit la Grand Hotel.
Pe 15 ianuarie 1941, Alfonso al XIII-lea a renunțat la drepturile sale asupra coroanei
spaniole, în favoarea celui de-al patrulea fiu al său, al doilea dintre supraviețuitori: infantul Juan,
conte de Barcelona, tatăl viitorului rege Juan Carlos I al Spaniei.
În Spania între anii 1939 și 1975 puterea a fost în mâinile dictatorului Francisco Franco
Bahamonde. În 1946 Juan de Borbon locuiește în Portugalia de unde militează pentru instaurarea
20 ? http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html
monarhiei. Mai multe întrevederi cu dictatorul Franco îl conving că acesta nu-i va reda tronul. Dar
acceptă să-l trimită pe fiul său Juan Carlos pentru a fi educat în Spania sub tutela dictatorului și cu
promisiunea să fie numit de acesta succesor cu titlu de rege21.
Juan Carlos I al Spaniei, a fost rege al Spaniei din 22 noiembrie 1975 până pe 19 iunie 2014,
conform constituției Spaniei, care îl recunoaște ca simbol de unitate națională și legitim moștenitor
al dinastiei istorice.
La succesiunea tronului spaniol îl urmează fiul său, Felipe al VI-lea de Bourbon și Grecia.
Este actualul rege al Spaniei.
2.2. Inchiziția spaniolă22
Inchiziția, ca tribunal ecleziastic, avea jurisdicție numai asupra creștinilor botezați. Însă, de
când evreii (în 1492) și maurii musulmani (în 1502) au fost exilați din Spania, jurisdicția Inchiziției
de-a lungul unei perioade lungi a istoriei sale s-a extins practic asupra tuturor supușilor coroanei.
Inchiziția avea în mare parte scopul de a asigura ortodoxia celor recent convertiți, cunoscuți ca
conversos sau marranos.
Nu există o unanimitate despre motivele pentru care Regii Catolici au decis să introducă în
Spania mașinăria inchizitorială . Investigatorii au prezentat diferite posibile motive23:
- Stabilirea unei unități religioase . Pornind de la faptul că obiectivul Regilor Catolici
era crearea unei mașinării statale eficiente, una din prioritățile lor era obținerea unității religioase. În
plus Inchiziția permitea monarhiei sa intervină activ în problemele religioase, fără intermedierea
Papei .
- Slăbirea opoziției politice locale a Regilor Catolici. Cu siguranță mulți din cei care
au negat implantarea Inchiziției în cadrul Coroanei de Aragon au facut-o invocând drepturi speciale
proprii .
- Terminarea puternicii minorități evreo-convertită. În Regatul Aragonului au fost
judecați membrii ale familiilor influente, cum ar fi Santa Fe, Santangel, Caballeria și Sanchez. Asta
contrazice, fără doar și poate, faptul că Ferdinand a continuat să se bizuiască în administrația sa pe
numeroși convertiți
- Finanțarea economică. Pornind de la faptul că una din măsurile care se luau contra
judecaților era confiscarea bunurilor lor , nu se poate elimina nici această posibilitate .
21 ? http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html22 Inchiziția spaniolă a fost fondată în 1478 de monarhii catolici Ferdinand și Isabela pentru a menține
ortodoxia catolică în regatele lor și s-a situat sub controlul direct al monarhiei spaniole. Nu a fost abolită definitiv decât
în 1834, în timpul domniei lui Isabela a II-a.23 ? http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prieteniei-gigantul-care-rusii-aveau-nevoie-aer
Carol al II al Spaniei, a prezidat de asemenea cel mai mare auto de fe din istoria Inchiziției
spaniole, în 1680, în care 120 de prizonieri au fost judecați și 21 condamnați la moarte prin ardere.
O carte mare, bogat decorată, a fost publicată pentru a celebra evenimentul. Către sfârșitul vieții
sale, în ceea ce a fost unul dintre puținele gesturi independente ale sale ca rege, Carol a creat o Junta
Magna (Mare Consiliu), pentru a examina și investiga Inchiziția spaniolă. Raportul a fost atât de
incriminator la adresa „Sfântului Oficiu”, încât Inchizitorul General l-a convins pe monarhul
decrepit să „destineze teribilul rechizitoriu flăcărilor”.
Joseph I, fratele mai mic al împăratului Napoleon Bonaparte, rege al Spaniei în perioada
1813, a pus capăt Inchiziției spaniole, una din cauze fiind și aceea că Napoleon era în relații proaste
cu papa Pius al VII-lea în acea perioadă, însă ea a fost complet abolită în timpul domniei Isabellei a
II-a24.
III. REGIMUL POLITIC AL SPANIEI
Actuala Constituție spaniolă a fost promulgată la 29 decembrie 1978 și este rezultatul unui
dificil proces de tranziție politică declanșat după moartea generalului Franco, cel care a condus
Spania ca un dictator din 1939 până la moartea sa, la 20 noiembrie 1975.
În timpul guvernării lui Franco, Spania era de fapt un stat monarhic fără rege. Monarhia
fusese înlocuită în aprilie 1931 cu republica prin abdicarea Regelui Alfonso al XII- lea și adoptarea
de către Cortesuri, în același an, a Constituției republicane25.
La 22 noiembrie 1975, Juan Carlos este proclamat oficial rege al Spaniei. Este de interesant
de observat că, deși noul Rege facea parte din dinastia Bourbonilor, partizana monarhiei absolute,
după restaurație Juan Carlos I, s-a dovedit a fi adeptul monarhiei constituționale și al principiului
suveranității poporului.
3.1. Partidele Politice
Chiar înainte de adoptarea Constituției a fost adoptată Legea pentru reformă politică care a
pus, între altele, problema statutului juridic al partidelor politice și cerința asigurării și respectării
principiului pluralismului politic și ideologic.
Principalele partide politice spaniole sunt:
Partidul Popular (PP) – de centru – dreapta, s-a constituit în octombrie 1976 ca o
coaliție preelectorală a organizațiilor politice profranchiste. La primul congres, din martie 1977, s-a
constituit ca o unică formațiune politică.
24 ? http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prieteniei-gigantul-care-rusii-aveau-nevoie-aer25 A se vedea: Ionescu, C., Drept constituțional comparat, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 217.
Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) s-a constituit în data de 30 aprilie
1978, în urma unificării cu Partidul Socialist Popular (fondat în 1975). În octombrie 1991 în
Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol intră și Partidul Muncitorilor din Spania – Unitatea
Comunistă fondat în 1987.
Stânga Unită – Izquierda Unida (IU) – coaliție constituită în anul 1986, în jurul
Partidului Comunist Spaniol (PCE) din trei partide: Partidul Unionist, Partidul de Stânga
Republican, Federația Progresistă, Partidul Acțiunii Socialiste, în anul 1986.
În Catalonia sunt înregistrate: C.I.U – „Convergență și Uniune” – coaliție de centru dreapta
cu caracter naționalist constituită din CDC (Convergența Democratică din Catalonia) și UDC
(Uniunea Democratică din Catalonia); etc.
La baza sistemului de partide este așezat principiul pluralismului politic instituționalizat în
Constituție, potrivit standardelor democratice ale liberalismului. Potrivit dispozițiilor
constituționale, partidele politice exprimă pluralismul politic și concură la formarea și manifestarea
voinței populare. Ele sunt un instrument fundamental pentru participarea politică a cetățenilor la
conducerea statului. Partidele se formează și funcționează în mod liber, cu respectarea Constituției
și a legilor.
Liberalizarea partidelor politice în 1977 a dat naștere confruntării acestora, în primul rând,
în campaniile electorale. După desființarea sistemului partidului unic, s-au creat numeroase
formațiuni politice care au dispersat electoratul în așa fel încât niciun partid politic nu a reușit, în
primii ani după moartea lui Franco, să obțină o majoritate necesară pentru a forma un guvern
monocolor.
În primii ani ce au urmat adoptării noi Constituții, partidul care s-a afirmat mai pregnant a
fost Uniunea de Centru Democratică condusă de A. Suarez. Ulterior, însă, această formațiune nu a
mai reușit să mențină contactul cu alegătorii și a pierdut în alegerile din 1982 și în cele ce au urmat.
Pe scena politică s-a afirmat cu succes Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, care a deținut la
începutul anilor `90 majoritatea absolută a locurilor în ambele camere legislative.
Ceea ce caracterizează, în prezent, sistemul pluripartidist spaniol nu este numărul mare al
partidelor, deoarece în afara a 4-5 partide mari, care participă la jocul politic, celelalte formațiuni
politice nu au un rol semnificativ. Trăsătura caractersitică a pluripartidismului spaniol, în etapa
actuală, așa cum a rezultat după alegerile generale din octombrie 1989, este bipolaritatea: centru
dreapta/centru stânga, care nu se confundă, însă, cu sistemul bipartid.
Viața politică spaniolă, rivită din prisma partidelor politice, pune în evidență tendința
partidelor europene de a deveni așa numite „partide de alegători” în care membrii și simpatizanții
nu sunt interesați de ideologie ci de soluțiile pe care candidații partidului respectiv le oferă
problemelor economice și sociale cu care se confruntă cetățeanul de rând.
Principalele partide politice au reușit să-și pună în acord propunerile politice acțiunile și
deciziile cu nevoile și cerințele societății, pragmatismul politic impunându-se cu o mare rapiditate
în ultimul deceniu.
Concluzii
Sistemul politic spaniol este racordat la nevoile societății, ca urmare a unui amplu proces de
modernizare, dar și a unei capacități deosebite de a remodela, la rândul lui, societatea. Trebuie, însă
remarcate și disfuncționalitățile acestui sistem: partidele politice au pus un accent exclusiv pe
pluralismul politic, au monopolizat, aproape total, participarea politică în detrimentul democrației
directe și semidirecte.
IV. BIBLIOGRAFIE
Constituția Spaniei, traducere Prisacaru, M., Editura All Educational, București, 1998,
București.
Valderon, Julio; Perez, Joseph; Santos Julia, Historia de espana, Editura Espasas,
Barcelona, 2015;
https://ro.wikipedia.org/wiki/Spania
http://referat.clopotel.ro/MONARHIA_SPANIOLA-6258.html
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/podul-prieteniei-gigantul-care-rusii-
aveau-nevoie-aer