Învăţămîntul superior în Statele Unite ale Americii s-a dezvoltat într-o modalitate total diferita de cel din

continentul european, fiind influenţat de o varietate vastă de forţe istorice şi condiţii socio-umane. Aceste

forţe istorice se identifică cu acel cuantum de valori şi cunoştinţe transplantate aici de pe continent, iar

factorul socio-uman, valorificat prin aportul populaţiei native, a factorului teritorial, şi a necesităţii

organizării unui sistem de învaţamînt într-o „lume nouă” cumulează acele condiţii specifice ce au şi

oferit învăţămîntului american un specific aparte, propulsînd-o spre noi înălţimi, şi stabilind, ca produs

finit, universitatea americană în fruntea clasamentului mondial din perspectiva funcţionalităţii, a

modelului paradigmatic utilizat, şi a spiritului democratic ce îl transmite.

Periodizarea evoluţiei învăţîmîntului superior în Statele Unite este făcută, unanim, de către mai mulţi

cercetători americani în acest domeniu, limitele temporale fiind delimitate concomitent cu unele

evenimente importante din istoria continentlui american. Astfel, prima eră în dezvoltarea învăţămîntului

superior în Statele Unite o reprezintă înfiinţarea colegiilor, prototipul primului colegiu Anglo-American

fiind Emmanuel College a Universităţii din Cambridge. [Willis Rudy, John Seiler Brubacher, Higher

Education in Transition: a History of American Colleges and Universities, 2004, p4].

De fapt, statutele Colegiului Harvard, primul înfiinţat, au fost transcrise direct din statutele Elizabetane

ale Universităţii din Cambridge, fraza „pro modo Academiarum in Anglia” se regăseşte în diploma

iniţială Harvardiană, Harvard, la fel ca şi Cambridge, acceptă studenţi pentru obţinerea unor „diplome

serioase”, „gentlemani” care plătesc taxă dublă doar pentru a avea privilegiul de a rezida în colegii şi de a

lua masa cu profesorii, chiar şi denumirile celor patru ani de studenţie fiind preluate tot din sistemul

englez [Samuel Elliot Morison, Founding of Harvard College, Harvard Unive.Press, 1935, p25]. Harvard

se înfiinţează în baza precedentelor colegiale britanice, şi încearcă să copieze practic, modelul

organizatoric, acesta, la rîndul său, devenind prototipul tuturor colegiilor din America Engleză.

Un alt colegiu înfiinţat în era colonială în Statele Unite, de o valoare similară este Yale, preşedintele

căruia, în campania sa pentru acest post face o amplă cecrcetare a statutelor universităţilor din Cambridge

şi Oxford, şi a documentelor lor reglementatoare, întru formularea unei Carte Universitare pentru Yale.

[Clifford Shipton, Biographical Sketches of those who Attended Harvard College in the classes 1722-

1725, Massachusets Historical Societz, 1945, p36], iar la William and Mary, un alt colegiu american de

valoare, influenţa engleză se face cunoscută în curînd.

După înfiinţarea unor colegii pe vastul teritoriu american, se ajunge la concluzia că faptul de a înfiinţa un

sistem de universitări colegiale, aşa cum era în Anglia, este practic imposibil, datorită unei serii de factori

atît de ordin intern, cît şi extern: în primul rînd, se punea la îndoială faptul că Regina Britanică ar fi oferit

acea Carta regală necesară unei universităţi americane, apoi, teritoriul ţării era prea mare, şi nivelul de trai

foarte scăzut, unica ieşire din situaţie întru organizarea unui oarecare sistem educaţional era înfiinţarea

unor colegii separate, sacadate, cu dreptul de a oferi diplome, efortul educaţional fiind, astfel, risipit.

Amplasarea şi organizarea individualistă a colegiilor este, de fapt, şi prima deosebire a colegiilor

americane de cele britanice, urmată de o serie de alte evenimente, ce îndepărtează aceste două mari

sisteme şi mai mult: heterogenitatea populaţiei continentului american condiţionează prezenţa

reprezentaţilor diverselor confesiuni în Comisia de Control a Colegiilor, acest fapt fiind întîlnit, pe

continentul european, doar la universitatea din Leyden[John Seiler Brubacher, Willies Rudy, Higher

Education in Transition, p4]. Ulterior, sistemul american se modifică conform modelului Scoţian,

universităţile căruia erau non-rezidenţiale, orientate profesional, şi sub controlul unor reprezentanţi ai

comunităţii, şi nu ai membrilor facultăţii.

Frederick Rudolph, profesor la Williams College, şi autorul a celei mai importante lucrări despre evoluţia

colegiului şi a universităţii americane, constatează faptul că învăţămîntul superior în America, în etapa

iniţială a formării, se dezvoltă, „în preponderenţă datorită unor factori incidentali şi nu a unui scop

anumit, mai mult din impuls, decît printr-o schemă bbine-organizată şi planificată.”[Frederick Rudolph,

The American College and University: a History, Georgia Universitz Press, 1990, p3].

Scopurile Colegiilor Coloniale în America erau comune, pe fundalul unei mixturi de confesiuni şi culturi,

de idei şi practici. Astfel, Yale şi Princeton contribuie cu un ţel nou pentru colegiul colonial, şi anume

supravieţuirea denominaţională într-un mediu religios mixt. Tradiţia creştină devine piatra de temelie a

întregii structuri intelectuale ce este adusă în „Lumea Nouă”, ulterior, însă, după cum şi reflectă Cartele

unor colegii fondate spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, colegiile au misiunea de a pregăti specialişti

bine pregătiţi în alte domenii decît administraţie şi biserică. Scopurile educaţionale ale timpului, de fapt,

servesc interesele colonizatorilor pe acele teritorii, iar educaţia devine ceam mai valoroasă uneltă ce

permitea transpunerea acelor idei colonizatoare, britanicii stabiliţi aici, încercînd a păstra acele valori din

vechiul continent, a transmite şi a păstra cultura intelectuală din ţara-mamă.

În aceste circumstanţe, este dificil de a stabili dacă colegiile coloniale americane presupuneau a fi

seminare teologice sau şcoli de cultură generală pentru laici. Acestea, cu siguranşă îndeplineau ambele

funcţii. Viziunea conform căreia dezvoltarea şi păstrarea învăţămîntului se identifica cu pregătirea

cadrelor religioase este preluată foarte uşor în teritoriile nou-cucerite, la fel ca şi scolasticii, aceştia preiau

ideea conform căreia pietatea nu poate fi separată de intelect, iar credinţa ar trebui raţionalizată

neschimbată, mila Domnului se consideră indispensabilă, dar nu suficientă filozofia şi raţiunea sunt

deasemenea importante, pe cînd cunoaşterea artelor şi a ştiinţelor devine ceva foarte util.[John Seiler

Brubacher, Willis Ruydy, Higher Education in Transition].

Deşi structura organizaţională a colegiilor americane copie modelul Oxfordian şi Cambridgean, unele

practici ale unei entităţi educaţionale superioare sunt determinate de influenţe scoţiene, or după cum am

mai menţionat, în afară de modelul administrativ format în baza celui Scoţian, şi unele trăsături

curriculare, denotă, deasemenea, apropierea acestora de cele din Glasgow sau Edinburgh. Astfel,

economia politică, definită prin competenţe analitice, devine subiect-cheie în unele colegii coloniale,

disciplină, care ulterior, ar fi contribuit la educarea viitoriloroficiali ai Lumii Noi, iar fluiditatea mediului

academic descrie un învăţîmînt de o viziune largă, ce depăşeşte limitele cursului formal de studiu, deşi

iniţial, Henrz Dunster organizează primul curs de studii pentru colegiul Anglo-American după cum

urmează: „primus annud Rhetoricam docebit, seundus et tertius Dialecticam, Quartum adiungat

Philosophiam”, or asta nu semnifica nimic altceva decît transplantarea trivium-ului şi a quadrivium-ului

din antichitatea clasică.

Un alt element specific al colegiuluiepocii coloniale este rata înaltă de părăsire a studiilor, datorat de lipsa

unor obiective clare ce ar duce spre susţinerii examenelor şi obţinerea unei diplome. Studenţii la colegii

constituiau în acele timpuri mai puţin de un procent din populaţie, iar un exemplu strident ar fi cel al unui

singur student admis la studii în 1765, cînd se deschide colegiul din Rhode Island, iar doi ani mai tîryiu,

doar zece sunt admişi., Yale, în acelaşi timp, oferind titlul de Licenţiat doar la 18 absolvenţi.[Idem, p25]

Studenţii de la colegiile americane coloniale îşi exprimă, din start, interesul pentru discursul politic şi

oratorie, acestea, de fapt, şi fiind principalele metode de evaluare ale studenţilor la finele semestrelor.

Apropierea colegiului de capitala colonială determina studenţii să observe activitatea figurilor politice şi a

oamenilor de stat ale timpurilor, iar interesul deosebit în politică şi drept atît în cadrul cursurilor cît şi în

afara limitelor sale semnalează o altă schimbare importantă în colegiile coloniale, şi anume: declinul

gradual, dar persistent al clerului în calitate de lideri, şi ascensiunea oamenilor politici şi a avocaților pe

scara ierarhică.[Oscar Handlin, Marz F. Handlin, Collonial Seminaries 1636-1770, New Zork, McGraw-

Hill, 1970, p16].

Colegiul Colonial cunoaşte o dezvoltare mai mullt în plan orizontal decît vertical, acesta nu reuşeşte să

îşi schimbe modul de organizare, nu evoluează, nu îşi atinge scopul suprem de a forma o universitate în

adevăratul sens al cuvîntului, sau cel puţin, în limitele modelului englez impus timpului. Această instituţie

americană imită, mai degrabă, o şcoală secundară, ceea ce germanii ar numi „Gymnasium”, decît

fundamentează o instituţie de învăţămînt superior, formîndu-se prin metoda sincretică din transplantul

elementelor fundamentale organizaţionale britanice, şi a condiţiilor socio-umane total noi şi diferite, pe

fundalul unui spirit laic şi ecleziastic dezvoltat la egalitate. Colegiul colonial consideră finisat ă

îndeplinirea rolului său istoric înainte de războiul civil din Statele Unite ce marchează mijlocul secolului

al XIX-lea, perioadă în care America cunoaşte apariţia unei structuri educaţionale cu mult mai elaborate,

una care merită numele de „universitate”.

A doua perioadă în evoluţia învăţămîntului superior american, conform opiniei lui Willis Rudy, sau ale

luiClark Kerr, John Thelin, sau Kevin Kinser surprinde momentul creării „universităţii” în sine, care, pe

teritoriu american culminează cu moemntul fondării universităţii John Hopkins în 1876.

Apariţia universităţilor în Statele Unite este condiţionată de mai mulţi factori-de raţionalismul şi

empiricismul Epocii Luminilor, de impactul revoluţiilor americane şi franceze, de influenţa universităţii

Humboldtiene din Germania, şi nu în ultimul rînd, de necesitatea expansiunii curriculare, prin

introducerea unor astfel de subiecte cum ar fi științele sau limbile străine, întru satisfcerea necesităților

unei societăți în continuă dezvoltare. Deși mai multe instituții americane, în acea epocă, tind să obțină

denumirea de „universitate”, acestea nu reușesc să răspundă cerințelor necesare, dar în același timp, unele

colegii private, cum ar fi Harvard, se reorganizează întru asumarea funcțiilor universitare, astfel, întru

purtarea denumirii de „universitate” pe deplin. (1)

Astfel, termenul de „universitate” suferă diverse schimbări conotative în contextul american, și ca urmare

a profundelor noi sensuri dobîndite, acesta prezumă a defini „o instituție educațională de dimensiuni mari

care instructează, la un nivel avansat, în toate ramurile educației.”(Willis Rudy, Higher Education in

Transition, p 143). Dacă ar fi să oferim definiția continentală, europeană a termenului de „universitate”, și

anume, „o instituție superioară ce oferă diverse forme avansate de instrucție”, nici o instituție americană

nu s-ar califica, deoarece, universitatea americană, deși modelată după tipajul european, și-a dezvoltat

propria schemă, asimilînd, dar nu distrugînd colegiul pre-existent. Astfel, ca urmare a conțtientizării

organizării unei universități în Noul Continent, aici încep a se distinge două tipuri de instituții tipic

americane, care deși similare din perspectivă organizatorică, se diferențiază prin sistemul de control și

suport, și anume: universitatea de stat, reprezentată de acțiune publică în spiritul democratic specific

Statelor Unite, și al doilea tip de instituție, sau mai bine zis-centre avansate de învățămînt și cercetări,

ambele obținînd statut deosebit și semnificație istorică la nivel mondial.

Abordarea filosofică a apariției acestei noi forme instituționale se materializează prin concepția lui

Francis Bacon conform căreia cunoștințele reprezintă putere, și că acestea pot fi aplicate activ întru

îmbunătățirea condiției umane. Aceasta, pe fundalul umanismului iluminist, transfigurează scopurile

universitare, iar educația devine instrument al perfectibilității umane. Astfel, perspectiva socială a lui

Banjamin Franklin în viziunea sa asupra scopului universității, cea utilitară, își pune bazele deja la

sfîrșitul secolului al XiX-lea, cînd curriculum-ul începe să fie diversificat, servind cerințelor societății, și

nu vice-versa. Mai mult ca atît, noua concepție universitară coincide cu schimbarea concepției asupra

funcțiilor și scopurilor statului, sau ea este, de fapt, un rezultat al celei din urmă, și prevede remodelarea

instituțiilor sociale ca urmare a unor acțiuni corecte din partea statului, iar tradiția clasică în învățămîntul

superior nu este nimic altceva decît un scolasticism decadent.

Transformarea, sau mai bine zis, organizarea universității americane, în adevăratul sens al cuvîntului, se

datorează, ca rezultat al îmbinării acelor factori filosofic și social sus menționați, și unei transformări

ideologice, și anume, a conștientizării faptului că întru realizarea unui proces educativ eficient, mintea

umană ar trebui să fie liberă, să raționalizeze fără limite pentru a atinge acele idealuri umane, iar

educația, în aceeași ordine de idei, trebuie să fie liberă de diferite secte religioase. Această idee coincide

cu tendința de separare a Bisericii de Stat în multe teritorii din Statele Unite, și deși se fac încercări de a

fonda universități ce nu ar fi controlate de diverse secte religioase în New York, Pensyvania, sau Virginia,

acestea eșuează, adevărate centre educaționale libere din perpectivă ecleziastică apărînd cîteva decenii

mai tîrziu.

Prima universitate, în adevăratul sens al cuvîntului, apare deabea în 1825, în Charlottesville, Virginia, și

este înființată de Thomas Jefferson, spectrul de cursuri oferite fiind unul mult mai larg decît la alte

universități ale timpurilor, iar spiritul revoluționar al Iluminismului își găsește cel mai bine adăpostul aici.

Instituția fondată de Jefferson la Charlottesville este un succes după multe încercări abortive de a o

înființa în multe alte orașe estice, și este originală pentru Statele Unite nu atît prin organizarea

administrativă și schema organizatorică, și nici prin reușita sa de a priva universitatea de orice influență

religioasă, cît prin noua perspectivă curriculară abordată aici, și anume: Jefferson introduce principiul

electiv, or, studenții aveau dreptul de a alege din trei ramuri, sau „școli” de focusare, în comparație cu

curriculum-ul colegial convențional, care era prescris.(Willis Rudy, Higher Education in Transition,

p150). De altfel, acesta și devine un element dinstinctiv al sistemului universitar modern, libertatea

alegerii cursurilor în cadrul universității fiind doar una din formele libertății americane, a acelui spirit

democratic atît de specific.

O problemă stridentă a secolului ce apare în vizorul lui Jefferson este lipsa unui învățămînt pe niveluri, or

Statele Unite nu cunoaște în secolul al XIX-lea decît învățămînt superior, și unele școli clasice, sau forme

de învățămînt individual ce ar putea simula un oarecare tip de învățămînt secundar, dar nici o formă de

învățămînt primar. Astfel, acesta reitereaza de multe ori necesitatea instaurării unui sistem de învățămînt

elementar, considerînd că „ar fi mai sigur să ai un popor întreg iluminat la un nivel respectabil, decît

cîțiva oameni de un nivel științific elevat, și restul în ignoranță, națiunile și guvernele Europei fiind un

exemplu clar al acestui fapt”(40). Această viziune reliefează, de fapt, încă o dată, aspectul utilitarist al

învățămîntului american, iar, Universitatea din Virginia, în viziunea lui Jefferson, ar trebui să de vină o

instituție în care „toate ramurile științei ar trebui să fie predate la cel mai înalt nivel, pentru că chiar și

studiul obiectelor clasice oricît de importante n-ar fi, nu ar trebui să distragă oamenii de la misiunea

principală de a construi o societate republicană prosperă, un imperiu pentru libertate”(41)

Cu toate încercările de a face din Universitatea din Virginia una compatibilă cu cele europene, prin

aducerea profesorilor de peste hotare, lărgirea gamei cursurilor predate, și viziunile democratice pe care le

genera, această instituție nu a reușit în epoca sa să atingă nivelul universităților continentale, datorită

inexistenței unui ciclu de învățămînt secundar bine-definit, dar a reușit să devină un model universitar

american al secolului al XIX-lea, principiile căreia au fost preluate de multe alte universități fondate

ulterior. Astfel, Universitatea din Carolina de Nord sau Universitatea Transylvania din Kentucky preiau

multe din principiile universității Jeffersoniene, iar președinții de la Harvard sau Brown se inspiră din

modelul din Charlottesville în încercările lor de a transforma universitățile lor.

Partea vestică a Statelor Unite se reformează conform modelului Virginian, și fondează și acolo diverse

universități „de stat”, expansiune ce se datorează, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea unor reforme

în domeniul educației făcute la nivel statal, și anume, datorită Actului Morill din 1862, ulterior

suplimentat de cel din 1890, care prevedea oferirea de teritorii și spații în vederea utilizării lor în scopuri

educaționale. „Granturile federale au furnizat exact acel gram de curaj comunităților vestice necesare

întru îndeplinirea ambițioaselor lor scheme pentru învățămîntul superior” (60). De fapt, decizia

congresului american a fost un factor decisiv în fondarea universităților de stat în întreaga parte vestică a

țării, acesta fiind și momentul acceptat de istorici ca cel al fundamentării universității americane.(Roger

L. Geiger, History of Higher Education Annual:2003-2004, p8).

Dezvoltarea sistemului de învățămînt universitar în partea vestică a Statelor Unite are loc anevoios,

datorîndu-se unei lipse totale a sistemului secundar de învățămînt, unviersitățile de stat fondate aici, avînd

rolul de a oferi cursuri introductive de un an sau doi, cu rol de invațamînt secundar,cît și datorită ratei

mici de înscriere la facultăți sau problemele financiare de termen lung, apărute în urma reticenței

oamenilor în a fi taxați pentru dezvoltarea învățămîntului superior-fapt ce nu le afecta imediata lor viață

socială.

Deși fondate de către stat cu denumirea de universități, și cu rol dublu, aceste instituții vestice reușesc

totuși să creze un precedent pentru universitățile controlate de stat și susținute din venituri fonduri

financiare publice, acestea devenind mult mai reprezentative pentru comunitate decît acele fundații

private tradiționale, mult mai apte de a absorbi noile trenduri educaționale decît instituțiile tradiționale

estice(74).

La fel ca Universitatea lui Jefferson din Virginia, Universitatea din Michigan devine model universitar

pentru întreaga parte vestică, cartele universităților din Minesotta sau Wisconsin, fondate în 1837 și

respectiv 1848 fiind copiate verbatim din carta universitară a instituției din Michigan. Președintele

Universității din Michigan, Henry Phillip Tappan, își dorea, în esență, transplantarea în partea vestică a

Statelor Unite a unei universități în stil german, astfel cunoștințele ar putea fi dezvoltate, nu doar

transmise, iar instituția nu ar fi sub control ecleziastic, mai mult ca atît, aceasta nu s-ar focusa pe valorile

utilitariste ale învățămîntului.(78). Aceste idei, de fapt, nu pot fi transpuse în totalitate în practică, la acel

moment, datorită inconcordanței valorilor Europei Continentale și a celor ce încep a se dezvolta pe

continentul american, fapt ce și denotă diferența majoră dintre cele două mari sisteme de învățămînt în

secolul ce urmează.

Două evenimente importante marchează propulsarea evoluției universitare spre un nou nivel: războiul

civil și revoluția industrială. Acești doi factori aduc în prim-plan rolul universității în pregătirea

specialiștilor potriviți la momentul potrivit, or diversificare curriculum-ului și funcționarea în serviciul

comunității sunt cele două principii-pilon a două idei universitare la răscrucea secolelor XIX și XX:

„Planul Cornell” și „Ideea Wisconsiană”.

Universitatea Cornell reprezintă, de la originea sa, întruchiparea ideei unui curriculum multidimensional,

iar aici, sub președenția lui Andrew Dickson White, „toți studenții și toate cursurile vor fi pe picior de

egalitate academică”(100), contrar tendințelor de la Yale, universitate pe care o absolvește cu succes.

Vestitul discurs inaugural al lui White al Universității Cornell prevestesc apropierea unei ere noi în viața

universitară americană, sau semnalează momentul transformării universității aduse din Europa

Continentală în America în Universitate Americană, or „structura universitară americană trebuie adaptată

poporului american, nevoilor americane, cerințelor timpurilor moderne, nu vieții engleze sau necesităților

germane, nici timpurilor lui Erasmus”, conform spuselor lui White.

Ideile lui White sunt alimentate de individualismul lui Herbart Spencer și de liberalismul secolului al

XIX-lea. Ca și Spencer, acesta crede într-un „individualism nou”, în libertate totală de orice

autoritarianism, individualism, însă, restrîns printr-o conducere responsabilă, în faptul că evoluția socială

treuie să decurgă prin schimbări graduale, și nu prin revoluții. Viziunea lui Guizot, conform căreia orice

națiune dominată de un singur element se poate deintegra sub presiunea uniformității sale, deasemenea

poate fi reflectată din ideile lui White, care se opunea dominării sectarianismului și a curriculum-ului

clasic în învățămîntul superior. Acesta obiecta tot ce putea limita clientela beneficiarilor învățămîntului

superior, fiind de părerea că era extrem de necesară asigurarea unei conduceri prin intermediul unei elite

intelectuale.(102)

Ideile sale transpuse la Cornell se materializează, treptat, prin substituirea vechilor metode de instrucție

prin metoda prelegerii și a lucrului în laborator, prin instruirea viitorilor membri ai administrației publice

în subiecte ce ar aduce schimbările sociale propuse, fiind de părerea că „oamenii angajați în organele

municipalității sau în diverse ziare și reviste sunt ignoranți în ceea ce privește istoria sau filosofia”(107).

Perspectiva lui White asupra învățămîntului superior american este una dualistă, orientîndu-se atît spre

„nevoile imediate ale societății noastre”, cît și spre „producerea unor căpitani ai industriei și agriculturii

care ar fi oameni și cetățeni de primă clasă”(110). Întru atingerea acestor obiective, White își dorea o

metodă de selectare democratică și națională, ce ar avea loc conform unei scheme pe cinci nivele: după

nivelul primar și secundar, cei mai buni elevi ar primi burse pentru a merge la universitate, apoi, cei mai

buni din aceștia ar primi posibilitatea de a mai petrece trei ani la o facultate superioară, după care,

savanților deja formați, li s-ar oferi granturi speciale pentru a studia cele mai dificile probleme cu care ar

lupta țara și lumea întreagă.(111).

Planul Cornell atrage un interes național deosebit datorat poziției strategice a universității, a

temperamentului adecvat timpurilor pe care-l abordează, și simbolizează creșterea dominației

industrialismului în societatea americană după 1865, iar Justin Morrill vede în Cornell „idealul a ceea ce

țara noastră(Statele Unite) are nevoie mai mult”(115)

Celălalt ideal american al primelor decenii al secolului al XX-lea este realizat de Universitatea din

Wisconsin, și prevede serviciul în folosul tuturor necesităților unei comunități democratice, iar

universitatea de stat, în acest context, reprezintă, conform opiniei lui Francis Wayland „o schemă pentru

păstrarea valorilor sociale republicane”. Aceasta ar trebui să devină cheia unei societăți deschise și a unei

guvernări eficiente și democratice. Același scop a mai fost urmat în Michigan și Minnesota, astfel Ideea

Wisconsin nu poate fi exclusiv atribuită doar acestei universități. Totuși, principiile ideei Wisconsin se

reliefează cel mai strident aici, atunci cînd universitatea oferă cunoștințele specializate tehnice și

managementul eficient prin intermediul cursurilor ce le oferă, ce vin în întîmpinarea agricultprilor aflați

în impas și în lipsă de specialiști cunoscători, economisînd acestora milioane de dolari, iar legătura strînsă

dintre agricultură și cercetarea universitară creează o bază profundă pentru susținerea publică a

învățămîntului superior. O asa stare a lucrurilor transformă viziunea oamenilor asupra învățămîntului

superior, considerîndu-l „o investiție bună”, pentru că această investiție ar reveni oamenilor în forma unor

beneficii economice mult superioare costurilor inițiale.

Conform Ideei Wisconsiene, universitatea ar deveni un „far” ce ar ghida societatea, cu o contribuție

importantă în evoluția acesteia, iar în comparație cu universitatea europeană, aceasta ar trebui să se

orienteze mai larg, or o universitate de stat ar trebui să suplimenteze achizițiile umane, conform spuselor

președintelui Universității din Wisonsin, care mai spune că „nu aș putea admite ca o universitate de stat în

cadrul unei democrații să fie de un nivel mai scăzut ca una în cadrul unei monarhii”(125).

Promotori ai apropierii universității și a societății la răscruce de secol au fost Herbert Adams, Richard T.

Ely și William Rainey Harper. Sub patronjul acestora, multe universități încep a înscrie studenți pentru

cursuri prin corespondență deja în 1891, probleme controversate încep a fi subiectul discuțiilor publice,

diferite birouri sunt angajate întru oferirea informațiilor de orice tip studenților și profesorilor universității

întru expansiunea cursurilor oferite, astfel Universitatea devine una și aceeași cu statul; campusul

studențesc devine întreg statul Wisconsin.(126).

O altă peculiaritate a Ideei Wisconsin, și ulterior a întregului model universitar american este implicare

membrilor facultății în toate sferele sociale, astfel, specialiști fiscali, legislatori-membri ai congresului,

oameni de știință în domeniu agriculturii profesau la universitate, și activau în sferele lor de activitate,

corelînd astfel aceste două elemente, asigurînd o fluiditate mai sigură a relațiilor dintre universitate și

societate.

Universității de Stat Americane îi pot fi atribuite o serie de inovații în domeniul academic spre sfîrșitul

secolului al XIX-lea. Aceasta a contribuit la ridicarea nivelului intelectual al conducerii în partea vestică

a țării, a servit ca pioner în introducerea acreditării liceelor întru ridicarea standardelor pentru pregătirea

pentru colegiu, a experimentat sistemul curricular electiv, precum și a stabilit programe de cercetare în

științe pure și aplicate, cît și în studii umanistice.(151). Mai mult ca atît, universitățile de stat au oferit cea

mai largă programă de studiu posibilă, îmbinînd perfect cele două influențe asupra sistemului de

învățămînt superior american-iluminismul francez și structura universitară germană. Prima s-a

materializat în sistemul american prin consolidarea unui curriculum multidimensional utilitar pentru a

deservi necesităților societății, iar a doua a condus la intensificarea unui studiu teoretic și a acelui efort

sistematic de a lărgi limitele cunoștințelor pure. La diverse etape de dezvoltare, universitatea de stat

americană a îmbinat aceste două idei împrumutate, prevalînd în egală măsură pe fundalul transformării

sistemului educațional american și pregătirii sale spre un alt nivel de dezvoltare, iar spiritul universității

americane nu poate fi mai bine exprimat decît de președintele Ide Wheeler al Universității Berkeley din

California, care spune că : „O universitate este locul care nu cunoaște aristocrație între studii, aristocrație

între adevăruri științifice și nici aristocrație între persoane.”(150)

Universitatea de stat americană a fost criticată, în egală măsură, datorită aspectului cantitativ, și nu

calitativ pe care l-a promovat, dar aceasta nu putea fi abordat o altă perspectivă decît una cantitativă în

momentul emergenței sale, iar Tom Bryce, analistul european care a propus cea mai elaborată analiză a

universității americane, recunoaște importanța acesteia pentru păstarea democrației și a echității în

.,oportunități: „Este gloria Universității americane, precum și cea a Scoției și a Germaniei, să fie

accesibilă tuturor claselor sociale”, iar popularitatea universității americane este datorată libertății în

predare și control, or „Pe cînd universitățile germane au fost populare dar nu libere, pe cînd universitățile

engleze au fost libere, dar nu populare,universitățile americane au fost atît libere cît și populare” (156)

Secolul al XX-lea, sau epoca de glorie a universității americane se caracterizează în primele decenii

printr-o discrepanță dintre scopurile tradiționale ale universităților și ambițiile noii clientele. De regulă,

obiectivele primare ale unei universități erau de ordin intelectual și moral, iar dimensiunea intelectuală a

universității americană este foarte bine reflectată în discursul lui Woodrow Wilson, pe cînd era președinte

la universitatea Princeton, și se rezumă la faptul că scopul universității nu ar fi educația, ci spiritul

educației, iar dimensiunea morală s-ar transplanta în scopurile universitare prin formarea unor oameni cu

caracter deosebit, înarmați cu virtuți creștine pentru care aceștia ar fi gata să lupte. Această dimensiune

morală ar fi subordonată celei intelectuale, or învățămîntul superior american încerca a imita nu modelul

englez, ci cel german, care nu era responsabil de moralitatea studenților, ci încerca o obiectivitate amorală

în cercetarea sa.(9)pag265. Și dacă idealul tradițional s-ar fi identificat cu un om de știință, atunci am

putea spune că idealul educațional american modern s-ar orienta spre formarea unui gentleman(Willis

Rudy, Higher Education in Transition, p 265).

Transpunerea acestor două dimensiuni în egală măsură în sistemul educațional superior amerian a fost

privită de mulți drept un țel puțin realizabil, însăși Wilson fiind sceptic în această privință, declarînd că

dacă un student ar absolvi o universitate americană format în totalitate în spiritul unei dimensiuni, atunci

scopul universitar final nu ar fi realizat, și produsul final nu ar fi unul complet pregătit pentru societatea

americană, or, chiar și așa, acesta ar trebui să combine armonios „capacitatea de a avea o conștiință

intelectuală, o sănătate fizică, un rafinament social, o sensibilitate estetică, și o pietate bine-

dezvoltată”(12, p265)

Această confuzie în privința scopurilor educaționale se identifică în primele decenii ale secolului al XX-

lea cu o dezamăgire în programul de studii, rezultatul fiind părăsirea instituțiilor a aproximtiv o treime din

studenții înmatriculați inițial, iar necorespunderea curriculum-ului cu realitățile vieții americane ale

secolului este reflectată în multe autobiografii din acea perioadă, mai mult ca atît tendința de a pune

accent mai mult pe predare decît pe învățare, astfel diminuînd rolul studentului, și elevînd pe cel al

profesorului este privită foarte sceptic de către poporul american, reputația instituțiilor de învățămînt

superior din acea perioadă fiind salvată nu de conținutul educațional sau de scopurile pe care și le

trasează, ci în parte de președinții cu renume ale unor universități celebre.

Tendința de organizare a studiilor universitare în scopul obținerii unei diplome de doctorat trasa

orientările curriculare mult spre cercetare, la fel cum o făceau universitățile germane, și nu orienta

studentul spre probleme de interes local în afacerile contemporane. Acest fapt este atenuat, într-o mare

măsură, de sistemul electiv a cursurilor, specific modelului american, cît și de noile metode de predare, pe

fundalul dezintegrării vechilor tradiții și emergenței studiilor psihologice.

O evaluare mai atentă a studilor universitare americane scoate în evidență, la începutul secolului al XX-

lea tendinta de a plasa o mai amre responsabilitate pentru studii pe umerii studentului, or universitățile

americane încep a organiza cursuri cu frecvența liberă pentru studenții eminenți, obligîndu-i, totuși, să

susțină examenele finale, întru observarea reușitei și inițiativei studențești, iar sistemul instructorial

instituit la Princeton de către Woodrow Willson permite lejerizarea relațiilor profesor-student, acesta din

urmă obținînd prin discuțiile libere asupra temelor propuse cu profesorul abilități analitice și de sinteză

deosebite, abilități ce ar putea fi aplicate, ulterior, și în cadrul altor scheme sau experiențe personale.

Astfel, principiul lui Lawrence Lowell de la universitatea Harvard, „toată educația în universitate este

autodidactă” începe a fi aplicat în egală măsură în toate universitățile americane ale timpului, iar

studentul, la finele cursului de studiu nu este evaluat în urma transpunerii informației obținute pe

parcursul semestrului în cadrul cursului, ci ca urmare a posibilității aplicării și integrării cunoștințelor

obținute într-un cadru mult mai larg.

Istoria curriculum-ului american în etapa a doua a dezvoltării universității americane, perioadă cînd

aceasta își fundamentează organizarea academică, formele și conținuturile educaționale, cît și trasează

principalele direcții de orientare, dar rămîne, totuși, mult fidelă tipologiei universitare engleze, ulterior

germane, cunăaște forma unei triade Heggeliane, unde teza în prima parte a secolului al XIX-lea este

prescrierea, în a doua jumătate a secolului, antiteza se identifică cu sistemul electiv, iar primele decenii

ale secolului al XX-lea vizează concentrarea și distribuția în calitate de sinteză.

Deja în 1902, J.Dewey semnala congestia curriculară și o fundamenta nu prin organizarea academică pe

facultăți a universității, ci prin dezvoltarea uluitoare și rapidă a artelor și științelor noi. Era neoie, conform

opiniei lui Dewey, de o „cercetare a universului în etapele sale multiple, prin care studentul ar putea să

obțină o „orientare” spre lumea exterioară”(41, p272). Astfel, sistemul educațional american începe a-și

forma specificul contemporan prin abordarea interdisciplinară a cursurilor, universitățile Columbia și

Dartmouth fiind primele care încearcă a dezvolta acele cursuri de „cercetare”, și care oferă cursul de

„Probleme de război” în timpul rpimului război mondial. Datorită complexității subiectului, acesta putea

fi abordat din diferite planuri- din perspectivă filosofică, economică sau politică simultan. Uterior,

Columbia introduce un alt curs de un an -„Introducere în Civilizația Contemporană”, care, în paralel cu

alte cursuri similare devin cursuri de doi ani deja peste un deceniu.

Principiile lui Dewey au fost cel mai bine înțelese și încercat a fi aplicate de către Meiklejohn în cadrul

colegiului său experimental la Unviersitatea din Wisconsin, unde acesta încearcă a organiza curriculumul

prin intermediul corelării diverselor cursuri, or neuniformitatea în curriculum s-ar datora, după spusele

acestuia, neconștientizării uniformității cunoașterii. Aici apare problema predicării cunoașterii, or care ar

fi fundamentarea acesteia: corelarea dintre discipline, sau dintre orientările acestor disipline? Din

perspectiva secolului al XIX-lea, această unitate era paralelă accentelor Herbartiene pe corelarea

subiectelor în școlile elementare și secundare. Iar „sensul planului”, după cum spunea Jacques Barzun,

„putea fi originat nu din universitate, ci din lume”(45, p 275). Avantajul unei astfel de abordări constă în

intersectarea problemelor diversor cursuri, astfel oferind posibilitatea sudentului nu doar să cunoască

elemente disciplinare diverse, ci și să poată integra cunoștințe în diverse domenii, fiind capabil să

analizeze probleme comune din diverse perspective.

O astfel de abordare a curriculum-ului în perioada interbelică si în timpul războiului, propulsată de

introducerea disciplinelor cu specific al timpului permite lărgirea educației universitare și nu specializarea

acesteia, pune accent pe cursuri introductive în subiecte necesare tuturor, indiferent de orientarea

vocațională a fecăruia, și mai mult ca atît, acestea anulează concepția conform căreia cursurile

introductive ar conduce doar spre obținerea unei diplome de licență, or în cazuri unice a unei diplome de

doctor.

Datorită unicității și originalității acestei abordări, un astfel de curriculum nu poate fi introdus la nivel

național, or multe universități încearcă a se reorienta spre curriculum-ul clasic, sau a-și reorganiza studiile

în mod diferit. Astfel, la Chicago se încearcă organizarea unui colegiu liberal, cu o departamentizare a

studiilor, un curriculum multilateral, oferind posibilitatea studenților să susțină examenul pentru un curs

nu la sfîrșitul semestrului ci oricînd acesta consideră a fi asimilat tot cursul.

O perspectivă Procustiană a curriculum-ului nu a fost niciodată acceptată de către universitățile

americane. Acestea au încercat, dintotdeauna, să-și reorienteze direcțiile curriculare spre necesitățile

produsului vizat în context istoric anumit, iar cele două războaie mondiale nu au făcut nimic altceva decît

să demonstreze, încă o dată, necesitatea unui curriculum funcțional în universitățile americane, iar

abordarea individualistă ar fi unica cheie spre succes într-o societate în care faptele științifice se

învechesc, iar evenimentele istorice se transfigurează în urma diverselor abordări. Metoda

„progresivistă” de selectare a curriculum-ului universitar într-o formă problematică, împreună cu

selectarea materialelor moștenirii intelecuale din perspectiva relevanței sale pragmatice au adus în vizor,

încă o dată, impactul lui John Dewey asupra educației americane.

Acesta insista asupra faptului că educația și experiența sunt unul și același lucru, iar interesul său pentru

formula educație-societate și-au găsit fundamentarea în perioada în care eșecurile unei societăți

organizate cedau în fața experienței individuale. Această perioadă se caracterizează prin emergența

colegiilor experimentale în spiritul Deweyan, cu o orientare deosebită spre științele sociale, care se

bucurau de o popularitate deosebită la moment, iar viziunile noi asupra orelor de economie, sociologie

sau administrație era întruchiparea acelei capsule intre educație și societate pentru care pleda Dewey.

(Frederick Rudolph, The American College and University: a history, p 468).

Concepția progesivistă a lui Dewey asupra educației se rezuma la existența unei experiențe care l-ar

interesa pe student, și ulterior a unei probleme ce ar origina în această experiență. Pentru o soluționarea a

unei probleme mai efectiv, un student ar avea nevoie de informații și de observații în baza cărora și-ar

putea construi soluții posibile, iar apoi, un pas extrem de important și necesar ar fi testarea acelor soluții,

realizarea semnificației și descoperind validitatea lor. (John Dewey, Democracy and Education: An

Introduction to the Philosophy of Education, New York, 1916, p192).

Această metodă de descoperire a adevărurilor în cadrul orelor fusese deja testată în cadrul nivelului

elementar și secundar al sistemului educațional american, și persepctiva lui Dewey asupra educației

începe a fi transpusă și în cadrul universitar deja prin anii 30 ai secolului al XX-lea. Dewey insista asupra

faptului că educația ar necesita o desfășurare liberă de autoritatea convingerilor tradiționale și standarte,

acesta însă nu prezenta o poziție ostilă față de trecut, concepția sa fiind identificată prin clasica sa afirmați

din 1916, în care zice că: „noi nu trăim într-o lume fixă și finisată, ci în una în continuă devoltare, și în

care principala noastră sarcină este una prospectivă, și unde retrospectiva este de valoare doar prin

soliditatea, decuritatea și fertilitatea pe care ne-o oferă în descoperirea viitorului.(Idem, p345).

Planul lui Dewey este realizat pentru prima oară la Colegiul Antioch din Ohio în 1921, unde în cursul de

studii de cinci ani, studentul era pus în situația în care să combine studiile din cadrul coelgiului cu stagii

practice, sau mai bine zis, era angajat, timp de cîteva săptămîni, pentru a face cunoștință cu realitatea

practică în toată complexitatea sa”. Practici similare au fost preluate și de alte instituții, însă acestea nu și-

au găsit locul în universitățile americane în depl inătatea formelor lor, ci au generat crearea unor colegii

experimentale separate, unde erau elaborate programe individuale pentru studenți, opțiuni curriculare

largi, orientăi spre societatea contemporană, și unde se observa o îndepărtare de așa practici tradiționale

cum ar fi notele, examenele, sau condițiile pentu admitere.

Cea de-a treia etapă în istoria învățămîntului superior american este denumită atît de participanții la

educație, cît și de jurnaliști, oameni de știință și critici drept „Epoca de Aur” a universității americane.

Aceasta vine după cele două războaie mondiale, care nu au fost atît de traumatizante, atît fizic, cît și la

nivel ideologic, cum au fost pentru Europa, ci au reprezentat un moment de schimbare a scopurilor

universitare, de fapt a unei sinteze bine structurate a unor elemente deja incipiente, ce au și determinat

formarea finală a acelei „multiversități” americane, după cum este denumită de către Clark Kerr în

lucrarea sa de renume „The Uses of the University”(Clark Kerr, The Uses of the University, p150).

Universitatea americană ia denumirea de „multiversitate” în urma multiplicării orientărilor și sensurilor

universitare. „Universitatea americană modernă nu este Oxford, și nici Berlin; este un tip nou de instituție

în lume. Ea nu este nici privată, nici publică; nu este nici din interiorul lumii, nici nu poate fi separată de

aceasta. Ea este unică”(Idem, p1). Conștientizarea termenului de „ideea universității moderne” se face

deja în 1930, cînd Abraham Flexner spune despre universitate că „aceasta nu este ceva separat, ceva

istoric, ceva ce apare din forțe și influențe cel puțin noi. Din contra... aceasta este o expresie a timpului,

așa cum este o influență ce operează atît asupra prezentului cît și viitorului”. Această evoluție a adus în

universități departamentele, institutele, a creat biblioteci vaste, a transformat filosoful într-un cercetătot în

laborator, a transformat adevărurile obiective în desoperirea noului, și a transformat generalistul în

specialist.

Însă în timp ce Flexner idealiza universitatea modernă, aceasta înceta să mai existe. Spiritul universității

lui Humboldt era distrus la fel cum Berlin a distrus spiritul Ofordian, iar universitatea devenea prea multe

lucruri. Acest fapt este demonstra în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea de apariția noilor forme

de organizare a învățămîntului superior-și anume a școlilor vocaționale, a colegiilor comunitare, a

centrelor de cercetări, fapt ce vulgarizau idealul universitar, îl depreciau. Universitatea modernă devenea

o multiversitate, entitate dezvoltată prin prisma pragmatismului specific american inspirat din idealurile

utilitare ale lui Francis Bacon, devenea o unealtă a societății de a-și pregăti specialiștii necesari, era o

universitate democratică, industrializată, la timpul potrivit, și în locul potrivit.

„Epoca de aur” a universității americane nu se identifică cu descoperirea unor noi idealuri educaționale,

nici cu conștientizarea celor vechi, nici măcar cu inovații în domaniul academic, ci se caracterizează prin

reorientarea acesteia spre educația în masă. Perioada imediat postbelică, și anume reformele în domeniul

educației ce se realizează în această perioadă propulsează creșterea numărului persoanelor ce urmăresc

obținerea unor studii superioare de zeci de ori. Acest „boom” în educație se datorează posibilității

înscrierii femeilor și a grupurilor slab-reprezentate în cadrul rîndurilor universitare, a legii veteranilor

promulgată de guvern ce viza oferirea unor beneficii materiale și achitarea taxei de studii pentru acei

soldați participanți în războaie, și a reorientării curriculare spre interesele societății în vederea îndeplinirii

acelor necesități imediate ale poporului.

Specific pentru această perioadă în viața universitară americană este capacitatea instituțiilor de a capta

problemele cruciale ale societății timpului și a le transplanta în cursurile noi oferite de acestea, astfel, pînă

în anii 80, aproape jumătate din universitățile americane ofereau cursuri ce se focalizau pe rolul femeilor

în societate, pe discrepanțele și clasele sociale, sau pe studii afro-americane. În decurs de cîțiva ani, aceste

subiecte canalizate în jurul unor simple cursuri semstriale se concentrează și se departamentizează, anii 90

observînd o creștere masivă a departamentelor studiilor de gen, a studiilor femeilor, sau a studiilor afro-

americane.

Un element specific al universității americane în perioada războiului rece este și concentrarea eforturilor

guvernamentale spre eficientizarea cercetărilor științifice și obținerea unei întîietăți în lume în domeniul

științei. Iar cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea cunoaște o demarcare vizibilă a științelor în

detrimentul studiilor umanistice, acestea fiind sponsorizate prin intermediul diferitor fundații, granturi,

burse atît din partea guvernului, cît și din partea sectorului privat. În acest sens, universitatea colaborează

cu diferite agenții naționale și structuri de stat în atingerea unor scopuri la nivel național sau internațional,

un exemplu clar al acestei colaborări fiind cea dintre universitățile din Statele Unite și NASA în

pregătirea erei Spațiale. Astfel, centrele universitare de renume din America își reunesc eforturile întru

contruirea mecanismelor necesare pentru realizarea proiectului lunar, cît și reorganizează curriculele,

pregătesc profesorii prin diferite stagii pentru a facilita succesul proiectului.

Universitatea americană nu a cunoscut doar succese în secolul al XX-lea, ci și unele perioade de pierdere

în multitudinea de funcții pe care aceasta încerca să și le asume, originalitatea sa fiind păstrată nu doar de

aspectul formal al universității-al poziției de mentor al profesorului, sau cel de cercetător al studentului,

nici de multiculturalismul și funcționalitatea curriculară, și nici de autonomia specifică de care s-a

bucurat, ci și de un aspect non-formal, de acel extra-curriculum, care a avut un rol major în păstrarea

valorilor universitare prin intermediul mediului studențesc: cluburile sportive, fraternitățile, grupurile

teatrale, revistele și ziarele studențești-nu doar pregăteau studenții pentru viață, ci și le oferea experiențe

profund umane în spiritul valorilor universitare pe care le promova instituția.