MIHAI EMINESCU1850 - 1889

Cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, s-a născut în Botoşani la 15 ianuarie 1850. Era al şaptelea fiu din cei unsprezece al lui Gheorghe Eminovici din Călineştii-Sucevei şi al Ralucăi Iuraşcu din Joldeşti. Poetul îşi petrece copilăria la Ipoteşti, căutând cu ardoare tovărăşia ciobanilor şi a prisăcarilor, care-i spuneau poveşti cu zâne, cu palate luminoase de argint sau îi cântau doine şi cântece bătrâneşti.

Născut – Mihail Eminovici

La Ipoteşti, pe clinul casei părinteşti a poetului, parcă auzi şi astăzi, ca într-o clipă a unor coincidenţe stranii, salcâmii dimprejur desfoliind antene, receptând şi transmiţându-şi, pe undele timpului, glasul RALUCĂI EMINOVICI, glasul acelei femei duioase şi blânde de la ţară, care va fi fost predestinată să dea lumii un mare creator, un incomparabil poet!

Nenumărate sunt poeziile şi poemele de maturitate ale poetului care însumează amintirile “paradisului” natal sau care supradistilează seve ale creaţiei populare.

Însăşi mama poetului a însemnat un mijlocitor important în apropierea sensibilă a copilului de ispitele edenului folcloric, cum avea să mărturisească poetul însuşi:

“Mama-i ştia atâtea poveşti pe câte fuse, Torsese în viaţă…deci ea l-au învăţat Să tâlcuiască semne şi a păsărilor spuse

Şi murmura cuminte a râului curat”…

Mihai Eminescu – “Codru şi salon”

RALUCA EMINOVICI 1816 – 1876

Se naşte la Joldeşti, fiind a treia fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Iuraşcu, născută Donţu.Se căsătoreşte în 29 ianuarie 1840 cu Gheorghe Eminovici.

GHEORGHE EMINOVICI 1812 - 1884

Se naşte la 10 februarie 1812 la Călineşti – Suceava, fiind cel mai mare fiu al dascălului, Vasile Eminovici şi al Ioanei Sărghei.

Este, pe rând, scriitor de cancelarie, administrator al moşiei Dumbrăveni, iar în 1842 este ridicat la rangul de căminar. Vorbea şi scria bine nemţeşte, avea o bibliotecă bogată, de unde nu lipseau Voltaire, Lamartine, Moliere.

Se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu şi au împreună unsprezece copii:

ŞERBAN (n. 1841 – m. 1874 ) primul copil -studiază medicina la Viena şi Erlagen. Profesează ca medic la Berlin.

NICULAE ( n. 1843 – m.1884) - al doilea copil – studiază dreptul la Sibiu;GEORGE (IORGU) n.1844-m.1873 - al treilea copil – urmează studii militare în PrusiaRUXANDRA (n.1845) - al patrulea copil – moare în copilărieILIE (n.1846 – m.1863) - al cincilea copil – urmează la Bucureşti

cursurile Şcolii de Medicină a doctorului Davila

MARIA (n. 1848 / 1849) - al şaselea copil – moare în copilărieMIHAI (n.1850 – m. 1889) - al şaptelea copil – urmează la Universitatea

din Berlin cursuri de filozofie, istorie şi economie politică AGLAE (n.1852 – m. 1906) - al optulea copil – se căsătoreşte cu profesorul Ioan DrogliHARIETA ( n. 1854) - al nouălea copil – sora infirmă care

îl îngrijeşte pe EminescuMATEI (n. 1856) - al zecelea copil – este absolvent al Institutului

Politehnic - Praga VASILE - nu se cunoaşte data naşterii - al unsprezecelea copil – moare la un an şi

jumătate

PĂRINŢII LUI MIHAI EMINESCU

GHEORGHE

EMINOVICI

CASA MEMORIALĂ MIHAI EMINESCU DIN IPOTEŞTI

MĂTUŞA ŞI UNCHIUL LUI EMINESCU

Teiul lui Eminescu,aflat în mijloculGrădinii Copou din Iaşi

IN PICIOARE – SORA LUI MIHAI EMINESCU

AGLAIA EMINOVICI

JOS –MAMA LUI EMINESCU

RALUCA EMINOVICI

Trei dintre fraţii lui Eminescu:ŞERBAN, NICU şi IORGU

MIHAI EMINESCU

EMINESCU BUST

SORA ŞI FRATELE LUI EMINESCU

HARIETA EMINOVICI MATEI EMINOVICI

Eminescu se lasă de timpuriu dominat de marile întrebări asupra condiţiei omului în univers, căutând cu ardoare modalităţile de realizare a unuiacord între existenţa umană şi esenţa ei.

Întrupându-se din valurile vremii şi străbătând, ca un Hyperion, căi de mii de ani, “în tot atâtea clipe”, Eminescu se ridică prin dimensiunile culturii lui la înălţimi ameţitoare, atinse în trecut doar de un Dante, un Shakespeare sau un Victor Hugo, creându-şi acolo un eden, unde te întâmpină, ca în “Miradoniz”, “păduri cu florile ca arborii de mari” şi “cu roze ca sorii”…

El este solul neîntrecut al spiritualităţii noastre. Fiul Ipoteştilor este un continet fără graniţe.

Adevărul mărturisit de Eminescu în cuvintele de o inegalabilă ură poetică:

“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”, rămâne un excelent indicativ al concepţiei sale artistice înaintate, creaţia lui Eminescu trăgându-şi izvorul din viaţa poporului, din tradiţia lui popular-naţională, din straturile cele mai adânci ale geologiei sufletului naţional.

Ca orice demiurg spiritual, Eminescu a înţelescu sclipirea-i de geniu virtuţile limbii ca factor de cultură.

Puţini sunt poeţii lumii care să fi realizat, într-un răstimp atât de scurt şi în condiţii de viaţă atât de neprielnice, o mai largă sinteză de idei şi atitudini filozofice sau de valori poetice, axate pe motivul dorului de nemărginire şi de absolut ca Eminescu.

Setea arzătoare a poetului de a cuprinde, spiritual, întregul univers, patima totalităţii, uimitoarea sensibilitate şi fantezia lui creatoare, asociate unei firi meditative, determină vastul relief al operei sale, în care vibrează nelimitate corzi lirice, cu ecouri multiplicate până în cele mai tăinuite profunzimi ale fiinţei noastre morale şi fac din el una din personalităţile creatoare cele mai de seamă ale lumii.

Satul, pădurea, colinele satului, cumpăna de la fântână, buciumul de pe deal, stânele şi bordeiul ţărănesc l-au urmărit îndeaproape toată viaţa, luminându-i conştiinţa artistică.

În drumul prin ceaţa care acoperă cu discreţie elementul biografic al lui Eminescu, dăm de un întreg ciclu de poezii închinate celei dintâi fete, pe care poetul, ajuns în pragul adolescenţei, o va fi iubit cu pasiune şi a cărei imagine avea s-o păstreze în sufletul său toată viaţa.

Este vorba de copila ţărăncuţă din Ipoteşti, răpusă timpuriu de moarte, Elena, fiica morarului din Cucorăni, care va domina întreaga viaţă sentimentală a poetului.

“Mortua est”, intitulată la început “Elena” este scrisă la vârsta de 16 ani şi demonstrează regretul poetului după fiinţa iubită, sumbrele sale reflecţii:

Dar poate acolo să fie castele, Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc şi poduri de-argint Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt…

“Sara pe deal”, excelând prin bogăţia de nuanţe, prin ritmul ei legănat, se integrează deopotrivă, în ciclul închinat de poet amintirii primei iubiri din Ipoteşti:

Sara pe deal, buciumul sună cu jale, Turmele-l urc - stele le scapără-n cale, Apele plâng clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine…

Mihai Eminescu – “Sara pe deal”

VERONICA MICLE• Veronica Micle (n. Câmpeanu Ana) s-a născut la 22 aprilie

1850 la Năsăud şi a murit la 3 august 1889, la Văratec.

În timpul şcolii primare îşi schimbă prenumele Ana în Veronica.

• Se căsătoreşte la 7 august 1864 cu prof. universitar Ştefan Micle, căsătoria fiind oficiată la Biserica Bob din Cluj.

• Îl cunoaşte pe Mihai Eminescu la Viena, în 1872.

• După moartea soţului ei, survenită la 4 august 1879, reia legătura cu Mihai Eminescu.

• Valeria, fiica cea mare a Veronicăi Micle urmează Conservatorul din Bucureşti.

• Cealaltă fiică, Virginia Livia, a devenit profesoară de fizică.

• Veronica Micle donează casa din Târgu Neamţ, moştenită de la mama sa, Mânăstirii Văratec.

• Părinţii săi, Ilie şi Ana, erau oameni simpli.

Casa Veronicăi Micle

La mormântul VERONICĂI MICLE

Eminescu rămâne poetul nostru inegalabil, care a dat versului românesc mlădierea cântecului, poezia fără de moarte, fie că-i vorba de iubire, de natură, de revoltă, de admiraţia pentru folclor sau de reflecţia filozofică, iar verbului românesc, diatribele cele mai înflăcărate, mărturii ale unei înalte şi cuceritoare personalităţi.

Drumul poetului de la acel “farmec trist şi neînţeles” din poezia iubirii şi a naturii, de la simbolurile vieţii, ale morţii sau ale eternităţii până la marile creaţii care restrâng tot mai mult lumea exterioară, făcând loc atitudinii filozofice, este un drum evolutiv şi se desfăşoară pe fondul melancoliei structurale a poetului, alimentată de suferinţa şi revolta la care il supune spectacolul lumii contemporane.

Prin nobleţea şi profunzimea sentimentelor, prin adâncimea filozofică şi îndrăzneala atitudinii, prin umanismul lui arzător, prin forţa de sugestie şi splendoarea imaginii, poemul “Luceafărul” poate fi considerat un testament lirico – filozofic al lui Eminescu.

“Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece

Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor şi rece”

Alcătuită dintr-o serie de maxime filozofice, “Glosă” face apel la luciditate şi la refuzul oricărei complicităţi :

“Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece.”

În “grădina morţii” de pe Dealul Şerban Vodă, unde îşi află mormântul nemuritorul poet, va fi pururi “troienit” nu numai de creanga teiului sfânt de deasupra-i, “ce-or să cadă rânduri-rânduri”, dar şi de “aducerile - aminte“ ale generaţiilor ce-şi vor adăpa sufletul de la poezia lui nemuritoare.

MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU

A fost înmormântat pe 17 iunie 1889, la umbra unui tei din cimitirul Bellu.

MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU

PREZENTARE

PROF. ADRIANA RĂDUCAN

ŞCOALA NR.12 “DECEBAL”

CRAIOVA