licenta snspa

7/30/2019 licenta snspa

http://slidepdf.com/reader/full/licenta-snspa 1/77

Cuprins :

Capitolul I : Noţiunea, trăsăturile şi subiectele raportului juridic civil………………..3

Noţiunea de raport juridic civil……………………………………………………......32. Trăsăturile raportului juridic civil…………………………………………………3

3. Părţile (subiectele) raportului juridic civil………………………………………..5

3.1. Noţiunea de subiect a raportului juridic civil……………………..5

3.2. Determinarea subiectelor raportului juridic civil…………………6

3.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil….………………...7

3.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil…………………...11

3.5. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil…………...16

Capitolul II : Definiţia şi clasificarea persoanei juridice………………………………18

1. Definiţia persoanei juridice…………………………………………………………18

2. Clasificarea persoanei juridice………………………………………………………20

Capitolul III : Elementele constitutive ale persoanei juridice……………………….....24

1. Elementele constitutive ale persoanei juridice în legislaţie……………………….....24

2. Caracteristicile, conţinutul şi importanţa juridică a elementelor constitutive…...…...28

Capitolul IV : Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice……………………..……..37

1. Noţiunea şi structura capacităţii civile a persoanei juridice………………….………37

2. Noţiunea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice……………….…….…………37

3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice………….…….………………39

4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice………….….………………..41

5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice……………..………………….43

6. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei

juridice……………………………………………………………….…………………..44

1



Capitolul V : Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice………………………………45

1. Noţiunea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice………………………………….45

2. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice…………….…………………....46

3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice…………….…………………..47

4. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice……………….………………….495. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării normelor legale privind capacitatea de exerciţiu

a persoanelor juridice…………………………………………………….……..................49

Capitolul VI : Reorganizarea persoanei juridice ………………………..………………...50

1. Noţiunea de reorganizare a persoanelor juridice……………………….…………….....50

2. Formele reorganizării persoanei juridice ……………………………….……………....52

Capitolul VII : Practică Judiciară în materia persoanei juridice în drept civil…………….62

Concluzii..............................................................................................................................73

2



Capitolul I

Noţiunea , trasaturile si subiectele raportului juridic civil

1. Noţiunea de raport juridic civil.

Prin raport juridic se înţelege relaţia socială reglementată de norma juridică.Pentru ca o relaţie să devină raport juridic este necesar ca legiuitorul să-i atribuie efecte

juridice, reglementând-o prin norma juridică, normă care poate fi adusă la îndeplinire şi prin

forţa coecitivă a statului.1

„Raportul juridic civil” este o specie de „raport juridic”. Deci, in definirea raportului

juridic civil trebuie pornit de la ceea ce înseamnă raport juridic, în ceea ce înseamnă raport

juridic, in general.2 Se admite ,în doctrină, că raportul juridic înseamnă o relaţie socială

reglementată de norma de drept.

În consecinţă, raportul juridic civil este o relaţie social-patrimonială ori

nepatrimonială-reglementată de norma de drept civil.

Două idei esenţiale sunt de reţinut în legătură cu această definiţie.

Întâi, condiţia sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei

relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului civil.

Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, întâi şi întâi, nu orice relaţie

socială, prin ea însăşi, este un raport juridic civil: pentru a avea această calitate este absolut

necesar ca să „îmbrace haina juridică”, ceea ce se realizează prin reglementarea ei de cătrenorma de drept civil.

Apoi, fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu-şi pierde calitatea

sa patrimonială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între oameni.

2. Trăsăturile raportului juridic civil.

Raportul juridic civil se defineşte prin caracterul sau social şi voliţional, precum si

relaţia de egalitate juridică a părţilor.

a. Raportul juridic civil are caracter social.

Conţinutul acestui caracter rezidă în două aspecte: pe de o parte ,prin reglementarea sa

de către norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura

1 I. Burghelea, V.V. Bică, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura Fundaţia România de Mâine,Bucureşti, 2001, p.24.2 N. Popa , Teoria generală a dreptului Ed. Actami , Bucuresti , 1998, p.290-294

3



sa de a fi relaţie socială şi, pe de altă parte, norma de drept civil (ca orice normă juridică de

altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate ca

raţiune. Legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri . Chiar în situaţiile în care se

vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor ”, in realitate, se are în vedere conduita

oamenilor - ei între ei - cu privire la lucruri ori bunuri

3

. b. Raportul juridic civil are caracter voliţional

Acest caracter trebuie înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil pentru

că acest lucru s-a voit , de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă ;

caracterul fundamental al normei juridice - de a fi voinţă de stat - se transmite şi relaţiei

sociale care este reglementată prin norma juridică.

Acest prim aspect al caracterului voliţional al raportului juridic civil este comun tuturor

raporturilor juridice.

Există, însă, şi un al doilea aspect – specific - pentru raporturile juridice civile care

izvorăsc din actele juridice civile; într-adevăr, după cum se va vedea, actul juridic civil

înseamnă manifestare de voinţă în scopul de a se produce efectele juridice. Prin urmare, la

această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil

care reglementează actul juridic civil, exista şi voinţa autorilor ori autorului actului juridic

civil.

Pentru această categorie de raporturi juridice civile se vorbeşte, în doctrină, de

caracterul dublu voliţional (ori „ dublu caracter voliţional”).c. Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor.

Egalitatea juridica a părţilor este numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci, în

acelaşi timp, şi un caracter propriu raportului juridic civil. Conţinutul acestui caracter se

exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă cealaltă.

De reţinut că acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al dreptului

civil care este „principiul egalităţii în faţa legii civile”, întrucât, în cazul „caracterului” e vorba

de poziţia unei părţi faţă de cealaltă - care este de nesubordonare -, pe când în cazul

„principiului” este vorba de poziţia subiectelor de drept civil faţă de legea civilă. Totodată ,

acest caracter al raportului juridic civil nu trebuie înţeles în sensul că subiectele dreptului civil

ar fi egale ca patrimonii sau că, in orice raport civil, părţile ar avea un număr egal de drepturi

subiective civile şi de obligaţii.4

3 N.Titulescu , Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept , Bucureşti , 1904, pp. 47-484 T. Pop , Tratat de drept civil , vol. I , Partea generală , 1989 , pp.54-56.

4



3. Subiectele raportului juridic civil

3.1. Noţiunea subiect a raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, părţile acestui raport nu pot fi decâtoamenii, priviţi fie individual, în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în anumite colective, în

calitate de persoane juridic.5

Persoanele fizice sunt oamenii priviţi individual ca titulari de drepturi şi obligaţii în

raporturile juridice civile.

Persoanele juridice sunt colective de oameni, care, în numele lor propriu, pot să

dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Pentru a deveni persoană juridică un colectiv de

persoane trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii.6

organizarea de sine stătătoare, care asigură funcţionarea persoanei juridice ca un tot

unitar;

independenţa patrimonială, care constă în aceea că persoana juridică are un patrimoniu

propriu, distinct de patrimoniile celor ce o alcătuiesc;

afectarea patrimoniului la realizarea unui scop determinat, în acord cu interesul

general.

În lipsa acestor elemente, un colectiv nu dobândeşte personalitate juridică. 7 Astfel, un

cerc de prieteni sau un grup de persoane care urmăresc în mod temporar un scop comun,alcătuiesc un colectiv, fără ca să dobândească personalitate juridică. În schimb agenţii

economiei, instituţiile publice, partidele politice sau organizaţiile neguvernamentale

dobândesc personalitate juridică.8

Persoanele fizice sau persoanele juridice ai în cadrul raportului juridic civil situaţii

diferite. Unele sunt titulare de drepturi, altele de obligaţii.

Persoana care dobândeşte drepturile ce formează conţinutul raportului juridic civil se

numeşte, subiect activ, iar persoana căreia îi incumbă obligaţiile corespunzătoare se numeşte5 Precizăm ca autorul reţine ,distinct , „Caracterul de raport juridic in care părţile au o poziţie specială faţă deunele norme de drept civil” (p.56); în esenţă este vorba de posibilitatea părţilor de a deroga de la normeledispozitive . În opinia noastră ,nu suntem în prezenţa unui caracter al raportului juridic civil , ci a caracteruluiunor norme de drept civil.6 D. Lupulescu, Drept civil, Introducere în dreptul civil, Editura Fundaţiei Academice Danubius,Galaţi, 2000,

p.41.7 Cele trei condiţii obligatorii pentru existenţa calităţii de persoană juridică sunt prevăzute de art. 26 alin. e) dinDecretul nr.31/1954 : „organizare de sine stătătoare si un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop anume inacord cu interesul obştesc.”8 A. P. Apetrei, I. Apetrei, Drept civil. Partea generală. Persoanele,Editura Anakarom, Iaşi., p. 9.

5



subiect pasiv. În raporturile de obligaţii, subiectul activ este numit creditor, iar cel pasiv

debitor.

3.2. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaşterea părţilor acestui raport.

Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, este necesar să facem o distincţie

între raporturile care au în conţinutul lor drepturi subiective civile absolute şi raporturile care

au în conţinutul lor drepturi subiective civile relative.9

În cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept absolut (un drept real sau un

drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului, care

este însăşi titularul dreptului subiectiv civil absolut (de exemplu: proprietarul lucrului).

Subiectul pasiv al raportului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci

subiectul pasiv al uni asemenea raport juridic este nedeterminat.

În cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept relativ (un drept de creanţă),

sunt determinate atât subiectul activ (numit creditor), cât şi subiectul pasiv (numit debitor).

Spre exemplu, într-un raport juridic născut dintr-un contact de depozit , sunt determinate atât

subiectul activ (deponentul), cât şi subiectului pasiv (depozitarul).10

Subliniem că, în literatura de specialitate, s-a afirmat că, în cazul raporturilor juridice

care au în conţinut un drept de proprietate , numai subiectul activ (proprietarul) ar fideterminat încă din momentul naşterii raportului juridic, iar determinarea subiectului pasiv ar

interveni ulterior, anume atunci când o persoană ar încălca obligaţia generală şi negativă de

abţinere de la stânjenire exerciţiului dreptului de proprietate de către titular.11

Afirmaţia, în privinţa determinării ulterioare a subiectului pasiv, este însă inexactă,

deoarece, în momentul nesocotirii dreptului de proprietate de către o persoană, se naşte un

raport juridic distinct de raportul juridic real, având în conţinutul său dreptul subiectiv de a

trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate, precum şi obligaţia corelativă

ce revine celui care a încălcat dreptul de proprietate de a stabili situaţia anterioară, inclusiv

prin repetarea prejudiciului cauzat.12 Spre exemplu, să presupunem că Primus este proprietarul

unui anumit autoturism. În raportul juridic real ce are în conţinut acest drept de proprietate,

9 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti,1999,p. 105-107.10 A. P. Apetrei, I. Apetrei, op.cit., p. 10.11 A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti , 1963, p.3712 A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., p.106-107

6



este individualizat numai subiectul activ (Primus), subiectul pasiv fiind format din toate

celelalte subiecte de drept civil. Dacă Secundus ar deteriora autoturismul respectiv, atunci s-ar

naşte un raport juridic obligaţional, în al cărui conţinut intră dreptul lui Primus de a pretinde

de la Secundus repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a acestuia.

Generalizând, putem spune că, în măsura în care printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii se poate aduce atingere unui drept absolut, se va naşte un raport juridic obligaţional,

în conţinutul căruia intră dreptul la repararea prejudiciului cauzat şi obligaţia corelativă acestui

drept, fiind determinate atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul).

3.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

Raportul juridic civil se stabileşte, în mod obişnuit, între doua persoane, caz în care

vorbim despre un raport juridic simplu.

Există şi cazuri în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane, raport în

care mai multe persoane au calitatea de subiect activ sau pe aceea de subiect pasiv.

Un raport juridic de drept civil poate avea deci, fie mai multe subiecte active şi un

subiect pasiv13, fie mai multe subiecte pasive şi un subiect activ14, fie mai multe subiecte active

şi mai multe subiecte pasive15. În astfel de situaţii ne aflăm în prezenţa unui raport juridic

complex, cu pluralităţi active, pasive ori mixte de subiecte16.

a. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor realeÎn cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, 17

subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin

titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietate

exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane ( proprietatea comună).

Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate

asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.

Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele trei forme: coproprietatea,

indiviziunea şi devălmăşia.

13 De exemplu, o casă este coproprietatea mai multor persoane care o închiriează alteia.14 De exemplu, o persoană împrumută altor trei persoane o sumă de bani.15 De exemplu, doi fraţi vând altor doi fraţi un teren.16 C. Stănescu , C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura AllEducational, 1998, p.381.17 Problemele se pun în mod asemănător şi în cazul raporturilor juridice având în conţinut celelalte drepturi reale.

7



Coproprietatea presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de

coproprietari) deţin în proprietate un lucru sau câteva lucruri determinate, fiecare dintre

coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând o

parte determinată din lucrul privit în maternitatea lui. Spre exemplu, Primus şi Secundus

cumpără împreună o casă, convenind ca fiecare să aibă câte o cotă de ½ din drepturi de proprietate asupra casei respective.

Indiviziunea presupune că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de

lucruri, fiecare având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând un

anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectivă. Este cazul moştenitorilor unei

persoane, până în momentul realizării partajului succesoral.

Se observă că principala deosebire dintre coproprietate şi indiviziune priveşte obiectul

acestora: coproprietatea are ca obiect un lucru determinat, iar indiviziunea are ca obiect o

universalitate( o masă) de lucruri. Neexistând diferenţieri de ordin calitativ(de regim

juridic)între coproprietate şi indiviziune, de regulă acestea sunt studiate împreună, sub

denumirea de proprietate comună pe cote-părţi.18

Prin devălmăşire se desemnează acea proprietate comună care se concretizează prin

faptul ca titulari nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este

nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici unul sau

lucrările nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşire, menţionăm proprietatea soţilor

asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.Proprietatea comună, în oricare din cele trei forme, încetează prin partaj, cu excepţia

cazurilor de proprietate comună pe cote-parţi forţată şi perpetuă.19

b. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanţă

În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de creanţă), pluralitatea

poate să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi

creditori şi mai mulţi debitori).

Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca trei forme:

obligaţiile conjuncte, solide şi indivizibile.20

18 D. Lupulescu , Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice, Editura Ştiinţifică,Bucureşti , 1973, p.37.19 G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele,Editura Hamanjiu, Bucureşti, 2008, p.45-46.20 D. Alexandresco , Principiile dreptului civil român , vol. III, Bucureşti, 1926, p.205-239; C. Hamagiu , I.Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol II, Editura All, Bucureşti 1997, p. 421-428.

8



Obligaţia conjunctă (numită şi obligaţie divizibilă) este aceea care leagă mai mulţi

creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă.

Aşadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor ( în caz de pluralitate activă)

sau de la debitori (în caz de pluralitate mixtă) decât partea sa, respectiv fiecare dintre

codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună (atât în caz de pluralitate pasivă, cât şi în caz de pluralitate mixtă).

Spre exemplu, Primus şi Secundus împrumută pe Tertius şi Quartius cu suma de

1.000.000 lei; divizibilitate înseamnă că, în lipsă de stipulaţie expresă contară, la scadenţă,

Primus nu poate pretinde decât 500.000 lei , Secundus nu poate pretinde decît 500.000 lei,

Tertius nu poate fi obligat decât la restituirea sumei de 500.000 lei, ca de altfel şi Quartius.21

Subliniem că, în dreptul civil, divizibilitatea reprezintă regula în materie de obligaţii cu

pluralitate de subiecte. În consecinţă, divizibilitatea nu trebuie prevăzută în mod expres, ci se

subînţelege. Deci, ori de câte ori nu există una din cele două excepţii (solidaritatea sau

indivizibilitatea), obligaţiile sunt divizibile (conjuncte).

Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga

datorie (solidaritate activă)sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii

datorii(solidaritate pasivă).

Solidaritatea activă constă deci în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor

plata întregii creanţe datorate; plata făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl

eliberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa esteobligat să o împartă cu ceilalţi creditori.

Este de reţinut că solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau

din testament, deci dintr-un act juridic.

Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre

codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii

datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe

ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva

celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora

faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă.

Spre exemplu, să presupunem că Primus , Secundus şi Tertius săvârşesc împreună o

faptă ilicită, care produce un prejudiciu în cuantum de 3.000.000 lei lui Quartius, angajându-se

21 De exemplu dacă o persoană împrumută 100 de lei altor două persoane, creditorul nu va putea cere de la fiecaredintre debitori decât câte 5 de lei.

9



astfel răspunderea lor civilă delictuală. Potrivit art. 1003 din Codul Civil , „când delictul sau

cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru

despăgubire”; aşadar, Quartius poate pretinde de la oricare dintre cei trei autori ai faptei ilicite

plata întregii sume de 3.000.000 lei (în mod normal, prin cererea de chemare în judecată se

solicită obligarea, în solidar, a tuturor autorilor faptei ilicite la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, iar hotărârea va putea fi executată împotriva oricăruia dintre pârâţii obligaţi

în solidar, desigur pentru întreaga sumă), iar cel care îl plăteşte (să zicem , Primus) are dreptul

să se îndrepte împotriva celorlalţi doi, cerând însă de la fiecare câte 1.000.000 lei, deoarece

obligaţia lui Secundus şi Tertius faţă de Primus nu este solidară, ci divizibilă.22

Solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege, fie dintr-un act juridic.

Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului ei sau datorită voinţei

părţilor, nu poate fi împărtăşită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori

(indivizibilitate pasivă). Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul

creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie ce forează obiectul

obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie; plata făcută de

oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori.23

Spre exemplu, dacă Primus şi Secundus se obligă să-i predea lui Tertius un palto, nu

este posibil ca fiecare debitor să predea câte ½ . astfel încât Tertius poate cere predarea

paltonului fie de la Primus, fie de la Secundus. Alteori, obiectul obligaţiei este prin natura lui

divizibil, însă părţile prevăd în actul juridic că obligaţia se execută ca şi cum ar fi indivizibilă .Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, mai ales din

punctul de vedere al efectelor, ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind

următoarele:

În ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate

cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi izvoare proprii, şi anume, legea pentru solidaritate,

respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate;

Sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă

de moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi

succesorilor;

În cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite

introducerea în cauză a celorlalţi debitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei

22 De exemplu dacă 3 persoane se obligă să predea alteia o maşină , nu este posibil sa predea fiecare câte 1/3; deaceea creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre donatori.23 Noul Cod Civil, Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, privind codul civil, publicat în M.O. nr. 511 din 24 iulie 2009.

10



datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorului chemat în judecată poate să

solicite introducerea în cauză a celorlalţi codebitori solidari numi pentru a se introduce

împotriva lor, pentru partea datorată de fiecare dintre ei.

3.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic civilProblema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul

raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este

titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între

raporturile reale şi raporturile obligaţionale.

În ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept

real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului pasiv,

acesta din urmă fiind nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se

poate face printr-unul din modurile de transmitere a drepturilor reale.24

În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină

o schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorului), cât şi o schimbare a persoanei

subiectului pasiv ( debitorului).25

A: Schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional

Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional. Dintre acestea, ne vom referi cu

precădere la cesiunea de creanţă, la subrogaţia personală 26 şi la novaţia prin schimbarea de

creditor, urmând ca în finalul acestui paragraf doar să enunţăm şi alte mijloace juridice care

pot avea ca efect înlocuirea persoanei creditorului cu o altă persoană decât cea faţă de care s-a

născut obligaţia.

Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei

alte persoane. Creditorului care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se

24 Articolul 644 şi art. 645 C.civ. enumeră următoarele moduri prin care se dobândeşte şi se transmite proprietatea(precum şi celelalte drepturi reale): succesiunea (legală), legatul, conveânţia, tradiţia, accesiunea, legea siocupaţiunea. La aceasta se mai adaugă şi hotărârea judecătorească (însă numai în măsura în care aceasta ar aveaefect constitutiv, iar nu şi efect declarativ).25 A. Pop, Gh. Beleiu ,Drept civil.Teoria generală a dreptului civil,Bucureşti, 1980,p.108-111.26 Cesiunea de creanţă şi subrogaţia personală, fiind moduri de transmitere a obligaţiei, vor fi relizate,pe larg, lateoria generală a obligaţiilor( a se vedea spre exemplu, C. Stănescu, C.Bîrsan, Drept civil.Teoria generală aobligaţiilor , Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.381-394

11



transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor

cedat.27

Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.

Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei,

precum si eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar când cesiunea s-a

făcut cu titlu gratuit.

Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru

validitatea acestuia nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi

opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi.

În principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni; fac excepţie creanţele

declarate de lege incesibile ( de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere), precum şi, de

regulă, creanţele născute dintr-un contract sinalagmatic. 28

Subrogaţia personală reglementată de art.1106-1109 C. civil, este o modalitate de

transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care a plătit pe

creditorul iniţial, în locul debitorului.29 Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte

solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens. Ca efect al subrogaţiei

personale, solvensul ia locul (de subrogă) accipiensului, deci subiectul activ iniţial este

înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi debitor. Solvensul dobândeşte

toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şiaccesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.

Novaţia30 prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui

vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor.

Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală,

când are loc tot o schimbare a creditorului,fără însă a transforma creanţa iniţială, în cazul

novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de creditor,creanţa veche se stinge şi se

transformă într-o noua creanţă, având ca titular pe noul creditor(deşi obligaţia veche se stinge,

27 Codul civil (art.1391 şi urm.) reglementează numai cesiunea de creanţă cu titlul oneros , cu o varietate devânzare, însă, cesiunea de creanţă se poate face printr-un alt act juridc cu titlu oneros( de exemplu, printr-uncontract de schiimb), precum şi printr-un act juridic cu titlu gratuit (spre exemplu, printr-un contract de donaţie).28 Însă, dreptul la folosinţă ce decurge dintr-un contract de locaţiune poate forma obiectul unei concesiuni decreanţă( art. 1418 Codul civil).29 Idem, art.1106-1109.30 Novaţia reglementată de art. 1128-1137 C. civ., este o convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă ,înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia este de două feluri: obiectivă, atunci când se produce în aceleaşi părţi aleraportului juridic obligaţional, dar cu schimbarea obiectului sau cauzei acestuia; subiectivă, atunci când seschimbă creditorul sau debitorul raportului juridic obligaţional.

12



efectele obligaţiei vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin

novaţie).31

Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire

( în cazul persoanelor fizice), prin reorganizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice),

prin proprie sau chiar prin intermediul stipulaţiei pentru altul.

B. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional

Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, în dreptul

civil român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie (care ar presupune

înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără fi nevoie de

consimţământul creditorului acelei obligaţii). Această situaţie a nereglementării cesiunii de

datorie este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de altă

parte, pe ideea potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului

(solvabilitate, cinste etc.) prezintă un interes primondial, astfel încât nu s-ar putea concepe să-i

se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de astfel, o eventuală cesiune a datoriei ar

putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori

s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.

Ar urma să admitem că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate

avea loc o preluare de datorie. Aşadar, vom reţine un prim mijloc juridic de schimbare a

debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditoruluiacelei obligaţii.

Pentru atingerea unor efecte asemănătoare celor de la cesiunea de datorie, deci pentru

schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi

utilizate anumite mijloace juridice, precum: novaţia prin schimbare de debitor, delegaţia,

stipulaţia pentru altul, poprirea etc.32

Menţionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune

în acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către debitor, întrucât a fost

stabilită în considerarea persoanei lui ( obligaţie intuitu personae).

31 Stingându-se vechea creanţă, inseamnă că se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, însă părţile pot stimula în mod expres ca noua creanţă să fie garantată prin garanţiile ce însoţeau echea creanţă.(art. 1134C.civ.).32 C. Stănescu, C. Bîrsan, op.cit.,p.349-353; iar poprirea este o formă de executare silită indirectă, studiindu-se ladisciplina drept procesual civil.

13



Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează

faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără

consimţământul debitorului.

În cazul în care se cere şi consimţământul debitorului, novaţia prin schimbare de

debitor este o delegaţie perfectă.Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul

unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Debitorul care face delegaţia se numeşte

delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui se numeşte delegat, iar creditorul

care primeşte acest angajament se numeşte delegatar. După cum delegatarul îl liberează sau nu

pe delegant, delegaţia este perfectă sau imperfectă.

Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul, prin delegaţie expresă, îl liberează pe

delegant, mulţumindu-se cu noua obligaţie a delegatului. Practic, delegaţia perfectă se

confundă cu novaţia prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului.

Delegaţia este imperfectă dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegatului, astfel

încât el va avea, pe lângă vechiul debitor (delegatul), un nou debitor (delegatul).

Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane)

este acel contract prin care una din părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul

unei terţe persoane, fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care

stipulează prestaţia în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana care se obligă faţă de

stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se numeşte promitent, iar persoana î favoareacăreia terţului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respective

nici direct, nici reprezentat de stipulant.33

Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci

când stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin

intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său. 34 Trebuie subliniat

că, pe această cale, nu se realizează o transmitere directă a calităţii de debitor, întrucât vechiul

debitor ( stipulantul) nu este liberat faţă de creditorul sau (terţul beneficiar) prin efectul

stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un nou drept de creanţă:

De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte dreptul stipulat în favoarea sa.

33 C. Bîrsan , Drept civil.Drepturile reale principale, ediţia a III a, revăzută ş adăugită , Editura Hamagiu ,Bucureşti, 2008.34 După cum am precizat în paragraful anterior, stipulaţia pentru altul poate constitui şi un mijloc juridic indirectde schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional, anume atunci când ea este dublată destingerea unei obligaţii ynterioare a promitetului faţă de stipulent, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care

promitentul urmeayă să o execute în favoarea terţului beneficiar.

14



Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele

sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană.

Creditorul care urmăreşte sumele respective se numeşte creditor popritor, debitorul

acestuia poartă denumirea de debitor poprit, iar terţul, care la rândul lui este debitor al

debitorului poprit, se numeşte terţ poprit.Poprirea constă deci în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în mâinile terţului

poprit şi î obligarea acestuia de a plăti, ceea ce datorează debitorului poprit, direct creditorului

popritor. Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor,trebuind să plătească suma

poprită numai acestuia, ceea ce înseamnă că prin poprire se realizează o schimbare indirectă a

persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional.

Menţionăm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional ( între creditorul

popritor şi terţul poprit)35, însă nu în toate cazurile se vor stinge cele două raporturi juridice

obligaţionale preexistente (este vorba de raportul dintre creditorul popritor si debitorul poprit,

care se menţine în limita datoriei rămase neacoperite după ce terţul poprit a plătit creditorului

popritor, precum şi de raportul dintre debitorul poprit, care se menţine în limita a ceea ce a

rămas după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor).

La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiune de

creanţă.

Spre exemplu, să presupunem că Primus este creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui,

Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus cedează lui Primus creanţa sa faţă de Tertius,astfel încât Primus devine creditor al lui Tritius. Însă, Primus va avea împotriva lui Tritius

creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe care o

avea faţă de Secundus ( de exemplu, nu este însoţită de garanţii);în asemenea cazuri, este

preferabil pentru Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.

De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin

moştenire( în cazul persoanelor fizice), respectiv prin reorganizare şi transformare (în cazul

persoanelor juridice).

3.5. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic

Capacitatea civilă nu reprezintă altceva decât calitatea de a fi subiect de drept civil. Ea

este o componentă a capacitaţii juridice.

35 Tocmai de aceea, aşa cum am menţionat deja, poprirea poate fi privită şi ca un mijloc indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic oligaţional, întrucât, ca efect al popririi, terţul trebuie să efectueze plata către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit.

15



În structura capacitaţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă si

capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a

avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a- şi asuma obligaţii civile,prin încheierea de acte juridice civile.

Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care conferă persoanelor posibilitatea de

a avea drepturi şi obligaţii şi de deveni, astfel, subiecte în raporturile juridice de drept civil.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea ei, iar în ceea ce

priveşte aptitudinea de a dobândi drepturi civile, chiar de la data când copilul a fost conceput,

cu condiţia însă de a se naşte viu. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la

moartea acestuia sau odată cu declararea judecătorească a morţii persoanei fizice. Capacitatea

de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără nici o discriminare. Ea

este generală - cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv - şi

este egală pentru toate persoanele.

Nimeni nu poate fi îngrădit in capacitatea sa de folosinţă, decât in cazurile şi condiţiile

expres prevăzute de lege. De asemenea, nici o persoană fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici

în parte, la capacitatea ei de folosinţă sau la cea de exerciţiu.

Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu înfiinţarea lor. Astfel,

persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la dataînregistrării lor. 36

Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, dobândesc capacitate de

folosinţă, dupa caz, de la data înscrierii,a actului de dispoziţie prin care se înfiinţează, de la

data recunoaşterii actului de înfiinţare sau a celui prin care se autorizează înfiinţarea lor,

precum şi de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei lor.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanelor fizice sau juridice de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice în nume proprii.

Persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la 18 ani,vârsta majoratului,la

care legiuitorul presupune că ele au o voinţă conştientă şi putere de discernământ care le

îngăduie să-şi dea seama de însemnătatea actelor juridice ce le săvârşesc.

36 În conformitate cu prevederile art.33 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice.

16



Până la vârsta de 14 ani, minorii sunt complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Sunt,

de asemenea, lipsiţi de capacitatea de exerciţiu alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie

judecătorească. Actele juridice ale celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu sunt încheiate de

reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori, în numele şi pe seama minorilor şi a alienaţilor si

debililor mintali puşi sub interdicţie judecătorească.Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei încheie

singuri acte juridice, dar cu încuvinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Aceasta înseamnă

că între 14-18 ani minorii au o voinţa conştientă şi discernământul actelor lor de

comportament însă nu au experienţa vieţii juridice.

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, potrivit legii îşi

exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de conducere.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice in limita puterilor ce le-au fost

conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele

sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării atribuţiilor lor.

Faptele ilicite atrag însă şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana

juridică, cât şi faţă de terţi .37

Capitolul II

Definiţia şi clasificarea persoanelor juridice

1.Definiţia persoanei juridice

Calitatea de subiect de drept civil poate aparţine nu numai individului, ci, în anumite

condiţii stabilite de lege, şi unor grupări de oameni. Conceptul de persoană juridică a fost creat

pentru a desemna această ipoteză a subiectului de drept. Legiuitorul nu formulează o definiţie

legală a persoanei juridice. Legislaţia civilă precizează doar condiţiile în prezenţa cărora o

grupare de oameni dobândeşte personalitate juridică, şi implicit devine subiect de dreptdistinct

de persoanele fizice care o alcătuiesc, precum şi de alte asemenea grupări.38

37 D. Lupulescu, op.cit., p.49.38 P. Truşcă, Drept civil.Introducere în drept civil.Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Universul Juridic,2007, p.389.

17



După noţiunea de „persoană juridică” s-a născut în cadrul dreptului privat, în general,

al celui civil, în special, ea a fost şi este folosită şi în alte ramuri de drept, cum ar fi: dreptul

administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul internaţional etc. În alte ramuri de

drept, entităţile juridice (care pentru dreptul civil sunt persoane juridice) sunt desemnate prin

alte expresii, cum ar fi: partid politic, unitate administrativ-teritorială, societate comercială,filială, asociaţie, fundaţie, agent economic ş.a.

În doctrina românească au fost formulate mai multe definiţii pentru subiectul colectiv

de drept civil. Astfel, profesorul C. Stănescu arăta că: „Persoana juridică este un subiect de

drept civil. Spre deosebire de persoana fizică - omul privit individual - persoana juridică –

subiect de drept care participă de sine stătător la raporturile juridice, ca având o răspundere

civilă proprie –este un colectiv de oameni având structură organizatorică bine determinată,

dispunând de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu

interesele obşteşti”.39 Pentru profesorul Gh. Beleiu, „ persoana juridică este subiectul colectiv

cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile”.40

Prima idee ce se desprinde din aceste definiţii este aceea că persoana juridică este un

subiect colectiv de drepturi şi obligaţii. Pentru a avea calitatea de persoană juridică acea

pluralitate de persoane fizice trebuie să întrunească „condiţiile cerute de lege” şi anume o

structură organizatorică „bine determinată”, un „ patrimoniu distinct”, sau să aibă

„independenţă patrimonială”, mai simplu spus, un patrimoniu propriu, şi, în al treilea rând, să

urmărească „realizarea unui scop în acord cu interesele obşteşti”. Dacă aceste condiţii suntîntrunite în mod cumulativ, colectivitatea umană respectivă devine „titular de drepturi şi

obligaţii civile” .

Într-o altă opinie, „persoana juridică este o entitate căreia, în anumite condiţii (dacă

sunt întrunite integral sau chiar parţial elemente constitutive….) dreptul îi recunoaşte o

capacitate civilă( mai largă sau mia restrânsă), cu alte cuvinte, facultatea de a dobândi, în

anumite limite,drepturi şi de a-şi asuma obligaţiile”41. Acestei definiţii i se poate reproşa o

oarecare lipsă de precizie. Persoana juridică este definită ca o „entitate” fară însă a se indica

despre ce anume entitate este vorba: politică, economică, morală, juridică. Din alt punct de

vedere, în cuprinsul persoanei juridice, este avut în vedere, alături de notele definitorii ale

acestui concept, şi acelor ale capacităţii civile, care într-o anumită măsură este inutilă şi chiar

39 C. Stănescu, Drept civil, Bucuresti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 365.40 Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Universul Juridic, 2001, p.424.41 Y. Eminescu, în Subiectele colective de drept în România , Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p.39

18



derutată, întrucât apare ca o juxtapunere a două comcepte diferite, respectiv persoana juridică

şi capacitatea civilă.

Pornind de la aceste realităţi, autorul defineşte persoana juridică, ca pe un „subiect de

drept, creat facultativ de către alte persoane cu respectarea cerinţelor legale de fond şi de

formă”

42

Legislaţia oferă suficiente elemente pentru formularea unei definiţii a persoanei juridice.

Astfel, art. 26 lit. E din Decretul nr. 31/1954 prevede că este persoană juridică orice

organizaţie „care are o organizare de sine stătătoare şi patrimoniu propriu afectat realizării

unui anumit scop în acord cu interesul obştesc”. Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire

la asociaţii şi fundaţii (care a înlocuit vechea Lege nr.21/1924 pentru persoanele juridice)

califică în terminis asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate în baza acestei ordonanţe drept „persoane

juridice de drept privat fără scop lucrativ”.43

Legislaţia noastră cuprinde numai acele elemente pe care legiuitorul le-a considerat absolut

necesare pentru constituirea în mod valabil a oricărei persoane juridice.

Pentru explicarea fundamentului persoanei juridice, în doctrina din ţara noastră sunt

mai multe teorii, şi anume: teoria dublului colectiv (pentru persoanele juridice „de stat”),

teoria realităţii juridice sau tehnice, teoria colectivului specific, teoria colectivului unic.44

În literatura juridică de specialitate românească, cele mai multe definiţii au în vedere subiectul

colectiv de drept civil. Fără îndoială, persoana juridică este un colectiv de oameni având

structură organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă patrimonială şi careurmăreşte realizarea unui scop n acord cu interesele obşteşti.45

2. Clasificarea persoanelor juridice46

A: Enumerarea persoanelor juridice

Statul român. Potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954 „Statul este persoana juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El

42 E. Lupan, D.A.Popescu, A. Marga, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994,p.24.43 Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial , Partea I,nr.39 din 31.01.2000, a abrogat Legea nr.21/1924 pentru persoanele juridice, publicată în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr.27 din 6.02.1924.44 Gh. Beleiu, op.cit., p.425.45 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în drept civil, Editura „Şansa”,Bucureşti, 1998, p.377.46 Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil, 2001, p.444 -446.

19



participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, Afară de cazurile în care legea

stabileşte anume alte organe în acest scop”.47

Statul participă, de regulă, în raporturi juridice de drept public pe plan internaţional şi

numai prin execuţie în raporturi de drept privat.

Organele puterii legislative, cu calitate de persoană juridică, sunt cele două camere aleParlamentului României: Camera Deputaţilor şi Senatul.48

Organele autorităţii executive, cu calitate de persoană juridică de stat sunt

Administraţia Prezidenţială şi Guvernul României, misterele şi alte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, autorităţile administrative autonome nesubordonate

Guvernului, înfiinţate prin lege organică, prefecturile şi serviciile deconcentrate ale

ministerelor şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale de stat.

Organele autorităţii judecătoreşti cuprind, ca persoane juridice, instanţele judecătoreşti,

Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Potrivit art. 126 din Constituţie justiţia

se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti

stabilite de lege.49

Curtea Constituţională. Articolul 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată (Monitorul Oficial nr.187 din 7 august 1997)

prevede: „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în

România”.

După stat şi organele de stat, în enumerarea persoanelor juridice trebuie menţionateunităţile administrativ-teritoriale (judeţul, municipiul, sectorul municipiului Bucureşti, oraşul

şi comuna), reprezentate de autorităţile administraţiei publice locale autonome-consiliile

locale, judeţene, inclusiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi primarii.

Autorităţile administraţiei publice locale sunt dotate cu resurse umane, resurse

materiale şi financiare pe care le administrează, în numele persoanei juridice (judeţul, oraşul şi

comuna). De asemenea trebuie menţionate şi instituţiile din subordinea consiliilor locale şi

judeţene.47 Spre exemplu, potrivit art. 8 alin.1, art.10 alin. 2 şi art.12 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, trecerea unui bun din proprietatea publică a statului în proprietatea privată aunei unităţi administrativ-teritoriale, ca şi un bun din proprietatea publică a statului în proprietatea sa privată serealizează de către Guvern; ceea ce înseamnă că în raporturile juridice care iau astfel naştere statul participă prinGuvern, iar nu prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.48 A se vedea regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr.16/1993, republicată în Monitorul Oficial nr.58din 2 februarie 2001 şi Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr.8/1994, republicat în Monitorul Oficial nr. 51 din 31 ianuarie 2001.49 Din sistemul instanţelor judecătoreşti mai fac parte şi judecătoriile, dar ele nu au persoanlitate juridică ci sunt

privite, sub acest aspect, ca subunităţi ale tribunalelor.

20



Unităţile administrativ-teritoriale: judeţele, municipiile, sectoarele municipiului

Bucureşti , oraşele şi comunele. Legea administraţiei publice locale nr.215 /2001,50 prin art. 21

conferă unităţile administrativ-teritoriale calitatea de persoane juridice.

Unii autori de drept civil consideră că sunt persoane juridice şi autorităţile

administraţiei publice locale (consiliile locale şi judeţene, inclusiv Consiliul al MunicipiuluiBucureşti), precum şi primăriile.51 Deşi această problemă este controversată, soluţia

preconizată de autorii citaţi nu este motivată, aceştia evocând cel mult conţinutul prevederilor

constituţionale(art. 121 alin.1) care se referă la autorităţile administraţiei publice şi cele ale

art. 77 din Legea 215/2001, comform căreia „primarul, viceprimarul respectiv viceprimarii,

secretarul comunei, al oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului

Bucureşti, împreună cu aparatul de specialitate al primarului, constituie o structură

funcţională, cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau a oraşului, care aduce la

îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele

curente ale colectivităţii locale”.52

Celelalte persoane juridice de stat sunt: a) agenţii economici de stat - regiile autonome

şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi b) instituţiile de stat, numite

şi instituţii bugetare de stat.

Partidele politice constituie în temeiul dreptului la liberă apreciere şi care formează cu

respectarea principiilor pluralismului politic, suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale,

ordinii de drept şi democraţiei, formează o altă categorie de persoane juridice.Patronatele şi sindicatele constituie o altă categorie de persoane juridice, potrivit Legii

patronatelor nr. 356/2001 şi Legii nr.54/1991 privind sindicatele. La fel, şi societăţile

comerciale, reglementate cu caracter general de Legea nr.31/1990 privind societăţile

comerciale, republicată. Unele particularităţi de regim juridic, care privesc diferite categorii de

societăţi comerciale le întâlnim în Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi

supravegherea asigurărilor, Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori,

Legea nr.83/1997, cu modificările ulterioare, Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului nr. 31/1997

privind regimul investiţiilor străine în România, cu modificările ulterioare, Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr.92/1997 privind stimularea investiţiilor directe ş.a.

50 Republicată in M.O. nr. 123 din 20 februarie 2007.51 Gh. Beleiu, op.cit, p.441; G. Boroi, Drept civil. Persoanele, op.cit., p. 388.52 I. Popescu, A. Puşcă, C.I.Enescu, D.M.Petrovszki, Contencios administrativ, Editura UniversitarăDanubius,Galaţi, 2009, p.67.

21



Tot persoane juridice sunt cooperativele şi uniunile acestora, potrivit Decretului-Lege

nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti cu modificările

ulterioare, Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, cu

modificările ulterioare.

Fără a fi comerciale, societăţile agricole sunt tot persoane juridice, reglementate prinLegea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură. Aceeaşi

natură prezintă şi formele asociative de tip composesorate, obşti de moşneni, obşti de răzeşi,

păduri grănicereşti şi altele asemenea, înfiinţate în conformitate cu prevederile Legii nr.1/2000

pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere,

cu modificările ulterioare, în vederea administrării lor şi exploatării terenurilor forestiere

retrocedate care au aparţinut fostelor composesoare, obşti de moşneni sau răzeşi etc.

O altă categorie de persoane juridice este cea formată din asociaţii şi fundaţii conform

Ordonanţei Guvernamentale nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. 53 Un regim juridic

distinct au fundaţiile înfiinţate după Revoluţia din decembrie 1989, respectiv: fundaţiile pentru

tineri (Decretul-Lege nr.150/1990) şi „Fondul Libertatea „, care potrivit art.1 din Decretul-

Lege nr.124/1990 este „fundaţie de utilitate publică,cu personalitate juridică. Altă categorie,

distinctă, de persoane juridice este cea în care intră cultele religioase”.

B.Criterii de clasificare şi categoriile corespunzătoare de persoane juridice

a) După forma dreptului de proprietate, distingem categorii de persoane juridice :

persoane juridice de stat;

persoane juridice private sau particulare;

persoane juridice cooperatiste ori obşteşti; persoane juridice mixte; aici se încadrează societăţile mixte, adică cele înfiinţate prin

participarea de asociaţi români şi străini.

53 Sunt asociaţii şi „asociaţiile de locatari” (supuse Decretului nr.387/1977), precum şi „asociaţiile de proprietari”din clădirile cu mai multe apartamente şi/sau spaţii cu altă destinaţie aflate în proprietate privată, reglementate

prin Legea locuinţei nr.114/1996.

22



O particularitate prezintă cluburile sportive, care, comform art.26 din Legea educaţiei

fizice şi spotului nr. 69/ 200054, pot fi persoane juridice de drept privat , structuri fară scop

lucrativ sau societăţi comerciale pe acţiuni şi persoane juridice de drept public55

b) După naţionalitatea lor, persoanele juridice se împart în doua categorii:

persoane juridice române; persoane juridice străine.

Naţionalitatea unei persoane juridice este dată de locul unde aceasta îşi are sediul

principal: dacă sediul său principal este în România, ea va fi o persoană juridică română,

indiferent care ar fi cetăţenia sau naţionalitatea membrilor săi.

c) După sediul lor, distingem două categorii de persoane juridice:

cele cu sediul în România;

cele cu sediul în străinătate.

d) După corelaţia dintre, persoanele juridice se împart în:

principale;

anexe

Regimul juridic al persoanei juridice anexă este acelaşi lucru cu al persoanei juridice

principale.

e) După regimul juridic aplicabil, se disting:

persoane juridice de drept public;

persoane juridice de drept privat.

f) După esenţa scopului lor, persoanele juridice pot fi împărţite în:

persoane juridice cu scop patrimonial;

persoane juridice cu scop nepatrimonial.56

Această clasificare prezintă interes pe planul înfiinţării, al regimului juridic al bunurilor

din patrimoniu, ca şi sub aspect fiscal.

Capitolul III: Elementele constitutive ale persoanei juridice

54 M.O. nr 200 din 9 mai 2000.55 Pentru detalii privind persoanele juridice din domeniul educaţiei fizice şi a sportului, a se vedea C.N.Popa,Constituirea şi înscrierea structurilor sportive, Drptul nr. 3/2002, p. 38-40.56 Gh. Beleiu, op.cit., p.433.

23



1. Elementele constitutive ale persoanei juridice în legislaţie

Potrivit prevederilor art. 26 lit. e din Decretul nr.31/1954 este persoană juridică „orice

persoană care are o organizare de sine stătătoare si un patrimoniu propriu, afectat realizării

unui anume scop în acord cu interesul obştesc” .

57

Din această dispoziţie, de principiu, rezultă că sunt trei elemente constitutive ale

calităţii de persoană juridică, şi anume:

organizare de sine stătătoare, adică proprie;

un patrimoniu propriu, adică distinct;

un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.

În actele normative aplicabile anumitor categorii de persoane juridice există unele

dispoziţii care circumstanţiează un element constitutiv ori altul, dintre cele trei enumerate de

art. 26 lit. e) citat mai sus.

Vom evoca unele dispoziţii având această semnificaţie.

a) Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, republicată, cu modificările ulterioare ,

conţine inevitabil dispoziţii de felul celor care ne interesează aici. De pildă:

art. 1 alin.1 : „În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoane juridice se

pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.58

art. 10 alin 1 şi 3: „(1) Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe

acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani,

valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest

cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.

Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2. În cazul în care

societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană

interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până

la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari

prevăzut de prezenta lege este reconstituit.”

57 În doctrina franceză se consideră că, alături de existenţa unui patrimoniu, persoana juridică presupunereuniunea a cel puţin cinci elemente: interese colective distincte de cele ale membrilor săi; o voinţă colectivă care

permite apărarea acestor interese; o organizare care asigură exprimarea acestei voinţei;o specialitate si o duratăfără care organizarea vieţii colective nu ar ajunge să realizeze interesul colectiv urmărit. A se vedea, Ph.Malaurie,L. Aynes, Droit civil. Les persones, Les incapacites, p.174, 216-217.58 V.V. Bică, Ioan Gurghelea, op.cit., p.207.

24



- art.11 alin. 1 şi 2: „Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi

mai mic de 200 lei (RON) şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de

10 lei (RON)

Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile”

- art. 12 : „ În societatea cu răspundere limitată,numărul asociaţilor nu poate fi mai marede 50”

b) Art. 8 din Legea nr.36/1991, pentru societatea agricolă, dispune că: „Prin statut se vor

determina condiţiile pentru admiterea asociaţiilor în societate, numărul minim de asociaţi, care

nu poate fi mai mic de 10, capitalul social format din părţi sociale de egală valoare,a căror

mărime, nu poate fi mai mica de 1 leu(RON) fiecare, numărul de părţi sociale pe care îl poate

avea un asociat, modul de evaluare a părţilor sociale în cazul aporturilor în natură, inclusiv a

folosinţei pământului”59

Potrivit art.18 alin 1 din Legea partidelor politice nr.14/2003

„Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la tribunalul Bucureşti următoarele

documente:

cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic

şi de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă;

statutul partidului întocmit conform prevederilor art.10;

programul partidului;

actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori;

declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;

dovada deschiderii contului bancar.”

Art.2 alin 1 şi 2 din Legea nr.54/2003 cu privire la sindicate prevede:

„(1) Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii

sindicale şi să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum şi persoanele în curs

de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă să adere la o organizaţie

sindicală.

59 E. Chelau, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, 2008, p.132.

25



(2) Pentru constituirea unei organizaţii sindicale este necesar un număr de cel puţin 15

persoane din aceeaşi ramură sau profesie, care îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi”

c) În fine, Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,60 cu

modificările ulterioare, cuprinde mai multe dispoziţii similare, din care pot fi reţinute:

art. 4 (Modificată prin Legea nr. 246/2005): „Asociaţia este subiectul de drept constituit de treisau mai multe persoane care, pe baza unei neînţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire

contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în

interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial”

art. 6 alin 2 (Modificată prin Legea nr.246/2005): „ Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea

nulităţii absolute:

datele de identificare a asociaţiilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau

sediul acestora;

exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;

denumirea asociaţiei;

sediul asociaţiei;

durata de funcţionarea a asociaţiei – pe termen determinat, cu indicarea expresă a

termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;

patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoarea de cel puţin dublul

salariului minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din

aportul în natură şi/sau în bani al asociaţiilor. În cazul aportului în natură, forma

autentică a actului constitutiv şi a statului este obligatorie;

competenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale

asociaţiei;

persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a

personalităţii juridice;

semnăturile membrilor asociaşi”;

art. 15: „(1) (Modificată prin Legea nr.246/205) Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de

una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru clauză de moarte,

constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de

interese general sau, după caz, al unor colectivităţi.

60 Pentru rezentarea particularităţilor şi fundaţiilor, a se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele,Editura Hamangiu, 2007, p. 291-294.

26



(2) Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau numerar, a

căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data

constituirii fundaţiei.

(3) Prin derogare de la prevederile alin.2 , în cazul fundaţiilor al cărui scop exclusiv, sub

sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare defonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de

programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de

cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie”.

art.16 alin.2 : „Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

datele de identificare a fondatorului, sau după caz, fondatorilor: numele sau denumirea

şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;

scopul fundaţiei;

denumirea fundaţiei;

sediul fundaţiei;

durata de funcţionare a fundaţiei –pe termen determinat, cu indicarea expresă a

termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;

patrimoniul iniţial al fundaţiei;

competenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale

fundaţiei ori regulile de pentru desemnarea membrilor acestor organe;

persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a

personalităţii juridice;

semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.”

De reţinut că, în doctrina românească, de după adoptarea Decretului nr.31/1954, opinia

majoritară este interesul că doar cele trei elemente – organizare proprie, patrimoniu propriu şi

scop propriu - sunt elemente constitutive.61

Acestea sunt numai necesare, ci şi suficiente.62

61 Tr. Ionaşcu, Organizaţiile socialiste ca persoane juridice în România, pp. 7-8C. Stănescu, Drept civil, 1970, pp. 372-373

62 Gh. Beleiu, Subiectele colective de drept în România, pp.88-95

27



Izolat, s-a mai susţinut şi teza potrivit căreia, la cele trei elemente ar mai trebui adăugat unul

ori altul sau chiar ambele dintre următoarele: o răspundere proprie şi o participare în nume

propriu la raporturile juridice civile63.

Trebuie să, observat că, oricare din aceste două „elemente” nu reprezintă, în realitate,

decât o consecinţă juridică a existenţei calităţii de persoană juridică, prin întrunirea celor treielemente constitutive. În alţi termeni: un colectiv de oameni participă la raporturile civile

proprio nomine şi are o răspundere proprie pentru că este o persoană juridică, întrunind cele

trei elemente constitutive, iar nu invers: un colectiv de oameni este persoană juridică pentru că

are o răspundere proprie şi participă, în nume propriu, la circuitul civil.

2. Caracteristicile, Conţinutul şi importanţa juridică ale elementelor constitutive

A: Caracteristicile elementelor constitutive

Cele trei elemente constitutive ale persoanei juridice, se caracterizează prin aceea că

sunt, în acelaşi timp: generale, legale, cumulative, exclusive şi diverse.

Generalitatea elementelor constitutive reţinute – organizare, patrimoniu şi scop –este

caracteristica acestora de a fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice.

Legalitatea elementelor constitutive înseamnă că ele sunt instituite prin lege şi numai

legea poate institui un asemenea element constitutiv; în consecinţă, nici o doctrină şi nici în

jurisprudenţă nu este permis ca interpretul legii să adauge la aceste elemente constitutivealtceva.

Cumulative sunt cele trei elemente constitutive în înţelesul că, pentru existenţa calităţii

de persoană juridică, un colectiv de oameni trebuie să le întrunească pe toate; în lipsa, fie şi

numai a uneia dintre ele, nu va exista calitatea de persoană juridică.

Exclusive sunt cele trei elemente constitutive pentru că ele sunt nu numai necesare, ci

şi suficiente.64

Specialitatea capacităţii de folosinţă este caracterul juridic care diferenţiează conţinutul

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice de cel al persoanei juridice.

Diversitatea elementelor constitutive se referă la conţinutul celor trei elemente

constitutive , conţinut care comportă anumite particularităţi de la o persoană juridică la alta, de

63 Y. Eminescu, Subiectele colective de drept în România, p.28R. Petrescu, Probleme de drept comercial, Partea I , Business Glob Supliment, 1991, p.5.

64 Gh. Beleiu, op.cit., p.437.

28



la o categorie la alta de persoane juridice.65 Bunăoară, cele trei elemente constitutive –

organizare proprie, patrimoniu propriu, scop propriu – au o anumită configuraţie în cazul unei

regii autonome, o altă configuraţie în cazul unei instituţii de stat şi o altă în cazul unei societăţi

comerciale ori al unui cult religios.

B: Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice

Organizaţia de sine stătătoare (organizaţia proprie )

Prin organizarea de sine stătătoare ori organizarea proprie se înţelege acel element

constitutiv al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea ,

compartimentarea colectivului de oameni.

„Organizarea proprie” presupune precizarea a două aspecte esenţiale:

compartimentarea colectivului pe activităţi de desfăşurat şi precizarea persoanei ori

persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terţii.

Pentru ilustrarea ideii, vom reda unele prevederi legale care se referă la acel element

constitutiv pentru unele persoane juridice reprezentative. Astfel, potrivit art.4 alin.2 din Legea

nr.15/1990: „Regiile autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor, uzine, fabrici, servicii,

sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de activitate.

Modalitatea de constituire a acestora şi relaţiile lor din cadrul regiei autonome cu terţii

sunt stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei autonome, elaborat deconsiliul de administraţie şi aprobat de organul care a înfiinţat regia respectivă”; în art.15 din

aceeaşi lege se prevede că: „Activitatea curentă a regiei autonome este condusă de un director

general sau de un director numit de consiliul de administraţie, cu avizul ministrului de resort,

sau, după caz, al conducătorului administraţiei locale de stat”66.

Tot astfel, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, cu modificările ulterioare,

prevede că actul constitutiv – contractul de societate şi statutul – va cuprinde, printre alte

elemente obligatorii, şi pe acelea care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii (adică

tocmai „organizarea proprie” a acesteia).

În sfârşit, Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii dispune

că actul constitutiv al fiecărei asociaţii sau fundaţii trebuie să prevadă, sub sancţiunea nulităţii

absolute, componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ori

65 Idem , op.cit., p.439.66 În art.41 alin.1 dispune: „Structura organizatorică şi funcţională a regiilor autonome şi a societăţilor comercialese stabilesc de organele de conducere ale acestora” (s.n.)

29



cel puţin în cazul fundaţiei, regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe urmând ca

statul acesteia să detalieze atribuţiile şi modul de funcţionare a organelor de conducere,

administrare şi control, şi după caz, procedura de desemnare şi modificare a componenţei

acestor organe pe parcursul existenţei fundaţiei (art.6 şi art.16) .

Patrimoniul propriu

Patrimoniul propriu, distinct, este acel element constitutiv care constă în totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe însăşi persoana juridică.67

Patrimoniul propriu al persoanei juridice este distinct atât faţă de patrimoniile altor

persoane juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane (fizice sau juridice) care intră în

„colectivul" fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice, este format din două laturi: cea

activă, cuprinzând drepturile patrimoniale(reale ori de creanţă) şi cea pasivă, cuprinzând

obligaţiile patrimoniale (contractuale ori extracontractuale)

Structura, conţinutul şi regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor diferă, adesea, la

categoriile diferite de persoane juridice.

Pentru exemplificare, ne vom referi la câteva dispoziţii legale cu această semnificaţie.

Din Legea nr.15/1990 pot fi menţionate prevederile:

- art.4 alin. 1 : „Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor stabili obiectul său de

activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal”;- art. 5 : „Regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul său”.

În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în

mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu,sau le culege fructele, după caz, în

vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.

Înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea de tranzacţii

în litigiu cu o valoare de peste zece milioane de lei se face cu aprobarea ministerului de resort:

- art 7 alin. 1 : „Regia autonomă întocmeşte anual buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ

contabil şi cont de profit şi pierderi, după modelele stabilite de Ministerul Finanţelor.

- art.19 :„Inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării

în societăţi comerciale, precum şi evaluarea şi stabilirea capitalului societăţilor comerciale

înfiinţate pe această cale se fac în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului”;

67 Gh. Beleiu, op.cit., p.439.

30



- art. 20: „Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituie potrivit art.17 68,

este deţinut integral de statul român sub forma de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma

juridică a societăţii 69 şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii.

Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor

dobândite cu alt titlu”:- art 53: „ Bunurile care rămân în proprietatea statului, cum ar fi clădiri

guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării administraţiei de stat, rezerve ale statului şi

altele asemenea, se înregistrează la Departamentul Rezervelor Statului şi se administrează

direct de instituţiile cărora le sunt date în folosinţă.

Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de Ministerul Finanţelor(actualmente,

Ministerul Economiei şi Finanţelor, -n.n.) şi Ministerul Resurselor şi Industriei (actualmente,

Ministerul Economiei şi Finanţelor , n.n.), cu excepţia situaţiilor în care prin lege se dispune

altfel”.

Din Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, republicată, cu modificările ulterioare,

cităm următoarele dispoziţii:

- art. 7 prevede – pentru societatea în nume colectiv, în comandină simplă sau cu

răspundere limitată – că în actul constitutiv trebuie să se prevadă, printre altele: „capitalul

social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului

în natură ş modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi

valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecăruiasociat pentru aportul său”;

- art.8 prevede - pentru societatea pe acţiuni sau în comandă pe acţiuni - că, actul

constitutiv, trebuie să se prevadă, printre altele: „d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în

cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia; e) natura şi valoarea

bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele

sau, după caz, determinarea persoanei care le-a adus ca aport; f) numărul şi valoarea nominală

a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt normative sau la purtător”;

- art.16 prevede că : „(1) Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei

forme de societate.

68 Art.17 prevede :”Unităţile economice de interes republican se organizează ca societăţi comerciale prin hotărârea guvernului iar cele de interes local, prin decizia organului administraţiei locale de stat.”69 Art.16 prevede că: „ Unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fiorganizate ca societăţi pe acţiuni sau societăţi cu raspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege”

31



(2) Aporturile în natură trebuie să fie evaluate din punct de vedere economic. Ele sunt admise

la toate formele de asociere şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin

predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în starea de utilizare.

(3) Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la

societăţile prin acţiuni care se constituie prin subscriţie publică şi nici la societăţile încomandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată. Aporturile în creanţe sunt liberate,

potrivit art.84.

(4) Prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la majoritatea

capitalului social.

(5) Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţii se pot obliga la pretenţii în

muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la formarea sau la majoritatea

capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe , potrivit actului

constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând, totodată, obligaţi să

participe la pierderi.”

- art. 65 alin.1 prevede că: „În lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport

în societate devin proprietatea acestuia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului”;

- art.66: „(1) Pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor

numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după lanţul contabil, iar după

dizolvarea societăţii, asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul contabil,

iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni din lichidare.(2) Creditorii prevăzuţi la alin. 1 pot totuşi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar

cuveni asociaţiilor prin lichidare sau sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor”.

- art. 68 : „ Aportul asociaţiilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi”;

- art. 69: „ Dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui

reîntregit sau redus, înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit”;

- art. 91: „(1) Î societatea pe acţiuni, capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise

de societăţi care, după modul de transmitere, pot fi normative sau la purtător.

(2) Acţiunile neplătite în întregime sunt întodeauna normative.

(3) Capitalul social nu va putea fi majorat şi nu se va putea emite noi acţiuni până când nu vor

fi complet plătite cele din emisiunea precedentă.

4) Acţiunile normative pot fi convenite în acţiuni la purtător şi invers, prin hotărârea adunării

generale a acţionarilor, luată în condiţiile art.115.

32



(5) Se pot emite titluri cumulative pentru mai multe acţiuni, când acestea sunt emise în formă

materială”.

În sfârşit, din recenta Ordonanţă a Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi şi

fundaţii, cu modificările ulterioare, reţinem următoarele:

- art.5 alin. 2 lit.f) (Mdificată prin legea nr.246/2005) care impune ca orice asociaţie laînfiinţare trebuie să aibă un activ patrimonial „ în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe

economie”, alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani al asociaţiilor;

- art. 15 alin.2 şi 3 : „ Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri

în natură sau numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut

pe economie”, la data constituirii fundaţiei.

(3) Prin derogare de la prevederile alin.2 , în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub

sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de corelare de

fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de

programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare de cel

puţin 29 de ori salariul minim brut pe economie”:

- art.46: „(1)Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:

cotizaţiile membrilor;

dobânzilor şi dividenţelor rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;

dividenţele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau federaţii;

venituri realizate din activităţi economice directe;

donaţii, sponsorizări sau legate;

Scopul propriu (obiectul de activitate propriu)

Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu este obiectul de activitate

al subiectului de drept civil, el indicând însăşi raţiunea de a fi a persoanei juridice.

Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii: să fie determinat;

să fie în concordanţă cu interesul obştesc, general.

Aceste condiţii ale scopului rezultă, cu claritate, din chiar redactarea art.26 lit. e din

Decretul nr.31/1954.

33



De asemenea, ele rezultă şi din dispoziţiile privitoare la acest element constitutiv,

cuprinse în alte acte normative, dintre care cităm, în continuare, următoarele:

- art. 4 alin 1 din Legea nr.15/1990 : „ Prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor

stabili obiectul de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal”(s.n);

- art.18 alin 1 lit. a) din aceeaşi lege : „Prin actul de înfiinţare se aprobă statutulsocietăţii comerciale şi se vor stabili : a) forma juridică, obiectul de activitate, denumirea şi

sediul principal al societăţii” (s.n.);

- art. 7 şi 8 din Legea nr.31/1990, republicată, prevăd că în contractul de societate şi

statutul societăţii comerciale trebuie să prevadă, printre altele, şi „obiectul societăţii”;

- art.5 alin 1 şi 2 din Legea nr.36/1991 : „Societatea agricolă este o societate de tip

privat, cu capital variabil şi un număr nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca obiect

exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate,

precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. Exploatarea agricolă poate consta din:

organizarea şi efectuarea de lucrări agricole şi îmbunătăţiri funciare, utilizarea de maşini şi

instalaţii, aprovizionarea, preluarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole şi alte

asemenea activităţii. Societatea agricolă nu are caracter comercial” . În art. 11 şi 12 din aceeaşi

lege se prevede că în „actul de constituire” şi „statut” trebuie să se cuprindă şi „obiectul

activităţii” ori „obiectul societăţii”.

- art. 2 din Legea nr.14/2003: „Prin activitatea lor, partidele politice promovează

valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţii în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează

participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii”;

Art. 18 alin 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006:

instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:

atragere de depozitare şi alte fonduri rambursabile;

acordare de credite , incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;

leasing financiar;

operaţiuni cu plăţi;

emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi : cărţi de credit, cecuri de

călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă monetară electronică;

34



emitere de garanţii şi asumare de angajamente;

tranzacţie în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii;:

instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi : cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de

depozit;

valută; contracte futures şi opţions financiare;

instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;

valori mobiliare şi instrumente financiare transmisibile;

participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin

subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de

astfel de emisiuni;

servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alteaspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea

altor servicii de consultanţă;

administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;

custodie şi administrare de instrumente financiare;

intermediere pe piaţa interbancară;

prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;

închiriere de casete de siguranţă; operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;

dobândirea de participanţi la capitalul altor entităţi;

orice activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului

financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele

activităţi, dacă este cazul.”

- art. 6 alin.2 lit. b) şi alin. 3 lit.b) din Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 care prevăd că

actul constitutiv şi statutul fiecărei asociaţii trebuie să cuprindă şi să expliciteze scopulşi obiectivele acesteia, condiţie valabilă şi în cazul fundaţiilor.

Importanţa juridică a elementelor constitutive

Importanţa organizării de sine stătătoare

35



În esentă, importanţa „organizării proprii” constă în aceea că permite subiectului

colectiv de drept civil să se înfiinţeze, în raporturile cu alte subiecte de drept , ca un tot

unitar.70

Totodată, acest element constitutiv este important pentru cunoaşterea modului de

valorificare, practică, a capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

71

.

Importanţa patrimoniului propriu

Deşi, nu poate face un „clasament” al elementelor constitutive, totuşi, trebuie precizat

că patrimoniul propriu are o importanţă deosebită, care se exprimă, în esenţă, în următoarele

aspecte:

Chiar dacă un colectiv are „ organizare proprie” şi „scop propriu” , el nu va avea

calitatea de persoană juridică dacă nu are patrimoniu propriu, distinct ; prin urmare, acest

element constitutiv diferenţiează - decisiv - un colectiv care este persoană juridică faţă de un

colectiv care nu are această calitate juridică; spre exemplu, în cadrul unei regii autonome,

colectivul acestuia este persoană juridică, pentru că are, pe lângă organizare şi scop - proprii -

şi patrimoniu propriu, pe când „colectivul” unei uzine ori fabrici sau al unui serviciu ori al

unei sucursale (vezi art.4 alin.2 din Legea nr.15/1990), nu are calitate juridică, deşi are o

anumită organizare şi un obiect e activitate , tocmai pentru că nu are patrimoniu propriu,

distinct;

Patrimoniul propriu permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie; o asemenea răspundere este de neconceput în lipsa unui patrimoniu propriu;

De asemenea, patrimoniul propriu permite persoanei juridice să participe la circuitul

civil în nume propriu – proprio nomine- îndeosebi în raporturile civile patrimoniale;

In fine, numai patrimoniul propriu poate explica soluţia conţinută în art.37 din Decretul

31(1954: în cazul persoanelor juridice dispune în sistem, nici persoana juridică supraordonată

nu răspunde pentru obligaţiile civile ale persoanei juridice subordonate, după cum nici

persoana juridică subordonată nu răspunde pentru obligaţiile civile ale persoanei juridice

subordonată; e cazul, spre exemplu, al statului ori al persoanelor juridice de stat care sunt

organele de stat (ale puterii legislative,executive şi judecătoreşti) ori instituţiile de stat

(celelalte) sau cazul persoanelor juridice cooperatiste; în asemenea cazuri, funcţionează

principiul pe care-l numim al reprocităţii nerăspunderii patrimoniale civile.

70 Gh. Beleiu , op.cit.,p.44171 Andy Puşcă, Drept civil, Volumul I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.218.

36



Importanţa scopului propriu

Aspectele în care se exprimă importanţa scopului propriu sunt, în esenţă , următoarele:Scopul persoanei juridice exprimă însăşi raţiunea de a fi a fiecărei persoane juridice;

Scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, în

conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi( art. 34 din Decretul nr.31/1954);

Scopul propriu dă sens celorlalte două elemente constitutive în înţelesul că organizaţia

proprie şi patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiecului de activitate al subiectului

colectiv de drept civil.72

Capitiolul IV: Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

1.Noţiunea şi structura capacităţii civile persoanei juridice

Prin capacitate civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acesteia de a fi subiect de

drept, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi de a încheia acte juridice civile

proprii.73

Persoana juridică este titularul capacităţii „de drept” sau „juridice” , care înseamnă

aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii. O parte a capacităţii „de drept” sau „juridice” ,aparţinând subiectului colectiv de drept , este tocmai capacitatea sa civilă. Capacitatea civilă

coexistă alături de capacitatea specifică persoanei juridice în alte ramuri de drept, cum ar fi:

drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept comercial, drept penal, drept

civil etc.74

Capacitatea civilă este elementul care defineşte calitatea de subiect de drept civil.

Relaţia între capacitatea juridică şi capacitatea civilă a persoanei juridice este de tipul întreg-

parte. Remarcăm existenţa a doua laturi ale capacităţii civile a persoanei juridic, care formează

structura sa: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

2.Noţiunea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

72 Gh. Beleiu, op.cit., p.445.73 O. Ungureanu, Drept civil.Introducere, Editura Rosetti, Bucureşti , 2002, p.11074 Gh. Beleiu, op.cit., p.445.

37



Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei este acea componentă a capacităţii civile a

acestui subiect de drept ce constă în aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii

civile, indiferent de izvorul acestora.

Articolul 5 alin. 2 din Decretul nr.31/1954 prevede: „ Capacitatea de folosinţă este

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt similare cu

cele ale persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin:

legalitate, inalienabilitate, intangibilitate, generalitate şi specialitate.

Prin legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice înţelegem faptul că legea

este cea care reglementează toate aspectele referitoare la aceasta capacitate (instituire, început,

conţinut, încetare), manifestarea voinţei individuale fiind exclusă şi în acest domeniu.

Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu fi

înstrăinată ori cedată şi de a nu putea renunţa la ea, în tot sau în parte.75

Prin intangibilitatea capacităţii de folosinţă se înţelege trăsătura acesteia de a nu putea

aduce limitări decât prin dispoziţii exprese ale legii. Subliniem însă faptul că legea nu poate

decât să limiteze iar nu şi să suprime capacitatea de folosinţă a persoanei juridice.

Generalitatea este acel caracter care evidenţiează faptul că prin capacitatea de

folosinţă se exprimă aptitudinea generală şi abstractă a persoanei juridice, vocaţia sa de a avea

drepturi subiective civile şi obligaţii civile, fără a le particulariza.

Specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice constă în însuşirea acesteia dea avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care servesc realizării scopului peroanei juridice.76

Cele cinci caractere juridice succint analizate ale capacităţii de folosinţă a persoanei

juridice se regăsesc şi în cazul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Persoana juridică îşi

justifică însă existenţa printr-un scop propriu, astfel că drepturile şi obligaţiile pe care aceasta

le poate dobândi trebuie să servească numai realizării acestui scop. Scopurile diverselor

persoane juridice fiind diferite şi capacitatea lor de folosinţă este diferită, astfel că nu se poate

concretiza prin egalitate, caracter specific numai capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

Împrejurarea că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi subiective civile şi

obligaţii civile, care-i sunt necesare pentru realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată

exprimă un caracter juridic specific capacităţii sale de folosinţă şi anume specialitatea . Acest

caracter se traduce prin limitarea de către lege a activităţii fiecărei categorii de persoane

75 E. Chelaru, op.cit,. p.140.76 O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p.300.

38



juridice: spre exemplu, o asociaţie nu poate avea decât o activitate dezinteresată iar activitatea

unui sindicat trebuie să se limiteze la apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi.

Specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este în acelaşi timp principiu.

3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridicePotrivit art. 32 din Decretul nr. 31/1954: „ Persoanele juridice sunt supuse

înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau

înscriere” .

Momentul din care persoana juridică are capacitate de folosinţă diferă, după cum este

în discuţie capacitatea deplină ori capacitatea restrânsă.

Începutul capacităţii de folosinţă deplină este marcat de momentul dobândirii

personalităţii juridice(pe care alin. 1 şi 2 ale art.33 din Decretul nr.31/1954 o numesc

„capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”). Acest moment este diferit, de la o categorie de

persoane juridice la alta, astfel:

a. persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data

înregistrării lor;

b. capacitatea de folosinţă a celorlalte persoane juridice începe în funcţie de modul de

înfiinţare: de la data actului de dispoziţie; de la data recunoaşterii actului de înfiinţare; de la

data autorizării înfiinţării;de la data îndeplinirii acelei cerinţe legale.

Din conţinutul art.33 alin.3 rezultă că începutul capacităţii de folosinţă restrânsă sau limitată a persoanei juridice( pe care alin.3 al art. 33 o denumeşte „capacitate”).

În afară de aceste prevederi de principiu, alte acte normative conţin dispoziţii speciale

în legătură cu începutul capacităţii de folosinţă (deplină) al unor categorii diferite de persoane

juridice. Astfel, cu titlu de exemplu:

Legea nr.114/ 1996 a locuinţei prin art.5 alin.1 din Regulamentul-cadru al asociaţilor

de proprietari prevede că: „Asociaţia de proprietari dobândeşte personalitate juridică în

momentul înregistrării la judecătoria pe raza căreia se află clădirea pentru care s-a constituit

asociaţia, potrivit regulilor privind persoanele juridice”. Prin urmare, capacitatea de folosinţă

începe de la data înregistrării la organul de stat competent.77

Capacitatea de folosinţă începe de la data înscrierii în registrul special ţinut de instanţa

judecătorească pentru următoarele persoane juridice: asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ

77 P. Truşcă, Drept civil, Introducere în drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, editura Universul Juridic ,Bucureşti, 2007,p. 424-425.

39



(O.G. 26/2000); patronatele (Legea nr. 356/2001); societăţile agricole(Legea nr.36/1991);

formele asociative de tip composesorat, obşti de moşneni, obşti de răzeşi, păduri

grănicereşti( Legea 1/2000).

Capacitatea de folosinţă de la data înmatriculării în registrul comerţului, pentru

următoarele persoane juridice: regiile autonome; societăţile comerciale.De la data actului de dispoziţie care le înfiinţează pentru persoanele juridice de stat:

organele de stat( ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti); instituţiile de stat; unităţile

administrativ-teritoriale; autorităţile administraţiei publice locale şi instituţiile subordonate

acestora.

Capacitatea deplină de folosinţă începe de la data rămânerii definitive sau irevocabile a

hotărârii judecătoreşti de admitere a înregistrării, pentru: partidele politice; sindicate şi

cooperativele de consum.

Capacitatea deplină de folosinţă începe de la data recunoaşterii înfiinţării de către

Guvern, pentru camerele d comerţ şi industrie78.

Potrivit art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954 reglementează ceea ce în doctrină se

numeşte capacitatea de folosinţă limitată79 (numită şi capacitatea de folosinţă restrânsă sau

anticipată de lege) – „chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori

de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar

de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constitutive în favoarea ei, îndeplinirea

obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea suntcerute pentru persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.”

Aşadar, capacitatea de folosinţă limitată se dobândeşte de la data actului de dispoziţie

al organului de stat competent (de exemplu, în cazul unei regii autonome), a actului de

înfiinţare ce urmează a fi recunoscut (spre exemplu, în cazul organizaţiilor cooperaţiei

meşteşugăreşti) sau, după caz, a actului de înfiinţare ce urmează a fi autorizat( de exemplu, în

cazul unei fundaţii).

Dacă problema începutului deplinei capacităţi de folosinţă se pune în cazul oricărei

persoane juridice, în schimb, problema începutului capacităţii de folosinţă limitate nu se pune

în cazul tuturor persoanelor juridice,ci, organelor de stat, instituţiile de stat, unităţile

administrativ-teritoriale şi autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv instituţiile şi

78 Gh. Beleiu, op.cit., p.478.79 Numită în doctrină şi “anticipată” de lege.

40



organele de specialitate din subordinea acestora, ca persoane juridice, nu trec şi prin etapa

capacităţii de folosinţă limitate, dobândind de la început capacitatea de folosinţă deplină.

4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Conţinutul capacităţii de folosinţă restrânsă

Capacitatea de folosinţă restrânsă a persoanei juridice este limitată la dobândirea de

drepturi şi asumarea de obligaţii 80. Prin urmare, capacitatea de folosinţă restrânsă a persoanei

juridice este limitată atât în ceea ce priveşte latura activă cât şi în ce priveşte latura pasivă

pentru că ambele sunt necesare înfiinţării persoanei juridice în mod valabil.

Conţinutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice

Pornind de la definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, ca fiind aptitudinea

de a avea drepturi şi obligaţii civile, vom putea configura conţinutul acestuia.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice poate fi privit din doua puncte

de vedere, dacă recurgem la două criterii şi anume:

criteriul naturii drepturilor şi obligaţiile

criteriul izvorului de drept al acestora

După primul criteriu, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice rezidă în:aptitudinea de a avea toate drepturile civile patrimoniale şi personale nepatrimoniale , care

corespund scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut (latura activă a conţinutului

capacităţii de folosinţă). Aptitudinea de a avea toate obligaţiile civile patrimoniale şi

nepatrimoniale (latura pasivă a conţinutului)81.

După criteriul izvorului de drept, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice constă în

aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile contractuale şi extra contractuale.

La stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este necesar să seaibă în vederea unele principii referitoare la limitele acestei capacităţi. Acestea sunt:

cea mai importantă limită a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este

determinată de scopul său, care consacră principiul specialităţii capacităţii de folosinţă;

80 Gh. Beleiu, op.cit., p.480.81 T. Pop, op.cit., p. 204.

41



conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinată de natura fiecărei

categorii de persoane juridice (organele de stat aparţinând celor trei puteri: legislativă,

executivă şi judecătorească, instituţiile de stat, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele

juridice cooperatiste şi obşteşti, persoane juridice cu scop patrimonial ori cu scop

nepatrimonial etc.); persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi şi obligaţii civile care nu pot

aparţine decât persoanei fizice (dreptul de viaţă, la sănătate, a nume , la domiciliu etc.)

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat de către

art. 34 din Decretul nr.31/195 potrivit căreia: „ Persoana juridică nu poate avea decât acele

drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act

juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.”82

Întrucât textul de lege sus-citat nu defineşte principiul specialităţii capacităţii de

folosinţă a persoanei juridice, ci îi conturează doar conţinutul, în doctrină acest a fost definit

ca fiind regula de drept civil, potrivit căreia prin aceste acte juridice persoana juridică nu

poate avea acele drepturi şi aria drepturilor şi obligaţiilor civile care corespund scopului ei.

Prin urmare, acestui principiu îi scapă aria drepturilor şi obligaţiilor civile care au ca izvor

legea şi faptul juridic stricto sensu (cum este, de exemplu, delictul civil)83.

Aplicarea principiului specialităţii trebuie să ia în considerare toate elementele cealcătuiesc scopul persoanei juridice, atât cele principale cât şi cele complementare, secundare,

cele iniţiale, cât şi cele subscrise, ulterioare.

În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile patrimoniale, în materia drepturilor reale,

reţinem că titularii dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-

teritoriale. Bunurile de uz sau de interes public naţional alcătuiesc domeniul public al statului,

iar cele de interes local sau judeţean constituie domeniul public al unităţilor teritoriale.

Principalele dispoziţii care reglementează regimul proprietăţii publice se găsesc în Constituţie

(art. 136 alin. 4), în Legea nr.33/1954, Legea nr.213/1998 şi Legea fondului funciar

nr.18/1991.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale există dreptul de proprietate asupra bunurilor

din domeniul privat. Regimul juridic al domeniului privat este supus dreptului comun,

82 A. Puşcă, Drept civil. Curs pentu facultăţile de Administraţie Publică, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 2007, p.223.83 Gh. Beleiu, op.cit., p.482.

42



deoarece în privinţa proprietăţii private, legea nu distinge în raport de calitatea titularului.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de a da în administrare bunurile

domeniului public (instituţiile publice, regiile autonome ş.a.). Dreptul de administrare conferă

titularului prerogativele posesiei şi folosinţei bunurilor publice.

În condiţiile actului constitutiv şi în anumite limite, dreptul de administrare poate include şiatributul dispoziţiei materiale.

În condiţiile Decretului nr.478/1954, statul poate accepta donaţii; de asemenea,

unităţile administrativ-teritoriale pot accepta donaţii şi legate cu sarcini cu votul a două treimi

din numărul membrilor consiliului local sau consiliului judeţean.

Subliniem că statul în calitate de persoană juridică în raporturile în care participă

nemijlocit, în nume propriu, are obligaţia de a separa principiul cauzat în condiţiile art. 504

C.proc.pen. Persoana condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei

suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a comis fapta

sau că acea faptă nu există84.

Potrivit art.37 din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile

persoanelor juridice de stat, după cum nici acestea nu răspund pentru obligaţiile statului. Prin

urmare, persoanele juridice de stat nu se pot identifica cu statul ca persoană juridică deoarece

şi conţinutul capacităţii de folosinţă a statului diferă de conţinutul capacităţii de folosinţă a

fiecărei persoane juridice de stat.

5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

Încetarea capacităţii de folosinţă restrânsă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, la care se referă art.33 alin. final din

Decretul nr.31/1954, este nu numai restrânsă, ci şi anticipată şi tranzitorie.85

Genetic, capacitatea de folosinţă restrânsă încetează o dată cu dobândirea deplinei

capacităţi de folosinţă de către persoana juridică.

Capacitatea de folosinţă încetează în unul din următoarele momente:

data înregistrării persoanei juridice;

data înscrierii persoanei juridice;

data înmatriculării persoanei juridice;

84 O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit., p.304.85 A.Puşcă, op.cit., p.224-225.

43



data recunoaşterii actului de înfiinţare a persoanei juridice;

data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a

înregistrării, după caz.

Încetarea capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridiceÎn ceea ce priveşte încetarea capacităţii depline de folosinţă a persoanei juridice ,

întrucât lipseşte un text care să prevadă sfârşitul acestei capacităţi, vom recurge la principiile

de drept şi, potrivit acestora, capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice sfârşeşte la

momentul încetării fiinţei persoanei juridice86.

Potrivit art. 40 din Decretul nr.31/1954, persoana juridică încetează de a avea fiinţă

prin comasare, divizare sau dizolvare, data acestora va marca încetarea capacităţii de folosinţă

a persoanei juridice. Prin urmare, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este

data încetării fiinţei acesteia.

6. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se

poate manifesta pe tărâmul încheierii actelor juridice. Încălcarea poate consta fie în încheierea

unui act juridic în lipsa capacităţii de folosinţă, fie în încheierea unui asemenea act cu

nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

Încheie un act în lipsa capacităţii de folosinţă, spre exemplu, persoana juridică în cursde constituire care îşi începe activitatea înainte de dobândirea personalităţii juridice. Se

exceptează, bineînţeles, actele juridice care se încheie în vederea înfiinţării valabile a

persoanei juridice, acte care respectă limitele capacităţii de folosinţă restrânsă a acesteia.

Încalcă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă actele juridice care nu servesc la

realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice.

În ambele cazuri sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic. Această sancţiune

este prevăzută expres de lege pentru actele juridice încheiate cu nerespectarea principiuluispecialităţii capacităţii de folosinţă şi este virtuală în cazul actelor juridice încheiate în lipsa

capacităţii de folosinţă.

Aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a actului juridic în toate cazurile în care

specialitatea capacităţii de folosinţă a fost încălcată poate însă primejdiei în mod grav

86 T. Pop, op.cit., p.207.

44



securitatea circuitului dacă terţii se pot vedea în orice moment expuşi situaţiilor în care

persoana juridică cu care au contractat îşi neagă angajamentele invocând acest motiv.

Corectivul ar fi validarea actului juridic în temeiul principiului validităţii aparenţei în

drept în acele situaţii în care menţiunile cuprinse în actul juridic încheiat nu relevă prin ele

înseşi depăşirea obiectului de activitate al persoanei juridice cu care s-a contractat sau dupăacesta pare să se încadreze în activitatea normală a acesteia.87

Capitolul V : Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

1. Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acestui subiect colectiv de

drept de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii

civile, prin încheierea e acte juridice, de către organele sale de conducere.

Participarea la circuitul civil a oricărui subiect de drept se realizează prin încheierea de

acte juridice. Pentru a-şi realiza obiectul de activitate(scopul pentru care a fost înfiinţată)

persoana juridică trebuie să participe şi ea la circuitul civil, deci trebuie să încheie acte juridice

civile.

Actul juridic este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte

juridice iar în cazul persoanei fizice voinţa şi discernământul necesar încheierii unor asemenea

acte sunt însăşi naturale. Persoana juridică nu are însă o existenţă naturală, astfel că nu poatevorbi despre voinţa şi discernământul său . De aceea, legiuitorul a trebuit să creeze o instituţie

care să-i permită subiectului colectiv de drept să participe la circuitul civil. Această instituţie

juridică este reprezentarea legală a persoanei juridice la încheierea actelor juridice de către

persoanele fizice care formează organele sale de conducere.

Reglementarea legală a reprezentării persoanei juridice în ceea ce priveşte capacitatea

sa de exerciţiu este conţinută de art. 35 din Decretul nr.31/1954, care dispune: ” Persoana

juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost

conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă

au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.

87 În acest sens este jurisprudenţa franceză, la care se referă B. Starck, H. Roland; Pentru înlăturarea nulităţiiactelor juridice încheiate în situaţii de eroare comună, obştească , a se vedea , Gh. Beleiu, op.cit., p.231.

45



Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de

persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.”

În ceea ce priveşte raporturile care se stabilesc între persoana juridică şi persoanele

fizice care alcătuiesc organele sale, art. 36 din acelaşi act normativ le supune, prin asemănare,

regulilor prevăzute de lege pentru un mandat, cu excepţia situaţiilor în care legea, actul deînfiinţare sau statutul au prevăzut altfel. Printre excepţii se numără şi faptul că persoana

juridică nu poate invoca depăşirea limitelor mandatului încredinţat, de către membrii organelor

sale de conducere, pentru a considera inopozabile acte juridice încheiate de aceştia în numele

ei, dacă au fost respectate competenţele prevăzute de lege şi în actele constitutive, de vreme ce

acestea sunt considerate actele persoanei însăşi.

2. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Legea nu prevede care este momentul de la care începe capacitatea de exerciţiu a

persoanei juridice, ceea ce a dat naştere unei controverse în literatura juridică.

Potrivit unei prime opinii momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu de către

persoana juridică ar coincide cu cel al dobândirii capacităţii de folosinţă.88

Conform unei opinii, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte o dată

cu desemnarea organelor sale de conducere.89

Sigur că, din punct de vedere juridic, se poate concepe şi un subiect colectiv de drept

dotat cu capacitate de folosinţă, dar lipsit de capacitate de exerciţiu. În ceea ce priveşte persoanele fizice aceasta şi este situaţia minorului care nu a îndeplinit vârsta de 14 ani. Dar

dacă pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani drepturile se exercită iar obligaţiile se

execută de către reprezentanţii săi legali , ceea ce-i permite altfel să-şi materializeze

capacitatea de folosinţă şi să se manifeste astfel ca un subiect de drept civil, în cazul

persoanelor juridice absenţa organelor de conducere ar fi de natură, dacă împărţim cea de a

doua opinie, să împiedice persoana juridică să se manifeste ca un asemenea subiect de drept şi

chiar să poată deveni un asemenea subiect.

Legiuitorul a sesizat însă acest pericol şi prin art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954 a

prevăzut că persoana juridică, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de

recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, are capacitatea chiar

de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constitutive în favoarea ei, îndeplinirea

88 S.N. Bratus, Subiectele dreptului civil, Editura de stat pentru literatura juridică, Bucureşti, 1953, p. 254.89 Tr. Ionaşcu , Organizaţiile socialiste ca persoane juridice , p. 141; C. Stănescu , op.cit. , p.453.

46



obligaţiilor şi a oricăror alte măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea

sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

În mod justificat s-a afirmat în doctrină că textul legal citat acordă persoanei juridice în

formare capacitate, fără a distinge între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, astfel că

nici interpretul nu poate să distingă, iar pe de altă parte, referindu-se la îndeplinirea obligaţiilor în mod implicit el conţine ideea încheierii de acte juridice, ceea ce ţine de capacitatea de

exerciţiu.90

Cu alte cuvinte, dispoziţiile art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954 îi recunosc expres

persoanei juridice în formare capacitate, fără a distinge între capacitatea de folosinţă şi cea de

exerciţiu, ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere şi capacitatea de exerciţiu. Pe de

altă parte, aceeaşi dispoziţie legală îi permite respectivei persoane juridice să-şi îndeplinească

obligaţiile, ceea ce presupune şi încheierea de acte juridice, operaţiune care nu s-ar putea

realiza în absenţa capacităţii de exerciţiu.

În sfârşit, observăm că legiuitorul nu condiţionează dobândirea capacităţii de exerciţiu de

desemnarea organelor de conducere.

Dar dacă legea îi recunoaşte capacitatea de exerciţiu persoanei juridice în formare chiar

înainte de desemnarea organelor sale de conducere, cu atât mai mult trebuie să considerăm ca

această capacitate este recunoscută persoanei juridice al cărui proces de constituire s-a încheiat

şi care a dobândit astfel capacitate de folosinţă deplină.

Sunt argumente care ne determină să aderăm la opinia conform căreia persoana juridică dobândeşte capacitate de exerciţiu de la data înfiinţării sale, desemnarea organelor

sale de conducere marcând numai momentul de la care acesta poate fi pusă în valoare.91

3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se exprimă prin aptitudinea de a

dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de

acte juridice de către organele de conducere.92

Corelaţia strânsă între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu determină

două laturi: activă, constând în dobândirea şi exercitarea drepturilor subiective civile prin

încheierea de acte juridice , şi pasivă, constând în asumarea şi îndeplinirea obligaţiilor civile

prin încheierea de acte juridice ; prin urmare, între conţinutul celor două componente ale

90 Gh. Beleiu , Dreptul civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, p.500.91 Idem , op.cit., p.501.92 T. Pop, op.cit. , p.219.

47



capacităţii civile există o strânsă legătură: conţinutul capacităţii de exerciţiu nu poate fi mai

larg decât al capacităţii de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă restrânsă determină o capacitate de exerciţiu restrânsă, limitată

la acele drepturi şi obligaţii necesare pentru dobândirea personalităţii juridice.

Cea mai importantă limită este aceea impusă de capacitatea de folosinţă a persoanei juridice care este guvernată de principiul specialităţii ei.

O altă limită specifică a capacităţii de exerciţiu are în vedere principiul pluralităţii

organelor de conducere şi sfera de competenţă a fiecărei categorii de organe de conducere.

Articolul 35 alin 2 din Decretul nr.31/1954 prevede: „ Actele juridice făcute de organele

persoanei juridice, în limitele puterii ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei însăşi”.

Exercitarea activităţii de conducere trebuie să se facă cu respectarea delimitării

competenţelor pentru fiecare organ de conducere. Din suita organelor de conducere, unul este

unipersonal (director general, director, preşedinte, rector, ministru, etc.), iar celelalte sunt

organe colegiale (consilii, comitate, colegii etc.).93

Această activitate de conducere ridică problema răspunderii persoanelor fizice care

alcătuiesc organul de conducere.

Realizarea conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este supusă şi celui

de-al doilea principiu şi anume principiul răspunderii persoanelor fzice care alcătuiesc

organele persoanei juridice. Acest principiu acţionează în legătură cu modul cum organele de

conducere ale persoanei juridice exercită activitatea de conducere şi interesează, cu precădere,raporturile „interne”, mai precis raporturile dintre persoana juridică şi persoanele care

alcătuiesc organele de conducere94 .

În conformitate cu textul art.36 din Decretul nr.31/1954, „Raporturile dintre persoana

juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului,

dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut”. Această regulă este

consacrată şi în art.42 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale care prevede că:

„Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la

mandat şi de cele special prevăzute în această lege”.

Prin urmare, regula în materie este aceea că organului de conducere îi este angajată

răspunderea civilă.

93 I. Urs, S. Angheni, op.cit., p.289.94 T. Pop, op.cit., p.221.

48



În situaţia în care organul de conducere dă împuternicire de reprezentare unei persoane

fizice, care este salariata persoanei juridice, va fi angajată răspunderea de drept al muncii, ori

de drept comercial, după caz.

4. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridiceÎntrucât legea nu stabileşte începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice şi nici

momentul încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, trebuie să recurgem la

principiile de drept în materie, potrivit cărora capacitatea de exerciţiu nu poate supravieţui

încetării fiinţei persoanei juridice.

Aşadar, trebuie admis că sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este

marcat de momentul încetării capacităţii de folosinţă , deoarece ele se produc concomitent, la

data încetării subiectului colectiv de drept.

5. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării normelor legale privind capacitatea de exerciţiu

a persoanelor juridice

Ca şi în cazul nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă a persoanei fizice,

nesocotirea dispoziţiilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se poate

concretiza în fapte diferite, cu consecinţe juridice diferite, adică aparţinând nor diferite ramuri

de drept (administrativ, financiar, muncii, penal, civil, comercial).

Aici ne interesează numai acele nesocotiri ale dispoziţiilor legale privitoare lacapacitatea de exerciţiu a persoanei juridice care se răsfrâng în raporturile de drept civil.

Sub acest aspect, este de reţinut că, dacă pentru încălcarea principiului specialităţii

capacităţii de folosinţă există textul expres al art. 34 alin 2 din Decretul nr.31/1954, care

consacră sancţiunea nulităţii absolute a actului, pentru încălcarea regulilor privitoare la

capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu există un text de principiu, care să prevadă

consecinţa de drept civil a unei asemenea încălcări. 95

În practică, nesocotirea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei

juridice, care interesează raporturile civile,se poate concretiza în:

încălcarea delimitărilor de atribuţii între organele de conducere ale persoanei juridice;

încheierea actului juridic civil de către o persoană din colectivul acelei persoane juridice, dar

neavând calitatea de organ al persoanei juridice;

95 Pentru prezentarea acestei controverse, a se vedea Gh, Beleiu, Drept civil. Persoanele, p.298-301.

49



încheierea actului încredinţate, depăşindu-le (ceea ce echivalează, practic, cu lipsa

împuternicirii).

În rezolvarea problemei de a se şti care este consecinţa juridică ce intervine într-o

asemenea situaţie (şi în lipsa unei prevederi legale exprese, după cum am arătat), în doctrină s-

a născut o controversă, iar jurisprudenţa s-a pronunţat şi ea contradictoriu.În esenţă, s-a susţinut atât teza inopozabilităţii, cât şi cea a nulităţii actului juridic

încheiat în astfel de condiţii. La rândul lor, autorii care au adoptat teza nulităţii nu a fost de

aceeaşi părere în ceea ce priveşte felul nulităţii: absolută ori relativă96.

În ce ne priveşte, socotim că soluţiile de adoptat în această materie sunt:

nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice atrage

sancţiunea nulităţii actului juridic civil, întrucât s-a nesocotit o prevedere ce

reglementează o condiţie de fond a actului juridic(capacitatea);

această nulitate, în afară de faptul că este virtuală, trebuie calificată ca o nulitate

relativă, întrucât, pe primul plan, în joc sunt interesele acelei persoane juridice; deci

există posibilitatea confirmării ei;

numai dacă, deşi actul este valabil, nu se respectă o condiţie de opozabilitate faţă de

terţi, devine aplicabilă sancţiunea inopozabilităţii (care, după cum se ştie, poate fi

înlăturată prin ratificare).

Capitolul VI : Reorganizarea persoanei juridice.

1.Noţiunea reorganizării persoanelor juridice.

Reglementarea generală a reorganizării persoanei juridice este cuprinsă în dispoziţiile

art. 40-44 şi art. 46-50 din Decretul nr. 31/1954, care nu folosesc însă, în mod expres,

sintagma reorganizatoare. Pentru diferite categorii de persoane juridice există dispoziţii

speciale privind reorganizarea lor în diferite acte normative.97

În doctrină s-a arătat că „reorganizarea este un proces de contopire sau de divizare încare sunt antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă. În

cadrul acestui proces se produc unele modificări care afectează pe toate celelalte persoane

juridice participante”98

96 Pentru amănunte cu privire la această controversă, a se vedea , spre exemplu Gh. Beleiu, Drept civil.Persoanele, p. 298-301.97 I. Dogaru, S. Cercel , Drept civil. Persoanele , Editura C.H. Beck ,2007,p.297.98 C. Stănescu, Drept civil, 1994, p.436-437, E. Lupan, Drept civil. Persoana juridică, 2000, p.224-227.

50



Reorganizarea este operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi

care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor 99

Apariţia în perimetrul vieţii juridice a unei persoane juridice, ca subiect colectiv de drept,

corespunde unei necesităţi economico-sociale, care se reflectă în scopul pentru care aceasta a

luat fiinţă.Întrucât societatea este într-o continuă evoluţie, care implică mutaţii în viaţa

economico-socială, cu consecinţe pe planul perfecţionării conducerii nu numai la nivel macro-

social, ci şi la nivel micro-social, aceasta reclamă adaptarea persoanelor juridice la noile

realităţi social-economice.

Mecanismul juridic prin care se înfăptuise această adaptare îl constituie reorganizarea

persoanelor juridice.

Aşadar, reorganizarea persoanelor juridice dă expresie unor imperative de natură economico-

socială.

După Revoluţia de la 1989, reorganizarea persoanelor juridice a constituit un însemnat

instrument juridic de trecere de la economia de piaţă, se caracterizează societatea noastră

actuală, cu o largă deschidere spre democraţia autentică. Cel mai viu exemplu în acest sens ne

este furnizat de adoptarea Legii nr.15/1990 privind organizarea societăţii comerciale.

Legislaţia civilă nu foloseşte şi nici nu defineşte termenul „reorganizare”, ci reglementează

conceptele de comasare şi divizare, pe care doctrina le consideră moduri de reorganizare a

persoanelor juridice.Apelând la literatura juridică, vom cita două definiţii ale reorganizării persoanelor

juridice, care ni se par mai expresive.

Astfel o primă definiţie este exprimată în următoarea formulare: „reorganizarea

persoanelor juridice ni se înfăţişează ca un proces de contopire sau de divizare, în care sunt

antrenate cel puţin două persoane juridice existente, sau care iau astfel de fiinţă . În cadrul

acestui proces se produc unele modificări, care afectează pe toate persoanelor juridice

participante100.

O altă definiţie are următoarea redactare: „Definim reorganizarea ca fiind operaţiunea

juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce efecte creatoare,

modificatoare sau de încetare a lor”101.

99 Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Universul Juridic, 2001, p.508100 C. Stănescu , Drept civil, persoane fizică,persoana juridică, drepturile reale, Editura didactică şi pedagogică,Bucureşti, 1970, p.436-437.101 Gh. Beleiu , op.cit.,p. 402.

51



În ceea ce priveşte, definim reorganizarea ca fiind operaţiunea juridică ce cuprinde

minimum două persoane juridice, care constă în comasarea sau divizarea acestora.

Sediul materiei reorganizării persoanelor juridice îl găsim în Decretul nr.31/1954

(art.40-44 şi art. 46-50), care constituie dreptul comun în materie şi în unele legi speciale, care

conţin reglementări speciale cu privire la unele persoane juridice, cum sunt : Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale (art. 153, 174-175) şi Legea nr. 36/ 1991 privind societăţile

agricole şi alte forme de asociere în agricultură (art. 66-68).

2. Formele reorganizării persoanei juridice

Reorganizarea persoanei juridice se pot realiza în două forme: comasarea şi diviziunea.

Comasarea se poate realiza fie prin absorbţie , fie prin fuziune.

La rândul său diviziunea poate fi totală sau parţială.

Este ceea ce rezultă din reglementarea generală conţinută de Decretul nr.31/1954.

În materie comercială însă, mergându-se pe linia unei inconsecvenţe terminologice devenită,

din păcate, consecventă în ultimii ani, se vorbeşte despre fuziune, care se poate realiza fie prin

absorbţie, fie prin contopire. Se observă astfel că , în această legislaţie, noţiunea de „fuziune”

are înţelesul comasării din dreptul comun iar cel de „contopire” are înţelesul fuziunii.102

În literatura de specialitate s-a observat o inadvertenţă a textului art. 40 din Decretul nr.

31/1954, care aşează comasarea şi diviziunea (care sunt moduri de reorganizare a persoanelor

juridice) alături de dizolvare, fiind considerate drept moduri de încetare a persoanelor juridice.Textul art.40 are următoarea redactare: „Persoana juridică încetează de a avea fiinţă

prin comasare, divizare sau dizolvare”.

Pe bună dreptate s-a afirmat că şi comasarea cât şi dizolvarea, chiar dacă pot avea ca

efect încetarea unei persoane juridice, nu suntem însă în prezenţa unei încetări pur şi simplu.

Evident că se poate vorbi nominal de o încetare a persoanei juridice în cazul fuziunii,

absorbţiei şi a divizării totale, dar, în realitate, activul şi pasivul persoanei juridice care a

încetat să mai aibă fiinţă se transmit altei persoane juridice participante la operaţiunea juridică

de reorganizare, astfel că drepturile şi obligaţiile persoanei juridice către care au fost transmise

(continuă să existe). Fiecare mod de reorganizare presupune o transmisiune a patrimoniului,

fie universală, fie cu titlu universal.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul dizolvării, care reprezintă incontestabil un mod

de încetare pur şi simplu a persoanei juridice. Dizolvarea are ca rezultat imediat lichidarea

102 G. Boroi, Drept civil. Persoanele , Editura All Beck, 2008, p.400

52



activului şi pasivului persoanei juridice, iar după acoperirea pasivului, ceea ce a rămas în

activ, respectiv bunurile ut singuli primesc destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut

ori prin hotărârea luată de organele competente.

Deci, în acest caz nu se mai poate vorbi de o continuitate de drepturi şi obligaţii între

persoanele juridice participante la procesul reorganizării, ci de dispariţia definitivă a persoanei juridice prin dizolvare. Dacă la sfârşitul lichidării se transmit anumite bunuri, transmiterea este

totdeauna o transmisiune cu titlu particular.

A. Comasarea persoanelor juridice

a. Formele de comasare

Asa cum am arătat în secţiunea anterioară, comasarea ca mod de reorganizare a persoanelor

juridice îmbracă două forme:

fuziunea

absorbţia

1. Fuziunea este o formă a comasării, care constă în contopesc, ele îşi încetează existenţa, iar

locul lor este luat de o singură şi nouă persoană juridică.

Textul de lege care defineşte fuziunea se află înscris în art. 41 alin. 1 din Decretul nr.31/1954, care prevede : „Comasarea se face…prin fuziunea mai multor persoane juridice,

pentru a alcătui o persoană juridică nouă.”103

În literatura de specialitate se subliniază că „ ceea ce este specific pentru fuziunea

persoanelor juridice ca formă a comasării este faptul că două sau mai multe persoane

juridice se contopesc, pentru alcătui o persoană juridică nouă”.104

2. Absorbţia este o formă a comasării, care constă în încorporarea unei persoane juridice ce-şi

încetează fiinţa, de către o altă persoană juridică, care-şi măreşte activitatea.Tot în art. 41 alin.1 se găseşte înscris şi textul legal care defineşte absorbţia, astfel:

„Comasarea se face prin absorbirea unei persoanei juridice de către o altă persoană

juridică…”

103 C. Stătescu, op.cit., p.404.104 P. Truşcă , op.cit., p.470.

53



În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi atât ţinută de obligaţiile

persoanei juridice pe care o absoarbe.

În cazul absorbţiei nu dispar toate persoanele juridice în procesul de reorganizare, ci

numai persoana juridică absorbită. Pe baza acestor elemente legislative putem defini absorbţia

ca acea formă a comasării care constă în absorbirea unei persoane juridice, care-şi înceteazăexistenţa, de către o altă persoană juridică, care-şi sporeşte, astfel, activitatea.105

b. Efectele comasării

Întrucât efectele comasării sunt diferite în funcţie de forma acesteia (fuziune sau absorbţie),

vom examina distinct aceste efecte.

Efectele fuziunii:

Principalul efect al fuziunii este efectul creator , ceea ce însemnă că prin fuziune se înfiinţează

o nouă persoană juridică, apare un nou subiect colectiv de drept.

Un alt efect al fuziunii este efectul extinctiv, ceea ce înseamnă că încetează persoanele juridice

fuzionate, cu alte cuvinte, dispar subiectele colective de drept, care au participat la operaţiunea

de fuziune.

Al treilea efect al fuziunii constă în faptul că fuziunea operează ă transmisiune universală între

persoanele juridice fuzionate şi noua persoană juridică, care a luat fiinţă. Acest efect rezultă cuclaritate din textul nr. 46 alin. 1 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia: „În cazul fuziunii,

drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane altfel

înfiinţate”.

De aici decurge regula că persoana juridică rezultă din fuziune devine un succesor în

toate drepturile şi obligaţiile ce au aparţinut persoanelor juridice care au încetat de a mai avea

fiinţă, ca urmare a operaţiunii juridice a fuziunii.

Efectele absorbţiei

Principalul efect al absorbţiei este efectul extinctiv, în sensul că încetează persoana

juridică absorbită. De menţionat că absorbţia nu produce niciodată efect creator.

105 Gh.Beleiu, op.cit., p.460.

54



Un alt efect al absorbţiei este acela că se produce o transmisiune universală, întrucât

întregul patrimoniu al persoanei juridice absorbită este preluat de persoana juridică ce continuă

a exista şi care-şi sporeşte activitatea.

Acest efect este evidenţiat de textul art. 46 alin.2 di Decretul nr. 31/1954, care dispune:

„În cazul absorbţiei , persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţintă de obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”.

Regulile comasării cuprinse în unele reglementări speciale

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în art. 174-175 cuprinde unele reguli

speciale privind efectele comasării. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

depunerea cererii de înscriere a hotărârii de fuziune la registrul comerţului;

depunerea bilanţului (odată cu cererea de înscriere a fuziunii) la registrul comerţului, pentru a

fi menţionat în registru;

depunerea la registrul comerţului , de către societatea care încetează de a exista, în

urma fuziunii, a unei declaraţii despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau ,

pentru a fi înscrisă în registru;

publicarea fuziunii în Monitorul Oficial (fuziunea nu poate avea efect decât după 3 luni

de la această publicaţie);

posibilitatea creditorilor societăţilor care fuzionează de a face opoziţie la instanţă, în

termen de 3 luni de la publicarea fuziunii în Monitorul Oficial.

De menţionat că dispoziţii asemănătoare se află şi în legea nr.36/1991 privind

societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Răspunderea faţă de creditori a persoanei juridice dobânditoare a patrimoniului şi

transmiterea contractelor în curs de executareÎn cazul comasării persoanelor juridice (fuziune sau absorbţie) fiind vorba de o

transmisiune universală, persoana juridică dobânditoare răspunde faţă de creditori pentru toate

obligaţiile preluate, fără să se ţină seama de mărimea activului şi pasivului, respectiv de

corelarea acestora.

55



Regula este statomicită de prevederile art. 46 din Decretul nr.31/1954, pentru ambele

forme de comasare . Textul dispune : „ În cazul fuziunii, drepturile şi obligaţiile persoanelor

juridice fuzionate trec asupra noii persoane astfel înfiinţate.

În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţintă de obligaţiile

persoanei pe care o absoarbe.Această regulă se regăseşte şi în reglementarea specială, prevăzută de art. 175 alin.

final din Legea nr. 31/1990 şi în art. 68 alin. final din Legea nr.36/1992.

Cât priveşte transmiterea contractelor în curs de executare, în cazul comasării fiind în

prezenţa unei transmisiuni universale şi contractele trimise vor fi transmise în întregime, ca

elemente componente ale patrimoniului.

B. Diviziunea persoanelor juridice

a. Formele divizării persoanei juridice

După cum se ştie, divizarea ca mod de reorganizare a persoanei juridice îmbracă două

forme :

divizarea totală

divizarea parţială

Divizarea totală nu este altceva decât acea formă a divizării care constă în împărţirea

întregului patrimoniu al unei persoane juridice care-şi încetează fiinţa şi transmiterea

fracţiunilor patrimoniale către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau

fiinţă în acest fel.

În această privinţă textul art. 41 alin.2 din Decretul nr. 31/1954 prevede : ”Diviziunea

se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane

juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă”.

106

Se poate observa din cuprinsul redactării textului că este vorba de o divizare totală,

deoarece întregul patrimoniu al unei persoane juridice este împărţit şi transmis, pe fracţiuni,

mai multor persoane juridice, fie existente, fie că astfel iau naştere. De asemenea, se mai poate

observa că persoana juridică supusă divizării totale îşi încetează existenţa (întregul patrimoniu

106 Hotărârea Guvernului nr.719/1992 Monitorul Oficial nr.315/ 4.12.1992, privind divizarea S.C. “Stifin” S.A.Buzău şi reînfiinţarea S.C. ”Rubinul” S.A. Berca, judeţul Buzău.

56



este împărţit ), iar drepturile şi obligaţiile, care i-au aparţinut, vor fi preluate de persoanele

juridice cărora li se transmit fracţiuni de patrimoniu.

Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea numai a unei

părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine existenţa şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice existente ori care iau fiinţă în acest mod.107

Dispoziţia legală care reglementează această formă de reorganizare se află cuprinsă în

art. 42 din Decretul nr.31/1954 care prevede:” Persoana juridică nu încetează de a avea fiinţă

în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe alte

persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinţă”.

Se poate remarca din cuprinsul textului că persoana juridică ce suferă o divizare

parţială nu-şi încetează existenţa, ci va continua să existe, dar cu un patrimoniu diminuat.

Din cuprinsul acestui text se mai poate observa că doctrina şi legislaţia nu folosesc aceeaşi

terminologie. Pe când doctrina utilizează termenul: „divizare parţială”, legislaţia foloseşte

termenul „desprinderea şi transmiterea unei părţi din patrimoniu”.108

Indiferent de terminologia utilizată, important este că termenii se referă la acelaşi

conţinut şi anume la modul de reorganizare, care priveşte numai o parte din patrimoniul unei

persoane juridice.

b. Efectele divizării persoanei juridicePrincipalele efecte:

Un prim efect al divizării (totale sau parţiale) este un efect creator , dar priveşte numai

cazurile când fracţiunea de patrimoniu se transmite persoanelor juridice care iau fiinţă , ca

urmare a operaţiunii juridice a divizării.

Un alt efect, de data aceasta extinctiv, priveşte numai divizarea totală, deoarece

întotdeauna încetează persoana juridică divizată. De menţionat că divizarea parţială nu

produce niciodată un efect extinctiv, deoarece persoana juridică din patrimoniul căreia s-a

desprins o parte, continuă să-şi menţină existenţa.

Un al treilea efect al divizării (totale sau parţiale) îl constituie transferarea unei

fracţiuni de patrimoniu de la persoana juridică divizată, la una sau mai multe persoane

juridice. Suntem în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal.

107 P. Truşcă, op.cit., p.471.108 S.D. Cărpeanu, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.240.

57



Este cazul să subliniem deosebirea dintre transmisiunea patrimoniului în caz de

comasare( fuziune sau absorbţie), care este întotdeauna o transmisiune universală (întrucât se

transmite întregul patrimoniu) şi transmiterea patrimoniului în caz de divizare (totală sau

parţială), care este întotdeauna o transmisie cu titlu universal (deoarece nu se transmite decât o

fracţiune de patrimoniu).

C. Proporţia în care se face împărţirea patrimoniului în caz de divizare

Regulile cu privire la împărţirea patrimoniului persoanei juridice, în caz de divizare

totală sau parţială, sunt înscrise în art. 47 din Decretul nr. 31/1954, care prevede:

„Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod

egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a

stabilit o altă proporţie.

În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se

transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel fiinţă, împărţirea

patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse şi transmise.

În cazul în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente

sau care iau astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut

desprinderea şi persoanelor juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor aliniatului 2,

iar între persoanelor juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit

dispoziţiilor aliniatului 1, care se vor aplica în mod corespunzător.”

Din cuprinsul acestui text de lege se desprind trei reguli:

În cazul divizării totale, dacă nu s-a stabilit o altă proporţie prin actul care a dispus

divizarea, patrimoniul persoanei divizate se împarte în mod egal între persoanele juridice

dobânditoare.

În cazul divizării parţiale, împărţirea patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse

ţi transmise, dacă transmiterea se face către o singură persoană juridică existenţă ori care ia

fiinţă;

Tot în cazul divizării parţiale, dacă partea desprinsă se transmite către două sau mai

multe persoane juridice existente sau care ia fiinţă, se vor avea în vedere atât raporturile dintre

persoana juridică divizată şi cele dobânditoare, cât şi raporturile dintre persoanele juridice

dobânditoare.

58



în primul caz ( raporturile dintre persoana juridică divizată şi cele dobânditoare),

împărţirea se face în proporţia părţii desprinse şi transmise;

în cel de-al doilea caz (în raporturile dintre persoanele juridice dobânditoare), partea

desprinsă se va împărtăşi în părţi egale între ele, cu excepţia situaţiei în care prin actul

care a dispus diviziunea s-a stabilit altfel.

D. Răspunderea faţă de creditori a persoanelor juridice dobânditoare ale unor fracţiuni din

patrimoniul persoanei juridice divizate

Prin divizare (totală sau parţială) operându-se o transmisiune cu titlul universal, aceasta

va însemna că se vor transmite atât drepturile, cât şi obligaţiile persoanei juridice divizate.

În raport de această transmitere, va fi angajată şi răspunderea faţă de creditori.

Această răspundere este reglementată de textul art.48 in Decretul nr.31/1954 , care

dispune: „ Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund faţă de

creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare,

proporţional cu valoarea bunurilor dobânditoare, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul

care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel”.

Din cuprinsul textului rezultă că regula care guvernează materia este aceea că

răspunderea faţă de creditori este proporţională cu valoarea bunurilor dobândite, cu alte

cuvinte, proporţională cu activul preluat. Concret, dacă a primit 1/3 din activ, persoana

juridică dobânditoare va răspunde tot pentru 1/3 din pasivul persoanei juridice divizate.

E. Transmiterea contractelor în curs de executare

Diviziunea unei persoane juridice poate avea loc în timpul executării unor contracte pe

care le încheiase anterior persoana juridică divizată.

Problema care se pune este aceea de a şti cum se va proceda cu executarea lor în

continuare. Teoretic s-ar impune să conchidem că , de vreme ce divizarea persoanei juridice se

înfăptuieşte prin transmiterea unei fracţiuni din patrimoniul acesteia persoanelor juridice

dobânditoare, fracţionarea trebuie să afecteze şi fiecare contract în parte, deci fiecare drept şi

obligaţie contractuală. Numai că acest mod de transmitere fracţionată a contractelor în curs de

executare ar conduce, în practică, la executarea necorespunzătoare a contractelor, iar uneori

chiar la imposibilitatea executării lor, pentru că s-ar încălca principiul specialităţii capacităţii

de folosinţă a persoanei juridice dobânditoare.

59



Pentru a se înlătura aceste inconveniente, legea a adoptat principiul potrivit căruia

fiecare trebuie trimis în întregime, nefracţionat, către persoanele juridice dobânditoare ale unei

părţi din patrimoniu.

Principiul este consacrat de textul art. 50 alin 2 din Decretul nr.31/1954, în

conformitate cu care: „Contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre elesă se facă de o singură persoană juridică dobânditoare. Repartizarea unui singur contract la

mai multe persoane juridice se va putea numai dacă împărţirea executării lui este cu putinţă”.

Evident că textul prevede şi o excepţie, privind transmisiunea contractului fracţionat,

când natura acestuia o permite.

F. Data producerii efectelor reorganizării

Momentul producerii efectelor reorganizării persoanelor juridice este stabilit de textul

art.49 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia: „ Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în

caz de fuziune, absorbţie, divizare, precum şi de desprindere şi transmitere, privind persoane

juridice supuse înregistrării,se îndeplineşte atât între părţi, cât şi faţă de cel de-al treilea, numai

prin înregistrarea operaţiei şi pe data acesteia.109

În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice, nespuse înregistrării, transmiterea

drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute de alineatul precedent, se îndeplineşte atât între

părţi, cât şi faţă de cei de-al treilea, numai pe data aprobării, de către organul competent, a

inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alteasemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidenţei contractelor în curs de

executare, care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor în condiţiile art. 50

alin.2”.Facem precizarea că textul art. 50 alin.2 a fost reprodus în secţiunea anterioară.

Din cuprinsul prevederilor art. 49 din Decretul nr. 31/1954 rezultă următoarele reguli:

- efectele reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării se produc condiţionat

de înregistrare operaţiei reorganizării; efectele reorganizării persoanelor juridice nesupuse

înregistrării sunt condiţionate de aprobarea de către organul competent a documentelor

întocmite în acest scop şi anume: inventarul, bilanţul contabil, întocmit în vederea predării -

primirii, evidenţa contractelor în curs de executare şi repartizarea acestora;

- momentul la care se produc efectele reorganizării este acelaşi atât între părţi, cât şi

faţă de terţi, adică data înregistrării reorganizării (pentru persoanele juridice supuse

109 E. Chelaru , op.cit., p.153.

60



înregistrării), sau data aprobării documentelor întocmite în vederea reorganizării(pentru

persoanele juridice nesupuse înregistrării).

De la aceste reguli generale, reglementările speciale prevăd unele derogări şi anume:

Legea nr. 31/1990 prevede că momentul producerii efectelor fuziunii este considerat data

împlinirii a trei luni de la publicarea fuziunii în Monitorul Oficial (cu posibilitatea suspendăriiexecutării fuziunii în caz de opoziţie, până la data devenirii irevocabile a hotărârii

judecătoreşti).110

Legea nr. 36/1991 stabileşte o reglementare asemănătoare, prevăzând un termen de o

lună de la îndeplinirea formaţiunilor publicitare, pentru producerea efectelor fuziunii.

Spre exemplu, potrivit art. 243 din Legea nr. 31/1954, republicată, fuziunea sau divizarea

societăţilor comerciale îşi produc efectele de date diferite, după cum respectiva reorganizare a

dat sau nu naştere unor noi persoane juridice.

În cazul constituirii unei sau mai multe societăţi noi, efectele se produc la data

înmatriculării în registrul comerţului, a noi societăţi sau a ultimei dintre ele iar în celelalte

cazuri efectele se produc la data înregistrării în registrul comerţului a menţiunii privind

majoritatea capitalului social al societăţii absorbante.

Capitolul VII : Practică Judiciară în materia persoanei juridice în drept civil

1. Societate comercială. Personalitate juridică. Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu

110 I. Dogaru, op.cit., p.302.

61



Potrivit art.161 alin.(1) C.proc.civ., când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu

al drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale,

se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri.

În condiţiile în care însăşi legea recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturişi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ

este, pentru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile

conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile

procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a

prezenta” delegarea de competenţă.” (Secţia comercială, decizia nr.2033 din 2 iunie 2006)

Reclamanta S.C. B.A SRL Tg. Mureş reprezentată de administratorul judiciar S.C.

Reconversie şi Valorificare Active- Filiala Tg. Mureş, a chemat-o în judecată pe pârâta

Compania Naţională de Căi Ferate – CFR SA Regionala CF Braşov şi a solicitat să fie obligată

la plata sumei de 1.305.549.176 de lei, preţ şi penalităţi de întârziere. Tribunalul Braşov,

Secţia comercială, prin sentinţa nr.432 din 16 mai 2005, a admis acţiunea precizată pentru

suma de 1.192.378.450 lei preţ şi penalităţi, reţinând în sarcina pârâtei faptul că nu şi-a

respectat obligaţia de plată a prestaţiilor, asumată prin contractul nr.2/15 octombrie 2000 şi

actul adiţional la acesta. S-a reţinut că, în contract a fost stipulată clauză penală pentru

întârzierea în plată şi că, în cauză nu-şi găseşte aplicarea art.4 alin.(3) din Legea nr.469/4 iulie

2002, întrucât cuantumul penalităţilor este de 766.071.882 de lei, mai mic decât suma datorată.Sentinţa a fost apelată de Regionala Căi Ferate Braşov, pentru motive care vizează dezlegarea

fondului cu consecinţa obligării sale la plata sumelor reţinute în dispozitivul sentinţei criticate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială, prin decizia nr.146/2003, a admis excepţia

lipsei capacităţii de exerciţiu a apelantei Sucursala Regională Căi Ferate şi a anulat apelul, cu

motivarea că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, care prevăd

că sucursala nu are personalitate juridică. Instanţa de apel a avut în vedere pentru pronunţarea

acestei soluţii şi prevederile art.161 C.proc.civ.

Împotriva deciziei nr.146/2003, C.N. C.F. CFR SA- Sucursala Regională CF Braşov a

declarat recurs pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., în argumentarea

cărora a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.43 din Legea

nr.31/1990 şi art.41pct.2 C.proc.civ., întrucât prin delegarea competenţei dată de C.N. C.F.

CFR SA, Regionala CF Braşov are capacitatea de a sta în instanţă. Recurenta a mai susţinut că

art.41 pct.2 C.proc.civ. recunoaşte dreptul asociaţilor sau societăţilor care nu au personalitate

62



juridică de a sta în instanţă, dacă au organe proprii de conducere. Mai mult, a susţinut în

continuare recurenta, că în faţa instanţei de apel nu s-a pus în discuţie lipsa capacităţii de

exerciţiu ci lipsa capacităţii de folosinţă, invocându-se faptul că sucursala nu poate fi titulară

de drepturi şi obligaţii.

Recursul este fondatConcluzii:

Potrivit art.304 pct.9 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere

atunci când „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greşită a legii”.

În argumentarea acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea art.43 din Legea

nr.31/1990 şi art.41 pct.2 C.proc.civ., critică ce se dovedeşte a fi întemeiată. Problema de drept

dezlegată pe calea excepţiei invocată de instanţa de apel a fost aceea a lipsei capacităţii de

exerciţiu a Regionalei CF Braşov, pe considerentul că aceasta nu are personalitate juridică.

Această analiză trebuia să aibă în vedere nu numai dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990,

prin care se stipulează că sucursalele nu au personalitate juridică ci şi prevederile art.161

C.proc. civ. care obligă instanţa atunci când constată „lipsa capacităţii de exerciţiu a

drepturilor procedurale” să dea un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, dacă

reprezentantul părţii nu a făcut dovada calităţii părţii pe care o reprezintă. Numai dacă lipsurile

„nu se împlinesc, instanţa va anula cererea”. În contextul legal arătat, instanţa de apel trebuia

să observe că Regionala CFR a formulat apel trimiţând în ceea ce o priveşte la „datele deidentificare din antet” în care figura C.N. C.F. CFR - Regionala Căi Ferate Braşov.

Prin urmare, antetul identifica „societatea mamă” şi dezmembrământul său, Regionala

CF Braşov. Lipsa capacităţii apelantei de a-şi exercita drepturile şi de a sta în instanţă nu este

suficientă pentru anularea cererii de apel, în temeiul art.161 alin. (2) C.proc.civ., de vreme ce

nu s-a cerut ca apelanta să se legitimeze procesual. Potrivit art.43 din Legea nr.31/1990

„sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se

înregistrează înainte de începerea activităţii lor în registrul comerţului...”.

În condiţiile în care însăşi legea recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi

şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ


conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale

în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta „delegarea

de competenţe”. Acest înscris a fost depus în recurs, iar din conţinutul său rezultă că

63



Regionala de căi ferate are puteri depline, conferite de C.N. C.F. CFR SA, de a sta în instanţă.

Pentru a asigura dreptul la o dezbatere echitabilă a motivelor de apel, conform art.312

C.proc.civ., recursul s-a admis iar decizia a fost casată cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

2. Propunerea şi administrarea probelor

Reclamanta S.C. SDCE S.R.L. Baia Mare, în calitate de lichidator al S.C. T. T. S.R.L,

a solicitat instanţei s-o oblige pe pârâta S.C. AC SRL Sfântu Gheorghe să-i plătească

contravaloarea produselor livrate.

Prin sentinţa civilă nr. 211/14.06.2000, Tribunalul Covasna a admis acţiunea şi a

obligat pârârta să plătească reclamantei preţul mărfii livrate.

Prima instanţă a reţinut că pârâta nu a dovedit, aşa cum a susţinut în întâmpinare, că a

achitat o parte din creanţă cu mandat poştal şi o parte prin compensare şi că în aceste

circumstanţe ar mai avea de achitat cu titlul de preţ numai o diferenţă, conform dispoziţiilor

coroborate ale art. 969, 970 şi 1361 Cod Civil.

Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de

contencios administrativ, care prin decizia nr. 106/Ap. din 28 martie 2001, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâta SC A.C. S.R.L., Sfântu Gheorghe, reţinând că pârâta nu a

făcut dovada că ar fi achitat vreo sumă în contul datoriei, întrucât din cele două chitanţe

depuse la dosar nu rezultă în contul căror facturi s-au făcut plata şi cărei societăţii i s-auexpediat sumele. De asemenea, instanţa de apel a mai contestat că pârâta nu a putut proba nici

susţinerile subsidiare, în sensul că a achitat parţial debitul prin compensare, adică prin livrarea

către reclamantă a unor mărfuri, în condiţiile în care la dosar nu s-au depus acte care să

confirme o astfel de situaţie iar reclamnata a contestat existenţa unei asemenea plăţi.

Împotriva acestei ultime hotărâri, pârâta S.C. A.C. S.R.L. a declarat recus, susţinând că

în cursul anilor 1997, 1998, 1999 a primit marfă de la S.C. T. T. S.R.L, astfel că ar mai fi de

achitat o diferenţă, dar nicidecum suma pretinsă prin acţiune de lichidatorul reclamantei.

Cum în litigiu se află trei societăţi comerciale, respectiv S.C. T.T. S.R.L. Baia Mare, S.C.

T.T.P SR.L Baia Mare şi S.C. A.C. S.R.L Sf. Gheorghe, pârârta a considerat că pentru

lămurirea situaţiei plăţilor se impunea în acelaşi timp admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate, admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei cu trimiterea spre rejudecare la instanţa de

fond pentru completarea probelor, constând în confruntarea evidenţelor contabile ale celor trei

64



societăţi.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Concluzii:

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că pârâta nu a dovedit că ar fi achitat vreo

sumă în contul celei pretinse, care reprezintă contravaloarea facturilor menţionate în acţiune,întrucât cele două chitanţe depuse la dosar nu probează stingerea parţială a debitului, în

contextul în care nu s-a indicat pentru ce factură s-a făcut plata şi în contul cărei societăţi s-au

expediat sumele,pretinse ca plăţi.

Trebuie precizat, din examinarea chitanţelor, că sumele au fost expediate pentru

destinatarul O.C. persoană fizică, fără a se preciza în ce calitate şi dacă era reprezentantul unei

societăţi, din moment ce figurează ca destinatar al sumelor prezentate ca achitate.

Ori, în acest context reclamanta nu a recunoscut efectuarea plăţii vreunei sume în

contul celei solicitate prin acţiune ci, dimpotrivă, a contestat în tot cursul procesului o

asemenea situaţie, iar pârâta era datoare să solicite, cel târziu în apel, completarea probelor cu

o expertiză de specialitate şi nu să ceară abia în recurs, cale de atac care nu are caracter

devolutiv ci are loc numai un control al hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute

de procedura civilă , casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru

administrarea de noi probe, în cauză pentru confruntarea evidenţei contabile a celor trei

societăţi comerciale, deci completarea probelor, care trebuia formulată cel târziu în apel,

pentru că în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor .Din cauza examinată s-a demonstrat deficienţe în evidenţa contabilă a pârâtei,

instanţele pe drept au înlăturat susţinerile acesteia invocate în apărarea sa, care au fost

contestate de reclamantă în sensul că s-ar fi stins parţial debitul prin plăţi directe şi respectiv,

prin livrări în compensare.

3. Societate comercială. Personalitate juridică. Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu

Potrivit art.161 alin.(1) C.proc.civ., când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu

al drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale,

se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri.




65



conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile

procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a

prezenta” delegarea de competenţă.” (Secţia comercială, decizia nr.2033 din 2 iunie 2006)

Reclamanta S.C. B.A SRL Tg. Mureş reprezentată de administratorul judiciar S.C.

Reconversie şi Valorificare Active- Filiala Tg. Mureş, a chemat-o în judecată pe pârâtaCompania Naţională de Căi Ferate – CFR SA Regionala CF Braşov şi a solicitat să fie obligată

la plata sumei de 1.305.549.176 de lei, preţ şi penalităţi de întârziere. Tribunalul Braşov,

Secţia comercială, prin sentinţa nr.432 din 16 mai 2005, a admis acţiunea precizată pentru

suma de 1.192.378.450 lei preţ şi penalităţi, reţinând în sarcina pârâtei faptul că nu şi-a

respectat obligaţia de plată a prestaţiilor, asumată prin contractul nr.2/15 octombrie 2000 şi

actul adiţional la acesta. S-a reţinut că, în contract a fost stipulată clauză penală pentru

întârzierea în plată şi că, în cauză nu-şi găseşte aplicarea art.4 alin.(3) din Legea nr.469/4 iulie

2002, întrucât cuantumul penalităţilor este de 766.071.882 de lei, mai mic decât suma datorată.

Sentinţa a fost apelată de Regionala Căi Ferate Braşov, pentru motive care vizează dezlegarea

fondului cu consecinţa obligării sale la plata sumelor reţinute în dispozitivul sentinţei criticate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială, prin decizia nr.146/2003, a admis excepţia

lipsei capacităţii de exerciţiu a apelantei Sucursala Regională Căi Ferate şi a anulat apelul, cu

motivarea că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, care prevăd

că sucursala nu are personalitate juridică. Instanţa de apel a avut în vedere pentru pronunţarea

acestei soluţii şi prevederile art.161 C.proc.civ.Împotriva deciziei nr.146/2003, C.N. C.F. CFR SA- Sucursala Regională CF Braşov a

declarat recurs pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., în argumentarea

cărora a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.43 din Legea

nr.31/1990 şi art.41pct.2 C.proc.civ., întrucât prin delegarea competenţei dată de C.N. C.F.

CFR SA, Regionala CF Braşov are capacitatea de a sta în instanţă. Recurenta a mai susţinut că

art.41 pct.2 C.proc.civ. recunoaşte dreptul asociaţilor sau societăţilor care nu au personalitate

juridică de a sta în instanţă, dacă au organe proprii de conducere. Mai mult, a susţinut în

continuare recurenta, că în faţa instanţei de apel nu s-a pus în discuţie lipsa capacităţii de

exerciţiu ci lipsa capacităţii de folosinţă, invocându-se faptul că sucursala nu poate fi titulară

de drepturi şi obligaţii.

Recursul este fondat.

Conclizii :

66



Potrivit art.304 pct.9 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere

atunci când „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greşită a legii”.

În argumentarea acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea art.43 din Legea

nr.31/1990 şi art.41 pct.2 C.proc.civ., critică ce se dovedeşte a fi întemeiată. Problema de dreptdezlegată pe calea excepţiei invocată de instanţa de apel a fost aceea a lipsei capacităţii de

exerciţiu a Regionalei CF Braşov, pe considerentul că aceasta nu are personalitate juridică.

Această analiză trebuia să aibă în vedere nu numai dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990,

prin care se stipulează că sucursalele nu au personalitate juridică ci şi prevederile art.161

C.proc. civ. care obligă instanţa atunci când constată „lipsa capacităţii de exerciţiu a

drepturilor procedurale” să dea un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, dacă

reprezentantul părţii nu a făcut dovada calităţii părţii pe care o reprezintă. Numai dacă lipsurile

„nu se împlinesc, instanţa va anula cererea”. În contextul legal arătat, instanţa de apel trebuia

să observe că Regionala CFR a formulat apel trimiţând în ceea ce o priveşte la „datele de

identificare din antet” în care figura C.N. C.F. CFR - Regionala Căi Ferate Braşov.

Prin urmare, antetul identifica „societatea mamă” şi dezmembrământul său, Regionala

CF Braşov. Lipsa capacităţii apelantei de a-şi exercita drepturile şi de a sta în instanţă nu este

suficientă pentru anularea cererii de apel, în temeiul art.161 alin. (2) C.proc.civ., de vreme ce

nu s-a cerut ca apelanta să se legitimeze procesual. Potrivit art.43 din Legea nr.31/1990

„sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi seînregistrează înainte de începerea activităţii lor în registrul comerţului...”.




conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale

în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta „delegarea

de competenţe”. Acest înscris a fost depus în recurs, iar din conţinutul său rezultă că

Regionala de căi ferate are puteri depline, conferite de C.N. C.F. CFR SA, de a sta în instanţă.

Pentru a asigura dreptul la o dezbatere echitabilă a motivelor de apel, conform art.312

C.proc.civ., recursul s-a admis iar decizia a fost casată cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

4. Speţa

67



Prin acţiunea înregistrată la data de 2 decembrie 1996, reclamanta SC B. SRL

Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC C.S. SA Eforie Sud, pentru a fi obligată să-i

plătească suma de 1.584.000 lei, reprezentând chiria restantă, aferentă perioadei ianuarie-

decembrie 1994, reactualizată în funcţie de indicele de inflaţie, sumă la care urmează să se

adauge şi dobânda legală.În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că începând cu anul 1984, între părţi au

existat raporturi de locaţiune al căror obiect a fost reprezentat de un spaţiu comercial şi o

chirie de 132.000 lei lunar, aşa cum a fost aceasta confirmată de pârâtă. Deşi pârâta a folosit

spaţiul iar preţul folosinţei a fost stabilit prin acordul părţilor, nu s-a plătit nici o sumă cu acest

titlu în perioada de referinţă.

Judecătoria Constanţa, prin sentinţa nr. 14505/1998 şi-a declinat competenţa în

favoarea Tribunalului Constanţa, instanţă care prin sentinţa nr. 1784/2002 a respins acţiunea

reclamantei.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia nr. 1004/COM/2002 a admis recursul

reclamantei, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de

fond.

În urma strămutării pricinii la Tribunalul Argeş această instanţă prin sentinţa nr.

2067/C/2003 a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 110.495.088 lei cu titlu de

chirie, la 120.626.383 lei cu titlu de dobândă legală şi la 117.284.444 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că între părţi au existat în perioada anului 1994,raporturi locative, iar preţul folosinţei spaţiului comercial a fost de 132.000 lei lunar, chirie pe

care pârâta a recunoscut-o printr-o adresă din august 1991.

Valoarea chiriei a fost reactualizată prin raportul de expertiză contabilă completat,

reţinându-se că nu poate fi avută în vedere prima reactualizare care este mult disproporţionată

faţă de plăţile datorate cu acelaşi titlu pe perioade egale de timp.

Cu privire la dobândă s-a reţinut că este datorată în baza art. 1084 C. civ., iar ea nu

răspunde aceluiaşi scop ca şi reactualizarea.

La data de 6 octombrie 2003, reclamanta a formulat şi o cerere de îndreptare eroare

materială, respinsă prin încheierea din 31 octombrie 2003 a Tribunalului Argeş, nefiind

întrunite cerinţele art. 281 C. proc. civ.

Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin decizia nr.

55/ A-C din 4 februarie 2004 a respins ca nefondate ambele apeluri.

68



În considerentele acestei decizii s-a reţinut cu privire la apelul reclamantei netemeinicia

criticilor formulate de către aceasta, în sensul că împotriva raportului de expertiză, apărătorul

reclamantei nu a formulat cereri şi nici obiecţiuni, solicitând admiterea acţiunii conform

concluziilor din raportul completat.

Chiar dacă sentinţa formulată în urma acestei dezbateri a fost casată de către Curtea deApel Constanţa, probele administrate au rămas câştigate cauzei, iar cu ocazia rejudecării

raportul nu a fost contestat. S-a mai argumentat că pentru omologarea raportului completat s-

au avut în vedere corelările acestor valori cu sumele achitate cu acelaşi titlu de pârâtă pentru

anii 1995-1996.

Referitor la criticile formulate în apel de către pârâtă, instanţa de control judiciar a

reţinut că excepţia de neexecutare a contractului invocată de către aceasta şi reţinută în primul

ciclu procesual este nefondată, raporturile contractuale dintre părţi continuând până la data de

8 septembrie 1996, iar perioada în litigiu priveşte anul 1994. În ce priveşte întinderea

obligaţiei locatarului şi implicit îndreptăţirea reclamantei de a pretinde şi a primi întreaga

sumă datorată cu titlu de chirie, ea a fost de asemenea stabilită de prima instanţă.

Instanţa a înlăturat şi critica referitoare la cumulul dobânzii cu suma ce rezultă din

reactualizare, cu motivarea că temeiul de drept este diferit, cerinţele de asemenea diferite,

astfel încât în mod corect prima instanţă a procedat la acordarea lor.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC B. SRL Bucureşti, cu respectarea

termenelor prevăzute de art. 301 şi 303 C. proc. Civ.Critica întemeiată pe prevederile pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ., priveşte faptul că s-a

acordat o chirie actualizată, de la data de 1 ianuarie 1994, în loc să acorde chiria actualizată de

la data stabilirii ei, aşa cum s-a reţinut prin mai multe decizii ale Curţii Supreme de Justiţie şi

ale Curţii de Apel Constanţa.

Potrivit criticii formulată în temeiul pct. 10 al art. 304, recurenta reclamantă susţine că

instanţa nu a analizat situaţia comparativă dintre cuantumul chiriilor aferente perioadelor

învecinate cu perioada din litigiul de faţă, nefiind luate în calcul şi dovezile administrate în

cauză.

Ultima critică, întemeiată pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., vizează necomunicarea

întâmpinării, împrejurare ce a condus la lipsirea recurentei de a formula apărări cu privire la

varianta raportului de expertiză, admisă de instanţă.

Prin decizia nr. 1433 din 2 martie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia

comercială, a respins recursul declarat de reclamanta SC B. SRL Bucureşti, ca nefondat.

69



Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că nu s-a schimbat nici natura, nici

înţelesul actului juridic dedus judecăţii aşa cum susţine recurenta, interpretarea raporturilor

juridice dintre părţi fiind aceea a unui contract de locaţiune, în care ambele părţi au convenit

plata unei chirii majorate potrivit deciziei din iunie 1991 emisă de P.J.C., acordul pârâtei fiind

expres cu privire la întinderea obligaţiei de plată a chiriei începând cu 1991, deci şi pentruanul 1994, poziţie cu care reclamanta a fost de acord.

Cu privire la critica invocată în temeiul pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut că

instanţa a omologat corect raportul de expertiză, considerentele fiind determinate de corelările

acestor valori cu sumele achitate, cu acelaşi titlu de pârâtă pentru anii 1995 şi 1996. Mai mult,

instanţa şi-a motivat însuşirea sumelor din raportul completat şi în raport de faptul că pierderea

suferită de creditor prin deprecierea monedei naţionale nu poate fi alta decât în raport de

puterea de cumpărare în perioada de referinţă.

Ultima critică, întemeiată pe dispoziţiile pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut că

este nefondată, având în vedere că instanţa a acordat un termen părţilor tocmai pentru a lua

cunoştinţă de raportul suplimentar depus la dosar, iar la termenul acordat 21 februarie 2002,

apărătorul reclamantei, prezent la dezbateri a arătat că nu mai are alte probe de propus sau

cereri de formulat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire SC B. SRL Bucureşti,

solicitând în contradictoriu cu SC T.H.R.M.N. SA (societate absorbantă a SC C.S. SA)

admiterea cererii de revizuire şi rejudecarea recursului, fără a se indica motivul de revizuire.În motivarea cererii s-a susţinut, în esenţă, că s-a acordat o chirie actualizată de la data

de 1 ianuarie 1994, ceea ce contravine deciziilor art. 2275/2000, nr. 7348/2000 ale Curţii

Supreme de Justiţie, deciziei nr. 4316/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi deciziilor nr.

1719/COM/1998, nr. 1019/COM/2002 ale Curţii de Apel Constanţa; că prin primul motiv de

recurs s-a arătat că s-a solicitat obligarea la plată a chiriei cu actualizarea de la 1 iunie 1991

(dată stabilită prin acordul de voinţă al părţilor) şi nicidecum de la data de 1 ianuarie 1994,

cum au reţinut instanţele; că instanţa de recurs nu a motivat alegerea variantei prin care s-a

actualizat chiria şi că alegerea variantei cu actualizarea începând cu 1 ianuarie 1994 este o

eroare judiciară; că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivul de recurs prin care

a susţinut că perioadele învecinate sunt perioadele adiacente, adică anul 1993 şi anul 1995, aşa

cum s-a arătat în situaţia comparativă a cuantumului chiriilor lunare.

La data de 10 noiembrie 2005 intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea cererii de revizuire.

70



La termenul de judecată de la 9 martie 2003, revizuienta SC B. SRL Bucureşti prin

reprezentantul legal B.F. a precizat că temeiul juridic al revizuirii este art. 322 pct. 2 C. proc.

civ.

Examinând decizia nr. 1433/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în

raport de motivul de revizuire invocat se constată următoarele:Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase

definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi a unei hotărâri date de instanţa de

recurs atunci când evocă fondul se poate cere, dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru

cerut (minus petita).

În sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., prin „lucru cerut” trebuie să se

înţeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au

stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii.

Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează faţă de toate celelalte, ce pot fi

formulate de către părţi în proces, constă în aceea că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa

poate pune capăt litigiului, statuând prin admitere sau respingere, în acea parte a hotărârii care

poate fi pusă în executare dispozitivul.

Sub acest aspect, nepronunţarea instanţei asupra unei cereri de administrare a probelor,

asupra unui motiv de apel sau motiv de casare nu se încadrează în noţiunea de „lucru cerut”.

Aspectele invocate de revizuient în motivarea cererii sale, nu pot fi încadrate în

dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Textul de lege care constituie temeiul de drept al cereriise referă la nepronunţarea instanţei asupra unui „lucru cerut”, iar această noţiune juridică are

în vedere aşa cum s-a arătat, cererile principale, accesorii sau incidentale prin care se fixează

obiectul litigiului şi care delimitează cadrul procesual, iar nu orice cereri ale acestora,

formulate în diverse faze procesuale.

În speţă instanţa de recurs nu a evocat fondul ci a respins recursul şi a menţinut soluţia

instanţei de fond, încât nu a acordat nici mai mult, nici mai puţin decât s-a cerut prin cererea

introductivă formulată de revizuienta reclamantă.

Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru revizuirea

hotărârii instanţei de recurs, deoarece interpretarea art. 322 pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi

extinsă la situaţiile invocate de revizuientă, cererea acesteia va fi respinsă.

De altfel susţinerile revizuientei se referă la aspecte care au fost discutate şi înlăturate

motivat de instanţa de recurs, încât nu pot fi repuse în discuţie şi cenzurate în calea

extraordinară de atac a revizuirii.

71



Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire.

Instanţa constatând culpa procesuală a revizuientei, în conformitate cu prevederile art. 274 C.

proc. civ., o va obliga la 4.165 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.

DeciziaRespinge cererea de revizuire formulată de revizuienta SC B. SRL Bucureşti,

împotriva deciziei nr. 1433 din 2 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia

comercială.

Obligă revizuienta la 4.165 RON cheltuieli de judecată intimatei SC T.H.R.M.N. SA

Eforie Sud.

CONCLUZII

72



Persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept, adică un colectiv de oameni,

care, respectând cerinţele legale de fond şi de forma pentru constituirea sa, este titular de

drepturi subiective si obligaţii civile.

Potrivit prevederilor Decretului nr. 31/1954, „ persoana juridică este orice organizaţie care are

o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop inacord cu interesul obştesc”.

Dacă dreptul este expresia juridică a vieţii organizate, dacă oamenii intră între

ei în cele mai felurite legături, dacă cele mai importante legături din diferitele domenii

ale vieţii sunt diriguite de reguli preluate de drept şi transformate în norme juridice,

dacă normele juridice stabilesc comportamentul oamenilor, se desprinde cu uşurinţă

concluzia că dreptul, în general şi dreptul civil, în special au drept destinatar şi,

deopotrivă, subiect omul privit individual (ca persoană fizică) sau în colectiv (ca

persoană juridică).

Prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea unei persoane de a-şi

exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice, iar prin capacitate

de folosinţă înţelegem aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de exerciţiu îl prezintă în ipostaza în care acţionează singur şi

neîngrădit prin încheierea de acte juridice proprii, ori în ipoteza în dare acţionează

singur prin acte juridice proprii dar care, în privinţa celor mai importante dintre ele,

sunt supuse încuviinţării prealabile din partea reprezentantului legal, sau, într-o ultimăipoteză când dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii - nu singur - ci prin

reprezentantul legal.

Potrivit art. 25 din Decret, statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. Referindu-ne

la începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, amintim dispoziţiile art. 28

din Decretul 31/1954, care precizează că persoana juridică ia fiinţă prin actul de

dispoziţie al organului competent de stat, prin actul de înfiinţare al celor care o

constituie, recunoscut de organul competent să verifice dacă sunt întrunite cerinţele

legii pentru ca acea persoană juridică să ia fiinţă ori prin actul de înfiinţare al celor ce

o constituie cu prealabila autorizare a organului competent a aprecia oportunitatea

înfiinţării ei.

Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului

ei, stabilit prin actul de înfiinţare sau statut. Dimensiunile capacităţii de folosinţă a

73



persoanei juridice sunt determinate de scopul pentru care aceasta a fost înfiinţată.

Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică la alta, rezultă că nici capacitatea de

folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, aceasta diferind după

specialitatea fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este

limitată, în temeiul specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera saaptitudinea generală de a avea toate drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc

la realizarea scopului pentru care a fost creată.

Doar persoanele pot apărea ca subiecte de drept. Nici o altă entitate, indiferent

de natura ei, în afara persoanelor fizice sau juridice, nu poate avea ca atare drepturi.

Nici un grup de persoane, indiferent de importanţa sau de coeziunea sa internă

sau de elementele distinctive faţă de alte grupuri, nu poate fi titular de drepturi, ca

atare, ci doar dacă dreptul obiectiv îi recunoaşte calitatea de persoană în sens juridic.

Un grup fără personalitate poate avea interese, nu drepturi. Este un motiv

pentru care o minoritate, de orice natura, nu are, ca minoritate, drepturi; doar

persoanele în sens juridic ce constituie minoritatea au drepturi, atâta vreme cât aceasta

nu a dobândit personalitate juridică.

De obicei, în literatura noastră juridică problema drepturilor subiective este

tratată în cadrul problemei raportului juridic. Conştient sau nu se acordă astfel

prioritate relaţiei asupra persoanei.

Persoana poate să obţină avantajele din funcţionarea anumitor reguli juridicefără să se constituie în favoarea sa drepturi subiective.

În mod normal apartenenţa şi exerciţiul drepturilor coincid: dreptul este

exercitat de titularul său. Dar această coincidenţă nu este necesară. Este posibil ca o

persoană să poată avea drepturi fără a fi în măsură să le exercite (minorul, dementul

pus sub interdicţie) sau invers: o persoană să poată exercita drepturile alteia

(reprezentarea).

Astfel, reţinem că o persoană, fie ea fizică sau juridică, are capacitatea de

folosinţă (capacitatea de a avea drepturi şi, corelativ, obligaţii) şi capacitate de

exerciţiu (capacitatea de a exercita aceste drepturi şi de a-şi asuma obligaţii).

Bibliografie

74



A. Tratate, cursuri, monografii

Andrei, Petru; Apetrei, Irina. Drept civil. Partea generală. Persoanele, EdituraAnkarom, Iaşi, 1998

Baieş Sergiu Roşca, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana

juridică, Editura Chisinău, 2005.

Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil , ediţia a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2007

Boroi, Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2002

Boroi, Gabriel; Stănciulescu, Liviu. Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă. Teste

grilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006

Bică, Valer-Vasile; Burghelea, Ioan. Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001

Cărpeanu S.D., Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998Chelaru, Eugen, Drept civil. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

Chelaru, Eugen, Drept civil. Persoanele, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008

Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

Dogaru, Ion; Cercel, Sevastian. Drept civil. Persoanele, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2007

Dogaru, Ion (coord.), Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

Ionaşcu, Traian R., Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice. Persoanele,

Bucureşti, 1959

Pop, Teofil, Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1991

Popa, Vasile Val, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2007

Popa Nicolae , Teoria generală a dreptului Ed. Actami , Bucuresti , 1998

75



Popescu, Radu; Puşcă, Andy. Eutanasia, Editura Fundaţiei Academice „Danubius”,

Galaţi, 2002

Puşcă, Andy, Drept civil , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007

Puşcă, Andy; Popescu-Slăniceanu, Ion; Petrovszki, Diana Marilena. Drept civil.

Partea generală. Persoanele, Editura Universitară Danubius, Galaţi, 2009Răuschi, Ştefan; Ungureanu, Tamara. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică.

Persoana juridică, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997

Stătescu, Constantin, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale,

E.D.P. , Bucureşti, 1970

Truşcă, Petrică, Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

Turianu Corneliu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Culegere de

practică generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

Ungureanu, Ovidiu; Jugastru, Călina. Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2007

Ungureanu, Ovidiu; Jugastru, Călina. Drept civil. Persoanele, ediţia a II-a, revăzută,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007

B. Legislaţie

Constituţia RomânieiCodul civil al României

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice

Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului

privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice

C. Referinţe internet

www.ICCJ.ro

www.jurisprudenta.org

www.dreptonline.ro

www.euroavocatura.ro

www.e-referate.ro

www.regielive.ro

76

http://www.iccj.ro/

http://www.jurisprudenta.org/

http://www.drept/

http://www.e-referate.ro/

http://www.regielive.ro/

http://www.iccj.ro/

http://www.jurisprudenta.org/

http://www.drept/

http://www.e-referate.ro/

http://www.regielive.ro/



Documents

licenta snspa