1

MICHAEL G. BROWN

ZACH KEELE

Cuvânt înainte de Michael Horton

Legătura Sfântă Ce este teologia legământului?

2

Originally published in the U.S.A. under the title Sacred Bond: Exploring Covenant Theology Copyright © 2012 Translation copyright © 2013 Michael G. Brown and Zach Keele Translated by Lidia Corcea Published by permission of Reformed Fellowship, Inc. www.reformedfellowship.net Publicat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Sacred Bond: Exploring Covenant Theology. Copyright © 2012 Copyright traducere © 2013 Michael G. Brown and Zach Keele Tradus de Lidia Corcea Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc. www.reformedfellowship.net

O publicatie www.evanghelicreformat.org

3

Legătură Sfântă Ce este teologia legământului? MICHAEL G. BROWN

ZACH KEELE

Cuvânt înainte de Michael Horton

București 2013

4

„În sfârșit avem o introducere clară, exegetică, pastorală și cu un limbaj

ușor în teologia legământului! Autorii cărții „Legătura Sfântă” au realizat

o astfel de carte. Aceasta este o resursă valoroasă pentru educația

creștină, grupurile de ucenicie și studiul personal. În carte poate fi găsită

o relatare cursivă și biblică a unui subiect deosebit de important. Citiți-o

și apoi recitiți-o. Recomand cu căldură această carte!”

Dr. Jon Payne, Pastor al Bisericii Prezbiteriene Harul (PCA) din

Douglasville, Georgia, autor al cărții „In Splendor of Holiness:

Rediscovering the Beauty of Reformed Worship for the 21st

Century”

„Michael Brown și Zach Keele au realizat o introducere în teologia

legământului (și totodată în teologia biblică) care întrunește două

trăsături distinctive: în primul rând este extraordinar de ușor de citit și

de clară; în al doilea rând argumentarea și concluziile cărții sunt puternic

înrădăcinate în Scriptură, făcând referință în mod constant la textele

biblice în care sunt narate legămintele și în al treilea rând, citează

frecvent teologi și mărturisiri reformate din trecut, stabilindu-și un loc în

tradiția reformei. De peste douăzeci și cinci de ani studenții mei m-au

întrebat despre o carte precum aceasta, o carte care cercetează într-o

manieră clară legămintele biblice în ordinea lor cronologică,

demonstrând atât unitatea lor intrinsecă ca parte a planului lui

Dumnezeu de a-i mântui pe urmașii lui Adam în Hristos, cât și trăsăturile

lor specifice.”

T. David Gordon, Profesor de Noul Testament si Greacă la Grove City

College

„Michael Brown și Zack Keele au făcut au făcut o treabă extraordinară

realizând un studiu antrenant și accesibil al teologiei reformate a

legământului. Fiecare capitol îmbină într-un mod unitar argumentele

biblice și teologice, demonstrează clar importanța practică a

legămintelor lui Dumnezeu cu poporul Său, iar în concluzie, într-un mod

deosebit de util, sunt ridicate întrebări potrivite pentru discuții de grup

sau meditație personală. Deși nu toți cititorii vor fi de acord cu toate

argumentele prezentate în cartea „Legătură Sfântă”, această lucrare

merită un loc de seamă în literatura care se dezvoltă în prezent care este

5

destinată familiarizării creștinilor reformați cu moștenirea pe care o au.

C. H. Spurgeon a spus cândva: „Teologia legământului Îl slăvește doar pe

Dumnezeu.” Aceasta „îl așează pe om deoparte, îl face datornic și cel care

primește ... afundându-l în marea harului infinit și a îndurării

nemeritate.” Permite-i acestei cărți să-ți arate modul în care teologia

legământului „îl glorifică doar pe Dumnezeu”, pentru ca să poți trăi și să

poți avea o minte care gândește spre slava lui Dumnezeu.”

Dr. Guy Waters, Profesor asociat de Noul Testament la Seminarul

Teologic Reformat, Jackson, Mississippi City College

”Citește, notează-ți, învață și meditează la acest ghid minunat. Făcând

astfel vei fi mult mai echipat să cunoști ce crezi și de ce crezi ceea ce

crezi.”

Dr. Michael Horton, Profesor de Teologie și Apologetică la

Westminster Seminary California

”Oamenii mă întreabă care ar fi o carte bună pentru introducerea în

teologia legământului. Acum avem o astfel de carte – Legătura sfântă.

Brown si Keele explică teologia legământului în termeni simpli care pot fi

citiți și înțeleși. Dincolo de acest fapt, autorii nu au căzut în eroarea de a

simplifica prea mult conceptele complicate – o problema des întâlnită în

manualele introductive. Această carte este bună din multe puncte de

vedere, dar cel mai important este faptul că va înțelege oamenii să

înțeleagă mai bine Biblia. Din punctul meu de vedere acest lucru face

cartea să fie atât de valoroasă. De aceea trebui să o cumperi, să o citești și

să meditezi la ea. A înțelege teologia legământului înseamnă să înțelegi

Biblia.”

Dr. Kim Riddlebarger, pastor al Christ Reformed Church

(URCNA) din Anaheim, California si autor al cărții A Case for

Amillennialism: Unerstanding the End Times

Din veșnicia trecută și până la Adam, Noe, Avraam, Israel, David, Hristos

si veșnicia viitoare Legătura sfântă este o rezumare minunată a teologiei

legământului din Biblie. Nu este prea complicată de un limbaj tehnic, dar

nici nu este diluată, fapt care o face să fie o resursă excelentă atât pentru

6

un novice cât și pentru un expert. Legătura sfântă trebuie să fie pe raftul

tuturor care doresc să înțeleagă legămintele Bibliei.”

Dr. J.V. Fesko, Profesor asociat de Teologie sistematică și istorică

la Westminster Seminary California

Michael G. Brown este pastor la bisericii Christ United Reformed

Church din Santee, California. El este de asemenea autor al cărții Christ

and the Condition: The Covenant Theology of Samuel Petto si este editor și

contribuitor al cărții Called to Serv: Essays for Elders ad Deacons.

Zach Keele este pastor al bisericii Escondido Orthodox Presbyterian

Church, din Escondido, California si lector in Limba greacă, Limba

ebraică și Cursul de ansamblu al Bibliei de la Westminster Seminary

California. L este autor al comentariului pe cartea Judecători publicat de

Rafiki Foundation (2009) și a altor articole și recenzii de carte publicate

în New Horizons, revista denominațională a Biserici Prezbiteriene

Ortodoxe.

7

Dedicată

sfinților peregrini

de la

Christ United Reformed Church

și

Escondido Orthodox Presbyterian Church

8

CUPRINS

Cuvânt înainte 9

Ce este teologia legământului și de ce ar trebui să-mi pese? 11

Har înainte ca timpul să existe: Legământul răscumpărării 25

Eșec în paradis: Legământul faptelor 43

Eu voi fi Dumnezeul tău: Legământul harului 61

Promisiune pe nori: Legământul harului comun 77

Ție îți voi da: Legământul avraamic 89

Nu cruța pe nimeni: Legământul mozaic 105

Regele care a înfăptuit: Legământul davidic 127

Zorii noii creații: Noul Legământ 143

Glosar 161

9

CUVÂNT ÎNAINTE

Trăim într-o lume a promisiunilor care nu sunt respectate. Citește

un ziar, ascultă conversațiile dintre prieteni și soți sau amintește-ți

propriile experiențe în care ai fost dezamăgit-sau ai dezamăgit. În

contrast, Dumnezeul Triunic nu a făcut niciodată o promisiune pe să nu o

fi respectat. Pe parcursul istoriei Scripturii, Dumnezeu compară poporul

cu care a încheiat legământ cu o mireasă căreia i-a oferit daruri din

belșug. Deși această mireasă adesea își folosea frumusețea pentru a-i

atrage pe alții și își risipește bogăția pentru aventuri adultere, Dumnezeu

continuă să-Și țină promisiunea. „Dacă suntem necredincioşi, totuşi El

rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Tim. 2:13). Nu

este vorba de un contract, ci de un legământ, acel tip de legământ în care

Dumnezeu Își va respecta cu siguranță partea, prin credincioșia Lui,

oricât de mare ar fi costul.

Prin această carte ai posibilitatea să descoperi această temă

majoră care se găsește din Geneza până în Apocalipsa. Pe lângă faptul că

te va umple iarăși de surprindere și admirație față de Dumnezeul tuturor

îndurărilor, această carte este de o valoare extraordinară deoarece

asigură instrumentele corecte, necesare pentru interpretarea Scripturii.

Care este legătura dintre Vechiul și Noul Testament? Unele pasaje

ale Bibliei par să spună că totul depinde de credincioșia ta, în timp ce

altele par să afirme că doar credincioșia lui Dumnezeu este baza acestei

relației Sale cu tine. Există vreo explicație a acestei contradicții aparente?

Oare toate promisiunile lui Dumnezeu au fost împlinite în Hristos sau

mai există câteva promisiuni care își vor găsi împlinirea într-o națiune

restaurată a lui Israel? Cum interpretează apostolii Noului Testament

profețiile Vechiului Testament? Acestea nu sunt doar niște întrebări

academice, ele stau la baza citirii, auzirii și trăirii narațiunii biblice.

În afară de a vă oferi o hartă mai clară a Bibliei, această carte asigură

contextul pentru cele mai importante întrebări din viața de creștin.

Care este natura relației noastre cu Dumnezeu? Cum determină

aceasta relația noastră cu biserica vizibilă, cu familia și angajamentele

sociale și culturale? Care este chemarea noastră ca purtători ai chipului

10

lui Dumnezeu și ca oameni care facem parte din împărăția Lui? Care este

locul predicării, botezului și a Cinei Domnului în ucenicizarea constantă a

noastră? Acestea și multe alte întrebări importante sunt adresate într-un

mod realist, bogat în texte biblice, dar și într-un mod pastoral.

Michael Brown și Zach Keele sunt păstori și cărturari care nu doar

studiază aceste subiecte îndeaproape, dar și au avut oportunitatea să

aplice teologia biblică a legământului în viața credincioșilor, săptămâni

de-a rândul. Fiind parte a slujirii pe care o desfășoară aceștia, eu și

familia mea suntem martorii darurilor deosebite cu care au fost

înzestrați acești oameni. Sunt impresionat nu doar de înțelepciunea și

înțelegerea lor, ci și de abilitatea lor de a explica Biblia și legămintele ce

se găsesc în ea cu o claritate și accesibilitate remarcabile.

Așadar citește, observă, învață și digeră acest ghid minunat.

Făcând aceasta, vei fi mult mai echipat în a știi ce crezi și de ce crezi ceea

ce crezi.

Michael Horton

Profesor de Teologie și Apologetică

Westminster Seminary California

11

Introducere:

CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI ȘI DE CE AR

TREBUI SĂ-MI PESE?

Așadar ce este un legământ? Cuvântul „legământ” nu este un

cuvânt pe care îl folosim frecvent în viața de zi cu zi. Dacă ești avocat

poate că îl folosești din când în când. În afară de câteva utilizări ale sale

în sfera legală, nu ne întâlnim prea des cu el. Sună străin și arhaic, de

parcă ai auzi citită „Îmblânzirea scorpiei” cu un accent britanic pronunțat.

Cu toate acestea, în biserică acest cuvânt sare încoace și-n colo ca

o minge de tenis aflată între rachetele iubirii și a urii. Unii îl folosesc într-

un mod peiorativ, alții pentru a părea mai inteligenți decât sunt. Mulți îl

aud și își dau ochii peste cap, fără a ști exact ce înseamnă. Alții îl folosesc

în fiecare propoziție care le iasă din gură. Cuvântul „legământ” poate fi

unul dintre acele cuvinte pe care creștinul îl aude și îl folosește, dar

tuturor le este teamă să întrebe ce semnifică. În mod inevitabil asta a dus

la o lipsă de înțelegere a termenului și, în unele cazuri, confuzie și

dezacord.

Totuși, oricine a citit Biblia știe că acest cuvânt apare frecvent pe

paginile ei. Tema principală a cărții Geneza este despre legământul lui

Dumnezeu cu Avraam și descendenții lui care a fost clădit pe prima

promisiune a Evangheliei făcută lui Adam și Evei în Geneza 3:15. Apoi

cartea Exod înregistrează legământul lui Dumnezeu și poporul Israel. Pe

tot parcursul Vechiului Testament, în cărțile sale istorice, psalmi și

cărțile profetice sunt pomenite din nou și din nou aceste două legăminte.

În Noul Testament, ni se spune despre un nou legământ instituit de Iisus,

același legământ prevestit de profetul Ieremia (Ier. 31:31-34).

Mai mult, apostolul Pavel vorbește în detaliu despre diferențele

dintre legământul lui Dumnezeu cu Avraam și legământul cu poporul

Israel (Gal. 3-4) și despre distincția dintre vechiul și noul legământ (2

Cor. 3). Nu am menționat faptul că Dumnezeu a încheiat două legăminte

importante cu Noe și David. În concluzie, putem spune că legământul

12

ocupă un loc important în Scriptură. Este cadrul ales de Dumnezeu

pentru desfășurarea istoriei Bibliei.

Pentru a înțelege și a aprecia ce înseamnă un legământ, într-un

sens teologic mai tehnic, este util să îl examinăm la un nivel mai detaliat.

Poate că nu conștientizăm acest lucru, dar principiul care stă la baza unui

legământ este pentru noi o realitate de zi cu zi. Așadar, ce este un

legământ? Legământul este un angajament formal care creează o relație

ce implică aspecte legale. Prin cuvântul „relație” nu înțelegem doar acel

tip de relație dintre soț și soție sau cetățean și guvern-deși sunt incluse și

acestea-ci și relația care se formează atunci cineva promite să facă ceva.

Dacă le spui vecinilor tăi că le vei hrăni câinii atât timp cât vor fi plecați

în vacanță, acesta este un angajament sau o înțelegere. Ai o relație cu

vecinul tău doar prin faptul că îți este vecin, dar prin a promite că îi vei

hrăni câinii te angajezi la ceva, este un fel de legământ. Un legământ

poate fi un angajament, o promisiune sau un jurământ. De fapt, în Biblie

promisiunea și jurământul sunt folosite ca sinonime pentru legământ.

Astfel un legământul poate fi o înțelegere cu privire la aproape

orice. Cu toate acestea, are și un aspect legal, deși o relație reglementată

după anumite norme nu există doar în sfera sistemului juridic.

Tribunalele, legile, judecătorii și poliția sunt parte din ceea ce înseamnă

sfera legală. Legalitatea, în esență, implică anumite obligații care au

consecințe, precum pedepse sau sancțiuni. Aceste consecințe pot fi

formale, cum ar fi să primești o amendă sau mai puțin formale, precum

disciplinarea unui copil de către părinții săi. Consecințe precum rușinea,

dizgrația sau mânia ce vin din lipsa de respectare a unei promisiuni pot fi

uneori mai puternice decât în cazul pedepselor aplicate de judecători.

Prea des punem în opoziție legalitatea cu relațiile apropiate pe

care le avem. Avem tendința să credem că relația dintre părinți și copii

nu presupune nimic legal, de parcă ar fi vorba doar de dragoste și milă,

dar nu este chiar așa. Dragostea și intimitatea relației dintre părinte și

copil nu fac ca această relație să fie lipsită de aspectul său legal. Mai mult

acestea îi pot spori acest aspect. Așa cum scrie în Evrei, tatăl care nu își

disciplinează fiul, nu îl iubește (12:7-8). Copiii prin naștere au o datorie

față de părinți și vice-versa. Dacă aceștia nu își îndeplinesc sarcinile vor

urma consecințe. Marea majoritate a consecințelor acțiunilor noastre nu

au loc datorită hotărârii unei curți de judecată, iar consecințele mâniei

13

unei persoane iubite, care și-a pierdut încrederea și căreia i-a fost pătată

onoarea, pot durea foarte tare. Într-o societate a onoarei și a rușinii, așa

cum era societatea Israelului antic, a fi făcut de rușine de un părinte

putea fi mai rău decât moartea. Consecința putea fi distrugerea reputației

sau ca oamenii să-și bată joc de acea persoană, consecințe reale care dau

relației un caracter legal. Așadar, nu există tensiune între faptul că

legământul este o relație - chiar una apropiată, intimă - și că legământul

are un caracter legal și consecințele ce decurg din acest aspect. Un

exemplu potrivit ar fi căsătoria, pe care Domnul o numește legământ

(Mal. 2:14). Legalitatea căsătoriei nu constituie o piedică în calea

intimității conjugale dintre un bărbat și o femeie, ci mai mult jurămintele

intensifică această intimitate.

Elementele constitutive ale legământului se regăsesc, așadar, de

fiecare dată când cineva promite să facă un anumit lucru pentru o altă

persoană și care implică unele consecințe negative sau pozitive

determinate de contextul cultural și relațional. Promisiunea dă naștere

unei relații. Este un angajament ce presupune sancțiuni, la fel ca în

vechile filme western când un cowboy spune: „Cuvântul unui om aici e

lege.” Prin vorbire se creează angajamente; cuvintele noastre ne leagă de

înfăptuirea anumitor acțiuni și de ceilalți oameni. Moralitatea de bază ne

sugerează faptul că acțiunile noastre ar trebui să fie în concordanță cu

ceea ce spunem, iar dacă se întâmplă altfel este rușinos și greșit. În

predica de pe munte Domnul nostru a vorbit despre faptul că da al

nostru trebuie să fie da și nu al nostru să fie nu (Mat. 5:37). Cu toții am

experimentat apăsarea pe care o simțim datorită rușinii atunci când nu

ne-am împlinit cuvintele și când un prieten a spus: „nu pot să cred că ți-ai

încălcat promisiunea!”

Odată ce înțelegi că elementele principale ale legământului sunt

parte a trăirii noastre de zi cu zi, legămintele Bibliei sunt mai ușor de

înțeles, deoarece un legământ în sensul său cel mai deplin nu este decât o

formalizare a acestor angajamente pe care le facem în mod obișnuit.

Dacă un soț îi spune soției sale că atunci când se va întoarce acasă va

trece pe la curățătorie să ia hainele, el a făcut o promisiune. Dacă uită să

facă asta, consecința este că soția se va supăra. Dacă e foarte important

să ia hainele de la curățătorie, îl va pune pe soțul său uituc să promită că

va trece să le ia, ba chiar îi va spune câteva consecințe serioase în cazul în

14

care uită: se va întoarce la curățătorie sau nu va mai merge în week-end

la golf. Angajamentul de a lua hainele de la curățătorie devine mai

formalizat odată cu exprimarea specifică a promisiunilor și a

consecințelor.

Un exemplu amuzant se găsește în desenul animat produs de

Disney, „Robin Hood”, atunci când băiețelul trebuie să-și recupereze

săgeata după ce a aruncat-o peste zidul castelului prințului John. El și

prietenii lui se tem că broasca țestoasă Toby îi va pârî, așa că o pun să

facă un jurământ: „Pune-ți mâna pe inimă, privește cruciș și spune:

«Păianjeni, șerpi și-un cap de șopârlă; dacă pârăsc să mor până am murit

de tot.»” Jurământul sau legământul cu țestoasa Toby devine și mai

serios odată ce el trebuie să respecte ce a spus; jurământul formalizează

înțelegerea. Ne amintim și noi că fiind copii făceam astfel de jurăminte

față de prietenii noștri: „Cu crucea pe inimă, să mor de nu, să mi sară în

ochi un ac.” Consecința exagerată a morții se potrivește cu perspectiva

tranșantă a copiilor asupra vieții.

Aceste angajamente devin în societate și mai formalizate și

standardizate. Practic orice contract este un legământ, de la ipoteci,

credite pentru mașină și până la tratatele de pace. Acestea sunt

angajamente formalizate sau înțelegeri între anumite părți care conțin

obligații și consecințe formulate în cel mai mic detaliu și care se aplică

tuturor. Aceste contracte sunt denumiri diferite în funcție de utilizarea și

contextul în care se realizează, dar în esență sunt legăminte.

Legămintele în lumea antică

În general, legămintele se foloseau în același mod în lumea antică.

Erau angajamente care creau o relație ce presupunea anumite sancțiuni.

Bineînțeles că Israelul era parte a unei culturi antice și străine, astfel

forma și utilizarea legămintelor difereau. Într-o societate a onoarei și

rușinii în care familia era unitatea de bază a structurii legale, cuvântul

unei persoane avea greutate. Mai mult, Orientul Apropiat din antichitate

nu era modern și nu era o societate în care știința să fie atât de avansată

precum astăzi. Forma dovezilor angajamentelor făcute erau diferite de

cele din cultura noastră. Dintr-un anumit punct de vedere societatea

noastră nu mai este atât de dependentă de cuvântul unui om. Acum noi

15

putem testa ceea ce spun oamenii prin anumite metode: înregistrări,

amprente și teste ADN. În lumea antică lucrurile nu stăteau așa. Fără

martori, nu se putea testa într-un mod cert adevărul cuvântului cuiva. De

asemenea, în lumea antică nu exista deismul și ateismul. Israeliții și

popoarele vecine credeau că Dumnezeu, respectiv zeii la care se

închinau, erau implicați activ în viața și istoria lor. Aceștia hotărau

evenimentele care se petreceau în viața lor și bunăstarea. Tot ei dădeau o

sentință a răului comis.

Așadar, legămintele implicau jurăminte prin care cineva jura pe o

zeitate că va face ceva sau că spune adevărul, iar dacă jurământul era

fals, se credea că acea persoană va fi judecată. Dacă cineva într-o zi jura

că spune adevărul și în următoarea zi era mâncată de un leu, în lumea

antică se presupunea că a mințit și că aceasta este pedeapsa pentru ce a

făcut. Credința că zeii îi vor pedepsi, îi determina pe oameni să fie

precauți atunci când făceau un jurământ. Din moment ce în lumea antică

oamenii înțelegeau ce înseamnă un jurământ și erau obișnuiți cu forma

lui, atunci când apar jurăminte pe paginile bibliei, adesea sunt

prescurtate. O formă prescurtată de jurământ este: „Pe viața lui

Dumnezeu, voi…” Oamenii jurau pe ceva mai mare decât ei, ceva mai

statornic și irevocabil și nimic nu e mai sigur și mai neschimbător decât

viața lui Dumnezeu. Forma completă care era de obicei omisă include

sancțiunea: „Să fiu blestemat”, de obicei cu moartea. Forma completă

include blestemarea proprie, nu cu mult diferită de jurământul lui Toby

din Robin Hood. Această formă de imprecație se numește auto-

blestemare. Persoana care face un jurământ Îi cere lui Dumnezeu să-l

blesteme, dacă își va încălca legământul.

Din moment ce jurământul era un act atât de solemn era adesea

însoțit de ritualuri și ceremonii într-un templu sau în prezența unui zeu.

În cadrul acestor ceremonii oamenii exprimau prin gesturi simbolice

natura relației care era legată. Jurămintele sunt promisiuni care dacă

sunt încălcare presupun anumite sancțiuni. Inelele sunt semne ale

relației și semnifică dragostea pe care cuplul o împărtășește. Dacă ai

cumpărat vreodată o casă, atunci știi că încheierea vânzării este aproape

o ceremonie; stivele de hârtii, sutele de semnături și diagramele te fac să

realizezi că ceea ce faci este un angajament și un contract serios.

16

În vremurile vechi ale poporului Israel, aceste ceremonii erau

mult mai animate și mai înspăimântătoare. Fiindcă pedeapsa în cazul

nerespectării jurământului era blestemul cu moartea, oamenii care

făceau un legământ omorau animale ca simbol al morții lor. Acest lucru a

pătruns în limbajul evreilor care exprimau încheierea unui legământ prin

cuvintele traduse în mod literal „a tăia un legământ”. Tăierea se referea

la ceremonia de omorâre și de tăiere a animalelor în două. Un expert

spune referitor la aceste ceremonii: „acest gest pare să fi devenit atât de

răspândit și obișnuit, încât a devenit parte adițională a ceremoniei de

încheiere a legămintelor.”1

Ceremoniile de încheiere a legămintelor însemnau mai mult decât

tăierea animalelor. În mod evident verbalizarea jurămintelor de către

părți era un aspect central. Martorii, fie persoane sau lucruri erau parte a

ceremoniei. De asemenea, una dintre persoane sau ambele puteau face

diverse gesturi simbolice. Aceste gesturi se puteau adresa oamenilor sau

față de zeilor. Gesturi precum, oferirea unui inel în cadrul ceremoniei de

căsătorie, ilustra dragostea, loialitatea și angajamentul în relație. În acele

vremuri se obișnuia ca părțile care încheiau un legământ să ia masa

împreună. Adesea mâncau animalele tăiate la ceremonie. O astfel de

masă reflecta relația prin care aveau un angajament unul față de celălalt.

Trebuie să menționăm faptul că deși aceste ceremonii prin care se făcea

un legământ aveau numeroase elemente în comun, exista flexibilitate în

alegerea formei acestora. Puteau fi adăugate sau retrase anumite

elemente, sau elaborate pentru a se potrivi anumitor tipuri de relații sau

contexte. Nu trebuie să atribuim ceremoniilor o rigiditate falsă, fiindcă

forma și ceremonia legământului era adecvată relației ce urma a fi

creată.

Așadar, vechile legăminte erau relații formale sau înțelegeri care

erau încheiate prin jurăminte. În sfera familiei, căsătoria și adopția erau

considerate legăminte. În sfera publică, legămintele includeau tratatele

dintre popoare (ex: dintre Iosua și gabaoniți din Iosua 9; Israel și Asiria

din Osea 12:1), legile și înțelegerile dintre împărați și popor (învoiala

dintre împăratul Zedechia și popor în Ier. 34:8-18), contracte în ce

1 Menahem Haran, „The Berit ‘Covenant’: Its Nature nad Ceremonial Background”, în

Tehillah le-Moshe:Biblical and Judaic Studies in Honor of Moshe Greenberg (ed. Mordecai Cogan, Barry L Eichler și Jeffrey H. Tigay; Winona Lake: Eisenbrauns, 1997), 203-219.

17

privește legăturile comerciale (Avraam și Abimelec în Gen. 21:22-30),

angajamente între prieteni (Ionatan și David din 1 Sam. 20:16) și

înțelegerile dintre stăpâni și slujitori (David și Abner în 2 Sam. 3:12,

Laban și Iacov în Gen. 31:44). Am putea să dăm și alte exemple, dar

acestea oferă un spectru variat, ce ilustrează cum forma legământului se

pliază tipului relației dintre oameni. Atât căsătoria, cât și tratatele

internaționale sunt legăminte, totuși ceea ce diferă este forma lor. Tot

așa, este important ca atunci când citim din Biblie despre un anumit

legământ, să acordăm atenție formei acestuia pentru a-i cunoaște natura.

Pentru a înțelege legămintele religioase ale Bibliei este necesar să

cunoaștem contextul societății Orientului Apropiat antic al utilizării

legămintelor de către societate și familie. Deoarece Dumnezeu atunci

când face legăminte cu poporul Său, le face într-o manieră cunoscută lor.

El s-a folosit de ceea ce era cunoscut și obișnuit pentru Avraam, Moise și

pentru israeliți. Dacă Dumnezeu ar face cu noi astăzi un legământ, ar

folosi formele de angajamente legale și personale care se utilizează

astăzi. Aceasta nu înseamnă că legămintele spirituale pot fi înțelese în

mod exhaustiv prin înțelegerea legămintelor seculare, ci că înțelegerea

noastră a legămintelor biblice începe cu o înțelegere a legămintelor

făcute în mod obișnuit în lumea antică. La fel era în cazul evreilor, cum

este și pentru noi astăzi. Așa cum vom vedea, legămintele Bibliei sunt

superioare oricărui legământ încheiat în societatea umană. De fapt,

legămintele lui Dumnezeu surprind aspecte ale căsătoriei, adopției,

tratatelor, prieteniei, stăpânirii și a relației dintre stăpân și slujitori.

Mai mult, folosirea de către Dumnezeu a formei legămintelor

antice nu înseamnă că acesta era tiparul original pe care se bazau

legămintele. Teologii reformați au afirmat, pe bună dreptate, că la baza

legământului lui Dumnezeu cu poporul Său este comuniunea perfectă

care se regăsește în cadrul Trinității. Teologul reformat Louis Berkhof

(1873-1957) a spus:

Legămintele dintre oameni au apărut cu mult înainte ca

Dumnezeu să încheie legământul Său cu Noe și cu Avraam,

lucrul acesta pregătind oamenii să înțeleagă semnificația unui

legământ într-o lume divizată datorită păcatului și, de

asemenea, ajutându-i să înțeleagă revelația divină atunci când

18

este vorba de relația omului cu Dumnezeu ca o relație bazată

pe legământ. Totuși, aceasta nu înseamnă că ideea de

legământ își are originea în om și că apoi a fost împrumutată

de Dumnezeu ca fiind o formă potrivită de a descrie relația

dintre El și om. Este tocmai invers; prototipul oricărui

legământ se găsește în natura Trinitară a lui Dumnezeu și

ceea ce este printre oameni nu e decât o imitație vagă a

acestei relații.2

Viața bazată pe legământ se reflectă în societatea umană pentru

că decurge din natura Trinitară a lui Dumnezeu. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt

trăiesc în devotament și dedicare neîncetată unul față de celălalt. Așa

cum a scris Michael Horton, Dumnezeu s-a extins „în exterior, dincolo de

Dumnezeire pentru a crea o comunitate de creaturi care să slujească

drept ca analogie a relației existente în aceasta.”3 Fiind creaturi făcute

după chipul lui Dumnezeu, ar trebui să fim doritori să înțelegem

semnificația legămintelor antice pentru a aprecia și pricepe mai deplin

relația pe care o avem cu Dumnezeul și Mântuitorul nostru. Scopul nu

este doar studierea acestor legăminte în sine, ci ele reprezintă o cale de

cunoaștere și sporire a dragostei pe care o avem față de Dumnezeu. El în

înțelepciunea Lui suverană a hotărât astfel de legăminte ca mijloace prin

care să ne arate dragostea pe care ne-o poartă. Ar trebui să folosim cu

recunoștință legămintele drept contexte pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Așadar, cum ar trebui să definim legământul?

Afirmațiile precedente demonstrează faptul că este necesară o

definiție mai generală. Utilizarea largă a legămintelor ajustate diverselor

relații cere flexibilitate. În concluzie un legământ este o înțelegere

solemnă care cuprinde jurăminte și/sau promisiuni și care implică

anumite sancțiuni sau legi. Legămintele sunt caracterizate de un anumit

grad de formalitate, fapt ce le deosebesc de o promisiune obișnuită.

Acestea trebuie să includă cel puțin două parți. Aceste părți pot fi egale

(căsătorie) sau inegale (legământ între o parte cu un statut inferior și o 2 Systematic theology, 263.

3 Michael Horton, God of Promise (Grand Rapids:Baker, 2006), 10.

19

parte cu un statut superior). De asemenea, poate diferi natura relației.

Relația poate fi intimă, apropiată sau nepersonală. Sancțiunile pot fi

minore sau drastice. Definiția clasică a legământului ca „învoială

reciprocă între două părți” este adecvată, însă a doua parte a sa nu poate

fi aplicată literal pentru că legămintele nu sunt limitate doar la două

părți. Mai mult, legămintele nu trebuie să fie neapărat reciproce.

Reciprocitatea sugerează faptul că cele două părți cad de acord de bună

voie în relația lor. Cu toate acestea, uneori, cineva superior îi poate

impune cuiva inferior lui un legământ în care această parte nu are altă

posibilitate decât să accepte înțelegerea.

În orice caz, preocuparea noastră se îndreaptă înspre legămintele

Bibliei fapt ce determină nevoia de definire a acestora. Există trei puncte

cheie:

• Legămintele pe care le avem în vedere din Scriptură sunt

legămintele lui Dumnezeu cu poporul Său sau cu omenirea în

general.

• Dumnezeu este Autorul legămintelor și Cel care le inițiază.

• Sunt angajamente divine încheiate prin jurământ-promisiunile

sau jurămintele lui Dumnezeu față de oameni ce presupun peceți

și/sau semne.

Alte specificații în afară de acestea nu ne vor fi de folos. A adăuga

atribute precum „îndurător” sau „răscumpărător” tuturor legămintelor

din Scriptură va dăuna în analiza pe care o face cineva diverselor

legăminte sau modului lor de administrare. În toate relațiile lui

Dumnezeu cu oamenii, El se folosește de lucruri cunoscute de noi, dar nu

întotdeauna aceste relații sunt caracterizate de îndurare; adică acestea

nu întotdeauna implică har nemeritat față de cineva care merită să fie

pedepsit. De fapt, din moment ce legămintele prin definiție au un aspect

legal, toate legămintele divine sunt legale, deși nu toate implică har.

Pentru fiecare tip de legământ este necesară definirea lui și a modului de

administrare a sa. Cu toate acestea exactitatea exagerată a definiției de

bază nu va face decât să împiedice acuratețea celei specifice. Așadar,

definițiile diverselor legăminte vor urma în capitolele care le abordează.

Pe lângă definirea legămintelor, merită să amintim rolul pe care

acestea l-au avut în Scriptură. Scopul lui Dumnezeu în istorie este să

stăpânească peste împărăția creației și să aducă împărăția Sa cea sfântă.

20

Deci, legămintele Sale sunt modul în care Dumnezeu Își administrează

împărăția. Pe măsură ce Dumnezeu aduce împărăția răscumpărării

începând din Geneza 3:15, El administrează această împărăție prin

legământul harului și prin diferitele moduri de administrare ale sale.

Legământul mozaic reprezintă constituția teocrației israeliților. Noul

legământ este constituția bisericii, împărăția cerurilor pe pământ.

Poporul împărăției lui Dumnezeu se numește comunitatea legământului

și sunt cetățeni ai cerului. Legămintele lui Dumnezeu reprezintă această

relație: ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi și de asemenea obligațiile

noastre față de El. Prin urmare, legământul nu e un mijloc prin care este

îndeplinit un scop, ci chiar scopul final-comuniunea dintre Dumnezeu și

poporul Său.

În încheiere este util să avem în vedere câteva dintre sinonimele

legământului folosite în Scriptură sau a diferitelor moduri prin care

putem vorbi despre legăminte. Din moment ce un legământ este o relație

care se încheie printr-un jurământ, este de așteptat ca această relație să

se poată identifica în diverse moduri. Să luam căsătoria ca exemplu:

foarte rar folosim cuvântul legământ pentru a descrie această relație; în

schimb există câteva cuvinte și imagini metaforice care reprezintă

căsătoria, toate sau mai bine zis în mare parte sugerează ideea de

legământ. În continuare este enumerată o listă a celor mai frecvente

sinonime ale legământului folosite în Scriptură, mare parte din ele sunt

aspecte ale relației bazate pe legământ sau a ceremoniei care arată

înspre realitatea legământului.

Jurământ: este de așteptat ca acest cuvânt să fie cel mai des

întâlnit sinonim pentru legământ. De vreme ce relația este reprezentată

prin jurământ sau prin promisiunea părților una față de cealaltă, o putem

denumi folosind acest cuvânt. Relația dintre Dumnezeu și Avraam este

numită în mod repetat legământ. De exemplu, Exod 2:24 spune:

„Dumnezeu (…) Și-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam,

Isaac și Iacov.” Despre aceiași relație se vorbește spunând în Exod 6:8 că

Dumnezeu a făcut un jurământ: „Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat

că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire;

Eu, Domnul.” Tot așa, Dumnezeu I-a spus lui Isaac: „voi ţine jurământul

pe care l-am făcut tatălui tău, Avraam” (Gen. 26:3). Așadar, acest limbaj

21

se găsește pe tot parcursul Vechiului și Noului Testament, în special în

cartea Evrei.

Promisiune: de vreme ce prin jurăminte se face o promisiune, se

folosește și acest cuvânt ca sinonim pentru legământ. Astfel, în Galateni

3, Pavel vorbește despre legământul cu Avraam în termenii unei

promisiuni.

Obligație: relațiile bazate pe legământ presupun obligații-adesea

scrise-din partea unei părți către cealaltă și invers. Mențiunea

obligațiilor poate marca existența unui legământ. Prin urmare, în funcție

de context, numeroase cuvinte folosite pentru obligații sau clauze sunt

folosite pentru a face referință la legământ: lege, porunci, mărturie,

judecată, orânduieli și cuvinte. Amintește-ți cât de des se referă Pavel la

legământul de pe muntele Sinai ca la o „lege”, datorită obligațiilor pe care

le implică.

Semne: semnele sau simbolurile sunt de asemenea folosite pentru

a exprima legământul. Așa cum verighetele simbolizează căsătoria, tot

așa semnele precum circumcizia și Cina Domnului ilustrează legământul.

Domnul Iisus Hristos a spus despre paharul de la Cina Domnului: „Acest

pahar este legământul cel nou.”

Formularea legământului: un alt mod prin care se face referire

la un legământ este printr-o anumită formulă sau prin afirmații care îl

sumarizează, precum formula pe care o găsim în Scriptură numită

formula legământului. Formula legământului este: „Eu voi fi Dumnezeul

vostru și voi veți fi poporul Meu”, de asemenea și variațiile sale. Această

formulă cuprinde relația legământului. Formula de bază este: „Voi fi _____

ta și tu vei fi ____ Meu.” Spațiile goale pot fi umplute cu soțul/soția,

tatăl/fiul și Domnul/slujitorul. De asemenea, poate apărea doar o parte

din această formulă: „Voi fi…” sau „vei fi…” Această formulă se găsește

peste tot în Vechiul Testament și de asemenea într-un punct culminant

de la sfârșitul Scripturii, atunci când Dumnezeu spune poporului Său în

noul Ierusalim: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi

ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul

lor” (Apoc. 21:3).

Un ultim fel în care se poate descrie legământul sau după care se

poate identifica este prin terminologia legământului sau ritualurile sale.

Cuvinte din limba ebraică precum pace, dragoste, îndelungă răbdare și

22

blestem reprezintă limbajul obișnuit al legământului. (Aceste cuvinte

evreiești pot fi traduse în diverse moduri în unele traduceri din limba

engleză, așadar este nevoie de precauție atunci când le citim). Aceasta nu

înseamnă că aceste cuvinte sunt termeni tehnici în sine, ci ele se folosesc

de obicei atunci când vorbim despre legăminte, reflectând o relație/un

context al legământului. Un asemenea exemplu se găsește în Deuteronom

20:10 unde înainte de luptă Israelul trebuia ca să „(îmbie) cu pace”

anumite cetăți (literal - „să le ceară să facă pace”). Aici cuvântul „pace”

este folosit ca sinonim pentru „tratat” sau „legământ”. Tot așa anumite

acțiuni ritualice pot indica existența unui legământ: a lua masa împreună,

binecuvântarea cuiva sau tăierea animalelor.

Din introducere ar trebui să fie clar de ce legământul este vital

pentru viața de creștin. Legământul reprezintă relația pe care o avem cu

Dumnezeu și El cu noi. Blestemul pe care îl merităm pentru păcatul

nostru, modul în care Hristos ne mântuiește, cum Îi putem fi pe plac lui

Dumnezeu, viața noastră de rugăciune, nădejdea noastră scumpă-toate

aceste lucruri fac parte din scena legământului. Mesajul Evangheliei se

clatină fără temelia legământului. Siguranța mântuirii se pierde fără

acest fundament. Din acest motiv teologul reformat Francis Turretin

(1623-1687) vorbit astfel despre importanța legământului:

De vreme ce (legământul) are o mare importanță în teologie

(fiind centrul și ceea ce leagă întreaga religie, constând în

comuniunea lui Dumnezeu cu omul și cuprinzând în sfera lui

toate binecuvântările lui Dumnezeu față de om și datoria

omului față de Dumnezeu), ceea ce trebuie să facem este să îl

cunoaștem și să-l examinăm. Prin urmare discuția despre

legământ presupune o anumită acuratețe (akribeian), pentru ca

acest adevăr să fie întărit împotriva erorilor prin care Satan s-a

străduit în fiecare vreme să pună în umbră și să strice această

doctrină mântuitoare.4

4 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, ed. James T. Dennison (New Jersey: P&R,

1994), 2:169.

23

Studierea legămintelor Scripturii înseamnă să înveți despre

Dumnezeul Măreț și Maiestuos pe care Îl slujim și să privim harul său

splendid și mila Sa față de noi în Iisus Hristos.

Această introducere ar trebui să ne ajute să înțelegem de

asemenea faptul că teologia legământului nu este un sistem abstract

impus Bibliei, ci chiar structura și contextul care reiese din Scriptură ca

act al istoriei răscumpărării care se desfășoară din Geneza până în

Apocalipsa. Teologia legământului este metoda prescrisă de Biblie

pentru a ne ajuta să interpretăm Scripturile într-un mod corespunzător.

Teologia legământului ne ajută să cunoaștem mai profund mântuirea pe

care am primit-o de la Dumnezeu și comuniunea cu poporul Său prin

persoana și lucrarea lui Hristos. Este modul prin care Dumnezeu ne oferă

o imagine de ansamblu a planului Său de răscumpărare și prin care ne

arată că Biblia, de la început până la sfârșit este consecventă și nu

contradictorie.

Modul în care se folosește această carte

Capitolele următoare explică opt legăminte importante ale

Scripturii: legământul răscumpărării, legământul faptelor, legământul

harului, legământul cu Noe, legământul avraamic, legământul mozaic,

legământul davidic și noul legământ. Fiecare capitol are patru părți.

Prima parte conține o scurtă descriere teologică a legământului pus în

discuție și îl sumarizează într-o propoziție simplă.

A doua parte a fiecărui capitol se ocupă de textele biblice care

vorbesc despre acel legământ, oferind un răspuns întrebării: „Ce spune

Biblia despre asta?” Este un lucru să definești o doctrină într-un mod

teologic, și cu totul altul să arăți de ce acea definiție este adevărată.

Fiecare capitol va urmări să facă acest lucru, pornind de la Vechiul

Testament la Noul Testament.

A treia parte a fiecărui capitol are în vedere ca într-un mod

succint să prezinte cum este definit pe parcursul istoriei acel legământ

de mărturisirile reformate și de diverși teologi reformați. Considerăm că

este de folos ca cititorul să fie familiarizat cu modul în care teologia

legământului a fost exprimată în istorie și în tradiția reformată. De vreme

ce reformatorii secolelor șaisprezece și șaptesprezece nu au fost cei care

24

au inventat teologia reformată, ci doar au clădit pe temelia pusă deja de

părinții bisericii și care s-a fortificat în perioada medievală pentru a

apăra doctrina protestantă, este totodată adevărat că teologia

legământului este teologie reformată.

A patra parte a fiecărui capitol este destinată să arate de ce

anumite doctrine sunt de preț pentru viața de creștin. Dorim să facem

clar faptul că teologia reformată nu este o teorie intangibilă a unui

raționament abstract. Mai degrabă structura Bibliei este cea care ne

echipează cu această învățătură extrem de practică. Această secțiune se

încheie cu câteva întrebări de meditație.

Ca păstori, ne rugăm ca această carte să fie de ajutor înțelegerii

tale mai profunde a persoanei și lucrării lui Hristos și a mesajului

Evangheliei pe măsură ce se dezvoltă în istoria răscumpărării. Am scris

această carte pentru că adesea ne-am confruntat cu situația în care să nu

avem cum să oferim un ajutor eficient atunci când am fost întrebați de

membrii bisericii în legătură cu o resursă bună introductivă despre

teologia răscumpărării. Deși există multe cărți excelente despre acest

subiect, majoritatea, în opinia noastră, nu sunt destinate persoanelor

neinițiate în studiul teologiei. Dată fiind importanța teologiei

legământului pentru viața de creștin, noi credem că o carte care asigură o

explicație clară și simplă a fiecărui mare legământ al Bibliei este necesară

în biserica de astăzi. Această carte este destinată pentru a fi un mijloc de

atingere a acestui scop, deși nu cuprinde toate aspectele vaste ale întregii

teologii a legământului. Mai degrabă, această carte este un volum

introductiv scris pentru a oferi cititorilor o înțelegere de bază a acestui

subiect și pentru a-i încuraja să continue să îl studieze. Fie ca Domnul să

te binecuvânteze pe măsură ce dobândești o cunoaștere mai adâncă a

planului Său de mântuire așa cum este administrat prin legămintele Sale!

25

Har înainte ca timpul să existe:

LEGĂMÂNTUL RĂSCUMPĂRĂRII

Ne începem studiul teologiei legământului abordând legământul

din care decurg toate celelalte, și anume legământul răscumpărării.

Acesta este în esență planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. La

fel ca în cazul construirii unei case, a unei nave sau a altui tip de

structură, totul începe prin conceperea unui plan tehnic de inginerie

foarte meticulos, la fel și mântuirea noastră își are originea pe masa de

proiectare a lui Dumnezeu. Înainte de a fi creată lumea a existat deja

făcut un plan prin care Fiul să fie trimis ca cel de-al doilea Adam pentru a

remedia consecințele dezastroase ale eșecului primului Adam de a

împlini legământul faptelor din grădina Edenului și de a aduce în slavă

omenirea. Legământul răscumpărării nu a fost „planul B” care să

remedieze dezastrul produs de Adam, ci planul inițial al lucrării lui

Hristos și planul de răscumpărare.

Cu alte cuvinte, legământul răscumpărării este ca o compoziție

inițială a unei mari opere de muzică clasică. Înainte ca oamenii să se

bucure de concertele nemaipomenite ale lui Antonio Vivaldi, „Cele patru

anotimpuri”, muzica a fost compusă în anul 1723 care apoi a devenit

operă de artă prețuită secole de-a rândul. În același fel, Dumnezeu a

compus o operă a răscumpărării cu mult înainte ca omenirea să se

bucure de binecuvântările ei. Totuși, așa cum vom vedea în acest capitol,

planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră nu a fost doar un concept,

ci și un legământ încheiat în Trinitate.

Ce este legământul răscumpărării?

Legământul răscumpărării este primul din trei legăminte mai

cuprinzătoare din istoria răscumpărării și anume: legământul

răscumpărării, legământul faptelor și legământul harului. În Scriptură

alături de acestea mai sunt și alte legăminte precum: legământul

avraamic, legământul mozaic și așa mai departe. Așa cum vom vedea în

26

capitolele ce următoare, aceste legăminte sunt subordonate celor trei

mari legăminte. Primul legământ de acest fel este legământul

răscumpărării. Uneori numit folosind numele latin pactum salutis,

legământul răscumpărării este originea și temelia legământului harului.

Fără el, nu ar exista nici o alegere, nici o întrupare a Fiului, nici o cruce,

nici o înviere și nici o promisiune a vieții veșnice în cer. Pe scurt, nu ar

exista nici o mântuire a păcătoșilor.

Legământul răscumpărării este unic datorită a cel puțin doua alte

motive. În primul rând, a fost încheiat între Cele Trei Persoane ale

Trinității și nu, așa cum vedem în majoritatea legămintelor, între

Dumnezeu și oameni. Legământul răscumpărării este un pact între Tatăl,

Fiul și Duhul Sfânt cu scopul răscumpărării aleșilor lui Dumnezeu. Tatăl

I-a dat Fiului pe aceia pe care i-a ales să-i mântuiască și I-a cerut să ducă

la îndeplinire mântuirea lor prin viața lui de ascultare perfectă și

moartea ispășitoarea, fiind cel de-al doilea Adam. El, de asemenea, I-a

promis Fiului Său o răsplată a lucrării Sale. Fiul a primit darul Tatălui, a

fost de acord cu condițiile acestui legământ și S-a supus voii Sale. Duhul

Sfânt a promis că va aplica binecuvântările câștigate de Fiul pentru aleși

și că îi va uni pentru totdeauna cu Fiul. De aceea spunem că legământul

răscumpărării este un legământ intra-trinitar între Tatăl, Fiul și Duhul

Sfânt.

În al doilea rând, legământul răscumpărării este unic pentru că a

fost încheiat înainte de a exista timpul. Toate celelalte legăminte din

Biblie au fost făcute în timp și în cadrul istoriei, dar legământul

răscumpărării a fost stabilit din veșnicie, înainte de a fi creată lumea și

tot ceea ce este supus timpului. Din acest motiv spunem că este un

legământ extratemporal.

Așadar, înaintea încheierii oricărui legământ cu Adam, Noe,

Avraam, Israel, David și cu aleșii Săi este legământul răscumpărării.

Elaborat din veșnicie de Persoanele Dumnezeirii, legământul

răscumpărării este baza și scopul determinant al întregii istorii a

răscumpărării. În rezumat, definim legământul răscumpărării ca

legământ încheiat din veșnicie între Tatăl care Îl numește pe Fiul să Fie

Răscumpărătorul celor aleși cerându-i să ducă la îndeplinire condițiile

mântuirii lor; Fiul care de bunăvoie este de acord să împlinească aceste

condiții și Duhul Sfânt care în mod voit aplică celor aleși lucrarea Fiului.

27

Care este învățătura Bibliei?

Nu ar trebui să ne alarmăm de faptul că Biblia nu folosește

niciodată cuvintele „legământul harului”. Biblia vorbește despre multe

doctrine fundamentale fără a folosi aceiași terminologie inventată de

teologi. De exemplu, Scriptura ne învață despre doctrina Trinității și

totuși, niciodată nu folosește cuvântul Trinitate. Cu toate acestea noi

putem folosi termenul Trinitate pentru a face referință mai ușor la

învățătura Scripturii care spune că Dumnezeu este Unul în esență și

totuși trei Persoane. Doctrina legământului răscumpărării este la fel.

Deși, nu găsim exact aceste cuvinte în Biblie, doctrina în sine există. Acest

lucru devine evident pe măsură ce se desfășoară actul istoriei

răscumpărării. Promisiunea lui Dumnezeu de a trimite un Mântuitor este

verbalizată pentru prima dată în Geneza 2:15 și descoperită tot mai mult

pe parcursul Vechiului Testament, până când își găsește împlinirea în

Persoana și lucrarea lui Hristos. În lumina puternică a Noului Testament

putem vedea clar faptul că relația dintre Tatăl și Fiul este bazată pe

legământ, implicând o răsplătire a Fiului în urma respectării condițiilor

prescrise. Acum să privim la câteva din pasajele din Scriptură care ne

învață această doctrină.

Psalmul 40:6-8. Acest psalm ne revelează o relație de ascultare

bazată pe legământ și răsplătire dintre Tatăl și Fiul, în mod special așa

cum este interpretată de cartea Evrei. David începe prin a descrie cum

Dumnezeu L-a salvat din groapa pieirii, plină de mocirlă din care nu

putea scăpa (40:1-2). El Îl slăvește pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa și

spune că cel care se încrede în Domnul este binecuvântat (40:3-5). Apoi,

în versetele 6-8 el face o afirmație intrigantă despre relația care trebuie

să fie între Domnul și persoana care se încrede în El. „Tu nu doreşti nici

jertfă, nici dar de mâncare…nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de

ispăşire. Atunci am zis: «Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre

mine –vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!» Şi Legea Ta este în fundul

inimii mele.” Dumnezeu nu își găsește plăcere în jertfele animalelor, ci în

ascultarea de porunca Sa. Deși cel care a scris acest psalm este David,

autorul epistolei către Evrei identifică în mod explicit pe Hristos ca Cel

care vorbește în versetele 6-8. În Evrei 10:5-10, după ce explică faptul că

28

jertfele legământului mozaic nu erau suficiente pentru a mântui oamenii,

autorul spune că Hristos a venit în lume pentru a face voia Tatălui.

Pasajul din Psalmul 40:6-8 cuprinde cuvintele de loialitate ale lui Hristos

față de Tatăl Său, supunându-Se condițiilor legământului răscumpărării.

Mai departe, autorul cărții Evrei evidențiază faptul că: „Prin această

«voie» am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos

o dată pentru totdeauna” (10:10). Deoarece Hristos a împlinit voia

Tatălui prin ascultarea Sa activă, ne-a mântuit și ne-a împăcat cu Tatăl. El

a respectat condițiile legământului răscumpărării și de aceea a dobândit

răsplătirea promisă.

Psalmul 110. În acest psalm, care este citat frecvent în Noul

Testament, psalmistul prevestește glorificarea lui Hristos și domnia Lui.

El vorbește despre Mesia care Își primește răsplata pentru ascultarea Sa;

El șade la dreapta Tatălui (110:1) și domnește în mijlocul dușmanilor Săi

(110:2). De asemenea, psalmistul descrie și jurământul Tatălui față de

Fiul: „ Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac, în felul

lui Melhisedec»” (v.4). Așa cum am menționat în introducere, în

Scriptură rostirea jurămintelor sunt o parte importantă a încheierii unui

legământ. Legământul mozaic și cel avraamic au fost pecetluite cu

jurăminte. La fel este și în cazul legământului răscumpărării dintre Tatăl

și Fiul. Psalmul 110:4 subliniază faptul că acest legământ a fost încheiat

prin jurământ. Tatăl își pecetluiește legământul cu jurământul său și îl

desemnează pe Fiul ca Preot care mijlocește pentru cei aleși.

Încă o dată, cartea Evrei clarifică această învățătură. În Evrei

pasajul din Psalmul 110:4 este interpretat sub aspectul legământului. În

capitolul 7, autorul Îl compară pe Hristos cu Melhisedec pentru a-și

convinge destinatarii creștini evrei de faptul că Hristos are dreptul să se

numească preot, deși este descendent al seminției lui Iuda și nu a

seminției preoțești a lui Levi. Cunoscând faptul că cititorii săi erau ispitiți

să-și abandoneze credința și să se întoarcă la iudaism, el face un

raționament prin care spune că dacă desăvârșirea ar fi putut veni prin

preoția levitică, nu ar mai fi fost nevoie ca să se ridice un alt preot mai

mare după rânduiala lui Melhisedec, așa cum era vestit în Psalmul 110.

Vorbind despre Hristos, folosind cuvintele Psalmului 110:4 el spune:

„Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: «Tu eşti Preot în veac, după

rânduiala lui Melhisedec»” (7:17). Apoi el evidențiază faptul că această

29

numire în slujba de preot a fost însoțită de un jurământ: „Şi, fiindcă lucrul

acesta nu s-a făcut fără jurământ - căci, pe când leviţii se făceau preoţi

fără jurământ, Isus S-a făcut Preot prin jurământul Celui ce I-a zis:

«Domnul a jurat şi nu Se va căi: „Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui

Melhisedec”»” (7:20-21).

Totuși, când s-au întâmplat toate acestea? Scriptura ne descoperă

că în timpul lucrării de pe pământ a lui Hristos nu a existat un moment

anume în care Tatăl a făcut acest legământ cu Fiul Său. De asemenea

niciunde în Vechiul Testament nu găsim încheiat acest legământ. Trebuie

să remarcăm faptul că în Evrei 7:28 autorul face referire la faptul că

Psalmul 110:4 a fost scris cu mult după ce legea mozaică a fost dată la

muntele Sinai și că acest cuvânt al legământului „făcut după ce a fost dată

Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie.” Totuși

cuvântul jurământului a fost dezvăluit în zilele psalmistului David, nu

jurământul în sine. Tatăl i-a făcut acest jurământ Fiului atunci când i-a

atribuit slujba de preot în legământul răscumpărării.

Isaia 53. Această profeție binecunoscută despre Hristos ca rob

care suferă, ne vorbește și despre legământul răscumpărării, spunându-

ne faptul că în ce privește mântuirea relația dintre Tatăl și Fiule este

bazată pe legământ; este o relație care presupune ascultare și răsplătire.

Acest lucru ne este descoperit chiar în modul în care este numit Hristos:

„Robul Meu” (Isa. 52:13, 53:11), o terminologie clasică a legământului.

(De exemplu, în Isaia 42:1-9, acel Rob este numit în mod explicit

„legământ al poporului”, vezi și Isaia 49:1-8). Isaia nu prevestește doar

umilirea și agonia pe care le va experimenta Hristos pe parcursul vieții și

la moartea Sa, ci și modul în care ascultarea față de voia Tatălui este

motivul și fundamentul mântuirii noastre. După ce Isaia ne spune că

Hristos va fi „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (53:5) sub greutatea

mâniei lui Dumnezeu, datorită păcatului nostru ce a căzut asupra Lui

(53:6), în versetul 10 el continuă spunând: „Domnul a găsit cu cale să-L

zdrobească prin suferinţă” și „lucrarea Domnului va propăşi în mâinile

Lui.” Cu alte cuvinte, suferința lui Hristos a fost în concordanță cu voia

Tatălui și prin ascultarea lui Hristos, voia Sa va fi împlinită. Ceea ce s-a

întâmplat nu a fost întâmplător sau o idee de moment; ci a fost un plan

hotărât de Tatăl și de Fiul din care a rezultat mântuirea celor aleși. În

versetul 11 Isaia spune faptul că prin ascultarea Lui, Hristos îi „va pune

30

pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu.” Ascultarea activă

față de voia Tatălui a făcut posibilă justificarea poporului Său.

Noul Testament clarifică faptul că aceasta a fost o învoială

reciprocă între Tatăl și Fiul. Pavel scrie în Filipeni 2 despre supunerea

voită a lui Hristos: „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut

ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe

Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La

înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la

moarte, şi încă moarte de cruce” (Fil. 2:6-8). Fiul nu a fost forțat să

participe la acest plan de mântuire. El nu s-a dus la cruce silit. Mai

degrabă, Tatăl i-a dat să facă o lucrare, iar El, în schimb, s-a supus voii

Tatălui ascultând-o în mod desăvârșit.

Din Isaia 52:12 este evident faptul că Iisus urma să primească o

răsplată pentru ascultarea Sa: „De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu

cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici.”Fiindcă Hristos a împlinit

lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl să o facă, a câștigat răsplata unui

cuceritor și dreptul de a împărți prada de război. Utilizarea cuvântului

„așadar” indică faptul că este un rezultat al ascultării lui Hristos (descrisă

mai înainte în versetele 1-11). Pavel vorbește despre același lucru în

Filipeni 2, unde este scris: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de

mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în

Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe

pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui

Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

Astfel, Isaia 53, în lumina Noului Testament, ne învață că

mântuirea noastră este rezultatul împlinirii de către Hristos a condițiilor

și a primirii răsplății care erau parte a învoielii dintre El și Tatăl.

Zaharia 6:12-13. În profeția Sa despre Mesia pe care Îl numește

„Odrasla”, un nume folosit atât de Isaia, cât și de Ieremia (vezi Is. 4:2,

11:1 și Ier. 23:5, 33:15), Zaharia spune că „El va zidi Templul Domnului,

va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de

domnie.” Precum Psalmul 110 și Isaia 53, acest pasaj evidențiază

răsplata lui Mesia pentru împlinirea lucrării Sale. Totodată descrie

legământul care stipula condițiile acestei răsplătiri ca o „desăvârșită

unire” între Iehova și Odrasla, adică între Tatăl și Fiul. Această frază are

conotațiile unui legământ, deoarece Scriptura corelează încheierea unui

31

legământ între două sau mai multe părți cu sfatul pe care îl au împreună.

De exemplu, Geneza 21:22-34 vorbește despre Avraam și Abimelec care

au o discuție care este parte a legământului dintre cei doi. Fiecare dintre

ei i-a stabilit anumite condiții celuilalt și fiecare a rostit un jurământ unul

față de altul, promițând să respecte partea din înțelegere pe care o au de

împlinit. Ceea ce Scriptura descrie în mod explicit ca fiind legământ

încheiat între cei doi (Gen. 21:27,32) include și o consfătuire a acestora.

Tot așa Psalmul 83:5 vorbește despre adunarea dușmanilor lui

Dumnezeu pentru a face un legământ: „Se strâng toţi cu o inimă, fac un

legământ împotriva Ta.” Contextul în care Zaharia spune cuvintele

„desăvârșită unire” (en. counsel of peace, tr. sfatul păcii) sugerează faptul

că este o referire la legământul răscumpărării.5

Evanghelia lui Ioan. Ioan în Evanghelia sa ne oferă dovezi ample

cu privire la legământul răscumpărării. El înregistrează multe referințe

privitoare la lucrarea pe care Hristos a venit să o îndeplinească, o lucrare

pe care i-a încredințat-o Tatăl. De exemplu în capitolul 4, atunci când le

vorbește ucenicilor Săi, spune: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce

M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (4:34). Apoi în capitolul 5, când le

vorbește liderilor iudei, afirmă:

Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi

judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci

voia Tatălui, care M-a trimis…căci lucrările pe care Mi le-a dat

Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea pe care le fac Eu,

mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis…Eu am venit în

Numele Tatălui Meu (5:30, 36b, 43a).

Tot așa, în capitolul 6:37-40, atunci când vorbește mulțimilor, El

spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-

l voi izgoni afară: căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia

Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din

tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui Meu este ca

oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în

5 Pentru mai multe informații despre cum pasajul din Zaharia 6:12-13 dezvăluie legământul

răscumpărării, vezi Meredith Kline, Glory in Our Midst:A Biblical-theological Reading of Zechariah`s Night Visions (Eugene: Wipf & Stock, 2001).

32

ziua de apoi.” În capitolul 10:8, când le vorbește fariseilor, vestește:

„Nimeni nu Mi-o ia cu sila (viața), ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o

dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o

de la Tatăl Meu” (Vezi și 12:49, 14:31a și 15:10). Aceste cuvinte ale lui

Iisus ne descoperă faptul că misiunea pe care a avut-o pe pământ este

lucrarea pe care Tatăl I-a cerut să o împlinească. În capitolul 10:18

Hristos spune că a primit o poruncă de la Tatăl. Cuvântul din limba

greacă folosit aici se referă la un mandat sau o poruncă care trebuie

împlinită. Acest mandat Îi cerea să ducă la bun sfârșit răscumpărarea

celor pe care Tatăl I-a dat să fie ai Săi, prin ascultarea activă de poruncile

Sale care implicau și moartea Sa pe cruce ca jertfă de ispășire pentru

păcatele lor.

Hristos face acest lucru și mai limpede în rugăciunea Lui de Mare

Preot spusă în noaptea de dinaintea răstignirii Sale:

Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te

proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice

făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat

Tu…Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care

Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi

cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea. (Ioan

17:1b-2, 4-5)

Pe tot parcursul rugăciunii Sale, Iisus se roagă pentru cei pe care

Tatăl I-a „dat” (adică pe aleșii în Hristos), folosind aceste cuvinte de cel

puțin șapte ori (17:2, 6a, 6b, 9, 10, 11, 24). Misiunea Lui a fost să îi

mântuiască pe aceștia prin ascultarea activă de voia Tatălui. Următoarea

zi, răstignit fiind pe cruce, suferind mânia lui Dumnezeu pentru păcatele

celor dați Lui de Tatăl, ultimele Sale cuvinte au fost: „S-a isprăvit”

(19:30). Ce s-a isprăvit? S-a isprăvit lucrarea pe care Tatăl i-a dat-o să o

facă înainte de întemeierea lumii.

Cuvintele lui Iisus din Evanghelia lui Ioan despre lucrarea pe care

a venit să o îndeplinească, puse laolaltă, vădesc un plan stabilit mai

dinainte, făcut de Tatăl și de Fiul împreună din veșnicie.

Efeseni 1:3-14. Introducerea epistolei lui Pavel către Efeseni

susține ideea că Fiul Și-a primit porunca de la Tatăl înainte de

33

întemeierea lumii. După salutul de la început din primele două versete,

apostolul izbucnește în laude la adresa lui Dumnezeu pentru harul Său:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus

Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări

duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-

a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără

prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit

mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere

a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în

Preaiubitul Lui (1:3-6).

El clarifică faptul că Dumnezeul Triunic Și-a schițat planul

mântuirii noastre din veșnicie. El spune că am fost aleși în Hristos

„înainte de întemeierea lumii” și ne-a predestinat să fim înfiați prin

Hristos, toate conform planului inițial al lui Dumnezeu care este „buna

plăcere a voii Sale.” Tatăl și Fiul au intrat în legământ unul cu celălalt

pentru a-i aduce în slavă pe păcătoși. Dintr-o mulțime uriașă de oameni

căzuți și condamnați, Tatăl a ales păcătoși care nu aveau vreun merit și

nu se calificau să primească mântuirea mai mult decât ceilalți. El i-a ales

în Hristos necondiționat și în conformitate cu planul Său. Pavel spune în

2 Timotei 1:9: Dumnezeu „ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu

pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost

dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” Tatăl i-a dat pe acești aleși

păcătoși Fiului, care i-a răscumpărat prin sângele Său și le-a dat o iertare

deplină pentru fărădelegile lor (Ef. 1:7). Viața, moartea și învierea lui

Hristos ne fac cunoscută „taina voii Sale (a lui Dumnezeu)”, adică ne

descoperă lucrarea cuprinsă în legământul răscumpărării (1:8-10).

Mai mult Pavel ne spune că acest plan cuprinde mai multe

aspecte. Tatăl nu doar că a ales un popor în Fiul Său, ci de asemenea i-a

ales prin Duhul Său. Ca cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul

Sfânt are un rol unic în cadrul legământului răscumpărării, lucrând ca

acesta să fie aplicat (1:11-12). În timp ce Fiul a avut responsabilitatea să

împlinească răscumpărarea celor care I-au fost oferiți de Tatăl, Duhul

Sfânt are responsabilitatea să aplice răscumpărarea celor aleși. Duhul

Sfânt care a pregătit calea în vechiul legământ pentru venirea lui Hristos

34

și L-a înzestrat atunci când a fost întrupat cu darurile necesare pentru a-

Și îndeplini slujba de Mijlocitor, aplică aleșilor binecuvântările mântuirii

câștigate de Hristos. El vine de la Tatăl și de la Fiul pentru a-i uni pe

aceștia cu Hristos și pentru a-i pecetlui cu toate binecuvântările lucrării

încheiate a Lui Hristos: regenerarea, credința, justificarea, înfierea,

sfințirea, perseverarea și glorificarea (1:13-14, cf. Ioan 14:26, 15:26,

16:7). El este Darul Fiului pentru biserică, arvuna și garanția moștenirii

care le-a fost promisă.

Romani 5:12-19. În acest pasaj, Pavel vorbește despre analogia

dintre Adam și Hristos, arătând că amândoi au fost reprezentanți ai

oamenilor. În timp ce neascultarea lui Adam din legământul faptelor a

dus la condamnarea celor pe care i-a reprezentat (adică a întregii rase

umane), ascultarea lui Hristos din legământul răscumpărării a dus la

justificarea celor pe care i-a reprezentat (adică a celor aleși). Din nou, ne

confruntăm cu învățătura Scripturii despre relația de ascultare-răsplătire

dintre Tatăl și Fiul. Hristos L-a ascultat pe Tatăl în așa fel încât „cei mulți

vor fi făcuți neprihăniți” (5:19, cf. 1 Cor. 15:21-22).

Alte pasaje care vorbesc despre Tatăl. Pe lângă pasajul despre

care am vorbit adineauri, Biblia este plină de referințe la rolul pe care l-a

avut Tatăl în legământul răscumpărării. Tatăl I-a promis Fiului să-I fie

alături în împlinirea lucrării Sale (Isa. 42:1-7, 50:5-9). El a promis că nu

va abandona sufletul lui Hristos în Sheol și că trupul Său nu va vedea

putrezirea (Ps. 16:10, 49:15, 86:13, Fapte 2:31-32, Ev. 13:20). El I-a

promis Fiului că după îndeplinirea lucrării Sale va fi făcut Împărat (Ps.

2:6-8, Luca 22:29, Ev. 1:1-13, 5:5-6), că aceia pe care I-a dat Îl vor sluji, Îi

vor vesti neprihănirea și vor mărturisi urmașilor lor despre lucrarea Lui

împlinită (Ps. 22:30-31).

Alte pasaje care vorbesc despre Fiul. Scriptura ne învață că Fiul

este Mijlocitorul legământului și că este una cu Tatăl (Gal. 3:15-22). El a

fost trimis de Tatăl având o misiune bine definită (Mat. 10:40, 15:24,

21:37, Luca 4:18, 43, 10:16). Fiul S-a supus voinței Tatălui și nu a dat

înapoi (Is. 50:5-9). A învățat ce înseamnă ascultarea prin ceea ce a suferit

(Ev. 5:8). Hristos a îndurat crucea, chiar dacă a disprețuit rușinea

asociată ei (Ev. 12:2). El a făcut cunoscută taina voii lui Dumnezeu care a

fost ținută ascunsă din veșnicie (Ef. 3:8-12).

35

Alte pasaje care vorbesc despre Duhul Sfânt. Ca parte a

Dumnezeirii, Duhul Sfânt acționează întotdeauna în armonie cu Tatăl și

cu Fiul, iar Tatăl și Fiul nu acționează niciodată fără Duhul Sfânt. Pasajele

care vorbesc despre rolul Său în întrupare, în învierea lui Hristos și în

lucrarea de unire a aleșilor cu Hristos, nu sunt accidentale în lucrarea lui

Hristos. Mai degrabă, ar trebui să fie înțelese ca împlinirea rolului pe care

îl are Duhul Sfânt în legământul răscumpărării. Scripturile ne arată clar

că Duhul L-a făcut pe Fiul să-și asume o natură umană prin nașterea din

fecioara Maria (Mat. 1:18, Luca 1:35, 80). Prin Duhul Sfânt, Hristos S-a

dat pe Sine Tatălui (Ev. 9:14). Tot Duhul Sfânt a fost Cel care L-a făcut pe

Hristos să învie din morți (Rom. 8:11). Fără ca Duhul Sfânt să

îndeplinească aceste sarcini esențiale, legământul răscumpărării nu ar fi

fost niciodată îndeplinit.

Toate indiciile de mai sus ne determină, împreună cu Owen,

Witsius și tradiția reformată, să ajungem la concluzia că Scriptura ne

vorbește despre un legământ extratemporal, intra-trinitar între

Persoanele Divinității, încheiat în scopul răscumpărării celor aleși.

Relația dintre Tatăl și Fiul este caracterizată de tiparul ascultării ce

aduce cu sine răsplătirea. Așa cum am remarcat în introducere,

întotdeauna există un aspect legal în ce privește relațiile bazate pe

legământ. Acestea sunt totodată personale și legale. Aceste lucru este

valabil nu doar în cazul legămintelor cu care suntem noi obișnuiți astăzi,

precum legământul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, ci și în cazul

legămintelor Bibliei care sunt fie încheiate prin cooperare (legământului

lui Avraam cu Abimelec din Gen. 21:22-24), fie unilaterale (legământului

faptelor cu Adam din Gen. 2:8-16). Tiparul care presupune ascultare și

răsplătire a legământului dintre Tatăl și Fiul, reprezintă natura legală a

legământului răscumpărării. Răsplata lui Hristos prin care dobândește o

Împărăție și un popor ales a fost o condiționat de ascultarea Sa.

Care este învățătura teologiei reformate?

Mărturisirea de Credință de la Westminster (1647) face o aluzie la

legământul răscumpărării atunci când spune: „Dumnezeu a binevoit, în

planul Lui veşnic, să aleagă şi să rânduiască pe Domnul Isus, Fiul Său cel

Unul născut, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi om” (8:1). Declarația

36

Savoy (1658), care a fost o modificare a Mărturisirii de la Westminster,

făcută de Independenții Englezi, explică și mai clar: „Dumnezeu a

binevoit, în planul Său veșnic, să aleagă și să-L rânduiască pe Domnul

Iisus, Singurul Său Fiu, conform legământului făcut între cei doi, pentru a

fi Mijlocitorul între Dumnezeu și om” (8.1, subliniere adăugată). De-a

lungul istoriei teologia reformată a arătat faptul că mijlocirea lui Hristos

a fost lucrarea legământului răscumpărării.

Ce conținea exact acest legământ? John Owen (1616-83), unul

dintre autorii Declarației de la Savoy, numit adesea „Prințul puritanilor”,

a vorbit despre legământul răscumpărării ca având cinci elemente

majore:

1. Tatăl ca „Cel care promite” și Fiul „ca împlinitor” au căzut de acord în

urma sfatului Lor să împlinească un scop comun și anume: „gloria lui

Dumnezeu și mântuirea celor aleși.6

2. Tatăl a prescris condițiile acestui legământ, care presupuneau ca Fiul

să ia un trup de om, să împlinească poruncile legii prin ascultarea Sa și

să sufere judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru cei aleși, pentru a

satisface dreptatea lui Dumnezeu în locul lor.7

3. Tatăl I-a promis Fiului că va fi cu El, iar dacă Fiul va împlini lucrarea

încredințată Lui, va obține mântuirea și glorificarea celor aleși. Tatăl a

confirmat aceste promisiuni cu un jurământ.8

4. Fiul a acceptat de bunăvoie condițiile și Și-a asumat lucrarea ca

garanție a legământului.9

5. Tatăl a aprobat și a acceptat lucrarea Fiului, care Și-a revendicat

dreptul asupra promisiunilor făcute în legământ.10

Acest rezumat se regăsește frecvent între teologii reformați ai

secolului șaptesprezece. Ei au înțeles faptul că Scriptura arată că 6 Vindiciae Evanghelicae; sau The Mystery of the Gospel Vindicated and Socinianism

Examined (1655), în Works, vol. 12 (Edinburgh: Banner of Truth, retipărit 1998), 498-500. Owen a citat Prov. 8:22-31, Ps. 60:12, Isaia 9:6, Zaharia 4:12-13, 13:7, Evrei 2:9-10, 12:2. 7 Works, 12:499, 501-2. Own a citat din Iov 33:23, 24, Isaia 42:1, 49:5, 53:10, Ioan 14:28,

Rom 8:3, Gal. 4:4, Fil 2:6-7, Evrei 10:5-9. Vezi de asemenea Works, 10:168-174, 22:446-481. 8 Works, 12:499, 503-5. Owen a citat din Psalmul 16:10-11, 22:30-31, 89:27-28, Isaia 42:4,6,

50:5-9, 52:1-4, 53:10, 11, Evrei 5:7, 7:21, 28, 12:2. 9 Works, 12:499, 505. Owen citat în Psalmul 16:2, 40:7-8, Isaia 50:5, Fil 2:6-8.

10 Works 12:499, 505-507, Owen citat în Iov 33:24, Ps 2:7-8, Isaia 49:5-9, Daniel 9:24, Fapte

13:33, Rom. 1:4, Ioan 17, Evrei 7:25, 9:24.

37

legământul răscumpărării este pentru Hristos un legământ al ascultării și

al îndatoririi. Iertarea păcatelor și viața veșnică a celor aleși nu era

posibilă decât prin împlinirea de către Hristos a cerințelor dreptății lui

Dumnezeu, prin viața Sa de ascultare și moartea ispășitoare. Astfel,

Hristos a păzit legământul în care ne punem încrederea pentru

mântuirea noastră.

Owen a subliniat faptul că Duhul Sfânt are un rol esențial în

legământul răscumpărării. Prin Duhul Sfânt fecioara Maria L-a zămislit

pe Hristos care s-a întrupat, El s-a dat Tatălui ca jertfă și a înviat din

morți.11 Mai mult decât atât Duhul Sfânt are rolul de a-i uni pe cei aleși cu

Hristos și de a-i păstra.12 Mântuirea noastră este Trinitară de la început

până la sfârșit.

Nu doar teologii britanici au fost cei care au explicat legământul

răscumpărării în acest fel. Majoritatea teologilor reformați europeni au

susținut aceiași învățătură. Teologul olandez reformat Herman Witsius

(1636-1708) l-a descris ca:

voia Tatălui, dându-L pe Fiul pentru a fi Capul și Răscumpărătorul

celor aleși și voia Fiului, înfățișându-Se ca Chezaș sau Garant al lor;

în asta constă natura unei învoieli și înțelegeri între aceștia.

Scripturile Îl prezintă pe Tatăl în contextul mântuirii noastre, ca Cel

care Îi cere Fiului Său ascultare până la moarte; iar pentru

împlinirea condiției acestei ascultări, I-a promis în schimb, numele

care este mai presus de orice nume, că va fi Cap al aleșilor chiar și

în slavă; iar pe Fiul îl prezintă ca Cel care vine să facă voia Tatălui,

acceptând promisiunea și…cerând, în virtutea învoielii, împărăția și

slava promisă. Demonstrând clar toate aceste fapte din Scriptură

nu se poate, sub nici o formă, să fie negat faptul că există o învoială

între Tatăl și Fiul care reprezintă baza mântuirii noastre.13

11

10:163-78. Owen s-a referit la Matei 1:18, Luca 1:35, 80, Rom. 1:4, 8:11, Evrei 9:14 și 1 Petru 3:18. 12

11:336ff. 13

Herman Witsius, The Economy of the Covenants between God & Man, două volume, (1693, trad. William Crookshank, 1822, retipărit Escondido: The Den Dulk Foundation, 1990), 1:166.

38

Asemenea lui Owen, Witsius a explicat faptul că acest legământ

implică anumite condiții, pe care Fiul a fost de acord să le împlinească.

Pentru a-I mântui pe păcătoși și în același timp pentru a satisface

dreptatea împotriva păcatului, Tatăl I-a cerut Fiului să ia locul celor aleși

prin a deveni cel de-al doilea Adam și prin împlinirea neprihănirii

obținută prin ascultarea Sa. Fiul a fost de acord, a împlinit condițiile și a

primit răsplata care I se cuvenea, o împărăție și slava împreună cu

oamenii răscumpărați de El.

Teologia reformată a descris într-un mod specific rolul lui Hristos

în legământul răscumpărării folosind termeni precum cap federal,

mijlocitor (de exemplu Evrei 8:6, 9:15, 12:24) și garant (de exemplu,

Evrei 7:22). Aceste denumiri, în general, se referă la aceiași idee și

anume la Hristos ca reprezentant al poporului Său, fiecare scoțând în

lumină diverse aspecte ale aceluiași rol. Denumirea de cap federal

subliniază faptul că Hristos este o persoană publică ce acționează în

folosul celor pe care îi reprezintă. Împrumutând un exemplu folosit de S.

M. Baugh: „atunci când președintele Statelor Unite semnează un tratat, Îi

obligă pe toți cetățenii pe care îi reprezintă să susțină acel tratat. Dacă

președintele încalcă tratatul prin acțiunile sale oficiale, întreaga țară e

răspunzătoare.”14 Tot așa, faptele lui Hristos au consecințe asupra

aleșilor, fiindcă El este Capul Federal al lor. Cuvântul mijlocitor, pe de altă

parte, ne atrage atenția la Hristos care ne reprezintă înaintea Tatălui prin

cele trei slujbe pe care le are de Profet, Preot și Împărat. În plus titlul de

garant ni-L înfățișează pe Hristos ca și garanție a mântuirii noastre, care

a împlinit condițiile legământului Său cu Tatăl.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

De ce ar trebui să îl intereseze pe creștin dacă a existat un

legământ al răscumpărării între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt încheiat înainte

de a fi creată lumea? La o primă privire am putea să fim ispitiți să ne

gândim că această doctrină este abstractă și nefolositoare, având valoare

doar în sălile de seminar sau în conversațiile dintre marii teologi. Totuși,

nu este nimic mai departe de adevăr decât acest mod de gândire. 14

S. M. Baugh, „Covenant Theology Illustrated: Romans 5 on the Federal Headship of Adam and Christ”, Modern Reformation, v01.9, n0.4, Iulie/August 2000.

39

Doctrina legământului răscumpărării este foarte practică pentru viața de

creștin, deoarece ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, ne oferă

mângâiere și siguranță și ne păzește de speculații.

Ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu. Doctrina

legământului răscumpărării ne descoperă faptul că între Tatăl, Fiul și

Duhul Sfânt este armonie și o dragoste perfectă. Promisiunile și

angajamentele făcute între aceștia sunt o dovadă a dragostei ce se

manifestă între Persoanele Dumnezeirii. Dragostea Tatălui pentru Fiul

este exprimată prin faptul că Tatăl i-a dat ca răsplată un popor peste care

să domnească. Dragostea Fiului pentru Tatăl este exprimată prin

supunerea Sa față de voia Tatălui, oricare ar fi prețul. Dragostea Duhului

Sfânt pentru Tatăl și pentru Fiul se exprimă prin lucrarea Sa de a duce la

îndeplinire planul hotărât. Apoi dragostea Tatălui și a Fiului pentru

Duhul Sfânt se manifestă prin turnarea Lui asupra bisericii ca dar din cer.

Nici un Membru al Trinității nu acționează separat de ceilalți Doi.

Mai mult doctrina legământului răscumpărării ne învață faptul că

Dumnezeu, din veșnicie, a fost doritor să comunice altora această

dragoste pe care o experimentează în El însuși. Teologul universității de

la Princeton Geerhardus Vos (1862-1949) descrie această dragoste în

felul următor „la fel cum starea de fericire deplină există în relația lipsită

de constrângeri a celor trei persoane a Ființei vrednice de adorație, omul

își va găsi starea binecuvântată în relația bazată pe legământul cu

Dumnezeul Său.”15 Dumnezeu a hotărât să-Și împărtășească dragostea cu

cei aleși. În voia Sa suverană, El a ales să ne facă vase ale iubirii veșnice

reciproce dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Noi nu am făcut nimic vrednic

de dragostea lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit pe când eram noi încă

păcătoși și dușmani ai Săi (Rom. 5:8-10). Mai curând, El a fost Cel care a

luat inițiativa iubindu-ne înainte de întemeierea lumii, prin acest mare

legământ care implică fiecare Persoană a Dumnezeirii. Legământul

răscumpărării ne arată faptul că mântuirea noastră este Trinitară de la

început până la sfârșit, plănuită cu grijă din veșnicie și aplicată în istoria

umanității. Ce dragoste măreață ne este descoperită prin faptul că

Hristos a venit având o misiune concretă, aceea de a-Și respecta

15

Geerhardus Vos, Redemptive History and Biblical Interpretation: The Shorter Writings of Geerhardus Vos (Phillipsburg: P&R, 1980), 245.

40

obligațiile pe care le avea prin legământ și de a dobândi pentru noi

răscumpărarea!

Ne oferă mângâiere și siguranță. Știind că mântuirea noastră a

fost planificată de Dumnezeul Triunic înainte de întemeierea lumii, ne

este oferită o mângâiere de nedescris. Dacă ești creștin aceasta este

pentru că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au încheiat un legământ în veșnicie să

te mântuiască. Nu ești creștin pentru că ești mai bun, mai deștept sau ai o

inimă mai maleabilă decât alți oameni. Ești creștin pentru că Tatăl te-a

ales prin Fiul Său, Fiul a împlinit condițiile mântuirii Tale, iar Duhul Sfânt

ți-a aplicat binecuvântările care au venit de pe urma lucrării lui Hristos.

Atunci când ești ispitit să te îndoiești de mântuirea ta, amintește-ți că

Hristos a spus: „S-a isprăvit” și că Tatăl este mulțumit de lucrarea Fiului

Său. Mântuirea Ta este sigură, nu datorită a ceea ce faci tu, ci pentru că

Hristos a sfârșit lucrarea pe care I-a dat-o Tatăl să o împlinească și a

satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu. De aceea, Tatăl L-a înălțat nespus de

mult. Tiparul ascultării și al răsplății în cadrul legământului

răscumpărării ne face să privim la Hristos și nu la noi înșine pentru

siguranța mântuirii noastre.

Iată cum explică Louis Berkhof acest lucru:

Deși legământul răscumpărării este fundamentul etern al

legământului harului și în ceea ce îi privește pe păcătoși

prototipul său etern, pentru Hristos a fost mai degrabă un

legământ al faptelor decât un legământ al harului. În cazul Său,

legea legământului inițial, se aplica și anume: faptul că viața

veșnică se putea dobândi numai prin împlinirea poruncilor

legii. Ca ultimul Adam, Hristos obține viața veșnică pentru

păcătoși ca răsplată pentru ascultarea Sa, și nu ca dar. Ceea ce a

făcut El ca Reprezentant și Garant al poporului Său, cel din

urmă nu mai este obligat să împlinească. Lucrarea a fost

împlinită, răsplata este dobândită și credincioșii sunt făcuți

părtași la roadele lucrării încheiate a lui Hristos prin har.16

16

Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 268.

41

Suntem mângâiați atunci când cunoaștem faptul că Hristos ne-a

dobândit răscumpărarea ca răsplată pentru lucrarea Sa împlinită cu

credincioșie, asigurându-ne că suntem mântuiți prin meritele Sale și nu

prin ale noastre. Noi suntem acceptați de Tatăl nu datorită ascultării

noastre, ci a ascultării Lui. Catehismul de la Heidelberg în întrebarea 60

spune:

Deşi conştiinţa mă acuză că am păcătuit grav împotriva tuturor

poruncilor lui Dumnezeu, că nu am respectat niciuna niciodată

şi că sunt înclinat permanent către tot răul, Dumnezeu totuşi,

fără nici un merit din partea mea, ci doar prin har, îmi oferă şi

trece în contul meu satisfacţia, dreptatea şi sfinţenia lui Hristos,

de parcă n-aş fi avut şi nici n-aş fi comis vreodată vreun păcat,

de parcă eu însumi aş fi dat dovadă de toată ascultarea pe care

Hristos a dovedit-o pentru mine; singura condiţie este ca eu să

primesc această binefacere cu o inimă credincioasă.

Doctrina legământului răscumpărării evidențiază ascultarea lui

Hristos ca reprezentant legal al nostru și meritul pe care L-a câștigat în

locul nostru. Cât de mare mângâiere ne aduce această învățătură nouă, ca

oameni care adesea avem conștiința tulburată de slăbiciunea credinței

noastre și de eșecurile pe care le avem în viața de credință!

Ne păzește de speculații. Deși unii pot fi îngrijorați de faptul că

doctrina răscumpărării s-a născut în urma speculațiilor, aceasta ne

păzește de speculații. Nu doar că este fundamentată pe dovezi biblice

clare, această doctrină Îl are în centrul Său pe Hristos și lucrarea Sa ca

obiect al credinței noastre. Mai degrabă decât să ne facă să speculăm

privitor la decretele ascunse ale lui Dumnezeu (fiind înclinați la aceasta

prin natura noastră păcătoasă), această doctrină ne face să nu privim mai

departe de Mijlocitorul nostru, care a venit în trup uman să trăiască, să

moară și să fie înviat din morți. Michael Horton spune: predestinarea pe

care a făcut-o Dumnezeu ne este ascunsă, dar nu și Hristos. Descoperirea

tainei care a fost ascunsă în veacurile trecute, persoana și lucrarea lui

Hristos, devine singura mărturie pe care ne putem baza a alegerii

noastre. Aceia care se încred în Hristos, Îi aparțin lui Hristos, sunt aleși în

42

Hristos.”17 Doctrina legământului răscumpărării protejează această

descoperire a tainei. Ne îndeamnă să privim la Cel care este Mijlocitorul

legământului și Garantul nostru, care ne-a asigurat binecuvântările

răscumpărării, credinței, justificării, înfierii, sfințirii, perseverării și

glorificării. Ne îndeamnă ca peregrini care călătoresc în acest veac rău, să

avem ochii ațintiți înspre Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre, Cel

care L-a ascultat în toate lucrurile pe Tatăl. Ne spune că deși viața este

grea, impredictibilă și plină de suferință, avem o mântuire care nu se

schimbă și nu se pierde, deoarece a fost câștigată de Însuși Domnul

slavei.

Întrebări pentru meditare

1. Ce face ca legământul răscumpărării să fie unic? Ce îl diferențiază

de celelalte legăminte ale Bibliei?

2. Care a fost rolul Tatălui în legământul răscumpărării?

3. Care a fost rolul Fiului în legământul răscumpărării?

4. Care este rolul Duhului Sfânt în legământul răscumpărării?

6. Care este mângâierea pe care o primești din urma cunoașterii

legământului răscumpărării?

17

Michael Horton, God of Promise (Grand Rapids: Baker, 2002), 79.

43

Eșec în paradis:

LEGĂMÂNTUL FAPTELOR

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul

Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

(Ioan 3:16). „«Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat

în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi

primi darul Sfântului Duh»” (Fapte 2:38). Acestea sunt versetele clasice

prin care este sumarizată Evanghelia, care proclamă vestea bună despre

cum putem fi mântuiți de păcatele noastre.

Aceste versete și altele asemenea lor, ne sunt dragi și le păstrăm

în inima noastră. Evanghelia ne mângâie în vremuri de îndoială și ne

încurajează atunci când suntem istoviți datorită luptei pe care o purtăm.

Uneori înrămăm aceste versete pentru a le agăța pe perete, le punem pe

fundalul calculatorului nostru sau le lipim de biroul la locul de muncă.

Acestea ne aduc aminte de mântuirea măreață pe care o avem în Hristos

și ne oferă mângâiere. Totuși, aceste versete ridică întrebarea: Cum

poate fi posibil una ca asta? Cum e posibil ca păcătoșii nenorociți să fie

mântuiți doar prin credință? De ce a trebuit ca Hristos să moară pe

cruce? Ce a făcut Hristos pentru ca noi să avem viață veșnică prin

credința în El? De ce trebuie ca oamenii păcătoși să fie răscumpărați?

Pentru a da un răspuns acestor întrebări, poate că întâi noi am

privi la una din epistolele lui Pavel sau la un pasaj din evanghelii;

socotind că acolo am găsi cu siguranță un răspuns. Mai există însă un loc

unde putem privi pentru a primi răspuns la aceste întrebări, și anume, la

primele capitole ale Genezei. Acest lucru poate vă surprinde pe mulți. Noi

înțelegem importanța primelor capitole ale Genezei cu privire la creație,

însă în ce fel vorbesc acestea despre Evanghelie?

Predicarea apostolică a Evangheliei este puntea care ne aduce la

Dumnezeu ca Mântuitor. Această punte este pavată și marcată foarte

clar, dar pilonii acestei punți care sunt înrădăcinați adânc în râu, se

găsesc în Geneza, capitolele 1-3. Șuvoiul de apă uneori poate ascunde

acești piloni, însă, fără pilonii din Geneza, puntea Evangheliei ar începe

44

să se năruie sub picioarele noastre. Geneza 1-3 constituie temelia

Evangheliei, în mod special pentru că ne dezvăluie legământul faptelor.

Doctrina legământului faptelor ne învață mai multe despre perfecțiunea

lucrării lui Hristos și astfel ne consolidează siguranța mântuirii noastre.

Ce este legământul faptelor?

Doctrina legământului faptelor are o descendență aleasă. În timp

ce conceptul de legământ al faptelor se găsește în scrieri încă din timpul

lui Augustin (354-430), în timpul reformei teologi precum Zacharias

Ursinus (1534-83) și Caspar Olevianus (1536-87), autorii Catehismului

de la Heidelberg, aveau o învățătură consistentă cu privire la această

doctrină. În Catehismul său cel Lung (1562), Zacharias Ursinus a pus la

egalitate, într-un mod explicit, legământul faptelor cu legea care „cere

ascultarea perfectă de Dumnezeu” și „făgăduiește viața veșnică celor care

o țin” și legământul harului cu Evanghelia care „ne arată împlinirea în

Hristos a neprihănirii cerute de lege” și promite „viața veșnică în mod

gratuit datorită lui Hristos pentru cei care cred în El.”18 Caspar Olevianul

a susținut aceiași doctrină în cartea sa din anul 1567, Vester Grund. El a

vorbit despre un legământ legal al faptelor cu Adam ca reprezentant al

umanității, în care legea a fost „sădită” ca parte a „naturii umane”.19 Acest

legământ al faptelor este în contrast cu legământul harului care proclamă

„Garantul care satisface în mod deplin judecata dreaptă a lui Dumnezeu

împotriva noastră.”20

Până în anii 1640 doctrina legământului faptelor a fost

recunoscută oficial și formulată în standardele confesionale scrise în

cadrul Adunării de la Westminster. Catehismul Scurt de la Westminster

(CSW), de exemplu, definește acest legământ după cum urmează: „Când

Dumnezeu l-a creat pe om, El a intrat într-un legământ al vieţii cu omul,

18

Zacharias Ursinus, Larger Catechism, 36, așa cum se găsește în Lyle Bierma și alții, An Introduction to the Heidelberg Catechism: Sources, History and Theology, Texts and Studies in Reformation ans Post-Reformation Thought (Grand Rapids: Baker, 2005), 168-69. 19

Caspar Olevianus, A Firm Foundation. An Aid to Interpreting the Heidelberg Catechism, trad. Lyle D. Bierma, Texts and Studies în Reformation and Post-Reformation Thought (Grand Rapids:Baker Books, 1995), 3-5. 20

Olevianus, Firm Foundation, 3.

45

având ca şi condiţie ascultarea perfectă; omului i-a fost interzis să

mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, în caz contrar fiindu-i

vestită pedeapsă morţii.” (12). Tot așa Mărturisirea de Credință de la

Westminster (MW) susține: „Primul legământ făcut cu omul a fost un

legământ bazat pe fapte, prin care lui Adam i-a fost promisă viaţa şi, în el,

întregii posterităţi, cu condiţia unei ascultări perfecte şi personale” (7.2).

În concordanță cu aceste afirmații, Louis Berkhof afirmă faptul că

legământul faptelor este angajamentul lui Dumnezeu față de Adam, ca

reprezentant al omenirii, în care viața este condiționată de ascultarea

perfectă și moartea (veșnică) este amenințarea pentru neascultarea față

de porunca de a mânca nu din pomul interzis.21

Există patru aspecte ale acestei definiții a căror detaliere ne va fi

utilă. În primul rând, Dumnezeu este Cel care a încheiat legământul la

crearea lumii. Faptul că Adam și Eva au fost făcuți după chipul și

asemănarea lui Dumnezeu însemna ca ei se aflau într-un legământ cu

Dumnezeu. La crearea lumii, Dumnezeu promite creației Sale să o susțină

și să-i fie Dumnezeu. Tot așa, Adam fiind creat după chipul lui Dumnezeu

are o obligație implicită față de Dumnezeu. În Geneza 1:26, Dumnezeu

face după chipul Său un bărbat și o femeie pentru a stăpâni pământul,

ceea ce reprezintă o obligație a lor. Crearea lumii de către Dumnezeu

generează o relație care presupune obligații, precum asemănarea

acesteia cu Dumnezeu. Așadar, angajamentul bazat pe legământ al lui

Dumnezeu față de oameni se evidențiază clar în Geneza 1, chiar înainte

de a fi rostită porunca mai restrânsă de a nu mânca din Pomul

Cunoștinței Binelui și a Răului. Această interdicție concentrează

legământul asupra încercării omului, dar legământul este mai

cuprinzător decât această poruncă.

În al doilea rând, promisiunea vieții veșnice se bazează pe

ascultarea lui Adam. Faptele lui erau mijlocul prin care putea fi obținută

această promisiune. Faptele bune ale lui Adam i-ar fi adus răsplata,

ascultarea Sa trebuind să fie perfectă și continuă. Adam putea să

păcătuiască și în alte moduri, nu numai prin a mânca din pomul interzis.

A fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu înseamnă să fii sub toate

aspectele, încontinuu, perfect neprihănit.

21

Systematic Theology, (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 215-17.

46

O obiecție obișnuită față de această idee este întrebarea despre

cum ar putea faptele lui Adam dobândi ceva de la Dumnezeu. Chiar nu ar

putea o ființă umană câștiga nimic de la Dumnezeu ca ceva datorat?

Această obiecție, însă, omite faptul că Dumnezeu este suveran în

stabilirea termenilor legământului. El a creat totul și toate lucrurile au

fost considerate bune. Tot așa El este liber să atribuie valoarea lucrurilor

pe care Le-a făcut. Rata schimbului este în mâinile Sale. Omul va dobândi

de la Dumnezeu ceea ce stabilește El. Toate acestea nu sunt datorită

vreunui merit intrinsec aflat în umanitate, ci datorită cuvântului lui

Dumnezeu. Așadar, Domnul este suveran să stabilească valoarea vieții

veșnice și El a stabilit-o la prețul ascultării perfecte. Era un merit

determinat prin legământ. Domnul a stabilit termenii legământului și în

dreptatea Sa se va asigura că aceștia vor fi respectați.

Mai mult decât atât, Dumnezeu L-a creat pe om având abilitatea

de a reuși în ceea ce face. Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva într-o

neprihănire și sfințenie desăvârșite (Ef. 4:24). Păcatul în acea vreme nu

era parte din peisaj. Domnul L-a făcut pe Adam sfânt, având o înclinație

naturală înspre a asculta. Ascultarea era plăcerea lui, înclinația lui

primară, conduita sa obișnuită. Mărturisirea Belgiană spune faptul că

primul Adam a fost „capabil să se acorde în toate lucrurile cu voinţa lui

Dumnezeu” (Art. 14), iar Catehismul de la Heidelberg: „Dumnezeu l-a

făcut pe om capabil s-o împlinească (legea)” (9). Adam putea asculta într-

un mod perfect și continuu de Dumnezeu pentru a primi răsplata vieții

veșnice.

În al treilea rând, binecuvântarea/răsplata și blestemul/pedeapsa

legământului erau în cele din urmă de natură spirituală. Viața promisă era

viața veșnică. Pomul vieții era un semn și o garanție pentru Adam că în

schimbul ascultării sale va primi viața veșnică. De aceea, Dumnezeu îi

oprește pe Adam și Eva din a mânca din Pomul Vieții care i-ar fi făcut să

trăiască veșnic (Gen. 3:22). John Calvin (1509-64) afirmă acest lucru

foarte clar în tratarea subiectului despre caracterul sacramental al

Pomului Vieții: „(Dumnezeu) le-a dat lui Adam și Evei pomul vieții ca o

garanție a vieții veșnice.”22 Pomul vieții din mijlocul grădinii Eden

22

John Calvin, Institutes of the Christian Religion (1559), ed. J. T. McNeill, trad. F.L. Battles (Philadelphia: Westminster Press, retipărit 1975), 4. 14.18.

47

simboliza bucuria nesfârșită pe care prin ascultarea sa, Adam urma să o

câștige (Apoc. 22:2).

Viața veșnică era dobândită prin ascultarea lui Adam și tot așa,

moartea veșnică era dobândită prin neascultarea sa. Răsplata este în

concordanță cu pedeapsa. Dumnezeu a hotărât moartea ca penalizare

pentru neascultare:„În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”

(Gen. 2:17). Moartea despre care vorbește aici Dumnezeu este fizică,

spirituală și veșnică. Din perspectivă biblică moartea nu reprezintă doar

sfârșitul existenței fizice, ci mult mai mult și anume: separarea de

Dumnezeu și de toată bunătatea Lui. La căderea lor, Adam și Eva nu au

murit fizic, însă imediat și-au dat seama de rușinea spirituală în care se

află prin faptul că au devenit conștienți de goliciunea lor (Gen. 3:7). CSW

în întrebarea 19 spune: „Toţi oamenii şi-au pierdut comuniunea cu

Dumnezeu şi sunt sub mânia şi blestemul Lui, fiind susceptibili ruinei

vieţii acestea, cuvenindu-li-se moartea şi chinurile iadului pentru

eternitate.”

În al patrulea rând, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam și

cu toți urmașii Săi. Fiecare fiu al lui Adam și fiică a Evei se află în acest

legământ. Adam i-a reprezentat pe toți oamenii și a acționat în numele

lor. Dumnezeu L-a numit pe Adam ca reprezentant al nostru legal și cap

„federal” al umanității.

În mod firesc, aceasta înseamnă că repercusiunile faptelor lui

Adam au trecut asupra copiilor săi. Dacă ar fi dobândit viața ar fi

dobândit-o pentru el și pentru toți urmașii săi, tot așa este și în cazul

pedepsei cu moartea. Acest aspect al legământului este evident din

istoria umanității. Odată ce Adam a căzut, Eva, Cain, Abel și toți oamenii

ce i-au urmat au fost pedepsiți cu moartea (Rom. 5:12). Cain și Abel nu

au fost puși în locul lui Adam în grădină, ci au fost alungați la est de Eden.

Vina păcatului le aparținea și lor, moștenind natura păcătoasă a tatălui

lor. De atunci încolo lucrurile nu s-au schimbat. Dumnezeu nu ne-a

așezat înapoi la linia de start, de unde a pornit Adam. În schimb, noi

suntem născuți fiind morți în păcat (Ef. 2:1-3). Așadar, toată umanitatea

în Adam se află în acest legământ. Legământul schimbă întreaga istorie;

destinul și viața noastră au fost determinate de acest legământ. În Adam,

noi suntem căzuți și în consecință suntem ținuți captivi păcatului și

blestemului său care este moartea.

48

În lumina acestor aspecte, putem defini legământul faptelor ca

angajamentul lui Dumnezeu de a-i da lui Adam și posterității sale în

schimbul ascultării, viața veșnică sau moartea veșnică în schimbul

neascultării. Aceasta e starea inițială în care Adam și Eva au fost creați.

Adam fiind creat după chipul lui Dumnezeu, avea o natură neprihănită,

sfântă, prin care putea obține răsplata pentru faptele bune ale sale.

De-a lungul timpului, teologii au numit acest legământ în diferite

moduri, însă cu toții au fost de acord cu privire la ceea ce el semnifică.

Din punctul de vedere al scopului legământului (CSW 12), unii l-au numit

legământul vieții; dacă Adam ar fi ascultat, el ar fi dobândit viața veșnică.

Alții l-au numit legământul creației, fiindcă a fost încheiat la crearea

lumii. Numele de legământ al faptelor, totuși, pune în lumină mijlocul

prin care Adam urma să obțină viața veșnică; și anume prin faptele sale.

Aceste denumiri diferite reflectă diverse aspecte ale aceluiași legământ.

În teologia reformată predomină numele de legământ al faptelor,

pentru că această denumire poate fi pusă în contrast cu legământul

harului. Ceea ce au în comun legământul faptelor și legământul harului

este faptul că sunt legăminte care au ca scop viața, iar ceea ce le

diferențiază este modul în care este obținut acest scop. În legământul

harului, poporul lui Dumnezeu primește viața ca dar, prin credință,

datorită lucrării desăvârșite a lui Hristos, Mijlocitorul nostru. În schimb

în legământul faptelor, Adam câștiga viața prin ascultarea de termenii

legământului. Din acest motiv este potrivit și util ca legământul faptelor

să fie numit astfel.

Care este învățătura Bibliei?

Mărturisirile de credință reformate și teologia urmăresc să

rezume și să învețe ceea ce Biblia învață. Cuvântul inspirat, fără cusur al

lui Dumnezeu este singura normă pentru credință și viață. Teologia

reformată este o teologie a legământului pentru că este o teologie

exegetică, adică este bazată și înrădăcinată în exegeza Scripturii.

Teologia reformată vorbește despre legământul faptelor fiindcă acesta se

găsește în Cuvântul lui Dumnezeu. Deși învățătura legământului faptelor

a fost sistematizată în tradiția reformată, totuși multe alte tradiții nu

49

învață despre legământul faptelor și doar câțiva reprezentanți ai tradiției

reformate s-au opus acestor perspective.

Geneza 2-3. Primul pasaj despre care trebuie să vorbim este în

mod firesc cel despre căderea lui Adam și a Evei. De fapt, unul dintre cele

mai răspândite argumente împotriva acestui legământ este faptul că

Scriptura nu folosește termenul de legământ pentru a descrie ce se

petrecea în starea de dinainte de cădere. Pasajul din Geneza 2-3 nu

folosește deloc termenul de legământ. Acest lucru este adevărat,

cuvântul legământ nu se află în Geneza 2-3. Totuși asta nu ar trebui să fie

o piedică pentru noi.23 În viața noastră de zi cu zi putem vorbi despre

lucruri, idei sau obiecte fără a folosi termenul specific sau numele

acestora; acești termeni se pot deduce doar din context sau putem folosi,

în schimb. simboluri și sinonime. Fapt care este valabil și în cazul

limbajului Scripturii. Dacă toate elementele unui legământ sunt prezente

în Geneza 2-3, nu mai este nevoie de specificarea acelui termen.

În ce privește relațiile obișnuite dintre oameni, contextul este

deosebit de important. O poveste sau un film poate arăta că un bărbat și

o femeie sunt căsătoriți în diverse moduri fără a folosi cuvinte precum

„soț/soție” sau „căsătorie”. Pot fi folosiți termeni sinonimi precum

„însurat” sau „jumătate” sau relația de căsătorie poate fi ilustrată prin

modul în care bărbatul și femeia discută unul cu celălalt. Simpla imagine

a unui cuplu mai în vârstă care se plimbă ținându-se de mână, ne poate

duce cu gândul că cei doi sunt căsătoriți. Tot așa în Geneza 2-3,

legământul se poate deduce clar din context.

Cu toate acestea, fiecare context are o curbă statistică a

progresului învățării. Dacă mergi în vizită la un prieten, poate că nu ai

auzit niciodată până atunci cuvintele sau expresiile pe care familia lui le

folosește pentru anumite lucruri. În familia noastră numim ridichile

pământ pentru că atunci când eram copil, tatăl meu spunea că ridichile

au gust de pământ. Tot așa, dacă nu ești familiar cu denumirea aceasta,

cererea de la masa de cină: „dă-mi, te rog pământul” te-ar deruta. Dacă

așa stau lucrurile în cazul familiilor sau culturilor unde anumite lucruri

pot fi omise prin traducere, cum este situația unei culturi care are o

vechime de aproape trei mii de ani? Simbolurile, ilustrațiile și idiomul 23

Același lucru se întâmplă în 2 Samuel & unde Dumnezeu nu folosește termenul de legământ atunci când vorbește cu David, deși acolo este vorba clar despre un legământ.

50

variază și de aceea trebuie să fim în cunoștință de cauză. Ceea ce era

foarte obișnuit pentru evreii din antichitate este foarte posibil să nu fie

înțeles de noi fără un studiu al culturii lor.

Ce trebui să reținem este faptul că pentru primele capitole ale

Genezei, contextul este ieșirea lui Israel din Egipt și încheierea

legământului lui Dumnezeu cu poporul la multele Sinai. viața poporului

Israel după robia din Egipt a fost dominată de acest legământ. Moise a

fost autorul acestor capitole, el a fost ghidat de Duhul Sfânt, iar scrierile

lui s-au adresat poporului Israel. Astfel, termenii și imaginile din Geneza

2-3 ar trebuie, pe de o parte, să fie înțelese în lumina modului în care

sunt folosite și în alte părți ale Scripturii. Israel nu a primit doar

capitolele 2 și 3 din Geneza; ci mai degrabă aceste capitole introductive

erau parte a unui întreg, parte a cărții Geneza alături de celelalte cărți

precum Exod, Levitic și Deuteronom.

Un bun exemplu este numele folosit pentru Dumnezeu în Geneza

2 și 3. În aceste două capitole, Domnul este numit aproape tot timpul cu

numele „DOMNUL Dumnezeu” (de douăzeci de ori). Singura excepție este

de pe buzele femeii și a șarpelui care Îl numesc doar „Dumnezeu” (de

patru ori). Aceste variații au scop narativ creând în mod deliberat o

distanță între Dumnezeu, femeie și șarpe. ”DOMNUL Dumnezeu” este

numele lui Dumnezeu specific legământului. Acest nume surprinde

aspectul relației solemne bazate pe legământ, a lui Dumnezeu cu poporul

Său. Această denumire se găsește în Exod 3:14-18, atunci când

Dumnezeu îi cere lui Moise să elibereze poporul din Egipt. În Exod 20:2

este folosită în prologul de dinainte de cele zece porunci în care

Dumnezeu vorbește în termenii legământului, iar în cartea Deuteronom

este o denumire dominantă. În mod firesc, atunci când se pronunța acest

nume de „DOMNUL Dumnezeu”, în mintea israeliților avea o nuanță care

îi ducea cu gândul la legământ și la obligațiile pe care le aveau față de

Domnul. La fel ar trebui să fie și în cazul nostru.

Mai mult decât atât, trebuie să remarcăm faptul că tot pasajul din

Geneza 2-3 este o istorisire care implică personaje, un motiv și un fir

narativ. O bună istorisire, în special în Vechiul Testament, comunică

semnificația sa în primul rând prin povestirea în sine și nu prin

intermediul unor note explicative („această înseamnă că…”). Cadrul,

desfășurarea firului narativ și personajele sunt suficiente pentru ca

51

cititorul să facă anumite raționamente. Remarcați afirmația pe care o

face Bary Webb cu privire la modul în care firul poveștii evreiești

comunică înțelesul. „Semnificația pe care o au avut-o acele evenimente

pentru scriitor…este exprimată prin modul în care este spusă acea

poveste, nefiind niciodată exprimată clar.”24 A cere să existe în Geneza 2-

3 cuvinte care să spună clar „acesta este un legământ” înseamnă să

forțezi scrierea de calitate proastă a istorisirii. Având astfel de pretenții,

cititorul vine înaintea pasajului Bibliei ca stăpân, în loc să se supună

textului.

Prin ascultarea și recitirea istorisirii din Geneza 2-3, devine clar

faptul că este vorba de un legământ de la un capăt la altul, deși nu este

folosit termenul de „legământ”. Observația unui expert cu privire la

Geneza 2-3 se aplică ideii de legământ prin analogie: „Deși nici unul din

cuvintele ebraice pentru «păcat» nu apare în text, noțiunea în sine este

prezentă.”25 Ideea de legământ domină narațiunea pentru că tema și firul

poveștii ne aduce în atenție obligația prin legământ ca Adam și Eva să nu

mănânce din Pomul cunoștinței Binelui și Răului. Oricare cititor obișnuit

ar înțelege acest lucru. Această obligație sau încercare stă în centrul

istorisirii. Așa cum am menționat mai înainte în introducere, unul din

sinonimele pentru „legământ” este termenul de „obligație”.

Așadar, de îndată, Adam și Pomul Cunoștinței sunt centrul

narațiunii acestor capitole introductive. În capitolul 2:8 Dumnezeu

sădește grădina Eden și îl așează pe om în ea, apoi în versetul 9,

Dumnezeu face să crească pomi plăcuți la vedere și gustoși împreună cu

Pomul Cunoștinței Binelui și Răului și Pomul Vieții. La începutul

descrierii grădinii se spune că acești doi pomi se aflau în mijlocul ei.

Întreaga grădină îi înconjoară și poate fi înțeleasă din perspectiva

acestor doi pomi. Proeminența lor în geografia Edenului denotă

semnificația narațiunii.

În Geneza 2:15, firul narativ amintește de cuvintele din versetul 8,

în care Dumnezeu îl așează pe Adam în Eden și împreună cu plasarea lui

acolo urmează datoria. Slujba privilegiată din paradis pe care o avea

Adam, aduce cu sine responsabilitatea de a păzi și a lucra grădina. Apoi,

24

Barry Webb, „The Theme of the Jephthah Story (Judges 10:6-12:7)” RTR 45. 2 My-Ag (1986): 34-43. 25

Tryggve N. D. Mettinger, The Eden Narrative, (Winona Lake: Eisenbrauns, 2—7), 25.

52

în primul dialog al istorisirii, Domnul îi poruncește lui Adam să nu

mănânce din Pomul Cunoștinței. Așa cum ne-am fi așteptat, acei pomi

înrădăcinați în inima Edenului sunt din nou în scenă, acum Pomul

Cunoștinței fiind în prim-plan. De altfel, cuvântul din limba ebraică

pentru „cunoștință” poate însemna și „alegere”, acțiunea ce vine de pe

urma înțelepciunii în schimbul caracteristicii de a fi înțelept. Acest pom

poate fi numit mai degrabă: „Pomul Alegerii dintre Bine și Rău.”26

Această interdicție nuanțează Pomul Cunoștinței ca fiind o încercare

pentru Adam. Porunca împreună cu caracterul său oarecum arbitrar și cu

denumirea copacului ridică cititorilor întrebarea: Adam va alege să facă

binele prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu sau răul?

Proeminența și semnificația Pomului Cunoștinței pune în lumină

implicit și Pomul Vieții. Dacă Pomul Cunoștinței este o încercare ce aduce

cu sine pedeapsa cu moartea, atunci celălalt având numele de „Pomul

vieții” simbolizează răsplata. Un pom duce la moarte, iar celălalt la viață.

Această semnificație a Pomului vieții este descoperită la finalul istorisirii

despre grădina Eden. Răzvrătirea lui Adam și a Evei L-a făcut pe

Dumnezeu să-i oprească din a mânca din el prin așezarea unor heruvimi

care țineau în mâini săbii învăpăiate.

Odată ce a fost creată femeia în capitolul 3, apare conflictul.

Șarpele își face și el apariția, iar ispitirea este în termenii în care ne-am

aștepta să fie: privitoare la porunca lui Dumnezeu prin care interzice

omului să mănânce din Pomul Cunoștinței. Este clar că Pomul

Cunoștinței este un test, o încercare. Oare Adam și Eva își vor demonstra

loialitatea și supunerea față de Dumnezeu înainte de toate? Se vor

încrede ei oare în ochii lor sau în Cuvântul lui Dumnezeu? Li se părea că

pomul era bun pentru ca roadele să-i fie mâncate, dar Dumnezeu i-a

atribuit prin cuvântul Său valoarea morții. A mânca din el nu însemna a

te hrăni, ci a fi vrednic de moarte.

Încercarea este echilibrată cu binecuvântarea și blestemul, viața și

moartea. Datorită vocii lui Dumnezeu care încă suna în urechile

poporului Israel, porunca de a nu mânca însoțită de anumite sancțiuni

era parte a unui legământ. Adam se afla într-un legământ cu Dumnezeu

în care ascultarea ducea la viață și neascultarea la moarte. Deși nu este 26

Vezi discuția lui Geerhardus Vos despre acest subiect în Biblical Theology (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust, 1996), 30-32.

53

folosit în acest text cuvântul „legământ”, este găsit ADN-ul care îi

aparține. Dumnezeu încheie acest legământ fiind Creatorul, Dătătorul

legii și Judecătorul. Dumnezeu este Cel care stabilește termenii și

sancțiunile, binecuvântarea vieții care vine de pe urma ascultării și

blestemul morții veșnice în cazul neascultării. Dumnezeu îi dă lui Adam

prin Pomul vieții un semn sau un sacrament al răsplății legământului, iar

încercarea este reprezentată printr-un semn juxtapus al Pomului

Cunoștinței Binelui și a Răului. Bruce Waltke concluzionează: „Din

moment ce Adam era singura ființă umană care s-ar fi putut opune

ispitei, eșecul său implică faptul că umanitatea nu era capabilă să

păzească legământul cu Dumnezeu. Dacă Adam înainte de Cădere, în

Paradis, s-a dovedit a fi necredincios, cu atât mai mult Israel va eșua în

țara promisă, fiind înconjurat de Canaaniții păcătoși.”27 Istorisirea din

grădina Eden vorbea poporului Israel, precum și nouă, despre originea

istorică a lumii, pe lângă aceasta le-a întipărit în mod spiritual

inabilitatea lor de a păzi legea lui Dumnezeu, depinzând astfel de mila și

de harul lui Dumnezeu. Răzvrătirea lui Adam față de cuvântul lui

Dumnezeu ne face să ne alipim și mai tare de harul lui Dumnezeu în Iisus

Hristos, ultimul Adam.

Mai sunt multe alte amănunte în Geneza 2-3 (pentru un studiu

mai aprofundat vezi Anexa 1) care pot fi menționate și care evidențiază

relația bazată pe legământ dintre Dumnezeu și Adam. Vor fi suficiente

încă două aspecte pentru scopul pe care îl avem de a demonstra faptul că

Geneza vorbește în mod clar despre legământul faptelor. Primul aspect

are în vedere caracterul veșnic al promisiunii. Nu e ceva neobișnuit ca

unii să se îndoiască de faptul că ascultarea lui Adam putea dobândi viața

veșnică, din moment ce nu este afirmat că aceasta ar fi răsplata în Geneza

2:17. Din nou, firul narativ face ca acest lucru să fie evident fără a-l

menționa. În primul rând, încălcarea poruncii de către Adam a dus la

pedeapsa cu moartea, ceea ce ne face în mod firesc să presupunem

opusul, și anume, că ascultarea aducea cu sine viața veșnică.

Mai mult, în afirmația lui Dumnezeu din versetul 3:22 („ca nu

cumva să-şi întindă mâna, să ia și din pomul vieţii, să mănânce din el şi să

trăiască în veci”) cuvântul „și” ne face să ajungem la concluzia că Adam

27

Bruce K. Waltke, Genesis (Grand Rapids: Zondervan, 2001), 101.

54

încă nu a mâncat din Pomul Vieții. Fără neprihănirea exercitată prin

trecerea testului nu avea nici un drept să mănânce din el, iar

neascultarea lui îl descalifica să primească răsplata. În plus, valoarea

simbolică a Pomului vieții arată înspre o viață mai măreață decât cea pe

care o avea Adam în acel moment. Adam era viu și îi era bine în paradis

alături de soția Lui; prin urmare răsplata pentru ascultare trebuia să-i

ofere ceva mai mult. Adam primea o confirmare a neprihănirii sale și o

viață în care moartea nu mai era o posibilitate. Atât timp cât testul nu era

trecut, posibilitatea eșecului și a morții erau pe umerii lui Adam. O astfel

de pace este o răsplata, ceva care trebuie câștigat.

Cel de-al doilea aspect este cadrul în care se desfășoară acțiunea

din Geneza 2-3, în paradis. Știm faptul că locația unde are loc o acțiune

are un mare efect asupra acesteia. Dacă un copil aruncă o minge, este o

mare diferență dacă este aruncată pe un teren de sport, în biserică sau

într-un magazin de sticlă. Aceiași acțiune de a arunca o minge care este

aplaudată dacă acel copil este pe terenul de sport, duce la disciplină dacă

se află în biserică, iar dacă se află într-un magazin de sticlă poate

interveni chiar poliția. Tot așa, nu putem trece cu vederea că Edenul era

un loc în care locuia Dumnezeu. În Orientul Apropiat din antichitate

templele, prin definiție, erau casele sau lăcașurile zeilor. A merge la

templu însemna să te apropii de prezența zeilor. Tot astfel, Cortul și

Templul Noului Testament erau locurile în care era prezent numele

Domnului, peste care slava lui Dumnezeu se cobora printr-un nor (vezi

Ex. 40:34-35 și 1 Împărați 8:10-11). Faptul că Dumnezeu locuia în

grădina Eden însemna că era un loc sfânt, un sanctuar. Locurile sfinte în

lumea antică erau fie temple, fie aveau caracteristicile unui templu.

Acest cadrul al templului sfânt însemna, așadar, că Adam era

preot. În lumea antică numai preoții, împreună cu breasla lor de slujitori,

trăiau și lucrau în incinta templului. Pentru ca cineva să locuiască într-un

loc sfânt trebuia să fie sfințit. Doar preoții aveau permisul de acces să

intre în templu. Adam, în concluzie, era preot. De fapt, sarcinile date lui

Adam de a lucra și de a păzi grădina din 2:15 cuprind verbele ebraice

cele mai des folosite pentru a descrie ceea ce făceau preoții și leviții în

Cortul întâlnirii și în Templu (Num. 1:53, 3:7-10).

Identitatea de preot a lui Adam ne dezvăluie și mai mult faptul că

era într-un legământ cu Dumnezeu. Prin analogie, promisiunea făcută de

55

Dumnezeu lui Aron că preoția va rămâne pentru totdeauna neamului său

este numită legământ (Num. 25:12-13). Mai mult decât atât, sfințenia pe

care o cerea Dumnezeu preoților se potrivește cerinței făcute de

Dumnezeu lui Adam ca o condiție pentru a putea rămâne pentru

totdeauna în prezența Sa. Lui Adam ii se cere să asculte pentru a rămâne

preot al sanctuarului din paradis, unde locuia Dumnezeu.

Ezechiel în cântecul de jale pentru împăratul Tirului din Ezechiel

28:11-19 portretizează destul de precis grădina Eden ca un templu al lui

Dumnezeu și neprihănirea pe care o cerea El. În acest pasaj, profetul îl

compară pe împăratul Tirului cu Adam în Eden, pentru a pune în

contrast frumusețea Tirului cu răutatea sa. Ezechiel numește Tirul Eden

și grădina lui Dumnezeu (28:13); Dumnezeu l-a pus pe împăratul Tirului

pe muntele sfânt al Său (v. 14) și l-a creat neprihănit (v. 15). Pietrele

enumerate în versetul 13 se potrivesc în mare măsură cu pietrele de pe

pieptarul judecății de pe haina marelui preot (vezi Ex. 28:17-20)28 care

simboliza neprihănirea. 29 Aceasta este o comparație cu Adam, preotul

sfânt așezat în grădina templului lui Dumnezeu. Apoi în Tir a fost găsită

nelegiuire (v. 15-16) ceea ce a adus pedeapsa. Dumnezeu spune: „te-ai

umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui

Dumnezeu” (v. 16). A fi în grădina sau pe muntele sfânt a lui Dumnezeu

purta cu sine obligația tacită a legământului de a fi sfânt și neprihănit. În

consecință, atunci când Tirul nu și-a respectat obligația, a devenit profan

și a trebuie să fie aruncat afară-fără a mai avea acces la paradisul lui

Dumnezeu. Ezechiel poate descrie starea împăratului folosind acești

termeni, fiindcă aceiași termeni au fost valabili și în cazul lui Adam. Eden

este grădina sfântă a lui Dumnezeu, folosită ca metaforă pentru a descrie

Tirul. Adam a fost primul preot sfânt, cu care este comparat împăratul

Tirului. De fapt, Ezechiel face o comparație prin care aseamănă chiar și

păcatele. În Ezechiel 28:2, împăratul Tirului este condamnat pentru

hybris-ul de a afirma: „Sunt Dumnezeu.” Cât de bine se potrivește acest

28

În MT, sunt enumerate nouă pietre în Ezechiel 28:13, toate găsindu-se în Exod 28:17-20; în LLX, Ezechel 29:13 are toate cele doisprezece pietrele care se găsesc în Exod 28:17-20 și în aceiași ordine. Așadar LLX face ca legătura în ce privește preoția să fie și mai evidentă. 29

Vezi discuția lui G. K. Beale din The Book of Revelation (Grand Rapids: Eerdmans 1999), 1080-1088.

56

păcat cu răzvrătirea arogantă a lui Adam prin care a mâncat prin pom

pentru a deveni ca Dumnezeu (Gen 3:5).

Utilizarea de către Ezechiel a pasajului din Geneza 2-3 în oracolul

judecății și a plângerii pe care îl rostește împotriva împăratului Tirului,

ne arată exegeza profetului asupra acestui text. Mai mult decât atât,

comparația dintre Adam și regele Tirului este nimerită, fiindcă regele

Tirului nu se afla sub legământul de la muntele Sinai, ci sub legământul

încălcat al faptelor, în care legea morală este scrisă în inima oamenilor

(Rom. 2:14-15). Hybris-ul prin care împăratul Tirului se face pe sine

dumnezeu încalcă legea morală; încalcă legământul lui Dumnezeu cu

creația Sa.

Isaia 24:5. Cu toate acestea, dovezile din Geneza 2-3 nu sunt

singurele dovezi. Alte câteva pasaje din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu

susțin încheierea unui legământ în Geneza 2-3. Unul dintre acestea este

Isaia 24:5. Aici Dumnezeu vorbește despre judecata care a venit asupra

locuitorilor pământului datorită încălcării poruncilor și a legii Sale; ei au

încălcat legământul cel veșnic. Legile despre care este vorba în acest

pasaj sunt legi naturale, ale creației, și toată umanitatea rămâne supusă

lor. Rezultatul păcatului omenirii este faptul că pământul suspină și este

sleit de puteri. Pământul suferă sub blestemul din Geneza 3.

Locuitorii pământului s-au răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu,

fapt pe care Dumnezeu îl pune la egalitate cu încălcarea legământului

veșnic. Acest legământ veșnic este un legământ în care se află întreaga

omenire și este numit astfel datorită caracterului său continuu. Deși

după cădere, nimeni nu este capabil să împlinească condiția ascultării

depline, toți oamenii se află sub legământul faptelor, fiind datori în

continuare să asculte de Dumnezeu și supuși blestemului și pedepsei

legământului. Așadar, Isaia asumă faptul că legământul faptelor există

pentru a-l aplica întregii omeniri căzute.

Osea 6:7. Acest verset reflectă legământul cu Adam spunând:

„Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost

credincioşi atunci.” (în traducerea din limba engleză a Bibliei, versiunea

English Standard, în loc de „oricare om de rând” este „Adam”). În acest

verset profetul folosește numele lui Adam având două sensuri. El arată

înspre două entități care poartă numele de Adam: primul om Adam și o

cetate numită Adam. Ambele caracterizează natura gravă a păcatului

57

Israelului. Aluzia lui Osea la persoana lui Adam invocă această

similaritate. La fel ca Israel, Adam a încălcat legământul Domnului prin

lipsa lui de ascultare și a suferit blestemele prescrise în legământ. Tot

așa, legământul mozaic se aseamănă cu legământul făcut cu Adam prin

faptul că Dumnezeu a cerut o ascultare perfectă pentru dobândirea vieții

în țară sau în grădină ca popor a lui Dumnezeu. Asemenea lui Adam,

Israel nu a ascultat și acum nu mai este poporul lui Dumnezeu. Eșecul

constant a lui Israel de a ține legământul similar cu a lui Adam arată

faptul că după cădere omul nu poate câștiga viața prin împlinirea legii.

Încă odată, în profeția profetului se strecoară interpretarea acestuia

asupra pasajului din Geneza 2-3 și ne descoperă faptul că Adam se afla

într-un legământ cu Dumnezeu.30

Romani 5:12-19 și Corinteni 15:21-22. În ambele pasaje

apostolul îl compară pe Adam cu Hristos. Ceea ce dorește Pavel să ne

învețe despre Hristos în Romani 5:19-21 și în 1 Corinteni 15:21-22,

depinde de asemănarea Lui cu Adam. Fără îndoială că Pavel evidențiază

diferențele dintre ei, care sunt cruciale, dar aceste diferențe nu au nici o

însemnătate fără asemănările de bază dintre cei doi. Așadar Pavel

vorbește despre Adam ca „o icoană” al Celui care urma să vină, și anume

a lui Iisus Hristos (Rom. 5:14). Prin cuvântul „icoană” sau „arhetip”, Pavel

dorește să spună că Dumnezeu l-a făcut pe Adam ca un model sau un

prototip al lui Hristos. Semnificația cuvântului ar putea fi ilustrată cam

așa: de ziua ta, când împlinești zece ani, tatăl tău îți promite că îți va

dărui atunci când absolvi facultatea, un Porsche roșu ca un măr

caramelizat, dar acum nu îți face cadou decât un Porsche în miniatură, de

jucărie, ca semn că atunci când te vei face mare îți va cumpăra unul real.

Bineînțeles că sunt o mulțime de diferențe între modelul în miniatură și

mașina adevărată, dar motivul pentru care tatăl îți dă această mașinuță

este pentru ca tu să ai o idee despre cum va arăta adevărata mașină.

Apoi, seara te așezi în pat, uitându-te la modelul mașinii, visând la

mașina adevărată. Așadar, Adam este acel model, iar Hristos realitatea.

Așa cum am spus în Capitolul 1, Hristos se află într-un legământ

cu Dumnezeu Tatăl în care trebuia să-L asculte în toate pentru a câștiga

30

Pentru o interpretare excelentă a Osea 6:7, vezi Byron G. Curtis, „Hosea 6:7 and Covenant-Breaking like/at Adam”, în The Law is not of Faith (ed. Bryan D. Estelle, J. V. Fesko și David VanDrunen; New Jersey: P&R, 2009), 170-209.

58

viața pentru poporul Său, în Romani 5:19 scrie: „prin ascultarea unui

singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Hristos în cadrul acestui

legământ este reprezentantul poporului Său astfel încât darul gratuit al

neprihănirii duce la viața veșnică pentru cei care se află în El. Dacă acest

lucru este adevărat cu privire la Hristos, este valabil și în cazul lui Adam.

În legământul încheiat cu el, Adam a fost reprezentantul omenirii, astfel

încât prin neascultarea sa, păcatul a intrat în lume și împreună cu păcatul

și moartea. Cei doi reprezentanți se aflau în același tip de relație bazată

pe legământ, cu Dumnezeu. Tot așa, mijloacele prin care au venit

binecuvântarea și blestemul sunt aceleași, și anume ascultarea și

neascultarea. Faptele au determinat consecințele. Neascultarea lui Adam

a adus pentru toți moartea, iar ascultarea lui Hristos a adus viața pentru

toți cei care se încred în El (1 Cor. 15:21-22). Pentru Pavel această

paralelă între Adam și Hristos este atât de importantă încât Îl numește pe

Iisus Hristos în 1 Corinteni 15:45 al doilea Adam. Legământul faptelor

este paralel legământului răscumpărării. Exegeza lui Pavel cu privire la

Adam ne obligă conștiința să credem doctrina biblică a legământului

faptelor.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Dovezile biblice clădesc edificiul doctrinar al legământului

faptelor. Este oare legământul faptelor și el un pilon al punții

Evangheliei? De ce este importantă această doctrină? Care sunt

ramificațiile sale? Ei bine, eșecul lui Adam de a-L asculta pe Dumnezeu în

legământul faptelor ne influențează direct starea actuală. Căderea sa

adus moartea asupra tuturor oamenilor și blestemul peste întreaga

creație. Fiindcă Adam a păcătuit, vina sa a fost transferată nouă,

moștenind astfel o natură păcătoasă. Încălcarea legământului faptelor

arată faptul că noi nu putem ține legea lui Dumnezeu pentru a dobândi

viața veșnică. Prin căderea lui Adam, noi am murit. Păcatul a venit asupra

tuturor și împreună cu păcatul, blestemul cu moartea.

În plus, legământul faptelor arată standardul dreptății lui

Dumnezeu. În grădină, Dumnezeu a atribuit prețul vieții veșnice

împreună cu El ca fiind ascultarea desăvârșită de legea Sa. După cădere

această valoare nu se schimbă. Legea lui Dumnezeu nu s-a schimbat și

59

nici condiția ce trebuie respectată pentru a câștiga viața. Legământul

faptelor arată că cerul trebuie câștigat. Dreptatea lui Dumnezeu face ca

viața veșnică să nu poată fi oferită pur și simplu gratuit. Viața trebuie

câștigată prin neprihănirea perfectă cerută de lege.

În ultimul rând, legământul faptelor făcut cu primul Adam pune în

lumină lucrarea ultimului Adam. A nega sau a redefini legământul

faptelor înseamnă să face același lucru și în cazul lucrării lui Hristos.

Astfel ,Hristos vine ca cel de-al doilea Adam, reprezentantul nostru. Ceea

ce câștigă El devine al nostru.

Acolo unde Adam a eșuat, aducând blestemul pentru descendenții

săi, Hristos a fost ascultător pe deplin împlinind toată legea și dobândind

cerul pentru El și poporul Său. Pentru ca cerul să fie oferit ca dar, întâi

trebuie câștigat. Hristos l-a câștigat și apoi ne este oferit nouă ca dar,

prin credință.

Astfel, legământul faptelor este un context necesar și un

fundament pentru doctrina justificării. Adam a păcătuit, iar păcatul său

ne-a fost transmis nouă. Hristos, în schimb, ca cel de-al doilea Adam, a

luat asupra Lui păcatul nostru și a câștigat cerul prin neprihănirea sa,

pentru ca neprihănirea Lui să ne poată fi atribuită nouă. Hristos care nu

avea păcat, a devenit păcat pentru noi pentru ca noi să devenim

neprihănirea lui Dumnezeu în El. Mântuirea noastră este doar prin har

pentru că Hristos împlinit condițiile cerute nouă de dreptatea lui

Dumnezeu. Aceasta înseamnă dragoste. Atunci când eram dușmani,

meritând decât chinurile veșnice ale iadului, Hristos a murit pentru noi

pentru ca să putem deveni moștenitori ai cerului împreună cu El. În

Hristos se întâlnesc mila și dreptatea. Dumnezeu Tatăl ne iartă, nu prin

ignorarea dreptății Sale sfinte, ci prin satisfacerea ei, trimițându-L pe Fiul

Său să moară. Legământul faptelor constituie pilonii puternici ai punții

Evangheliei, pentru ca atunci când ochii inimii noastre îi zăresc,

Dumnezeu ne întărește siguranța

60

Întrebări pentru meditare

1. Care erau părțile legământului inițial al faptelor?

2. Exista vreun mijlocitor al acestui legământ?

3. Din Geneza 2 și 3 care este argumentul prin care putem dovedi că

relația lui Adam cu Dumnezeu era bazată pe legământ?

4. Cum pune în lumină legământul faptelor lucrarea lui Hristos și

cum ne întărește acest lucru siguranța pe care o avem?

5. Cum simbolizează cei doi pomi din Geneza 2 și 3 condițiile și

sancțiunile legământului faptelor?

6. Ce legătură există între rolul lui Adam de preot în grădina Eden și

legământul faptelor?

61

Eu voi fi Dumnezeul tău:

LEGĂMÂNTUL HARULUI

J. R. R. Tolkien scriitorul secolului douăzeci, care a fost și profesor

la Oxford, a inventat un termen pentru poveștile a căror fir narativ

dramatic se schimbă în bine prin intermediul unor evenimente

extraordinare. A dat numele acestui tip de poveste „eucatastrofă”.31 El a

luat termenul „catastrofă” care descrie o situație devastatoare și

groaznică și i-a atașat prefixul „eu” din limba greacă care înseamnă „bun”.

Așadar, eucatastrofa este o poveste care pare să aibă un final dramatic

pentru personajele principale, dar apoi, pe neașteptate, situația se

transformă în favoarea lor. Trilogia lui Tolkien, Stăpânul Inelelor, este o

astfel de poveste. Deși întunericul stăpânului malefic Sauron se

răspândește asupra Tărâmului Mijlociu și pare să fie învingător, acesta

este învins într-un mod neașteptat de micul hobbit Frodo care, deși avea

misiunea de a distruge inelul de unde provenea puterea lui Sauron, a

cedat ispitei și a cerut ca inelul să fie al său. „Aleg să nu fac lucrul pentru

care am venit” a spus Frodo. „Nu voi face asta. Inelul este al meu!” Deși

pare să fie spulberată orice speranță, inelul a fost distrus (mulțumită

dorințelor incontrolabile a lui Gollum) și, de asemenea, Sauron. Prin

urmare Tărâmul Mijlociu a fost salvat.

În mod similar, putem spune că Geneza 1-3 este o eucatastrofă.

Descriind date și evenimente istorice, primele capitole din Geneza ajung

la punctul culminant atunci când Dumnezeu care a fost mâniat, vine să-l

judece pe slujitorul Său Adam în legământul faptelor. După aceea, în mod

surprinzător, Domnul îi promite să trimită un al doilea Adam care va

împlini lucrarea el a eșuat să o împlinească și astfel să-și aducă poporul

să mănânce din Pomul Vieții și la starea binecuvântată pentru care au

fost creați. Astfel, în întunericul și deznădejdea catastrofei în care se afla

Adam a apărut o rază strălucitoare de speranță ca urmare a promisiunii

lui Dumnezeu. Deși el și soția lui au încercat să facă un legământ cu

31

Vezi eseul său din 1947 „On Fairy Stories” in J. R. R. Tolkien, the Tolkien Reader (New York: Ballantine, 1966).

62

diavolul și au fost alungați din grădină, el a primit o promisiune

surprinzătoare, care a schimbat înspre bine circumstanțele în care se

aflau și înspre o victorie garantată. Fiindcă Dumnezeu este drept, trebuia

să-l judece pe Adam împreună cu întreaga omenire pentru păcatul lor,

dar în harul Său, de asemenea, a promis că va separa și va face să fie

vrăjmășie între sămânța femeii și sămânța lui Satan. A promis că va

ridica din sămânța femeii pe Cineva care va învinge Șarpele și îi va zdrobi

capul.

Asta se petrece în Geneza 3:15 unde se află protoevanghelia,

prima vestire a evangheliei și a răscumpărării care va fi realizată de

Hristos. Din moment ce Adam a încălcat primul legământ, legământul

faptelor, Dumnezeu a făcut un al doilea legământ care este legământul

harului.

Ce este legământul harului?

Legământul harului este acel legământ prin care toți credincioșii

sunt mântuiți. Își are începutul în Geneza 3:15 odată cu promisiunea lui

Dumnezeu de a trimite un Mântuitor și străbate întreaga istorie a

răscumpărării până la cea de-a doua venire a lui Hristos. Deși a fost

administrat în diverse moduri în diferite epoci ale istoriei răscumpărării,

esența sa rămâne aceiași în toate timpurile. Cu alte cuvinte, atât în

Vechiul Testament cât și în Noul Testament modalitatea prin care

Dumnezeu mântuiește păcătoșii este aceiași: doar prin harul său, numai

prin credință și doar prin Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos este

singurul Mijlocitor al unicului legământ al harului, care unește singurul

popor al lui Dumnezeu din toate perioadele istoriei răscumpărării așa

cum este ilustrat în figura de mai jos. (Figura 1. Linia în timp a

legământului harului)

Grădina Patriarhii l. vechi (mozaic) Noul legământ

Gen. 3:15 Ex. 19-34 Prima venire a lui Hristos Revenirea lui Hristos

LEGĂMÂNTUL HARULUI

63

Legământul harului a fost administrat prin arhetipuri și umbre

(adică prin imagini simbolice ale realității) în timpul patriarhilor (Set,

Noe, Avraam, Isaac și Iacov) și a poporului Israel, pentru ca credincioșii

să-și pună încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că Îl va trimite pe

Mesia. În noul legământ, este administrat mai deplin, pentru ca

credincioșii să-și pună încrederea în Mesia care a trăit, a murit și a fost

înviat din morți.

Legământul harului este rezultatul manifestat în istorie al

planului veșnic al lui Dumnezeu de mântuire care este parte a

legământului răscumpărării. Așa cum am văzut în capitolul 1, legământul

răscumpărării a fost încheiat din veșnicie între Persoanele Trinității și a

fost împlinit la vremea potrivită prin ascultarea activă a lui Hristos și

moartea Sa ispășitoare. Pentru Hristos, acesta a fost un legământ al

faptelor. La fel cum a fost încheiat un legământ al faptelor cu primul

Adam, tot așa a fost încheiat un legământ al faptelor cu Hristos cel de-al

doilea Adam. Ascultarea Sa, în acest legământ, este fundamentul

Evangheliei și a legământului harului. Legământul harului este, în esență,

aplicarea beneficiilor câștigate de Hristos păcătoșilor prin împlinirea

legământului răscumpărării. În acest legământ, datorită ascultării lui

Hristos, Dumnezeu își aduce poporul în comuniune cu El și le promite:

„Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu.” Promisiunea Lui

nu se bazează pe ascultarea lor, ci pe ascultarea lui Hristos. El a trebuit să

împlinească legea pentru ca noi să primim har. „Căci, după cum prin

neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa,

prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Rom.

5:19).

Asemenea legământului faptelor, legământul harului este încheiat

între Dumnezeu și oameni. Una dintre diferențele esențiale dintre aceste

două legăminte este faptul că cel din urmă are un Mijlocitor între

Dumnezeu și oameni, în timp ce primul nu are nici un mijlocitor. Hristos

este Mijlocitorul acestui legământ (1 Tim. 2:5). Asta face ca aceste două

legăminte să fie atât de diferite unul de celălalt. Așa cum a fost arătat în

capitolul 2, legământul faptelor se bazează pe lege și cere o ascultare

perfectă din partea fiecărui om. Condiția impusă de acest legământ este:

„Cine va face aceste lucruri va trăi” (cf. Lev. 18:5, Gal. 3:12). Pe de altă

parte, legământul harului se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu de a

64

salva păcătoșii. Condiția este: „Credeți în Domnul Iisus Hristos și veți fi

mântuiți” (Fapte 16:31, cf. Rom. 10:6-13, Gal. 2:16). În cadrul

legământului harului, Dumnezeu declară păcătoșii justificați și sfinți pe

baza neprihănirii lui Hristos atribuită lor și primită doar prin credință.

Figura 2 arată distincția dintre legământul faptelor și legământul harului.

Figura 2. Distincția dintre legământul faptelor și legământul harului

LEGĂMÂNTUL

FAPTELOR

LEGĂMÂNTUL

HARULUI

Părțile

Dumnezeu și Adam Dumnezeu, cei care cred

și copiii lor

Timpul în care

a fost încheiat

Eden Prima promisiune în

Geneza 3:15

Condiția Ascultare perfectă Credința în Hristos,

Cel care împlinit legea

Mijlocitorul

Niciunul Hristos

Promisiunea

Viață glorificată Justificare și o viață

glorificată

Contrar cu învățătura dispensationalismului clasic, Biblia nu ne

vorbește despre două planuri de mântuire pentru două popoare a lui

Dumnezeu (poporul Israel și biserica), ci mai degrabă despre un singur

plan de mântuire pentru un singur popor al lui Dumnezeu, împlinit pe

parcursul istoriei răscumpărării. Planul lui Dumnezeu de mântuire se

regăsește în desfășurarea istorică a legământului harului.

Astfel putem defini legământul harului ca legământul încheiat

între Dumnezeu și credincioși, împreună cu copiii lor, în care El promite

mântuire prin credința în Hristos, Cel care le-a câștigat această mântuire

prin ascultarea Sa care a fost parte a condițiilor legământului

răscumpărării.

65

Care este învățătura Bibliei?

Asemenea denumirilor de „legământul răscumpărării” și

„legământul faptelor”, denumirea de „legământ al harului” nu apare în

Scriptură. Totuși Scriptura ne învață clar despre această doctrină ca fiind

o rânduire istorică prin care Dumnezeu a mijlocit prin Hristos harul

mântuitor pentru poporul Său.

Geneza 3:15-24. În timp ce legământul harului este descoperit

mai clar în Geneza 12, 15 și 17 odată cu legământul lui Dumnezeu cu

Avraam, care apoi este împlinit în două mari etape, vechiul legământ

(mozaic) și cel nou, promisiunea „mama” sau „sămânța” se regăsește în

protoevanghelia din Geneza 3:15. Meredith Kline a spus: „istorisirea din

Geneza 3 a judecății care a încheiat vechea rânduială a primului

legământ din grădina Eden este, așadar, înregistrarea inaugurării noii

rânduieli, a răscumpărării din legământul harului.”32 Acest lucru devine

și mai evident atunci când examinăm cele patru particularități ale

promisiunii lui Dumnezeu din acest text: în primul rând, această

promisiune este sfârșitul legământului păcătos dintre Satan și femeie, în

al doilea rând, este pusă dușmănie între sămânța șarpelui și sămânța

femeii, în al treilea rând este promis Mesia care va judeca Șarpele și în al

patrulea rând cuprinde răspunsul lui Adam față de această promisiune.

Așadar, în primul rând, Dumnezeu a pus capăt legământului

păcătos dintre Satan și femeie. Domnul îi spune șarpelui: „Vrăjmăşie voi

pune între tine şi femeie.” Dumnezeu declară faptul că nu va permite

diavolului să rămână în legământ cu bărbatul și cu femeia, fapt ce s-a

petrecut la cădere. În ispitirea femeii (Gen. 3:1-6), șarpele strecoară

îndoiala cu privire la bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu prin a face

apel la cerințele legământului: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu

mâncaţi din toţi pomii din grădină?»…Hotărât că nu veți muri” El

încearcă să devieze planul împărăției lui Dumnezeu de a-i aduce în slavă

pe purtătorii chipului Său. El vede că Dumnezeu l-a făcut pe Adam

slujitorul/vasalul Său în legământul faptelor, și de aceea încearcă să

oprească binecuvântările veșnice pregătite pentru Adam, prin a-l opri

din a se atinge de Pomul Vieții. El știe că dacă reușește să-l facă pe Adam 32

Meredith Kline, Kingdom Prologue: Genesis Foundations for a Covenantal Worldview (Overland Park, KS: Two Age Press, 2000), 143.

66

să încalce legământul faptelor, atunci Dumnezeu (care este drept prin

natura Sa) trebuie să-l judece în funcție de prevederile pe care le-a impus

în legământ. La început pare să funcționeze înșelăciunea Șarpelui. El

reușește să convingă femeia (și apoi pe Adam) să nu asculte de

Dumnezeu și să se alieze cu el. Totuși, după căderea lui Adam, Dumnezeu

nu permite ca această relație păcătoasă să continue. El pune dușmănie

între șarpe și femeie. Împăcarea dintre Dumnezeu și oameni va fi

realizată printr-un nou legământ, din moment ce legământul inițial a fost

nerespectat și încălcat. Diavolul nu a realizat faptul că Dumnezeu a

plănuit să trimită un al doilea Adam care va împlini planul Său.

În al doilea rând, Dumnezeu a pus dușmănie între sămânța șarpelui

și sămânța femeii. El promite să creeze o comunitate de oameni pentru El

pe care o va separa de sămânța diavolului și pe care, într-o zi, o va salva

de ostilitatea sa cumplită. Cuvântul din limba ebraică pentru „sămânță”

se apare foarte des în cartea Geneza, regăsindu-se de cel puțin treizeci și

șapte de ori în capitolele 12-50.33 Această repetare a cuvântului arată

înspre credincioșia lui Dumnezeu prin care Își ține promisiunea de a crea

o comunitate de credincioși, împreună cu copiii lor, chemați din lume și

din sămânța diavolului. Această comunitate poate fi urmărită pe

parcursul istoriei răscumpărării și în noul legământ, nu privind la o linie

genealogică, ci privind la cei care au crezut promisiunea lui Dumnezeu.

Pavel le spune creștinilor dintre neamuri în Galateni 3:29: „Şi, dacă

sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin

făgăduinţă.” Astfel, Geneza 3:15 ne descoperă începutul formării bisericii

Sale.

În al treilea rând, Domnul a promis un Mesia care va judeca șarpele,

împlinind lucrarea pe care primul Adam a eșuat să o împlinească: „Aceasta

îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Domnul schimbă

semnificația seminței cu sensul colectiv la o singură sămânță. Cuvântul

ebraic se poate referi la copilul cuiva (Gen 4:25, 15:3), la un descendent

mai îndepărtat sau la un număr mare de urmași. În Geneza 3:15 întâlnim

ambele sensuri ale acestui cuvânt, care ne vorbesc despre faptul că

Domnul nu doar va crea un popor format din urmașii femeii și îi va face

33

Cuvântul din limba ebraică pentru sămânță este zerà

67

să fie comunitatea Sa sfântă, ci va aduce din femeie Sămânța, Biruitorul

care va învinge șarpele.

Faptul că primul Adam a eșuat în a aduce judecata asupra șarpelui

este lămurit mai departe în versetele 23-24, în care Domnul l-a scos pe

Adam din slujba de preoțească de a proteja sfințenia grădinii și a dat-o

heruvimilor care învârteau săbiile învăpăiate. În Geneza 2:15 ni se spune

că „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca

s-o lucreze şi s-o păzească.”34 Pentru ca Adam să mănânce din Pomul

vieții, trebuia să fie credincios acestor responsabilități pe care le avea în

cadrul legământului. El trebuia nu doar să aibă grijă de grădină

asemenea unui grădinar, ci și să o păzească precum un gardian. Eden era

pentru Domnul un templu sfânt și un sanctuar. Protejarea grădinii

pentru a nu fi pângărită era parte a responsabilității sale de preot față de

Dumnezeu. Astfel, Adam a eșuat în legământul faptelor chiar înainte de a

mânca din pomul interzis. El a eșuat atunci când a permis ca soția lui să

se asocieze cu diavolul. În acel moment, el ar fi trebuit să-și exercite

autoritatea pe care o avea de preot și să rostească judecata asupra

șarpelui. Prin urmare: „Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina

Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Astfel a izgonit El

pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să

învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul

vieţii” (Gen. 3:23-24).35 Adam, fiind căzut, va continua să aibă

responsabilitatea de a „lucra” sau să „cultive” pământul (acum blestemat

cu spini și pălămidă) ca slujbă de zi cu zi, dar fiindcă nu și-a îndeplinit

datoria sfântă, preoțească de a „păzi” grădina Eden, aceasta i-a fost luată

și dată heruvimilor. Pentru ca aleșii lui Dumnezeu să ajungă la pomul

vieții, Dumnezeu trebuie să trimită un nou Adam care sa judece șarpele,

acesta fiind exact lucrul promis in Geneza 3:15: „Aceasta îţi va zdrobi

capul.”

Promisiunea lui Dumnezeu a unui Biruitor ocupă un loc important

în desfășurarea istoriei răscumpărării. Pe parcursul Vechiului Testament,

oamenii lui Dumnezeu Îl așteptau pe Mesia care să-l înfrângă pe Satan și

34

Cuintele din limba ebraică pentru „a lucra” și „a păzi” din Geneza 2:15 sunt cuvintele „ábad” și ”shamar”. 35

Aceleași cuvinte folosite pentru „a lucra” și „a păzi” din Geneza 2:15 sunt folosite în Geneza 3:23-24 și anume „ábad” și ”shamar”.

68

care să îi facă victorioși asupra seminței sale. Biblia reia această idee a

învingătorului în istorisiri precum cea despre David și Goliat (1 Sam. 17).

În această istorisire binecunoscută, bătălia dintre israeliți și filisteni se

rezumă la acești doi luptători, amândoi fiind reprezentanți ai acestor

popoare. Dacă David îl va învinge pe Goliat, filistenii vor deveni sclavii

Israelului, și invers, în cazul în care Goliat îl învinge pe David. Victoria lui

David asupra lui Goliat (chiar decapitarea lui) este o prefigurare a

înfrângerii lui Satan de către Hristos, descendentul său, și obținerea

victoriei în numele poporului Său.

De aceea, atunci când Hristos și-a început lucrarea Sa pe pământ a

fost „dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul.” Asemenea

primului Adam, Iisus a fost ispitit de diavol să intre într-un legământ cu

el (Mat. 4:1-11), dar spre deosebire de primul Adam, Iisus nu s-a supus

acelor ispite; ci a rămas credincios și ascultător legământului încheiat cu

Tatăl Său. El chiar l-a mustrat pe diavol și l-a alungat rostind o dispoziție

judecătorească: „Pleacă, Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris:

«Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»”

(Mat. 4:10). Spre deosebire de primul Adam, acest Biruitor sau Sămânța

a trecut testul de încercare.

De asemenea, victoria lui Hristos asupra lui Satan cerea ca el să ia

parte la chinurile crucii. Așa cum a promis Domnul în Geneza 3:15:

„Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Pentru ca

Sămânța să-Și poată elibera poporul de puterea morții, trebuia ca El

însuși să guste moartea. În cartea Evrei este scris: „Astfel, dar, deoarece

copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă

părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea

morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica

morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul

îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam” (Evrei 2:14-16).

Biruitorul nostru nu a venit doar ca cel de-al doilea Adam, pentru a

împlini toată legea prin viața sa de ascultare activă, ci și ca Robul care

suferă, pentru a îndura blestemul la care erau supuși urmașii femeii. Fără

a suferi mânia lui Dumnezeu care stătea împotriva păcatului, Hristos nu

putea să facă ispășire pentru poporul Său, nici să exercite o judecată, ce

venea de pe urma răscumpărării, împotriva lui Satan, așa cum a fost

69

promis în Geneza 3:15. Așadar, Hristos a zdrobit capul șarpelui prin viața

de ascultare perfectă și prin ispășirea pe care a făcut-o prin moartea Sa.

Cea de-a doua trăsătură pe care o remarcăm în acest pasaj este

faptul că Adam îi răspunde promisiunii lui Dumnezeu prin credință și că

Dumnezeu îi îmbracă pe Adam și pe Eva cu haine făcute dintr-un animal

înjunghiat. Observați că Evei nu îi este dat un nume decât după ce este

făcută promisiunea în Geneza 3:15. Până în acest moment este numită

doar „femeia” deoarece a fost creată din bărbat (vezi Gen. 2:23).36 În

versetul 20 din capitolul 3 ni se spune: „Adam a pus nevestei sale numele

Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii.” De unde această idee? A ceastă

idee a venit de pe urma promisiunii lui Dumnezeu prin care făgăduia că

va trimite Sămânța legământul Harului care va învinge moartea. Adam și

Eva au crezut această promisiune cu o credință adevărată (demonstrată

prin numirea Evei) și astfel au fost justificați. Dumnezeu le-a înlăturat

hainele făcute din frunze de smochin prin care încercau să-și acopere

goliciunea (dar care nu asigurau nici o protecție împotriva sfințeniei și

dreptății lui Dumnezeu) și i-a îmbrăcat, în schimb, cu pielea unui animal

care a trebuit să fie omorât. Faptul că erau goi nu era ceva rău în sine, ci

era un simbol al goliciunii spirituale. Chiar faptul că au încercat să fugă

de Dumnezeu arăta că Adam a încălcat legământul faptelor, conștiințele

lor mărturisind că sunt vinovați. Cu toate acestea, fiindcă au crezut

promisiunea lui Dumnezeu, El le-a dat haine și i-a îmbrăcat pentru a nu

mai fi vinovați și rușinați. Geneza 3:15 nu este doar promisiunea venirii

lui Hristos, ci și Promisiunea Mamă a legământului harului din care

decurge restul Scripturii.

Geneza 1-11. Aceste capitole ne descoperă credincioșia lui

Dumnezeu față de promisiunea Sa prin păstrarea seminței femeii prin

nașterea lui Set (Gen. 4), prin urmașii lui Adam până la Noe (Gen. 5), prin

protejarea liniei genealogice a lui Noe de potopul cel mare (Gen. 6-9),

prin urmașii lui Noe până la Sem (Gen. 10) și prin urmașii lui Sem până la

Avraam (Gen. 11). Primele unsprezece capitole ale Genezei sunt parte a

istoriei antice și reprezintă o privire de ansamblu, o prezentare generală

a acesteia. Odată ajunși în capitolul 12, apare Avraam și scenele se

36

Asemănarea dintre cuvintele din engleză „woman” (femeie) și „man” (bărbat) se observă și în limba ebraică, în textul din Gen. 2-3: cuvântul pentru femeie este „´ishah”,iar cuvântul pentru bărbat este „´ish”

70

derulează mai rar. Dumnezeu îl cheamă pe Avraam din Ur și încheie cu el

legământul harului. Liniile genealogice din Geneza 5 și 11 sunt legătura

dintre Promisiunea Mamă din Geneza 3:15 și Avraam.

Această legătură este fundamentală pentru legământul harului,

deoarece Geneza 12-17 face cunoscut legământul încheiat cu Avraam,

care, așa cum vom vedea în capitolul 5, este prima revelare de către

Dumnezeu a legământului harului. În Geneza 3:15 Dumnezeu face

promisiunea unui legământ al harului, apoi detaliază această promisiune

prin legământul încheiat cu Avraam, făgăduindu-i un urmaș și o țară.

Aceste promisiuni sunt împlinite în două etape: prima își găsește

împlinirea în vechiul legământ (mozaic) prin poporul Israel (sămânța) și

țara Canaan (țara), iar a doua în noul legământ prin Hristos (sămânța) și

un cer nou și un pământ nou (țara). Legământul cu Avraam este legat de

legământul harului prin împlinirea celei de-a două etape a sale, fapt ce

arată unitatea legământul harului. Michael Horton spune despre

legământul harului că acesta „pune temelia moștenirii veșnice a

Ierusalimului ceresc”, în timp ce legământul mozaic (care a fost încheiat

cu patru sute de ani mai târziu) „stabilește condițiile moștenirii

temporale a Ierusalimului pământesc” ca o imagine care arăta înspre

domnia lui Dumnezeu în Hristos.37

Formula legământului repetată în istoria răscumpărării.

Esența legământului harului este rezumată prin promisiunea lui

Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu.”

Această promisiune se repetă pe tot parcursul istoriei răscumpărării.

Dumnezeu a făcut această promisiune lui Avraam atunci când a poruncit

circumcizia ca semn al legământului (Gen 17:7). Peste patru sute de ani,

Dumnezeu a făcut aceiași promisiune urmașilor lui Avraam atunci când i-

a eliberat din robia Egiptului (Ex. 6:7). A repetat-o iar atunci când le-a

vorbit despre binecuvântările pe care le vor moșteni în urma ascultării

lor față de legământul încheiat la muntele Sinai (Lev. 26:11-12). Mai

târziu în istoria Israelului, după câteva secole de neascultare a poporului

față de aceste legământ, Dumnezeu a făcut din nou această promisiune,

de această dată cu referire la promisiunea unui nou legământ (Ier. 31:33,

cf. Ezechiel 34:23-24, 37:26-27). Aceiași promisiune se găsește în Noul

37

Horton, God of promise, 105.

71

Testament, unde Pavel spune că ea se adresează credincioșilor, atât

dintre iudei, cât și dintre neamuri (2 Cor. 6:16). În final, vedem această

promisiune în ultimele capitole din Apocalipsa, care înregistrează

vedenia lui Ioan a unui cer și a unui pământ nou (Apoc. 21:2-3). Astfel,

promisiunea lui Dumnezeu din noul legământ apare din Geneza până în

Apocalipsa, arătând continuitatea și natura unificatoare a istoriei

răscumpărării.

Ce ne învață teologia reformată?

În timpul reformei protestante, reformatorii au făcut o distincție între

legământul faptelor și legământul harului pentru a proteja Evanghelia de

învățăturile bisericii medievale. În general, biserica romano-catolică

susținea că justificarea nu este un act legal care se întâmplă o dată

pentru totdeauna, în care ascultarea și neprihănirea lui Hristos sunt

atribuite credinciosului, ci un proces gradual de schimbare morală în

viața credinciosului, lucrată de harul infuzat (împărțit). Această

învățătură provine din credința că Dumnezeu nu-i poate declara

neprihăniți decât pe acei oameni care sunt într-adevăr neprihăniți.38

Biserica romană-catolică a adoptat oficial această învățătură la Conciliul

de la Trent (1545-65), confundând astfel legea cu Evanghelia și doctrina

justificării cu cea a sfințirii.39 Ca răspuns la aceasta, reformatorii

secolelor șaisprezece și șaptesprezece au susținut teologia legământului

și în special o distincție precisă între legământul faptelor și legământul

harului. Ei au făcut lucrul acesta pentru a arăta că Biblia face o distincție

precisă între lege și Evanghelie și că modul în care erau oamenii mântuiți

în vechiul și în noul legământ este același: doar prin har (sola gratia),

38

Această înțelegere ontologică a justificării provine în mare parte din distincția făcută de teologii scolastici de la sfârșitul epocii medievale între meritul corespunzător (meritum de congruo) și meritul cuvenit (meritum de condign). Cel dintâi se referă la un merit pe jumătate a harului lui Dumnezeu; harul este primit proporțional și în concordanță cu faptele bune ale credinciosului, pe baza generozității divine. Cel de-al doilea concept, pe de altă parte se referă la un merit deplin al harului lui Dumnezeu. Legat de acesta exista învățătura Ordinului Franciscan care spunea că legământul lui Dumnezeu este ”față de cei care ascultă, căci lor Dumnezeu nu le va refuza harul” 39

Vezi, de exemplu, Consiliul din Trent, ședința 6, capitolul 7 și ședința 6, canoanele 10-12 și 24.

72

doar prin credință (sola fide), doar prin Hristos (solus Christus), mediat

printr-un singur legământ unificator al harului.

Așa cum am arătat în capitolul 2, Ursinus și Olevianus, autorii

Catehismului de la Heidelberg au susținut această distincție între

legământul faptelor și legământul harului. La fel și teologii reformați din

Europa, precum scoțianul Robert Rollock (1555-98), englezul William

Perkins(1558-1602), germanul Amandus Polanus (1561-1610) și

suedezul Johannes Wollebius (1586-1629) au fost susținători ai acestei

învățături. În 1640, Adunarea de la Westminster a sumarizat în mod

oficial această distincție în mărturisiri și în catehisme. MW în capitolul 7,

de exemplu, spune:

2. Primul legământ făcut cu omul a fost un legământ bazat pe

fapte, prin care lui Adam i-a fost promisă viaţa şi, în el, întregii

posterităţi, cu condiţia unei ascultări perfecte şi personale.

3. Deoarece prin căderea sa omul a devenit incapabil să obţină

viaţa pe baza acelui legământ, Domnul a binevoit să facă un al

doilea [legământ], numit în mod curent „legământul harului”,

prin care El oferă păcătoşilor, fără plată, viaţa şi salvarea prin

Isus Cristos, cerând de la ei credinţă în El, pentru a fi mântuiţi;

şi promiţând să dea tuturor celor care sunt rânduiţi la viaţă

Duhul Său cel Sfânt, prin care să le dea voinţa şi puterea de a

crede.

Catehismul Lung de la Westminster (CLW) exprimă și mai succint

această distincție:

30. A lăsat Dumnezeu să piară omenirea în starea de păcat și

nenorocire?

Dumnezeu nu a i-a lăsat pe toți oamenii să piară în starea de

păcat și nenorocire, în care au căzut în urma încălcării primului

legământ, numit în mod obișnuit legământul faptelor; ci

datorită dragostei și a milei Sale i-a scos pe cei aleși din ea și i-a

adus în starea de mântuire prin cel de-al doilea legământ,

numit de obicei legământul harului.

73

Apoi merge mai departe prin a arăta faptul că credința este

singura condiție a legământului harului:

32. Cum este manifestat harul lui Dumnezeu în cel de-al doilea

legământ?

În cel de-al doilea legământ, harul lui Dumnezeu se manifestă

prin faptul că El le asigură și le oferă păcătoșilor un Mijlocitor,

împreună cu viața și mântuirea prin El, singura condiție fiind

credința. Dumnezeu le promite și le dă Duhul Sfânt aleșilor Săi,

pentru a lucra în ei credința, împreună cu toate celelalte haruri

mântuitoare și pentru a-i face capabili să asculte în toate, ca

dovadă a credinței și recunoștinței lor față de Dumnezeu și ca

mod prin care El i-a mântuit.

Așa cum spune limpede răspunsul de mai sus, chiar și credința este un

dar (Ef. 2:8-9), care împreună cu orice binecuvântare a răscumpărării

oferită credinciosului, au fost câștigate pentru noi, doar prin meritele lui

Iisus Hristos.

Asemenea Catehismului de la Heidelberg (CH 19) și a Mărturisirii

Belgiene (MB 17), MW și CLW susțin că legământul harului a început o

dată cu protoevanghelia din Geneza 3:15 și continuă pe tot parcursul

istoriei răscumpărării până la sfârșit (vezi MW 7.5-6 și CLW 33-34).

Administrarea sa a fost diferită pe parcursul diferitelor epoci, însă esența

sa este aceiași în orice perioadă de după căderea lui Adam. Aceasta

pentru că are același Mijlocitor.

Mai mult, mărturisirile reformate ne învață faptul că legământul

harului a fost făcut cu credincioșii și cu copii lor, acesta fiind modul în

care Dumnezeu a lucrat atât în Vechiul cât și în Noul Testament (CH 74,

Mb 34, MW 28.4, CLW 166). Conform administrării legământului harului

în istorie, membralitatea în comunitatea vizibilă a legământului sau a

bisericii nu este limitată la cei aleși. Până va veni sfârșitul, legământul

harului cuprinde oameni asemenea lui Iacov și Esau, adică, atât pe cei

care cred în promisiunea legământului lui Dumnezeu cu o credință

adevărată, cât și pe cei care o resping. Astfel, copiii necredincioșilor sunt

incluși în comunitatea vizibilă a legământului și sunt separați de copiii

74

necredincioșilor. Vom studia lucrul acesta mai amănunțit în capitolul 5

care vorbește despre legământul cu Avraam.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de credință?

Legământul harului este important pentru viața de credință din

câteva motive. În primul rând, ne spune că nu ne mai aflăm în legământul

faptelor și în consecință relația noastră cu Dumnezeu nu se mai bazează

pe păzirea legii Sale. În cadrul legământului harului, Dumnezeu ne

promite că ne va primi neprihăniți fiind pe baza neprihănirii Fiului Său,

cel de-al doilea Adam. Cu alte cuvinte, legământul harului lui Dumnezeu

ne atrage atenția asupra doctrinei justificării prin credință. În timp ce

legământul faptelor (legea) spune: „Fă asta și vei trăi”, legământul

harului (Evanghelia) spune: „Hristos a făcut sta pentru tine.” Acest lucru

ne permite să pășim în această viață pe temelia puternică a faptului că

Dumnezeu ne primește datorită lui Hristos. Nu este un alt lucru care să

contribuie mai mult la bucuria și mângâierea noastră ca și creștini, decât

realitatea că Dumnezeu ne primește în ciuda faptului că noi încă ne

luptăm cu păcatul și cu neascultarea. Cunoscând că Dumnezeu ne iubește

datorită lui Hristos, ne protejează de montagne-russe-ul conștiinței și de

emoțiile noastre schimbătoare. Având în centru lucrarea și persoana lui

Hristos, legământul harului ne spune că nu ne mai aflăm sub legământul

faptelor.

În al doilea rând, legământul harului ne învață că toată Biblia

vorbește despre un singur lucru: despre Dumnezeu care își răscumpără

un popor prin Iisus Hristos. Edmund Clowney a spus: „Se poate să

cunoști istorisirile Bibliei și totuși să scapi din vedere despre ce este

vorba de fapt în Biblie.”

Biblia înseamnă mult mai mult decât a considerat William

How: „o casetă de aur în care sunt păstrate pietrele prețioase

ale adevărului.” Este mai mult decât o colecție uimitoare de

oracole, proverbe, poezii, instrucțiuni arhitecturale, anale și

profeții. Biblia are un fir narativ. Urmează o acțiune în

desfășurare. Aceasta urmează istoria Israelului, dar nu începe

aici, nici nu conține ceea ce te aștepți de la relatarea istoriei

75

unei națiuni. Narațiunea nu este tributară Israelului, ci mai

degrabă condamnă comportamentul Israelului și justifică cele

mai severe judecăți ale lui Dumnezeu. Această poveste este

povestea lui Dumnezeu. Descrie lucrarea Sa de salvare a celor

răzvrătiți de nebunia, vinovăția și nenorocirea lor.40

Legământul harului vorbește despre povestea răscumpărării lui

Dumnezeu; urmează desfășurarea ei din Geneza până în Apocalipsa. Ne

arată că Biblia este de fapt o singură carte care conține o singură poveste,

spusă pe scena istoriei umanității. Fără a vedea imaginea de ansamblu pe

care ne-o oferă legământul harului, vom fi ispitiți să ne gândim că Biblia

este puțin mai mult decât un manual de etică sau autoperfecționare. Vom

avea tendința să ne gândim că Biblia este o compilare de istorisiri cu

scop moral, un fel de fabule precum cele ale lui Aesop sau ca un manual

de profeții care trebuie să fie descifrate în funcție de evenimentele

actuale. Legământul harului ne păzește de aceste capcane prin

evidențierea scopului pentru care a fost scrisă Scriptura. Acesta pune

laolaltă întreaga Scriptură și așează fiecare istorisire în contextul uneia

mai extinse care vorbește despre Hristos, care a fost promis în Geneza

3:15, a venit la împlinirea vremii și se va reîntoarce. Mai sunt câteva

lucruri pe care trebuie să le înțelegem atunci când citim Cuvântul lui

Dumnezeu și căutăm să Îl cunoaștem mai bine.

În al treilea rând, legământul harului ne amintește că suntem

călători în acest veac și că urmează sfârșitul poveștii. Fiind creștini,

uneori presupunem că viețile noastre ar trebui să fie scutite de

problemele și necazurile acestei lumi. Avem tendința să ne gândim că

fiind creștini ar trebui ca viețile noastre să fie imune sau mai puțin

susceptibile la dezamăgire și suferință. Dar adevărul este că, până va veni

sfârșitul, nu există o „viață normală”. În filmul „Tombstone” este o scenă

care ilustrează mai bine acest lucru. Spre sfârșitul filmului, când Wyatt

Earp merge să-l viziteze pe prietenul său Doc Holliday care se afla pe

patul de moarte, îi povestește despre faptul că odată a fost îndrăgostit,

dar că acea femeie pe care o iubea s-a călugărit: „A fost tot ce mi-am

dorit”, a spus el. Apoi și-a întrebat prietenul: „Wyatt, ce-ți dorești de la 40

Edmund Clowney, The Unfolding Mystery: Dicovering Christ in the Old Testament (Phillipsburg: P&R, 1998), 11.

76

viață?” Cu un ton cinic datorat unor ani grei și plini de dezamăgire, acesta

a răspuns: „Doar să pot trăi o viață normală.” Surprins, Doc i-a răspuns:

„Nu există o viață normală, Wyatt, ci doar viață.” Mulți dintre oamenii

care au văzut acest film s-au identificat cu ceea ce a spus Doc, pentru că o

viață fără complicații, nu există; există doar viața cu urcușurile,

coborâșurile și cu problemele ei. Viața normală a luat sfârșit în Geneza 3

odată cu neascultarea și căderea primilor noștri părinți. Cu toate acestea,

legământul harului și epopeea sfinților-păcătoși supuși greșelilor, care și-

au pus încrederea în promisiunea lui Dumnezeu, ne vorbesc despre o

viață în care suntem peregrini. Aceasta nu ne promite că viețile pe care le

ducem în această lume căzută vor fi mai scutite de probleme decât viața

aproapelui nostru, ci ne promite că ne așteaptă un sfârșit plin de slavă.

Legământul harului ne arată înspre răsplata vieții veșnice pe care primul

Adam nu a obținut-o, dar pe care cel de-al doilea Adam ne-a asigurat-o.

Ne spune că această viață este trecătoare și că ce este mai bun urmează

să vină.

Întrebări pentru meditare

1. Care este diferența dintre legământul faptelor și legământul harului?

2. Care erau promisiunile lui Dumnezeu din Geneza 3:15?

3. Cu cine a fost încheiat legământul harului?

4. Cum scoate în evidență legământul harului persoana și lucrarea lui

Hristos? Care este importanța sa pentru viața de credință?

5. Cum unește legământul harului întreaga Biblie? De ce este important

acest lucru pentru modul în care citim Scripturile?

77

Promisiune pe nori:

LEGĂMÂNTUL HARULUI COMUN

Fiind creștini simțim adesea caracterul anti-creștin al societății

americane și vest-europene. În ciuda acestui lucru, totuși, în cultura

populară nu lipsește simțământul vinovăției și a judecății. Se pare că în

fiecare an, un nou film despre lupta pentru supraviețuire a ultimilor

oameni, în urma unor cataclisme, intră în box office. Fie că este vorba de

un sfârșit al lumii datorat unui holocaust nuclear, unei invazii

extraterestre sau a unor dezastre naturale, nuanța apocaliptică rămâne.

Fiecare film portretizează un fel de personaj asemănător cu Noe care

supraviețuiește pentru a oferii umanității un nou început. Oricât de

exagerate sunt aceste filme, prezența și popularitatea lor oglindesc

simțământul de vină și frică al omenirii că într-o zi lumea va fi distrusă.

Chiar dacă este vorba de un dezastru produs de om sau nu, există un

simțământ comun că această lume nu mai poate continua în acest fel și că

omenirea are nevoie de un nou început.

Biblia, totuși, nu ne lasă fără răspuns cu privire la aceste lucruri.

În primul rând, Domnul nostru Iisus Hristos a promis că va distruge

lumea la cea de-a doua venire a Sa, iar această distrugere, va da naștere

la un cer și la un pământ nou, unde poporul Său va domni cu El în slavă,

pentru totdeauna. Cei care sunt în Hristos nu trebuie să se teamă de ziua

de pe urmă a Domnului, ci mai degrabă, noi trebuie să o așteptăm cu

nerăbdare pentru că atunci trupurile noastre vor fi răscumpărate. În al

doilea rând, Dumnezeu a mai promis că nu vor mai fi oameni precum

Noe. Domnul cerului și al pământului nu va mai distruge iarăși lumea

prin apă, fiind astfel nevoie de un alt Noe. Indiferent de câte profeții

realistice și înfricoșătoare cu privire la ziua judecății se pricepe să ne

spună cultura noastră, promisiunea lui Dumnezeu rămâne. Curcubeul

Său încă se ivește după ploaie.

Totuși, însemnătatea promisiunii lui Dumnezeu este mult mai

cuprinzătoare decât este portretizată în filmele moderne. La capătul

curcubeului multicolor stă un ulcior teologic plin cu aur. Promisiunea lui

78

Dumnezeu de a nu distruge lumea este un legământ, care este parte a

teologiei reformate. Legământul cu Noe este legământul harului comun,

al planului vieții de fiecare zi care este trăită de oameni sub Soare.

Semnificațiile sale teologice urmează câteva direcții. Acesta transmite

modul în care Dumnezeu conduce această lume prin bunătatea Lui, face

cunoscute câteva din obligațiile și rolurile pe care le are omul în această

lume și ni-L înfățișează chiar și pe Hristos. Legământul cu Noe este

fundamental pentru înțelegerea biblică a lumii și este o parte importantă

a teologiei legământului.

Ce este legământul harului comun?

În discuțiile despre teologia reformată a legământului, legământul

cu Noe tinde să fie asemenea sării la masa de cină. Nu este menționată în

meniu și uneori nu trece din mână în mână la masă, dar este mereu

prezentă, fiindcă fără sare întreaga cină ar avea de suferit. Adesea în

discuțiile reformate, nu se acordă o importanță deosebită legământului

cu Noe pentru că nu este un legământ care ține de răscumpărare.

Promisiunea lui Dumnezeu făcută în acest legământ nu are în vedere

mântuirea. Cele mai multe lucrări despre teologia reformată se

concentrează pe lucrarea lui Dumnezeu de mântuire, dar în legământul

cu Noe Dumnezeu nu face promisiunea răscumpărării poporului Său. El

promite să susțină ordinea naturală a lucrurilor. Acest lucru nu îl face să

fie neimportant și nici nu înseamnă că nu are de-a face cu mântuirea

noastră deloc. De fapt, motivul promisiunii lui Dumnezeu de a nu

distruge lumea servește planurilor Sale de mântuire. De aceea, orice

portret de familie al teologiei legământului este incomplet fără

legământul cu Noe.

Pentru început, trebuie să definim ce înseamnă harul comun.

Harul comun este bunătatea lui Dumnezeu arătată oamenilor, deși ei nu o

merită, indiferent de religia pe care o au. Acest har este numit comun, în

contrast cu harul special. Harul special al lui Dumnezeu este totuna cu

harul mântuitor, bunăvoința lui Dumnezeu arătată celor aleși care duce

la mântuirea lor. Binecuvântările harului său special sunt cele precum:

regenerarea, justificarea și înfierea (Rom. 8:28-30). Dumnezeu nu oferă

aceste daruri oamenilor care nu sunt regenerați. Aceste daruri sunt

79

speciale pentru că sunt date doar acelora care sunt aleși în Hristos

înainte de întemeierea lumii. Cu toate acestea, binecuvântările harului

comun sunt atât pentru cei regenerați, cât și pentru cei neregenerați, atât

pentru biserică, cât și pentru lume.

Cuvântul comun se referă, așadar, la ceea ce le este oferit în

comun atât celor mântuiți cât și celor nemântuiți. Binecuvântările

comune de care avem parte toți sunt strălucirea soarelui, ploaia,

mâncarea și bogățiile (Mat. 5:45, Fapte 14:17), înțelepciunea sau

abilitățile manuale, comerciale și de învățare (Dan. 1:4-5, 1 Împ. 5:6,

Prov. 30:1, 31:1), familia și prietenii. Toate acestea sunt binecuvântări

nemeritate pe care le primesc atât creștinii, cât și necreștinii, din

moment ce toți nu am merita decât revărsarea mâniei lui Dumnezeu

datorată păcatului nostru. Acestea fac parte din harul comun primit de la

Dumnezeu, iar legământul cu Noe oferă baza în care avem parte de ele.

Legământul cu Noe poate fi definit ca legământul harului comun

al lui Dumnezeu încheiat cu pământul, în ciuda păcătoșeniei omenirii, prin

care El promite susținerea ordinii tuturor lucrurilor până va veni sfârșitul.

Care este învățătura Bibliei?

Geneza 8:20-9:17. Pasajul din Scriptură care vorbește despre

legământul cu Noe este cuprins într-un singur pasaj, Geneza 8:20-9:17,

deși mai sunt multe pasaje care pun în lumină acest legământ. În discuția

noastră despre acest legământ ne vom preocupa în special de pasajul din

Geneza, fiindcă aici îl găsim exprimat. Istorisirea despre potop se încheie

în Geneza 8:15-19 atunci când Dumnezeu îi poruncește lui Noe și tuturor

animalelor să părăsească arca pentru a umple pământul. Apoi, versetele

20-22 reprezintă o trecere între istorisirea potopului și încheierea

legământului. Noe, fiind un slujitor neprihănit al lui Dumnezeu,

construiește un altar pe care aduce jertfe de mulțumire Domnului pentru

că l-a trecut în siguranță prin judecata potopului. Atunci când Dumnezeu

simte mirosul jertfei lui Noe, spune în inima Sa „Domnul a mirosit un

miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema

pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima

omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum

80

am făcut. Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi

căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!” (versetele 21-22).

Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le remarcăm cu privire la

afirmația lui Dumnezeu. În primul rând, Dumnezeu face o promisiune care

cuprinde două aspecte. Primul aspect este că Dumnezeu nu va mai

distruge pământul din cauza omului. El promite că nu va face ceva.

Dumnezeu nu va mai judeca pământul printr-un potop. Cel de-al doilea

aspect este în armonie cu primul, și anume Dumnezeu promite să facă

ceva: El promite să mențină ciclul normal al anotimpurilor. Animalele

vor continua să existe, iar Dumnezeu va susține mediul și climatul

necesar pentru continuarea vieții pe pământ. Trecerea anotimpurilor,

ploaia care face sămânța să crească până la seceriș și ziua și noaptea vor

fi susținute.

În al doilea rând, Dumnezeu face această promisiune în ciuda

păcătoșeniei omenirii. Intențiile inimii oamenilor sunt rele încă din

tinerețe. Acest lucru se leagă de Geneza 6:5, în care pornirile rele ale

inimii oamenilor au fost cauza pentru judecata potopului. Omul căzut nu

este mai bun după potop, decât a fost înainte. Dumnezeu le permite să

trăiască, deși ei încă merită să fie pedepsiți. El își va ține promisiunea

indiferent de faptele oamenilor, fie ele rele sau bune.

În ultimul rând, Dumnezeu face această promisiune „în inima Lui”

(v. 21). Aceste cuvinte nu au fost auzite de Noe. Unii ar putea spune că

această promisiune nu s-a auzit decât în ceruri. Acest lucru este

important pentru că face o altă legătură între această afirmație și

discursul lui Dumnezeu din capitolul 9:8-17. În 9:9, Dumnezeu îi spune

lui Noe și fiilor săi că va încheia „un legământ” cu aceștia. Această

propoziție „fac un legământ” se referă la un legământ de dinainte care

este continuat și confirmat. Întrebarea referitoare la Geneza 9:9 este care

legământ îl încheie Dumnezeu. Răspunsul este promisiunea pe care o

face în capitolul 8:20-22. Acest lucru este evident din conținutul

echivalent dintre confirmarea legământului lui Dumnezeu din 9:8-17 și

promisiunea pe care o face în 8:21-22. Această legătură demonstrează

modul în care Scriptura folosește ideea de legământ. Autorii consideră că

promisiunea făcută de Dumnezeu este un legământ, fără a fi într-un

context clar în care se încheia un legământ. Mai mult, această legătură

arată că pasajul din capitolele 8:20-9:17 este un tot unitar. Prin urmare,

81

reglementările din 9:1-7 aparțin legământului cu Noe, pe care îl vom

studia în continuare.

Părțile legământului. Având în vedere legătura dintre versetul

din 8:21 și pasajul din 9:8-17, să analizăm ,acum, natura acestui

legământ. Cunoaștem faptul că legămintele sunt înțelegeri între diferite

părți, așadar care sunt părțile implicate în acest legământ? Prima parte

este cu certitudine Dumnezeu. Este promisiunea și legământul Lui,

pentru că El este Suveranul acestui legământ. Cealaltă parte are un

caracter multiplu. Dumnezeu face legământul Său cu Noe, urmașii Lui și

cu animalele (vite, păsări și orice alte viețuitoare), așa cum găsim scris în

versetul 10. Dumnezeu numește cea de-a doua parte în diverse moduri

pe parcursul pasajului. În versetul 12, legământul este cu Noe, familia lui

și toate viețuitoarele, pentru toate generațiile care le urmează. Așadar,

Noe este reprezentantul oamenilor care îi vor urma. Versetul 13 spune

că legământul este încheiat între Dumnezeu și pământ, apoi părțile

continuă să fie enumerate: între Dumnezeu, familia lui Noe și toate

viețuitoarele (v. 15); între Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup

(v. 16) și între Dumnezeu și orice făptură (v. 17).

Nu încape îndoială că acest legământ este comun, că nu este

limitat doar la poporul ales al lui Dumnezeu. Este legământul lui

Dumnezeu cu pământul, cu fiecare viețuitoare de pe pământ și cu toată

omenirea care descinde din Noe și fiii lui. Promisiunea lui Dumnezeu

este să susțină, să păstreze și să guverneze pământul cu toți oamenii și

creaturile care îl locuiesc. Astfel acest legământ nu are ca scop

răscumpărarea. Promisiunea legământului nu este ca să salveze cea de-a

doua parte de păcat și de blestemul ce vine din el, ci să păstreze ordinea

naturală a lumii pentru a putea continua să existe.

Semnul legământului. Acest legământ are și un semn care indică

faptul că este comun. Așa cum am arătat, Legămintele lui Dumnezeu cu

poporul Său au, de obicei, anumite semne care ajută administrarea lor

sau susțin relația bazată pe legământ. Semnele legământului sunt date

doar acelora care sunt parte a legământului. De exemplu, semnul

circumciziei din legământul avraamic este doar pentru familia inclusă în

legământ, iar semnele noului legământ, cina Domnului și botezul, sunt

doar pentru membri bisericii. Cei care sunt în afara comunității

legământului nu primesc semnul. Spre deosebire de administrarea

82

acestor legăminte ce țin de răscumpărare, semnul legământului cu Noe

este general și parte a lumii naturale. Semnul curcubeului strălucește

printre nori pentru ca fiecare om și animal să-l poată vedea. Fiecare

creatură care este inclusă în cea de-a doua parte a legământului este

martoră la acest semn.

Faptul că acest semn public este simbolic are și mai multă

semnificație. Semnele sunt simboluri care reprezintă o anumită idee sau

scop. Așadar ce simbolizează curcubeul? Există două interpretări ale

acestuia și ambele merită să le acordăm atenție. În primul rând, cuvântul

ebraic pentru curcubeu poate însemna fie curcubeu, fie arc, precum arcul

folosit pentru săgeți. Dumnezeu îl numește în versetul 13 „arcul Meu”. În

iconografia antică, împărații victorioși și zeii sunt portretizați

întorcându-se de la război cu arcurile ținute în poziție orizontală (la fel

ca un curcubeu). În luptă, împărații/zeii țineau arcul în mână în poziție

verticală, gata să tragă săgețile; dar după luptă acestea erau ținute

orizontal, simbolizând pacea care va urma războiul. Așadar, curcubeul

poate simboliza arcul lui Dumnezeu de luptă care stă atârnat pe cer, un

simbol al păcii. Dumnezeu nu va mai distruge lumea, acum El nu ne mai

este ostil.

A doua interpretare susține faptul că cei din antichitate credeau

că cerul sau bolta cerească este o barieră în formă de cerc care era pusă

pentru ca apele de sus să nu se poată revărsa, la fel ca în Geneza 1:6-7.

Pornind de aici, atunci când Dumnezeu a judecat lumea prin potop, el a

deschis zăgazurile cerului, lăsând să se reverse apele de deasupra pe

pământ (7:11). De fapt, cuvântul ebraic folosit pentru potop se referă, în

special, la aceste ape din cer. Astfel, promisiunea pe care o face

Dumnezeu este ca niciodată să nu șteargă de pe fața pământului

viețuitoarele prin apele unui potop. Așadar, curcubeul reprezintă cerul

închis.41 Curcubeul apare atunci când plouă pentru a arăta faptul că apele

cerului nu vor se vor mai revărsa.

Valoarea simbolică a curcubeului poate fi oricare dintre acestea,

sau poate amândouă. Oricum ar fi, semnificația simbolului este clară.

Curcubeul ne amintește faptul că lumea nu va mai fi distrusă de un

41

Această corespondență dintre curcubeu (qeśet) și cer (rāqî´a) apare și în Ezechiel 1:26-28, unde este făcută o descriere cosmologică. Vezi Laurence A. Turner, „the Rainbow as the Sign of the Covenant în Gen. IX 11-13”, Vt 43.1 (1993):119-124.

83

potop. Frumosul arc arată înspre promisiunea lui Dumnezeu prin care

spune că nu va mai judeca lumea prin apele potopului. Bolta cerului este

închisă; după furtună este pace.

Termenii legământului. Semnul legământului cu Noe se reflectă

și în termenii legământului. Care sunt termenii acestui legământ pentru

ca acesta să continue să fie valabil? În primul rând, semnul se adresează

lui Dumnezeu, în versetul 16 scrie: „Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi

uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu

şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.” Dumnezeu este Cel

care vede semnul și Își amintește de promisiunea lui de a nu distruge

pământul, ci de a-l susține. Singurul termen al legământului este

păstrarea promisiuni de către Dumnezeu. Nu există alți termeni pentru

omenire sau pentru creație pe care trebuie să îi respecte pentru ca

legământul să se mențină. Acest legământ este o promisiune unilaterală a

lui Dumnezeu. Așadar este un legământ care nu poate fi încălcat. Nu

există condiții datorită cărora legământul să poată fi încălcat.

Această caracteristică a legământului de a nu putea fi încălcat se

găsește în Ieremia 33:20-21a: „Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu

ziua şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie

la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu

David.” Ceea ce dorește Dumnezeu să demonstreze prin compararea

legământului Său cu ziua și noaptea cu legământul davidic, este că

ambele nu se pot încălca; omul nu poate face nimic pentru a le face să nu

fie valide. De aceea Dumnezeu numește legământul cu Noe un legământ

veșnic. Este un legământ veșnic, va dura atât timp cât va exista pământul.

Acest aspect ar trebui să ni se pară nemaipomenit. Atunci când

vedem curcubeul, putem fi siguri că și Dumnezeu îl privește și Își

amintește legământul veșnic pe care l-a făcut de a susține ordinea zilei și

a nopții, a săditului și a seceratului. Văzând teroarea și răul odios pe care

oamenii și-l fac unii altora, putem să ne întrebăm de ce pământul încă

mai continuă să se învârtă? Din perspectiva noastră, nu este ușor să ții

această promisiune. Dumnezeu însă este mai mare decât noi, iar

gândurile Lui sunt mai presus de ale noastre. El este un Dumnezeu care

Își păstrează promisiunile.

Prevederile legământului. Natura veșnică și unilaterală a

legământului încheiat cu Noe nu înseamnă că omenirea nu are anumite

84

obligații în cadrul acestuia. Acestea există, dar menținerea legământului

nu depinde de aceste obligații. Meredith Kline spune: „În legământ erau

incluse prevederile care trebuiau să guverneze comportamentul

omenirii, însă nu era pretins nici un angajament din partea omului pe

baza căruia legământul să continue sau de care să depindă

membralitatea în cadrul său.”42 Prevederile impuse de Dumnezeu

definesc modul în care Dumnezeu Își conduce creația și cum trebuie ca

omenirea să se comporte în cadrul acesteia. Cu toate acestea, existența

legământului nu este dependentă de respectarea acestor prevederi de

către om.

Prevederile legământului cu Noe se găsesc în Geneza 9:1-7, iar noi

vom discuta aici despre trei dintre ele. În primul rând, Dumnezeu le cere

lui Noe și fiilor săi să fie roditori și să se înmulțească (v. 1). Această

poruncă reia ceea ce le-a spus Dumnezeu animalelor în 8:17 și se

aseamănă cu porunca Sa din Geneza 1:28. Omenirea și animalele trebuie

să procreeze. Dumnezeu susține și ordonează această lume prin

înmulțirea omenirii și a animalelor. Oamenii trebuie să fie roditori,

bineînțeles, în cadrul căsătoriei. Așadar, căsătoria și procrearea sunt un

aspect normal și bun din societatea umană.

În al doilea rând, Dumnezeu îi dă lui Noe toate lucrurile pentru a-i

servi ca hrană (v. 3). Distincția dintre lucrurile curate și necurate în arcă

nu este în vigoare. Noe poate mânca din toate animalele și plantele.

Dumnezeu a dat oamenilor stăpânire peste animale. Efectele pozitive ale

acestei prevederi sunt adesea trecute cu vederea. Pavel are în minte

această prevedere atunci când spune: „ Căci orice făptură a lui Dumnezeu

este bună, şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri, pentru că

este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Tim 4:4-5).

Tot la fel, Pavel spune că Dumnezeu „ne dă toate lucrurile din belşug, ca

să ne bucurăm de ele” (1 Tim 6:17). Dumnezeu ne-a oferit aceste lucruri

pentru a ne bucura de ele spre slava Sa. Astfel, rolul mâncării nu este

doar de a ne hrăni, ci și pentru a ne face să-I fim recunoscători lui

Dumnezeu.

O consecință a acestui lucru este munca. Pentru ca omul să poată

mânca animale și vegetale trebuie să fie un lucrător al pământului sau

42

Kline, Kingdom Prologue, 246.

85

păstor. Cultivarea pământului și munca sunt mijloacele necesare pentru

obținerea hranei. Astfel, prevederea care ține de mâncare arată că voia

lui Dumnezeu este ca munca să fie parte a vieții umane.

În al treilea rând, Dumnezeu spune că oricine varsă sângele unui

om, sângele lui va fi vărsat tot de om (v.6). Această regulă arată nu doar

faptul că omorul este un lucru greșit, ci și faptul că omul are dreptul,

chiar datoria de a pedepsi cu pedeapsa capitală astfel de criminali.

Mențiunea creării omului după chipul lui Dumnezeu este baza datoriei

omului de a judeca criminalii. Mențiunea facerii omului după chipul lui

Dumnezeu nu are rolul de a evidenția valoarea vieții omului, ci pentru a

stabili dreptul și datoria acestuia de a-i judeca pe cei care fac răul. Pavel

amintește de acest lucru în Romani 13 când spune că autoritățile care

guvernează dețin sabia, spunând despre stăpânire că „este în slujba lui

Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău” (v.4).

Această prevedere a legământului din Geneza 9:6 reprezintă

fundamentul pentru instituirea de către Dumnezeu a statului, adică a

conducerii care stabilește normele societății umane, în special prin

protejarea vieții lor. Statul, oricât de imperfect ar fi, este mijlocul instituit

de Dumnezeu prin care îi pedepsește pe făcătorii de rele, restrângând

astfel depravarea umană. De aceea, Petru și Pavel pot spune ceea ce au

spus despre stăpânirea romană (Rom. 13, 1 Pet. 2).

Această prevedere arată faptul că Dumnezeu a păstrat în oameni

un simț al legii. Deși înclinațiile omului sunt rele încă din tinerețe,

Dumnezeu descoperă legea naturală în conștiințele oamenilor. De aceea

Pavel spune: „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile

Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc

că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta

mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se

dezvinovăţesc între ele” (Rom. 2:14-15). Legământul cu Noe este baza

pentru perspectiva biblică care afirmă că Dumnezeu rânduiește această

lume prin legea naturală și că păstrează în conștiința omului căzut a

această lege, pentru ca omul să nu facă răul de care este capabil.

Aceste trei prevederi demonstrează faptul că Dumnezeu a rânduit

tot ce ține de viața omului în legământul cu Noe. Rodirea acoperă

domeniul căsătoriei și a familiei, porunca cu privire la mâncare include

sfera vocației și a desfătării prin lucrurile bune pe care le primim, omorul

86

cuprinde sfera ce ține de stat și societate, iar legea naturală este parte a

tuturor acestor aspecte. Atât creștinii, cât și necreștinii participă în toate

aceste domenii ale vieții, și toate aceste domenii sunt necesare pentru

păstrarea societății umane. Acestea se regăsesc în legământul cu Noe și

sunt un aspect important a vieții de creștin.

Continuitatea creației. Legământul harului comun susține și

guvernează întreaga lume și istoria umanității. Cu toate acestea, pentru

ca legământul cu Noe să fie identificat într-un mod precis ca fundament

pentru toate aceste prevederi, trebuie să avem în vedere continuitatea

acestui legământ în creație. Deja am menționat câteva dintre aceste

conexiuni, dar merită să enumerăm mai multe. Porunca de a fi roditori și

de a se înmulți este asemenea celei din Geneza 1:28. Chipul lui

Dumnezeu menționat în 9:6 face legătura cu Geneza 1:28. Prevederea

care protejează viața omului este similară cu semnul lui Dumnezeu dat

lui Cain, care îl proteja pentru a nu fi ucis (Gen. 4:15). Mențiunea lui

Ieremia a unui legământ cu ziua și cu noaptea care amintește de

cuvintele din 8:22 ne aduce aminte, de asemenea, de porunca pe care o

dă Dumnezeu soarelui de a stăpâni ziua (1:16-18). Munca pe care trebuie

să o depună omenirea pentru a obține hrana se leagă de blestemul lui

Dumnezeu din Geneza 3:17-19. Mai mult, afirmația lui Dumnezeu din

8:21: „nu voi mai continua să blestem pământul” (traducerea autorului),

demonstrează faptul că Dumnezeu nu schimbă blestemul din Geneza

3:17.

Ar mai putea fi enumerate și alte conexiuni, dar cele de mai sus

ilustrează faptul că Dumnezeu reinstaurează ordinea naturală a

lucrurilor care exista înainte de potop. În ordinea stabilită în creație,

înainte și după potop, există o continuitate. Nu trebuie să minimalizăm,

însă, diferențele menționate de Petru în 2 Petru 3:5-7. Cu toate acestea,

umanitatea este creată după chipul lui Dumnezeu și captivă blestemului

păcatului și a morții. Anotimpurile vin și trec la fel ca înainte. Teologia

din Geneza 1-4 încă ne învață și ne îndrumă credința și viața noastră.

Pentru Sămânța ce urma să vină. În ultimul rând, legământul

harului comun asigură cadrul venirii lui Hristos. Dumnezeu le-a promis

lui Adam și Evei mântuirea prin venirea Seminței. Dacă Dumnezeu ar fi

distrus complet lumea, această promisiune nu ar fi fost împlinită.

Promisiunea Domnului presupune un conflict continuu între sămânța

87

Șarpelui și ce a femeii, care are nevoie de un cadrul în care să se

desfășoare. Domeniul harului comun asigurat prin promisiunea lui

Dumnezeu este scena pentru desfășurarea actului dramatic al istoriei

răscumpărării.

Harul comun al lui Dumnezeu susține și păstrează ordinea

naturală a creației și societatea umană pentru ca Hristos să se poată

naște dintr-o femeie, sub lege, la împlinirea vremii. După înălțare, Hristos

nu a judecat lumea. În schimb, grație marii Sale îndurări, Tatăl a hotărât

ca cea de-a doua venire a lui Hristos să fie într-un viitor mai îndepărtat,

pentru ca multe alte generații să poată fi născute, să audă Evanghelia

proclamată lor și să primească darul mântuirii în Hristos. Într-o zi, care

nu este ne cunoscută, cerurile se vor rupe așa cum este ruptă o hârtie.

Soarele se va face negru precum cărbunele și luna roșie ca sângele.

Munții, înalți și puternici, care par indestructibili, vor fi ridicați ca

păpușile din cârpă și aruncați. Insulele care sunt fixate pe fundul mărilor

vor sălta de-a lungul mării precum o piatră netedă. Cu aceiași ușurință cu

care Dumnezeu a rostit cuvântul Său pentru ca lumea să ia ființă, El o va

demola. Harul comun se va sfârși atunci când este suflată în cea de-a

șaptea trâmbiță și când Hristos înaintează în carul său glorios pe nori.

Dar până în acea zi, harul comun servește planurilor harului

mântuitor al lui Dumnezeu. Atât timp cât soarele strălucește pe cer,

Evanghelia va fi proclamată și aceia care odată erau pierduți vor fi găsiți

în Hristos. Hristos va continua să-Și zidească biserica, ocrotind-o de

atacurile violente ale Celui Rău, până ce va pune un capăt acestei lumi.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Este foarte puțin probabil ca în anii ce urmează, Hollywood-ul să

înceteze să producă filme despre sfârșitul lumii. Tot la fel, furtunile se

vor năvăli pe malurile vieților noastre. Cutremurele, uraganele și

erupțiile vulcanice vor însoți trecerea timpului. Răutatea omului va

continua să aducă în societate și în natură tragedia și răul. Cu toate

acestea, acești nori negri de furtună se vor despărți, din nou, pentru a

face loc cerului albastru pictat cu culorile curcubeului. Dumnezeu va

vedea curcubeul și Își va ține promisiunea.

88

Astfel, curcubeul ne asigură de faptul că promisiunea lui

Dumnezeu nu poate fi încălcată. Indiferent câte dezastre ne așteaptă în

viitor, nu vor mai fi oameni precum Noe, nici o distrugere a lumii întregi.

Curcubeul ne amintește că Dumnezeu va păstra cursul anotimpurilor,

căsătoria și nașterea de copii și societatea umană până la venirea lui

Hristos în slavă. Legământul cu Noe ne mângâie prin faptul că ne asigură

că nimic nu se poate opune planului lui Dumnezeu și că nimic nu ne

poate separa de Dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos.

Întrebări pentru meditare

1. Care sunt părțile legământului cu Noe?

2. Explică în ce fel acest legământ nu are un caracter răscumpărător.

3. Ce simbolizează semnul legământului cu Noe?

4. Enumeră cel puțin două dintre prevederile din cadrul

legământului cu Noe pentru omenire.

5. Este posibil ca datorită răutății omului, acest legământ să fie

anulat?

6. În ce fel legământul cu Noe servește planurilor de mântuire ale lui

Dumnezeu?

89

Ție îți voi da:

LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC

În scenele de la începutul filmului regizat de Peter Jackson, care

este o adaptare a cărții lui Tolkien „Frăția Inelului”, povestitorul oferă

spectatorilor o lecție de istorie despre lumea mitologică din Tărâmul

Mijlociu, pentru a stabili firul poveștii. Filmul redă câteva evenimente

importante care s-au petrecut de-a lungul a mii de ani, explicând

semnificația inelului lui Sauron și cum a căzut în mâinile unui hobbit

numit Bilbo. Odată cu terminarea prologului și stabilirea firului narativ,

scenele încep să se deruleze mai încet și povestea se concentrează

asupra personajului principal, Frodo, nepotul lui Bilbo, care trebuie să

distrugă inelul.

Cartea Geneza se are o structură similară. Deși istoria cărții este

adevărată, nu este un mit, primele unsprezece capitole reprezintă o

privire de ansamblu asupra istoriei antice, un prolog care ne conduce la

personajul central al istorisirii: Avraam. Odată ce apare Avraam, scenele

se derulează mai încet, iar povestitorul se concentrează asupra

legământului pe care L-a făcut Dumnezeu cu el și cu sămânța lui, un

legământ important în istoria răscumpărării și pentru unitatea

Scripturilor.

Ce este legământul avraamic?

Deși legământul harului a început odată cu promisiunea lui

Dumnezeu din Geneza 3:15, acesta este descoperit mai deplin în

legământul cu Avraam. Meredith Kline a spus: „Istoria răscumpărării

întră într-o etapă distinctă odată cu legământul avraamic, fără însă a

întrerupe continuitatea și coerența legământului harului…negocierile

dintre Dumnezeu și Avraam din cadrul acestui legământ se află în

continuitatea trecutului pre-avraamic și a viitorului mesianic.”43 Cu alte

cuvinte, legământul avraamic este o împlinire specifică și istorică a unui

43

Kline, Kingdom Prologue, 292.

90

aspect al legământului harului, pentru că din acest legământ al harului

izvorăsc atât vechiul cât și noul legământ.

În capitolul 3, am arătat pe scurt faptul că Dumnezeu i-a promis

lui Avraam un urmaș și o țară și că a împlinit aceste promisiuni în două

etape. Prin etapă a împlinirii promisiunii este în vechiul legământ, în care

sămânța era poporul Israel și Canaanul era Țara Promisă. Promisiunea

nu se sfârșea aici, deoarece Dumnezeu a promis și faptul că prin Avraam

va binecuvânta toate popoarele. Cea de-a doua mare etapă de împlinire a

promisiunilor este prin noul legământ. Promisiunea unui urmaș este

împlinită prin cei care cred și prin copiii lor, iar promisiunea unei țări are

în vedere o împlinire mai măreață, atunci când va fi un cer și un pământ

nou. Poporul Israel și țara Canaan aveau un caracter temporar, fiind

prima dimensiune a împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu către Avraam.

Odată cu venirea lui Hristos, împlinirea acestora este și mai măreață.

În figura 3 sunt schițate aceste două etape de împlinire a

promisiunilor lui Dumnezeu. (Figura 3. Împlinirea în două etape a

legământului cu Avraam)

Așa cum este arătat în figura de mai sus, legământul cu Avraam nu

a fost nu a fost întrerupt de legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel

de la multele Sinai (numit de obicei legământul mozaic sau vechiul

legământ), ci continuă până își găsește împlinirea în noul legământ. De

Ex. 19 Gen. 3:15

geGen

Legământul Avraamic

Geneza 15

VECHIUL LEGĂMÂNT

Sămânța: poporul Israel

Țara: Canaan

LEGĂMÂNTUL HARULUI

NOUL LEGĂMÂNT

Sămânța: cei care cred și

copiii lor

Țara: un cer și un pământ

nou (în viitor)

91

fapt, această legătura cu noul legământ este atât de strânsă încât autorii

Noului Testament numesc, înadins, creștinii-fie evrei sau neamuri-

sămânța lui Avraam. În Galateni 3:29, de exemplu, Pavel spune: „Şi, dacă

sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin

făgăduinţă” (vezi, de asemenea, Rom. 4:11, Evrei 2:16). Creștinii de astăzi

de orice limbă, naționalitate și trib din lume sunt moștenitori ai

promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Avraam. Acele promisiuni au fost

împlinite în Hristos, care este Sămânța lui Avraam (Gal 3:16) și Cel care a

inaugurat noul legământ. Dumnezeu ne-a făcut moștenitori, nu datorită

ascultării noastre față de lege, ci datorită ascultării lui Hristos, care ne-a

fost atribuită nouă, în mod gratuit, prin har. El este Singurul Mijlocitor al

unui singur legământ al harului, administrat prin legământul cu Avraam

și noul legământ. Calvin a remarcat faptul că „Acest legământ (avraamic)

este asemenea legământului nostru (cel nou) în esență și în fapt, fiindcă

cele două sunt unul și același.”44 Ambele sunt legăminte ale promisiunii,

și nu ale legii. În amândouă legămintele, Dumnezeu promite să ofere

păcătoșilor daruri pe care nu le merită, pe baza harului Său și doar prin

Hristos. Astfel Calvin a avut dreptate atunci când a spus: „legământul

făcut cu Avraam nu este cu mai puțin în vigoare astăzi, decât era în

timpul poporului evreu din vechime.”45 Esența legământului nu s-a

schimbat.

Așa cum vom vedea în următorul capitol, legământul mozaic, care

a urmat după legământul încheiat cu Avraam, a jucat un rol important în

împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu față de Avraam, deși

administrarea lui era diferită. Administrarea era al aceluiași legământ al

harului, dar legământul mozaic avea ca principiu legea. În timp ce

legământul cu Avraam făcea promisiunea că „îți voi da” (Gen. 15, 17:7-8,

22:16-18, 26:3-4, 24, 28:13-15), legământul mozaic amenința:

„Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii,

ca să le facă” (Gal. 3:10b, Lev. 18:5, cf. Deut. 27:26). În timp ce credința în

promisiunea făcută lui Avraam îi justifica pe păcătoși (Gal. 3:6-9),

ascultarea față de lege nu făcea acest lucru (Gal. 3:11-12). Mântuirea

celor care se aflau în perioada legământului mozaic venea tot de pe urma

credinței lor în promisiunea legământului avraamic. Legământul mozaic 44

Institutes, 2. 10. 2. 45

Institutes, 4. 16. 6.

92

nu a scos din uz și nu a fost abrogat legământul cu Avraam, fiindcă spune

Pavel: ”un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi

desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după patru

sute treizeci de ani. Căci, dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine

din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal.

3:17-18).

Cele de mai sus ridică o întrebare firească: „Atunci de ce

Dumnezeu nu a dat întâi legământul mozaic?” Aceasta este exact

întrebarea retorică pe care o pune Pavel în Galateni 3:19: „Atunci pentru

ce este Legea?” Pavel spune că Legea a fost adăugată legământului care

era deja în vigoare (adică legământul avraamic), datorită păcatului, până

la venirea lui Hristos. Legământul mozaic se aseamănă cu un pedagog al

copiilor, până ce aceștia vor crește (vezi Gal. 3:23-26). Cu alte cuvinte,

era asemenea roților ajutătoare de la bicicletă. Roțile ajutătoare au rolul

temporar de a-l ajuta pe copil, până acesta învață să se dea pe bicicletă.

Odată ce copilul are destul echilibru încât bicicleta să nu se clatine, roțile

ajutătoare sunt scoase. Atât timp cât acele roți rămân la bicicletă, nu e

atins scopul pentru care ele se află acolo. Scopul este împlinit doar atunci

când sunt date la o parte și copilul progresează în ceea ce învață. Tot așa,

legământul mozaic era necesar doar pentru o perioadă de timp. Atât

timp cât rămânea în vigoare, împlinirea promisiunii lui Dumnezeu era

limitată la poporul Israel și la țara Canaan. O împlinire mai măreață a

acestor promisiuni nu putea avea loc decât atunci când Hristos a împlinit

legământul mozaic și l-a inaugurat pe cel nou.

Fiindcă teologia reformată a înțeles faptul că legământul avraamic

și cel nou sunt amândouă legăminte ale promisiunii și că împărtășesc

aceiași continuitate, a fost înțeles, totodată, faptul că sunt parte a

legământului harului și copiii credincioșilor care au dreptul să li se

administreze semnul botezului. De exemplu catehismul de la Heidelberg,

după cinci întrebări despre sacramentul botezului în general, pune

întrebarea 74:

Trebuie botezaţi oare şi copiii mici?

Da, deoarece ei sunt incluşi ca şi adulţii în legământul lui

Dumnezeu şi în Biserica Lui, iar iertarea păcatelor, prin sângele

lui Hristos, şi Duhul Sfânt, autorul credinţei, nu le sunt promise

93

în mai mică măsură decât adulţilor: de aceea ei trebuie incluși în

Biserică prin botez – semnul legământului – şi deosebiţi astfel de

copiii necredincioşilor, precum se făcea în Vechiul Testament

prin circumcizia în locul căreia a fost instituit Botezul, în Noul

Testament.

La fel cum Dumnezeu a hotărât un semn al includerii în legământul cu

Avraam (circumcizia), tot așa a hotărât un semn al includerii în noul

legământ (botezul). Dacă Dumnezeu a inclus copiii credincioșilor în

legământul cu Avraam, nu există nici un motiv pentru a presupune că în

noul legământ El a schimbat acest aspect. Teologul reformat B. B.

Warfield (1851-1921) a afirmat acest lucru destul de limpede:

Argumentul (pentru botezul copiilor) într-o coajă de nucă este

acesta: Dumnezeu Și-a instituit biserica în zilele lui Avraam și i-

a pus pe copii în ea. Ei trebuie să rămână aici până ce El îi va

scoate afară. Altundeva nu are unde să-i așeze. Ei sunt membrii

ai bisericii și ca atare beneficiari ai decretelor Sale.46

Este evident că Noul Testament nu conține o astfel de poruncă

prin care copii credincioșilor să fie excluși din legământ. Dimpotrivă, Îl

vedem pe Iisus spunând: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi,

căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Mat. 19:14).

Așadar, cum am putea defini legământul cu Avraam? Îl definim ca

legământul harului încheiat cu Avraam și cu urmașii lui în care Dumnezeu

a promis împărăția viitore a legământului, atât în etapa vechiului

legământ, cât și în etapa noului legământ.47

Care este învățătura Bibliei?

Legământul cu Avraam începe în Geneza 12 odată cu chemarea

suverană a lui Dumnezeu către Avraam (care înainte se numea Avram):

46

B.B. Warfield, „The Polemics of Infant Baptism”, în Studies in Theology (1932; retipărită, Grand Rapids: Baker, 1981), 9. 408. 47

Vezi Kline, Kingdm Prologue, 293.

94

„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în

ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te

voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o

binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi

voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile

pământului vor fi binecuvântate în tine. (Gen. 12:1-3)

Este important să remarcăm faptul că aceasta nu era o înțelegere

bilaterală, mutuală între Dumnezeu și Avraam. Ei nu s-a așezat la masa

de negocieri pentru a discuta legământul care urmau să îl încheie. Mai

degrabă, aceasta era o acțiune unilaterală din partea lui Dumnezeu, în

care l-a ales pe Avraam (nu pe alt vecin de-al său din Ur) și i-a făcut

promisiuni fără a impune vreo condiție: „Voi…voi…voi.” De la început și

până la sfârșit, totul a fost doar prin harul suveran al lui Dumnezeu.

Faptul că aceste promisiuni necondiționate reprezintă legământul

lui Dumnezeu cu Avraam, devine clar în Geneza 15 odată cu ratificarea

ceremoniei acestui legământ. Promisiunea făcută lui Avraam de către

Dumnezeu, de a-i da un urmaș începe în versetul 1, unde spune într-o

vedenie: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte

mare.” Această răsplată este darul oferit de Dumnezeu lui Avraam,

promis în capitolul 12.

Pe Avraam, însă, această promisiune îl îngrijorează. El nu are nici

un copil și este bătrân, cu mult trecut de vârsta adecvată pentru a crește

un copil. Avraam nu are un urmaș care să moștenească răsplata pe care i-

o va da Domnul. Având în vedere vârsta sa înaintată și faptul că nu are

copii, ce folos ar avea? Așadar Avraam, cu respect, obiectează: „Doamne

Dumnezeule…mor fără copii…moştenitorul casei mele este Eliezer din

Damasc.” Cu alte cuvinte, pentru că nu avea nici un fiu, Avraam trebuia să

adopte un slujitor din casa lui ca moștenitor, o practică obișnuită în acea

cultură pentru bărbații care nu aveau copii. Domnul răspunde obiecției

lui Avraam în versetul 4, spunând: „Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce

va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.” Apoi, îl duce afară pe

Avraam pentru a-i întări încrederea, spunând: „Uită-te spre cer şi

numără stelele, dacă poţi să le numeri…Aşa va fi sămânţa ta.” Bineînțeles

că Avram nu le poate număra, de altfel, cine ar putea să le numere?

95

Dumnezeu a arătat faptul că Avraam care nu avea copii, va avea mai

mulți urmași decât ar putea să-i numere.

Poate această promisiune i se părea imposibilă lui Avraam. El

avea în momentul respectiv aproape o sută de ani. Deși își dorea copii,

probabil că s-a resemnat cu faptul că nu va putea avea niciodată, din

moment ce el și soția lui, Sara, erau destul de bătrâni pentru a putea fi

străbunici. Având în vedere acest lucru, nu l-am fi condamnat pe Avraam

dacă i-ar fi răspuns Domnului: „Sigur că da! O să cred când voi vedea.” Cu

toate acestea, în versetul 6 ni se spune că Avraam a dat un răspuns total

opus. „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca

neprihănire.” Părea imposibil și poate puțin nebunesc, dar până la urmă

Cel care făcea promisiunea era Domnul. Avraam L-a crezut pe Domnul și

doar prin credință, a fost justificat (vezi și Rom. 4).

Promisiunile lui Dumnezeu nu se sfârșesc aici. Nu doar că îi

promite lui Avraam un urmaș, îi promite și o țară pe care o va stăpâni.

Din nou, ni se spune că Avraam dorește un semn că lucrul acesta se va

întâmpla. În versetul 8 spune: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi

cunoaşte că o voi stăpâni?” Mai departe, Dumnezeu îl asigură și mai mult

pe Avraam prin a pecetlui promisiunea Sa printr-un ritual solemn al

legământului: „Vrei să ai o garanție? Du-te și ia o juncană de trei ani, o

capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.”

Acest ritual nu era o jertfă. Mai degrabă, era un jurământ de sânge

făcut într-o ceremonie de încheiere a unui legământ. În vremea lui

Avraam aceasta era procedura obișnuită pentru încheierea unui

legământ. Atunci când doi împărați, sau orice altă parte implicată,

stabileau un tratat sau încheiau un legământ unul cu celălalt, o practică

obișnuită era rostirea unui jurământ de sânge, după stabilirea

termenilor, respectiv a răsplății și a pedepsei în cazul încălcării acestuia.

În cadrul ceremoniei, animalele erau omorâte și uneori tăiate în două. De

obicei, cel care era un stăpânitor mai puțin important (numit adesea

„vasal”), care era considerat slujitorul celuilalt împărat (numit

„suzeran”), făcea un jurământ și mergea printre animale sau făcea un

altfel de ritual prin care arăta că-și va ține promisiunea. Un ritual precum

acesta era extrem de serios, pentru că trecerea printre trupurile moarte

ale animalelor însemna pășirea prin valea umbrei morții. Persoana care

96

făcea jurământul spunea că, în cazul în care va încălca legământul, el va

lua locul animalului despicat în două.

Avraam înțelegea ce înseamnă acest ritual. În zilele lui, acesta era

modul în care oamenii făceau și ratificau legămintele. Ceea ce face ca

acest legământ să fie uimitor este faptul că Dumnezeu, Domnul

legământului, Și-a sumat toate obligațiile de a îndeplini promisiunea

simbolizată prin ritual, trecând singur printre animalele despicate. El Și-a

manifestat prezența printr-un fum ca dintr-un cuptor și flăcări și a trecut

printre stârvuri. Norul de fum care iese dintr-un cuptor și flăcările sunt

forme simbolice ale prezenței Domnului, similare cu cele folosite în

timpul exodului: un stâlp de nor și un stâlp de foc. Prin trecerea printre

stârvurile despicate, Domnul face un jurământ de sânge și invocă

moartea asupra Sa, dacă nu-Și va ține promisiunea (vezi Ier. 34:18).

Avraam nu trece printre animalele moarte și astfel nu ar nici o obligație.

Domnul face acest legământ unilateral, prin care îi face promisiuni lui

Avraam, și îl pecetluiește cu un jurământ.

Prima etapă a împlinirii. Oricât de minunată a fost împlinirea

acestor promisiuni, totuși, nu erau decât prima etapă de împlinire a lor.

Poporul Israel și țara Canaan nu erau decât imagini și umbre a unei

împliniri mai mărețe, care a fost descoperită în Noul Testament. Această

împlinirea a fost rezultatul vieții și lucrării lui Hristos.

La împlinirea vremii, Hristos, pe care Pavel Îl numește Sămânța

lui Avraam (Gal. 3:16), a venit în lume pentru a împlini lucrarea care I-

fost încredințată de Tatăl, care presupunea îndurarea blestemului

portretizat în legământul din Geneza 15 prin jurământul de sânge.

Hristos nu doar că a trăit o viață de ascultare perfectă în locul nostru, dar

a trebuit, de asemenea, să devină precum acele animale însângerate și

despicate; și anume trebuia să devină blestem pentru păcatele noastre

(Gel. 3:13). Nu exista o altă cale prin care să răscumpere poporul Său și

să ne facă părtași neprihănirii, vieții veșnice și a slavei viitoare. Suferind

judecata sfântă a mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, pe cruce,

carnea I-a fost străpunsă și sângele I-a fost vărsat. Cu alte cuvinte,

jurământul de sânge al lui Dumnezeu din Geneza 15 era angajamentul

Său prin care promitea moartea lui Hristos pentru păcatele noastre.

Promisiunile făcute lui Avraam nu puteau fi împlinite altfel.

97

Odată cu împlinirea lucrării lui Hristos, promisiunile făcute de

Dumnezeu lui Avraam întră într-o nouă etapă a împlinirii lor. De

exemplu, Galateni 3, vorbește despre această etapă făcând referire la

promisiunea lui Dumnezeu de a-i da lui Avraam un urmaș. În

argumentarea pe care Pavel a făcut-o împotriva iudaizatorilor în care

dorea să demonstreze faptul că mântuirea este doar prin credința în

Hristos, și nu prin faptele legii, el are grijă să arate modul în care cineva

devine un adevărat urmaș al lui Avraam. În Galateni 3:7-9 spune:

Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.

Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va

socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai

dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi

binecuvântate în tine.” Aşa că cei ce se bizuie pe credinţă sunt

binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.

Acum, justificarea oamenilor de orice limbă, de orice popor și trib

se petrece la fel ca în vremea lui Avraam: doar prin credință.

Promisiunea se adresează întregului pământ datorită a ceea ce

spune Pavel în versetul 16: „ Acum, făgăduinţele au fost făcute «lui

Avraam şi seminţei lui.» Nu zice: «şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de

mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: «şi seminţei tale», adică

Hristos.” Pavel se folosește de un joc de cuvinte pentru a ajunge la o

concluzie importantă: Hristos este sămânța lui Avraam, prin care toți cei

care cred primesc promisiunile lui Dumnezeu. Nici chiar legea care a fost

dată prin Moise nu putea anula legământul făcut mai înainte cu Avraam

și care a fost ratificat prin sânge (vezi Gal. 3:17). Acea promisiune își

găsește împlinirea în Hristos: „dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi

„sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (3:29). Mesajul

Noului Testament este clar: poporul Israel nu era decât o prefigurare a

promisiunii făcute lui Avraam a numărului mare de urmași. Așadar, nu

toți care fac parte din națiunea Israel sunt adevăratul Israel. Aceia care

sunt cu adevărat urmașii lui Avraam sunt cei care, asemenea lui, sunt

justificați prin doar credința în Sămânța care este Hristos.

Dar cum rămâne cu promisiunea unei țări? Cum este împlinită

această promisiune la un nivel mai înalt? Din nou, Noul testament ne

98

descoperă o realitate mai deplină decât orice arhetip sau umbră a

Vechiului Testament. Remarcă ceea ce este scris în Evrei 11:

Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc

pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să

ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara

făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi,

ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai

aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari,

al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. În credinţă au murit

toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au

văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt

străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată

desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere

pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se

întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie

cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se

numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (v. 6-10,

13-16)

Canaanul, țara promisă, era temporar, nu permanent. Țara

Promisă care era permanentă este țara care se află în ceruri care ne

așteaptă, o țară care infinit mai mare decât orice proprietate din ziua de

astăzi. Ceea ce ne așteaptă este un cer și un pământ nou, pe când Israelul

a primit o țară care era bună și care, în cele din urmă, a devenit o țară

plină de depravare, pângărită și care a fost pierdută. Țara Promisă este o

moștenire despre care Petru spune că este : „nestricăcioasă şi neîntinată,

şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi” (1 Pet. 1:4).

Asemenea tatălui nostru Avraam, așteptăm cu speranță această

moștenire.

Continuitatea legământului. Ce ne este arătat prin această

promisiune și împlinire? Ne este arătat faptul că există continuitate în

singurul plan de mântuire al lui Dumnezeu, făcut pentru un singur popor

al lui Dumnezeu, pe care Biblia îl descrie ca sămânța sau urmașii lui

Avraam (Gal. 3:29) nu este o altă cale prin care să devii copil al lui

Dumnezeu, decât prin a fi inclus în legământul cu Avraam. Așadar, atunci

99

când reformații vorbesc despre „legământ”, vorbesc despre singurul

legământ al harului care pornește de la prima promisiune din Geneza

3:15, care a fost detaliat lui Avraam în Geneza 15, a fost împlinit în

Hristos și care continuă până la venirea sfârșitului. Oricine care vreodată

a fost mântuit sau careva fi mântuit-în oricare perioadă a istoriei

omenirii-este membru al acestui legământ al harului care este unic.

Mântuirea este primită în același fel: doar prin har, doar prin credință,

datorită singurului Mijlocitor al unicului legământ, Domnul Iisus Hristos.

Includerea copiilor. Această continuitate a legământului harului

ne arată faptul că Dumnezeu îi include și pe copiii credincioșilor în

legământul Său. În Geneza 17, Dumnezeu i-a reamintit lui Avraam de

promisiunile pe care i le-a făcut prin legământ, care s-au adresat și

urmașilor săi (vezi 17:6-8). Apoi dumnezeu a hotărât să fie dat lui

Avraam și urmașilor săi un semn al legământului. Geneza 17:9-14 ne

spune:

Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi

sămânţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este

legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa

ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie

tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului

vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi.

La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi

să fie tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în

casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu

face parte din neamul tău. Va trebui tăiat împrejur atât robul

născut în casă, cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul

Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Un

copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea

prepuţului lui să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat

legământul Meu.”

Circumcizia era „semnul legământului”care arăta poporului lui

Dumnezeu că au fost aleși să fie ai Săi. Ritualul sângeros de tăiere în

carnea organului reproductiv al bărbatului semnifica trecerea lui

Dumnezeu printre animalele tăiate pline de sânge atunci când a fost

100

încheiat legământul cu Avraam. Fiecare bărbat din casa lui Avraam, fie fii

sau slujitori, precum și oricare bărbat din comunitate, urmaș al său,

trebuia să aibă acest semn gravat în carnea sa pentru a-și aminti de

promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Avraam și urmașilor săi. Acest sen

nu era doar o formalitate, ci a fi circumcis însemna a primi un semn cu o

profundă semnificație spirituală (Rom. 4:11). De asemenea, prin acest

semn acea persoană era consacrată Domnului, fiind parte a poporului cu

care a încheiat legământ. A respinge semnul legământului, însemna a

respinge promisiunile lui Dumnezeu făcute în cadrul legământului. În

ultimă instanță era un act de necredință. A refuza circumcizia însemna a

refuza părtășia cu Dumnezeul care a trecut prin animalele despicate și

care a făcut un jurământ poporului Său.

Odată cu venirea lui Hristos, circumcizia nu mai era un semn

adecvat legământului harului, deoarece Hristos a împlinit-o atunci când

„El fusese şters de pe pământul celor vii” [Is. 53:8, en. Cut off (tr. retezat,

separat) from the land of the living] prin răstignirea Lui. Fiindcă el a fost

circumcizia noastră sângeroasă de pe cruce, semnul legământului a fost

schimbat din circumcizie în botez. Pavel face această corelație în

Coloseni 2:11-12:

În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de

mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de

trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi

împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El,

prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi.

Circumcizia nu mai este un semn al legământului pentru că

Hristos a fost circumcizia noastră. Astfel, în noul legământ, semnul

legământului administrat pentru inițierea în biserica vizibilă nu mai este

circumcizia, ci botezul, un semn care ne face una cu moartea, îngroparea

și învierea lui Hristos. Asemenea circumciziei, botezul este un semn care

este făcut doar o singură dată, un semn al inițierii și o pecete a

promisiunii legământului lui Dumnezeu, care marchează apartenența

unei persoane în cadrul poporului lui Dumnezeu.

Spre deosebire de circumcizie, botezul este aplicat atât

femeilor,cât și bărbaților (Fapte 8:21). În noul legământ, includerea în

101

poporul legământului este mai extinsă decât în legământul cel vechi.

Neamurile care nu făceau parte din familia fizică a lui Avraam și erau

„fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele

făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Ef. 2:12), acum nu

mai sunt „nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci… împreună cetăţeni cu

sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2:19). Atât femeile, cât și

bărbații primesc semnul includerii în noul legământ, după cum spune

Pavel: „ Nu mai este nici iudeu, nici grec…nu mai este nici parte

bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus”

(Gal. 3:28).

Asemenea circumciziei, botezul se adresează credinciosului și

copiilor săi. În noul legământ Dumnezeu își revendică un popor al

legământului, precum și în vechiul legământ și nu doar adulți convertiți.

Tiparul pe care l-a stabilit în legământul avraamic continuă și în cel nou.

De aceea a spus Petru în cuvântarea sa din ziua Cinzecimii: „Pocăiţi-

vă…şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre

iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci

făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei

ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul

Dumnezeul nostru” (Fapte 2:38-39; sublinierea adăugată). Cei care „sunt

departe” sunt neamurile , care sunt incluse acum în noul legământ.

Remarcă, de asemenea, faptul că Pavel specifică faptul că promisiunea

este și pentru „copiii voștri”. Copiii credincioșilor nu sunt excluși din a

face parte din comunitatea legământului lui Dumnezeu, ci sunt incluși, la

fel cum au fost de la început.

Din acest motiv Pavel se adresează copiilor credincioșilor ca fiind

parte a legământului harului: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii

voştri, căci este drept” (Ef. 6:1). Pavel le amintește în versetul următor,

chiar cea de-a cincea poruncă, arătând faptul că aceștia au parte de

aceleași privilegii precum copiii vechiului legământ, încă și mai mari. Ei

trebuie să fie crescuți ca ucenici ai lui Hristos: „părinţilor, nu întărâtaţi la

mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului

(Ef. 6:4, cf. Deut. 6:4-9). În mod evident, acești copii sunt considerați

membri ai bisericii vizibile, așa cum erau considerați copii parte a

comunității vechiului legământ. Așadar, ei ar trebui să primească semnul

legământului și să fie botezați.

102

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Doctrina legământului avraamic este importantă din câteva

motive. În primul rând ne arată faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al

promisiunilor. Ne descoperă natura Lui prin modul cum s-a comportat cu

poporul Său în istorie. Acest lucru este vital pentru credința noastră, pe

măsură ce călătorim prin acest veac pustiu ca peregrini, așteptând țara

promisă a pământului și a cerului nou. Adesea suntem precum poporul

Israel în deșert, ispitiți să nu credem promisiunile lui Dumnezeu și să ne

îndoim de bunătatea Lui. Suntem ispitiți să mormăim și să ne plângem

împotriva lui Dumnezeu pentru că nevoile pe care le simțim nu au fost

satisfăcute. Doctrina legământului cu Avraam, ne cheamă să ieșim din

egocentrismul nostru și necredință prin descoperirea înaintea ochilor

noștri pe Dumnezeul care Își ține promisiunile și ne-a ales să fim parte a

poporului Său. Ne îndreaptă credința înspre Hristos , în care toate

promisiunile sunt „da” și „amin” și ne spune că, deși trăim într-o lume

plină de dezamăgiri și promisiuni încălcate, Dumnezeu nu Își va lua

înapoi cuvântul niciodată. Deși vom avea parte în această viață de

greutăți și suferință, promisiunea Lui nu se schimbă. El nu-Și va mai

aduce aminte de păcatele noastre. El ne fa ajuta să perseverăm în

credința noastră, va termina lucrarea bună pe care a început-o în noi și

ne va învia trupurile dintre cei morți. El ne va duce în acea patrie

cerească pe care au așteptat-o sfinții lui Dumnezeu și urmașii spirituali ai

lui Avraam, acea țară în care locuiesc doar cei neprihăniți, unde nu este

plâns, întristare sau durere și nici un lucru rău nu va putea trece de

porțile sale. Putem privi cu mare speranță înspre viitor și să ne odihnim

pe promisiunile lui Dumnezeu, pentru că ele se împlinesc întotdeauna.

În al doilea rând, doctrina legământului cu Avraam ne asigură

credința prin evidențierea lucrării lui Hristos care este sămânța lui

Avraam. Fiindcă Hristos a fost făcut blestem pentru noi și a suferit

realitățile legământului prin sânge încheiat in Geneza 15, avem încredere

că nu ne mai aflăm sub blestem, ci am fost răscumpărați din blestemul

legii (Gal. 3:13). Cunoașterea acestui adevăr este esențială bucuriei

noastre de creștini și de asemenea pentru trăirea unei vieți de ascultare

ce vine din recunoștință. Dacă ne gândim că ne aflăm, încă, sub blestemul

103

lui Dumnezeu datorită păcatului nostru, în mod inevitabil Îl vom sluji pe

Dumnezeu dintr-o frică servilă, decât dintr-o ascultare plină de

recunoștință și bucurie. Relația noastră cu Dumnezeu va avea la bază

legea și vom încerca să-i câștigăm bunăvoința. Doctrina legământului

avraamic, însă, ne arată faptul că, în Hristos, am fost făcuți sămânța lui

Avraam și moștenitori prin promisiunea făcută de El (Gal. 3:29). Ne

proclamă vestea bună, spunându-ne că am primit viața veșnică și acces

în prezența sfântă a lui Dumnezeu. Așa cum spune Evrei 10:19-20 acum

noi „prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe

calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru,

adică trupul Său.”

În al treilea rând, doctrina legământului avraamic vestește harul

lui Dumnezeu tuturor popoarelor. Ne spune că Evanghelia este pentru

orice popoare de orice rasă, neam și naționalitate. Dumnezeu i-a promis

lui Avraam că El va fi lumina neamurilor și chiar așa s-a întâmplat.

Motivul pentru care au fost trimiși apostolii ca martori ai lui Hristos nu

doar în Ierusalim și în toată Iudeea, ci și în Samaria și până la marginile

pământului (Fapte 1:8), este promisiunea făcută de Dumnezeu lui

Avraam. Datorită promisiunii făcute lui Avraam creștinii sunt negri, albi,

asiatici, hispanici, și de alte feluri. Credința creștină nu este o credință

nordică, europeană, nici una semitică, ci o credință internațională, una

globală în care „nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici

slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă

toţi sunteţi una în Hristos Isus (Gal. 3:28). Într-o lume segregată datorită

identităților noastre culturale, preferințelor clientului și afilierilor

politice, doctrina legământului cu Avraam ne arată că biserica de pe

întreg pământul este „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam

sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Pet.

2:9a). Nimic altceva, decât Evanghelia poate crea o comunitate precum

aceasta.

În al patrulea rând, doctrina legământului avraamic ne vorbește

despre faptul că Dumnezeu consideră copiii credincioșilor ca parte a

comunității legământului și ar trebui priviți ca moștenitori ai

promisiunilor Sale. Bineînțeles că botezul nu îi mântuiește (nu

mântuiește pe nimeni), pentru credința, și nu botezul este mijlocul prin

care este primită și transferată păcătosului neprihănirea lui Hristos. Cu

104

toate acestea botezul este sacramentul de includere hotărât de

Dumnezeu pentru cei care cred. Doctrina legământului cu Avraam ajută

părinții creștini ca fiind îndreptățiți să primească semnul legământului și

să fie astfel moștenitori ai legământului cu Dumnezeu. Îi ajută pe aceștia

să înțeleagă mai clar rolul lor de supraveghetori ai acestor copii care

trebuie să fie crescuți în învățătura și în mustrarea Domnului.

Întrebări pentru meditare

1. De ce a trecut Domnul printre animalele despicate în Geneza 15?

2. Cum a fost împlinită promisiunea unei semințe, făcută de

Dumnezeu lui Avraam în vechiul legământ?

3. Cum a fost îndeplinită la un nivel mai înalt promisiunea unui

urmaș făcută, de Dumnezeu lui Avraam în noul legământ?

4. Cum a fost împlinită promisiunea stăpânirii unei țări, făcută de

Dumnezeu făcută lui Avraam în vechiul legământ?

5. Cum a fost îndeplinită la un nivel mai înalt promisiunea stăpânirii

unei țări, făcută de Dumnezeu lui Avraam în noul legământ?

6. În ce fel semnul circumciziei corespunde semnului botezului?

5. Care este mângâierea ta care vine din cunoașterea faptului că,

fiind creștin, ești un copil al lui Avraam?

105

Nu cruța pe nimeni:

LEGĂMÂNTUL MOZAIC

Dacă îți deschizi Biblia la întâmplare este foarte posibil că vei

deschide undeva în Noul Testament. Așa cum este în cazul planetei

Jupiter cu Pământul, Vechiul Testament face ca Noul Testament să pară

mic, datorită numărului mai redus de cuvinte. Cu toate acestea, mărimea

orbitei Vechiului Testament ,adesea, nu influențează proporțional

evlavia noastră. De câte ori citești atunci când ai timpul devoțional din

Vechiul Testament? Păstorii își dedică mare parte a lucrării lor studierii

Noului Testament și sunt multe biserici care evită Vechiul Testament.

Predicile din Vechiul Testament se aseamănă cu o expoziție de păianjeni

de la grădina zoologică: uimitoare, dar care inspiră frică. Iar atunci când

ne aventurăm în Vechiul Testament, îl tratăm ca atunci când luăm masa

la cantină, alegem câteva lucruri care par bune și lăsăm restul la o parte.

Evlavia bisericii a început să se asemene Biblia de buzunar Gideon, care

nu conține decât Noul testament, Psalmii și Proverbele. Cu excepția unor

istorisiri precum „David și Goliat” sau „Daniel în groapa cu lei”,

majoritatea Vechiului Testament se aseamănă cu pozele vechi de familie:

acestea sunt păstrate, dar nimeni nu mai recunoaște persoanele din

poză.

Bineînțeles că sunt o sumedenie de motive pentru care ar trebui

să ne preocupăm de Noul Testament. Dacă Biblia ar fi fost o clădire, Noul

Testament ar fi fost apartamentul luxos construit pe acoperișul său;

acesta îl portretizează pe Hristos, singurul nostru Domn și Mântuitor,

clar, în toată slava Sa. Evanghelia cu toată gingășia ei împodobește

pasajele din limba greacă a Sfintei Scripturi. Fără ea, Vechiul Testament

ar fi rămas ascuns nouă și L-am fi văzut pe Hristos doar vag. Și totuși

dacă Noul Testament este apartamentul construit mai sus casei, atunci

Vechiul Testament este temelia și parterul. Care este șansa

apartamentului de la etaj să nu se dărâme, dacă parterul cedează? Fără

parter, următorul nivel se prăbușește. Vechiul Testament este piatra pe

106

care este așezat Noul Testament. Fără ceastă piatră, Noul Testament este

așezat pe nisip.

Faptul că noi nu înțelegem o mare parte a mesajului Noului

Testament este rezultatul direct al lipsei de cunoaștere corespunzătoare

a Vechiului Testament. Ignoranța răspândită față de Vechiul Testament a

determinat în biserică și în trăirea unei vieți de evlavie o stare de anemie.

Partea din Vechiul Testament care este înțeleasă cel mai greșit este

legământul pe care l-a făcut Dumnezeu la Muntele Sinai, numit mai târziu

legământul Mozaic. Nu exagerăm atunci când spunem că acest legământ

domină Vechiul Testament. Chiar numele de Vechiul Testament

înseamnă vechiul legământ de la muntele Sinai comparat cu noul

legământ. Astfel, practic fiecare care a Vechiului Testament , într-un fel

sau altul, este sub incidența legământului cu Moise. (Geneza nu se află în

mod direct sub acest legământ, ci este un prolog al acestuia). Așadar,

înțelegerea Vechiului Testament depinde de cunoașterea legământului

mozaic. Acest legământ este sistemul arterial al Vechiului Testament și

este esențial pentru sănătatea credinței noastre.

Așadar, ce înseamnă legământul mozaic? De ce se numește

legământul mozaic? Care au fost planurile lui Dumnezeu și care a fost

scopul Său cu privire la acest legământ? În ce fel acest legământ

constituie un fundament important pentru Evanghelia lui Iisus Hristos?

Toate aceste întrebări și multe altele primesc răspuns pe măsură ce

studiem legământul mozaic, care va face ca toată Biblia, atât Vechiul, cât

și Noul Testament să prindă viață, spre binele credinței noastre.

Legământul mozaic te va face să te prinzi și mai strâns prin dragoste de

Mântuitorul tău Iisus Hristos.

Ce este legământul mozaic?

Pentru a înțelege în mod corect legământul mozaic, trebuie să îl

privim din ambele perspective: dintr-o perspectivă mai largă și dintr-o

perspectivă mai restrânsă. În sensul larg, legământul mozaic reprezintă o

administrare a legământului harului. Scopul lui Dumnezeu a fost să

conducă poporul la Hristos pentru mântuire. Israeliții erau mântuiți prin

harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos, atunci când priveau spre El prin

107

credință. Aceștia nu își câștigau mântuirea, ci o primeau ca dar prin

Hristos.

Într-un sens mai restrâns, legământul mozaic este un legământ al

legii. Mijloacele prin care Dumnezeu conducea poporul Israel la Hristos,

au fost cerințele de ascultare față de termenii legământului și prin care

erau primite blestemele și binecuvântările. Această perspectivă mai

restrânsă a legământului mozaic nu trebuie dată la o parte sau diluată în

lumina sensului său mai larg. Întâi trebuie ca noi să ne concentrăm pe

această perspectivă (adică legea) pentru a remarca modul în care se

potrivește scopului pe care în are legământul harului.

Acest lucru ne face să punem întrebare, de ce Dumnezeu a

administrat legământul harului prin intermediul legii în cadrul

legământului Mozaic? Răspunsul acestei întrebări surprinde aspectul

central al modului în care este posibil ca Dumnezeu să mântuiască

oameni păcătoși. Mântuirea înseamnă până la urmă că noi vom fi în cer

împreună cu un Dumnezeu sfânt; înseamnă comuniune cu Dumnezeu în

slavă. Cum este posibil acest lucru? Singurul mod prin care oamenii

păcătoși pot trăi în prezența lui Dumnezeu care este sfânt este ca ei să fie

făcuți sfinți asemenea lui. Dumnezeu este sfânt și drept, și aceste

trăsături nu pot fi schimbate datorită dragostei și harului Său. Singurul

mod prin care vom ajunge în cer și prin care ne putem bucura de pacea

veșnică cu Dumnezeu, este ca noi să fim în mod perfect neprihăniți și

sfinți. Nu se poate altfel.

În conversația cu tânărul bogat (Mat. 19:16-23, Luca 18:19-24)

asta este ceea ce îi reamintește Iisus. El îi arată tânărului că singurul mod

prin care poate avea viața veșnică este prin a asculta perfect legea lui

Dumnezeu. Ucenicii reacționează în felul următor: „Cine poate, atunci, să

fie mântuit?” Iisus le răspunde: „La oameni lucrul acesta este cu

neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” Problema

noastră este că nu apreciem așa cum trebuie acest adevăr. Tendința

noastră este să ne gândim că putem asculta, că putem deveni sfinți prin

propriile eforturi. Noi facem acest lucru prin două moduri. În primul

rând, încercăm să diluăm dreptatea lui Dumnezeu prin coborârea

standardelor sfințeniei Sale și presupunând că Dumnezeu prețuiește

faptele noastre. În al doilea rând, suntem înclinați să asumăm că nu

suntem atât de păcătoși, iar dacă încercăm cu adevărat, cu puțin ajutor,

108

ascultarea noastră ne va face perfecți. Finalitatea este aceiași în cazul

ambelor căi, distrugerea doctrinei biblice a mântuirii. De aceea,

Dumnezeu a dat oamenilor legământul mozaic, pentru a le veni în ajutor

în această problemă serioasă. În înregistrarea scrisă a vieților unor

oameni adevărați și a istoriei unui popor, Dumnezeu revelează prin

legământul mozaic sfințenia Sa, de care nimeni nu se poate apropia, și

imposibilitatea ca omenirea păcătoasă să fie mântuită prin fapte. Pe

scurt, prin legământul mozaic, Dumnezeu ne arată nevoia pe care o avem

de Hristos.

Pentru a înțelege mai bine aceste adevăruri, poate ne va fi de

ajutor o analogie. Odată un adolescent a primit de la bunicul său un Ford

Mustang clasic; această mașină avea nevoie să fie reparată în totalitate.

Motorul trebuia reconstruit, caroseria mașinii trebuia reparată și

vopsită, iar interiorul trebuia refăcut complet. Atunci când băiatul a

primit cadoul, tatăl său s-a oferit să-l ajute cu reparațiile mașinii. Cu toate

acestea, tânărul, în aroganța sa, a refuzat ajutorul tatălui. Fiul a insistat,

chiar s-a mândrit, că putea face singur tot ce era nevoie. În mod naiv, a

crezut că puțina experiență pe care o avea îl va ajuta să repare mașina.

Tatăl a încercat să-l convingă pe fiul său că va avea nevoie de ajutor,

arătându-i lista lungă de specificații de care trebuie să țină cont și să le

respecte pentru ca mașina să funcționeze și să fie în conformitate cu

cerințele legii pentru a putea fi condusă pe stradă. Totuși băiatul nu a

vrut să asculte. Cu atitudinea sa de cuceritor al lumii, el credea că o poate

repara. Astfel, tatăl, pentru a-l învăța pe fiul său o lecție, i-a spus că nu-l

va ajuta deloc: cu nici un sfat, nici o sugestie sau orice fel de ajutor.

Pentru ca fiul să primească permisul de conducere, trebuia să o repare

așa cum trebuie. Tatăl știa că fiul va eșua și că, până la urmă, va avea și

mai mult de lucru. Cu toate acestea, era singura cale prin care fiul să

învețe o lecție și să fie umilit. După câteva luni petrecute în garaj, în care

trebuia să refacă de nenumărate ori o reparație prost făcută, fiul s-a dus

la tatăl, având lacrimi în ochi, implorându-l să-l ajute. Tatăl s-a uitat la

ceea ce a făcut fiul. Pe caroseria vopsită erau pete, motorul nu pornea,

frânele nu erau montate bine, iar scaunele erau oribile. Mașina era într-o

situație și mai groaznică decât la început.

Această poveste se aseamănă foarte bine cu legământul mozaic.

Tatăl i-a spus fiului său să repare mașina din dragostea ce o avea pentru

109

el, fiindcă fiul în mod arogant credea că poate să o repare. Severitatea

tatălui a slujit dragostei pentru fiul său. Fiul nu și-a recunoscut limitele și

nu a apreciat corect standardele înalte pe care trebuia să le

îndeplinească. Tot așa, Dumnezeu a dat legământul mozaic strict pentru

Israelul și umanității faptul că nici un om nu poate fi justificat prin

faptele legii (Rom. 3:19-20). Darea legii de către Tatăl și eșecul inevitabil

al fiului erau spre binele acestuia. Rezumatul pe care îl face Pavel legii ne

este de ajutor: „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să

fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă” (Gal. 3:24).

Din punct de vedere istoric legământul mozaic a fost înțeles în

acest fel. De exemplu, Zacharias Ursinus (1534-83), autorul principal al

catehismului de la Heidelberg, a spus faptul că legământul mozaic „ne

învață ce ar trebuie să fim pentru a fi mântuiți” și „promite viața veșnică

și toate binecuvântările cu condiția neprihănirii noastre perfecte și a

ascultării noastre.”Acest lucru trebuie pus în contrast cu Evanghelia care

descoperă binecuvântările promise ale lui Dumnezeu „cu condiția ca noi

să ne încredem în Hristos, prin care primim ascultarea perfectă pe care a

realizat-o El, în locul nostru.”48 Cu alte cuvinte, legământul mozaic ne

îndrumă la Hristos.

Caspar Olevianus (1536-87), celălalt autor al catehismului, a

numit legământul mozaic un „legământ juridic” care „repeta și reînnoia”

legământul faptelor.49 El a corelat porunca din legământul faptelor

(adică, „Fă acest lucru și veți trăi”) cu porunca legii mozaice (Lev. 18:5)

Legea, fie dată la crearea lumii, fie repetată la muntele Sinai, cere

ascultare perfectă și îl conduce pe păcătosul care se pocăiește la Hristos,

pregătindu-l să audă Evanghelia și să o primească prin credință.

Tot așa, autori reformați precum Robert Rollock (1555-99),

William Perkins (1558-1602), Amandus Polanus (1561-1610), Bolton

(1606-54), William Strong (d. 1654), James Ussher (1561-1656), Joannes

Cocceius (1603-69), Patrick Gillespie (1617-75), John Owen (1616-83),

Francis Turretin (1623-87) și Herman Witsius (1636-1708) au învățat

48

Ursinus, Commentary, 497. 49

Olevianus, A Firm Foudation, 9.

110

faptul că legământul mozaic avea un rol pedagogic și servea scopurilor

de mântuire a legământului harului.50

Cum ar trebui să definim, așadar, legământul mozaic? Legământul

mozaic este legământul legii încheiat de Dumnezeu cu poporul Israel, prin

care El îi îndrumă plin de dragoste spre Hristos, prin a le arăta

neprihănirea perfectă pe care doar Hristos ar fi putut să o îndeplinească

pentru a-i mântui pe cei păcătoși.

Care este învățătura Bibliei?

Faptul că legământul mozaic este un legământ, este evident.

Folosirea explicită a cuvântului legământ pentru relația pe care a creat-o

Dumnezeu cu Israelul la muntele Sinai, este frecventă. În secvența de la

muntele Sinai, chiar Dumnezeu folosește cuvântul „legământ” pentru a

defini această relație (vezi Ex. 19:5, 24:7-8, 34:10). Așa cum am spus în

introducere, legământul este o relație, iar natura relației se reflectă prin

ceremonia legământului. Așadar, tipul legământului pe care Dumnezeu l-

a făcut cu Israel la Sinai este principala cale de a înțelege legământul

mozaic.

Un legământ diferit de legământul cu Avraam. Așa cum am arătat

în capitolul precedent, Scriptura ne arată faptul că legământul mozaic

este un legământ diferit de cel cu Avraam. Acest lucru s-a întipărit

50

Robert Rollock, A Treatise of our Effectual Calling în Select Works of Robert Rollock, vol. 1, ed. W. M. Gunn (Edinburgh: Wodrow Society, 1849), 3-46; William Perkins, A Golden Chaine (Londra, 1591), 26; idem, The Works of That famous an worthy Minister of Christ in the Universitie of Cambridge, Mr. William Perkins (Londra. 1616-18), 1:154; Amandus Polanus, The Substance of Christian Religion, trans. E. W. (Londra, 1595), 88; Joanes Wollebius, Compendium Theologiae Christianae (1626) în John W. Beardslee (ed și trad.) Reformed Dogmatics: J. Wollebius, G. Voetius and F Turretin (New York:OUP, 1965), 119; Richard Sibbes, the Bruised Reed and Smoching Flax in The Works of Richard Sibbes (Edinburgh: Banner of Thruth, 1973), 1:58-59; Samuel Bolton, the True Bounds of Christian Freedome (London, 1645), 145; William Strong, A Discourse of the Two Covenants (London, 1678), 88; James Ussher, A Body of Divinity Or Summe and Substance of Religion, 2nd Edition (London: 1653), 123-24, 158; Joannes Cocceius, Summa Doctrinae De Foedere Et Testamento Dei (Leiden, 1660), §13, 334-48; Patrick Gillespie, The Ark of the Testament Opened (Londra, 1661), 155; John Owen, An Exposition of the Epistle to the Hebrews în Works (Edinburgh: Banner of Truth, retipărit 1991), 22:70-78; Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology (Phillipsburg: P&R, 1994), 2:227-34; Herman Witsius, the Economy of the Covwenants Between God & Man (1693, Escondido: The den Dulk Foundation, 1990), 2:186.

111

profund în conștiința israeliților. În Deuteronom 5:2-3, Moise spune:

„Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu

cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care

suntem toţi vii astăzi aici.” „Horeb” este un alt nume pentru muntele

Sinai. Cuvintele „părinții noștri” se referă la patriarhii din Deuteronom,

numiți adesea „părinții tăi, voștri Avraam Isaac și Iacov” (vezi Deut. 6:10,

9:5, 29:13). Prin urmare, Moise afirmă că legământul încheiat la muntele

Sinai este diferit de legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam.

Patriarhii nu sunt parte a legământului de la muntele Sinai, însă Israel

este. Acest lucru este în concordanță cu identificarea pe care o face Pavel

a legământului avraamic cu promisiunea și a legământului mozaic cu

legea instituită cu 430 de ani mai târziu (Gal. 3:17-19).

O altă diferență este tipul legământului. În legământul cu Avraam,

Dumnezeu a făcut lui Avraam o promisiune unilaterală și plină de

îndurare, dar față de poporul Israel, Dumnezeu a încheiat un legământ al

faptelor. Așadar, atunci când Israelul îi cere lui Dumnezeu mila și

eliberarea, apelează mereu la legământul făcut cu Avraam și nu la cel

încheiat cu Moise (mai târziu va apela și la promisiunea făcută lui David).

Un exemplu găsim în Deuteronom 4, unde Dumnezeu spune poporului

Israel faptul că ei vor încălca legământul și vor fi trimiși în Exil. În exil

însă Dumnezeu răscumpără poporul Israel, datorită jurământului făcut

cu Avraam (Deut. 4:25). De aceea, în tot Vechiul Testament, Israelul

apelează pentru a primi îndurare la legământul Avraam și nu la cel

mozaic. Calvin spune: „Atât Ieremia și Pavel, pentru că pun în contrast

Vechiul și Noul Testament, consideră ca făcând parte din lege decât ceea

ce îi aparține de drept. De exemplu: Legea ici și acolo conține promisiuni

ale îndurării, dar pentru că au fost împrumutate din altă parte, nu sunt

socotite a fi parte a legii, atunci când luăm în discuție doar natura

acesteia.”51 Mila nu aparține legii mozaice. Aceasta nu înseamnă că

Dumnezeu nu a fost îndurător cu poporul Israel în legământul mozaic, cu

siguranță a fost, dar această milă nu a venit de pe urma legii lui Moise.

Samuel Bolton, membru al Adunării de la Westminster, a spus faptul că

legământul mozaic a fost în totalitate subordonat legământului harului. A

fost „temporar și se referea la Canaan și la binecuvântarea pe care o va

51

Calvin, Institutes, 2. 11. 7.

112

aduce Dumnezeu acolo, în urma ascultării de el, și nu la cer, fiindcă

acesta era promis printr-un alt legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu

(Israel) înainte de a fi încheiat cel mozaic.”52 Legământul cu Avraam este

sursa milei lui Dumnezeu față de Israel, și nu legământul mozaic.

Astfel cele două legăminte, cel avraamic și cel mozaic, sunt

diferite. Patriarhii fac parte doar din legământul avraamic. Totuși

Israelul face parte din ambele. Dumnezeu a răscumpărat poporul Israel

din Egipt și le-a dat ținutul Palestinei datorită promisiunii făcute

patriarhilor (vezi Ex. 2:24, Deut. 9:5). Promisiunile făcute lui Avraam

sunt împlinite în Hristos, astfel Israelul este mântuit prin credința în

Hristos, dar aceste promisiuni sunt administrate și promovate prin

legământul mozaic, adică legea, pe baza ascultării de termenii impuși.

Forma legii. În ce fel este legământul mozaic, un legământ al

legii? Așa cum am văzut în capitolul 5, legământul lui Dumnezeu cu

Avraam a fost un legământ care se baza pe îndurare; era o formă

adaptată a unui contract unilateral, în care promisiunea nu depindea de

ascultarea lui Avraam. O formă adaptată a legământului mozaic este cea

a unui tratat internațional. Așa cum este și în ziua de astăzi, țările și

popoarele din Orientul Apropiat antic aveau politici și relații

internaționale. Făceau comerț unele cu celelalte, luptau una împotriva

alteia și făceau pace. Înțelegerile dintre două popoare erau numit

legăminte. Aceste tratate aveau o formă destul de standardizată, așa cum

ne și așteptăm în cazul unor astfel de relații importante și formale.

Cu toate acestea, astfel de tratate presupuneau anumiți termeni.

Tratatul așeză părțile într-o relație care era definită și dependentă de

termenii acestuia. Dacă două țări încheie un tratat de pace, atunci

relațiile lor de pace durează doar atât timp cât ambele părți respectă

termenii impuși prin tratat. Dacă termenii sunt încălcați, cele două

popoare devin dușmane. Relația dintre cele două țari este definită de

termenii înțelegerii.

În mod similar, legământul lui Dumnezeu cu poporul Israel la

muntele Sinai presupunea anumiți termeni pe care se baza legământul.

Atât timp cât erau respectați termenii, legământul continua. Dacă

termenii erau încălcați, legământul este încălcat și trebuie să fie reînnoit

52

Bolton, True Bounds, 145.

113

sau înlocuit cu unul nou. Dumnezeu face să fie foarte clar faptul că

binecuvântările pe care le promite Israelului se bazează pe ascultarea lui

Israel față de lege. Dumnezeu va da Israelului o viață lungă și

binecuvântată în Țara Promisă, în schimbul ascultării, dar dacă poporul

va fi neascultător, îi va duce în exil.

Această natură a legământului mozaic se evidențiază imediat ce

poporul Israel ajunge la muntele Sinai. În Exod 19, Poporul Israel își

întinde tabăra la poalele muntelui, iar Moise urcă pe munte pentru a

primi cuvântul lui Dumnezeu:

Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: Aţi

văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de

vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul

Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate

popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie

de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei

spune copiilor lui Israel (v. 3-6).

Acesta este cuvântul lui Dumnezeu care dă naștere legământului

Mozaic și cuprinde teocrația mozaică. Angajamentul lui Dumnezeu este

faptul că va face ca Israelul să fie un popor ales al lui Dumnezeu din toate

popoarele. El promite să-l facă o împărăție de preoți și un popor sfânt.

Această promisiune este jurământul lui Dumnezeu. În acest pasaj în care

Dumnezeu spune că a adus Israelul la Sine și că va fi al Lui, se poate

sesiza formula legământului.

Totuși, Dumnezeu promite că acest popor va continua să fie al

Său, doar dacă va asculta cu mare grijă de vocea Sa și va păzi legământul

Său. Promisiunea lui Dumnezeu este condiționată de performanța lui

Israel. Dacă poporul nu ascultă, Dumnezeu nu este obligat să îl

binecuvânteze. Este ca atunci când îi spui fiicei tale că va primi desertul

doar dacă își va curăța farfuria. Statului pe care îl are popor Israel ca

popor al lui Dumnezeu este condiționat de ascultarea acestuia. Relația

din cadrul legământului se bazează pe anumite prevederi.

Legămintele presupuneau anumite ceremonii de ratificare în care

erau făcute jurăminte și în care relația dintre părți era ilustrată într-un

mod dramatic. Ceremonia legământului mozaic este narată în Exod 24,

114

care din punct de vedere istoric, precede Exod 19. Precum în Geneza 15,

această ceremonie evidențiază relația dintre părți. La poalele muntelui

Sinai, ceremonia începe cu citirea cuvintelor și regulamentului

legământului de către Moise. Dacă va face cineva un jurământ sincer,

trebuie să știe la ce se angajează. Citirea prevederilor este urmată de

promisiunea israeliților: „Vom face tot ce a zis Domnul.” Ei jură credință

și ascultare față de Domnul. Apoi, Moise a construit un altar care Îl

reprezenta pe Domnul și doisprezece pietre care reprezentau cele

doisprezece seminții ale lui Israel (v. 4). Sângele jertfelor este colectat în

vase ; sângele simbolizează consecințele vieții sau a morții legământului.

Remarcă ce face apoi Moise cu sângele. El ia jumătate din el și stropește

altarul, Îl stropește în mod simbolic pe Domnul, fapt ce adeverește

jurământul Domnului față de Israel. La fel ca trecerea Domnului prin

mijlocul stârvurilor din Geneza 15, acest sânge stropit pe altar arată lui

Israel că Dumnezeu Își va ține jurământul.

Cu cealaltă jumătate a sângelui Moise stropește poporul. Aici

trebuie să avem în minte faptul că Moise nu stropește cu sânge pe

capetele mulțimii poporului; ci mai degrabă el stropește cu sânge peste

cele doisprezece pietre, care reprezintă poporul. După ce Moise citește

întreaga carte a legământului și poporul promite ascultare în versetul 7,

Moise stropește poporul cu sânge. La poalele muntelui Sinai,atât altarul,

cât și cele doisprezece pietre sunt mânjite de sânge. Acest lucru

simbolizează într-un mod dramatic faptul că ambele părți, Domnul și

poporul Israel, au trecut prin mijlocul stârvurilor și au făcut jurăminte. A

fost „tăiat” un legământ. Așadar, în versetul 8, Moise declară: „Iată

sângele legământului pe care l-a tăiat Domnul cu voi” (traducerea

autorului). În final, ceremonia se încheie cu o masă, atunci când Moise,

Aron și cei șaptezeci de bătrâni, care reprezentau poporul, au mâncat și

au băut împreună cu Dumnezeu pe munte (v. 9-11).

Această ceremonie demonstrează faptul că relația depinde de

jurămintele pe care le-au făcut cele două părți de a păzi legământul. Dacă

Dumnezeu nu-Și va ține cuvântul, legământul este încălcat, fapt ce nu se

va întâmpla, cu siguranță. Relația se bazează pe cuvinte, iar consecința

eșecului este moartea.

Un alt loc în care este ușor de observat caracterul juridic al

legământului mozaic este în cartea Deuteronom. Refrenul aproape

115

omniprezent din Deuteronom este faptul că poporul Israel trebuie să

aibă grijă să împlinească legile pentru a avea o trăi mai mult în țară.

Acest refren, apăsător datorită repetării sale continue, subliniază

condiționalitatea legământului. Binecuvântările sunt câștigate prin

ascultarea poporului Israel, iar blestemele sunt primite în urma

neascultării. Moise rezumă acest lucru astfel: „ Iată, pun azi înaintea

voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta

de poruncile Domnului Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua

aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului

Dumnezeului vostru şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în

ziua aceasta şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi.”

Binecuvântarea și blestemul poporului depindea de respectarea legii.

Israelul primea în schimbul ascultării felurite binecuvântări, iar în

schimbul neascultării meritau să fie blestemați (vezi Deut 11:13-17).

Păzirea legii de către popor era meritul sau neprihănirea pe care o aveau

înainte Dumnezeu (Deut. 6:25). Prin intermediul legii poporul Israel

rămânea în prezența și bunăvoința Domnului.

Mai departe profeții subliniază această caracteristică a

legământului mozaic care este bazat pe fapte. Aceștia proclamă faptul că

poporul este judecat prin blestemele legământului datorită neascultării

lor și cheamă poporul să se întoarcă la Domnul în ascultate pentru a

primi îndurare și binecuvântare. Pilda lui Isaia din capitolul 5:1-7

ilustrează caracterul juridic al legământului mozaic. Domnul îl compară

pe poporul Său cu o vie pe care a plantat-o, dar atunci când Domnul

caută să găsească roade, nu găsește nimic; de aceea, Domnul o va

distruge: „Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda

sunt viţa pe care o iubea. El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge

vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (v.

7). Legământul mozaic este comparat cu o afacere, în care un angajat nu

și-a respectat partea pe care o avea de făcut, așa că slujitorul care nu este

profitabil aste concediat.

În mod similar, analogia divorțului reflectă fundamentul legii care

stătea la baza legământului mozaic. Atât Isaia, cât și Ieremia compară

exilul cu un certificat de divorț pe care Domnul l-a dat soției sale datorită

faptelor ei adultere (Isa. 50:1, Ier. 3:8). Idolatria Israelului este numită

imoralitate sexuală și preacurvie. Ea nu a fost credincioasă căsniciei și

116

astfel Domnul a divorțat în mod legal de ea și a trimis-o de la El. Astfel,

Domnul compară relația pe care o are cu Israel cu Osea și Gomer, în care

Gomer merită să fie dezbrăcat de hainele lui și lăsat să moară de sete în

deșert (Osea 2:3).

Motivul pentru care unii teologi reformați au considerat

legământul mozaic ca o republicare a legământului faptelor, a fost faptul

că și acesta se baza pe fapte. John Owen a spus referitor la legământul

mozaic: „Acum, acesta nu este alt legământ, ci e tocmai legământul

faptelor reînviat.”53 La fel cum Adam trebuia să asculte pentru a primi

răsplata legământului, tot așa poporul Israel trebuia să păzească legea

pentru a obține binecuvântările legământului. Ascultarea de lege era

mijlocul prin care atât Adam, cât și poporul Israel dobândeau răsplata.

Această idee a republicării evidențiază două lucruri: în primul

rând arată continuitatea legii lui Dumnezeu. Legea pe care Dumnezeu a

revelat-o la muntele Sinai este în esență aceiași lege pe care trebuia să o

respecte Adam: „Această lege, chiar şi după căderea sa, a continuat să fie

regula perfectă a neprihănirii şi, ca atare, a fost dată de Dumnezeu pe

Muntele Sinai în Cele Zece Porunci şi scrisă pe două table de piatră.

Primele patru conţineau îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, iar

celelalte şase îndatoririle noastre faţă de semeni” (MW 19.2). În al doilea

rând, doctrina republicării legii subliniază rolul similar al legii, și anume

pentru primirea răsplății. Atât Adam, cât și poporul Israel au primit

binecuvântări de pe urma faptelor de ascultare de care le-au făcut.

Cu toate acestea, există o diferență cheie. În timp ce Adam asculta

pentru a primi viața veșnică, Israelul nu dobândea decât o imagine

pământească a cerului, a Țării Promise. Israelul nu era mântuit prin lege.

Mijloacele prin care era dobândită sfințenia. Pot fi strânse o

sumedenie de dovezi care demonstrează modul în care poporul Israel

primea binecuvântarea și blestemul pe baza ascultării sau a neascultării

lor. Aproape pe fiecare pagină a Legii, a cărților istorice și a Profeților,

Domnul îi amintește lui Israel faptul că trebuie să asculte sau dacă nu 53

Owen, Works, 22:78. Legământul de la muntele Sinai „a reînviat, a proclamat și a exprimat toate poruncile acelui legământ prin decalog (sic); întrucât nu este decât un rezumat al legii scrise în inima omului la crearea sa.” Asemenea legământului faptelor, cel mozaic pretindea o ascultare perfectă, amenințând cu moartea în cazul eșecului, iar în cazul împlinirii legii, răsplata era viața veșnică. „Într-adevăr, în multe aspecte repune în vigoare, consacră și confirmă acel legământ.” Vezi Works, 22:70-78.

117

poporul va fi judecat și blestemat. Cu toate acestea, pentru a înțelege de

ce Dumnezeu face un legământ bazat pe lege cu poporul Israel, este

necesar să vedem modul în care acest legământ simbolizează mântuirea.

Legământul și epoca mozaică arată înspre Hristos și înspre cer.

Sub Moise, Israelul a devenit poporul ales al lui Dumnezeu, care

trăia în prezența Sa. Țara Promisă era o țară sfântă pentru că era locul

prezenței lui Dumnezeu. Locuirea Țării Promise de către Israel însemna

comuniune și trăire împreună cu Dumnezeu. Așadar, din moment ce

Domnul este sfânt, poporul Israel trebuie să fie sfânt (Lev. 11:44-45), iar

poporul își obține sfințenia prin ascultarea perfectă de lege; chiar a

legilor ce țineau de alimentație. De fapt contextul poruncii de a fi sfinți

din Levitic 11 cuprinde legile alimentației: „fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt;

să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare care se târăsc pe

pământ.” Tot așa sângele vărsat pe nedrept profana țara sfântă: „Să nu

pângăriţi deci ţara în care veţi merge să locuiţi şi în mijlocul căreia voi

locui şi Eu, căci Eu sunt Domnul care locuieşte în mijlocul copiilor lui

Israel” (Num. 35:34).

Mai mult decât atât, porunca dată lui Israel de a-i nimici în

totalitate pe canaaniții din Țara Promisă însemna o curățare a

impurităților, a oricărui lucru care nu a fost desemnat sfânt de

Dumnezeu. De aceea regulile privitoare la război erau difereau în funcție

de locul unde se afla poporul, in afara țării sau în țară. Pasajul din

Deuteronom 20 specifică faptul că în afara țării promise, Israelul putea

lua pradă de război, sclavi, soții și chiar putea încheia pace; însă în țară,

totul trebuia distrus în totalitate ca jertfă de ardere de tot oferită

Domnului (v. 10-18).

Binecuvântările extraordinare ale legământului mozaic ilustrează,

de asemenea, fericirea supremă care vine în urma sfințeniei.

Binecuvântările pe care le promite Dumnezeu poporului Israel pentru

ascultare par să fie din altă lume. Pentru ascultare Dumnezeu promitea

poporului că nu va fi ferit de boală, că nu vor fi femei și animale sterpe

(Deut. 7:14-15), țara va fi plină de bunătăți (8:7-10), El va trimite ploaie

(Deut. 11:13-15), nu vor mai fi printre ei oameni săraci sau nevoiași

(Deut. 15:4-5), nu vor avea nici un dușman (Deut. 28:7) și vor fi o bancă

de împrumut pentru celelalte popoare, dar poporul nu se va împrumuta

deloc (Deut. 28:12). Poporul Israel va fi bogat și fără greutăți și dușmani;

118

nici un prădător nu le va ataca turmele, vor avea familii și turme

sănătoase și se vor sprijini pe brațele veșnice ale lui Dumnezeu (Deut.

33:27-29).

Toate aceste aspecte legate de sfințenie și de binecuvântările

legământului mozaic arată înspre cer și spre mântuirea noastră (Ev.

11:9-10). În noul Ierusalim, poporul lui Dumnezeu va fi glorificat pentru

a reflecta sfințenia lui Dumnezeu, și nici un lucru necurat nu va intra în

acest loc sfânt (Apoc. 21:27). În slavă, nu va fi nici o boală, sărăcie sau

dușmani, nu vom duce lipsă de nimic. Vom trăi în prezența lui Dumnezeu

și în neprihănire. Țara prezenței lui Dumnezeu unde curge lapte și miere

a fost o imagine pământească a scopului mântuirii noastre.

Cu toate acestea, aspectul crucial al legământului mozaic este

modul în care poporul Israel trebuie să obțină aceste lucruri pământești.

Prin intermediul căror mijloace poporul Israel rămâne în prezența lui

Dumnezeu, locuiește în țara sfântă și se bucură de bunăvoința Domnului?

În vremea lui Moise, aceste binecuvântări erau primite prin ascultarea de

lege. Legea era mijlocul prin care poporul Israel devenea și rămânea

sfânt. De aceea, legea este sumarizată în cuvintele: „Să păziţi legile şi

poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele” (Lev 18:5). Cât

timp va locui poporul Israel în țară cu Dumnezeu depinde de faptele lor.

Faptele lor drepte însemnau o viață binecuvântată în țara sfântă, în timp

ce faptele lor rele provocau mânia lui Dumnezeu și aduceau blestemul

Său.

Ceea ce face ca legământul mozaic să fie unic nu este faptul că este

important ca poporul lui Dumnezeu să Îl asculte. Lucrul acesta este

valabil oricând, a fost valabil înainte de Moise, acum în epoca bisericii și

va fi în slavă. Mai degrabă, ceea ce este unic cu privire la acest legământ

este rolul ascultării de lege. Ascultarea față de lege nu le aducea

mântuire, ci doar viața fizică în țară, aceasta fiind o imagine a cerului.

Legea a fost mijlocul prin care poporul Israel a avut viață în prezența lui

Dumnezeu. Astfel, legământul mozaic este un test pentru poporul Israel,

ca exemplu pentru întreaga umanitate. Oare putea poporul să asculte de

lege pentru a fi în prezența lui Dumnezeu și pentru a fi în comuniune cu

El? Legământul mozaic se aseamănă cu timpul petrecut de tânăr singur

în garaj cu Mustang-ul său. Tatăl îl învață o lecție prin care trebuie să

119

înțeleagă faptul că nu-l poate repara singur. Prin urmare, legământul

mozaic a fost un legământ temporar de la început.

Acest caracter al legământului mozaic este evident și din

blestemul legământului. Care este cel mai mare blestem? Nu e moartea,

ci a fi părăsiți de Dumnezeu. Blestemele din Deuteronom 28, care încep

din versetul 15, nu se sfârșesc cu distrugerea poporului Israel. În schimb,

șirul de blesteme se sfârșește cu amenințarea unui Exod care nu a fost

dus la capăt; în care ei vor înapoi în exil implorând locuitorii Egiptului

să-i cumpere ca sclavi (v. 68). Citind despre boli, războaie și mame care

își mâncau copiii, simți cum acești oameni au fost în pericolul de a-și

pierde viața de nenumărate ori. Este o minune dacă va rămâne în viață

un israelit, dar dacă se va întâmpla asta, cei care vor supraviețui nu vor

face decât să implore pe cineva să-i cumpere ca sclavi în Egipt, acolo un

de a început legământul mozaic. Tot așa blestemele din Levitic 26 se

încheie cu pieirea poporului Israel în țara dușmanilor lor (v. 38-39). Osea

a profețit faptul că se vor duce înapoi Egipt și în Asiria (8:9-14), ceea ce

se și întâmplă în 2 Împărați 17:7-23.

Contrabalansând binecuvântarea, blestemul este o imagine a

iadului, care nu este o stare de inexistență, ci înseamnă a fi părăsit de

Dumnezeu într-un loc unde este plânsul și scrâșnirea dinților. Poți să te

imaginezi implorând pe cineva pentru a te cumpăra ca sclav? Nu este

aceasta o imagine care ilustrează ce înseamnă a fi fără Dumnezeu și fără

speranță în lume, stare în care se aflau neamurile înainte de Hristos (Ef.

2:12)? De fapt în contextul acestui legământ Iisus strigă de pe cruce:

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27?46).

Israelul nu a respectat termenii legământului și au fost blestemați prin a

fi duși în exil, o imagine a iadului în care omul este părăsit de Dumnezeu.

Sortit eșecului. Totuși, acest eșec al poporului Israel de a rămâne

în prezența lui Dumnezeu prin ascultarea de lege, a fost vestit poporului

chiar de la început. În Deuteronom 4, Moise le spune celor care stăteau în

câmpiile Moabului: „iau astăzi martor împotriva voastră cerul şi

pământul – că veţi pieri de o moarte repede din ţara pe care o veţi lua în

stăpânire dincolo de Iordan şi nu veţi avea zile multe în ea, căci veţi fi

nimiciţi de tot. Domnul vă va împrăştia printre popoare şi nu veţi rămâne

decât un mic număr în mijlocul neamurilor unde vă va duce Domnul” (v.

26-27). În Deuteronom 30:1, Domnul spune: „Când se vor întâmpla toate

120

aceste lucruri, binecuvântarea şi blestemul pe care le pun înaintea ta.”

Tot așa, imnul național al Israelului care se găsește în Deuteronom 32

mărturisește faptul că poporul Israel va păcătui mult și va fi exilat.

Dumnezeu i-a spus poporului de la început că va eșua. Ca popor, ei nu

vor fi capabili să asculte de lege pentru a rămâne în prezența Lui.

Gândiți-vă la efectul acestui lucru asupra credinței poporului

Israel. Dumnezeu face un legământ cu poporul tău în care trebuie să

ascultați de legea Lui în mod perfect pentru a fi cu El în țara sfântă și

binecuvântată, fapt ce este un lucru bun. Cine nu ar dori astfel de

binecuvântări pământești? Apoi Dumnezeu vă spune că veți eșua. Poate

că asta nu se va întâmpla în timpul vieții tale, dar se va întâmpla. Cum te

face asta să te simți? Ar trebui să te facă să realizezi faptul că nu poți

câștiga îndurarea veșnică a lui Dumnezeu prin ascultarea ta; nici un om

nu poate fi justificat prin faptele legii. În schimb ceea ce trebuie să faci

este să-ți pui încrederea în faptul că Dumnezeu îți va asigura

neprihănirea de care ai nevoie.

Eșecul inevitabil al poporului Israel i-a făcut să caute un

Mijlocitor, fiindcă Dumnezeu le-a promis de asemenea o viață nouă și o

viață mai măreață după ce i-a dus în exil (Deut. 30:1-4, Lev. 26:40-45).

Eșecul lor a fost, în cele din urmă, spre bunele lor, deși nu uneori nu au

înțeles asta. De aceea, eșecul sortit al Israelului făcea ca legământul legii

lui Moise să fie un legământ care a fost înnoit adesea. În cazul tratatelor

antice , stăpânitorul mai puțin important trebuia să-și reînnoiască

periodic jurămintele față de cel care este superior. Tratatul era recitit,

poate modificat și actualizat, iar vasalul promitea, din nou loialitate față

de stăpânitorul sau domnitorul cu care a încheiat un legământ.

În istoria poporului Israel legământul era reînnoit atunci când

poporul se răzvrătea într-un mod grav față de Dumnezeu, iar acest lucru

se întâmpla destul de des. După episodul cu vițelul de aur din Exod 32,

Dumnezeu este gata să-i șteargă de tot pe față pământului (v. 7-10).

Gestul zdrobirii tablelor legii simboliza ruperea legământului (32:19).

Cu toate acestea, datorită legământului Său cu Avraam, Dumnezeu are

milă față de popor și reînnoiește legământul dându-le table noi (Ex.

34:10-28). În Vechiul Testament mai sunt și ale momente ale reînnoirii

legământului. Cartea Deuteronom este o reînnoire a legământului făcută

de Israel atunci când se afla în câmpiile Moabului, înainte de a trece râul

121

Iordan. Iosua reînnoiește legământul încheiat la muntele Sinai, în Iosua

capitolul 24. Sfințirea templului de către Solomon are rolul unei înnoiri a

legământului (Împărați 8). Legământul este înnoit, din nou, în timpul

împăratului Iehoiada (2 Împărați 11:17-20), a lui Iosia (2 Împărați 22-

23) și Neemia (Neemia 9).

Pe lângă înnoirile amintite, Domnul a introdus și în Sistemul

ceremonial de la muntele Sinai astfel de înnoiri ale legământului, în

special în Ziua Ispășirii. În cea de-a zecea zi a lunii a șaptea, marele preot

trebuia să intre în Sfânta Sfintelor pentru a face ispășire pentru toate

păcatele poporului. Poporul trebuia să fie sfânt pentru a continua să

locuiască în țara sfânta a lui Dumnezeu, dar ei erau păcătoși și făceau tot

felul de necurății, fapt ce îi făceau vrednici de a fi blestemați. De aceea

Domnul le-a dat o sărbătoare în care să fie curățiți în fie care an, pentru

un nou început. Acest lucru însă nu se limita doar la Ziua Ispășirii.

Înnoirea legământului putea fi inclus și în cadrul altor sărbători precum

Paștele (Ios. 5, Iosia în 2 Împărați 23) sau sărbătoarea Săptămânilor

(numită în Noul Testament Cincizecime) (2 Cron. 15:10-15). Mai mult

decât atât, o dată la șapte ani la sărbătoarea Corturilor trebuia recitită

Tora în auzul întregului popor, fapt ce era un element tipic ceremoniilor

de reînnoire a legământului (Deut. 31: 9-13).

Această înnoire repetată a legământului Mozaic demonstrează

două lucruri: În primul rând, nevoia de reînnoire arată faptul că relația

dintre cele două părți ale legământului se baza pe fapte de ascultare și

jurăminte de loialitate. Eșecul poporului Israel însemna faptul că relația

nu era într-o stare bună, așa că trebuia reînnoită, ar Israelul trebuia

curățit din nou. În al doilea rând, instituirea acestor înnoiri

demonstrează harul lui Dumnezeu. Dacă, în final, mântuirea ar fi depins

de faptele lor, Domnul ar fi distrus Israelul în totalitate în momentul în

care au încălcat pentru prima dată legământul, și totul s-ar fi terminat

(așa cum a dorit să facă Dumnezeu în Exod 32). În schimb, Domnul

permite reînnoirea legământului pentru că scopul Său, în ansamblu, este

să conducă poporul la Hristos, fapt ce nu s-ar fi întâmplat fără aceste

reînnoiri. Suveranul avea autoritatea și dreptul să-l distrugă pe cel care a

încălcat legământul. Îndurarea și îndelunga răbdare pe care avut-o

Domnul cu poporul Israel arată faptul că legământul mozaic are un rol

122

strict pedagogic care îndrumă înspre Iisus și care slujește scopurilor

mântuitoare ale lui Dumnezeu.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Aceste aspecte generale ale legământului mozaic arată modul în

care Dumnezeu a condus poporul Israel și ne conduce pe noi la

mântuirea prin Hristos. Dreptatea lui Dumnezeu cere ca cerul să fie

câștigat prin ascultarea perfectă față de legea Sa. Hristos ca

reprezentantul nostru în cadrul legământului a venit tocmai pentru a

împlini această lege. El a ascultat în toate de Dumnezeu pentru ca prin

credință noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21).

Hristos a dobândit slava cerului pentru poporul Său, pe care o primim ca

dar prin credință. Așa cum am învățat în capitolul 1, aceasta a fost

înțelegerea dintre Tatăl și Fiul în legământul răscumpărării. Acesta este

un alt motiv pentru care a fost necesar legământul mozaic. Legământul

mozaic îi asigura lui Hristos cadrul istoric și temporal pentru a dobândi

viața veșnică pentru cei pe care îi reprezenta în legământul

răscumpărării. Puritanul Samuel Petto (c. 1624-1711) remarcă:

Fiindcă noi am încălcat legământul faptelor datorită primului

Adam, trebuia să ne îngrijorăm cu privire la împlinirea

legământului, deoarece până când nu era realizată în locul

nostru neprihănirea, Viața Promisă era imposibil de atins; iar

dacă nu era suferită în locul nostru pedeapsa ce venea în urma

încălcării legământului, amenințarea cu Moartea (Gen. 2:17) nu

putea fi evitată.54

Legământul de la muntele Sinai a dat Fiului oportunitatea de a

realiza, prin ascultarea sa pasivă și activă de legea lui Dumnezeu,

neprihănirea cerută de legământul faptelor. Acest lucru a făcut ca

legământul mozaic să fie o parte vitală și necesară a planului de

răscumpărare a lui Dumnezeu:

54

Samuel Petto, the Difference Betwen the Old and New Covenants (London, 1674), 125.

123

Dacă El nu s-ar fi născut sub Lege, care era un legământ al

faptelor, nu ar fi împlinit acest legământ prin îndepărtarea

pedepsei sau prin împlinirea neprihănirii cerute de legământ,

ci doar ar fi suferit sau ar fi venit în ajutorul cuiva, nu ar fi fost

asemenea (idem) nouă; fapt ce dovedește importanța pe care a

avut-o legământul de la muntele Sinai.55

Fiind născut sub legea mozaică, având un trup și un suflet

adevărat, Hristos a fost capabil să împlinească ceea ce a promis în

legământul răscumpărării și a câștigat pentru El și pentru Tatăl un popor

și slava veșnică. Astfel, Dumnezeu este drept și îi socotește neprihăniți pe

cei păcătoși în Hristos, prin credință (rom. 3:26, 4:5).

Problema pe care o avem ca oameni căzuți este de a ne gândi că

nu avem nevoie de Hristos cu adevărat, că noi putem să împlinim legea

lui Dumnezeu destul încât să-I fim pe plac și că Dumnezeu nu este chiar

atât de sfânt și de drept. Noi nu suntem chiar atât de păcătoși. De aceea

Dumnezeu a lăsat poporul Israel, care îi era de asemenea fiu (Deut. 1:31,

Osea. 11:1). Dumnezeul a încheiat cu Israel un legământ temporar al legi,

prin care poporul Israel trebuia să dobândească imaginea pământească a

cerului prin faptele sale. Prin legea mozaică, Dumnezeu a arătat

neprihănirea perfectă cerută de dreptatea Sa (Rom. 3:21). Sfințenia lui

Dumnezeu ardea cu putere, asemenea stâlpului de foc de la muntele

Sinai, arzând pe oricine se apropia de munte.

Dumnezeu i-a cerut fiului Său Israel să asculte de legea Sa pentru

a primi binecuvântările legământului. Dacă poporul Israel putea dobândi

prin ascultarea sa binecuvântările pământești, atunci poate era o șansă

ca oamenii căzuți să poată ajunge în cer. Cu toate acestea, generație după

generație, poporul Israel a eșuat în mod jalnic. Poporul Israel tocmai

ieșise de pe malurile Mării Roșii când Aaron a făcut vițelul de aur. În

cartea Judecători, în fiecare generație au fost israeliți care s-au căsătorit

cu canaaniți și s-au închinat idolilor lor. În ciuda înțelepciunii și

bogățiilor lui Solomon, el a poftit după dumnezeii soțiilor pe care le avea.

Fiecare împărat, unul după celălalt, a continuat să păcătuiască împotriva

lui Dumnezeu. Unii erau mai credincioși decât ceilalți, însă niciunul nu a

55

Petto, 135-6.

124

putut să împiedice ca blestemele legământului să vină asupra poporului.

Poporul Israel nu a putut să stea în prezența lui Dumnezeu prin

ascultarea de lege. Ei nu puteau dobândi viața trăită împreună cu

Dumnezeu. Chiar și după lecția dureroasă pe care au învățat-o în urma

exilului lor, atunci când vine Iisus găsește poporul condus de niște pui de

vipere, în care chiar și învățătorii legii sunt morminte văruite. Nu încape

îndoială că legământul mozaic arată pe tot parcursul istoriei și în viețile

oamenilor adevărați faptul că nici un om nu poate fi justificat prin faptele

legii; mai bine zis, nici un om nu este neprihănit. Toți s-au răzvrătit;

nimeni nu face binele, nici măcar unul.

Crezi că în vreun fel, chiar în mică măsură, poți câștiga ceva de la

Dumnezeu? Ei bine, privește la poporul Israel și apoi mai gândește-te la

asta. Nici măcar evlavia impresionantă a lui Moise și a lui David nu a fost

suficient de bună. Moise a lovit stânca și a murit în afara Țării Promise.

David s-a culcat cu Batșeba, a poruncit recensământul poporului și a fost

pedepsit. Fiind copii căzuți ai lui Adam, trebuie ajungem să fim

neprihăniți precum Dumnezeu pentru a avea viață veșnică în cer

împreună cu Dumnezeu, dar nu există nici o modalitate prin care noi să

ajungem așa, chiar dacă am primi ajutor. Ceea ce avem nevoie este mai

degrabă ca cineva să împlinească legea lui Dumnezeu în locul nostru, iar

Cel care a făcut acest lucru este Iisus Hristos. El este Cel Neprihănit, care

a fost născut din femeie, sub lege. El este adevăratul Israel care a fost

ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce.

Legământul mozaic arată într-un mod clar înspre Hristos în

special datorită stricteții sale. El este Cel care a împlinit porunca de la

muntele Sinai: „Păziți legile și poruncile Mele și veți trăi” (Lev. 18:5). Din

moment ce începem să diluăm caracterul juridic al acestui legământ, de

asemenea și lucrarea lui Hristos devine mai obscură. Dacă nu suntem

capabili să ne vedem profunzimea păcatului, atunci nu vom fi în stare să

înțelegem harul lui Dumnezeu prin care ne mântuiește în Hristos. Așa

cum se spune, dacă nu înțelegi păcatul, nu vei înțelege niciodată ce

înseamnă harul. Ne înțelegem sărăcia spirituală, nu în primul rând prin

introspecție, ci prin a privi la revelația lui Dumnezeu în istorie și la

modul în care S-a comportat cu poporul Său. Pavel spune cu privire la

istoria Vechiului Testament următoarele lucruri: „Aceste lucruri li s-au

întâmplat pentru a fi un exemplu pentru noi și au fost scrise pentru

125

învățătura noastră” (1 Cor. 10:11, traducerea autorului). Prin exemplu,

Pavel se referă la faptul că evenimentele experimentate de poporul Israel

au fost imagini sau modele ale lucrurilor care urmau să se petreacă.

Acestea îl ilustrau nu doar pe Hristos, ci și pe noi. Acest lucru ne arată

faptul că legea încă este un îndrumar pentru viața noastră în a căuta să-I

fim plăcuți lui Dumnezeu, așa cum spune și psalmistul: „ Cuvântul Tău

este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Ps.

119:105).

Așadar legământul mozaic stabilește contextul istoric și

legământul în care trebuia să se nască Hristos. Iisus s-a născut din

fecioară și sub lege (Gal. 4:4). Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care

poate asculta în mod desăvârșit legea ca reprezentant al poporului Său,

și astfel nu dobândește doar o răsplată pământească, ci o realitate

cerească. Iisus face adevărata ispășire o dată pentru totdeauna prin

sângele Său și ne asigură neprihănirea de care aven nevoie, pe care o

primim prin credință.

Mai mult decât atât, eșecul constant al poporului sub legământul

mozaic ne arată faptul că avem la fel de multă nevoie de Hristos, câtă au

avut și ei. Rigurozitatea legământului mozaic ne amintește de faptul că

în afara lui Hristos nu există altă speranță. Oamenii nu pot asculta de

legea lui Dumnezeu în așa fel încât să primească viața veșnică, dar pentru

Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință, El ni L-a dat pe Hristos. Acest

lucru ne întărește credința pe care o avem. În timp ce ne vedem de viața

noastră de zi cu zi, este mai ușor pentru noi să ne gândim foarte puțin la

Hristos, iar încrederea noastră înaintea lui Dumnezeu să depindă de

performanța noastră zilnică. Noi considerăm că dacă am avut o zi bună,

Dumnezeu ne iubește, dar dacă am avut o zi proastă, Dumnezeu nu ne

iubește. Totuși statutul nostru înaintea lui Dumnezeu depinde doar de

Hristos. Prin harul Său suntem sfințiți. Prin dragostea Lui noi putem iubi

în schimb. Prin credincioșia Lui suntem aduși în casa cerească.

126

Întrebări pentru meditare

1. În ce fel Exod 24 arată faptul că legământul mozaic se bazează pe

fapte?

2. Cum portretizează legământul mozaic doctrina mântuirii?

3. De ce era atât de importantă sfințenia în legământul mozaic?

4. Care sunt asemănările și deosebirile dintre legământul mozaic și

legământul faptelor?

6. În ce fel caracterul strict al legământului mozaic pune în lumină

lucrarea lui Hristos?

5. Explică modul în care eșecurile constante ale poporului Israel ne

îndrumă înspre Hristos?

127

Împăratul care a înfăptuit:

LEGĂMÂNTUL DAVIDIC

În America avem o stimă mai neobișnuită pentru regi și regalitate.

Din punct de vedere politic, America este țara care a dat le o parte

povara tiranică a regelui. Steagul pe care îl afișăm arată superioritatea

unei republici democratice. În discuțiile despre istorie, foștii monarhi

tind să fie criticați ca fiind despotici și opresivi. Nu dorim să avem de-a

face cu regi în viața politică. Cu toate acestea nu ducem lipsă de regi în

diversele forme de amuzament. În dieta divertismentului de care

dispunem putem servi o varietate de cărți și filme despre împărați și

familii regale. Acestea pot fi istorice, fantastice sau futuristice. Împărații

pot fi nobili sau corupți, dar cu toate acestea ne face plăcere să auzim

povești despre împărați. Gândiți-vă la câți americani sunt interesați

atunci când este o nuntă regală în Anglia. Ne încântă să avem o astfel de

fascinație față de celebritatea regilor în lumea ficțiunii și a imaginației,

dar suntem fermi în a afirma că nu-și au locul în lumea reală.

Această atitudine stranie față de împărați face să fie dificil pentru

noi să înțelegem lumea antică, în care dominau monarhiile. Monarhii

monopolizau lumea Israelului antic. Pentru a fi un popor era nevoie de

două lucruri: o țară și un popor. Dacă cineva nu avea o țară era un

rătăcitor, un vagabond. Fără conducător, poporul era expus și lipsit de

protecție , gata să fie asuprit de un conducător străin. Fără îndoială că

împărații puteau fi răi și opresivi, dar adesea ei erau relativ cinstiți și

virtuoși. Împărații puteau fi pentru popor un blestem, dar puteau fi și o

binecuvântare extraordinară. Una dintre datoriile principale ale

împăraților era să asigure pace și protecție pentru popor. Împărații își

luau titlul și îndatoririle de tată și păstor al poporului. De obicei împărații

îi ajutau pe cei săraci și nevoiași din societate. Ei puteau ierta datorii și

determina grupurile scutite de taxe. Împăratul era o parte semnificativă

din viața persoanei. De obicei, dacă împăratului îi mergea bine, îi mergea

bine și poporului.

128

Acesta era contextul în care se afla David și poporul Israel.

Acestea erau virtuțile și concepțiile despre regalitate despre care

obișnuia să vorbească Dumnezeu în legătură cu slujba de împărat al

nostru a lui Hristos. Ca americani moderni așadar trebuie să dăm la o

parte antipatia culturală pe care o avem față de regi pentru a înțelege

domnia lui Hristos asupra noastră. De fapt ne putem folosi puțin

fascinația pe care o avem în imaginația noastră cu privire la regalitate

pentru a ne transporta în lumea de atunci a Scripturii. Făcând aceasta ne

vom da seama de faptul că legământul davidic este gloria regală care

încununează toate celelalte legăminte din Vechiul testament și astfel

etalează cu o mai mare claritate persoana și lucrarea pe care a făcut-o

Hristos în trecut, prezent și viitor.

Ce este legământul davidic?

Înainte de a privi la câteva texte specifice din Scriptură pentru a

scoate la lumină frumusețea regalității, trebuie să menționăm care este

definiția legământului davidic. David nu ne este un personaj străin, fiind

cea mai cunoscută persoană a Scripturii. Cărțile 1 și 2 Samuel vorbesc

despre viața lui din perioada tinereții până la bătrânețea și moartea lui.

În copilărie una dintre primele istorioare pe care le-am învățat a fost cea

a lui David și Goliat. Psalmii al căror autor principal este David, ocupă un

loc important în timpul de devoțiune de zi cu zi și în închinarea bisericii,

fiindu-ne dragi. Cântăm, memorăm și ne rugăm psalmii pe care i-a scris

David. Unii psalmi au un caracter personal, precum psalmul 51 în care

David își mărturisește păcatul cu Batșeba. Psalmii ne duc în odaia lui

David de rugăciune. Pe cine altul din Scriptură îl cunoaștem atât de bine?

Și cine ar putea fi mai bun decât cel care a fost numit „un om după inima

lui Dumnezeu”?

Cu toate acestea, deși îl cunoaștem atât de bine pe David ca om, nu

părem să fim tot așa de familiari cu David ca împărat. Cunoașterea lui

David ca om nu se transformă așa de repede în aprecierea față de domnia

lui. Totuși Scriptura ni-L prezintă pe David doar în perioada când a fost

rege. Facem cunoștință cu David în 1 Samuel 16 atunci când Samuel

merge la Betleem pentru a unge un împărat. Nu știm nimic altceva

despre David decât ceea ce este scris în cele două versete de dinainte de

129

a fi uns (1 Sam. 16:11-13). Cunoaștem foarte puține lucruri despre viața

sa de dinainte de a fi uns, doar faptul că era păstor și că era cel mai mic

din familia sa în care erau opt copii. Nu ne este povestită nașterea lui

David și nici nu li se prevestește mamei și tatălui său că el se va naște.

David nu intră în scenă decât atunci când îi este turnat pe cap uleiul

pentru a fi uns. Aceasta înseamnă că tot ceea ce cunoaștem despre David

este din perioada în care a fost rege. S-ar putea spune faptul că Scriptura

nu dorește decât să aibă în vedere acest aspect din viața lui David. Toată

cunoașterea personală și intimă a lui David este permisă pentru ca noi

să-l cunoaștem mai bine ca rege, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă

slujba de rege în planul lui Dumnezeu de răscumpărare în Hristos.

Legământul davidic este promisiunea lui Dumnezeu față de David

care asigură și îi pecetluiește domnia. Acest legământ este ceea ce

asigură faptul că domnia lui David va juca un rol esențial în lucrarea lui

Dumnezeu de a-Și mântui poporul. Fără legământul davidic, domnia lui

David ar fi fost una trecătoare. Dumnezeu ar fi ales o altă dinastie prin

care să lucreze răscumpărarea Lui. Regalitatea ar fi continuat să joace un

rol important în planul lui Dumnezeu, dar fără acest legământ nu ar fi

fost dinastia lui David.

Așadar legământul davidic poate fi definit ca promisiunea făcută

de Dumnezeu lui David prin care îi făgăduiește că atunci când Fiul său cel

neprihănit va zidi o casă numelui lui Dumnezeu, El îi va oferi în schimb o

domnie veșnică.

Care este învățătura Bibliei?

2 Samuel 7. Acest pasaj reprezintă geneza legământului davidic

(împreună cu textul paralel din 1 Cronici 17). Este izvorul din care curg

toate apele adânci ale bibliei care învață despre David, despre domnie și

despre Hristos. De asemenea este un pasaj profund și bogat, ceea ce

înseamnă că trebuie să petrecem ceva timp pentru îi înțelege

semnificația. Înainte de a privi asupra pasajului, este necesar să face

câteva remarci pentru pregătirea scenei.

În primul rând aceste pasaj este un alt exemplu al mocului în care

Scriptura poate face referire la un legământ fără a folosi cuvântul în sine.

Cuvântul legământ nu este folosit nici măcar o dată în acest capitol sau în

130

capitolele precedente sau care îl urmează. Cu toate acestea promisiunea

pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui David este în mod evident un legământ.

Însuși David confirmă acest lucru atunci când rostește ultimele sale

cuvinte gândindu-se la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru El: „(Dumnezeu)

a făcut cu mine un legământ veşnic” (2 Sam. 23:5). De asemenea, în multe

alte pasaje din Scriptură se vorbește despre acest legământ (2 corn. 13:5,

21:7, Isa. 55:3, Ps. 89:3, 132:11, 2 Împ. 8:19). Doresc să citez unul din

cele mai clare pasaje în care Domnul a spus în Ieremia 33:20-21: „Dacă

puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua şi legământul Meu cu

noaptea…atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David,

aşa încât să nu mai aibă fii care să domnească pe scaunul lui de domnie”.

Acest pasaj este foarte util pentru că numește promisiunea pe care i-a

făcut-o Dumnezeu lui David „legământ” și de asemenea pentru că

folosește limbajul din 2 Samuel 7 despre fii lui David care vor domni.

În al doilea rând, acest capitol se află în contextul cărților 1 și 2

Samuel. Până acum, lui David nu i se poate aduce nici un reproș și a fost

cu adevărat un om după inima lui Dumnezeu îndeosebi în comparație cu

răutatea lui Saul. Aceasta contrast dintre David și Saul ne este prezentat

mai înainte în 1 Samuel 13:13-14 atunci când Samuel îl mustră pe Saul:

Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse

Domnul Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta

peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a

ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie

căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi poruncise

Domnul.

Spre deosebire de Saul, David s-a dovedit a fi un om drept și

devotat domnului. Așadar, în 2 Samuel 5 David devine, în final, rege peste

Israel și poartă o luptă împotriva filistenilor în urma căruia este

învingător. După aceea, primul act al lui David ca rege este aducerea la

Ierusalim a chivotului. David își arată preocuparea față de Domnul prin

prima acțiune pe care o face ca rege. Ajungem apoi în 2 Samuel 7 unde

David locuiește în casa lui, odihnindu-se după izbăvirea sa de dușmanii

care îl înconjurau.

131

În al treilea rând, în acest capitol și în special în versetele 1-17

există un joc de cuvinte semnificativ. Cuvântul care este folosit în diferite

sensuri este „casă”. În limba ebraică , „casă” se poate referi la câteva

lucruri. Atunci când este vorba despre o locuință se poate referi la o casă,

la un palat sau la un templu. Când este vorba despre familie, se poate

referi la o gospodărie, la o linie genealogică sau la o dinastie. Cuvântul

„casă” poate însemna, de asemenea, și un popor, o națiune sau o

împărăție, astfel când în text găsim expresia casa lui Israel aceasta se

referă la poporul Israel sau la împărăția poporului Israel. Astfel, în 2

Samuel 7 cuvântul „casă” este folosit în trei moduri: este vorba de

templu, dinastie și popor/împărăție. Domnul folosește se folosește de

acest cuvânt pe tot parcursul pasajului pentru a ne arăta mesajul

extraordinar despre locuința lui și despre rolul pe care îl avea împăratul.

Cuvântul „casă” care are această varietate de sensuri conturează și dă

formă promisiunii făcute de Dumnezeu lui David.

La începutul capitolului 7 din 2 Samuel, David se odihnește în

palatul său de cedru, fiind izbăvit de dușmanii săi (v.1). Atunci când

privește în jos de la balconul său de cedru, își dă seama că chivotul lui

Dumnezeu se află într-un cort. Această discrepanță îl preocupă profund

pe David. El în primul rând trebuie să fie un conducător religios, pentru a

îl glorifica pe Dumnezeu. Dorința lui David este să-l onoreze pe

Dumnezeu cu o casă din cedru la fel de măreață precum a Sa, iar Natan îl

sfătuiește să facă ceea ce este în inima lui. Totuși în noaptea aceea

Dumnezeu i-a vorbit lui Natan pentru a frâna planurile lui David de

construire a templului.

Domnul îl întreabă pe David: „Oare tu Îmi vei zidi o Casă ca să

locuiesc în ea?” (v. 5). Această întrebare pune problema dacă Dumnezeu

a cerut vreodată să locuiască într-o casă de cedru și în ce fel de casă

dorește Dumnezeu să locuiască. Dumnezeu spune faptul că niciodată nu

le-a cerut judecătorilor de dinaintea lui David să-I construiască o casă,

adică un templu (v. 7), El este mulțumit să aibă un cort ca locuință. De

asemenea, Domnul sugerează faptul că locuința Lui nu se limitează la

acest Cort. În text se găsesc două fraze paralele: „am călătorit într-un

Cort drept locuinţă” (v. 6); „Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii

lui Israel” (v. 7). Dumnezeu nu își are locuința doar în cort, El locuiește

atât în Cort, cât și în mijlocul poporului său. Deja Dumnezeu a făcut

132

legătura dintre construcție (cort sau templu) și popor pentru a arăta

ceea ce El înțelege prin cuvântul „casă”.

Acest răspuns este totuna cu a-i spune lui David: „Nu, tu nu-mi

poți construi Mie o casă” (lucru afirmat mai explicit în 1 Cron. 17:4). În

loc ca David să-i construiască o casă lui Dumnezeu, Dumnezeu va face

ceva pentru David. Așa cum Dumnezeu a fost cu David mereu, tot așa

acum îi va face lui David un nume mare, va da lui Israel un loc și odihnă

nimicindu-i dușmanii (v. 9-11). Punctul culminant se află în versetul 11

prin promisiunea: „Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă.” David nu-I

poate construi Domnului o casă, dar Domnul îi va construi lui David una.

Despre ce fel de casă este vorba aici? Domnul specifică faptul că se referă

la urmașii lui David (v. 12). Această casă este linia genealogică a lui

David, Domnul spune: „îi voi întări împărăţia.” Casa despre care este

vorba este dinastia lui David-descendenții săi la tron.

În plus, Domnul îi promite: „Eu îi voi fi Tată, şi el Îmi va fi fiu”.

Aceste cuvinte ne duc cu gândul la adopție, fapt ce intensifică apropierea

dintre Dumnezeu și fiul lui David. David nu este numit fiul lui Dumnezeu,

însă urmașul lui David este numit astfel. Această promisiune se

concentrează mai puțin asupra lui David și mai mult pe fiul lui David.

Domnul ca un tată bun spune faptul că îndurarea Lui va fi mereu asupra

fiului lui David, nu se va depărta de el (v. 15). Dumnezeu îl asigură pe

David de faptul că domnia și casa lui vor fi veșnice. Literar: „casa și

împărăția ta veșnică va fi întotdeauna înainta mea” (v. 16, traducerea

autorului). Casa lui David, linia lui dinastică, este legată de împărăția lui.

Fiindcă ce ar fi o împărăție fără un rege? Așadar Domnul îi promite lui

David o casă, o împărăție și un tron, peste care dragostea lui dumnezeu

va rămâne pentru totdeauna.

Promisiune necondiționată. Privind această promisiune mai

detaliat observăm prima caracteristică a legământului davidic, care este

necondiționat și veșnic. Promisiunea este făcută datorită îndurării lui

dumnezeu și nu poate fi încălcată. Dragostea lui Dumnezeu va fi asupra

fiului lui David zidindu-i casa și întărindu-i domnia și împărăția pentru

totdeauna. Tot așa cum Dumnezeu a fost credincios legământului cu

Avraam, Își va împlini cu siguranță promisiunea față de David și nu-L va

împiedica nimic să facă asta. Natura permanentă și necondiționată a

legământului cu David este exprimată și mai explicit în pasaje precum

133

Ieremia 33:20-21 care a fost citat mai sus, în care Dumnezeu spune că

este imposibil să rupă legământul cu David, la fel cum este imposibil să

rupă legământul cu ziua și noaptea. Într-un limbaj asemănător, Psalmul

89 evidențiază aspectul necondiționat al legământului asemenea ridicării

unui drapel glorios. În acest psalm Domnul spune: „nu-Mi voi călca

legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele. Am jurat odată

pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David? Sămânţa lui va dăinui în veci;

scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele; ca luna va dăinui pe

vecie, şi ca martorul credincios din cer” (v. 34-37). Cu greu putea fi

folosit un limbaj mai nemaipomenit și mai splendid decât acesta. Pentru

ca legământul davidic să fie încălcat ar trebui ca Dumnezeu să mintă,

ceea ce nu se poate și nu se va întâmpla niciodată.

Natura necondiționată a legământului davidic arată faptul că se

adresează unor lucruri viitoare. Nu David va fi pe acest tron veșnic, ci fiul

său. Clădirea casei și stabilirea unei împărății veșnice se vor întâmpla în

viitor, însă cât de departe în viitor nu este clar din 2 Samuel 7. Din

cuvintele pe care le rostește Domnul aici, David nu are motive să se

îndoiască de faptul că promisiunea se va împlini odată cu nașterea fiului

său. Domnul i-a spus lui David: „voi ridica un urmaş după tine, care va

ieşi din trupul tău.” În mod firesc, David va aștepta ca aceste lucruri să se

împlinească în timpul domniei fiului său, fapt ce este confirmat de ceea

ce ni se povestește în 2 Samuel și 1 Cronici. Această așteptare creează

primul nivel al împlinirii legământului davidic. Dumnezeu pare că Își

împlinește promisiunea față de David în timpul domniei lui Solomon,

însă odată cu eșecul acestui fiu al său, orizontul se lărgește pentru a-i

face loc adevăratei împliniri a legământului, așa cum vom vedea în scurt

timp.

Elementul condițional. De asemenea mai există o caracteristică

a legământului davidic. Prima a fost natura sa necondițională care stă la

baza legământului, a doua caracteristică cuprinde un element

condițional, prin care îi este cerut ceva fiului lui David. Fiul lui David

trebuie să facă ceva pentru a dobândi tronul veșnic. Acest element nu

ocupă un loc central în 2 Samuel 7, însă nu este nici lăsat pe dinafară. În

versetul 13, îi vine rândul acestui element să fie auzit: „El va zidi o casă

numelui Meu, iar apoi îi vor întări tronul împărăției sale pentru veșnicie”

(traducerea autorului). Pentru ca tronul să fie întărit trebuie ca fiul lui

134

David să construiască o casă. Fiul lui David trebuie să facă ceva pentru a

continua să domnească.

Aici sensul cu care este folosit cuvântul „casă” este foarte

intrigant. În mod clar în primul rând se referă la templu. Fiul lui David

trebuie să fie cel care va construi templul. David ca om de război nu-l

poate construi, însă fiul său în timpul căruia va fi pace trebuie să-l

construiască (1 Împărați 5:3). Cu toate acestea casa lui Dumnezeu

include implicit poporul (v. 7) și astfel casa a fost legată de o împărăție.

Astfel lucrarea fiului său nu înseamnă doar realizarea unui proiect de

construcție a templului, ci cuprinde, de asemenea, poporul și împărăția.

Mai mult, casa pe care o va construi David este a Numelui lui Dumnezeu

(v. 13). Casa este pentru ca Numele lui Dumnezeu să fie onorat și slăvit.

Acest lucru include devotament religios și ascultare. Ascultarea trebuie

să dea culoare lucrării de construire a clădirii, iar aceasta dă sens

disciplinării pe care o va face Dumnezeu fiului în versetul 14. Atunci când

fiul va fi neascultător, Dumnezeu îl va disciplina și-l va corecta tot așa

cum îl disciplinează un tată pe fiul său. Elementul condițional aduce cu

sine cerința ascultării fiului si afirmă disciplina Tatălui.

1 Împărați 9. Acest element condițional al legământului davidic

din 2 Samuel 7 este oarecum infantil; însă pe măsură ce narațiunea

continuă în 1 Împărați se maturizează, culminând cu 1 Împărați 9. Până

în 1 Împărați 9 vedem faptul că Solomon este fiul ales al lui David pentru

a domni în locul său. David îi consolidează succesiunea lui Solomon la

tron și împărăția. Așa cum se cuvine Solomon îi cere lui Dumnezeu „Dă,

dar, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să

deosebească binele de rău” (1 Împ. 3:9). Cererea corectă a lui Solomon s-

a concentrat pe ascultarea de Dumnezeu.

După aceasta Solomon are un început bun. El domnea cu

înțelepciune și dreptate, așa încât poporul, numeros ca nisipul mării

locuia în pace deplină, fiecare om sub via și sub smochinul lui (1 Împ.

4:25). Apoi Solomon termină construirea templului a cărui opulență

corespunde gloriei lui Dumnezeu. Chivotul este adus la templu, iar slava

lui îl Dumnezeu. Solomon confirmă faptul că Dumnezeu și-a îndeplinit

prin el promisiunea față de David odată cu întâmplarea acestor

evenimente: „Domnul a împlinit cuvintele pe care le rostise. Eu m-am

ridicat în locul tatălui meu, David, şi am şezut pe scaunul de domnie al lui

135

Israel, cum vestise Domnul, şi am zidit casa Numelui Domnului

Dumnezeului lui Israel” (1 Împărați 8:20). Prima etapă a promisiunilor

făcute lui David pare să fi fost împlinită. Totuși această primă etapă nu

este adevărata împlinirea a legământului, fapt ce este evident odată cu

cea de-a doua apariție a lui Dumnezeu înaintea lui Solomon din 1

Împărați 9.

Domnul vine la Solomon din nou și îl asigură de faptul că i-a auzit

rugăciunea. Domnul a consacrat templul ca sfânt și a făcut ca Numele Său

să locuiască acolo (v. 3). Dumnezeu a încuviințat ca templul să fie locul

de închinare a poporului Său. După aceea Domnul îi vorbește lui

Solomon spunând: „Și tu, dacă vei umbla înaintea Mea…făcând tot ce ţi-

am poruncit, dacă vei păzi legile şi poruncile Mele, voi întări pe vecie

scaunul de domnie al împărăţiei tale în Israel, cum am spus tatălui tău,

David” (v. 4-5). În 1 Împărați 8 Solomon a crezut că el deja merita o

domnie veșnică, dar Domnul spune: „Doar dacă vei asculta.” Domnul nu

va întări decât tronul fiului neprihănit al lui David. Datorită naturii

necondiționate a legământului, pe tron va fi întotdeauna un fiu al lui

David, însă doar fiul său care va fi ascultător pe deplin va dobândi un

tron veșnic.

Acest pasaj clarifică modul în care caracterul condiționat și cel

necondiționat al legământului davidic lucrează împreună. Datorită

jurământului lui Dumnezeu care nu poate fi încălcat, dinastia lui David

trebuie să continue să domnească. Dacă dinastia lui este ștearsă din

istorie, Dumnezeu a mințit, ceea ce nu se poate. Cu toate acestea doar fiul

neprihănit al lui David va primi în schimbul ascultării sale o domnie

veșnică. Astfel direcția legământului davidic este hotărâtă. Dumnezeu va

fi credincios promisiunii făcute lui David de a-i păstra urmași la tron;

atunci când un fiu este neascultător, Dumnezeu va da la o parte acel fiu și

îl va înlocui cu un altul. Acest tipar va continua până când se va găsi un

fiu neprihănit care să dobândească tronul veșnic și care nu va mai fi

urmat de alți succesori.

Mai mult decât atât, nu putem trece peste faptul că principiul

faptelor din legământul mozaic este cuprins în condiția ascultării pe care

o pretinde Dumnezeu. Limbajul din versetul 4 despre împlinirea

poruncilor și păzirea legilor și a regulilor este extras direct din cartea

Deuteronom. Fiul lui David trebuie să împlinească legea lui Moise-

136

aceasta este neprihănirea pe care trebuie să o aibă pentru a domni

veșnic. Corespondența cu legământul mozaic se poate observa și din ceea

ce se întâmplă dacă fiul eșuează în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

În versetele 6-9, dacă fiul lui David este neascultător față de Dumnezeu și

slujește idolilor: „voi nimici pe Israel din ţara pe care i-am dat-o” (v. 7).

Din nou acestea sunt cuvinte de blestem pe care le găsim în Deuteronom,

în care poporul este amenințat cu exilul, observați însă că Domnul spune

faptul că dacă fiul este neascultător poporul va fi nimicit. Blestemul va

cădea asupra întregului popor dacă împăratul nu va asculta. Cel care

trebuie să asculte acum pentru ca poporul să nu fie blestemat este

împăratul. Acest lucru culminează prin apostazia grozavă a lui Manase,

despre care Dumnezeu spune: „Pentru că Manase, împăratul lui Iuda, a

săvârşit aceste urâciuni…Voi aduce peste Ierusalim şi peste Iuda

nenorociri care vor asurzi urechile oricui va auzi vorbindu-se de ele” (2

Împ. 21:11-12).

Casa pe care împăratul trebuie să o construiască nu este doar un

templu, ci este un popor ascultător spre slava lui Dumnezeu. Fiul lui

David, care este neprihănit și care face ca poporul să fie de asemenea

neprihănit, este cel care își va întări tronul pentru vecie. Această

dinamică condițională a legământului necondiționat devine harta istoriei

Bibliei ce va urma. Supă moartea și eșecul lui Solomon, Dumnezeu

pedepsește casa lui David prin divizarea împărăției. Cu toate acestea,

regatul sudic al lui Iuda, îndurarea lui Dumnezeu față de David continuă.

În istoria ce urmează se ivesc două tipare. În primul rând,

credincioșia împăratului determină credincioșia poporului. Dacă

împăratul este ascultător, la fel este și poporul; însă dacă împăratul este

neascultător, și poporul este la fel. În al doilea rând, de fiecare dată când

ni se spune ceva despre un împărat se aud aceleași cuvinte. Fiecare

succesor al lui David este comparat cu David, omul după inima lui

Dumnezeu. Uneori aprecierea este pozitivă („a făcut ce este plăcut

înaintea Domnului, ca tatăl său David” 1 Împ. 15:11); alteori este

negativă („inima lui n-a fost întreagă a Domnului Dumnezeului său, cum

fusese inima tatălui său David” 1 Împ. 15:3). Cu toate acestea atunci când

un împărat este neascultător mai sunt adăugate câteva cuvinte („Dar din

pricina lui David, Domnul Dumnezeul lui i-a dat o lumină la Ierusalim,

punând pe fiul lui după el şi lăsând Ierusalimul în picioare” 1 Împ. 15:4).

137

Aceste afirmații se găsesc răspândite pe următoarele pagini ale istoriei

biblice. Acestea demonstrează faptul că disciplina de tată a Domnului

față de fiul lui David îl coboară de pe tron pe fiul său care este

neascultător, dar îl înlocuiește cu credincioșie cu un alt fiu. Acest tipar

continuă până când vine adevăratul fiu neprihănit al lui David.

Dumnezeu nu va rupe legământul Său cu casa lui David, dar numai fiul

neprihănit al lui David va fi cel care va dobândi un tron veșnic.

Psalmul 2. Pot fi menționate multe pasaje care arată natura

legământului mozaic, însă aș dori să aduc în discuție pe scurt doar câteva

pentru a arăta bogăția acestui legământ, în special ca legământ care îl are

în vedere pe Hristos. Psalmul 2 este un psalm al întronării, adică un

psalm care celebra inaugurarea unui nou rege davidic. Remarcă ce spune

Dumnezeu cu privire la fiul lui David la acest eveniment plin de bucurie:

„Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt” (v.6).

Domnia lui Dumnezeu este pusă împreună cu domnia casei lui David.

Domnul apoi îi declară noului împărat care a fost uns a lui Israel: „Tu eşti

Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (v. 7). Din 2 Samuel 7 înțelegem faptul că

Domnul este un tată pentru împărat, iar regele este fiul lui Dumnezeu.

Tot așa nașterea despre care este vorba nu se referă la faptul că regele se

naște din pântecele mamei sale, ci la ungerea sa ca rege-care se întâmplă

„astăzi”. „Fiul lui Dumnezeu” sau „Fiu de Dumnezeu” este denumirea dată

succesorilor lui David la tron. În ultimul rând, acest psalm se adresează

neamurilor care sunt înfuriate, și cărora li se spune să-I dea cinste Fiului

ca să nu se mânie. Această domnie nu este doar pentru Israel, ci implică

și neamurile.

Psalmul 16. În acest psalm David își exprimă încrederea în

credincioșia Domnului și dragostea prin care îl ajută în încercări. Prima

încercare nu se referă la dușmanii săi, ci la moarte: „Căci nu vei lăsa

sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să

vadă putrezirea” (v. 10).Trecerea de la „sufletul meu” la „preaiubitul tău”

(en. „Your Holy One”, tr. „Cel Sfânt al Tău”) este crucială. Aceasta arată

faptul că încrederea lui David nu este în faptul că Domnul nu-l va

abandona în Sheol, ci în faptul că cel sfânt nu va vedea putrezirea. Fiul

sfânt și neprihănit al lui David nu va vedea putrezirea în mormânt. Petru

dovedește că Iisus este Hristosul chiar din acest psalm. În Faptele

Apostolilor, capitolul 2, Petru spune faptul că din moment ce David a

138

murit, acest psalm nu și-a găsit împlinirea în el, ci în Iisus care a înviat

din morți. Învierea lui Iisus autentifică faptul că El este fiul sfânt și drept

al lui David. Este necesară o neprihănire care învinge moartea pentru ca

Fiul lui David să dobândească un tron veșnic.

Psalmul 110. Acest psalm al lui Avid este cel mai citat psalm din

Noul Testament care arată domnia lui Hristos. Ar putea fi spuse multe

lucruri despre acest psalm, dar sunt suficiente câteva remarci pentru

ceea ce avem noi în vedere aici. (1) Domnia lui David are o dimensiune

supranaturală, Dumnezeu îi spune regelui: „Şezi la dreapta Mea, până voi

pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Dreapta tronului lui

Dumnezeu se află în ceruri, lucru pe care îl spune și Petru în Fapte 2:33-

34. (2) Domniei lui David îi este adăugată și o slujbă preoțească: „Tu eşti

preot în veac, în felul lui Melhisedec” (v. 4). (3) David a înțeles faptul că

fiul său va fi mai mare decât el: „DOMNUL a zis Domnului meu”

(subliniere adăugată). Probabil că David atunci când a scris psalmul s-a

gândit la Solomon, dar fii nu sunt superiori taților. Cu toate acestea David

a înțeles că urmașul sau, fiind și fiul lui Dumnezeu avea să-i fie superior

din punct de vedere regal. În Matei 22:41-46 Iisus vorbește despre acest

lucru. (4) Aflat la dreapta lui Dumnezeu, Domnul lui Davis trebuie să facă

dreptate între popoarele (v. 5-6). Urmașul lui David la tron trebuie să

supună lumea pentru poporul său sfânt (1 Cor. 15:25).

Noul Testament. Legământul cu David este marea speranță a lui

Israel. Din moment ce era pecetluit cu o promisiune veșnică ce nu putea

fi încălcată, poporul Israel știa că Dumnezeu îi va mântui printr-un urmaș

la tron al lui David. Acest Rege va face ca poporul să fie sfânt, instituind

astfel adevăratul templu al lui Dumnezeu. El va împlini legea pentru

poporul său, fiind reprezentant al poporului. Fiul lui David îi va supune

toți dușmanii lui Israel și va domni în numele lui Dumnezeu și în

sfințenie. Acest Rege îi va conduce în Sion pentru a se închina lui

Dumnezeu în slavă pentru totdeauna (Ps. 132:13-18). Fiul lui David va

împărăți asupra poporului „ca lumina dimineţii când răsare soarele în

dimineaţa fără nori; ca razele soarelui după ploaie, care fac să încolţească

din pământ verdeaţa” (2 Sam. 23:4). Doar acest fiu neprihănit al lui David

putea face asta în poporul Israel. Poporul trebuia să aștepte cu credință

adevăratul fiu al lui David. Legământul davidic asigura casa lui Iacov de

139

mântuirea lui Dumnezeu, însă Dumnezeu le-a spus să îl aștepte cu

răbdare pe Fiul lui David care este mai mare și mai drept.

La începutul Noului Testament găsim poporul Israel așteptând cu

nerăbdare ca un fiu al lui David să domnească. Pe tronul lui David nu a

mai fost un fiu al lui David de cinci sute de ani, de când Nebucadnețar a

distrus templul în anul 586 î. Hr. Ei se întrebau când va fi momentul în

care Domnul îl va ridica pe fiul uns al lui David, Hristosul sau Mesia, ce îi

va mântui. Psalmul 89 spune că poporul l-a întrebat pe Dumnezeu: „Unde

sunt, Doamne, îndurările Tale dintâi pe care le-ai jurat lui David, în

credincioşia Ta?” (v. 49). Atât de mult căutau oamenii împlinirea acestei

promisiuni încât îngerul care a apărut Mariei i-a spus: „El va fi mare şi va

fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de

domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi

Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:32-33). Iisus a venit ca fiu al lui

David pentru a zidi o casă pentru numele lui Dumnezeu și astfel să

împlinească legământul încheiat cu David.

În Vechiul Testament legământul cu David ocupă un loc central,

acesta fiind și motivul pentru care monopolizează în Noul Testament

descrierile cu privire la lucrarea și persoana lui Hristos. Chiar denumirea

de Hristos sau Mesia înseamnă unsul, care face referire la fiul lui David

care este uns. Hristosul era împărat. La intrarea triumfală în Ierusalim a

lui Iisus călare pe un măgăruș ,oamenii strigau: „Împăratul tău vine la

tine” (Mat. 21:5). Totuși umilința lui Iisus învăța poporul că împăratul pe

care îl așteptau aducea o altă împărăție decât cea la care se gândeau ei.

Așa cum i-a spus lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.

Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca

să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici”

(Ioan 18:36). Iisus a adus o împărăție spirituală, cerească. Casa pe care a

zidit-o El nu a fost o casă făcută din lemne și piatră, ci din oameni vii.

Casa spirituală pe care a zidit-o El a fost biserica (1 Cor. 6: 19, Ef. 2:20-

22, 1 Pet. 2:5).

Petru dovedește în marea sa predică din ziua Cincizecimii faptul

că Iisus este atât Hristos, cât și Domn făcând referire la legământul

davidic (Fapte 2:22-36). În predica sa din Fapte 3 el folosește denumirea

de „Cel Sfânt și Neprihănit” pentru Iisus pe care oamenii l-au respins

(3:14).Acest titlu se referă la fiul neprihănit al lui David pe care îl aștepta

140

poporul. Pavel face de asemenea referire la legământul cu David pentru a

arăta faptul că învierea lui Iisus dovedește că El este adevăratul Fiu al lui

Dumnezeu, prin care avem iertarea păcatelor (Fapte 13:32-39). Așadar,

legământul davidic este asemenea unui microscop care ne permite să

vedem mai detaliat toate nuanțele minunate și trăsăturile glorioase ale

lucrării lui Hristos ca Împărat al nostru.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Din ceea ce am menționat anterior ar trebui să fie evident faptul

că beneficiul spiritual pe care îl avem datorită legământului davidic nu

poate fi subliniat în mod exagerat. Fără legământul davidic nu am

înțelege pe deplin persoana și lucrarea lui Hristos. Dacă nu înțelegem

acest legământ, lucrarea de mântuire a lui Iisus este lipsită de context. Ca

popor peregrin al lui Dumnezeu avem nevoie să auzim mereu siguranța

Evangheliei. Temeinicia Evangheliei este întărită și mai mult de

legământul davidic. Această promisiune a lui Dumnezeu dăinuie pentru

totdeauna precum luna pe ceruri (Psalmul 89:37). Singurul mod prin

care legământul cu David să fie încălcat este ca Dumnezeu să mintă, ceea

ce nu este posibil. Promisiunea făcută lui David a așteptat pentru a fi

împlinită doar ca acel Urmaș Neprihănit al lui David să vină, iar acesta

este Hristos.

Născut din fecioara Maria, din linia genealogică a lui David, ca Fiu

al lui Dumnezeu, sfânt și fără nevinovat, Hristos a venit ca ziditor al

templului pentru Numele lui Dumnezeu. El a construit singurul templu în

care Dumnezeu ar putea locui vreodată, un templu spiritual în care

poporul lui Dumnezeu este sfânt și pietrele vii ale clădirii. Iisus Hristos a

făcut aceste lucruri prin sângele Său. El ne-a dat nouă neprihănirea Lui,

iar sângele Său ne-a curățat toate păcatele, făcându-ne un templu al

Dumnezeului celui Viu. Așadar în Apocalipsa 21:3 atunci când Domnul

spune: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!” acest lucru este adevărat

pentru că Hristos a împlinit legământul davidic.

Pe lângă faptul că legământul davidic întărește Evanghelia, ne

întărește și nădejdea binecuvântată pe care o avem. Așa cum este scris în

cartea Evrei, deocamdată nu vedem că toate lucrurile Îi sunt supuse (Ev.

2:8). Nu toți dușmanii se află la picioarele lui Hristos. Știm asta foarte

141

bine, nu-i așa? Păcatul, răutatea și moartea din această lume se află

pretutindeni. Țara noastră nu este condusă de un rege. Există multe

beneficii aduse de pârghiile de control ale unei republici democratice. Cu

toate acestea lucrurile nu sunt nici pe departe așa cum ar trebui să fie.

Corupția încă este nestăpânită. Banii proveniți din taxe sunt risipiți.

Tribunalele se luptă să-i pedepsească pe infractorii vădiți, deși multe din

legile noastre nu sunt corecte. Mai mult decât atât moartea dă târcoale

fiecărui om. Totuși răul nu este răspândit doar în lume. Învățătura falsă,

schisma și păcatul tulbură profund biserica. Biserica vizibilă ca imagine

pământească a templului lui Dumnezeu este lovită de păcat și răutate.

Încă nu vedem toate lucrurile supuse lui Hristos.

Cu toate acestea Dumnezeu i-a jurat lui Hristos că îi va supune

toate lucrurile. Trebuie să așteptăm cu răbdare având credință pentru

manifestarea finală a împărăției lui Hristos prin învierea noastră. Văzând

răutatea ce este în această lume, legământul davidic ne asigură de faptul

că cetățenia noastră este în împărăția cerească a lui Hristos. Ca cetățeni

în împărăția Lui, în acest veac noi Îi slujim Împăratului nostru lăsând ca

faptele noastre bune să strălucească ca mărturie a domniei Sale.

Nădejdea noastră nu este în președinții, guvernatorii sau armatele de pe

pământ, ci în domnia lui Hristos. El ne protejează până la ultimul sunet al

trâmbiței atunci când va veni ca Domn al domnilor și Rege al regilor.

Atunci Hristos îi va distruge pe toți dușmanii Săi și pe dușmanii noștri, în

special cel mai mare dușman care este moartea. El ne va face să fim

asemenea Lui și ne va lua să locuim cu El în lumina Feței Sale pentru

veșnicie.

David a văzut gloria domniei lui Hristos atunci când a scris cu mii

de ani în urmă următoarele cuvinte: „este ca lumina dimineţii când

răsare soarele în dimineaţa fără nori; ca razele soarelui după ploaie, care

fac să încolţească din pământ verdeaţa” (2 Sam. 23:4). Să ne bucurăm în

Hristos împăratul nostru și să așteptăm cu credință împărăția Lui

nepieritoare!

142

Întrebări pentru meditare

1. Care sunt cele două caracteristici ale legământului davidic?

2. Explică modul în care aceste două caracteristici au lucrat

împreună în istoria răscumpărării.

3. De ce este atât de important ca împăratul davidic să fie

neprihănit?

4. Care sunt sensurile cu care este folosit cuvântul „casă” în 2 Samuel

7? În ce fel se împlinesc în lucrarea lui Hristos aceste semnificații?

5. Vorbește despre modul în care Domnia lui Hristos este o

mângâiere pentru tine în viața de acum.

143

Zorii noii creații:

NOUL LEGĂMÂNT

Așa cum am explicat în capitolul trecut, inițial domnia lui Solomon

părea că a împlinit promisiunile lui Dumnezeu făcute lui David. Fiul lui

David era pe tronul tatălui său, a construit un templu și domnea peste

poporul Israel într-o perioadă de pace și prosperitate fără precedent. Sub

conducerea lui Solomon, poporul Israel o ducea cum nu se putea mai

bine (vezi 1 Împărați 4:20-25). Povestea tristă este faptul că aceste

vremuri bune s-au sfârșit bineînțeles cu căderea lui Solomon. Deși

începutul a fost bun, Solomon nu a fost credincios în a umbla în ascultare

față de Domnul. El a slujit idolilor și nu a împlinit elementul condițional

al legământului davidic. După decăderea și moartea lui Solomon, poporul

Israel s-a împărțit în două împărății, unde în sud domnea Roboam asupra

lui Iuda și Ieroboam stăpânea asupra poporului Israel în nord. Cărțile 1 și

2 Împărați (împreună cu cartea complementă 2 Cronici) descriu

vremurile întunecate și triste ale acestor împărăți și modul în care

treptat au alunecat în tot mai multă neascultate și idolatrie. Împărat

după împărat au umblat în nesupunere față de Domnul și au condus

poporul într-o necinstire flagrantă a legământului mozaic.

Pe parcursul acestei perioade a istoriei răscumpărării Domnul a

ridicat numeroși profeți, o serie de procurori ai legământului trimiși să

instituie un proces de judecată împotriva poporului necredincios. În timp

ce Iuda și Israelul au coborât și mai jos pe calea apostaziei, profeții le-au

reamintit condițiile legământului mozaic (cf. Lev. 26 și Deut. 28). Aceștia

i-a avertizat cu privire la blestemul și distrugerea iminentă dacă nu se

pocăiesc de păcatele lor. Neascultarea lor urma să ducă la dezastru

politic și economic, culminând cu exilul din țară.

Împreună cu mesajul judecății, profeții au adus, de asemenea, și

un mesaj al speranței. Ei au vestit o vreme a reînnoirii care va veni prin

harul lui Dumnezeu prin Mesia care a fost promis. Deși poporul a încălcat

legământul mozaic, Dumnezeu nu va uita de promisiunile Sale

necondiționate și de legământul făcut cu Avraam. Profeții au văzut la

144

orizont un nou legământ prin care binecuvântările legământului încheiat

cu Avraam vor fi împlinite. Prin lucrarea lui Mesia și prin puterea

Duhului Sfânt, va fi o nouă omenire și o nouă creație. Nu va fi doar o

înnoire a legământului mozaic, ci și ceva cu totul nou, asemenea vinului

nou care trebuie să fie pus în burdufuri noi.

Acesta este contextul profeției clasice a lui Ieremia despre noul

legământ:

Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu

casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am

încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i

scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că

aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată

legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele

acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi

scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi

poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe

fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor

cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul;

căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de

păcatul lor.” (Ier. 31:31-34)

Deși israeliții nu și-au împlinit jurământul făcut la muntele Sinai,

Dumnezeu a promis un nou legământ în care legătura sfântă cu poporul

Său nu poate fi ruptă.

Această speranță a noului legământ a continuat chiar și după ce

ciocanul judecății lui Dumnezeu a căzut asupra poporului Israel. În anul

779 î. Hr. Domnul i-a trimis pe asirieni să cucerească și să deporteze

regatul nordic al Israelului. Samaria, capitala lor, a fost distrusă, iar

poporul a fost împrăștiat prin Imperiul Asiriei, fără vre-o posibilitate de

întoarcere. Apoi în anul 596 î. Hr. Domnul i-a trimis pe babilonieni să

invadeze și să decimeze regatul sudic al poporului Israel. Ei au jefuit

Ierusalimul, au distrus complet templul și au luat poporul în exil, unde au

rămas pentru șaptezeci de ani. La întoarcerea lui Iuda în țară, rămășița a

continuat să-l aștepte pe Mesia cel promis care va inaugura noul

legământ.

145

Apoi după aproape cinci sute de ani mai târziu, Iisus din Nazaret

în timp ce lua masa împreună cu ucenicii săi în noaptea de dinaintea

răstignirii Sale a făcut o referire clară la noul legământ. Luând pâinea și

vinul, a spus: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi

lucrul acesta spre pomenirea Mea… Acest pahar este legământul cel nou,

făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi” (Luca 22:19 b, 20 b). Odată

cu venirea lui Hristos-sămânța lui Avraam și adevăratul Israel-a sosit și

noul legământ și noua creație.

Ce este noul legământ?

Poate o mai bună întrebare ar fi fost: „Care este noutatea acestui

nou legământ?” Din moment ce legământul harului este singurul

legământ prin care toți credincioșii sunt mântuiți, de ce s-a deranjat

Dumnezeu să facă un nou legământ? Există cel puțin șase diferențe

principale între vechiul și noul legământ pe care este important să le

înțelegem.

În primul rând, noul legământ este nou fiind pus alături de

legământul mozaic, dar nu față de cel avraamic. Așa cum am văzut în

capitolul 5, legământul necondiționat al harului încheiat cu Avraam nu a

fost întrerupt de legământul condițional pe care l-a încheiat cu poporul

Israel 430 de ani mai târziu (Gal. 3:16-18). De fapt, continuitatea dintre

legământul încheiat cu Avraam și noul legământ este atât de puternică

încât Noul Testament îi numește pe toți credincioșii-fie evrei sau

neamuri-sămânța lui Avraam (Gal. 3:29; Ev. 2:16, cf. Rom. 4:11). Ambele

sunt legăminte ale promisiunii, nu a legii. În ambele legăminte,

Dumnezeu promite în mod necondiționat că ofere daruri păcătoșilor care

nu le merită, doar pe baza harului și doar datorită lui Hristos. Aici trebuie

să menționăm remarca lui Calvin referitoare la această continuitate:

„Acest legământ (adică cel încheiat cu Avraam) se aseamănă atât de mult

cu la nostru (adică Noul) în substanță și în realitate, încât cele două sunt,

de fapt, unul și același.”56 Așadar atunci când Biblia vorbește despre noul

legământ, vorbește despre un legământ care este nou în relație cu ceea ce

este numit vechiul legământ, adică legământul mozaic (2 Cor. 3:4-14, Ev.

56

Institutes, 2. 10. 2.

146

8:6-13, cf. 9:1, 15). Noutatea noului legământ evidențiază relația de

discontinuitate cu legământul mozaic, deși nu este în relație de

discontinuitate fașă de legământul avraamic.

În al doilea rând, noul legământ este mijlocit de Hristos și nu e

Moise. O distincție importantă între vechiul și noul legământ este

diferența dintre cei doi mijlocitori. În timp ce Hristos este Mijlocitorul

sigurului legământ al harului, Moise a fost mijlocitorul legământului

vechi de la muntele Sinai (Ioan 1:17, Ev. 3:1-6, 8:1-6). Acest lucru face ca

natura celor două legăminte să difere. Noul legământ Îl are pe Hristos în

centru ca mijloc prin care cineva îi aparține lui Dumnezeu, nu legea

legământului de la muntele Sinai.

În al treilea rând, noul legământ binecuvântează în loc să blesteme.

Noul legământ îi asigură păcătosului credincios ceva ce vechiul legământ

nu era capabil să-i ofere: neprihănirea și iertarea de păcate; Pavel spune:

„acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege” (Rom.

3:21, cf. Mat. 26:17-28, 2 Cor. 3, Gal. 3-4, Ev. 8-10). Așa cum am arătat în

capitolul 6, vechiul legământ se baza pe lege și cerea ascultarea

poporului Israel pentru ca acesta să fie binecuvântat. Condiția acestui

legământ a fost: „Dacă asculți vei fi binecuvântat” (Deut. 28:2). Pe de altă

parte, noul legământ se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu de

mântuire a păcătoșilor. Condiția legământului nou este: „Crede în

Domnul Iisus și vei fi binecuvântat” (Fapte 16:31, cf. Rom. 10:3-13, Gal.

2:16).John Owen în comentariul său pe Evrei a subliniat această

distincție: „Vechiul (legământ), privit la modul absolut, nu avea nici o

promisiune a harului care să comunice întărire spirituală sau care să ne

asiste în ascultarea noastră.” Promisiunile sale aveau de-a face cu

„lucruri temporare în țara Canaan.”57 Legea dată în vechiul legământ nu

avea nici o putere în a-i face pe oameni să fie neprihăniți (1 Cor. 15:56).

Nu putea decât să descopere păcatul, să îi condamne și să pună hotare

păcatului. În schimb, noul legământ declară: „dragostea, harul și mila lui

Dumnezeu și odată cu aceasta oferă pocăință, iertare de păcat și viață

veșnică.”58 În timp ce vechiul legământ nu putea decât să fortifice

blestemul păcatului, noul legământ îl anulează.

57

Owen, Works, 22:89-90. 58

Idem, 94.

147

În al patrulea rând, noul legământ asigură o înnoire internă

realizată de Duhul Sfânt. În Vechiul Testament, Dumnezeu a promis în

zilele de pe urmă o mare revărsare a Duhului Său asupra poporului. Deși

poporul Israel nu a adus roadele neprihănirii, poporul lui Dumnezeu va

aduce roade din plin în noul legământ datorită lucrării Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt va realiza în poporul lui Dumnezeu ceea ce au fost incapabili

să realizeze prin ei înșiși, astfel făcându-i să umble într-o nouă ascultare

față de Dumnezeu (Ezec. 36:27). Împreună cu noul legământ, Duhul Sfânt

aduce în prezent noua creație. „Așadar Noul Legământ coincide veacului

viitor” a spus Geerhardus Vos; „aduce lucrurile bune viitoare.”59

În al cincilea rând, noul legământ include și neamurile. Vechiul

legământ restrângea legământul harului pentru un singur popor, dar

noul legământ extindea granițele poporului Israel până la marginile

pământului, făcând din doi unul format din credincioși evrei și

credincioșii dintre neamuri (Ef. 2:14).Acest lucru implică, bineînțeles, o

schimbare în natura vizibilă a comunității legământului. John Owen a

remarcat faptul că în vechiul legământ împărăția lui Dumnezeu era una

geopolitică și pământească, „constând într-un imperiu, putere, victorie și

bunăstare”, însă în noul legământ împărăția lui Dumnezeu este

„lăuntrică, spirituală și cerească.”60

În al șaselea rând, noul legământ este permanent. În timp ce

vechiul legământ fost temporar și făcut în așa fel încât să fie înlocuit, noul

legământ este final și care nu poate fi înlocuit. Noul legământ este

permanent fiindcă Mijlocitorul său nu este doar un om, ci Dumnezeu

întrupat care este pentru veșnicie preotul nostru. O. Palmer Robertson

recunoscând acest caracter permanent al legământului a arătat faptul că

nu mai este nevoie de un alt legământ: „nu este doar noul legământ; este

și ultimul legământ. Fiindcă va duce le îndeplinire ceea ce Dumnezeu a

hotărât să facă în planul Său de răscumpărare, nu va fi niciodată perimat

de un alt legământ.”61

Figura 4 arată aceste distincții dintre cele două legăminte.

59

Geerhardus Vos, the Teaching of the Epistle to the Hebrews (retipărit de Eugene: Wipf & Stock, 1998), 194. 60

Owen, Works, 22:96. 61

O. Palmer Robertson, the Christ of the Covenants (Philipsburg: P&R, 1980), 277.

148

Figura 4. Diferențele dintre vechiul legământ și noul legământ.

VECHIUL LEGĂMÂNT NOUL LEGĂMÂNT

Părțile Dumnezeu și poporul

Israel

Dumnezeu, cei care cred

(iudei și neamuri) și copiii

lor

Timpul în care

a fost încheiat

Muntele Sinai Moartea și învierea lui

Hristos

Condiția Ascultarea poporului

Israel

Credința în Hristos, Cel care

a fost ascultător în mod

perfect

Mijlocitorul Moise Hristos,

Promisiunea Binecuvântarea națiunii Justificarea, locuirea

Duhului Sfânt și o viață

glorificată

Natura Temporară Permanentă

Așadar putem defini noul legământ ca acțiunea lui Dumnezeu de a

da naștere unei noi creații în poporul Său prin lucrarea încheiată a lui

Hristos ca legământul cu Avraam să fie împlinit.

Care este învățătura Bibliei?

Într-un fel, întreaga Biblie este despre noul legământ. Întregul

curs al istoriei răscumpărării, de la de la prima promisiune pe care a

făcut-o Dumnezeu că va trimite un Mântuitor (Gen. 3:15) la cea făcută lui

Avraam și lui David și până la Hristos, este o anticipare a acestei noi

creații inaugurate de acest legământ nou. Cu toate acestea sunt câteva

pasaje importante pentru înțelegerea noului legământ.

Ieremia 31:31-34. Așa cum am menționat mai sus, acesta este

pasajul clasic al Vechiului Testament care vorbește despre noul

legământ. Ieremia spune că Dumnezeu va face un legământ care este

diferit de vechiul legământ încheiat la muntele Sinai: „(…) voi face cu

casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe

care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i

149

scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat.” Ieremia a profețit

despre o vreme în care vechiul legământ se va sfârși și poporului lui

Dumnezeu i se vor întâmpla lucruri noi și extraordinare: „Ci iată

legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice

Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu

voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” Acest nou legământ va

oferi ceea ce nu putea vechiul legământ: o înnoire lăuntrică și tăierea

împrejur a inimii care va face ca poporul lui Dumnezeu să umble în

ascultare de El.

Această lucrare nouă a Domnului în poporul Său va fi atât de

impresionantă încât nu va mai fi nevoie de cineva în comunitatea

legământului care să-și învețe aproapele sau fratele: „Cunoaşte pe

Domnul!” fiindcă tot poporul lui Dumnezeu Îl vor cunoaște deplin, de la

cel mai mic până la cel mai mare. Nimeni nu-și va mai aduce aminte de

păcatul lui Israel și de încălcarea legământului încheiat la muntele Sinai.

În schimb, poporul Israel avea pace deplină știind că toate fărădelegile

sale au fost iertate.

În ultimă instanță, Ieremia a profețit despre veacul viitor, o vreme

în care aceste lucruri vor fi împlinite pe deplin. Atunci când va fi un cer

nou și un pământ nou nu va mai fi păcat în minte și în inimă, nici un eșec

în a-L cunoaște pe Domnul, nici o descurajare datorită păcatului cuiva. În

acea zi Dumnezeu va șterge toate lacrimile din ochii poporului Său.

Lucrurile dintâi vor fi trecute, iar mare promisiune a lui Dumnezeu care

s-a auzit de-a lungul veacurilor se va împlini: „El va locui cu ei, şi ei vor fi

poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apoc.

21:3b).

Vestea bună care ne este proclamată nouă este că acest veac viitor

a pătruns în acest veac rău în care trăim acum, prin viața, moartea și

învierea lui Iisus Hristos. Odată cu lucrarea încheiată a lui Hristos,

legământul cel nou al lui Dumnezeu cu poporul Său a fost inaugurat, iar

noua creație a Sa a răsărit (2 Cor. 5:17). De asemenea mai sus am

menționat referința pe care o face Iisus la noul legământ în noaptea de

dinainte de a fi răstignit. El a vorbit despre moartea Sa ispășitoare și

astfel despre semnul și pecetea morții Sale, Cina Domnului, ca

„legământul cel nou, făcut în sângele Meu” (Luca 22:20, cf. 1 Cor. 11:25,

150

Mat. 26:28, Marcu 14:24). Hristos a folosit limbajul din Ieremia 31 în

mod deliberat și l-a aplicat Lui Însuși.

După înălțarea Lui în cer după învierea Sa, Hristos a trimis Duhul

promis (Fapte 2) pentru ca binecuvântările pe care Ieremia le-a vestit să

fie deja experimentate în acest veac. Credincioșii în noul legământ au fost

circumciși în inima lor. Legea lui Dumnezeu nu le este impusă în mod

extern, așa cum era situația vechiului legământ, ci legea este pusă în

inimile lor pentru ca credincioșii să devină doritori să trăiască în

ascultare de ea.

Ezechiel. În câteva pasaje din cartea lui, Ezechiel vestește același

legământ despre care a vorbit și Ieremia. Deși el nu folosește denumirea

de „noul legământ” așa cum face Ieremia, utilizează aceleași concepte,

formând o paralelă clară cu profeția lui Ieremia. În Ezechiel 16:60,

profetul spune că Domnul va face un legământ veșnic cu poporul său.

Deși poporul Israel a „nesocotit jurământul rupând legământul” (v. 59),

adică, vechiul legământ de la muntele Sinai, Domnul își va aduce aminte

promisiunea făcută mai înainte în legământul făcut cu Avraam

„legământul Meu făcut cu tine în vremea tinereţii tale” (v. 60) și va face

un legământ nou care va fi veșnic. Acest legământ nu doar că va fi

permanent, așa cum a spus și proorocul Ieremia, ci asigura ispășirea

pentru toate păcatele poporului lui Dumnezeu (v. 63). Acest legământ

despre care a vorbit Ezechiel este evident legământul nou făcut de

Hristos, a cărui sânge vărsat este jertfa de ispășire pentru păcatele

noastre.

Ezechiel a mai spus că acest legământ nou va aduce pace

poporului lui Dumnezeu-pacea care vine din cunoștința faptului că

poporul îi aparține Domnului. În capitolul 34, după ce a profețit

împotriva păstorilor falși ai lui Israel, el arată faptul că Domnul va da un

adevărat Păstor poporului Său: „ pe Robul Meu David; El le va paşte, El va

fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi

voievod în mijlocul lor.” (v. 23 b-24 a). Domnul va face și un „legământ de

pace” cu poporul Său atunci când va veni acest Păstor (v. 25-31). Așa

cum scrie Ezechiel, noul Păstor va duce cu Sine un legământ nou și o

nouă pace. Acest Păstor este, bineînțeles Hristos (Ioan 10:1-30), prin

care avem pace cu Dumnezeu (Rom. 5:1) și ne bucurăm de o pace care

151

întrecere orice înțelegere, care ne păzește inimile și mintea în El (Fil.

4:7).

Ezechiel continuă să vorbească despre lucrarea nouă pe care o

face Duhul în inima poporului lui Dumnezeu. Folosind un limbaj similar

cu al lui Ieremia, Ezechiel spune că Dumnezeu va da poporului Său o

inimă nouă și un Duh nou: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un

duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă

de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile

Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele” (Ezec. 36:26-27). Deși Duhul

Sfânt a fost activ în timpul perioadei Vechiului Testament născând

credință (Gal. 3:7-9) și împuternicindu-i pe credincioși pentru a face

anumite slujbe (Num. 11:17, 1 Sam. 10:6), va fi turnat asupra poporului

său cu mult mai deplin - atât cantitativ, cât și calitativ - decât a fost

vreodată înainte. Manifestarea noii vieți a Cuvântului rostit de Duhul

Sfânt în noul legământ va fi atât de extraordinară încât Domnul o

asemănă cu o mulțime de oase aflate într-o vale care primesc noi trupuri

de carne și oase și o bucurie vie (Ezec. 37:1-14).Legământul nou și veșnic

de pace va face poporul lui Dumnezeu să umble în ascultare (v. 24-28).

Acest lucru este parte a contextului învățăturii lui Pavel din Noul

Testament despre sfințirea credinciosului. Dumnezeu nu doar i-a

justificat pe credincioși prin a-i îmbrăca cu neprihănirea lui Hristos, ci i-a

și îngropat împreună cu Hristos și i-a înviat la o viață nouă (Rom. 6:1-4).

Prin puterea duhului Sfânt aceia care sunt uniți cu Hristos nu mai sunt

sub dominația și robia păcatului (Rom. 6:5-14), ci au fost eliberați pentru

a umbla pe căile neprihănirii (Rom. 6:15-23). Duhul produce roadele

neprihănirii în poporul Său (Gal. 5:22-23). El îi asigură de asemenea de

faptul Hristos a împlinit poruncile legii în locul lor (Rom. 8:1-4) și că ei îi

aparțin lui Dumnezeu ca popor al Lui și ca fii preaiubiți si Săi (Rom. 8:9-

17). Cu adevărat, promisiunile vechi ale lui Dumnezeu despre lucrarea

Duhului Sfânt sunt împlinite.

2 Corinteni 3. În acest capitol, Pavel vorbește în mod explicit

despre noul legământ și arată legătura sa vitală cu lucrarea

transformatoare a Duhului Sfânt în inima credinciosului. El atrage întâi

atenția la lipsa de continuitate dintre vechiul și noul legământ. El

asociază vechiul legământ, adică legământul mozaic cu „slova” care

„omoară”.Pe de altă parte, el asociază noul legământ cu „Duhul” care „dă

152

viață” (2 Cor. 3:6). Deși vechiul legământ descoperea oamenilor

dreptatea lui Dumnezeu prin legea sfântă, ea nu-i putea asigura

păcătosului acea neprihănire. De aceea Pavel numește vechiul legământ

„slujba aducătoare de moarte” (3:7) și „slujba aducătoare de osândă”

(3:9). Legea cerea ascultarea pe care nici un credincios nu o poate realiza

și apoi îi condamna pe cei care nu au fost ascultători (cf. Gal. 3:10-12).

Într-adevăr, dintr-un anumit punct de vedere „legea lui Moise a fost” așa

cum spunea Charles Hodge „repunere în vigoare a legământului

faptelor.”62

Acest lucru s-a întâmplat pentru a ne arăta nevoia noastră de

Hristos, Cel care a împlinit toate cerințele vechiului legământ. În timp ce

legământul mijlocit de Moise a fost o slujbă aducătoare de osândă,

legământul al cărui Mijlocitor este Hristos este „slujba aducătoare de

neprihănire” (3:9). Prin credința în Hristos și nu prin faptele legii suntem

socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a îndepărtat

mahrama necredinței din mintea noastră-fapt ce vechiul legământ nu

putea face-și acum ne transformă după chipul lui Hristos (3:12-18).

Mai mult, Pavel subliniază faptul că vechiul legământ a fost

temporar, iar noul legământ este veșnic. De fapt, promisiunile

legământului cu Avram cereau ca vechiul legământ să dureze doar o

vreme. Deși darea legii la muntele Sinai a făcut ca fața lui Moise să

strălucească datorită slavei, vechiul legământ nu a fost încheiat pentru

veșnicie. Dumnezeu l-a creat ca legământ temporar pentru a fi împlinit

de Fiul Său. Acesta nu poate fi comparat cu noul legământ care este

permanent și îl depășește cu mult în slavă (3:11).

Galateni 3-4. Pavel argumentează în favoarea doctrinei

justificării prin credință atunci când le scrie bisericilor care se aflau sub

influența unor învățători falși ce spuneau că neprihănirea și mântuirea

vin prin faptele legii, nu doar prin Iisus Hristos. În argumentarea sa,

apostolul atrage atenția asupra distincției dintre legământul cu Avraam

și cel încheiat cu Moise. Cel dintâi a fost un legământ al promisiunii, în

vreme ce legământul cu Moise a fost un legământ al legii. Toți cei care

doresc să fie justificați de către Dumnezeu sunt justificați în același fel în

care a fost și Avraam, adică doar prin credința în promisiunea lui 62

Charles Hodge, 1&2 Corinthians (1859, Edinburgh: Banner of Truth, retipărit în 1978), 433.

153

Dumnezeu. „Aşa că cei ce se bizuie pe credinţă sunt binecuvântaţi

împreună cu Avraam cel credincios” (Gal. 3:9). Pe de altă parte, „toți cei

care se bizuie pe faptele legii”, adică, toți cei care încearcă să vină la

Dumnezeu prin legământul mozaic, și nu prin legământul cu Avraam

„sunt sub blestem; pentru că este scris: «Blestemat este oricine nu

stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă»” (3:10, cf.

Deut. 27:26).

Pavel arată că cele două legăminte, prin natura lor, sunt aflate în

antiteză, cel avraaamic este un legământ al credinței, iar cel mozaic al

legii. „Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin

Lege, este învederat, căci «cel neprihănit prin credinţă va trăi.» Însă

Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: «Cine va face aceste

lucruri va trăi prin ele»” (3:11-12).

Spre deosebire de dispensaționalism, legământul încheiat cu

Avraam nu se sfârșește cu o inaugurare a legământului mozaic: „Iată ce

vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu

poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după

patru sute treizeci de ani” (3:17). Mai degrabă, promisiunea a fost

împlinită în urmașul lui Avraam, pe care Pavel îl identifică cu Hristos

(3:16). Toți cei care sunt în Hristos doar prin credință sunt numiți, de

asemenea, sămânța lui Avraam (3:29).Astfel, noul legământ reprezintă

împlinirea legământului cu Avraam. Nu sunt două popoare ale lui

Dumnezeu: poporul Israel și biserica, cu Dumnezeu are un singur popor:

sămânța lui Avraam, adică, toți credincioșii promisiunii lui Dumnezeu în

Hristos. Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam prin care îi

promite că va fi o binecuvântare pentru toate popoarele a fost împlinită,

deoarece granițele poporului Israel s-au lărgit pentru a cuprinde toate

popoarele.

Dacă este o așa strânsă legătură între legământul încheiat cu

Avraam și noul legământ, atunci ne punem întrebarea: „Atunci pentru ce

este Legea?” De ce a făcut Dumnezeu efortul să încheie un legământ la

muntele Sinai, dacă era doar un legământ temporar și nu îl anula pe cel

avraamic? Pavel anticipează această întrebare și răspunde: „Ea a fost

adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânţa”

(adică Hristos) căreia Îi fusese făcută făgăduinţa” (13:19a). Legea

mozaică a fost ca o bonă pentru poporul Israel: „Astfel, Legea ne-a fost un

154

îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă”

(3:24). A fost doar un legământ temporar, pentru a conduce poporul la

Hristos. „După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul

acesta” (3:25).

Evrei. Cartea Evrei conține una dintre cele mai clare învățături cu

privire la noul legământ. Scriindu-le creștinilor iudei care erau

persecutați și ispitiți să se lepede de credință și să se întoarcă la iudaism,

autorul acestei scrisori minunate ,care este și o predică nemaipomenită,

vorbește despre faptul că Hristos este împlinirea tuturor imaginilor și

umbrelor vechiului legământ și adevăratul mare preot care ne-a

dobândit o răscumpărare veșnică prin sângele Său. Aceasta înseamnă că

„El (Iisus) este chezașul unui legământ mai bun” (Ev. 7:22), adică mai

bun decât vechiul legământ a cărui mijlocitor a fost Moise, pentru că

„aşezat pe făgăduinţe mai bune” (8:6). În timp ce vechiul legământ

promitea binecuvântarea poporului cu condiția ascultării, noul legământ

promitea iertarea de păcate și viața veșnică tuturor celor care se încred

în Domnul Iisus.

Autorul citează Ieremia 31:31-34 pentru a arăta că vechea

promisiune a lui Dumnezeu, prin care făgăduiește încheierea unui nou

legământ, s-a împlinit în Hristos. Așadar, întorcându-ne la vechiul

legământ, acesta era imposibil, din moment ce inaugurarea noului

legământ îl făcea să fie învechit. „Prin faptul că zice: „un nou legământ”, a

mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este

aproape de pieire” (Ev. 8:13). Sistemul sacrificial la care cititorii iudei

erau ispitiți să se întoarcă a fost rânduit pentru a pregăti poporul lui

Dumnezeu pentru singura jertfă adevărată adusă de „Mijlocitorul unui

legământ nou” (9:15). Nu a fost decât „umbra bunurilor viitoare” și nu

„înfățișarea adevărată a lucrurilor” (10:1). Acest sistem nu-i putea

desăvârși pe păcătoși sau să le șteargă păcatele. Ba chiar, nu făcea decât

să le amintească de păcatul lor de fiecare dată când aduceau jertfa.

Spre deosebire de acesta, legământul mijlocit de Hristos este mai

bun pentru că jertfa sa șterge păcatul și îi face pe păcătoși să poată fi

primiți de Dumnezeu. Lucrarea încheiată a Sa deschide calea tuturor

credincioșilor în Sfânta Sfintelor, în spatele draperiei care separa slava

lui Dumnezeu de popor (9:15-28). Așadar, despărțirea de noul legământ

în schimbul vechiului legământ însemna aducerea intrarea sub blestem.

155

„La fel cum binecuvântarea de a fi în Hristos este mai mare decât a fi în

legământul mozaic, blestemele sunt mai mari pentru cei care încă își pun

încrederea în umbrele legii, mai degrabă decât în promisiunile

evangheliei.”63

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Doctrina noului legământ este importantă pentru viața de creștin

din câteva motive. În primul rând, ne păzește din a încerca să trăim pe

baza vechiului legământ. Fiindcă am fost creați cu scopul de a trăi în

sfințenie iubindu-L pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, tendința

noastră naturală este să căutăm putere în urmărirea neprihănirii prin

lege. Așadar, de exemplu, dacă un creștin este întristat pentru că se luptă

cu mânia și lipsa de răbdare față de ceilalți, el se poate hotărî să încerce

mai mult să fie blând și plin de compasiune față de ceilalți, aș cum

poruncește Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru a deveni mai sfânt, el se

concentrează pe poruncile legii, decât pe Hristos, care ne dă Duhul Sfânt

al Său pentru a putea asculta de poruncile Lui. Problema acestei abordări

este presupunerea faptului că neprihănirea vine mai degrabă prin lege,

decât prin Duhul Sânt, fapt ce nu o diferențiază de abordarea celor

necredincioși.

Contrastul dintre legământul vechi și nou, ne învață lecția

importantă a faptului că legea nu poate aduce neprihănirea. Aceasta nu

poate schimba inima omului. Așa cum a spus Pavel în Galateni 3:21 „Dacă

s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni

din Lege.”

De curând, ideea lui Pavel, a fost ilustrată într-un mod remarcabil

printr-o întâmplare petrecută fiului coautorului meu care întorcându-se

de la grădina zoologică din San Diego, i-a povestit tatălui său ce a văzut în

ziua aceea în zona unde erau expuși tigri. În timp ce se uita la un tigru

malaiezian printr-o fereastră în țarcul său mare cu garduri înalte, a

observat o rață sălbatică care a aterizat în limitele domeniului tigrului.

Rața nu era deloc conștientă că se afla în țarcul tigrului. Tot ce știa rața

era că a găsit o zonă minunată și plină de verdeață din San Diego, un loc

63

Horton, God of Promise, 59.

156

extraordinar unde se poate odihni. Tigrul însă a observat rața și îi

urmărea orice mișcare. Rața nebăgând de seama prezența tigrului, s-a

dus cu mersul ei legănat să bea apă. Tigrul în mod instinctual a luat

poziția de atac și s-a năpustit asupra raței într-o secundă. Înainte ca rața

să-l vadă pe tigru venind, se afla în fălcile puternicului tigru care a făcut-

o bucăți și a mâncat-o. Deși tigrul trăia între gardurile grădinii zoologice

din San Diego, departe de sălbăticie, nu a încetat să se comporte conform

instinctului său de fiară sălbatică. Aceste ziduri nu puteau stăpâni tigrul,

decât într-o anumită măsură îi limitau locul în care trăia, dar nu aveau

nici o putere în schimbarea naturii sale. Nu puteau face ca tigrul să nu

mai fie tigru. Dacă aveți nedumeriri, întrebați rața.

Legea este asemănătoare cu gardurile care îngrădeau tigrul. Legea

definește limitele în care trebuie să trăim și într-o anumită măsură poate

restrânge păcatul. Cu toate acestea nu are nici o putere în a ne schimba

inimile. De aceea avem nevoie de puterea creatoare a Duhului Sfânt, care

ne-a fost dat nouă în noul legământ. Ca parte ap poporului răscumpărat

al lui Dumnezeu, nu ne mai aflăm sub îndrumătorul lipsit de putere al

vechiului legământ, ci sub puterea Duhului Sfânt, care ne face să umblăm

într-o viață înnoită și într-o ascultare plină de recunoștință față de

Dumnezeu. Noul legământ ne vestește faptul că zorii noii creații au sosit,

chiar în viețile noastre care par a fi în neorânduială. Duhul sfânt nu doar

că ne-a oferit neprihănirea lui Hristos prin justificare, ci El ne face părtași

ai neprihănirii lui Hristos prin sfințire. Pe măsură ce urmărim sfințirea,

dând la o parte „orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne”,

trebuie să privim, nu înspre lege pentru a primi puterea de a trăi în

ascultare, ci înspre Mijlocitorul noului legământ, înspre „Căpetenia şi

Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus” (Ev. 12:1-2).

În al doilea rând, doctrina noului legământ ne păzește de

triumfalism. Noul legământ ne arată faptul că împărăția lui Dumnezeu nu

e mai identifică cu o formațiune geopolitică de pe pământ, cu un popor.

În special este important să înțelegem acest lucru în cultura Americană,

în care există o tendință de a confunda împărăția lui Dumnezeu cu

Statele Unite. Cu toate acestea Dumnezeu nu se află în legământ cu

poporul american. America nu a avut nici un reprezentant la Muntele

Sinai. Singurul popor aflat în legământ cu Dumnezeu este noul popor al

Său de pe întreg pământul, adică biserica noului legământ. „Voi însă

157

sunteţi o seminţie aleasă”, apune apostolul Petru, „o preoţie

împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat

ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din

întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). În noul legământ, biserica

nu mai este limitată la descendenții fizici ai lui Avraam, ci este formată

din oameni din toate națiunile pământului, oameni de orice rasă, culoare

și limbă. În timp ce vechiul legământ a reprezentat o vreme în care

neamurile erau scoase afară din țara promisă, noul legământ este o

epocă în care credincioșii trăiesc laolaltă cu necredincioșii în pace și

dragoste. Astăzi este ziua mântuirii, și nu a judecății. Judecata lui

Dumnezeu este amânată până la revenirea Sa.

În al treilea rând, noul legământ ne face să fim în părtășie cu

Dumnezeu în închinare. Vechie promisiune: „Eu voi fi Dumnezeu vostru,

și voi veți fi poporul Meu” (Gen. 17:7, Ex. 6:7, Lev. 26:11-12, Ier. 31:33,

Ezec. 34:23-24, 37:26-27) a fost împlinit în noul legământ (2 Cor. 6:16) și

de care ne bucurăm acum atunci când Dumnezeu se întâlnește cu

poporul său în închinarea publică în fiecare săptămână. Atunci când ne

strângem împreună pentru închinare, nu ne apropiem „de un munte care

se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de

întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care

vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească”

(Ev. 12:18-19). Cu alte cuvinte, nu ne mai adunăm ca cei care se aflau sub

vechiul legământ. Noi ne apropiem „muntele Sionului, de cetatea

Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea

în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în

ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi,

făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de

sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Ev.

12:22-24).Duhul Sfânt se coboară pentru a ne întări sufletele prin

mijloacele prin care ne-a promis că ne va binecuvânta: Cuvântul predicat

al lui Hristos și administrarea sacramentelor.

Prin vestirea Evangheliei în adunarea publică a poporului Său,

Dumnezeu ne asigură din nou de legământul harului, spunându-ne ceea

ce inima noastră nu ne poate spune: faptul că Fiul Său a împlinit

poruncile legii din vechiul legământ și ne-a răscumpărat din blestemul

său. El ne omoară prin legea Sa și ne învie prin Evanghelie. Prin puterea

158

Cuvântului său predicat, El ne înviorează sufletele prin apa vie a lui

Hristos (Ioan 4:14, 7:37-38), ne hrănește pentru a „crește spre mântuire”

(1 Pet. 2:2) și face ca inimile noastre să se bucure în promisiunea unei

vieți glorificate (1 Pet. 1:8).

Dumnezeu are părtășie cu noi, de asemenea, prin faptul că ne

hrănește cu trupul și sângele lui Hristos în cer, care ne-a garantat o cale

nouă și vie spre Sfânta Sfintelor. „Paharul binecuvântat, pe care-l

binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe

care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor.

10:16). Atunci când primim aceste lucruri prin credință, așa cum spune

și catehismul de la Heidelberg, Hristos „vrea să hrănească şi să adape

sufletul meu pentru viaţa eternă cu trupul Său răstignit şi cu sângele Său

vărsat, la fel de neîndoielnic precum primesc din mâna slujitorului

bisericesc şi gust trupeşte pâinea şi paharul Domnului, care îmi sunt date

ca semne sigure ale corpului şi sângelui lui Hristos.”64 La fel cum

predicarea Evangheliei este promisiunea noului legământ al lui

Dumnezeu, Cina domnului este masa noului legământ. Noi suntem

asigurați de promisiunea Lui și ni se garantează faptul că noi suntem

poporul Său, iar El este Dumnezeul nostru.

Mai presus de toate, doctrina noului legământ ne asigură de faptul

că Hristos a împlinit toate poruncile legii pentru noi. Mai mult decât orice

al legământ din Scriptură, noul legământ pune în lumină vestea bună că

Dumnezeu îi declară pe păcătoși justificați și sfinți pe baza neprihănirii

din afara lor, a lui Hristos, care le este atribuită și primită numai prin

credință. Faptul că Dumnezeu a abolit vechiul legământ și l-a înlocuit cu

cel nou, ne dă siguranța că suntem copiii lui Dumnezeu și că ne primește

prin Hristos. Din acest motiv noi putem asculta de îndemnul celui care le

scrie evreilor, ne putem apropia de Dumnezeu cu încredere și să facem

fapte bune cu recunoștință:

Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare

slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a

deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi,

fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne

64

Catehismul de la Heidelberg, 75.

159

apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile

stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă

curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre,

căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii

asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.

Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne

îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua

se apropie. (Ev. 10:19-25)

Fiindcă Mijlocitorul noului legământ ne-a împăcat cu Dumnezeu pentru

totdeauna, atunci când ne apropiem de Dumnezeu, nu se mai revarsă

asupra noastră mânia Lui. În schimb găsim îndurare. În locul fricii ne-a

fost dată o speranță vie, fiindcă noi nu ne apropiem de Dumnezeu pe

baza realizărilor noastre, ci pe baza realizării lui Hristos. Fiind eliberați

de puterea păcatului și din robia legii, putem acum să-I slujim Domnului

în libertate iubindu-ne aproapele într-o viață în care facem fapte bune.

Putem călători prin pustietatea acestui veac rău, fiind conduși de Duhul

Sfânt care ne ațintește ochii înspre Bunul nostru Păstor. Chiar și în

mijlocul durerii și a lacrimilor putem cânta despre legătura sfântă a lui

Dumnezeu cu noi, în Hristos, care nu va fi ruptă niciodată:

Să cântăm și să ne minunăm, să slăvim numele Mântuitorului nostru!

El a făcut să tacă tunetul puternic al legii, El a stins

Focul de pe Muntele Sinai: El ne-a spălat cu sângele Său,

ne-a adus aproape de Dumnezeu.

Să ne minunăm; harul și dreptatea stau împreună și arată înspre

comoara îndurării;

Fiindcă atunci când prin har încrederea noastră este în Hristos,

dreptatea zâmbește și tace:

El care ne-a spălat cu sângele Său, ne-a asigurat calea înspre

Dumnezeu.65

65

John Newton, „Let Us Love and Sing and Wonder” Trinity Hymnal (Atlanta: Great Commission Publications, 1990), 172.

160

Întrebări pentru meditare

1. Care este diferența dintre legământul vechi și cel nou?

2. Care este legătura dintre legământul avraamic și noul legământ?

3. La care dintre promisiunile lui Dumnezeu din noul legământ au

făcut referire profeții?

4. Ce are de-a face Cina Domnului cu noul legământ?

6. Cum ne mângâie noul legământ pe noi ca și credincioși?

161

GLOSAR

Legământul avraamic: legământul harului pe care Dumnezeu l-a

încheiat cu Avraam și sămânța lui, prin care El a promis întregul viitor al

împărăției legământului, atât în ce privește etapa vechiului cât și a noului

legământ.

Ascultarea activă a lui Hristos: păzirea cu credincioșie a legii de către

Hristos în locul poporului Său.

Neprihănire străină: O neprihănire care aparține unei părți transferată

sau trecută în socoteala altei părți, și anume, neprihănirea lui Hristos

transferată și primită de poporul Său doar prin credință.

Harul comun: Binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă deopotrivă

asupra întregii creații, a celor credincioși și necredincioși, binecuvântări

care nu implică mântuirea. Acestea cuprind: soarele, ploaia, familia,

inteligența, arta, formele de guvernământ și mâncarea.

Legământ: O înțelegere formală care creează o relație care implică

aspecte legale.

Legământul harului: Legământul dintre Dumnezeu, credincioși și copiii

lor, prin care promite mântuirea prin credința în Hristos, care le-a

câștigat mântuirea prin ascultarea sa în cadrul legământului

răscumpărării.

Legământul răscumpărării (sau Pactum Salutis): Legământul încheiat

din veșnicie între Tatăl care Îl dă pe Fiul pentru a fi Răscumpărătorul

celor aleși și Căruia Îi cere să împlinească condițiile răscumpărării lor;

Fiul care în mod voit este de acord să împlinească aceste condiții și

Duhul Sfânt, care în mod voluntar aplică lucrarea Fiului celor aleși.

162

Teologie legământului (sau teologie federală): Sistem teologic care

interpretează Scriptura având ca principiu sistematizator doctrina

legământului.

Legământul faptelor: Angajamentul lui Dumnezeu față de Adam și

posteritate, de a-i da în schimbul ascultării viața veșnică și moartea

veșnică în schimbul neascultării.

Blestem: Pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat.

Legământul davidic: Promisiunea lui Dumnezeu făcută lui David prin

care îi făgăduiește ca atunci când fiul său neprihănit îi zidește o casă

numelui lui Dumnezeu, El îi va da o domnie veșnică.

Dispensaționalism: Un sistem teologic care interpretează Biblia prin

prisma unor perioade diferite (dispensații) ale istoriei ca principiu

sistematizator. Relația lui Dumnezeu cu oamenii diferă în funcție de

aceste perioade. În timp ce există diverse tipuri de dispensaționalism,

toate învață o distincție dintre poporul Israel și biserică și revenirea lui

Hristos înainte de venirea mileniului. Majoritatea învățătorilor

dispensaționaliști susțin răpirea biserici înainte de necazul cel mare.

John Nelson Darby (1800-1882), C. I. Scofield (1843-1921) și John

Walvoord (1910-2002) au fost câțiva dintre autorii importanți care au

contribuit la formarea și dezvoltare dispensaționalismului.

Teologia federală: Vezi „Teologia Legământului”. Termenul de „federal”

este folosit pentru a descrie statutul de reprezentant a lui Adam și a lui

Hristos.

Legământul mozaic (sau legământul de la muntele Sinai, vechiul

legământ): Legământul legii al lui Dumnezeu cu poporul Israel, prin care

îi conduce plin de îndurare spre Hristos, arătându-le neprihănirea

perfectă pe care o putea avea doar Hristos pentru a-i mântui pe păcătoși.

163

Noul legământ: Legământul care reprezintă împlinirea legământului cu

Avraam, prin care Dumnezeu aduce face ca poporul Său să fie o făptură

nouă prin lucrarea împlinită a lui Hristos.

Legământul cu Noe: Legământul harului comun al lui Dumnezeu cu

pământul, în ciuda răutății omenirii, de a menține ordinea lucrurilor

până la sfârșit.

Vechiul legământ: vezi „Legământul mozaic”.

Pactum Salutis: Vezi „Legământul Răscumpărării”.

Ascultarea pasivă a lui Hristos: Suferința îndurată de Hristos a

blestemului legii datorită păcatului poporului Său.

Împăcarea: Abandonarea sau satisfacerea judiciară a mâniei sfinte și

drepte a lui Dumnezeu.

Sacrament: Semn vizibil și pecete hotărâtă de Dumnezeu prin care ne

este vestită și garantată promisiunea Evangheliei.

Legământul de la Muntele Sinai: Vezi „Legământul mozaic”.

Tratatul de suzeranitate: Tratat între un stăpânitor mai important

(suzeran) și un stăpânitor mai puțin important (vasal), care cerea ca

vasalul să fie supus în totalitate suzeranului, conform termenilor

tratatului.

Cele trei forme de unitate: Cuprind Mărturisirea Belgiană (1561),

Catehismul de la Heidelberg (1563) și Canoanele din Dort (1618-1619).

Acestea sunt un rezumat al credinței creștine și standardele doctrinare

ale bisericilor reformate.

Icoane: Revelarea de către Dumnezeu a unor imagini în Vechiul

Testament a lucrurilor care urmau să vină în istoria răscumpărării, în

special a lui Hristos, a poporului Său și a cerului.

164

Standardele de la Westminster: Cuprind Mărturisirea de la

Westminster, Catehismul Lung de la Westminster și Catehismul Scurt de

la Westminster. Acestea sunt un rezumat al doctrinei creștine care a fost

realizat de Adunarea de la Westminster din Anglia, în anii 1643-1648.

Acestea sunt standardele doctrinare ale bisericilor prezbiteriene.