Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie ,,R. PACALO”

Catedra „Disciplini specializate”

Disciplina Dermatovenerologie

Subiectul : Întroducerea în specialitate. Anatomia, histologia, fiziologia cutanată

Profesor R.Friptu

Planul lecţiei

1. Dezvoltarea dermatologiei şi venerologiei2. Anatomia, histologia, fiziologia cutanată şi

anexele ei.

3. Etica şi deontologia lucrătorului medical

2

1.DEZVOLTAREA DERMATOLOGIEI ŞI VENEROLOGIEI

Dermatologia, adică ştiinţa despre piele (din gr. derma — piele, logos — cuvânt, ştiinţă), îşi are rădăcinile în antichitate. Fiind uşor observate, bolile de piele, chiar în cele mai îndepărtate perioade de dezvoltare a omenirii, au fost descrise la diferite popoare chiar din momentul apariţiei scrisului. În cărţile de medicină din China din mileniile I I I —II până la era noastră se întâlnesc descrieri precise ale leprei, favusului, scabiei, ihtiozei, vitiligoului, eczemei, alopeciei, furunculului, carbunculului, erizipelului, acneei. Descrie-rea detaliată a eczemei, leprei, scabiei, carbunculului, verucelor, bă tăturii etc. poate fi găsită în papirusurile egiptene din aa. 3000— 1000 până la era noastră.

Conform concepţiei lui Suşruta, ale cărui lucrări datează cu sec. IV—I I I până la era noastră, în India de mult erau cunoscute lepra, bătătura, alopecia, eroziunea picioarelo.; Pen tru tratamentul pruritului cutanat se propuneau 14 remedii, iar pen tru cel al urticariei — mai mult de 40 . Cu mult timp înainte de era noastră, în cărţile lui Moisei au fost descrise favusul, lepra şi al te boli de piele. Deci, dermatologia s-a dezvoltat la diferite popoare de sine stătător, în funcţie de nivelul ştiinţei din acele timpuri şi în conformitate cu bolile care impuneau o atenţie deosebită.

In Grecia Antică Hipocrate (aa. 460—370 până la era noastră) a încercat pentru prima dată să despartă medicina de cultele religioase. El a descris un mare număr de boli de piele, împărţindu-le în 2 grupe — dependente de mediul extern şi dependente de factorii interni (teoria alterării sucurilor). Hipocrate vedea cauza bolilor în amestecul bilei negre şi celei galbene, sângelui şi mucozităţilor. Teoria alterării sucurilor (teoria umorală,) a avuj timp îndelungat, un important rol în dermatologie. Hipocrate a folosit termenii, mulţi din care s-au păstrat până în momentul de faţă: herpes, lepră, alopecie, afte, carcinom, ectimă, peteşii etc.

Celsius din Roma (a. 25 până ia era noastră) a descris, printre alte boli, în tratatul său din 8 volume «De medicina libri octo» fu runculul, carbunculul, sicozisul, erizipelul, psoriazisul, condiloamele acuminate, alopecia, tricofiţia profundă etc. El recomandă a folosi mai des în tratamentul dermatozelor razele solare, termoterapia, exerciţiile fizice.

Emeritul savant Avicenna din Asia Mijlocie (născut în a. 980 era noastre), a descris pemîigusul, urticaria, strofulusul, a identificat lepra de elefantiazis. In vestita sa lucrare «Canonul ştiinţei medicale », Avicenna nu numai că a descris medicina chineză, indiană, greacă, dar şi a introdus în practică multe metode originale proprii. Multe din recomandările şi prescripţiile acestui savant sunt actuale şi până în prezent. In 1571 savantul italian Mercurialis a editat primul manual privind bolile de piele, «De morbus cutaneus». In această perioadă începe să se dezvolte intens anatomia şi fiziologia pielii. Malpigi divide epidermisul în straturile cornos şi mucos (malpigian), descrie glandele sebacee şi sudoripare, foliculul pilos, descoperă celulele adipoase.

La sfârşitul sec. XVIII începe etapa morfologică în dezvoltarea dermatologiei şi separarea dermatologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Profesorul vienez Plenc a editat un manual de dermatologie, «Doctrina de morhis cutaneus» (1776), în care toate bolile de piele se divid în 14 grupe. Cu unele modificări, principiul morfologic de studiere a dermatozelor contunuă în lucrările dermatologilor şcolii engleze, printre care cei mai renumiţi sunt Villan (1757—1812) şi discipolul său Beitman (1778—1821). Villan a introdus termenul «eczemă», recunoscut pretutindeni, a descris exact această boală şi a editat primul manual de dermatologie, iar discipolul său a lansat primul atlas şi primul compendiu al bolilor de pielScoala dermatologică franceză

fondator este considerat Jean Aliber(1766—1837) a propus clasificarea bolilor de piele, prezentându-le în aspect de pom cu crengi mici şi mari (trunchiul

3

copacului — pielea, crengile mari — genul bolilor, ramurile mici -- specia bolilor, crenguţele — varietăţile acestora. Aliber considera că majoritatea dermatozelor apar în urma dereglărilor generale în organism, discraziei («amestecului sucurilor organismului), patologiei constituţionale, diatezei, ale căror esenţă şi cauze rămâneau necunoscute şi nu se cercetau Bazen (1807—1878) - alt reprezentant al şcolii dermatologice franceze

din această perioadă , care în lucrările sale a elucidat idei, ale căror esenţă era că «nu există boli de piele, ci boli ale întregului organism, iar pe piele apar numai simptomele ultimelor» (M. I. Stukovenkov, 1883).

Fondatorul şcolii dermatologice (germane) din VienaHebra (1816—1880), a elaborat, împreună cu talentatul său discipol ungurul Capoşi (1837—1902), clasificarea anatomomorfologică a dermatozelor.

Hebra a acordat atenţie mai ales apariţiei dermatozelor, factorilor chimici, fizici şi al tor excitanţi, a studiat evoluţia unor elemente morfologice în alte le: macula în papulă, papula în veziculă, vezicula în pustulă etc. Hebra şi Capoşi au editat un compendiu de dermatologie, atlase ale bolilor de piele; au descris un şir de noi dermatoze (eritemul multiform exsudativ, prurigoul, xeroderma pigmentoasă, lichenul folicular ruber etc), au lucrat asupra perfecţionării metodelor externe de tratament al bolilor de piele. Principala greşeală a şcolii din Viena constă în faptul că nu a fost pe deplin apreciat principiul patogenic în clasificarea dermatozelor.

Şcoala dermatologică franceză, în fruntea căreia se afla Albert (a.a.1766-1837), acorda atenţia cuvenită condiţiilor mediului extern.

În Rusia dermatologia şi venerologia s-au dezvoltat sub influenţa ideilor nervismului ale întemeietorilor ştiinţei medicale ruse pe baza doctrinei fiziologice a lui I. P. Pavlov, S. P. Botkin, I. M. Secenov. Drept întemeietori ai dermatologiei în Rusia sânt consideraţi A. G. Polotebnov (a.a.1839-1907) şi V. M. Tarnovski (a.a.1837-1906).

A. G. Polotebnov în tratatul său «Cercetări în domeniul dermatologiei» considera bolile de piele drept simptome ale patologiei întregului organism, a sistemului nervos. Această idee şi-a păstrat actualitatea, fiind confirmată prin dezvoltarea continuă a dermatologiei pe baza învăţăturii lui I. P. Pavlov. Cu mult înainte de descoperirea penicilinei A. G. Polotebnov constatase că substanţele produse de mucegaiul verde aveau efect curativ. I. P. Pavlov (a.a.1860-1932) a studiat tulburările sistemului nervos la bolnavii de eczemă şi a elaborat metodele de tratament al acestor bolnavi.

V. M. Tarnovski a contribuit la dezvoltarea ştiinţei despre bolile venerice, dovedind că bolnavii de sifilis pot fi vindecaţi, şi a acordat o importanţă deosebită combaterii bolilor venerice. Din iniţiativa lui în a.1885 la Peterburg a fost organizată prima Societate dermatovenerologică din Europa, care în prezent îşi continuă cu succes activitatea. V. M. Tarnovski a fost unul dintre organizatorii activi ai primului congres pentru combaterea sifilisului în Rusia, în a.1837.

Un rol important în dezvoltarea dermatologiei în Rusia i-a revenit lui A. I. Pospelov (a.a.1846-1916), şeful catedrei de dermatologie al Universităţii din Moscova, întemeietorul Societăţii de dermatologie din Moscova şi autorul primului manual original de dermatologie.

О figură reprezentativă a şcolii dermatologice de la Moscova a fost V. V. Ivanov (a.a.1873-1931), şeful catedrei de dermatologie şi venerologie a Universităţii din Moscova. Fiind redactorul revistelor «Dermatologia» şi «Buletinul dermatologic rus», a acordat o atenţie deosebită metodelor de predare, a publicat un şir de lucrări privind studierea etiologiei şi patogeniei tuberculozei pielii, a tricofiţiei şi leprei.

G. I. Mercerski (a.a.1874-1936), şeful catedrei de la Institutul de medicină din Moscova, este autorul manualului «Noţiuni de bază despre bolile de piele şi cele venerice». Lui P. S. Grigoriev (a.a.1879-1940), care de asemenea a condus catedra de dermatologie de la acest institut, îi revine

4

meritul de a elabora rеасtivul serologic pentru diagnosticul sifilisului şi de a efectua cercetări valoroase în domeniul sifilisului experimental.

M. P. Demianovici (a.a.1879-1957), unul dintre organizatorii şi conducătorul ştiinţific al Institutului central de dermatovenerologie, a efectuat cercetări în domeniul tabloului clinic al sifilisului, micozelor, scabiei, propunând о metodă nouă de tratare a scabiei şi a altor dermatoze.

M. M. Jeltаkоv a.a.1903-1968) a efectuat о serie de cercetări în domeniul tratării dermatozelor prin aplicarea hipnozei, electrosomnului, a terapiei reflexocondiţionate.

P.V. Kojevnikov (a.a.1898-1969), redactor al revistei «Buletin dermatovenerologic», a efectuat о serie de cercetări în domeniul fiziologiei şi fiziopatologiei pielii, patologiei regionale, leişmaniozei cutanate, s-a preocupat de organizarea şi dispensarizarea bolnavilor de dermatoze. S. T. Pavlov (a.a.1897-1971) este autorul unor lucrări de valoare din domeniul patologiei, a tratamentului sifilisului, dermatozelor herpetiforme, afecţiunilor vasculare cutanate şi piodermitei.

Totalizând această parte a scurtului eseu istoric din dezvoltarea dermatologiei, vom menţiona că la sfârşitul sec. XIX şi mai ales în sec. XX dermatologia a avut mari succese — au fost studiate şi descrise sute de boli necunoscute, au fost editate compendii şi atlase ale bolilor de piele, peste tot au început să se deschidă spitale dermatologice, clinici, ambulatorii, au apărut catedre de dermato logie şi venerologie de sine stătătoare în cadrul institutelor şi universităţilor de medicină, au început să se editeze reviste de dermatologie, au apărut societăţi ştiinţifice dermatologice.

Succesele remarcabile ale microbiologiei au favorizat dezvolta rea direcţiei etiologice în dermatologie .

Au fost descoperiţi agenţii multor dermatomicoze: 1839 — agenţii favusului 1842 — al sicozei parazitare 1843 — microsporiei 1844 — tricofiţiei antropofile 1846 — ai pitiriazisului verzicolor 1850 — antraxului 1873— leprei 1880—1884 streptococi şi stafilococii 1882— micobacteria tuberculozei 1892 —primul virus filtrabil 1879) —gonococul 1905 —treponema palidă

Apariţia şi dezvoltarea direcţiei patogenetice în medicină şi mai ales în dermatologie nu poate fi concepută şi fără realizările dermatologilor ruşi, printre care se numără A. G. Polotebnov, A. I. Pospelov, P. V. Nicolski ş. a. A început studierea intensă a rolului sistemului nervos vegetativ în dezvoltarea dermatozelor, s-a dezvoltat ştiinţa despre alergie — sensibilitatea modificată a organismului (lucrările lui Artius—Pirke, Iadasson, Sulzberger etc), a căpătat amploare cercetarea influenţei funcţiei glandelor endocrine şi altor factori în evoluţia dermatozelor.

Dermatologia româneasca datează cu anul 1892. Profesorul de dermatologie Petrini-Galaţi întemeiază о catedră de dermatologie la Facultatea de medicină de la Bucureşti şi о clinică dermatologică, în fruntea căreia în a.1920 vine profesorul, doctorul St. Gh. Nicolau, savant cu renume în dermatologia europeană. La Iaşi primul profesor de dermatologie devine Demetriade, discipolul profesorului Petrini-Galaţi.

5

Evoluţia ştiinţei dermatovenerologice în Republica MoldovaLa Chişinău cercetările în domeniul dermatologiei se efectuează la Universitatea de Stat de

Medicină, la catedra de dermatologie şi venerologie, condusă de profesorul G. Muşet.Catedra şi Clinica de Dermatovenerologie şi-au început activitatea în ianuarie 1946, fiind

amplasate în cadrul Dispensarului Dermatovenerologic Republican (înfiinţat în a.1944), unde se află şi în prezent. Temporar (a.a.1972-1986), catedra activase în incinta Dispensarului Dermatovenerologic Municipal Chişinău.

Fondatorul catedrei şi primul conducător al clinicii dermatologice a fost prof. Mihail Borzov, care a deţinut această funcţie în anii 1946-1959, perioadă în care la catedră au activat şi conf. Ludmila Bogaciova, A.Bragarenco, I.Vovcu, asist. univ. P. Cozişcurt, Ana Scerbacova, Cleopatra Barbăneagră.

În perioada a.a.1959-1989 conducător al clinicii şi şef de catedră a fost profesorul universitar Ludmila Bogaciova – om Emerit în ştiinţă, iar în cadrul catedrei continuă să activeze conferenţiarii universitari A. Bragarenco, I. Vovcu, de asemenea, asistenţii (ulterior conferenţiari) Gh. Muşet, Gh. Morcov, L.Gugulan, asistenţii universitari Cleopatra Barbăneagră, Efimia Serbin, Vasile Sturza, Nina Fiodorov.

În a.1987 conferenţiarul Gh.Muşet susţine teza de doctor habilitat cu tema „Enzimele lizozomale şi schimbările din partea sistemului vegetativ la bolnavii cu psoriazis”, iar în 1989 este acreditat cu titlul de profesor universitar şi ales prin concurs în funcţia şef de catedră şi specialist principal netitular al Ministerului Sănătăţii RM.

Sub egida profesorului Gh.Muşet au fost susţinute 4 teze de doctor în ştiinţe medicale (V.Gogu, a.2000; B.Nedelciuc, a.2000; M.Beţiu, a.2002; E.Raevschi, a.2003).

Din 1986 baza clinică a catedrei este Dispensarul Dermatovenerologic Republican, care dispune de 4 secţii (bărbaţi, femei, copii, boli infecţioase) cu 170 paturi şi subdiviziuni complementare (policlinica, laboratorul centralizat, secţii de radiologie şi fizioterapie). Pe parcursul ultimului deceniu colaboratorii catedrei au publicat circa 300 lucrări didactice şi ştiinţifice, printre care: monografia „Psoriazis” (Gh.Muşet şi coaut., a.1994), manualul „Dermatovenerologie”, I.K.Skripkin, traducere din rusă, îngrijită de prof. dr. Gh.Muşet, a.1994; ghidul de medicină practică „Onicomicozele-opţiuni terapeutice” (V.Sturza, Gh.Muşet, E.Şalaru, a.2003), ghidul de medicină practică „Manifestările corelative între patologia cutanată şi cea gastrointestinală” (V.Sturza, a.2003), culegerea de teste „Dermatovenerologia în teste” (M.Beţiu, Gh.Muşet, Nina Fiodorov, a.2004). Pentru valorificarea realizărilor ştiinţifice colectivul catedrei

a organizat conferinţe şi congrese naţionale de dermatologie cu participare internaţională (a.a.1997, 2000, 2004, 2010). Pe parcursul ultimului deceniu au fost implementate în practica medicală circa 150 metode de diagnostic şi tratament.

Catedra colaborează cu un şir de organizaţii şi instituţii din străinătate: OMS, Biroul European al Uniunii Internaţionale de Combatere a Maladiilor Sexual Transmisibile (Londra), Societatea Română de Dermatologie,Institutul Central de Cercetare a Maladiilor Cutanate şi Venerice(Moscova),Clinica de Maladii Dermato -Venerice „Prof. Dr. Scariat Longhin”, Bucureşti etc.

Colaboratorii catedrei au fost antrenaţi într-un proiect internaţional de elaborare a Ghidului Naţional de management al infecţiilor sexual transmisibile, acţiune sponsorizată de OMS-Europa, Uniunea Internaţională de Combatere a Infecţiilor Sexual Transmisibile şi Fundaţia Soros Moldova.Actualmente sub conducerea profesorului Gh.Muşet, membru al Aca-demiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Umanistică, Om Emerit, preşedinte al Asociaţiei Medicilor „Dermatocosmed” din R.Moldova, la catedră profesează conferenţiarii universitari dr.med. Gr.Morcov, V. Sturza, M. Beţiu; asistenţii universitari dr.med.: V. Gogu, B. Nedelciuc; asistenţii universitari Nina Fiodorov, V.Caproş, V.Ţăbîrnă.

6

2.Structura pielei

Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parţial keratinizată) și care, în interiorul cavităţilor respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o suprafaţă receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice și microorganisme, participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de termoregulaţie, execută funcţiile de respiraţie, conţine rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul.

Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminenţe.

Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloși (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvenţa mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul unde absorbţia percutanată a apei, electroliţilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor substanţe, este maximă.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcţionale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticităţii.

Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute.

Cutele mari au unele particularităţi fiziopatologice ca: umiditatea mai mare faţă de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc.Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafeţe romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor microcutele sunt așezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari.Cutele funcţionale se constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate și a contracţiilor musculare (riduri).

Culoarea pielii depinde de:

cantitatea de pigment melanic care conferă nuanţe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variaţiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între anumite limite și în funcţie de expunerea la razele ultraviolete. gradul de vascularizaţie capilară determină nuanţa roz-roșie. Vascularizaţia mai abundentă a feţii produce și anumite particularităţi morbide regionale: bolile congestive ale feţii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde și de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată și mai subţire, motiv pentru care e roză. grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire și e roză, pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiţii de hiperkeratoză. Abundenţa keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă.

7

Mucoasele sunt mai subţiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permiţând să se perceapă vascularizaţia din profunzime, de unde culoarea lor roșie.

În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafeţele morbide devin albe și mai rugoase.

Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară și acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete.

Suprafaţa pielii, la un om matur și talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variaţii largi în raport cu corpolenţa), circa 5% de derm și sub 1% de epiderm.

Grosimea pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele anterior, abdomen și marile pliuri. Grosimea crește la spate și pe suprefeţele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme și tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subţire (între 0,03 și 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are variaţii mari regionale.

Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic și mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși, înveliţi într-un ţesut conjunctivo-elastic, funcţionează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticităţii, plăgile devin mai mari decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafaţa prelevată.

Mobilitatea pielii este variabilă: faţă de planurile profunde este ușor mobilizabilă la faţă, torace, membre, penis și puţin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor și pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esenţiale).

Pielea

Pielea este constituită din 3învelişuri: epidermul de origine ectodermică, dermul și hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).

Epiderma

Epiderma este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în permanenţă regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spaţiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic și funcţii, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare și melanocitele mult mai puţin numeroase.

Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre suprafaţă. Se realizează astfel o mișcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metaboliști care în cursul primelor luni de viaţă fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piele. În piele se așează între celulele bazale.

8

Stratul bazal

Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu acţiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele și corpusculii

senzoriali Merkel-Ranvier.Stratul spinos

Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în metaplazii, și în alte numeroase afecţiuni.

Celulele sunt separate prin spaţii înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstiţială nutritivă, rare celule limfocitare și se găsesc terminaţii nervoase amielinice. Aceste spaţii reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menţinută prin punţi intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formaţiunile obișnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

Stratul granulos

Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundenţa granulaţiilor citoplasmatice de keratohialină. Formează o barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră este însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiaţii, glucoză, dar și de substanţe nocive (ex. nicotina).

Stratul lucid

Stratul lucid numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină și grăsimi. Prezenţa glicogenului atestă existenţa unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie așa-numita "bariera epidermică" (barieră faţă de apă, substanţele chimice și microorganisme).

Stratul cornos

Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafaţă. Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca și organitele celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un înveliș de keratină și un conţinut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra stratului cornos și amestecat cu celulele stratului disjunct, se găsește un strat funcţional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreţiei sudoripare și sebacee, și din debriurile celulelor cornoase și a substanţei intercelulare. Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecţie faţă de microorganisme și faţă de substanţele chimice. Pe suprafaţa pielii și între celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriţi la nivelul stratului conjunct.

DermulDermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (și totodată reunit) de hipodrema prin membrana bazală.

Membrana bazală

9

Membrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice și dermice. Ea îndeplinește o funcţie de filtru selectiv, pentru substanţele provenite din derm și care servesc la nutriţia epidermului, dar constituie și a doua „barieră" pentru substanţele ce ar putea pătrunde din epiderm.

Straturile

Dermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele dermice și o zonă subţire situată sub ele. El este denumit strat subpapilar și se caracterizează prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase, substanţa fundamentală mai abundentă și o vascularizaţie și inervaţie bogată (plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent și e compus preponderent din fibre colagenice, elastice și reticulare.

Celulele

Celulele sunt prezentate de fibroblaști, fibrociţi, histocite, mastocite, limfocite și plasmocite cu specificul lor funcţional.

Substanţa fundamentală

Substanţa fundamentală afară de mucopolizaharide acide e bogată în apă, conţine săruri (mai ales sodiu și calciu), proteine, glicoproteine și lipoproteine, glucoză (care la acest nivel are o concentraţie identică cu cea din plasmă, în timp ce în epiderm este redusă la 1/3).

Hipodermul

Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de celule grase (lipocite) conţinând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și de izolator termic și mecanic. Acești lobuli sunt separaţi prin septe conjunctive, în care se găsesc vase și nervi. O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară și coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepţiune glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcţia sa secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare și glandele apocrine sunt relaţii apropiate, în sensul că:

celulele secretă un conţinut bogat de proteine; tipul celular secretor se caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.

Funcţiile pielii

funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii, substanţe toxice, radiaţii) funcţia termoregulatoare la menţinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă. funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete la animale această funcţie e realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe și reflectă cam 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se poate produce cancerul de piele. pielea ca rezervor de celule embrionare această funcţie este folosită de chirurgie în transplanturi. funcţia imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.

10

funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii: de durere (fiind până la 200/cm2), de presiune (corpusculii Vater-Pacini), termoreceptorii (corpusculii Krause), receptorii la întindere (corpusculii Ruffini), receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, sfârcul mamelei, organele genitale externe (corpusculii Meissner și celulele Merkel).

Anexele pielii

Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele și glandele pielii.

Fanerele

Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferenţiate la suprafaţa ei, cu funcţie de apărare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor și a părului.

Unghia

Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei (corpus unguis), alcătuit din limbul și patul unghial și o rădăcină (radix unguis), situată proximal, corespunzând părţii acoperite de un repliu cutanat, numit plica supraunghială, care se prelungește pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula, porţiunea roză, palidă semilunară a corpului, care în profunzime, se continuă cu rădăcina.

Lama unghială e formată dintr-o porţiune superficială dură și un strat profund moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghială (porţiunea cea mai profundă a rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naștere prin cornificarea celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găsește șanţul subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu unghia, formând hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zisă și este format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafaţa limbului se continuă la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând eponichium (perionix).

Părul

Firul de păr este alcătuit din două părţi: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină sau tijă și o parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină (radix pili). Ultima se termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al părului (bulbi pili) creșterea părului se produce în regiunea bulbului. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens vascularizată. Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roșie, castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunţos sau roșiatic, care

se formează în bulb. Părul alb al senectuţii se datorește pătrunderii aerului în tijă

Tija

Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6 mm, cu lungimea care variază între câţiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea şi densitatea variază regional și este legată de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în

11

regiunea capului, pe faţă la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen (la bărbat).

Foliculul pilosebaceu

Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginaţie în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge până în hipoderm. El conţine firul de păr și are anexate glanda sebacee și un o fibră musculară netedă, mușchiul piloerector.

Strucura pielii umane cu un folicul pilos (rădăcina firului de păr)

Glandele pielii

Glanda sebacee

Glanda sebacee este glanda acinoasă (în ciorchină). Ea o holocrină, sebumul secretat luând naștere prin degenerescenţa groasă a celulelor care căptușesc pereţii glandei. În regiunile numite seboreice (nas, frunte, menton, ureche, mediosternal etc.) aceste glande sunt hipertrofiate, conferind regiunilor respective o onctuozitate și o reactivitate particulară. Funcţia acestor glande este endocrino-dependentă (sistemul hipofizo-steroidic cortico-suprarenal și sexual). Ele secretă grăsimea pielii, care unge stratul cornificat al epidermusului și părul, îi apără de apă, microorganisme, înmoaie pielea. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei în sacii pieloși.

Glandele sudoripare

Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt de două tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toată suprafaţa corpului și care se deschid direct la suprafaţa epidermului prin pori și glandele apocrine, mult mai mari, dispuse numai la nivelul axelor, în jurul mamelonului și la perineu. Glandele ecrine elimină produsul fără a modifica structura celulelor, ce rămân intacte: sudoarea elaborată de ele e apoasă și bogată în săruri, cu un pH acid, fără conţinut proteic sau părţi din celulele secretante. Glandele apocrine sunt merocrine: secreţia lor rezultă în parte din eliminarea unei părţi din celulele secretante. Ele intră în funcţie după pubertate, fapt ce arată endocrino-dependenţa lor. Ele se varsă în infundibulul folicular, sudoarea lor este mai viscoasă, mai bogată în proteine și are un pH neutru, ceea ce explică infecţia lor frecventă. Glandele sudoripare secretă sudoarea, care conţine mari cantităţi de apă și, evaporând-o reglează astfel temperatura corpului. În afară de apă sudoarea conţine produsele metabolismului azotat (ureea) și diferite săruri.

MODIFICĂRILE HISTOPATOLOGICE ALE PIELIIModificările morfologice ale pielii sunt condiţionate de acţiunea factorilor din mediul extern

sau intern asupra tegumentului, care determină pe piele о serie de leziuni anatomopatologice. Ele au la bază un proces inflamator. Leziunile inflamatoare sunt foarte variate după straturile în care se produce procesul inflamator. Modificările proliferative ale celulelor epiteliale pot cuprinde în întregime toate straturile epidermului sau se pot localiza numai în anumite straturi. Acestea sunt: exocitoza, acantoliza, acantoza, hiperkeratoza, parakeratoza, diskeratoza.

Exocitoza. Sub denumirea de exocitoza înţelegem prezenţа în spaţiile intercelulare epidermice a elementelor celulare provenite din dermul inflamat.

Acantoliza: presupune dispariţia definitivă, simultană a fibrelor şi filamentelor protoplasmatice intercelulare ale stratului mucos malpighian.

Acantoza constă în îngroşarea stratului malpighian prin înmulţirea celulelor sub influenţa unor cauze iritative, care acţionează asupra acestor celule. Ea poate fi circumscrisă (papiloame, lichen plan) sau difuză (neurodermita).

12

Hiperkeratoza indică îngroşarea patologică sau fiziologică a stratului cornos. Această îngroşare poate fi circumscrisă în cazul verucilor sau difuză în ihtioză, keratodermii palmoplantare.

Parakeratoza produce tulburări de keratinizare a celulelor epiteliale se caracterizează prin persistenţele nucleelor la nivelul stratului cornos. Clinic, se produce prin scuame ca în psoriazis.

Diskeratoza este о keratinizare anormală şi timpurie a celulelor malpighiene, care devin rotunde intens acidofile. Această alterare epitelială este caracteristică pentru moluscum contagiosum, maladia Darier, maladia Paget şi maladia Bowen.

PARTICULARITĂŢILE PIELII CONFORM VÂRSTEILa nou-născut pielea este subţire, netedă, fină, moale, catifelată, bogată în арă, bine

vascularizată, de culoare roză cu nuanţa albăstrie. Straturile epidermului nu sunt complet dezvoltate, ele sunt construite din câteva rânduri de celule, ţesutul conjunctiv, colagen şi elastic este slab dezvoltat. La naştere pielea este acoperită de un strat de grăsime denumit vernix caseosa, care dispare progresiv în prima săptămână a vieţii. În primele zile după naştere apare descuamarea pielii, care se prelungeşte până în săptămâna a treia. Glandele sebacee secretă о cantitate mică de sebum, ele funcţionează mai intens la pubertate. Glandele sudoripare îşi încep activitatea pe faţă şi corp la 2-5 zile, iar pe palme şi plante la 2-3 luni de la naştere. Lipsa de activitate a glandelor sudoripare explică frecvenţa piodermitelor în primele luni de existenţă. La naştere, cantitatea de păr de pe cap variază. La copiii născuţi prematur există lanugo pe toata fruntea, în timp ce, la cei născuţi la termen linia de demarcate a părului capului este evidentă, iar lanugo este înlocuit cu velus pe faţă şi cu păr intermediar fin pe cap. Fanerele, ţesutul adipos subcutanat sunt bine dezvoltate. La nou-născut cel mai mare strat de ţesut adipos subcutanat se află pe faţă, iar cel mai mic pe abdomen. Dezvoltarea ţesutului adipos începe de la şase luni până la trei ani, iar de la trei până la opt ani se observă о stagnare în depunerea grăsimii. De la opt ani, stratul adipos începe să crească din nou, mai intens la fetiţe decât la băieţi, mai ales după perioada pubertară. Datorită hormonilor placentari la nou-născut în primele de 2-3 luni de viaţă are loc tumefierea organelor genitale externe prin scurgeri vaginale, tumefierea şi secreţia glandelor mamare, pigmentarea liniei albe, tumefierea gingiilor. Pielea nou-născutului este uşor vulnerabilă, se pot produce cu uşurinţă eroziuni, fisuri, care constituie porţi de intrare pentru diferiţi microbi. Iritarea pielii cu urină, mase fecale, vomă face ca pielea sa fie şi mai vulnerabilă.

Pielea în raport cu sexul. La femei pielea este mai subţire, cantitatea de păr pe membre corp este mai mică, ţesutul celular subcutanat este mai dezvoltat pe coapse, fese şi abdomen. Odată cu înaintarea în vârsta, după 40 de ani semnele clinice ale îmbătrânirii pielii sunt mai evidente. Pielea devine atrofică, aspră, uscată, îşi pierde elasticitatea, apar pete pigmentare, verucozităţi şi formaţiuni chistice de retenţie. Dermul şi subdermul se atrofiază, fibrele elastice devin groase, scade viteza de creştere şi regenerare a firelor de păr.

Structura mucoasei cavităţii bucale. Mucoasa cavităţii bucale este căptuşită cu epiteliu stratificat plat, care se deosebeşte mult de epidermul pielii, fiind lipsită de stratul cornos, lucid şi granulos. Epiteliul se constituie din straturile bazal şi spinos. Stratul spinos în partea superioară constă din câteva celule plate, de parcă ar fi comprimate. Datorită faptului că lipsesc cele trei straturi ale epiteliului, mucoasa cavităţii bucale este transparentă şi lasă să se vadă numeroasele vase sangvine mici, care-i conferă о culoare roşie. Dermul are aceeaşi structură ca şi a pielii, însă în cavitatea bucală sunt localizate mai multe glande salivare, proteice, mucoase şi mixte.

3. Etica medicala şi deontologia

Comportamentul şi relaţiile interumane în societate sunt ghidate de anumite reguli sau norme. Pentru încălcarea acestor norme omul răspunde juridic. În afară de drepturi şi obligaţiuni juridice există şi cele morale, care nu sunt reglate de lege. Etica este о ştiinţă care se ocupă de studiul principiilor morale. Etica medicală este о reflectare a umanismului în procesul de

13

activitate a lucrătorilor medicali. Etica medicală cuprinde о totalitate de principii de reglare а normelor de comportare referitor la lucrătorii medicali, condiţionate de activitatea lor specifică şi de situaţia lor in cadrul societăţii. Normele, principiile de etică medicală contribuie la orientarea corectă a lucrătorilor medicali în activitatea lor profesională.

Deontologia face parte din etica medicală, fiind о ştiinţă despre tradiţiile din cadrul medicinii şi ocrotirii sănătăţii practice. Pentru realizarea cât mai deplină a principiilor de deontologie şi etică medicală sunt necesare următoarele condiţii: simţul tactului, vocaţia pentru profesiunea aleasă şi perfecţionarea continuă a cunoştinţelor.

О asistentă medicală va obţine succese în activitatea sa, îşi va câştiga autoritatea dacă va avea simţul respectului faţă de pacient şi îşi va îndeplini obligaţiunile sale. Disciplinarea, executarea exactă a prescripţiilor medicului, sporirea constantă a nivelului profesional şi de cultură sunt, calităţi indispensabile, pe care trebuie să le manifeste о asistentă medicală. Fiind binevoitoare, calmă, reţinută, ea va acorda fiecărui pacient о atenţie personalizată.

În relaţiile sale cu pacientul asistenta medicală va evita orice familiarităţi. Pacientul va fi încurajat, i se va crea о atmosferă agreabilă, în acelaşi timp asistenta medicală rămânând tacticoasă şi reţinută. Pacienţii care vor necesita îngrijire deosebită, fiind incapabili s-o facă singuri, asistenta medicală le va acorda о atenţie sporită, încercând să le uşureze suferinţele.Asistenta medicală trebuie să posede următoarele calităţi: demnitate, simpatie, acurateţe, disciplină, colegialitate, abilitate, competenţă, dăruire, responsabilitate, perseverenţă, spirit de observaţie, spirit de iniţiativă şi atitudine corectă faţă de bolnavi

Autoritatea unei asistente medicale depinde în mare parte de aspectul ei exterior. Ea urmează să fie un model de curăţenie şi îngrijire, mai ales în ceea ce priveşte uniforma. Asistenta medicală va purta un halat alb impecabil, о bonetă albă, care ii va acoperi părul, ciupici uşori, care se pot dezinfecta şi cu care se va deplasa fără zgomot. Îmbrăcămintea medicală va fi păstrată într-un dulap special, fiind interzisă categoric scoaterea ei din spital. Nu se recomandă folosirea abuzivă a cosmeticii.

Cuvântului în procesul de tratament îi revine un rol deosebit. Cuvântul rostit va linişti pacientul, îi va trezi speranţa spre însănătoşire. Uneori lucrătorii medicali nu ţin cont de iatrogenie. О asemenea atitudine este intolerabilă. Cauza care determină iatrogenia este lipsa de cultură generală şi medicală, graba şi lipsa de timp, comunicarea diagnosticului nefavorabil. Pregătindu-se de a vizita bolnavul la domiciliu sau la locul de lucru, asistenta medicală va face cunoştinţă cu situaţia familială, condiţiile de trai, profesia, comportamentul acestuia în familie.

Invitaţia la dispensarul dermatovenerologic pentru controlul clinic, serologic, bacteriologic cu scopul precizării diagnosticului şi al începerii tratamentului corespunzător se va face cu mult tact. În timpul convorbirii se va evita prezenţa a mai multor lucrători medicali. Anamneza sexuală se va acumula numai după ce se va cunoaşte diagnosticul exact, deoarece uneori datele anamnezei nu corespund rezultatelor datelor clinice şi de laborator. În unele cazuri bolnavii în mod special induc în eroare lucrătorii medicali, alteori involuntar, fără a-şi da seama. Colectarea anamnezei de la pacienţii venerici nu este un procedeu indiferent pentru ei. Anamneza incorectă poate trauma psihicul bolnavului. Lucrătorii medicali care participă la efectuarea anchetei epidemiologice sunt obligaţi să păstreze taina profesională, pentru divulgarea căreia se prevede răspunderea penală.

Informaţii despre pacient pentru rude sau alte persoane poate să le comunice doar medicul curant sau şeful de secţie. Informaţiile despre pacienţi sunt la dispoziţia organelor de anchetă penală, judecătoreşti ale celor de ocrotire a sănătăţii.

14

FUNCŢIILE ASISTENTEI MEDICALE ÎN CLINICA DERMATOVENEROLOGICĂAsistentei medicale îi revine un rol deosebit în procesul de tratament al persoanelor afectate

de boli de piele şi venerice. Ea are următoarele obligaţiuni:primeşte bolnavii în spital;familiarizează bolnavii cu regulamentul de funcţionare interioară a spitalului, cu regimul igienic şi curativ; însoţeşte medicul în vizita medicală; notează în registrele de activitate prescripţiile medicale;acordă ajutor la examinarea bolnavilor; efectuează termometria şi înregistrează în foaia de temperatură;determină indicii antropometrici ai pacientului; administrează medicamentele prescrise de medic;acordă atenţie deosebită bolnavilor;răspunde de respectarea regimului igienic şi curativ în secţie;menţine igiena individuală a pacienţilor internaţi;supraveghează curăţenia în saloane.recoltează materialul biologic pentru investigaţii de laborator;însoţeşte pacienţii la serviciile de diagnosticare şi tratament;asigură sterilizarea utilajului medical şi a materialului de pansament; întreţine în ordine documentaţia medicală;verifică produsele alimentare aduse pacienţilor de vizitatori;completează condicile de farmacie;aduce la cunoştinţa medicului orice schimbare survenită în starea sănătăţii pacientului;promovează în rândurile pacienţilor modul sănătos de viaţă;

În cadrul spitalului se duce evidenţa următoarelor acte medicale:- registrul evidenţei de internare a bolnavilor şi de refuzare de la spitalizare; - fişa medicală a bolnavului; - fişa de evidenţă a mişcării bolnavilor şi a fondului de paturi din spital;- foaia de temperatura; - fişa de prescripţii medicale;- registrul de înregistrare a certificatelor de boală;- registrul de evidenţă a procedurilor;- registrul de evidenţă a activităţilor de educaţie medicală.

Asistenta medicală de salon îndeplineşte prescripţiile de ordin medical, pregăteşte bolnavii pentru investigaţii şi aplică tratamentul topic în conformitate cu indicaţiile date de medic. Un sector responsabil din activitatea asistentei medicale este distribuirea medicamentelor pentru administrarea parenterală şi enterală. Asistenta medicală va fi foarte atentă, nu va fi preocupată concomitent cu alte probleme. Doza, aspectul exterior al medicamentelor vor fi verificate minuţios, va explica bolnavului cum şi în ce mod urmează a fi administrate. O atenţie deosebită se va acorda înregistrării stupefiantelor consumate.

Asistenta medicală acordă atenţie sporită bolnavilor cu procese cutanate generalizate (pemfigus, eritrodermie, psoriazisul artropatic, eczemă), care cer o îngrijire minuţioasă şi supraveghere permanentă.

După terminarea gărzii, asistenta medicală nu pleacă până nu transmite serviciul altei asistente. Dimineaţa asistenta de gardă face un raport despre desfăşurarea serviciului, starea de sănătate a bolnavilor, îndeplinirea prescripţiilor medicale, starea igienică a secţiei. Asistenta medicală va avea o grijă specială pentru crearea unei atmosfere de calm şi de bună dispoziţie pacienţilor, manifestând responsabilitate.

FUNCŢIILE ASISTENTEI MEDICALE ÎN CABINETUL DE DERMATOLOGIE

15

Cabinetul de dermatologie asigură asistenţa medicală curativ-preventivă, stabilirea diagnosticului şi aplicarea unui tratament pe baza observaţiei clinice şi a utilizării metodelor de investigaţie de laborator, a consultul medical, a dispensarizării. Cabinetul este deservit de medic şi asistenta medicală, care are următoarele obligaţiuni:

pregăteşte cabinetul şi documentaţia medicală pentru consultaţie;ajută medicul la examinarea bolnavilor şi efectuează tratamentul de ambulatoriu;determină temperatura, tensiunea arterială;recoltează şi trimite produsele biologice pentru examenele de laborator, prescrise de medic;conform indicaţiilor medicului trimite bolnavii la diferite servicii de diagnosticare şi tratament;se ocupă de dispensarizarea bolnavilor; realizează educaţia medicală a bolnavilor şi a populaţiei;Cabinetul de dermatologie va fi asigurat cu tot necesarul pentru consultarea pacienţilor. În

cabinet se completează documentaţia medicală conform cerinţelor actuale. Sub supravegherea medicului se vor afla persoanele cu dermatoze profesionale, piodermite recidivante, eczeme, neurodermite, prurigo, urticarie, dermatită atopică, seboree, psoriazis, lupus eritematos, sclerodermie, dermatomiozită, fotodermatoză, lichen plan, eritem exsudativ polimorf, eritem in-durat Bazin, vasculite, dermatită herpetiformă Dühring, parapsoriazis, reticulosarcomatoze, sarcom, dermatoze precanceroase, tumori benigne, neurofibromatoză generalizată, sarcoidoză, tuberculoză cutanată, alopecie, acnee rozacee şi vulgară, leucoplazie, vitiligo, genodermatoze, nevi.

Persoanele cu dermatoze profesionale se vor prezenta la medic pentru a fi examinate conform unui program special.

16