Institutul Teologic Adventist – CernicaFacultatea de Teologie – Specializarea: Teologie adventistă pastorală

Introducere în Noul Testament

Titular curs: Lector univ. Dr. Traian Aldea28 ore curs; 14 ore seminar Credite:

I. Obiectivele cursului:

1. Să ofere o imagine de ansamblu al N.T. în contextul Bibliei, cu o mai bună cunoaştere a temelor şi subtemelor pe care le dezvoltă fiecare carte în parte.

2. Să ofere informaţii generale despre autor, timpul, cadrul şi scopul fiecărei scrieri în parte, precum şi relaţia dintre cadrul istoric şi tema cărţii.

3. Să se creeze o armonizare între prezentarea biblică şi citate paralele ale Spiritului Profetic pentru a se forma o viziune cât mai corectă şi adventistă asupra N.T.

4. Să ajute la dezvoltarea unei imagini de ansamblu în gândirea studentului, pentru a fi capabil să alcătuiască lucrări de sinteză cu materialele complexe din Noul Testament.

II. Prezentarea cursurilor:

Cursul va urmări toate cele 27 de cărţi ale N.T. grupate după anumite similitudini şi va avea două cursuri generale pentru a ne introduce în lumea Noului Testament.

1. Lumea antică în momentul apariţiei creştinismului2. Locul Noului Testament în Canonul Bibliei3. Armonizarea Evangheliilor4. Evangheliile sinoptice5. Evanghelia lui Ioan6. Faptele Apostolilor; Cronologia campaniilor misionare ale ap. Pavel7. Epistolele Romani şi Efeseni8. Epistolele, 1.2.Corinteni şi Galateni9. Epistolele: Filipeni, Coloseni, 1.2 Tesaloniceni şi Evrei10. Epistolele pastorale: 1.2. Timotei şi Tit11. Epistolele generale: Iacov, 1.2. Petru şi Iuda12. Epistolele lui Ioan13. Apocalipsa14. Recapitulare

1

III. Seminarii:

În cadrul seminariilor vom urmării aprofundarea cunoştiinţelor biblice şi parcurgerea materialelor auxiliare, care vor fi lucrările S.P. Introducere în N.T. de Szalos Farcas Zoltan şi Studiul al N.T. de Merrill Tenney.

1. Portretul lui Matei; specificul evangheliei sale. 2. Portretul lui Marcu. Metodele folosite de Luca pentru a pătrunde în lumea greacă.3. Specificul lui Ioan; De ce foloseşte o altă structură decât sinopticii?4. Lucrare scrisă: Portretul unui evanghelist (la alegere).5. Vechi manuscrise ale N.T. documentar P.P.6. Cronologia evenimentelor din Faptele Apostolilor.7. Evanghelia în marile metropole; provocarea păgânismului şi reacţia lui – discuţii.8. Evanghelii de intervenţie – cum au tratat apostolii controversele apărute în biserică?9. Lucrare scrisă: Relaţiile intercreştine din Biserica Primară (iudei-neamuri-iudaizanţi...).10. Au existat divergenţe teologice între apostoli? Studiu: Galateni-Iacov; Pavel – Ioan11. Lucrare scrisă: Portretul ap.Pavel aşa cum apare din epistolele sale şi Fap.Apost.12. Primele conflicte sectare: Ioan şi apariţia gnosticismului.13. Apocalipsa, structura cărţii. De ce cu ea se încheie N.T.?

Pentru fiecare oră de seminar se va prezenta un scurt rezumat al materialului de studiu. Cele trei lucrări vor cuprinde între 3-5 pagini (1,5 A4), vor fi predate la ora de seminar indicată şi vor fi cotate pentru nota finală. Participarea la seminar prin întrebări, comentarii, sau prezentarea unui material va fi notată şi va contribui la nota finală.

IV Nota finală:

1. Cunoştiinţe biblice 30%2. Lucrări şi participare seminarii 20%3. Cunoştiinţe din curs 50%

V. Bibliografie:

1. White, G. Ellen, Hristos Lumina lumii: 6 capitole: 9; 21; 31; 41; 69; 782. White, G.Ellen, Istoria Faptelor Apostolilor: 6 cap.: 1; 5; 16; 30; 52; 56.3. Michael Green, Evanghelisation in the early church4. Alfred Kuen, 66 în una5. Farcaș Szalos Zoltan, Introducere în Noul Testament6. Comentariul Biblic AZS ca cărțile respective7. Aldea Traian , Povestea smochinului

2

Cursul I.Lumea antică la apariţia creştinismului

1.1.0 Istoria iudeilor de la revolta macabeilor până la războiul cu romanii:

Înainte de epoca înfloritoare a Macabeilor, provincia Iudeea a fost sub stăpânirea persană între anii 539 – 332 î. Hr. şi sub stăpânirea grecilor începând cu anul 332 î. Hr. Ei şi-au redobândit libertatea în anul 141 în. Hr., dar epoca Macabeilor poate fi socotită începând cu anul 167 î. Hr.

1.1.1. Epoca macabeilor 167 î. Hr. – 63 î. Hr.

167 î. Hr. Antioh Epifanul cucereşte Ierusalimul şi pângăreşte Templul. „El a ordonat iudeilor să întrerupă închinarea la Iehova şi să ofere în schimb închinare lui Zeus Olimpianus şi lui Dionisos, să întrerupă circumcizia, păstrarea Sabatului, să distrugă exemplarele din Tora şi să aducă sacrificii de porci.” 1 O stare de teroare s-a instalat la Ierusalim şi în toată Iudeea, mulţi iudei credincioşi au fost torturaţi şi ucişi.

167 î. Hr. Revolta condusă de preotul Matitiahu din Modiin şi cei cinci băieţi ai săi. Treptat, treptat mulţi iudei s-au alăturat trupei de răsculaţi, care au părăsit satele şi s-au refugiat în deşertul Iudeii. Matitiahu moare curând şi Iuda Macabeul, fiul său, preia conducerea revoltei

164 î. Hr., 25 Kislev Ierusalimul este eliberat şi Templul este rededicat slujirii sfinte. Se aprind candelele şi se aduc jertfe. În cinstea acestui eveniment s-a instituit sărbătoarea Hanuca şi candela cu 8 braţe, hanuchia.

164 î.Hr. Antioh Epifanul moare bolnav în Media, în timpul unei campanii militare. Decretul împotriva religiei iudaice încetează, dar războiul continuă.

161 î.Hr. Este ucis Iuda Macabeul, dar locul său este luat de Ionatan, care îşi stabileşte reşedinţa la Micmaş, la nord –est de Ierusalim. Acesta profită de conflictele de succesiune din dinastia seleucidă şi câştigă noi teritorii pentru Iuda.

153 î. Hr. Ionatan este ales Mare Preot, inaugurând era macabeilor la funcţia sacerdotală supremă.

151-150 î. Hr. Ionatan este recunoscut drept guvernator general al Iudeii de către seleucizi.

143 – 142 î. Hr. Ionatan este asasinat de către răsculatul Trifon la Ptolemais – Acco. Simeon, al treilea fiu al lui Matitiahu, preia conducerea poporului iudeu.

141 î. Hr. Sanhedrinul acordă lui Simeon funcţia de Mare Preot şi Conducător general (etnarh) al poporului lui Dumnezeu. Pentru prima dată în istoria lui Israel aceeaşi persoană ocupă atât funcţia religioasă supremă, de Mare preot, cât şi funcţia politică supremă, domnitor, rege. Această situaţie a trezit nemulţumirea multor iudei, mai ales aceea a fariseilor. Statul Iudeu devine independent şi începe o nouă eră de expansiune teritorială.

135 î. Hr. Simeon este ucis de unul din ginerii săi şi locul este luat de fiul său Ioan Hircanus. Are o domnie lungă de 30 de ani. Cucereşte Samaria şi distruge templul de pe 1 SDABC – vol.V. pag.30 Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, 12,5,5

3

Muntele Garizim. Cucereşte Idumea şi îi forţează pe locuitorii ei să accepte iudaismul. Are probleme interne cu fariseii, pe care îi persecută.

105 î. Hr. Aristobulos I. Este primul care se proclamă rege al iudeilor şi Mare Preot în acelaşi timp. Continuă campaniile de cucerire în nord: Galileia, Iturea şi converteşte cu forţa populaţia cucerită. A fost un om crud, şi-a ucis mama, fratele şi moare doar după un an şi câteva luni de domnie.

103 î. Hr. Alexander Ianeus, fratele lui Aristobulos, devine rege şi Mare Preot. Are o domnie lungă şi sângeroasă. A fost detestat de poporul său. A ucis pe mulţi dintre farisei. A cucerit noi teritorii, astfel încât statul Iudeu atinge expansiunea maximă, fiind comparabil cu regatul lui David.

76 î. Hr. Alexandra, văduva lui Alexander Ianeus, devine regină. Are relaţii foarte bune cu fariseii şi cu tot poporul. Are o domnie liniştită şi prosperă. Este ultima parte fericită din epoca macabeilor. Hircanus, fiul cel mare, este ales Mare Preot, iar Aristobulus se ocupă cu problemele politice şi militare ale ţării. La moartea ei începe rivalitatea dintre cei doi fraţi: Hircanus şi Aristobulus

67 î. Hr. Hircanus II , care era deja Mare Preot, este ales şi rege în acelaşi timp. Începe conflictul deschis, cu lupte armate, între cei doi fraţi. Aristobulus, cu ajutorul poporului, reuşeşte lesne să cucereacă Ierusalimul. Se încheie o pace între cei doi fraţi: Aristobulus devine rege, la trei luni după moartea mamei, iar Hircanus rămâne Mare Preot.

65 î. Hr. Conflictul se redeschide prin intervenţia lui Antipater, un idumean, tatăl lui Irod cel Mare. Acesta îl îndeamnă pe Hircanus să-şi recâştige tronul şi îi promite o alianţă cu regele nabataenilor pentru susţinerea războiului, astfel se reiau ostilităţile în jurul anul 65. Pentru aplanarea conflictului cei doi apelează la puterea romană şi se prezintă la Damasc înaintea lui Pompei. Acesta se foloseşte de situaţia conflictuală din Iudea, porunceşte regelui Aretas III să se retragă de la Ierusalim şi acordă mai departe coroana regală lui Aristobulus, care a plătit pentru aceasta 400 de talanţi aur.

Nemulţumirile şi conflictele continuă între cei doi fraţi, care recurg la medierea romanilor, astfel Pompei foloseşte momentul prielnic şi cucereşte Ierusalimul şi Iudeea. Cu acest eveniment intrăm într-o nouă perioadă, cea romană.

1.1.2. Perioada romană 63 î. Hr. – 326 d. Hr.

63 î. Hr. Pompei cucereşte Ierusalimul din mâinile lui Aristobulus, dărâmă o parte din ziduri şi intră în Templul de la Ierusalim până în Sfânta Sfintelor. Din acest moment independenţa statului iudeu încetează, el intrând sub ocupaţia şi tutela romanilor. Hircanus continuă să fie Mare Preot şi etnarch al Iudeii, iar Antipater este procurator (guvernatorul general). Iudeea este redusă la o provincie foarte mică, aservită Romei, iar Ierusalimul rămâne cu toate zidurile sale dărâmate.

57 î. Hr.– 55 î. Hr. Gabinius, guvernatorul Siriei, împarte Iudeea în cinci provincii şi alege cinci Sanhedrine locale. Acest fapt nemaiîntâlnit printre iudei îi ridică la revoltă, pe care Gabinius o înăbuşă în sânge. Hircanus rămâne conducător doar peste Iudea, dar adevăratul conducător era Antipater.

4

57 î. Hr. Alexandru II, fiul lui Aristobulos, scapă din Roma, vine în Iudea, strânge o armată de 10.000 de oameni şi ocupă Ierusalimul. Bate monedă şi se intitulează: „Regele Alexandru şi Marele Preot Ionatan”. După aproximativ un an este înfrânt de Gabinius.

56 Aristobulos şi Antigon, fiul său, scapă şi ei de la Roma şi vin în Iudeaa. Strâng o armată de 8000 de luptători, dar sunt înfrânţi de către romani. Aristobulos ajunge din nou prizonier la Roma, iar Antigon este lăsat liber.

55 Alexandru II porneşte din nou la luptă pentru eliberarea ţării şi strânge o armată de 20000 de luptători. Este înfrânt de către romani, aliaţi cu Antipater, lângă Muntele Tabor.

55 Crassus vine şi el la Ierusalim şi jefuieşte Templul de toate comorile lui; peste 2000 talanţi de aur şi toate obiectele valoroase din Templu. Moare peste un an în războiul cu parţii, iudeii socotind aceasta drept o pedeapsă de la Dumnezeu.(Ant.14.7,1)

53 Cassius Longinus are o nouă bătălie cu iudeii, în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. Generalul evreu Pitolaus pierde bătălia şi un număr de aproximativ 30000 de evrei sunt vânduţi sclavi(Ant. 14, 7, 3).

49. Cezar devine conducătorul absolut în Roma şi se arată favorabil iudeilor. Îl eliberează pe Aristobulus, îi oferă sprijin militar şi-l trimite în Iudea. Pe drum acesta este asasinat prin otrăvire de oamenii lui Pompei. Este îngropat apoi la Ierusalim cu onoruri. Din ordinul lui Pompei este asasinat şi Alexandru II, fiul lui Aristobulus (Ant. 14, 7, 4).

49-48 Cezar se îndreaptă spre răsărit în războiul său cu Pompei. Este ajutat de Antipater, care îl învinge pe Ptolemeu XII şi pe Mitridate. Drept răsplată, Cezar este foarte amabil cu iudeii, pretutindeni în imperiu. Hircanus II este încoronat rege al iudeilor, iar Antipater devine procurator. Situaţia aceasta nu durează mult, deoarece Cezar este ucis în 44 de către unul dintre rivalii săi(Ant. 14, 8, 59).

Cassius, unul din proconsulii Siriei, îi tiranizează pe iudei, jefuieşte Templul de o mare sumă de bani şi trimite în robie pe locuitorii a trei localităţi iudaice pentru motivul că nu şi-au plătit taxele la timp (Ant. 14,11,2).

40-37 Antigonus, singurul fiu care a mai rămas de la Aristobulos, recucereşte Ierusalimul cu ajutorul perşilor. Pacorus, regele acestora, face o incursiune până pe coasta Mediteranei şi sprijină orice acţiune antiromană. Irod se refugiază la Masada cu toată familia sa. Merge la Roma şi primeşte coroana regală a Iudeii din partea lui Octavianus şi Antonius cu încuvinţarea Senatului (Ant.14,13,3).

37 Irod se întoarce în Iudeea şi cu ajutorul armatelor romane cucereşte Ierusalimul în anul 37 î. Hr. şi îl ucide pe Antigonus, ultimul rege haşmoneu. Începe domnia sa lungă, ca rege al Iudeii, aservit imperiului Roman (Ant. 14,16,1-4).

5

1.1.3. Epoca irodiană 37 î. Hr. – 6 d. Hr.

În anul 45 Irod cel Mare este numit guvernator al Galileii, la numai 25 de ani. 2 În această funcţie el curăţă teritoriile de la est de Galileia, de o grupă de rebeli, consideraţi tâlhari de drumul mare pentru el şi pentru romani, dar eliberatori pentru iudei. Este acuzat de crimă şi chemat în faţa Sanhedrinului din Ierusalim. Se prezintă însoţit de ostaşi şi cu scrisori de susţinere de la romani, astfel că nu poate fi acuzat şi pedepsit.

43 Antipater, tatăl lui Irod, este ucis prin otrăvire de către unul din duşmanii săi (Ant.14,11,3).

40 Iudea şi Ierusalimul sunt ocupate de către Antigonus cu sprijinul parţilor. Fasael, fratele lui Irod, se sinucide, iar Irod fuge din Ierusalim la Roma. Hircanus este luat prizonier de către parţi şi dus în Babilon, unde este foarte bine primit şi tratat. Înainte de a fi luat din Ierusalim, Antigonus îl mutilează pe Hircanus, unchiul său, tăindu-i urechile, pentru ca astfel să nu mai poată ocupa funcţia de Mare Preot (Ant.14,13,6-10).

40 Irod se retrage din Ierusalim cu întreaga sa familie şi cu un corp de soldaţi fideli. Printre cei din anturajul său era şi Miriam, nepoata lui Hircanus, logodnica lui Irod, împreună cu mama ei, Alexandra. Este urmărit de către haşmonei. Bătălia se dă în jurul Herodionului, nu poate fi capturat şi se refugiază la Masada. Aici îşi adăposteşte familia iar el pleacă la Roma prin Egipt. Este acceptat şi primit de Antonius şi Octavian, iar Senatul îi acordă rangul de rege al iudeilor, cu specificarea: „Prieten şi aliat al poporului roman”. Succesul lui Irod la Roma se datorează atacului şi pericolului part la graniţa de răsărit a imperiului. Romanii au văzut în el un aliat de nădejde în lupta împotriva parţilor (Ant. 14.14,4-6). Domnia lui Irod cel Mare poate fi împărţită în trei etape, fiecare caracterizată printr-o lucrare specifică: consolidarea autorităţii, epoca de prosperitate şi epoca ruşinii.

a. Consolidarea autorităţii 37 – 25 î. Hr. – prima parte a domniei lui Irod

37 Irod, cu ajutorul trupelor romane, cucereşte Ierusalimul, îl execută pe Antigonus şi începe domnia sa lungă şi controversată. În acelaşi an definitivează căsătoria sa cu Miriam la Sebaste. Aceasta era fiica lui Alexandru II, fiul lui Aristobulos şi a Alexandrei, fiica lui Hircanus, din familia haşmoneilor.

36 Hircanus se întoarce din Babilon, deşi a fost rugat să rămână acolo, la insistenţele lui Irod, care îl numeşte pe acesta „părintele meu”. Hircanus este bunicul lui Miriam, soţia lui Irod (Ant. 15.16,1-4).

35 Aristobulos III, fiul lui Alexandru II şi al Alexandrei, fratele lui Miriam este numit Mare Preot la vărsta de numai 17 ani. El oficiază la prima sărbătoare de Paşti, iar la

2 Josephus F. Antichităţi... Cap.14,9,4 „Irod s-a prezentat în faţa Sanhedrinului cu un corp de ostaşi şi îmbrăcat în purpură. Unul din membrii Sanhedrinului, Sameas, un om drept, s-a ridicat în picioare şi a spus: „O voi, care sunteţi martori ca şi mine, o tu, care eşti regele nostru, niciodată n-am întâlnit un astfel de caz...că acest admirabil om, Irod, care este acuzat de crimă şi este cauzat să răspundă la aceste grave acuzaţii ce i se aduc, stă aici îmbrăcat în purpură, cu părul capului frumos aranjat şi cu ostaşii săi în jur. Dacă noi îl vom condamna conform legilor noastre, el ne va ucide pe toţi şi va scăpa de urmărirea justiţiei... Ţineţi minte ce vă spun, Dumnezeu este mare, pe omul acesta, care de dragul rugăminţilor regelui nostru sunteţi gata să-l absolviţi de vinovăţie, într-o bună zi el vă va pedepsi atât pe voi cât şi pe regele vostru”. Sameas nu a greşit cu nimic în profeţia pe care a făcut-o.”

6

sărbătorile de toamnă este atât de mult aclamat şi iubit de popor, încât Irod devine gelos şi pune la cale uciderea lui prin înecare în bazinul de la Ierihon.3

34 Irod pierde anumite teritorii, printre care şi plantaţiile de palmieri de la Ierihon, în favoarea Cleopatrei, care intrase în graţiile lui Antonius (Ant.15.4,2.3).

32 -31 Războiul lui Irod cu arabii nabataeni la instigaţiile Cleopatrei. Acest război l-a ferit să fie pe câmpul de luptă de la Actium împotriva lui Octavian (Ant.15.5,1).

31 Cutremur devastator în Iudea, în care au murit peste 30.000 de persoane. Qumranul este distrus şi părăsit pentru 30 de ani (Ant.15,5.2-5). Irod trece de partea învingătorului Octavian şi luptă împotriva gladiatorilor lui Antonius (Ant. 15.6,7).

30 – primăvara. Ultimul descendent al familiei haşmoneilor, fostul Mare Preot şi rege Hircanus II, bunicul lui Miriam, este executat de către Irod, sub pretext de trădare şi complot cu nabataenii. În realitate, Irod dorea să fie sigur că în timpul vizitei sale la Octavian nu va rămâne în urmă nimeni care să-i ameninţe tronul(Ant.15.6,7).

30 – toamna. Irod îl întâlneşte pe Octavian în Egipt şi primeşte de la acesta stăpânirea peste un număr important de cetăţi; teritoriul condus de Irod aproape se dublează (Ant.15.7,4).

27 Se construiesc la Ierusalim un teatru şi un amfiteatru şi este dejucat un complot care încercă să ia viaţa lui Irod (Ant.15.8,1).

29 – sfârşitul anului. Miriam, soţia sa, este executată sub acuzaţia de infidelitate şi tentativă de omor la adresa lui Irod (Ant.15,.7,4-7).4

28 Alexandra, mama lui Miriam, este executată sub acuzaţia de complot de curte. (Ant.15.7,8).

b. Epoca de prosperitate – marile construcţii 25 – 13 î. Hr.

25 Începe reconstrucţia Samariei, îi dă un nume nou, Sebaste, în cinstea lui Augustus. Oraşul va fi colonizat cu veterani de război, fideli regelui şi ostili iudeilor (Ant.15.8,5).

25 -24 Marea foamete de un an, însoţită de o epidemie. Irod apelează la Egipt şi aduce hrană pentru populaţie. În acest timp construieşte palatul din Ierusalim şi se căsătoreşte cu a treia soţie, tot Miriam, fiica unui preot din Alexandria, pe care îl numeşte Mare Preot la Ierusalim, pentru a ridica rangul soţiei sale (Ant. 15,9,3).

23 Alexander şi Aristobulus, fiii lui Irod cu prima soţie, Miriam, nepoata lui Hircanus Haşmoneul, sunt trimişi la Roma pentru educaţie. (Ant.15.10,1)

3 Josephus, op.cit., 15.7,4-7 Pentru început ei nu erau decât spectatori ai slujitorilor lui Irod, dar după puţin timp, la insistenţele lui Irod, tânărul (Aristobulus, Marele Preot) a intrat în apa bazinului, în timp ce oamenii lui Irod, aşa cum au fost instruiţi, l-a ţinut sub apă, sub acoperişul întunericului, până s-a înecat.”4 Josephus, op.cit., 15.7,4 „Ea a arătat sfidare faţă de el (Irod) şi a adăugat cu reproş că el este cauza morţii tatălui ei şi a fratelui ei. Când a auzit aceste acuze el a fost gata să devină violent cu ea...ea s-a îndreptat spre moarte cu o hotărâre neclătinată şi fără să-şi schimbe culoarea feţei, descoperindu-şi în mod evident către spectatori nobleţea descendeţei ei regale până în ultimul moment al vieţii ei.”

7

22 Irod primeşte noi teritorii din partea lui Augustus: Trahonitis, Batanea şi Auranitis. Acum începe construcţia marelui port şi cetate Cezareea pe locul vechiului port elenistic Turnul lui Straton. Construcţia a durat 12 ani (Ant.15.9,6).

20 Augustus vizitează provincia Siria, iar Irod se duce pentru a-l întâlni.

19 Începe construcţia Templului de la Ierusalim. Irod reduce cu o treime taxele supuşilor.5

18-17 Irod vizitează Roma, se întâlneşte cu Augustus şi aduce înapoi pe cei doi copii. Socoteşte încheiată educaţia şi aranjează căsătoria lor (Ant.16,16.1.1).

15 Agrippa, ginerele lui Augustus, şi un prieten foarte apropiat al lui Irod, vizitează Ierusalim şi aduce jertfe la Templu (Philon, Legatio, p. 37).

14 Încep problemele între Irod şi cei doi fii ai lui Miriam, Alexander şi Aristobulus. Antipater, fiul său cel mare din prima căsătorie, este adus la curte (Ant.16.3,1-3).

c. Epoca ruşinii 12 – 4 î.Hr.

12 Irod merge cu cei doi fii la Roma pentru a fi judecaţi de către Augustus. Acesta este convins de nevinovăţia tinerilor şi mediază o împăcare între ei. Se întorc acasă în bune relaţii (Ant.14.4,1-6).

10 Inaugurarea cetăţii-port Cezareea şi începuturile jocurilor olimpice de aici (Ant.16,5,1). Noi probleme cu fiii săi. Alexander este arestat iar suporterii săi sunt torturaţi. Arhelaus, regele Capadochiei şi socrul lui Alexander, mediază împăcarea tatălui cu fiul său (Ant.16.8,6).

9 Campania împotriva nabataenilor. Aceasta îi strică relaţiile cu Augustus.

8 Irod îi arestează din nou pe cei doi băieţi ai săi, sub acuzaţia de complot, şi cere lui Augustus dreptul de a-i condamna la moarte.

7 Misiunea diplomatică a lui Nicolae din Damasc, omul de încredere al lui Irod, la Roma. Acesta câştigă procesul cu nabataenii, recîştigă încrederea împăratului şi obţine dreptul ca cei doi fii să fie judecaţi de către un tribunal din zona Orientului. Irod trece repede la acţiune şi convoacă un tribunal la Beirut, unde obţine, după multă insistenţă, condamnarea la moarte a fiilor săi, Aristobulos şi Alexandru. Aceştia sunt executaţi rapid la Sebaste prin sugrumare şi înmormântaţi în fortăreaţa Alexandrion. (Ant.16.11,2-7)6

6 – 5 Antipater este numit succesorul lui Irod. Este descoperit complotul acestuia de a-l otrăvi pe tatăl său. Irod cere permisiunea lui Augustus de a-l condamna pe Antipater.7

5 Josephus, op.cit., 15.11,1 „Şi acum Irod, în al 18-lea an al domniei sale, după faptele mai sus menţionate, a început cea mai mare lucrare a vieţii sale, care este construcţia Templului lui Dumnezeu, pentru a-l lărgi şi a-l înălţa la cea mai mare măreţie, dorind să fie cea mai glorioasă realizare a vieţii sale şi care într-adevăr este, pentru a-i aduce o glorie veşnică numelui său. Dar deoarece ştia că mulţimea nu era doritoare şi pregătită pentru a astfel de lucrare, el a dorit s-o pregătească printr-o cuvântare... Templul însuşi a fost construit într-un an şi şase luni numai de către preoţi...Sărbătoarea de inaugurare a Templului a avut loc în aceiaşi zi cu ziua de naştere a regelui şi a rămas ca o zi de sărbătoare...”

6 Hârlăoanu, Istorisa universală a poporului evreu, pag.296 „ Împăratul Octavian Augustus a spus, la un moment dat, despre el: ,Mai bine să fii porcul lui Irod (aluzie la interdicţia religiei mozaice de a mânca carne de porc), decât fiul său.”

8

4 Irod este grav bolnav şi se retrage la Ierihon. Izbucneşte o revoltă în Ierusalim şi vulturul de aur de pe Templu este tăiat şi aruncat jos. Irod pedepseşte aspru pe cei ce au făcut aceasta. Cu 5 zile înainte de a muri, primeşte confirmarea împăratului şi îl execută pe Antipater. Întocmeşte ultimul testament: Arhelau, rege al Iudeii: Antipas, tetrah al Galileii, iar Filip, tetrarh al Gaulanitidei. Moare şi este înmormântat în fortăreaţa Herodion din pustiul Iudeii.

4-5. Se naşte Isus Hristos, în ultimele momente ale domniei lui Irod cel Mare.4 î. Hr. -6 d. Hr. Domnia lui Arhelau în Iudea. În urma acuzaţiilor aduse împotriva lui

de către iudei, Augustus îl demite pe Arhelau din funcţia de etnarh al Iudeii şi Samariei şi îl exilează în Galia. De acum începe era procuratorilor şi prefecţilor romani.

1.1.4. Epoca procuratorilor romani 6 – 66 d. Hr.

a. Perioada prefecţilor 6 – 41 d.Hr.6-9 Coponius este primul prefect care vine în Iudea. Avea în subordine doar câteva unităţii de trupe auxiliare, iar el era din rangul cavalerilor (ecvestru), la fel ca toţi ceilalţi prefecţi. Practic, Iudeea aparţinea provinciei romane Siria, dar era condusă de un prefect numit direct de împărat, faţă de care era direct răspunzător, dar era în acelaşi timp şi sub jurisdicţia proconsulului din Damasc. Numirea prefectului roman a însemnat introducerea taxelor. Acestea au provocat o revoltă din partea ziloţilor.9-12 Marcus Ambivius este al doilea prefect al Iudeii.

12-16 Aunius Rufus. În timpul său moare împăratul Augustus.

16-26 Valerius Gratus conduce Iudeea timp de zece ani.

26-36 Pontius Pilatus. În timpul său a trăit şi a desfăşurat lucrarea mesianică Isus Hristos. El este procuratorul roman care a dat sentinţa de condamnare la moarte prin răstignire şi a devenit notoriu în istorie. A fost un om dur, a jignit mult sentimentele religioase ale iudeilor, a comis multe abuzuri, motiv pentru care a fost demis din funcţie şi exilat. La Cezareea s-a găsit o inscripţie cu numele său, oferind o dovadă concludentă pentru raportul biblic.

36-41 Marcellus este următorul procurator. În timpul său au fost mari tensiuni religioase între romani şi iudei, datorate ambiţiei lui Caligula de a pune statuia sa în Templul din Ierusalim.

b. Regatul clientelar al lui Irod Agripa I.

41-44 Irod Agripa I devine rege al tuturor provinciilor iudaice, unind iarăşi sub o singură conducere pe toţi iudeii şi realizând fostul regat al haşmoneilor şi al lui Irod cel Mare. Irod Agripa este un rege pro-iudaic, mult iubit de popor, dar anticreştin şi în relaţii rele cu populaţia păgână din regatul său. Moare în 44 la apogeul puterii, lovit de o urgie divină. 8

Pentru timp de trei ani Iudeea a fost din nou un regat clientelar, fără conducători străini.7 Josephus, op. cit., cap.17.7.1 „Dar temnicerul nu numai că a refuzat să-l elibereze pe Antipater, dar a informt de rege de dorinţa acestuia. Irod, care nu avea nici o afecţiune şi nici un gând bun faţă de fiul său, când a auzit ceea ce a spus temnicerul, a strigat tare, se bătea cu pumnii în cap, s-a ridicat din pat, deşi era cu un picior în mormânt, a chemat să vină unii din ofiţerii săi şi le-a poruncit să-l ucidă pe Antipater fără nici o întârziere şi să-l îngroape fără nici un onor la Hircania.”8 Biblia, Faptele Apostolilor 12,21-23 „Într-o zi stabilită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a stat pe scaunul lui înalt împărătesc şi le ţinea un discurs. Poporul a strigat: ,Glas de Dumnezeu, nu de om!, Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentrucă nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi.” +

9

44 Începe o nouă epocă a procuratorilor romani. Pe o perioadă de 22 de ani s-au succedat şase procuratori. Raporturile lor cu populaţia iudaică au fost din ce în ce mai tensionate, până când ultimul procurator, Gesius Florus, a fost alungat prin revolta populară care a degenerat în războiul iudeo-roman

c. Perioada procuratorilor 44 – 66 d.Hr.

44-46 Cuspius Fadus. Acum are loc o mare mişcare politico-religioasă, condusă de Teudas, un fals Mesia, care este ucis de Fadus.9

46-48 Tiberiu Alexandru, este un iudeu renegat din Alexandria. El prinde şi ucide prin crucificare pe doi dintre fiii lui Iuda Galileianul şi anume: Iacob şi Simeon . În timpul său este o mare foamete în Iudeea. Elena din Adiabene, o prozelită iudaică, regina din Adiabene, cumpără cu mari sume de bani grâu pentru locuitorii Ierusalimului (Ant. 20.5,2).

48-52 Cumanus. Sub conducerea sa au început să se înmulţească revoltele şi necazurile. Primul conflict a fost cauzat de un soldat care a batjocorit pe închinătorii de la Templu, arătându-şi goliciunea. În tulburarea care a avut loc au murit mulţi oameni. Al doilea conflict s-a datorat altui soldat care a distrus şi batjocorit un sul al legii lui Moise. Nu s-a făcut linişte până când prefectul nu l-a pedepsit pe soldat cu decapitarea. A treia şi cea mai grea problemă a fost conflictul galileienilor cu samaritenii. Nefâcânduli-se dreptate, iudeii apelează la medierea guvernatorului Siriei, Quadratus. Cazul este trimis la judecata împăratului, prefectul Cumanus este găsit vinovat şi este exilat (Ant. 20.6,1-3).

52-60 Felix şi Drusila. În timpul lor se înmulţesc cazurile de revoltă, tulburare şi mesianism. Are loc acţiunea unui egiptean, fals mesia, care adună o mare mulţime şi promite că vor cădea zidurile Ierusalimului ca şi ale Ierihonului. Este atacat de Felix; egipteanul scapă cu fuga, dar o mare parte din mulţime este ucisă(Vezi Fapte 21,38). În timpul său este arestat Apostolul Pavel şi ţinut doi ani în arest la Cezareea (Vezi Fapte 24).10

60-62 Festus Porcius, ultimul procurator cât de cât mai corect. Moare în timpul funcţiei. În timpul dintre moartea sa şi numirea unui nou procurator, profit\nd de vidul de autoritate, Sanhedrinul condamnă şi ucide cu pietre pe Iacob, fratele lui Isus Hristos (Ant.20.9,1).

62-64 Albinus. Are „cinstea” de a fi recunoscut ca unul care era mână în mână cu hoţii şi tâlharii de drumul mare. Rămâneau în închisoare numai aceia care nu aveau bani să plătească.

Josephus, op.cit., 19.8.2 Agripa a venit la Cezareea şi acolo era un mare festival. În a doua zi a sărbătorii, s-a îmbrăcat cu haine făcute în întregime din argint, care erau într-adevăr extraordinare şi a venit la teatru de dimineaţă. Când razele soarelui a atins hainele lui, acesteau au reflectat în mii de scântei, iar mulţimea a început să strige: ;Fii plin de har cu noi, căci până acum noi ţi-am adus cinste ca unui om , dar acum vedem că eşti superior unui muritor., La aceasta regele nu a obiectat cu nimic şi nici nu a respins obiecţia lor impioasă....La scurt timp l-a cuprins o durere cruntă în stomac şi a cerut să fie dus de acolo spunând: ,Voi care m-aţi numit zeu, nemuritor, dar imediat m-au cuprins durerile morţii. A murit peste cinci zile de o durere cruntă în stomac.” 9 Josephus, op. cit., cap.20,5.1 „Un anumit magician, a cărui nume era Teudas, a convins o mare parte din oameni să-şi ia bagajele cu ei şi să-l urmeze la râul Iordan, pentru că el este un profet şi va opri apele Iordanului pentru a trece pe uscat şi mulţi au fost înşelaţi de vorbele lui. Fadus nu le-a permis să-şi continue acţiunea şi a trimis soldaţii. Teudas a fost prins şi decapitat.” Vezi Fapte 5,3610 Josephus, op. cit., cap.20.7,1.2; 20.8,6-7 „Când Felix a fost informat de aceste lucruri a ordonat soldaţilor săi să ia armele şi să pornească împotriva acestei mulţimi. Au pierit 4oo de oameni,dar egipteanul a scăpat cu fuga şi n-a mai apărut niciodată.”

10

64-66 Gesius Florus este ultimul procurator roman. Din cauza gravelor greşeli făcute de el a început războiul cu romanii, de fapt, el a împins lucrurile spre război.

66-73 Războiul iudeo-roman, cea mai crâncenă şi dezastruoasă situaţie din toată istoria poporului evreu. Templul este dărâmat, sistemul jertfelor este desfiinţat, religia tradiţională întreruptă, statul naţional desfiinţat, iar o mare parte a iudeilor a murit în război sau au fost făcuţi sclavi.

1.1.5. Provincia romană 73 – 324 d. Hr.

73 Provincia romană Palestina îşi începe istoria. O nouă fază a iudaismului se conturează: iudaismul rabinic.

75 Flavius Josephus, preot, general iudeu, iar apoi mare istoric scrie prima sa lucrare: Războaiele iudeilor. Peste 20 de ani, între 93 – 94, apare a doua lucrare: Antichităţi iudaice.

90 Sinodul de la Iavne (Iamnia) al tuturor învăţaţilor evrei. Se definitivează canonul Vechiului Testament şi se conturează iudaismul rabinic.

115-117 Războiul iudeo-roman din Cirenaica, Egipt şi Cipru. Nu avem date că ar fi participat şi iudeii din Palestina. În urma acestui război cea mai puternică comunitate evreiască din diaspora, cea din Alexandria, a fost decimată.

132-135 Al doilea război iudeo-roman. Ierusalimul este complet distrus şi nu li se mai permite iudeilor nici măcar să intre în oraş. Se construieşte un oraş nou, păgân, Aelia Capitolina. Iudeii se răspândesc pretutindeni în lume. Se instituie o taxă specială pentru iudei: fiscus iudaicus.

1.1.6. Momente cheie în istoria iudeilor

Cele trei revoluţii care au schimbat societatea iudaică. În această perioadă de aproximativ 200 de ani, societatea iudaică a trecut prin trei revoluţii succesive, care i-au schimbat substanţial compoziţia, caracterul şi fiinţa sa. Acestea au fost: 1. Revoluţia haşmoneilor; 2. Revoluţia irodiană şi 3. Revoluţia antiromană. Le-am numit revoluţii, pentru că ele au marcat schimbări profunde, care au afectat structura socială, politică, economică şi chiar religioasă a societăţii iudaice.

a. Revoluţia macabeilor

În perioada persană şi elenistică, până la revolta macabeilor, iudeii erau restrânşi la o mică provincie din jurul Ierusalimului. Dimensiunile acesteia nu depăşeau 50 km distanţă de la un capăt la altul. În jurul lor era o lume ostilă formată din idumei la sud, samariteni la nord, iar în rest o lume păgână, de cultură elenistică: fenicieni, filisteni, sirieni şi greci. După un inventar alcătuit de marele istoric Strabon, în secolul I d. Hr. existau pe teritoriul Ţării Sfinte un număr de 31 de cetăţi greceşti, în timp ce provincia Iudea era împărţită în 11 toparhi (provincii)11.

Acest echilibru politico-religios s-a năruit o dată cu politica de elenizare forţată întreprinsă de Antioh Epifanul. Dorinţa lui de a eleniza pe iudei şi a face din Templul de la Ierusalim un centru păgân a trezit revolta macabeilor. După 30 de ani de revoltă şi luptă 11 Strabon din Amaseia – Geografica, XVI, 2, 16.21.27-30; preluat din lucrarea Greek and latin authors on Jews and Judaism, editor Menahen Stern, Ierusalim 1974, vol II. Pag. 288-293

11

armată, tabloul politic s-a schimbat simţitor. Conducătorii haşmonei au prins gustul puterii, al naţionalismului şi al expansiunii. Nu s-au mulţumit doar cu eliberarea şi purificarea Ierusalimului, ci au trecut la războaie de cucerire. Apar provincii noi cu populaţie majoritar iudaică, precum: Pereea, Galileia, Idumea. Curtea regală împrumută obiceiuri şi maniere elenistice. În cetăţile greceşti se formează mari grupuri de iudei. 12

Visul de a reface regatul davidic, de a elibera toate provinciile istorice i-a condus la războaie de cucerire. Într-o perioadă de 60 – 80 de ani, de la Simeon Macabeul până la Pompei, regatul haşmoneilor a atins apogeul, cuprinzând toate provincile din vechiul regat davidic şi creând o bipolarizare a cetăţilor greceşti. La cererea regelui Antioh VII Sidetus de a returna sirienilor trei cetăţi, Simeon răspunde: „Nici pământ străin n-am luat, nici nu deţinem teritorii străine, ci suntem în moştenirea părinţilor noştri, pe care vrăjmaşii noştri fără judecată cu orice preţ au apucat-o”13

Revoluţia macabeilor a pornit de la o dorinţă legitimă de a-şi apăra credinţa lor şi dreptul de a se închina conform obiceiurilor strămoşeşti. Dar pe parcurs au prins gustul puterii, al războiului, al diplomaţiei şi au mers mai departe. Haşmoneii au dorit să refacă regatul lui David, în toată extinderea sa teritorială de la început, şi, în mare, au reuşit. Au creat un stat teocratic, cu un profund caracter de despotism oriental, cu o armată regulată formată din mercenari şi cu reguli religioase stricte. Pentru prima dată în istoria lor, regele este şi Mare Preot, fapt întâlnit numai la popoarele păgâne. Această inovaţie era de origine păgână şi a creat mari tensiuni, conflicte şi vărsări de sânge în Israel.

Statul haşmoneilor s-a caracterizat printr-un naţionalism exacerbat, a practicat o iudaizare forţată şi a dus războaie de cucerire de noi teritorii.14 Se stabilesc domenii regale, se dezvoltă o economie imperială, care poate să susţină acest aparat regal numeros şi costisitor. Revoluţia macabeilor a creat numeroase nemulţumiri în popor.15 Acum se formează sectele: fariseii, saducheii, esenienii şi mai tîrziu ziloţii. Apar conflicte şi chiar lupte interne între fracţiuni rivale şi între fraţi din aceeaşi casă regală. Aceste disensiuni grăbesc prăbuşirea societăţii lor.

b. Revoluţia Irodiană

„ În perioada romană – irodiană existau trei provincii iudaice: Iudeea, Galileia şi Perea. Pompei, Gabinius şi Irod au promovat elenismul, dar iudaismul era aşa de puternic înrădăcinat, încât reculul acestuia a fost nesemnificativ.”16

12 Stern M., A history of Jewish people, p. 231 „În mod gradat curtea haşmoneană a împrumutat manierele, opulenţa şi atmosfera caselor regale din orientul elenistic. Regele era înconjurat de gărzi de corp, care îi asigurau protecţia. Intrigile de la curte nu mai conteneau. Succesiunea la tron devenea uneori o ocazie de tensiune şi conflicte între pretendenţi. Au împrumutat nume greceşti. Dar în pofida schimbărilor în modul de guvernare a regatului şi a atmosferei de la curte, niciodată regii haşmonei nu au visat măcar să desrădăcineze elementul specific iudaic şi forma teocratică a conducerii lor, care stătuse la originea revoltei lor.”13 Apocrife, 1 Macabei 15,3314 Stern M. A history of Jewish people, p. 218 „Întreaga Palestina este moştenirea ancestrală a naţiunii iudeilor. În această moştenire nu există loc pentru religiile străine, aşa cum a dovedit-o convertirea idumeilor şi distrugerea templului samaritean de pe Muntele Garizim. Sub Ioan Hircanus expansiunea teritorială s-a îndreptat în toate direcţiile: spre sud, nord şi est, cu consecinţe decisive pentru istoria poporului şi a ţării.”15 Ibidem, p. 220 „Alexandru Ianai. Din punct de vedere a politicii interne, a fost un timp de conflicte între dinastia haşmoneană şi o mare parte din popor.”16 Emil Shurer – The history of Jews people în the age of Jesus Christ, vol.II. pag.13

12

Această politică de elenizare forţată şi de iudaizare forţată, practicată timp de câteva sute de ani, atât de iudei cât şi de elenişti, a creat o stare de tensiune, urmată de ură, rivalitate şi luptă continuă între cele două grupe. Pe fondul acesta se dezvoltă conflictul politic, care va atinge apogeul în războiul iudeo-roman din anii 66 - 73.17

Prezenţa romană în zonă începe cu Pompei în anul 63 î. Hr. Grecii au văzut în romani nişte eliberatori şi multe din cetăţile cucerite de iudei au fost eliberate: provincia Decapole, cetăţile litoralului, iar iudeii au fost umiliţi prin cucerirea Ierusalimului de către Pompei.18

Urmează apoi epoca irodiană (37 î. Hr. – 6 d. Hr.) care oferă un nou aspect al politicii expansionist-naţionaliste a iudaismului.Din punct de vedere naţionalist, iudeii au fost satisfăcuţi, Irod a recuperat aproape toate cetăţile luate de către romani şi le-a reîncorporat în regatul iudeu. Din punct de vedere religios, iudeii s-au simţit puternic jigniţi: Irod s-a amestecat în problemele religioase ale Templului, numea Marele Preot după buna sa plăcere şi a redus Sanhedrinul la o instituţie pur formală.

Fariseii, în cea mai mare parte, au refuzat să acorde jurământul de credinţă către regele Irod. Ei se bazau pe un text biblic şi o interpretare rabinică, conform cărora nu trebuia să se închine unui străin. Irod a favorizat penetrarea culturii romane şi elenistice, a construit cetăţi mixte, cu populaţie greacă şi iudaică, care vor deveni centre de mare conflict în viitor.

Revoluţia irodiană19 reprezintă o a doua schimbare majoră în societatea iudaică. Ea este, în mare măsură, produsul vieţii şi conducerii lui Irod cel Mare (37 – 4 î. Hr.) Acţiunea a început cu Antipater, (63 – 43) tatăl lui Irod, procurator al Iudeii şi consilier intim al lui Hircanus al II-lea. Acesta a susţinut şi alimentat conflictul dintre cei doi fraţi haşmonei, a intervenit în relaţiile externe cu nabataenii, cu romanii şi a împins Iudeea în mâinile romanilor.

Apare un rege nelegitim, Irod cel Mare (40 – 4 î. Hr.), care nu este un evreu pur, ci un idumeu convertit la iudaism. Din acest motiv mulţi dintre farisei refuzau să-i presteze jurământul de credinţă.20 Politica sa internă a dus la distrugerea claselor sociale existente şi ridicarea altora, a alterat normalitatea instituţiilor religioase, Sanhedrinul şi funcţia de Mare Preot, coborându-le la nivelul de simple unelte ineficiente în mâna sa. A încurajat şi susţinut cultura păgână în mijlocul comunităţii evreieşti. M. Stern susţine cu tărie statutul de revoluţie a domniei lui Irod.21

17 Ibidem , p.81 „Cu cât mai viguroasă şi insistentă era presiunea păgânismului în Palestina, cu atât mai energică era rezistenţa opusă de iudaism. Avansarea culturii păgâne nu putea fi prevenită dar atitudinea veghetoare a autorităţilor iudaice i-a păzit de orice lucru care ar putea ofensa legile lor.”18 Josephus – Antichităţi iudaice, cap. 14,4,4 „De altfel el a rezidit Gadara, care fusese demolată cu puţin timp înainte şi l-a înscăunat pe Demetrios din Gadara drept conducător şi a restabilit restul cetăţilor Hippo şi Scitopolis, Pella, Dios, Samaria, de asemenea Marisa, Asdod, Iamnia, Aretusa, Gaza, Iopa, Dora, Turnul lui Straton... Toate aceste cetăţi au primit de la Pompei statutul de cetăţi libere care s-au unit cu provincia romană a Siriei.”19 Stern, M., op. cit., p. 243 „Din punct de vedere al schimbărilor produse în viaţa iudeilor din Palestina, domnia lui Irod poate fi privită ca a doua revoluţie, doar dacă ţinem cont că urmează după persecuţia lui Antioh şi revolta haşmoneană.” 20 .....Irod cel Mare, p.314 „Mulţi farisei refuzau să recunoască valabilitatea guvernului regelui vasal romanilor, iar în al doilea rând, refuzau să depună jurământ de loialitate, pe care Irod îl pretindea în primul rînd pentru sine şi apoi pentru împăratul Romei. (Vezi Ant. 15.10,4, şi Jeremias, 263)21 Stern, M., op. cit., ...p.243 „Încă odată vechea ordine s-a prăbuşit, o parte din clasa superioară a haşmoneilor a fost ucisă, alţii şi-au pierdut puterea economică iar cei mai mulţi au fost deprivaţi de influenţa lor. În locul lor s-au ridicat noi elemente pe eşichierul politic al societăţii iudaice. Unii din aceştia au venit din afara ţării, din

13

Statul iudeu îşi pierde independenţa şi devine o monarhie clientelară a Romei. Iudeii se simt înşelaţi, manevraţi, umiliţi şi trăiesc nostalgia după regii haşmonei. Elementul elenistic se dezvoltă şi pătrunde mult în societate. Iudeii au visat tot timpul să-l poată îndepărta pe Irod şi să refacă vechea ordine a lucrurilor. Marea lor greşeală a constat în faptul că nu au înţeles mersul evenimentelor; au încercat să trăiască în trecut şi nu s-au putut acomoda situaţiilor noi din Imperiul Roman.22

Irod a reuşit să introducă foarte mult elenismul în societatea iudaică, precum şi modul roman de viaţă în administraţie, construcţii şi armată. Pentru prima dată pe teritoriul Iudeii se creează o astfel de simbioză între Occident şi Orient. Iudeea devine punctul de întâlnire, creuzetul de îmbinare a trei mari civilizaţii: iudaică, elenistică şi romană.23 Schimbările produse de Irod au afectat atât de mult societatea iudaică, încât la moartea acestuia iudeii au dorit mai mult conducerea romană decât conducători din dinastia lui Irod.24 Ei nu ştiau, de fapt, ce cer. Peste 10 ani Iudeea va ajuns sub conducerea directă a prefecţilor romani, iar peste 60 de ani, nemulţumiţi şi de romani, va izbucnit cea de a treia revoluţie în societatea iudaică.

c. Revoluţia antiromană, 66 - 73

Epoca procuratorilor romani (6 – 66) corespunde cu o fărâmiţare a provinciilor sub mai multe conduceri: Galileea şi Perea, sub Irod Antipa; Iturea, Trahonitis, Gaulanitis sub Irod Filip, iar Iudea şi Samaria, sub procuratori romani. Abuzurile acestor procuratori, proasta administraţie, umilinţa la care au fost supuşi iudeii, povara taxelor, împreună cu creşterea conflictului dintre iudeii şi păgânii din cetăţile mixte, au condus la izbucnirea războiului.

Revoluţia antiromană 66 – 73. Aceasta a fost cea mai mare şi mai profundă revoluţie din societatea iudaică. Aspectul politic al confruntării s-a desfăşurat pe o durată de timp de aproximativ şapte ani, 66 – 73, dar problemele religioase, ideologice, culturale şi sociale s-au desfăşurat pe o durată mult mai întinsă, am putea spune între anii 30 – 90. Acum apar creştinismul şi iudaismul rabinic, în locul iudaismului tradiţional al Celui de al Doilea Templu. Dispare marea majoritate a sectelor: saducheii, esenienii, zeloţii, iar fariseii îşi au drept continuatori pe rabinii creatori ai noului sistem talmudic.

Idumea sau Galileia. Dar lucrul cel mai important pe care regele l-a susţinut, a fost integrarea în societatea iudaică a unor familii evreieşti-elenizate, aduse din Babilon sau Alexandria. Aceste familii erau animate de aceleaşi idei, maniere şi mentalităţi ca ale familiei lui Irod.”22 Doron Mendels, Jewish Nationalism, p. 26 „Mulţi iudei nu au înţeles că statul haşmonean aparţine trecutului şi nu poate fi privit decât ca un fapt pasager, datorită politicii internaţionale a timpului.”23 M.Stern, op. cit., p.244 „Sub conducerea lui Irod elementul elenistic a penetrat în structura statului iudeu. Aşa cum se poate vedea, administraţia, armata, educaţia copiilor şi diplomaţia erau încredinţate grecilor sau oamenilor care adoptaseră un stil de viaţă grecesc. Aceştia deţineau poziţiile cheie în ierarhia lui Irod şi după casa regală, ei reprezentau coloana vertebrală a guvernării. Dar nu s-a reuşit o stabilitate, penetrarea culturii greceşti nu a reuşit să fuzioneze cu structura existentă a iudaismului. Religia iudaică s-a dovedit a fi un obstacol atât de solid, încât nu a permis o astfel de asimilare.”24 Josephus, Ant., cap.17.12,2 „În concluzie, ei nu cer altceva decât să scape de o asemenea cârmuire (Irod şi fiii lui) şi să fie alipiţi Siriei, subordonându-se nemijlocit guvernatorilor romani. Aşa va reieşi limpede dacă ei sunt într-adevăr răzvrătiţi şi ahtiaţi după schimbări sau ascultători şi cumpătaţi când au parte de o conducere dreaptă.”

14

Societatea veche iudaică dispare. Templul, care timp de aproximativ 100025 de ani a fost centrul vieţii lor din toate punctele de vedere, este complet distrus. Sinagoga ocupă locul rămas gol prin dispariţia Templului. Sistemul preoţiei aaronice, cu Marele Preot ca personaj principal al vieţii politice şi religioase, dispare definitiv. Rabinul, care nu este legat de nici o genealogie, ci doar de erudiţia lui, va deveni figura principală a societăţii iudaice.

Iudaismul este decimat în patria mamă şi existenţa lui se bazează, în marea majoritate, pe comunităţile din diaspora. Ţara este desfiinţată, numele este schimbat din Iudeea în Palestina, populaţia majoritară este păgână, iar evreii devin minoritari în propria lor ţară.

1.2.0. Pregătirea cadrului pentru Evanghelie

Trei factori importanţi au contribuit la pregătirea răspândirii Evangheliei, aceştia sunt:

a. Imperiul Roman care a cuprins tot bazinul mediteranean. Romanii au construit şi menţinut căi de comunicaţie de foarte bună calitate, acestea au contribuit mult la facilitarea misionarilor creştini de a pătrunde pretutindeni. După o perioadă de mari frământări politicile şi lupte interne între triumviri, a urmat o perioadă de pace şi linişte în timpul dinastiilor Iulia-Claudia ( 31 î.Hr.- 68 d.Hr.) şi Flavia (69-96 d.Hr.) această situaţie a fost favorabilă pentru Evanghelie. Romanii au introdus legi clare, care au protejat, în multe situaţii, pe apostoli şi pe creştini.

b. Limba greacă devenise limba franca a timpului, era vorbită în diplomaţie, în comerţ şi de foarte mulţi cetăţeni ai imperiului. De peste 200 de ani Scripturile V.T. au fost traduse în limba greacă şi circulau astfel în mediile de cultură şi filosofie. Cunoaşterea Scripturilor şi existenţa lor în marile centre de cultură a favorizat mult pătrunderea creştinismului. Apostolii s-au folosit de limba greacă în redactarea scrierilor lor şi doar aderesarea către păturile de jos ale populaţiei a necesitat folosirea traducătorilor sau minunea darurilor limbilor.

c. Diaspora evreilor. Aproape în toate localităţile imperiului exista o comunitate de evrei, care erau bine organizaţi şi aveau sinagogi. Această reţea de sinagogi a constituit primul obiectiv al misionarilor creştini. Evrei fiind, apostolii se duceau din sinagogă în sinagogă şi predicau noua credinţă, iar atunci când erau respinşi, aveau deja un număr de simpatizanţi care mergeau după ei. Putem spune că primele comunităţi creştine s-au format cu evrei, sau pe lângă grupuri de evrei din tot cuprinsul imperiului.

Creştinismul a apărut într-o perioadă de maximă dezvoltare şi extindere a iudaismului. El a fost o amplă mişcare de reformare a iudaismului, care respingând această lucrare, a creat cadrul pentru cristalizarea unei noi religii. Creştinismul este singura religie care a rămas din antichitate şi care continuă să domine gândirea şi sufletul omenirii. Iudaismul rabinic a supravieţuit şi el, dar a rămas doar religia iudeilor, în timp ce toate religiile păgâne, care dominau scena religioasă, au dispurut cu desăvârşire.

1.2.2. Sectele iudaice din primul secol:

25 N.a. Perioada Primului Templu , 966- 586 şi Perioada celui de al Doilea Templu, 516 î.Hr. – 70 d.Hr. marchează adevărata istorie a poporului Israel ca naţiune. Fără Templu ei nu au avut naţiune.

15

a. Fariseii

Fariseii sunt continuatorii hasidimilor26 (cei pioşi), grupare religioasă care a apărut în timpul frământărilor datorate lui Antioh Epifanul. Cuvântul „fariseu” derivă din ebraicul „peruşim”, care însemnează; „cei care stau deoparte, cei care se separă”, deoarece ei evitau orice contact cu alte persoane din motive de puritate rituală.27 Fariseii erau cei mai numeroşi şi sunt caracterizaţi printr-o strictă interpretare şi păzire a Torei. „Ei se mândresc cu o exactă interpretare a legii părinţilor. Ei nu fac nici o concesie luxului.”28 Nu se poate face un raport de egalitate între farisei şi rabini, doar câţiva rabini au fost numiţi farisei. În general, iudaismul rabinic este o continuare a învăţăturilor fariseilor şi a modului lor de viaţă. Fariseii, în general, nu s-au amestecat în politică. Pentru prima dată apar în istorie în timpul lui Ionatan Macabeul, în jurul datei de 145 î. Hr., când Josephus vorbeşte despre ei în Antichităţi iudaice alături de saduchei şi esenieni, astfel: „În acel timp erau trei secte printre iudei, care aveau diferite opinii despre acţiunile umane; una era numită secta fariseilor, alta secta saducheilor, iar alta secta esenienilor.” (Ant. 13.5,9)

Doctrina de bază a fariseilor, aşa cum ne este prezentată de Josephus, constă în:

A trăi o viaţă simplă în condiţii umile.

A respinge o hrană gustoasă şi plăcerile vieţii.

A trăi după reguli raţionale.

A respecta tot ce li se prescrie ca fiind bine.

Cred în predestinaţie, dar nu îngrădesc libertatea de acţiune a inidividului.

Cred în nemurirea sufletului şi în răsplata de după moarte. Cei ce au trăit o viaţă virtuoasă vor fi bine primiţi, iar cei cu vicii vor suferi veşnic.

Impun poporului doctrina lor în ceea ce priveşte închinarea, rugăciunea şi sacrificiile. Poporul le acordă o mare atenţie şi respectă regulile lor (rezumat din Ant. 18.1,2).

Josephus declară despre ei următoarele: „Există o anumită sectă printre iudei (fariseii), care par mult mai religioşi decât alţii şi se pare că interpretesază legea cu mai multă acurateţe”(Răz. 1.5,2). Este important de notat că Josephus nu declară că ei erau într-adevăr religioşi şi corecţi, ci doar se pare că (s.a.) erau. De aici ar rezulta că acuzaţiile de făţărnicie aduse de Isus sunt reale; „Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi fărădelege” (Matei 23,28). Această duplicitate, făţărnicie exprimată în viaţa religioasă a constituit un mare pericol. Nu regulile lor erau greşite, căci Isus spune: „Pe acestea trebuia să le faceţi”(Matei 23,23), ci faptele lor, neglijau principiile majore ale legii, în favoarea unor elemente minore, reale, dar

26 C. Roth, Jew. Enc. p. 851 Hasidimii sau hasideii, însemnează cei pioşi, evlavioşi. „Nu se cunoaşte data precisă a începuturilor mişcării, dar primele înregistrări apar din timpul lui Antioh Epifanul, în secolul II î.Hr. Membrii grupării hasidice au suferit mai degrabă moartea de martir decât să accepte călcarea şi desacralizarea Sabatului şi au format miezul mişcării de revoltă a haşmoneilor. În Mişna şi Talmud sunt prezentaţi drept cei ce respectă cu multă meticulozitate poruncile, se roagă des şi nu renunţă la rugăciune chiar dacă sunt ameninţaţi cu pericole fizice şi au reguli rigide de respectare a Sabatului. Ei au încetat să mai susţină mişcarea macabeilor când s-a văzut clar că aceştia au alunecat spre o mişcare politică seculară. S-a sugerat că ei formează antemergătorii fariseilor.”27 Ibidem, p. 1522, Fariseii28 Josephus, Ant., cap., 17, 2,4; 18, 1,3

16

supraapreciate: „pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” Mat.23,23). La aceeaşi părere ajunge şi E. Schurer când spune: „ Acumularea unui număr mare de porunci şi obligaţii a condus la preocuparea cu lucruri de mică importanţă, la formalism şi la sublinierea unor respectări exterioare mai degrabă decât o adevărată integritate.”29 Fariseii au dezvoltat o religie neconformă cu spiritul Scripturii, lipsită de viaţă, fără bucurie, fără legătura dragostei dintre oameni. Pe acest fond rece, rigid s-a putut dezvolta ura şi răzbunarea, care au condus la revoltă şi la război. Cu ei se poate aplica principiul profetic: „Fiindcă au semănat vânt vor secera furtună” (Osea 8,7).

b. Saducheii

Saducheii erau o grupare de elită30, formată din marea preoţime de la Templu şi aristocraţia bogată (Ant. 13,268); putem spune că ei reprezentau clerul înalt, în timp ce fariseii reprezentau grupul celor religioşi care se remarcau prin cunoştinţe şi evlavie. Marele Preot aparţinea întotdeauna saducheilor.31 Cuvântul saducheu vine de la numele Marelui Preot Ţadoc, ai cărui urmaşi se socotesc. Iată o declaraţie din cartea apocrifă, Isus, fiul lui Sirah: „Binecuvântat fii Tu, Doamne, căci ai ales pe fiii lui Ţadoc ca să fie preoţi”(Ecl.Sir. 51,12)32 Ei erau liberali în relaţiile cu autorităţile, ocupau funcţiile de conducere în stat, în armată şi la Templu şi erau de acord cu orice compromis33, în vederea menţinerii naţiunii şi a instituţiilor ei ( Ioan 11,47 – 54). Erau în schimb conservatori în ceea ce priveşte interpretarea Scripturilor şi nu acceptau tradiţia orală. În legislaţia penală, ei erau mult mai severi decât fariseii (Ant. 20,9.1). Saducheii respectau numai Tora scrisă; din acest punct de vedere ei au reprezentat vechea gardă, spre deosebire de farisei, care sunt adepţii tradiţiei orale.34

Saducheii puneau la îndoială unele principii de bază ale Scripturii, , în special în ceea ce priveşte credinţa în viaţa veşnică şi în înviere. Evanghelistul Matei spune despre ei: „au venit nişte saduchei, care zic că nu este înviere” (Matei 22,23 – 29). Josephus declară despre ei: „Sufletul moare odată cu trupul” (Ant.18.1,4). Nu acceptau predestinaţia, ci credeau că omul este stăpân pe soartă, este propiul său arbitru şi Dumnezeu nu se amestecă în treburile omeneşti.35 Saducheii constituiau aripa eleniştilor moderaţi, influenţaţi de gîndirea greacă şi adepţi ai unui stil de viaţă elenist. Au fost foarte aproape de casa domnitoare a haşmoneilor şi a lui Irod, dar pe parcursul vieţii lui Irod cel Mare ei şi-au pierdut din influenţă. La începutul războiului, în anul 66, tinerii nobili au luat conducerea poporului şi i-au îndepărtat pe saduchei, iar din anul 67 toată puterea a trecut în mâna ziloţilor.36

29 E. Schurer, op. cit., p. 48630 E. Schurer, op. cit., p. 404 „Ei au cîştig de cauză numai asupra celor bogaţi şi nu au poporul de partea lor.”, spune Josephus în Ant. 13.10,6.31 Ibidem, p. 404.40532 Ibidem, p. 407 Rândul respectiv lipseşte din anumite manuscrise greceşti şi siriace. Este preluat după ediţia lucrării , „Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirac”, de S. Schechter din 1899.33 Hârlăoanu, A., op. cit., p. 244 Saducheii erau politicienii ţări. De aceea ei considerau că interesele statului nu pot fi sacrificate pe altarul dogmelor religioase. Ei credeau că nu este admis ca din motive de ordin religios să nu se poată purta războaie sau să se încheie anumite alianţe.”34 Schurer, E., op. cit., p. 41135 Hîrlăoanu, A., op. cit., p.24536 Ieremias, J., op. cit., p.232

17

Între cele două secte au existat tot timpul conflicte, tensiuni şi jigniri reciproce. Acestea au pregătit marele conflict, iar în timpul luptelor din Ierusalim mulţi dintre farisei au fost de partea ziloţilor şi i-au atacat pe saduchei, i-au jefuit şi pe unii chiar i-au omorât, printre care chiar pe Marele Preot (Răz.2,17,9). A. Hârlăoanu remarcă foarte bine cauza de bază a conflictului dintre cele două secte principale când spune: „La baza conflictului care a marcat cel mai puternic această dezbinare a stat următoarea problemă: trebuia oare ca poporul evreu să devină o naţiune politică sau una spirituală? Trebuia el oare să lupte pentru puterea sa exterioară sau pentru aprofundarea vieţii interioare?”37 Acest conflict a început din epoca haşmoneilor. La început ei au luptat pentru eliberarea Templului şi libertate religioasă, dar după ce şi-au atins ţinta religioasă, nu s-au oprit, au continuat lupta politică pentru pedepsirea păgânilor, recucerirea tuturor teritoriilor strămoşeşti şi independenţă naţională. Din acest moment s-au despărţit căile: saducheii au mers înainte cu regii lor, iar fariseii s-au retras în opoziţie. Primii credeau într-un stat care trebuie menţinut pe orice cale, cu orice compromis posibil, statul naţional fiind mai presus de regulile religiei. Ultimii credeau că idealul naţional va fi realizat prin Mesia, aveau viziunea unui stat teocratic, mai presus de pretenţiile politice. Majoritatea a căzut victimă ideilor naţionaliste ale ziloţilor. Este evident că, diferitele concepţii religioase, împletite cu cele naţionaliste au stat la baza sectelor, a conflictelor, iar în final, a războiului cu romanii.

c. Esenienii

Esenienii sunt a treia sectă principală din societatea iudaică. Despre ei au vorbit mari istorici ai antichităţii: Josephus (Ant. 13.5,9; 15.10,5; 17.13,3; Răz. 2.8,2.6), Philon din Alexandria în „Apologia iudeilor”, Plinius cel Bătrân în „Istoria naturală”,V.17,4 , Dio Crisostomul în „Vita Dionisis”, Armin II, p. 317 şi, evident, materialul bogat găsit în împrejurimile Qumran-ului, la care se adaugă rezultatele cercetărilor arheologice.

Josephus, în autobiografia sa38, ne spune că a petrecut 3 ani în mijlocul esenienilor, astfel descrierile sale au o mare valoare. Iată câteva date oferite de el: „Esenienii trăiesc în comun şi duc o viaţă ascetică. Resping plăcerea ca pe un rău şi rezistă pasiunilor. Nu se căsătoresc, dar adoptă copii pentru a-i educa. Nu abandonează căsătoria şi nici înmulţirea speciei, dar se păzesc de desmăţ. (Sunt două relatări contradictorii, probabil din două perioade diferite. n.a.). Desconsideră pe femei, deoarece cred că nici una nu poate fi credincioasă ca un bărbat. Sunt împotriva bogăţiei. Când intră în sectă renunţă la toate posesiunile lor în favoarea sectei. Între ei nu există vânzare-cumpărare, toate bunurile sunt posesiune comună. Au un administrator al bunurilor şi formează comunităţi în diferite oraşe.

Viaţa religioasă este deosebită: se scoală înainte de răsăritul soarelui, nu pronunţă nici un cuvânt, înainte de a-şi face rugăciunile adresate soarelui şi cu faţa spre răsărit. Apoi îşi fac baia rituală, se adună într-o sală de mese, se roagă din nou şi apoi mănâncă. După masă se schimbă de hainele folosite la ritualul de dimineaţă. Studiază cu un zel extraordinar scrierile vechi. Cred în nemurirea sufletului, nu aduc jertfe la Templu, preţuiesc mai mult răsplata

37 Hârlăoanu, A., op. cit., p. 24538 Josephus, Viaţa lui J., p., 2 „Când am avut 16 ani mi-am pus în gând să cunosc diferitele secte care sunt printre noi. Astfel mi-am împlinit dorinţa, socotind că fac cel mai bine, ca prin aspre privaţiuni şi mari dificultăţi să trăiesc în mijlocul esenienilor. Am cunoscut pe unul cu numele de Banus şi am urmat exemplul său în tot ce făcea. După trei ani, timp în care mi-am îndeplinit dorinţa, m-am întors în viaţa normală.”

18

viitoare decât bogăţiile vieţii.39 Nu este nici o diferenţă între cel bogat (care a intrat în sectă cu bogăţii) şi altul sărac, toţi împart exact acelaşi fel de viaţă, aceeaşi mâncare şi aceleaşi haine. Nu au servitori, fiecare slujind nevoilor altora. Sunt în jur de 4.000 de membri, răspândiţi prin toate localităţile (Ant.18.1,3).

d. Ziloţii

Ziloţii sunt a patra sectă care a apărut în societatea iudaică, practic ei nu reprezintă o nouă interpretare filosofică-teologică, „deoarece ei sunt în totul de acord cu principiile fariseilor” (Ant. 18.1, 6), ci doar un nou aspect politic. Josephus spunea că „un mare număr dintre noi au urmat acestei idei, au umplut societatea noastră cu tumult şi agitaţie şi au pus bazele mizeriei noastre viitoare. Acest sistem de filosofie a fost ca o infecţie care s-a răspândit printre mulţimea de tineri, care au devenit zeloşi pentru cauză, şi, curentul creat a condus societatea spre distrugere.” (Ant. 18.1.1)

Cuvântul zilot vine din ebraicul „El kana”, tradus în LXX prin „zeloton” – zel, gelozie sfântă, pasiune. Cuvântul a fost folosit pentru a prezenta un om care este consacrat în întregime unei cauze. De cele mai multe ori are sensul pozitiv, de virtute. În literatura greacă acest cuvânt apare cu sens pedagogic şi moral. Este greu de crezut că numele acestei secte ar deriva din cuvântul grecesc. Josephus foloseşte cuvântul, dar cu referire doar la o parte din revoluţionari, oamenii lui Ioan din Ghiscala şi a lui Simeon bar Giora. Foarte posibil ca numele „ziloţii” să derive doar din forma ebraică sau aramaică.40Secta a fost întemeiată de doi preoţi; Iuda din Gamala şi Ţadoc cu ocazia recensământului din anul 6 î. Hr.41 Ei au cerut oamenilor să nu accepte recensământul, deoarece era, în convingerea lor, o dovadă a pierderii libertăţii şi a puterii de ocupaţie. Ei aveau o mare dorinţă de libertate, iar teologia lor era: „Numai Dumnezeu trebuie să fie singurul Conducător şi Domn al lor” (Ant. 15.1,6). Ei erau cei mai aprigi susţinători ai teocraţiei. Centrul lor era localitatea Gamala, la est de Marea Galileii, pe o coastă abruptă a Platoului Golan. Era la aproximativ 15 km est de Capernaum şi 10 km de Betsaida. Localitatea a rezistat eroic în timpul războiului cu romanii, iar înainte de a fi cucerită, luptătorii ei s-au sinucis, aruncându-se în prăpastie (Răz. 4.1,1-10). Ucenicii lui Isus erau foarte familiarizaţi cu ideile ziloţilor, iar unul dintre ei, Simeon – Zilotul, chiar a aparţinut acestei mişcări.

Datorită atitudinii lor luptătoare, violente, au fost numiţi bandiţi, hoţi, tâlhari şi au fost vânaţi de conducătorii Galileii. Primul dintre ei, Ezechia, tatăl lui Iuda Galileanul, care ameninţa trupele romane din Damasc şi controla drumul de legătură dintre Siria şi Palestina, a fost ucis de Irod cel Mare, când era doar tetrarh al Galileii. Pentru această faptă el a fost judecat de Sanhedrinul din Ierusalim şi a fost la un pas de a fi executat. (Ant. 14. 9, 2-4). Iuda Galileanul, amintit în Biblie (Fapte 5,37), a fost ucis de către Irod Antipa. A avut doi fii, Simeon şi Iacob, care au fost crucificaţi de către procuratorul de origine iudaică, Tiberius Alexandru, din cauza activităţilor antiromane.

Putem concluziona că, în ceea ce i-a privit pe esenieni, exista un real conflict de idei, unul teologic. Acest conflict era rezultatul eşecului, a dezbinărilor şi infiltrărilor de noi idei în

39 Josephus, Ant., 18.1,5 „ Ei învaţă despre nemurirea sufletului şi îşi doresc să ai mai degrabă răsplata neprihănirii. Nu aduc sacrificii la templu, dar trimit darurile dedicate, deoarece au o părere mult mai înaltă despre ei înşişi, ei nu se duc în curţile Templului, socotind că nivelul vieţii lor este superior altora.”40 Hengel, Martin, Zealots, p. 59-6141 C. Roth, ed., Jew. Enc., p.2008

19

iudaismul târziu. Era dovada unei crize de identitate: saducheii rămâneau strâns legaţi de Templu, de ritual, de Lege, de trecut, fără să aibă o viziune realistă a prezentului. Fariseii au abandonat autoritatea Scripturilor în favoarea tradiţiei, o inovaţie prost inspirată pentru acel moment istoric şi teologic. Punctul forte al saducheilor era abilitatea politică, compromisul politic, iar atunci când criza s-a înteţit prea tare, n-au reuşit să facă faţă şi au sucombat. Fariseii excelau într-o falsă sfinţenie, inducând maselor o spiritualitate fără fond. În această conjunctură esenienii încearcă să rezolve criza spiritual-morală prin retragerea din societate şi alcătuirea unei comunităţi utopice, admirată de scriitori, filosofi şi popor, dar irealizabilă la scară naţională.

Fariseii s-au dovedit nişte abili şi isteţi chiţibuşari, s-au ocupat de lucruri atât de mici, de amănunte, încât au pierdut din vedere întregul şi au devenit meschini. Ei au creat un sistem legal atât de complex, încât nici dreptatea şi nici dragostea lui Dumnezeu nu mai aveau loc; astfel ei au îndepărtat valorile de bază ale Scripturilor, aşezându-.le într-o vitrină frumoasă de muzeu. Conflictul dintre Scriptură şi tradiţie era evident.

Esenienii şi-au creat o viziune utopică, au încercat să trăiască o viaţă ireală, anormală, societatea lor nu avea sorţi de izbândă. Ei erau obsedaţi de răul din lume, de conflictul dintre bine şi rău şi de decizia implacabilă a soartei. Singura lor speranţă era aceea că ei sunt cei aleşi. Lupta lor era să se convingă unul pe altul, poate chiar pe ei înşişi, că ei sunt singurii care merită să fie printre fiii luminii. Modul lor de viaţă a atras atât admiraţia cât şi compătimirea concetăţenilor.

1.2.3. Ultima încercare de reformă

a. Isus apare în ultimul moment când mai era posibilă o schimbare. El le îndreaptă atenţia spre Biblie. Ascultătorii sunt uimiţi de cunoştinţele Lui din Scriptură (Luca 2,47). Mulţimile se înghesuiau să asculte predicile Sale. Dar atunci când le arată greşelile şi a încearcat să-i corecteze, ei L-au respins (Ioan 6,60). Nu puteau să accepte că vameşii, păcătoşii şi păgânii pot fi primiţi de Dumnezeu, că pot sta alături de ei în împărăţia lui Dumnezeu. Această barieră naţionalist-religioasă i-a rupt de realitate şi de semenii lor. A fost foarte greu, chiar pentru ucenici, să accepte vestea cea bună a mântuirii (Evanghelia). A fost nevoie de minuni: visul lui Petru, vorbirea în limbi din casa lui Corneliu (Fapte 10), pentru ca apostolii să depăşească barierele prejudecăţilor. A urmat apoi declaraţia lui Pavel din Efeseni 2,14-20: „pentru că El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al îngrădirii.”

b.Creştinismul

Este ultima grupare care a apărut între iudei. În primul rând era formată din acei iudei care cercetau atent Scripturile, acceptaseră lucrarea lui Ioan Botezătorul ca fiind împlinirea profeţiei din Maleahi 4,5.6, iar în final Îl acceptaseră pe Isus ca fiind Mesia. Erau nelipsiţi de la Templu (Fapte 2,42 – 47) şi nu au participat la nici un fel de acţiuni de revoltă armată. Au avut o singură greşeală; „au recunoscut pe Mesia în persoana lui Isus şi continuau să-L prezinte lumii” (Fapte 4, 16 – 20). Pentru aceasta au fost bătuţi, arestaţi, ucişi şi trataţi în cel mai groaznic mod, iată câteva din situaţiile prezentate de Noul Testament:

Creştinismul este un produs al iudaismului divizat în secte şi şcoli rabinice, o reacţie firească şi normală faţă de devierile fundamentale, faţă de inovaţiile doctrinale şi

20

interpretările eronate. Creştinii pot fi numiţi fundamentalişti, în sensul bun al cuvântului, deoarece ei se întorc cu toată forţa înapoi la Scripturile V. T. pe care le citesc, le interpretează şi le aplică la situaţia timpului lor. Acest mod de aplicare i-a deranjat pe înţelepţii timpului care au reacţionat, unii pe planul ideilor şi controverselor doctrinale, alţii pe planul violenţelor fizice; astfel s-a ajuns la execuţii, persecuţii în masă, cu tot cortegiul lor. Probabil că nimic nu a produs mai multă tulburare ca problema mesianică: susţinerea creştinilor că Isus cel istoric, bine cunoscut de tot poporul, este Mesia şi că iudeii sunt vinovaţi de moartea Sa. Restul poporului privea spre un Mesia în viitor, un Mesia-rege, sau un Mesia-preot, dar creştinii spuneau: Mesia a venit, nu ca rege, nici ca preot, ci ca Miel de jertfă. Cred că subiectul Mesia a fost punctul central al frământărilor din societatea iudaică.

1.2.4. Reapariţia Darului Profetic

Creştinismul a fost însoţit, chiar de la început, de manifestarea darului profetic: Zaharia şi Elisabeta au avut viziuni şi au proorocit (Luca 1,11 – 22; 2,42 – 45; 67 – 79). Zaharia era preot şi era chiar în slujba misiunii în Sanctuar, „şi tot poporul înţelesese că a avut o viziune în Sanctuar.” Maria, Simeon, Ana şi Ioan Botezătorul (Luca 1; 2) sunt alte persoane care au profetizat, iar mesajul lor a fost cunoscut de mulţi oamenii. Profeţia lui Simeon a fost rostită în Templu. Isus Hristos era socotit de popor ca fiind un profet (Matei 16,14). Oscar Cullmann dezvoltă această temă: Isus – Profetul, când spune: „Aplicarea conceptului de Profet pentru Isus explică perfect atât activitatea Sa de predicare cât şi autoritatea Sa unică a vocaţiei eshatologice, ca o apariţie la sfârşitul timpului.”42 Apoi au urmat apostolii, care au pretins acelaşi dar al profeţiei, când au răspuns în Templu la acuzaţia că „sunt plini de vin”. „Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel:’În zilele din urmă, zice Domnul,... voi turna Duhul Meu peste orice făptură...’” (Fapte 2, 14-22). Iudeii, care credeau în Scripturi şi aşteptau împlinirea profeţiilor din Ioel şi Maleahi, au analizat diferit de cei care deveneau creştini manifestările care au avut loc, şi nu au ajuns la convingerea că trăiesc un moment nou, o epocă nouă, epoca mesianică. Activitatea lui Isus au interpretat-o drept: „posedat de Beelzebul (Satana)” (Matei, 12,24), iar minunea din Ziua Cincizecii, drept „o beţie”. Prin urmare, Isus a răspuns că acesta este cel mai grav păcat, care nu li se iartă (Matei 12, 31.32).

1.3.0. Literatura intertestamentală

Între 200 în.Hr. – 200 d.Hr. „a existat o activitate literară foarte abundentă, din care multe lucrări s-au pierdut.”43 Aceste lucrări erau foarte variate şi abordau toate genurile literare: lucrări epice şi tragedii; tratate de filozofie; istorie; lucrări apocaliptice; umanistice şi chiar lucrări care combăteau pe Dumnezeu. „În timpul perioadei post exilice geniul ebraic a explodat în crearea unor noi scrieri.”44 Învăţaţii evrei şi creştini au scris de asemenea o bogată literatură, unele s-au pierdut, iar altele au fost recuperate. Vom încerca să prezentăm grupurile principale de lucrări şi importanţa lor:

42 O. Cullmann, The Christology of the New Testament, p. 44 43 Pseudoepigraphia, Vol. I. p. xxviii44 Ibidem, p. xxviii

21

1.3.1. Cărţile apocrife reprezintă acea parte din literatura iudaică intertestamentară, care nu are autoritatea divină a inspiraţiei, din acest motiv, rabinii din Sinodul de la Iavne (90 d. Hr.), nu le-au inclus în canonul V. T.. Hieronimus, traducătorul Bibliei,le-a inclus în Vulgata, de aceea „S-au numit cărţi apocrife, acele cărţi care au fost incluse în Vulgata, dar nu se regăseau în Biblia ebraică”45 Aceste cărţi pot fi grupate astfel: a) Cărţi istorice: 1 Ezra; 1.2 Macabei; b) Cărţi didactice: Înţelepciunea lui Solomon; Cartea lui Sirah (Eclesiastul); c) Romane religioase: Cartea lui Tobit; Cartea Iuditei d) Lucrări profetice şi apocaliptice: Cartea lui Baruc; IV Ezra e) Adiţionale la V. T. Cartea Esterei (continuare); Rugăciunea lui Manase; Daniel (continuare); Cântecul celor trei eroi; Istoria Susanei; Istoria lui Bel şi Balaurul;

1.3.2. Pseudoepigrafica pot fi definite astfel: „Anumite lucrări (altele decât cărţile canonice şi apocrife), care folosesc termeni şi denumiri biblice, dar nu sunt considerate canonice sau inspirate.”46 Denumirea vine din cuvântul grecesc, care însemnează: „scrieri false” şi denotă de regulă: „Scrieri fals atribuite personajelor renumite ale V. T.” 47 Voi cita doar câteva din aceste lucrări: Apocalipsa lui Adam; Apocalipsa lui Avraam; Testamentul lui Adam; Apocalipsa lui Daniel; Apocalipsa lui Ilie; 2.3 Baruc; 1.2.3. Enoh; A patra carte a lui Ezra; Testamentul lui Moise; Testamentul celor 12 patriarhi; Oracolele sibiline; Rugăciunea lui Manase, etc umble Israel fără frică sub slava lui Dumnezeu.”48

umble Israel fără frică sub slava lui Dumnezeu.”49

1.3.3. Targumuri

La fel de mult cum iudeii lumii romane din afara Palestinei au ajuns să simtă nevoia de o traducere greacă a Vechiului Testament, tot aşa mulţi iudei din cuprinsul Palestinei din secolele de după întoarcerea din exil au descoperit că nu sunt în stare să înţeleagă Biblia în limba ebraică şi în felul acesta aveau nevoie de o traducere în aramaică. Conform tendinţelor lor mai conservatoare, ei s-au abţinut timp de secole să scrie o astfel de versiune, dar s-au sprijinit mai degrabă pe traduceri orale ale pasajelor biblice citite în cursul serviciilor din Sabat în sinagogă (vezi p.57). După ce un pasaj din Biblie era citit în ebraică, un meturgeman sau "interpret" îl traducea în aramaică.

Aceste traduceri orale au început să fie puse în scris pentru prima dată probabil înainte de timpul lui Isus şi cu siguranţă în secolul I d.Hr. Ele sunt cunoscute ca Targumii, "interpretări". Întrucât sunt mărturii cu privire la caracterul textului ebraic pe care îl traduc, Targumii sunt de oarecare valoare în studiile textuale ale Vechiului Testament. Ei sunt de asemenea importanţi în aceea că dau la iveală adesea ce pasaje ale Vechiului Testament erau considerate de iudeii ca fiind profeţiile mesianice, deoarece Targumii constau nu numai din traduceri, dar şi din parafraze şi comentarii. În felul acesta ei descoperă cum interpretau iudeii acum cincisprezece sau mai multe secole înainte anumite texte care nu pot fi înţelese uşor din textul ebraic existent.

Cei mai timpurii targumi produşi au fost probabil aceia care se ocupau de Tora, cele cinci cărţi ale Pentateucului. Targumul cel mai bine cunoscut la Pentateuc este Targumul

45 Charles F. Pfeiffer, An introduction to the Apocryphal Books, p. 1246 James H. Charlesworth, ed., op. cit., p. xxv47 Ibidem, p. xxv48 Biblia, Apocrifele, Baruc 5,5-749 Biblia, Apocrifele, Baruc 5,5-7

22

Onkelos sau Targumul Babilonian. Onkelos, care este considerat în mod tradiţional autorul acestui targum, este identificat adesea cu Aquila, vestitul elev al lui Rabi Akiba, care a făcut o traducere foarte literală a Vechiului Testament în greceşte. Targumul Onkelos este la fel de literal, deşi conţine unele părţi parafrazate. Deşi nu se ştie cu siguranţă cine este adevăratul lui autor, se pare că la origine a fost scris în Palestina şi redactat ulterior în Babilonia. Un alt targum bine cunoscut al Pentateucului este cel al lui pseudo-Ionatan, numit aşa pentru că a fost greşit atribuit lui Ionathan ben Uzziel, cel mai distins elev al lui Hillel. Mai poartă şi numele de Ierushalami I, întrucât a fost produs în Palestina, probabil după secolul al VII-lea. Este o traducere foarte parafrazată, care cuprinde diferite idei legale şi filosofice. Un alt Targum parafrazat de origine palestiniană al Pentateucului este Ierushalami II, numit şi Targumul Fragmentar, deoarece există numai părţi din el. Targumul cel mai bine păstrat al Profeţilor poartă şi numele de Ionatan, dar cărturarii au găsit dovezi că el a fost produs în Babilonia de Rabi Ioseph în secolul al IV-lea d.Hr.

1.3.4. Oracolele sibiline

Oracolele sibiline sunt un fenomen larg răspândit în lumea antică. Sunt un tip de profeţie-prezicere, originale în Orientul mijlociu, de unde s-au răspândit la greci. Fenomenul este observat pentru prima dată prin sec.V-IV în.Hr. Etimologia cuvântului este destul de neclară, la început apărea la singular sibyl şi se crede că era numele profetesei. Dicţionarul „DEX” o defineşte astfel: „Femeie care avea darul profeţiei, de a prezice viitorul, fiind inspirată de zei”.50 Victor Kernbach51 spune că „probabil vine din forma dorică „Eio – bolle” a sintagmei „Teos – boule”, adică „voinţa zeului”. James H. Charlesworth52 spune că se cunosc 10 personaje Sibila, care au locuit în diferite locuri şi în diferite timpuri. Prima este din zona Caldeii, fiind socotită persană şi descendentă din Noe, apoi sunt din diferite părţi ale orientului, Greciei şi Italiei. Întotdeauna sibyla este prezentată ca o femeie bătrână rostind profeţii extatice. Nici un personaj istoric nu s-a identificat cu ea, pierzându-i-se urma în timp.

„Profeţiile ei au fost alcătuite astfel încât să se continue după moartea ei, în timp ce sufletul ei apărea pe faţa lunii. Ea îşi oferea uneori serviciile de intermediere între lumea divină şi cea umană şi o monedă din Eritreea se referă la ea ca Thea Sibbyla (Sibila zeiţă). În tradiţia iudaică ea este prezentată ca fiind o fiică, sau o noră a lui Noe.”53

Caracteristica principală a oracolelor Sibiline este prezicerea de necazuri şi dezastre care vor veni peste lume. Mai târziu, asemenea profeţilor, judecăţile ei de apoi erau îndreptate asupra unor cetăţi sau popoare anume, iar uneori, la final, o rază de speranţă ieşea din solia ei, vorbind despre restaurarea care va veni după distrugere. Sibila era în strânsă legătură cu Apollo şi oracolele lui. Cea mai renumită colecţie de oracole sibiline este cunoscută la Roma. O varintă despre originea acestor cărţi ne spune că ele sunt opera lui Sibila din Cumae şi ar fi fost cumpărate, doar trei cărţi din zece, de către Tarquinius cu o foarte mare sumă de bani, nefiind în stare să le cumpere pe toate.54 O altă variantă ne spune că aceste cărţi provin din Asia Mică şi au fost donate Romei. Cărţile respective erau păstrate de 10 oameni şi erau consultate numai în caz de criză naţională şi atunci cu autorizaţia specială a Senatului. Nici un alt corp de literatură antică nu a avut o autoritate atât de

50 DEX , Dicţionarul explicativ al limbii române, sibila51 Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, p. 64052 James H. Charlesworth, op. Cit., p. 327-32853 Ibidem, p. 31754 Kernbach, Victor, op. cit., p. 640

23

importantă în lumea romană. Când templul lui Jupiter a fost incendiat în anul 83 î. Hr. cărţile cu oracolele Sibiline au fost mistuite în flăcări. După refacerea templului au fost colectate din nou şi repuse la loc..

Dincolo de superstiţiile din jurul lor, aceste oracole aveau un imens rol de propagandă politică. Mulţi susţineau că ele au prevestit ridicarea unor mari împăraţi, precum Alexandru cel Mare. Augustus a distrus multe din aceste oracole pentru că a găsit în ele ceva subversiv. Toate oracolele Sibiline erau de natură religioasă. În lumea păgână ele erau un medium prin care se credea că vorbea Apollo, iar la evrei Yahve.

Spre deosebire de Oracolele Sibiline păstrate la Roma, exista un gen de literatură de acest fel care circula în tot bazinul mediteranean. Ele erau colecţii diferite de versuri profetice păgâne, iudaice, creştine, sau iudeo-creştine a căror existenţă se întinde din sec. II. î. Hr. până în sec. IV. d. Hr. Multe din ele reprezentau o propagandă iudaică sau creştină prezentată sub mască păgână.55

Ne interesează Oracolele Sibiline datorită legăturii lor cu Mesia şi imaginea pe care o ofereau ele despre judecată şi lumea care va urma. Este deosebit de important de înţeles legătura dintre aceste oracole şi profeţiile biblice mesianice, diferenţele care apar şi influenţa pe care a avut-o, unele şi altele, asupra evreilor din primul secol. Ne interesează să ştim dacă viziunea mesianică era dominată de profeţiile mesianice ale V. T. sau de către oracole, targumuri şi alte scrieri apocrife. Lucrarea din care cităm, este dintr-un oracol, un original iudaic şi cu o extensie creştină. Oracolul de origine iudaică a fost structurat pe o viziune a istoriei mondiale în 10 generaţii.

Subiectul despre venirea lui Mesia s-a aflat în centrul societăţii iudaice din timpul primului secol. Toate grupurile şi sectele priveau cu speranţă spre era mesianică. Marea problemă este că fiecare avea propria sa viziune şi interpretare. Profeţiile mesianice din V. T. erau cunoscute şi citite, dar ele erau interpretate prin lumina celorlalte lucrări existente: apocrife, pseudo-epigrafice, literatura de la Qumran sau targumuri. Din cauza aceasta, aproape toţi iudeii aveau o concepţie aparte despre Mesia. Ea poate fi sistematizată în următoarele idei:

- Un Mesia – Rege, urmaş al lui David, care va reface regatul davidic. Aceasta era cea mai răspândită viziune. Aşa L-au aclamat pe Isus când a intrat în Ierusalim.

- Un Mesia – Preot, urmaş al liniei preoţeşti autentice a lui Ţadoc. Astfel îl aşteptau esenienii pe Mesia ca să restabilească ordinea de la Templu.

- Un Mesia – Profet, cu mai multe variante: Ilie, Moise, Ieremia etc. Un astfel de Mesia urma să restabilească adevărul profetic, să ofere garanţia împlinirii timpului, a numărului celor mântuiţi.

Toate variantele aveau în calcul un Mesia uman, dar înzestrat cu calităţi supra-umane. Se poate vedea influenţa elenistică a „eroului”, a „semizeului”, care face fapte de vitejie pentru poporul său.

Cursul II.

Locul Noului Testament în canonul Bibliei

55 Roth, Cecil, ed. Jew. Enc., p. 1749

24

După o pauză de aproape 500 de ani Duhul lui Dumnezeu reaprinde lumina inspiraţie şi înmoaie tocul apostolilor în cerneala cerului. Un grupaj de cărţi sfinte încep să apară, ele circulă prin toată lumea greco-romană, sunt primite ca pâinea caldă şi încet, dar sigur se adaugă vechiului volum de scrieri sacre, numite „Scripturi”. Creștinii vor face din aceste scrieri testamentul de bază a credinței lor și vor contribui la multiplicarea și răspândirea lor.

Iudeii citeau Scripturile în fiecare zi de Sabat şi la marile sărbători, iar creştinii, care s-au format sub umbra sinagogii, au continuat aceeaşi practică de a citi în fiecare zi de Sabat din Scripturi. Treptat, treptat s-a introdus practica de a se citi, după pericopa Scripturilor, epistolele pe care le trimiteau apostolii către diferitele comunităţi, apoi acestea erau trimise şi în comunităţile învecinate spre a fi citite. La epistole se vor adăuga curând Evangheliile, care vor deveni subiectul central al predicilor de Sabat. De aici şi până la canonizarea scrierilor N.T. a mai rămas doar un pas.

2.1.0. Manuscrisele Noului Testament

Noul Testament a fost scris, aproximativ, între anii 50 – 100 d. Hr. de către o grupă de 8 bărbaţi inspiraţi de Duhul Sfânt. Evident, originalul scris de mâinile lor nu se cunoaşte, nu a reuşit să ajungă până la noi, dar scrierile lor au fost copiate de o mulţime de copişti şi răspândite în toată lumea de atunci. Din aceste manuscrise au rămas multe exemplare, până în jurul anului 1960 se cunoşteau în jur de 5200 de manuscrise. Evident, cele mai vechi nu sunt de foarte bună calitate, deoarece ele au fost copiate de oameni simpli, creştini din diferite comunităţi, care nu erau specializaţi în multiplicarea cărţilor şi au făcut multe greşeli în scriere şi nu aveau un scris frumos.

Manuscrisele clasice, realizate în ateliere specializate de multiplicare, pe materiale de cea mai bună calitate (pergament) s-au realizat prin secolele IV-V, odată cu liberalizarea creştinismului. Împăratul Constantin cel Mare a cerut şi a plătit executarea unei ediţii complete a Bibliei în limba greacă, în 50 de exemplare, scrisă în litere mari de tipar (unciale) şi foarte probabil că unul din aceste exemplare este cel găsit la Mănăstirea Sf. Caterina din Sinai, cunoscut sub numele de Codex Sinaiticus. Mult mai târziu au început să se scrie cu litere mici (minuscule), pe foi de dimensiuni mult mai mici, care erau mai ieftine şi circulau mult mai repede. Din numărul foarte mare de manuscrise doar foarte puţine sunt complete, marea majoritate sunt doar fragmente din Biblie.

a) Uncialele. În antichitate, pentru actele oficiale zilnice, scrisori sau alt gen de corespondenţă se folosea o scriere cu litere mici, legate între ele, numite minuscule. Pentru lucrările literare, sau opere de mare valoare se foloseau litere mari, numite în limba latină literae unciales, "litere de mărimea degetului"; în consecinţă, un codex scris într-o astfel de scriere este cunoscut ca un codex uncial sau simplu un uncial. La început se scria pe suluri lungi, în coloane destul de înguste, când s-a trecut la codex, adică foaie de carte, s-a obişnuit să se scrie tot în coloane, astfel că avem codexuri cu 2-4 coloane pe o pagină, model care a rămas până astăzi pentru Biblie, 2 coloane pe o pagină. Deşi scribii separau uneori paragrafele unele de altele prin spaţii, manuscrisele lor nu conţin nici o împărţire a materialului în capitole sau versete, cum se găseşte astăzi în Biblii. Împărţirea pe capitole a fost introdusă, după unii autori, în secolul al XIII-lea, de către Stephen Langton, arhiepiscop de Canterbury (mort în anul 1228 d.Hr) şi după alţii, de cardinalul spaniol Hugo a Santo Caro prin anul 1250 d.Hr. Împărţirile pe versete n-au fost introduse decât peste trei secole, când

25

editorul Robert Stephanus din Paris le-a pus în ediţia sa greco-latină din 1551 pentru a ajuta la găsirea pasajelor în cele două texte diferite. Sunt cunoscute acum (anul 1970) cam 190 de unciale pe pergament, unele numai mici fragmente. Întrucât mereu se fac descoperiri de manuscrise Biblice necunoscute, nici un anumit număr nu este multă vreme exact. Din 190 de unciale, doar 4 conţin în întregime N.T. aceasta deoarece în antichitate nu se scria tot N.T. într-o singură carte, fiind mult prea greu şi costisitor. Cele mai circulate cărţi erau Evangheliile şi Epistolele lui Pavel, din acestea găsindu-se cele mai multe exemplare.

b) Minuscule. Deşi sunt disponibile pentru studiu cel puţin 2.300 minuscule, valoarea lor este mult mai mică decât a uncialelor, deoarece sunt de o dată oarecum târzie. Numai 46 minuscule conţin întregul Noul Testament; toate celelalte conţin numai părţi din ele, Evangheliile fiind reprezentate cel mai des. Manuscrisele minuscule sunt identificate prin numerele arabe. Deşi cele mai multe minuscule dau la iveală un text care este de origine târzie, sunt unele care aparent sunt copii ale unor manuscrise foarte timpurii. Minusculul 33, de pildă, are un text care este aproape identic cu acela al lui Codex Vaticanus.

c) Lecţionariile (paralela pericopei din sinagogă, un fel de lecţiuni moderne). Lecţionariile conţin colecţii de pasaje biblice folosite în biserici pentru lecturi biblice prescrise pentru fiecare duminică. Gregory înregistrează 1550 lecţionarii scrise de mână cunoscute din Evul Mediu. Deşi valoarea lor pentru reconstruirea textului original este foarte mică, întrucât cele mai multe din ele sunt copii oarecum târzii, ele ajută mult la înlesnirea determinării locurilor de origine şi a răspândirii geografice a anumitor variante de text, întrucât mânăstirile şi bisericile în care au fost scrise aceste manuscrise sunt adesea cunoscute.

2.1.1. Papirusurile. Papirusul era materialul cel mai la îndemână pentru scriere în antichitate. Se producea în Egipt, din măduva unei plante care creştea pa malul Nilului, papirus şi se comercializa în toată lumea prin oraşul Biblos din Fenicia, de aici şi numele de Biblie pentru cărţile produse pe acest material. Cele mai vechi manuscrise ale N.T. au fost găsite pe foi de papirus, din care menţionăm:

a) Papirusul Ryland, a fost cumpărat de englezul Grenfell în 1920 pentru Biblioteca John Rylands din Manchester, dar a fost descifrat şi s-a descoperit ce conţine abia în 1935. Este foarte mic, are mai puţin de 10 x 6 cm şi este scris pe ambele părţi, şi conţine doar următoarele texte: Ioan 18,31-33 pe faţă şi din v. 37 şi 38 pe verso. Dar şi mai important este vechimea lui, sec. II, foarte probabil din timpul domniei lui Traian, deci până la 117. Dacă Ioan a scris evanghelia sa în jurul anului 100 la Efes, iată că în mai puţin de 20 de ani, o copie a ei se afla la Cairo, în Egipt. Este cel mai vechi manuscris al N.T. cu cea mai scurtă perioadă de la data scrierii originalului, aproximativ 20 de ani.

b) Papirusurile Chester Beatty . În anul 1930 s-a descoperit în oaza Faiyum din Egipt un depozit de manuscrise foarte vechi, din sec. III. d. Hr. cu aproape 200 de ani mai timpurii decât codexurile cunoscute până atunci. Foile erau lipite între ele, aşa încât păreau că sunt nişte cărămizi. Sir Chester Beatty a cumpărat o parte din ele, restul fiind colecţionate de diferite alte muzee din toată lumea. După ce au reşit să le deschidă s-a constat că erau trei copii din N.T.

1. Evanghelii şi Faptele (P45) sunt reprezentate de 30 de foi incomplete, care conţin părţi reprezentative din toate cele patru Evanghelii şi din 14 capitole ale Faptelor. Cu

26

excepţia porţiunii Matei, este păstrat suficient pentru a ne oferi o imagine clară a naturii acestui manuscris al Evangheliei din secolul al III-lea.

2. Al doilea codex (P46) constă din 86 de foi uşor avariate conţinând epistolele lui Pavel. Se crede că la origine a constat din 104 foi. Succesiunea cărţilor existente este Romani, Evrei, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Efeseni, Galateni, Filimon, Coloseni, 1 Tesaloniceni.

3. Apocalipsa (P47) conţine doar10 foi deteriorate conţinând părţi din Apocalipsa 9 la 17. Întreaga lucrare trebuie să fi constat din 32 de foi. Manuscrisul acesta era deosebit de binevenit, deoarece erau foarte puţine manuscrise timpurii care conţineau cartea Apocalipsei.

2.1.2. Codexurile. Codicele de pergament erau de obicei făcute aşezând patru foi dreptunghiulare una peste alta, împăturindu-le la mijloc şi cosându-le laolaltă pe îndoitură, ca un caiet modern, apoi file erau numerotate, li s-a dat un cod (număr), de unde a rezultat numele de codex. În general vorbind aceasta este şi acum metoda de a lega cărţi. Acest gen de carte a început să fie folosit de prin sec. I. d.Hr., primele codice ale Bibliei apar în sec. II-III, evreii au continuat să scrie numai pe suluri, şi doar foarte târziu au adoptat sistemul de codex. Cele mai renumite codexuri ale Bibliei sunt:

a) CODEX VATICANUS (B). Codex Vaticanus este unul dintre cele două cele mai vechi codice pe pergament ale Bibliei cunoscute acum. Nu se ştie cum a ajuns în Biblioteca Vaticanului, dar în 1481, când s-a făcut primul catalog al acelei bibliotecii, Codex Vaticanus făcea deja parte din ea. Timp de câteva secole a rămas nefolosit şi autorităţile Vaticanului ocazional l-au ferit de cărturari care doreau să-l consulte. După mai multe eforturi fără succes criticul textual german, Constantin Tischendorf a izbutit, în cele din urmă, să obţină permisiunea de publicare a lui, care a avut loc în 1867. O reproducere satisfăcătoare în facsimil a apărut în 1904, făcând ca acest document nepreţuit să fie la îndemâna tuturor cărturarilor.

Codexul existent constă din 759 de foi, dintre care 142 conţin Noul Testament. Sunt păstrate Evangheliile, Faptele, epistolele generale şi scrisorile lui Pavel până la Evrei 9,14. Restul din Evrei, 1 Timotei, Tit, Filimon şi Apocalipsa lipsesc. Pagina are dimensiunile de 43 x 38 cm, scrisul are 4 coloane cu 48 de linii fiecare. Scrisul este îngrijit şi elegant şi este în stilul secolului al IV-lea. din nefericire manuscrisul a suferit prin adăugiri din partea unei alte mâini cândva între secolele al VIII-lea şi al X-lea care a refăcut scrisul care se ştersese şi a adăugat marginile diacritice. Mai departe, acest scrib necunoscut a acţionat ca un critic textual refuzând de a reface cuvinte şi litere care lui i se păreau deplasate. Alţi doi corectori au făcut alte schimbări.

b) CODEX SINAITICUS (x, uneori indicat prin simbolul S, mai ales de tipografi care nu au litere turnate evreieşti). Manuscrisul acesta este al doilea din cele două cele mai vechi codice pe pergament ale Bibliei. Tischendorf a descoperit 129 de foi din el într-un coş de hârtie în mânăstirea St. Caterina de la Mt. Sinai în 1844. Din acestea, el a putut să ducă cu el 43 de foi, care au ajuns în posesia bibliotecii Universităţii din Leipzig. După o a doua cercetare în 1853, care s-a dovedit fără succes, a izbutit în cele din urmă să descopere restul manuscrisului în cursul celei de a treia şederi a lui la mănăstire în 1859. Prin mijlocirea lui Tischendorf, mânăstirea a donat codexul lui Alexandru II, ţarul Rusiei, care l-a plasat în Biblioteca Imperială din St. Petersburg. În 1933 Guvernul Sovietic l-a vândut Marii Britanii

27

pentru 100.000 de lire sterline şi de atunci este expus în Muzeul Britanic din Londra. În 1862 Tischendorf a publicat Sinaiticul în formă facsimilă în patru volume monumentale.

Codexul acesta constă din 346 de foi; Noul Testament complet ocupă 145 din acestea. Mai sunt cuprinse şi Epistola apocrifă a lui Barnaba şi o treime din Păstorul lui Hermas. . O pagină are 23 x 23 cm şi conţine 3 coloane de câte 42 linii fiecare. Scrisul, deşi asemănător cu cel al lui Vaticanus, este oarecum mai puţin atent executat şi cuprinde multe corectări făcute de trei mâini diferite. Manuscrisul acesta a fost scris în secolul al IV-lea, probabil ceva mai târziu decât Vaticanus.

c) CODEX ALEXANDRINUS (A). Timp de câteva secole acest uncial era singurul manuscris vechi al Bibliei cunoscut în general în Europa. A fost scris în secolul al V-lea în Egipt. În 1621 binecunoscutul patriarh grec, Cyril Lucar, l-a luat de la Alexandria şi l-a dus la Constantinopole când a fost numit ca patriarh al acestei cetăţi din urmă. Şapte ani mai târziu l-a dăruit regelui Charles I al Angliei. În 1757 George II l-a instalat în Muzeul Britanic. Textul Noului Testament din el a fost publicat prima dată tipărit în 1786, o reproducere fotografică a fost produsă în 1879 şi o a doua ediţie a fost scoasă la o scală redusă în 1909.

Manuscrisul cuprinde în total de 773 foi, din care Noul Testament cuprinde 144. Foile sunt de 31 x 26.7 cm, şi conţin două coloane a 50 de rânduri fiecare. Scrisul este gros şi mare. Lipsesc din manuscris capitolele 1-24 din Matei, două foi din Ioan şi 3 foi din 2 Corinteni. Pe lângă cărţile canonice ale Noului Testament, Alexandrinus conţine şi două epistole ale lui Clement din Roma.

d) CODEX EPHRAEMI RESCRIPTUS (C). Palimpsestul (este un vechi codex, care a fost şters şi s-a scris un alt text peste el, dar a reuşit să se descifreze şi scrierea veche) acesta a fost originar în Constantinpole, de unde a fost dus la Florenţa, când Constantinopolul a căzut la Turci în 1453. Când Caterina de Medici a devenit mireasa lui Henry al II-lea al Franţei în secolul al XVI-lea, a primit manuscrisul acesta ca parte din dota ei şi l-a dus la Paris, unde este acum în Biblioteca Naţională. Scris la origine în secolul al V-lea, textul acestui manuscris a fost şters în secolul al XII-lea şi înlocuit cu 38 de tractate ale părintelui bisericesc Sirian Ephraem, de la care codexul şi-a luat numele. Deşi textul originar fusese declarat ilizibil, după ce a lucrat cu răbdare timp de doi ani, Tischendorf a descifrat manuscrisul cu succes şi a publicat partea lui de Noul Testament în tipăritură facsimilă în 1843.

Manuscrisul constă din 209 foi, din care 64 conţin părţi din Vechiul Testament, şi 145 din Noul Testament. Foile acestea sunt 12 1/2 pe 9 1/2 degete, şi poartă numai o coloană pe pagină. Fiecare carte din Noul Testament este reprezentată cu excepţia lui 2 Tesaloniceni şi 2 Ioan, dar nici una nu este perfectă: în felul acesta există numai cinci optimi din Noul Testament.

2.2.0. Traducerile Noului Testament

Noul Testament a fost scris în limba greacă şi împreună cu V.T. în traduucerea LXX a constituit forma în care a fost predicat şi răspândit în prima lui formă. Încă de timpuriu a fost nevoie să se traducă în principalele limbi din Imperiul Roman: Latina, siriaca şi copta. Pentru partea de vest a imperiului, limba folosită de populaţie era latina, de aceea s-au făcut traduceri încă foarte de timpuriu. În nordul Siriei şi Mesopotamia se folosea o limbă foarte asemănătoare cu aramaica, numită siriacă, în care s-a făcut de timpuriu o traducere, iar pentru

28

populaţia din Egip s-a tradus în limba coptă, limba egiptenilor elenizaţi. Alte limbi în care s-a tradus Biblia în antichitate şi mai ales N.T. au fost: armeana, georgiana, gotica, etiopeană, arabă şi ultima limbă, socotită sacră, slavona. După această perioadă a antichităţii şi după timpul sinoadelor, biserica a interzis traducerea Bibliei în alte limbi cât şi predicarea şi citirea ei în limbile nou formate, socotind că acestea nu erau destul de evoluate pentru a putea reda textul sacru al Bibliei. Al doilea val de traduceri va începe cu prereformatori şi va atinge apogeul în mişcrea de reformă. Este meritul protestantismului, care a avut ca deviză să traducă şi să predice Biblia în limba poporului.

a) Traduceri în limba latină :

Vulgata este cea mai importantă traducere a Biblie din antichitate şi este făcută în limba latină populară (vulgata). Existau foarte multe traduceri latine, aşa încât, câte manuscrise erau, atâtea traduceri erau. Papa Damasus, în anul 382, a cerut lui Ieronim să revizuiască traducerile latine existente, iar acesta a realizat o traducere a Evangheliilor şi a Psalmilor, traducerea primind denumirea de „Psalmi romani”. Pentru aceasta a folosit atât LXX cât şi traducerea în greacă a lui Aquila. După moartea papei în 384 se duce în Palestina şi se aşează la Betleem, unde înfiinţează o mănăstire, chiar lângă Biserica nativităţii. Dorinţa lui este să facă o traducere completă a Bibliei.

A început lucrarea după LXX, dar şi-a dat seama că este mult mai bine să folosească textul original ebraic, astfel, el a tradus din ebraică, cu consultarea LXX. Lucrul acesta nu a convenit prea mult bisericii, care privea LXX ca o lucrare inspirată şi era singura variantă folosită. Pentru N.T. evident că a folosit exemplarele de text greaca-coine. Ieronim a folosit şi Hexapla lui Origen, unde avea 6 variante de text în diferite limbi. Ieronim a fost unul dintre cei mai mari specilişti în cunoştiinţe biblice şi limbile Bibliei din timpul său şi chiar din toate timpurile. Traducerea sa a devenit textul standard pentru bisaerica apuseană, catolică. Observând diferenţa de cărţi în LXX faţă de textul ebraic, a spus: „Orice nu face parte din acestea trebuie aşezat printre aprocrife”.

b) Traduceri în limba siriacă:

1.Diatessarom este o traducere în siriacă a Evangheliilor făcută de Taţian. La fel ca şi Vulgata, mai întâi au existat o mulţime de traduceri obscure, după care a venit această lucrare standard, care este de la jumăttea secolului II. Numele însemnează „cele patru” şi era versiunea clasică pentru Evanghelii în limba siriacă. Nu s-a păstrat nici un exemplar din Diatessarom.

2. Siriaca Curetonian, acest manuscris al Evangheliilor, găsit într-o mănăstire coptică din Egipt, a ajuns în posesia Muzeului Britanic în 1842. A fost scris în secolul al V-lea şi este numit după redactorul lui modern, W. Cureton. Traducerea celor patru Evanghelii, după care el este o copie, a fost făcută pe la anul 200 d.Hr.

3. Siriaca Sinaitică este un manuscris al Evangheliilor a fost descoperit de Mrs. A.S. Lewis şi Mrs. A.D. Gibson în mânăstirea Sf. Caterina de la Mt. Sinai în 1892. Este un palimpsest şi prezintă o traducere care era probabil mai timpurie decât cea păstrată de Siriaca Curetonian.

4. Peşitta este ultima traduce în siriacă, făcută de către Rabbula, care a fost episcop la Edesa de la 411-435 d.Hr. A devenit textul standard pentru bisericile siriene nestoriene şi

29

monofizite. Nu are în text următoarele cărţi: 2 Pet. Iuda, 2.3. Ioan şi Apocalipsa. Se cunosc peste 200 de manuscrise în Peşitta, dintre care 10 sunt din sec. V.

c) Citate din părinţii bisericeşti: Iustin Martirul foloseşte 300 de citate directe şi indirecte din Noul Testament; Irineu, 1.800; Clement din Alexandria 2.400; Tertulian peste 7.000; Origen, aproape 18.000. Citatele din Noul Testament în literatura creştină primară au aproape aceeaşi valoare pentru studiul textual ca şi traducerile timpurii, întrucât lucrările din secolul al II-lea şi al III-lea sunt mai vechi decât cele mai multe manuscrise biblice existente.

2.3.0. Canonul Noului Testament:

Canonul N.T. s-a format la scurt timp după cel al V.T. care a luat forma oficială la sinodul de la Iamnia din anul 90 d.Hr. Canonul N.T. nu este nici produsul sinoadelor, nici al unor mari personalităţi şi nici a vreunei lucrări mistice, ci este rezultatul procesului natural din biserica creştină din sec. I. şi II. Biserica creştină primară s-a format sub modelul sinagogii: ei se adunau în fiecare Sabat şi citeau Scripturile, iar apoi au început să prezinte şi „Cuvintele Domnului”. Acestea au circulat sub formă orală, există chiar o expresie atribuită Domnului Hristos de către Pavel, care nu se regăseşte în textul Evagheliilor: „Este mai ferice să dai decât să primeşti”. Apoi au început să circule epistolele adresate bisericilor de către apostolii: Pavel, Iacov, Petru sau Ioan. Evident că în paralele au început să circule o mulţime de alte lucrări apocrife, care nu aveau autoritate, fapt care a forţat biserica să ia o atitudine clară şi fermă, pentru a deosebi textul sacru de textele neinspirate. În acest proces, petrecut în biserică pentru clarificarea căror „Scripturi” să le dăm crezare, s-a format canonul N.T.

Încă din prima generaţie s-a scris mult despre Domnul Hristos, Luca recunoaşte că el a cercetat tot acest material şi a scris o Evanghelie care are autoritate. La sfârşitul primului secol exista deja în majoritatea bisericilor exemplare ale Evangheliei, ea apare întotdeauna la singular, şi numai Iustin Martirul foloseşte expresia plurală, Evanghelii, pe la 150. Prima referinţă este la Clement, care foloseşte expresia: „Cărţii şi a apostolilor”, care s-ar putea referi la V.T. şi Evanghelia ca fiind cărţile. Acelaşi Clement, scriind din Roma către biserica din Corint cu 30 de ani mai târziu, putea să-i îndemne: "Luaţi epistolele fericitului Apostol Pavel". Faptul că el se referea mai departe la 1 Corinteni pare să arate nu numai că această epistolă fusese păstrată la Corint, dar se deovedeşte că exista o copie a ei şi la Roma.

Primii care fac referiri la scrierile apostolilor sunt Ignaţiu şi Policarp, încă din prima jumătate a sec. II. Ignaţiu scria din Smirna efesenilor că Pavel "în toate Epistolele lui aminteşte despre Hristos Isus", de aici rezultă că o colecţie a epistolelor lui Pavel circula prin biserici încă de timpuriu, de la începutul sec. II. Policarp scria filipenilor cu privire la Pavel că "atunci când era departe de voi, v-a scris o scrisoare, pe care, dacă o cercetaţi cu grijă, veţi vedea că este un mijloc de a vă zidi în credinţa aceea care v-a fost dată". Aceste declaraţii sunt concludente asupra faptului că epistolele lui Pavel au depăşit limitele comunităţilor unde au fost adresate, iar în secolul al doilea ele erau o literatură larg răspândită şi foarte mult apreciată.

Canonul lui Marcion. Este prima încercare de a stabili un canon al N.T. de către acest eretic. Pare ciudat acest fapt, dar este o realitate, el era un antisemit convins şi a luptat să scoată tot ce era legat de poporul evreu. Cărţile recomandate de el erau: Evanghelia după Luca, Apostolicon, adică scrierile lui Pavel, dar numai 10 epistole, eliminând 1.2. Tim. Tit şi Evrei. Activitatea lui Marcion a forţat biserica să ia poziţie faţă de cărţile sfinte, adică să fixeze canonul N.T., dar rezultatul concret îl avem doar cu câteva decenii mai târziu.

30

Memoriile apostolilor: Primul care face o referire clară este Iustin Martirul în prima apologie, prin anul 150, când spune: „Creştinii citesc memoriile apostolilor şi Profeţii înainte de predică”, prin memoriile apostolilor el se referă la Evanghelii, din care ne oferă câteva citate. Taţian, elevul lui Iustin va fi acela care va alcătui Diatessarom, traducerea siriacă a celor patru evanghelii, fiind prima lucrare care uneşte cele 4 evanghelii.

Canonul Muratori: Cea mai timpurie listă de cărţi ale Noului Testament cunoscută este Fragmentul muratorian, numit după descoperitorul lui, L.A. Muratori, care l-a găsit în biblioteca unei mânăstiri din Milano în 1740. Începutul şi sfârşitul documentului lipsesc, iar latina lui este barbară şi cu o ortografie defectuoasă. Cărturarii au dedus în general că acest fragment originar a fost scris în Roma, către sfârşitul secolului al II-lea. El furnizează o listă de cărţi care puteau fi citite public în biserică şi, de asemenea, menţionează mai multe cărţi care nu trebuiau să fie citite. În partea lipsă de la începutul Fragmentului Muratorian exista o remarcă evidentă cu privire la Matei; aceasta a fost urmată de o observaţie cu privire la Marcu, din care este păstrat numai un rând. Întrucât Luca este numită a treia şi Ioan a patra Evanghelie, nu este nici o îndoială că Matei era în fruntea listei. Urmează Faptele apostolilor şi apoi, după ele, epistolele în ordinea aceasta: 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, 1 şi 2 Tesaloniceni, Romani, Filimon, Tit',1 şi 2 Timotei. El cuprinde şi Iuda şi 1 şi 2 Ioan. Din acest canon lipsesc: Evrei, Iacov, 1.2 Petru, 3. Ioan.

Părinţii bisericeşti: Alţi părinţi bisericeşti care ne oferă liste cu cărţile sfinte, care puteau fi citite în biserică sunt: Irineu, Tertulian, Clement. Creştinii primelor două secole au fost bine motivaţi când au selectat cărţile sfinte, primul motiv fiind autorul – el trebuia să fie un apostol sau un asociat al acestuia, precum Marcu şi Luca. Ei au respins tot ce nu era clar de origine apostolică. O altă bază a canonicităţii era conţinutul cărţilor pentru care se pretindea un loc în Noul Testament. Chiar şi cărţi care pretindeau a fi de origine apostolică au fost lepădate când s-a descoperit că ele cuprind elemente gnostice, de exemplu, lucrarea numita Evanghelie a lui Petru. Origen enumeră şi el cărţile vrednice de citit în biserică, fiind de acord cu listele enumerate mai sus. Singura problemă deosebită care se ridică vine din partea bisericilor din Egipt, Alexandria, care respingeau cartea Apocalipsei, dar care era pe deplin acceptată în restul bisericilor.

Eusebiu din Cezareea, pe la anul 325 făcea o listă cu următoarele cărţi, împărţite de el în trei categorii,: 1. „Cărţi recunoscute": cele patru Evanghelii, Faptele, 14 Epistole ale lui Pavel (inclusiv Evrei),1 Ioan, 1 Petru, şi Apocalipsa. 2. "Cărţi disputate", pe care el le împărţea iarăşi în cele care erau "cunoscute celor mai mulţi" creştini: Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan şi lucrări care "nu erau autentice": Faptele lui Pavel, Păstorul din Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba şi Didahiile. 3. Scrieri "cu totul nelegiuite şi neevlavioase" ca, de exemplu, Evangheliile lui Petru, Toma şi Matia. Evident, aceasta era situaţia la momentul liberalizării creştinismului, biserica creştină despărţiseră în mod clar pleava de grâul Scripturii Noului Testament înainte ca creştinismul să fi devenit o religie recunoscută de stat, la începutul secolului al IV-lea. Cărţile pe care el le clasifică drept "cărţi recunoscute" şi "cărţi disputate care totuşi sunt cunoscute pentru cei mai mulţi" sunt aceleaşi 27 de cărţi ale Noului Testament recunoscute drept canonice de toţi creştinii de azi.

Atanasiu de Alexandria, o persoană foarte proeminentă în biserică, declară în 367, în cea de-a 39 scrisoare biserică că sunt 27 de cărţi ale Noului Testament, fapt care a avut o mare influenţă la acel moment.

Canonul în Biserica de apus, latină. Decizia finală cu privire la canonul Noului Testament a fost luată de Biserica latină în anul 382 d.Hr., când Sinodul de la Roma, sub

31

Papa Damascus, a decretat oficial că cele şapte epistole generale fac parte integrată din Noul Testamnet. Acest decret atribuia epistola Întâia a lui Ioan apostolului şi celelalte două unui alt Ioan, presupus a fi fost un prezbiter. Biserica din Africa de Nord a urmat pe acelaşi drum, când în cursul conciliului din Hippo (anul 393 d.Hr.) şi sinodului al III-lea din Cartagina (397 d.Hr.) au fost votate decrete similare cu cele făcute la Roma în 382 d.Hr. Latinii au acceptat greu epistola către Evrei, dar marii bărbaţi, precum Ieronimus, Ambrozie, Augustin nu au avut nici o reţinere faţă de această epistolă paulină.

Conciliile bisericeşti timpurii nu s-au ocupat cu stabilirea canonului N.T. Conciliul de la Laodiceea va fixa canonul pentru biserica de răsărit..

2.3.0. Locul Noului Testament în Biblia creştinilor.

Am văzut că după o pauză de aproximativ 500 de ani, reapare darul profetic în poporul Israel şi aşa cum declară Domnul Hristos, cel mai mare dintre profeţi a fost Ioan Botezătorul. Măreţia lui a constat în faptul că a avut misiunea să-L identifice şi să-L prezinte pe Mesia lumii întregi. Rolul acestui prim grup de profeţi s-a ruzumat la identificarea şi prezentarea lui Mesia, şi avem astfel izbucnirile de bucurie, cântecele de laudă referitoare la acest mare eveniment prezentate de: Maria, Elisabeta, Ana, Zaharia şi Simeon. Un al doilea grup de manifestare a Darului Profetic au fost apostolii, ei reprezintă cea mai înaltă formă, treaptă sau etapă a manifestării supranaturale a darului divin. N.T. consemnează că Dumnezeu a dat mai întâi: apostoli şi apoi profeţi. Rolul apostolilor a fost să transmită mesajul Evangheliei pentru toată lumea, atât prin viu grai, cât şi prin scris. Dacă profeţii au fost scriitorii V.T. atunci apostolii au fost scriitorii N.T. şi unii şi alţii fiind oameni sfinţi mânaţi de Duhul Sfânt. Acest argument este primul în favoarea cărţilor canonice.

Tema de bază a N.T. este Mântuirea: „Şi Îi vor pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său din păcatele sale”. Mântuirea este posibilă numai prin Isus Hristos, iar Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor în persoana lui Isus Hristos. Cei care nu acceptă mântuirea vor avea parte de judecată, astfel N.T. continuă tema de bază a Bibliei V.T. În V.T. mântuirea era prezentă prin umbre, ceremonii, ritualuri, tipuri şi simboluri, în N.T. ea este prezentată în realitate, în persoana lui Isus – Mesia. Isus i-a vindecat pe oameni de toate bolile lor, a scos demonii, le-a dat mâncare în momentele grele, le-a predicat şi i-a învăţat şi chiar a înviat 3 persoane decedate, acestea fiind o demonstraţie a faptului că El poate să-i mântuiască. Apoi i-a chemat la Sine, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”. Dar adevărata mântuire va avea loc atunci când El „va schimba trupul nostru smerit, supus putrezirii cu un trup de slavă şi nemuritor”. Acesta a fost marele adevăr descoperit, acum s-a ajuns cu lumina la „miezul zilei”, Dumnezeu a descoperit o mântuire mare. Isus a fost împlinirea în realitate a tuturor tipurilor şi simbolurilor din V.T. Această aplicare este făcută în mod direct în Epistola către Evrei şi indirect în o mulţime de evenimente din raportul Evangheliilor.

Definirea simbolului credinţei: În V.T. crezul era definiţia monoteismului: „Domnul Dumnezeu este un singur Dumnezeu”, în N.T. crezul era manifestarea credinţei în Isus Hristos: „Dacă mărturiseşte cineva cu gura lui că Isus Hristos este Domnul, va fi mântuit”. Nouă ni se pare astăzi foarte simplu şi uşor să accepţi şi să rosteşti o asemenea formulă de credinţă, dar, să nu uităm că atunci acest lucru era enorm de greu: Isus era o persoană istorică bine cunoscută, murise răstignit şi a susţine că a înviat şi este Mântuitorul

32

era pentru lumea de atunci „o nebunie”, de aceea cei care recunoşteau aceasta, făceau un mare pas înainte. N.T. defineşte teologia sfintei treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, exprimată atât în formula baptismală (Mat.28,18-20), cât şi în binecuvântarea apostolică (2Cor.13,13). Acest adevăr nu a putut fi clar descoperit în V.T., deşi există multe referinţe, dar acum el a devenit esenţa şi baza credinţei nou testamentale şi subiectul de dispută şi luptă în creştinism timp de câteva secole.

Un subiect aparte în formează subiectul apocaliptic. V.T. a prezentat câteva imagini apocaliptice în cărţile profeţilor Ioel, Zaharia, Ezechiel, Isaia şi în întregime în Daniel. Aceste prezentări nu au finalitate, sunt neterminate, de aceea este necesar ca ele să fie continuate şi să se ajungă la o finalitate. Acest lucru se întâmplă în N.T. Domnul Hristos preia această temă şi o tratează în mod magistral în Predica de Muntele Măslinilor (Mat.24.25...), apostolii o tratează şi ei: Pavel în 2 Tes.2; Petru în 2 Pet.3; iar Ioan în Apocalipsa. În toate aceste lucrări, autorii inspiraţi continuă lupta de secole dintre bine şi rău, dintre balaur şi fiare pe de o parte şi Mihail şi poporul Său pe de altă parte, până la victoria finală a binelui prezentată în Apocalips. Astfel Biblia este o lucrare completă, nu ne lasă undeva la jumătatea drumului, într-o nebuloasă, ci ne asigură de victoria finală a planului de mîntuire. Numai atunci când terminăm de citit toată Biblia, punem să spunem: „Amin!”. De aceea ultimele cuvinte ale Biblie sunt o rugăciune, o invocare: „Amin, Vino Doamne Isuse!”

Noul Testament este construit pe structura V.T. avât o simetrie izbitoare:

Tanak – V.T. Noul Testament

1. Tora, sistemul legal, 1. Evanghelia, spiritualitatea legii,

5 cărţi ale lui Moise, iudaismul 4 Evanganghelii ale lui Isus, creştinismului

2. Profeţii: ocuparea Can., istoria pop. 2. Fap.Ap. şi Epistole: Cucerirea lumii cu Ev.,

cărţile profeţilor, teologia V.T. istoria creştinismului primar, Teologia N.T.

Profeţii: străjerii spirituali Apostolii: temelia adevărului

3. Ketubim: ritualul, înţelepciunea 3. Apoc. Imaginea bisericii în istorie

cărţi apocaliptice literatură apocaliptică

Noul Testament rezolvă şi încheie marile teme deschise şi prezentate de V.T.

1. Păcatul 1. Pocăinţa, prima soluţia pentru păcat

2. Moartea 2. Învierea, gloria minunilor N.T.

3. Despărţirea de Dumnezeu 3. Unirea în Hristos şi în împ. Cerurilor

4. Marea luptă între bine şi rău 4. Răul, Satana va fi învins, nu va mai fi luptă

5. Nedreptatea, durerea, lacrimi 5. Nu vor mai fi, ci armonie, fericire şi pace

Fără N.T. Biblia este incompletă, neterminată şi nu are un răspuns la problemele de bază ale vieţii. Subiectul de bază al V.T. este venirea lui Mesia, toată speranţa omului din V.T. era îndreptată spre acel eveniment, El, Mesia, va rezolva marile probleme. Ultimul profet al V.T. transmite mesajul venirii lui Ilie, ca un antemergător al lui Mesia. N.T. începe

33

din acel punct arătând că atât antemergătorul cât şi Mesia au venit. Cine a citit corect V.T. a putut găsi împlinirea în N.T. iar cine va înţelege corect mesajul întregii Biblii va fi pregătit pentru întâlnirea lui Isus la a doua Sa venire. Astfel ambele testamente nu fac altceva decât să ne pregătească pentru întâlnirea cu Isus în cele două momente importante ale venirii Sale la noi.

2.4.0. Datarea şi cronologia evenimentelor Noului Testament

Lumea în care a trăit Isus Hristos era lumea romană din timpul împăraţilor Augustus şi Tiberius, iar apostolii au continuat să trăiască sub următorii împăraţi până la începutul domniei lui Traian în jurul anului 100. Evangheliştii erau interesaţi mai mult de însemnătatea evenimentelor decât de datarea lor, cu toate acestea noi suntem astăzi obligaţi să oferim o datare istorică corectă, coerentă pentru a oferi evenimentelor un cadrul istoric şi nu unul mistic. Calendarul roman fusese schimbat sub autoritatea lui Iulius Caesar de la un an lunar la un an solar la începutul anului 45 î.Hr. Adică, lunile romane, mai înainte lunare, fuseseră ajustate de către Sosigenes, un astronom din Egipt, la anul solar egiptean de 365 de zile, cu adăugirea unei zile în plus la fiecare patru ani, făcând astfel anul să aibă în medie 365,1/4 zile. Dar acest calendar iulian, care cu timpul a devenit moştenirea Europei, n-a fost impus uniform prin tot Imperiul roman. Iudeii au continuat să folosească calendarul lunar de 354-355 de zile, cu denumirile specifice pentru zile şi luni, la fel multe alte popoare din Orientul Mijlociu au continuat să folosească vechiul lor calendar, producând multă îngreunare în sincronizarea datelor pentru istoricul de astăzi.

2.4.1 Sisteme calendaristice:

Folosirea diferitelor calendare, a diferitelor metode de calculare a domniilor, cu sau fără anul urcării la tron, a momentelor diferite de început a anului: primăvara (anul religios iudaic), toamna (anul civil iudaic, babilonean), iarna, ianuarie (anul roman), creează o mare dificultate în fixarea timpului. Pentru romani, egipteni sau iudei acelaşi eveniment, datat cu aceeaşi formulă, era practic într-un alt număr de ani, de exemplu: pentru sirieni şi evrei primul an al domniei lui Augustus era anul 31 î.Hr., pentru egipteni era anul 30 î.Hr. iar pentru romani era anul 27 î.Hr. O formulă pentru datarea după anul de domnie, ca de exemplu aceea folosită de Luca, "al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu" - o expresie care se pare că n-a fost folosită niciodată de Tiberiu însuşi în Roma - ar depinde în ce priveşte înţelesul ei de calendarul local particular folosit de scriitor, adică, dacă el socotea anul de la 1 Thoth egiptean (totdeauna, după vremea lui August, în august), sau de la Nisan (primăvară) sau Tişri (toamnă) iudaic, etc. În timpul perioadei elenistice şi după ea calendarele siriene locale variau chiar şi de la cetate la cetate.

2.4.2. Cinci evenimente istorice ne ajută să fixăm cu aproximaţie încadrarea istorică a evenimentelor din viaţa lui Isus Hristos:

a) Moartea lui Irod, deoarece Isus s-a născut cu cel puţin câteva luni mai devreme, pentru ca Irod să aibă timp să ucidă pe copiii din Betleem.

b) Recensământul lui Quirinius, despre care vorbeşte Luca în cap. 2,1.2.

c) Începutul lucrării publice a lui Isus, în al 15 an al domniei lui Tiberiu, după Luca 3, 1.2 în contextul istoric al conducătorilor timpului.

d) Profeţia lui Daniel 9,24-27 de 70 de săptămâni.

34

e) Relaţia între anul de când s-a început reconstrucţia Templului lui Irod şi până la Isus, adică 46 de ani.

Este dificil să urmărim cu exactitate aceste cinci evenimente şi să le coloborăm, dar nu imposibil. Studiul evenimentelor nu ne oferă pentru fiecare caz în parte suficiente date, însă este uimitor să constaţi că aceste date se completează reciproc şi se potrivesc.

1. Moartea lui Irod cel Mare. - primul eveniment. Se poate preciza că moartea lui Irod a avut loc în primele zile ale lunii întâi (Nisan sau Aviv), mar.-apr. anul 4 î.Hr.56, astfel că naşterea lui Isus nu ar fi putut avea loc mai târziu, ci mai devreme, adică în toamna anului 5, sau la începutul anului 4 î.Hr. ca Irod că aibă timp să comande uciderea pruncilor din Betleem. Evanghelia ne spune că Irod era la Ierusalim, iar Iosefus ne spune că Irod a murit la Ierihon. Se ştie că el avea la Ierihon trei palate de iarnă, unde se muta în timpul iernii, dec.-ian., iar în ultima iarnă petrecută acolo nu s-a mai întors la Ierusalim, fiind foarte bolnav și acolo a și murit. De aici ar rezulta că venirea maginilor ar trebuie să fi avut loc ceva mai devreme, probabil în lunile oct-noe. anul 5 și în nici un caz în timpul iernii, decembrie sau ianuarie.

2. Recesământul lui Quirinius. Al doilea eveniment ne aduce mai multe probleme: Luca ne spune că s-a făcut un recensământ pe timpul lui Quirinius ( Cirenius Varus) guvernatorul provinciei Siria. După toate datele existente până în prezent acest recensământ nu a avut loc mai devreme de anul 6 sau 7 d.Hr. şi el este decretat pentru a se inventaria toate proprietăţile supuse impozitului. Provincia Iudeea tocmai îşi pierduse semindependenţa şi devenise o provincie romană sub prefecţi şi trebuia să se fixeze impozitul. Împotriva acestui act s-a ridicat Iuda Galileeanu (Fapte 5,37). Acest recensământ, care a avut loc, nu corespunde cu anul naşterii lui Isus Hristos. Este foarte posibil să fi avut loc un alt recensământ, ordonat de către împăratul Augustus, sau de către Irod, care nu a rămas înregistrat în date. Dacă Irod a ordonat recensământul, atunci el l-a justificat în faţa poporului că a fost cerut de către romani, sau poate fi interpretat ca decretat de către romani, deoarece ei erau stăpânii absoluţi. Acest recensământ a putut să se fi realizat între anii 5-4 î.Hr.57

Există şi posibilitatea ca acest recensământ, decretat de Augustus-Irod, să nu fie dus la capăt, să ne se fi putut termina, datorită evenimentelor survenite cu moartea lui Irod, şi a fost continuat abia în timpul guvernatorului Quirinius, după numele căruia a şi rămas cunoscut în istorie.

3. „Anul 15 al lui Tiberiu” - al treilea eveniment este amintit de Luca astfel: „În al 15 an al lui Tiberiu...”(Luca 3,1.2) când şi-a început Ioan Botezătorul lucrarea sa, iar în verst. 23 continuă: „Şi Isus era de aproape 30 de ani când a început să predice”. Ioan era mai mare decât Isus cu 6 luni, şi începutul lucrării sale trebuie să păstreze cam aceiaşi proporţie, de unde s-ar putea preciza că Isus şi-a început lucrarea spre sfârşitul anului 15 şi începutul anului 16 al lui Tiberiu. Dacă s-a născut în anul 5 î.Hr. + 30 de ani, ajungem în anul 26 – 27 d. Hr., ceea ce ar reprezenta anul botezului lui Isus. Cum sincronizăm acest an cu domnia lui Tiberiu? Augustus a murit în anul 14 d.Hr. şi anul 15 al lui Tiberiu ar fi 29, de unde ar rezulta o diferenţă de 3 ani în plus. Problema care se ridică aici este: „Cum a calculat Luca anul de început a domniei lui Tiberiu?” Metode romane de desemnare a anilor de domnie. Romanii cu moştenirea lor republicană, nu datau evenimentele după anii de domnie ai împăraţilor lor, pentru simplul motiv că în Italia şi Apus un împărat nu era privit ca un monarh domnitor. 56 Flavius Josefus, Ant. 17,8.157 SDABC, vol V. p. 241

35

Augustus, organizatorul Imperiului Roman care a înlocuit republica, a fost numit princeps, literal întâiul, sau (cetăţeanul) principal, şi domnia lui nu era tehnic o monarhie ci un principat. Termenii greceşti echivalenţi hegemon şi hegemonia pentru împărat şi domnia lui a fost folosiţi în Provinciile din Răsărit, unde limba greacă era limba guvernamentală oficială, o moştenire de la Alexandru şi regatele elenistice. Noi numim pe bună dreptate pe Augustus primul împărat roman, şi gândim la împăraţi ca monarhi, ceea ce de fapt în practică şi erau. Dar puterea lor se trăgea din deţinerea de către ei a slujbei de imperator, comandant al forţelor armate (de unde termenul de mai târziu "împărat"). Legal ei domneau în virtutea puterilor diferitelor funcţii civile (consul, tribun) care originar au fost votate lui August şi apoi, în formă, fiecărui împărat succesiv. De abia pe vremea lui Diocleţian (anii 284-305) cârmuirea romană a fost recunoscută formal ca o monarhie absolută. Preluarea domniei asupra imperiului nu era legată de un singur eveniment , care se petrecea într-o zi, astfel putem spune că Tiberiu a început să devină împărat atunci când a fost numit comnadant şef al forţelor armate (imperator), în anul 11-12 d.Hr. Foarte probail că Luca a început socotirea domniei lui Tiberiu de la această dată şi nu de la anul morţii lui Augustus. Acest gen de domnie era cunoscut în Israel ca o formă de coregenţă.

4. Profeţia lui Daniel 9 - al patrulea eveniment: Cei 490 de ani care încep în 457 î.Hr.se termină în anul 34 d.Hr. Ultima săptămână, cea rezervată lui Mesia, are o împlinire exactă, începe în anl 27 cu botezul, la mijlocul săpămânii, anul 31, are loc răstignirea, adică „Unsul va fi stârpit”, iar finalul este marcat de moartea lui Ştefan. Această raportare este mai puţin acceptată, deoarece evenimentele vin şi se potrivesc cu profeţia, argumentul pleacă de la profeţie-Biblie şi merge spre istorie, fapt care îi deranjează pe mulţi, dar este uimitor de exactă această explicaţie.

5. Timpul de 46 ani de la construcţia templului: Ioan 2,20. Iudeii spun că 46 de ani a trebuit pentru a fi construit acest Templu. Anul începerii construcţiei Templului este anul 19 î.Hr., de unde al 46-lea an este anul 27-28. Discuţia din Ioan 2,20 are loc la primul paşte petrecut de Isus în Ierusalim, adică la începutul anului 28, de unde rezultă că botezul şi începutul lucrării Sale ar fi avut loc în toamna anului 27 d.Hr. toamna.

2.4.3. Cronologia activităţii misionare a Domnului Hristos:

Evanghelia lui Ioan este cea care ne poate ajuta să stabilim cronologia activităţii misionare a Domnului Hristos, deoarece acesta ne rapotează prezenţa lui Isus la toate sărbătorile de Paşte, şi astfel se poate calcula timpul scurs.

27 28 – I.Paşte 29 – II Paşte 30 – III. Paşte 31- IV. Paşte Botezul I. curăţire a Templului Vind. par. 38 ani Betesda Hrănirea 5000,respingerea Crucificare toamna Ioan 2,13-25 Ioan 5 din Galileea, Ioan 6, 4 prim.Ioan 13__________,_________ I._______,________II. _______,______III._________,_________

Anul 27, toamna, Botezul lui Isus, ispitirea 40 zile, chemarea primilor ucenici, începutul luc. Nunta din CanaAnul 28. primăvara, Vizita la Capernaum,

I Paşte, Nicodem,(Ioan 3), Lucrarea în Iudeea, conflictul dintre ucenicii lui Isus şi ai lui Ioan, (Ioan 3,22-36), Isus pleacă în Galileea,(Ioan 4,3), Femeia samariteancă Ioan 4.

36

Anul 29. Primăvara Isus în Galileea, vindecarea fiului prefectului de Capernaum,(Ioan 4,43-54). Arestarea lui Ioan,

Al II-lea Paşte, Vindecarea paralizatului de 38 ani, Conflictul cu Sanhedrinul, Isus în umbrele crucii, părăsește Iudeea.

Vara, Începutul lucrării din Galileea, respingerea din Nazaret,(Luca 4,28-30). Lucrarea din Capernaum, Predica de pe Muntele Fericirilor, Chemarea a II-a, definitivă a ucenicilor…

Anul 30, Primăvara Al III. Tur prin Galileea, a II,a respingere din Nazaret, Moartea lui Ioan B. Înmulţirea păinilor, 5000, Criza din Galileea,

Al III.lea Paşte la Ier. Plecarea în zona Tirului, Cezareea lui Filip, Decapole, zonele cu iudei şi neamuri. Schimbarea la faţă, Vizita secretă la Ierusalim cu ocazia Corturilor, predica - Isus apa vieţii, Lucrarea din Samaria şi Pereea. În casa lui Lazăr, Maria şi Marta.

Anul 31.Primăvara Isus în Pereea, Învierea lui Lazăr, Orbul Bartimeu, Zacheu, Retragerea la Efraim,

Al IV-lea Paște, Itrarea Triumfală în Ierusalim, Săptămâna patimilor. Activitatea lui Isus a ţinut 3 ani şi jumătate, exact cât era profetizat în Dan.9,27-29.

Cursul III.

Armonizarea Evangheliilor

37

3.1.1. Ce este Evanghelia

a) Evangheliile au fost scrise într-o perioadă de mare efervescenţă din societatea iudaică. Sectele iudaice erau într-un conflict acerb, curentul naţionalist condus de către ziloţi câştiga tot mai mulţi adepţi, iar unde era respins se impunea cu forţa şi teroarea. Creştinii erau urmăriţi, persecutaţi şi chiar executaţi, aşa încât cei mai mulţi dintre ei au plecat departe de Ierusalim sau de Iudeea. În Împeriul Roman creştinii erau priviţi ca o sectă iudaică, încă nu s-a putut face deosebirea dintre unii şi alţii, acest lucru va ieşi pentru prima dată în evidenţă în persecuţia lui Nero de la Roma din anul 64. Creştinismul a fost propovăduit prin puterea extraordinală a martorilor oculari (1Ioan 1,1-3), când numărul acestora a început să scadă şi prima generaţie era pe sfârşite, s-a simţit nevoia de a se scrie această istorie minunată despre Mântuitorul. Motivul acesta a fost dublat de începutul persecuţiilor. În aceşti ani au fost scrise Evangheliile, ele erau cel mai puternic document despre Domnul nostru Isus Hristos. Iniţial s-a folosit termenul de singular, Evanghelia – To evanghelion, doar din sec. V se vorbeşte despre evanghelii la plural. În lumea antică cuvântul avea o semnificaţie amplă: - Vestea nașterii unui prinț moștenitor

- Vestea bună a încoronării unui împărat- Vestea unei victorii în război,- Premiul dat purtătorului de veşti bune, sau o jertfă adusă zeiţei- Vestea bună adusă de un decret imperial care aducea mari avantaje,

În contextul profeţilor V.T. şi a autorilor N.T. termenul are sensurile :- Vestea nașterii Domnului Hristos, Mesia, Fiul regelui David(Luca 2,14)- Biruința asupra păcatului și a morții prin cruce și înviere.- A proclama vestea bună a mântuirii către toți oamenii, Is. 40,9; 61,1- Proclamarea preluării guvernării de către Dumnezeu, - Lucrarea de predicare şi vindecare a lui Isus este numită – evanghelie.

Mai târziu termenul s-a referit în mod special la acele lucrări scrise care prezentau activitatea şi viaţa Domnului Hristos, iar termenul de « evanghelist » desemnează aceea persoană care a scris o Evanghelie. În timpul nostru sensul s-a extins şi la cel care predică această solie.

b. De ce patru evanghelii ?

O privire de ansamblu asupra N.T. ne oferă următoarea perspectivă : - Faptele Apostolilor prezintă istoria dezvoltării şi răspândirii creştinismului, cucerirea lumii, nu fizic ca în timpul lui Iosua, ci spiritual, prin Cuvântul Evangheliei. Epistolele întregesc tabloul misionar şi rezolvă problemele organizatorice, doctrinale şi culturale care au apărut în Biserica primară.- Apocalipsa reia tema unor profeţi din vechime, legată de escaton, judecată, sfârşitul lumii şi o continuă, o dezvoltă şi o duce la final.- Evanghelia are ca scop să prezintă materialul original, în primă lectură despre viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos. Fiecare evanghelie în parte nu pretinde că a epuizat materialul, chiar

38

subliniază că mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care nu au fost spuse, dar îşi susţine forma completă, prin faptul că şi-a îndeplinit misiunea propusă, de a face o prezentare a lui Isus. Astfel, Matei şi-a propus să prezinte « Cartea neamului lui Isus », Marcu este mult mai direct : « Începutul Evangheliei lui Isus Hristos », Luca doreşte să « scrie în ordine lucrurile care le-a cercetat cu exactitate », iar Ioan se numeşte « ucenicul care mărturiseşte despre acestea ». Fiecare autor a scris separat, pentru un grup specific de ascultători, în perioadă diferită de timp, pentru a fi citită ca o lucrare independentă. Ele nu au circulat într-un singur volum de la început, ci separate şi abia mai târziu au fost unite într-o singură carte.

De ce patru Evanghelii ? Doar Irineu, unul din părinţii bisericii încearcă să dea un răspuns interesat, la care nu suscriem în totul :« Nu este posibil ca Evangheliile să fi fost mai multe sau mai puţine decât sunt. Căci, întrucât sunt patru zone ale pământului în care trăim, patru vânturi principale, şi întrucât Biserica este răspâîndită în toată lumea, şi stâlpul şi temelia bisericii este Evanghelia şi duhul de viaţă, este potrivit ca să aibă patru stălpi, răspândind nemurirea în fiecare direcţie şi dând din nou viaţă oameniulor. »58

Au existat multe alte lucrări care s-au intitulat Evanghelii, care şi-au propus să relateze viaţa lui Isus, acum numite apocrife. Unele din informaţiile lor nu sunt altceva decât o reluare a raportului evagheliilor, iar altă parte sunt sunt adăugiri fanteziste şi legendare. Limbajul lor trădează faptul că vor să susţină şi să promoveze ideile unor secte care apăruse în sec.II-IV. Aceste lucrări apocrife au fost respinse de biserică şi interzise de a fi citite în cadrul serviciilor divine.

c) Problema sinoptică

Primele trei evanghelii au foarte multe elemente comune, de unde au apărut foarte multe discuţii pe această temă. Dacă la origine şi în modul în care s-au răspândit sunt independente, atunci se ridică întrebarea : De ce se aseamănă atât de mult ? Nu cumva au copiat unul după altul ? Se poate observa că este o strânsă relaţie între Marcu şi Matei şi între Marcu şi Luca, dar nu găsim nici un eveniment unde Matei şi Luca să fie de acord între ei, dar diferiţi de Marcu. S-au propus trei soluţii pentru rezolvarea problemei sinoptice, fără ca vreuna din ele să rezolve definitiv subiectul : - Teoria tradiţiei orale : Mesajul Evangheliei a fost predicat înainte de a fi scris, astfel

s-a produs o tradiţie a evenimentelor. Părinţii bisericeşti, Papias şi Irineu, care au avut posibilitatea să cunoască persoane din generaţia lui Isus, spun că evangheliştii au redat viaţa lui Isus astfel : Matei a prezentat-o în ebraică, Marcu a redat predicile lui Petru, Luca a redat

predicile lui Pavel, iar Ioan a redat propiile sale amintiri trăite alături de Isus. Astfel de materiale, scrise acum de către evanghelişti, este foarte posibil să fie acele « cărţi » la care se referă textele de mai jos : 1 Cor.15,3 « după Scripturi »; Gal.1,1 « Evanghelia » ; 2Tim.4,13 « cărţile, mai ales pergamentele » ; şi care circulau înainte de anul 64, anul persecuţiei Nero.

- Interdependenţa reciprocă : Susţine că evangheliştii şi-au împrumutat ideile lucrării unul de la altul. Acest mod de scriere ar distruge originalitatea fiecărei cărţi, element care este evident şi oferă greutate evangheliei.

- Ipoteza documentară : Se susţine că ev. Lui Marcu ar sta la bază, ea ar fi prima, iar Matei şi Luca s-ar fi inspirat după această lucrare şi o altă colecţie de date, numită simplu

58 Irinaeus, Against Heresis, IV. Xi, 8 Grand Rapisd 1951

39

« sursă ». Şi această teorie are slăbiciunile ei, deoarece evangheliştii au avut multe contacte directe, şi-au schimbat opiniile şi a fost nevoie să se copieze. Marcu şi Luca au făcut parte, la un moment dat din aceeaşi echipă misionară a lui Pavel. Petru şi Pavel au fost împreună în mai multe locuri, din care Antiohia este absolut sigur ; Matei e posibil să fi trecut pe la Antiohia, dar la Ierusalim toţi aceştia au fost cel puţin cîţiva ani cu toţi împreună, fapt care poate explica multe elemente comune la toţi. Comunicarea şi repetarea mesajului despre Isus în diferite locuri şi în grupuri mari, unde erau prezenţi muşţi dintre autorii evangheliilor, poate explica foarte bine existenţa atâtor asemănări.

Evangheliile ar trebuie tratate ca încercări sincere de a aranja evenimentele vieţii lui Isus pentru scopuri didactice. Trebuie luate în considerare scopurile evangheliştilor. Dacă presupunem că ei au avut mult material comun, ei l-au folosit în moduri diferite, sub călăuzirea Duhului. Diferenţele dintre scriitori vorbesc despre independenţă, similarităţile reflectă un fond comun de informaţii, un subiect comun al scrierii şi inspiraţia comună dată de Dumnezeu.59

d) Genul literar – Evanghelia :

În primul secol d. Hr. Se scria foarte mult, erau filosofi, istorici, poeţi, dramaturgi, eseişti, atât printre iudei, cât şi în lumea greco-romană. Ce formă literară au folosit evangheliştii ? Critica literală supune Biblia şi implicit şi Evanghelia analizei atente literare ca oricare altă carte literară. Acest lucru nu este corect, deoarece Evanghelia nu se înscrie în genurile literare ale epocii şi nu are nimic comun cu lucrările oamenilor de litere. Evanghelia este o lucrare divino-umană şi trebuie s-o tratăm cu multă atenţie.

Evanghelia – cartea în sine, o lucrare umană, are caracterul unei opere literare de tip folcloric, fără pretenţia unei lucrări literare de calitatea şi valoarea artistică a clasicilor antici.60 Evanghelia nu au nimic comun cu stilul, limbajul sau caracteristicile literaturii elenistice, o astfel de asemănare o găsim doar la evangheliile apocrife. Evanghelia nu este nici biografia unui personaj important, nici o elegie care să laude faptele unui erou, ci este mărturia vie şi directă despre Isus Hristos, pentru a trezi şi întreţine credinţa în Isus. Evanghelia a fost scrisă pentru a fi citită în sinagogă (biserică), având o funcţie liturgică, fiind asociată citirii Torei şi profeţilor. Numele de Evanghelie este o noutate, o nouă creaţie literară şi nu un nume de împrumut, deoarece cartea aduce o veste bună = evanghelia, prin viaţa, lucrarea, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Astfel se instituie un gen literar, care va avea greutate şi frumuseţe, un nou gen literar, care nu are corespondent în literatura antică.61

Evanghelia o lucrare divină – « Nici o lucrare nu a fost adusă prin voia oamenilor, ci oameni sfinţi au scris mânaţi de Duhul Sfânt ». (2 Pet. 2, 21). Caracterul divin nu trebuie împins la extrem, aşa cum au făcut protestanţii în sec. XVII prin teza infailibilităţii Scripturii. Exponentul cel mai radical al acestei teze a fost Johann Andreas Quenstedt (1617-1688). El susţinea că Scriptura nu conţine deloc erori, greşeli, omisiuni. Noul Testament, în opinia lui este purtătorul adevărului deplin în sens dogmatic, etico-moral, geografi, istoric şi nominal (denumirile localităţilor, numele personajelor sunt corecte în cele mai mici detalii). Textul N.T. este inspirat şi, deci, infailibil în cele mai mici detalii, cum ar fi punctuaţia şi ortografia lui. »62 Nu putem fi de acord cu o asemenea viziune, evangheliştii şi apostolii, la fel ca şi 59 Tenney, C.Merrill, Studiu al Noului Testament, p.123.12460 Szalos-Farkas, Zoltan, Curs de introducere în Noul Testament, p. 3561 Kuen, Alfred, 66 în una, p. 20462 Szalos-Farkas, Zoltan, idem, p. 9

40

profeţii au fost oameni inspiraţi de Duhul Sfânt, dar cuvintele lor nu sunt inspirate, ele sunt produsul cunoştiinţelor culturale ale fiecărui autor în parte. Avem mii de manuscrise, cu mici variaţii de cuvinte, care din ele sunt inspirate şi care nu ? Avem sute de traduceri, multe chiar în aceeaşi limbă, şi acolo sunt multe cuvinte diferite, datorită dezvoltării limbii în timp, datorită sinonimelor, sau altor construcţii artistice. Nu cuvintele reprezintă inspiraţia, ci mesajul ca un tot.

3.2.1. Concordanţa Evangheliilor :

Întreg materialul evangheliei cuprinde trei grupe de subiecte : a) evenimente comune – 179 de evenimente ; b) Parabole – 40 ; Minuni – 35. Toate aceste evenimente sunt prezentate din diferite unghiuri şi cu diferite scopuri de către evanghelişti :

Matei este prezentatorul predicilor, este tematic, se adresează iudeilor. Isus este Împăratul de pe tronul lui David, Mesia.

Marcu este un biograf al Mântuitorului cu un material scurt, concis, se adresează lumii latine, romanilor. Isus este Fiul Omului.

Luca este istoric, meticulos, exact, cu un mesaj adresat lumii elenistice orientale. Pentru el Isus este Fiul lui Dumnezeu,

Ioan este un teolog, profund, concentrat doar pe sâteva evenimente, doreşte să sublinieze natura divină a lui Isus. Se adresează celei de a treia generaţii de creştini. Pentru el Isus este Cuvântul (Logosul).

Matei Din cele 179 de incidente din Armonia însoţitoare a Evangheliilor, Matei are 95 sau 53 la suta, şi din acesta 14 sunt în exclusivitate ale lui. Este a doua evanghelie ca lungime şi conţine 1071 de versete. Matei tinde să grupeze evenimentele în ordinea subiectelor, şi drept urmare relatarea lui adesea se abate de la ordinea strict cronologică. Matei are 21 din cele 40 de parabole narate de diferiţi scriitori ai Evangheliilor şi 20 din cele 35 de minuni. El grupează evenimentele pe subiecte şi nu le rapotează cronologic. Este raportorul predicilor, prin excelenţă, dar acelor predici care tratează Împărăţia lui Dumnezeu şi caracterul celor ce vor fi primiţi în ea. Matei se adresează iudeilor şi foarte probabil că a scris Evanghelia chiar în limba ebraică sau aramaică. Expresiile, modul de gândire şi scopul este clar – să demonstreze că Isus este Mesia cel promis, Regele de pe tronul lui David.

Marcu este port vocea lui Petru. Are cea mai scurtă evanghelie, conţine doar 661 de versete şi reprezintă 44 % din totalul de evenimente.Evanghelia sa este o biografie scurtă a lui Isus, cu date foarte precise şi prezentări concise. El relatează 79 de evenimente, 18 minuni şi doar 6 parabole. El se concentrează pe ceea ce a făcut Isus, mai mult decât ceea ce a spus. Marcu se adresează în special lumii latine, din partea de vest a imperiului, de aceea prezentarea sa este scurtă, concisă şi clară.

Luca are cea mai lungă şi completă lucrare, el prezintă 118 evenimente, relatate în 1151 de versete, adică 66 %, dintre care 43 sunt exclusive pentru el, cu 26 de parabole şi 20 de minuni. Acordă un spaţiu mare pentru naşterea şi copilăria lui Isus. Este cronologic, lucrarea sa poate fi catalogată drept “operă de istorie”. Luca se adresează lumii de limbă greacă, el însuşi fiind un neiudeu, probabil grec, dar foarte sigur, un vorbitor foarte bun al

41

limbii greceşti. Aşa cum afirmă în mod specific (vezi la cap.1,1-4), el n-a fost un martor ocular al evenimentelor pe care le descrie. Ele se ocupă mai ales cu pruncia şi copilăria lui Isus (capitolele 1;2), şi cu perioada pereană a lucrării Sale (cap.9,51 la 18,34), căreia Luca îi devotează 31 la sută din spaţiul său. Ordinea lui este mult mai apropiată de cea cronologică decât aceea a lui Matei, dar nu atât de mult ca aceea a lui Marcu sau, mai ales, aceea a lui Ioan. Luca raportează 26 din cele 40 de parabole şi 20 din cele 35 de minuni (vezi p.192). Din punct de vedere istoric, Evanghelia lui Luca este mai deplină şi mai completă decât oricare din primele două Evanghelii, şi, pentru motivul acesta, decât Ioan. Luca are locul cel dintâi în ce priveşte lungimea, întregimea, unicitatea şi în numărul miracolelor şi parabolelor relatate.

Ioan este total diferit de sinoptici. El raportează doar 48 de evenimente, adică 27%, dintre care 31 sunt exclusiv ale lui. Este strict cronologic, ne oferă primul an al lucrării lui Isus, toate cele patru sărbători ale Paştelui, când Isus a fost prezent la Ierusalim. Ioan a selectat acele evenimente care constituiau puncte nodale a activităţii lui Isus şi a raportat cuvântările ţinute de Isus în acele momente. Predicile raportate de Ioan au ca subiect natura divină a lui Isus şi manifestarea ei în lucrarea Sa pământească. Ioan este un teolog prin scopul propus de a demonstra cine a fost Isus. Ioan se adresează generaţiei de creştini de la sfârşitul primului secol, probabil a treia generaţie, care era ameninţată de curentele filosofice gnostice şi urmăreşte clarificarea persoanei şi lucrării lui Isus Hristos. Fără relatarea făcută de Ioan n-am avea decât puţină informaţie sau n-am avea nici o informaţie cu privire la primul an al lucrării lui Isus, devotată mai ales Iudeii.

Natura şi scopul minunilor Evangheliştii definesc minunile prin termenii: Dunamis – putere, Semeion – semn, thaumasion – lucruri minunate, endoxon – lucruri glorioase, paradoxon – lucruri stranii, iar Isus se referea la minuni prin cuvântul simplu – “lucrări”. Ceea ce pare o minune pentru om, adică este dincolo de un fenomen natural, transcede legilor cunoscute de noi, nu este minune pentru Dumnezeu, deoarece El cunoaşte totul. Niciodată Isus nu a făcut o minune în favoarea Sa, la solicitarea ascultătorilor, pentru a hrăni curiozitatea lor, ci doar pentru a întâmpina o necesitate umană. Dumnezeu nu este onorat prin a face ceva, ceea ce omul însuşi este capabil să facă. Dumnezeu intervine cu o minune numai atunci când problemele şi nevoile omului sunt dincolo de capacităţile umane şi posibilităţile lui de a şi le procura,. Dumnezeu face o minune când există o dorinţă arzătoare, o cerere insistentă, însoţită de o credinţă care să fie în armonie cu voia divină, pentru ca o minune să aibă loc. Pot fi stabilite trei motive de bază pentru săvârşirea de minuni :

a) "Lucrurile Sale minunate au fost făcute toate pentru binele altora" (DA 119; cf.406), şi au contribuit material şi spiritual la buna lor stare.

b) Minunile sunt o dovadă a dragostei, grijii şi simpatiei lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, aşa este Dumnezeu, El acţionează pentru binele oamenilor pe căi supranaturale şi neânţelese de noi oamenii.

c) Minunile urma să-i conducă pe oameni la o mai bună înţelegere şi o apreciere mai deplină a felului cum Dumnezeu se ocupă de nevoile omului. El foloseşte căi mai puţin obişnuite pentru a întâmpina acolo unde se află el. (DA 307 şi 143.)

42

O analiză a minunilor ne oferă următoarea concluzie :

a) Cele mai multe minuni au avut loc în partea de început a lucrării Sale. În Săptămâna Patimilor a avut loc doar două minuni : uscarea rapidă a smochinului şi vindecarea urechii ostaşului, iar după înviere una singură, pescuirea minunată de la Marea Galileii.

b) Cele mai multe minuni au avut loc în Galileea, în Capernaum (9), alte localităţi (4), în total 24 de minuni în zona Galileii, plus alte 2 care nu pot fi localizate. Din acest motiv Isus a rostit un vai atât de greu asupra cetăţilor din triunghiul privilegiat : Capernaum, Corazin şi Betsaida (Mat.11,20-24).

c) În ţinuturile din împrejurimi ; Decapole, Fenicia, Samaria au avut loc doar 4 minuni, cu toate acestea Isus a spus că cea mai mare credinţă a găsit-o aici (Mat.15,28).

d) La Ierusalim şi în Iudeea au avut loc 5 minuni.

Minunile Domnului Isus Hristos

I Nr. I Minunea I Matei I Marcu I Luca I Ioan 1. Cana – Apa în vin 4. - - - 2,1-11 2. Cana – Vindecarea fiului prefectului C. 1 - - - 4,43-54

43

3. Ierus. – Slăbănogul de 38 ani 1 - - - 5,1-15 4. Galileea – Pescuirea minunată 4 4,18-22 1,16-20 5,1-11 - 5. Capernaum.S. – Demonizat 2 - 1,21-28 4,31-37 - 6. Capernaum.S. – Soacra lui Petru 1 8,14-18 1,29-31 4,38-44 - 7. Galileea - Vindecarea leprosului 1 8,1-4 1,40-45 5,12-16 - 8. Capernaum – Paralizatul prin acoperiş 1 9,1-8 2,1-12 5,17-26 - 9. Capernaum.S. – Mână paralizată 1 12,9-14 3,1-6 6,6-11 - 10. Capernaum - Robul centurionului 1 8,5-13 - 7,1-10 - 11. Capernaum - 2 orbi vindecaţi 1 9,27-31 - - - 12. Capernaum - Mut demonizat 1.2 9,32.33 - - - 13. Nain – Învierea fiului unei văduve 3 - - 7,11-17 - 14. Galileea.S.sin. – Demonizat, orb, mut 1.2 12,22-32 3,20-20 11,14-23 - 15. Galileea lac - Potolirea furtunii 4 8,23-27 4,35-41 8,22-25 - 16. Gadara - Demonizat vindecat 2 8,28-34 5,1-20 8,26-39 - 17. Galileea - Femeia cu scurgere 12 ani 1 - 5,25-34 - - 18. Capernaum – Învierea fetei lui Iair 3 9,18-26 5,21-24 8,40-56 - 19. Galileea – Înmulţirea pâinilor – 5000 4 14,13-21 6,30-44 9,10-17 6,1-13 20. Galileea – Umblarea pe mare 4 14,22-33 6,45-52 - 6,16-21 21. Fenicia - Demonizată – fiica siro-f. 2 15,21-28 7,24-30 - - 22. Decapole – Surdo-mut 1 - 7,31-37 - - 23. Galileea – Înmulţirea pâinilor - 4000 4 15,32-39 8,1-9 - - 24. Betsaida – Orbul vindecat (2) 1 - 8,22-26 - - 25. Galileea - Demonizat M.S.F. 2 17,14-21 9,14-27 9,37-43 - 26. Capernaum – Taxa pt. Templu 4 17,24-27 - - - 27. Ierusalim – Orbul din naştere 1 - - - 9,1-41 28. ? în Sabat (6) Femeia gârbovă 1 - - 13,10-17 - 29. ? în Sabat (6) Omul de ascită 1 - - 14,1-4 - 30. Betania – Învierea lui Lazăr 1 - - - 11,1-45 31. Samaria – Vindecă 10 leproşi 1 - - 17,11-19 - 32. Ierihon - Orbul Bartimeu (2) 1 20,29-34 10,46-52 18,35-43 - 33. Betania - Smochinul uscat 4 21,18.19 11.12-14 - - 34. Ghetsemani – Urechea lui Malhus 1 26,51 14,47 22,50.51 18,10-11 35. Galileea – Pescuirea minunată 4 - - - 21,1-23 1. Diferite vindecări de boală 2. Scoaterea demonilor, exorcism 3. Învierea morţilor 4. Minuni asupra legilor naturii

Parabolele Domnului Hristos: Nr. I Titlul parabolei I Matei I Marcu I Luca I Ioan

A. 1. Mărgăritarul de preţ 13,45 - - - 2. Oaia pierdută 18.11-13 - 15,3-7 -

44

3. Banul pierdut - - 15,8-10 - 4. Fiul pierdut - - 15,11-32 - 5. Smochinul neroditor - - 13,6-9 -B. 6. Sămânţa de muştar 13,31.32 4,30-32 13,18.19 - 7. Neghina 13,24-30 - - - 8. Lăcrătorii viei 21,33-43 12,1-12 20,9-19 -C. 9. Semănătorul şi pământul 13,3-23 4,1-20 8,4-15 10. Invitaţii la nuntă 22,2-10 - 14,15-24 - 11. Comoara ascunsă 13,44 - - - 12. Haine noi, vin nou 9,14 2, 21.22 5,33-39 - 13. Cei doi datornici, cu 500 şi 50 dinari - - 7,41-47 - 14. Construcţia turnului, socoteala războiului - - 14,28-33 - 15. Şapte duhuri necurate 12,43-45 - 11,22-24 - 16. Cei doi fi trimisi în vie 21,28-32 - - - 17. A clădi pe stâncă sau nisip 7,24-27 - 6,46-49 - 18. Bogatul nebun, i-a rodit mul ţarina - - 12,16-22 -D.19. Parabola seminţei - 4,26-29 - - 20. Parabola aluatului 13,33 - 13,20.21 - 21. Haina de nuntă 22,2-14 - - - 22. Prietenul din miezul nopţii - - 11,5-13 - 23. Judeătorul nedrept - - 18,1-8 -F. 24. Locuri de cinste la nuntă - - 14,7-11 - 25. Fariseul şi vameşul în sinagogă - - 18,9-14 - 26. Parabola minelor (talanţilor câte unul) - - 19,11-27 - 27. Parabola talanţilor 25,14-30 - - - 28. Parabola administratorului nedrept - - 16,1-9 - 29. Omul bogat şi Lazăr 16,19-31 - - -H.30. Samariteanul milos - - 10,30-37 - 31. Servul neiertător 18,25-35 - - - 32. Lucruri noi şi lucruri vechi 13,52 - - - 33. Administratorii averii 25,41-51 - 12,42-48 -I. 34. Cele zece fecioare 25,1-10 - - - 35. Servitorul care veghează - 13,34-37 - - 36. Servitorul treaz la post 24,42-44 - 12,35-40 - 37. Lucrătorii viei 20,1-16 - - - 38. Servitorul dator la slujire - - 17,7-10 - 39. Parabola oilor şi caprelor 25,31-36 - - -J. 40. Parabola năvodului 13,47-50 - - -

3.3.1. Lumea iudaică în conflict cu păgânii

a. În perioada haşmoneilor (141-63 î.Hr.), iudeii au reuşit să formeze „Isrelul mare”, aproape în perimetru aceloraşi graniţele ca a statului lui David. Păgânii care locuiau în limitele acestui stat au fost forţaţi să respecte regulile iudeilor şi li s-a interzis să trăiască

45

după modelul elenistic. Când au venit romanii în anul 63 î.Hr. păgânii au respirat uşuraţi şi i-au socotit pe aceştia drept nişte eliberatori. O mulţime de cetăţi au primit statutul de cetăţi libere, care s-au organizat după sistemul polisului grec şi le-au impus iudeilor din aceste cetăţi să respecte regulile societăţii eleniste. Provinciile cu specific iudaic au rămas doar: Iudeea, Galileea şi Pereea. În perioada aceasta s-au dezvoltat 31 de cetăţi cu caracter elenistic pe teritoriul socotit iudaic. Perioada lui Irod, care a inglobat din nou toate aceste teritorii într-un singur regat a readus tema conflictului dintre iudei şi păgâni, dar Irod, care era un păgân în interior şi doar de formă un iudeu, a susţinut cultura greacă, toată curtea sa era formată din personaje greceşti, de la consilieri, militari şi până la oamenii de servici. Şi acest fapt i-a deranjat foarte mult pe iudei, care au cerut să plece grecii de la curtea regelui. În timpul Domnului Hristos, iudeii din Iudeea au insistat ca măcar în provincia lor să nu se permită nimic care ar putea întina ţara, astfel nu permiteau romanilor să intre cu steagurile militare, deoarece aveau pe ele chipuri (idoli), nu permiteau însemne şi insigne pe clădirile oficiale. Ritualismul era foarte mult subliniat şi susţinut. Această ură dintre iudei şi păgăni, care trăiau pe celaşi teritoriu a ajuns la maximum şi a explodat în timpul războiului cu romanii, când, mai întâi păgănii s-au ridicat împotriva iudeilor şi i-au măcelărit. În tot acest timp iudeii au rămas singuri, fără nici un simpatizant şi ajutor.

b. Conceptul de Ţară Sfântă – prima cauză a conflictului: Pentru a înţelege acest aspect redau reglementările din Mişna, referitoare la sfinţenia locului. Sunt identificate 11 grade diferite de sfinţenie, de la Ţara sfântă până la Templu cu Sfânta Sfintelor: „ 1. Ţara lui Israel este mai sfântă decât alte ţări. 2. Cetăţile înconjurate cu ziduri sunt mai sfinte decât ţara. 3. În interiorul zidurilor Ierusalimului locul este mai sfânt decât în cetăţile ţării. 4. Platforma Templului este mai sfântă decât cetatea. 5. Treptele care conduc la Templu sunt mai sfinte decât platforma. 6. Curtea femeilor este mai sfântă. 7. Curtea israeliţilor este mai sfântă... 8.Curtea preoţilor este mai sfântă...9. Spaţiul dintre portic şi altar este mai sfânt...10. Sanctuarul este mai sfânt...11. Sfânta Sfintelor este mai sfântă decât toate.”63

Conceptul de loc sfânt a avut profunde semnificaţii şi implicaţii. „Preoţii care vor să rămână ritual curaţi nu au voie să părăsească ţara.”64 Prezenţa păgânilor, mai ales a cetăţilor păgâne, cu întregul mod de viaţă nesfânt în teritoriul ţării sfinte, prezenţa trupelor romane chiar în preajma Templului, în fortăreaţa Antonia, intervenţia lor în repetate rânduri în problemele religioase din curţile Templului, constituia o continuă ofensă, care cu timpul a ajuns insuportabilă.65

Ideea de bază care i-a condus pe iudeii din primul secol a fost una utopică, irealizabilă, aceea de a curăţa Ţara Sfântă de orice element care o poate desacraliza (această pângărire era conformă numai cu tradiţiile lor şi nu corespundea cu Scriptura). Prima modalitate a fost convertirea forţată a păgânilor, a doua a fost alungarea lor din teritoriu. Exemplul tipic este cu cetatea Scytopolis şi Pela.66 A treia a fost interzicerea oricăror forme

63 The Mishnah, idem, p.894-895 (Kelim 1,6-9)64 Ibidem, p.XXXI65 Josephus, Ant., 18.5,3 „Astfel Vitelius s-a pregătit să facă război cu Aretas şi avea cu el 2 legiuni de soldaţi...şi-a condus armata prin Iudea, dar bărbaţi de vază au venit la el şi l-au rugat să nu treacă prin ţara lor, pentrucă legile ţării lor nu permit ca ei să ducă acele imagini pe care le au pe insignele şi drapelele armatei. Astfel a fost convins de insistenţele iudeilor şi-a schimbat ruta şi a înaintat prin regiunea de câmpie.”66 Josephus, op. cit., 13.15,4 „Pela, care în cele din urmă a fost total distrusă, deoarece locuitorii ei n-au fost doritori să-şi schimbe ritualurile lor şi să le accepte pe ale iudeilor.”

46

de idolatrie pe teritoriul Ţării Sfinte, chiar şi trecerea armatelor romane care purtau steagurile cu vulturi şi imagini ale împăratului.67

c. Statutul Ierusalimului: Ierusalimul întrecea în frumuseţe pe oricare din oraşele ţării. Templul, care avea în jurul său vestitele şcoli rabinice, avea ceva ce îl făcea să fie unic. Philo din Alexandria a spus: „Ierusalimul nu este numai capitala unei ţări, ci a multor altor ţări deopotrivă.”68 Plinius cel Tânăr a declarat: „Ierusalimul este cea mai frumoasă cetate, nu numai din Iudea, ci din tot orientul.”69 Autorii Mişnei au scris cu mândrie: „Cine n-a văzut Ierusalimul în viaţa sa, n-a văzut ceea ce este frumosul.” Zidurile lui erau un motiv de mândrie şi încredere. Templul şi serviciile sale îi ofereau un motiv de siguranţă divină. La fel ca pe timpul primului Templu, şi acum au căzut pradă teologiei naţionale, a încrederii oarbe în cetatea sfântă şi a convingerii că nu poate fi cucerită. ”Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: ‚Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!’, căci numai dacă vă îndreptaţi căile şi faptele...numai aşa vă voi lăsa să rămâneţi în locul acesta.”(Ieremia 7,3 – 7 ) Elita societăţii iudaice locuia aici: familiile marilor preoţi, mulţi dintre saduchei şi rabini. În curţile Templului se ţineau vestitele şcoli rabinice: a lui Hilel, a lui Şamai, a lui Gamaliel. Mulţi păgâni, în special greci, dar şi romani, veneau la Ierusalim atraşi de splendoarea oraşului, dar mai ales a Templului. Agrippa, ginerele lui Augustus şi un bun prieten al lui Irod, a fost la Ierusalim, a plătit pentru a se aduce jertfe şi a oferit daruri substanţiale Templului (Ant. 16.6,4). Ierusalimul avea un statut privilegiat: din punct de vedere comercial, toate lucrurile de aici erau de până la şase ori mai scumpe. Din punct de vedere social, un locuitor al Ierusalimului era mult superior faţă de alt iudeu (un tânăr din afara oraşului ca să se căsătorească cu o fată din Ierusalim, trebuia să plătească greutatea ei în aur). Din punct de vedere politic, numai iudeii cu descendenţă etnică pură (de sută la sută) puteau să ocupe o funcţie publică la Ierusalim. Toate aceste condiţii au trezit gelozia celorlalţi iudei.

d. Puritatea ritulă: „Separaţia iudaismului de păgânism a fost mult susţinută de noţiunea că neamurile sunt necurate,(s.a) pentru că ele nu respectă legile rituale. Anumite contacte cu ei produceau pângărirea. Dintr-un motiv sau altul, multe din alimentele de bază, dacă proveneau de la neamuri, erau interzise pentru iudei şi li se permitea numai să le cumpere şi să le vândă mai departe. Nu aveau voie să mănânce la aceeaşi masă cu neamurile (Jubilee 22,16). Iudeii erau „separati epulis” (s.a) (Tacitus Histo.V 5). Astfel, evreii care călătoreau prin zone locuite numai de neamuri erau puşi în situaţii foarte dificile. Dacă doreau să respecte cu stricteţe legea, ei trebuiau să consume doar vegetale şi fructe nepreparate...”70

Au existat întotdeauna două lumi diferite, păgânii şi iudeii. Superioritatea pe care iudeii o afişau, grija de a nu se întina prin alimente sau alte lucruri, locuirea în colectivităţi separate, evitarea oricăror ceremonii publice, au creat o atitudine de ostilitate faţă de ei. Iudeii nu au putut fi integraţi pe deplin în societate, ei nu participau la nici o ceremonie privată sau

67 Josephus, Răz. 2.9,2 „Pilat, care a fost trimis ca procurator al Iudeii de către Tiberiu, a trimis în timpul nopţii în Ierusalim acele imagini ale Cezarului, care se numesc „signe”. Aceasta a creat o agitaţie deosebit de mare în timpul zilei. Iudeii susţineau că legile lor au fost călcate în picioare, deoarece nu se permite nici unui fel de imagine să fie adusă în cetate.”68 Philon, citat de M.Stern, A history of Jews people, p. 26169 Plinius, Naturalis Historia V, 14,7070 Schurer Emil, op. cit., vol. II. p. 83.84

47

publică, precum: nunţi ale vecinilor lor păgâni; ocazii de sărbătoare, de aceea ei nu au fost acceptaţi de păgâni. A existat mereu o tensiune. Armonia nu poate exista decât între egali. Apostolul Pavel71, un foarte bun cunoscător al lumii de atunci, avea dreptate când spunea că păgânii batjocoresc pe Dumnezeul evreilor din cauza lor. „Căci din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri”(Romani 2,24).

e. Căsătoriile Căsătoriile mixte erau cu desăvârşire interzise între iudei şi neamuri. Un exemplu foarte interesant observăm între iudei şi nabataeni. Deşi Irod cel Mare nu era un iudeu tradiţionalist şi a încălcat toate legile rituale, atunci când Sileus, primul ministru al Nabataenilor a cerut-o în căsătorie pe sora lui, i-a pus condiţia să accepte iudaismul şi să se circumcidă.72 Aceasta a mărit tensiunea dintre cei doi, au ajuns chiar la o răfuială armată şi la o judecată în faţa Cezarului. Ne putem imagina că multe alte conflicte au existat din cauza acestei reguli, atât pentru cei care le-au încălcat, cât şi atunci când o căsătorie, mult dorită, a fost interzisă. Mulţi s-au întrebat: de ce au fost evreii atât de stricţi în această privinţă? Iudaismul a separat pe membrii lui în trei grupe distincte pe baza descendenţei:

i) Familii cu descendenţă legitimă pură – preoţi, leviţi şi israeliţii %

ii) Familii cu descendenţă nelegitimă, doar cu o slabă dezaprobare – proveniţi din căsătorii mixte, prozeliţi

iii) Familii cu dezaprobări grave – bastarzi, sau persoane fără a se cunoaşte genealogia, netinimi.

Puritatea etnică era deosebit de importantă, pentru că numai cei din prima categorie puteau ocupa următoarele funcţii: preot, membru în Sanhedrin, membru în orice consiliu local, sau orice altă funcţie publică.

f. Valoarea rugăciunii Din punct de vedere religios descendenţa etnică pură avea mari avantaje, deoarece:

„Rugăciunea unui om drept, care este fiul unui om drept, nu este la fel ca rugăciunea unui om drept, dar care este fiul unui om rău.”( Mişna b Yeb.64a)

- Numai familii cu o descendenţă israelită pură pot fi sigure de dreptul lor în salvarea mesianică.” (Mişna b.Kidd.70b)- Cercetarea genealogiilor, susţinerea drepturilor de descendenţă pură aveau o valoare deosebit de mare, oferindu-le binecuvântări spirituale, mesianice şi privilegii civile.73

Acest mod de gândire a adâncit prăpastia dintre membrii componenţi ai iudaismului, a menţinut cu stricteţe regula căsătoriilor numai între iudei, şi a creat clase privilegiate din punct de vedere spiritual. Acest principiu a fost atacat atât de Ioan Botezătorul cât şi de Isus Hristos. Ioan Botezătorul le-a cerut şi lor, care se socoteau urmaşii lui Avraam, să se pocăiască(Luca 3,8), iar Isus le-a spus că numai aceia sunt copiii lui Avraam, care fac faptele

71 N.a. Argumentul folosit de Pavel se bazează pe diferenţa mare dintre pretenţiile de sfinţenie şi de superioritate ale iudeilor şi realitatea faptelor lor, iată cum prezintă apostolul situaţia lor: “…tu deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care predici: Nu fura, furi? Tu, care zici: Nu comite adulter, comiţi adulter? Tu, care urăşti idolii, jefuieşti temple? Tu, care te lauzi cu legea,Îl dezonorezi pe Dumnezeu prin încălcarea legii? Pentru că, din cauza voastră este hulit numele lui Dumnezeu printre naţiuni.” (Rom. 2,22-24)72 Josephus, Ant., 16,7.673 Jeremias, J., op. cit., p. 271.297-301

48

lui Avraam (Ioan 8,39). Ambii au subliniat că simpla descendenţă pură nu îi ajută la nimic. Evident că această abordare nediferenţiată din partea celor doi reformatori a creat o nouă tensiune în societatea iudaică. Evangheliile nu au fost doar o biografie a Mântuitorului, sau un raport al predicilor şi minunilor Sale, ci un tablou amplu al societăţii iudaice de atunci, în care Mântuitorul a luat o atitudine clară şi hotărâtă de reformare. Este important să cunoaştem toate aceste aspecte pentru a înţelege mai clar referinţele care sunt făcute de multe ori în raportul Evangheliilor.

Sistematizarea evenimentelor importante : Pentru o sistematizare a evenimentelor şi o memorizare mai uşoară vom oferi următoarele combinaţii de evenimente şi minuni realizate de Isus :

a) Lumina şi redarea vederii: Prin cuvintele: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8,12), Isus a declarat cel mai mare adevăr despre Sine şi anume: 1. „Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei Sale: la creaţiune, stâlpul de foc în pustie, prezenţa pe Muntele Sinai, focul de pe altarul de jertfă, steaua Betleemului şi corul îngerilor luminoşi. 2. Lumina este un simbol al adevărului (Ioan 14,6; 18,37). Prin redarea vederii nevăzătorilor Isus a demonstrat că El este Lumina lumii.

1. Vindecarea a 2 orbi la Capernaum, Mat. 9, 27-31

2. Vindecarea unui demonizat orb şi mut Mat.12,22-23;Marcu 3,20-30;Luca 11,14-23

3. Vindecarea unui orb la Betsaida, Marcu 8,22-26

4. Vindecarea orbului din naştere, Ioan 9

5. Vindecarea orbului Bartimeu din Ierihon, Mat.20,29 (2 orbi); Marcu 10,46 (orbul Bartimeu); Luca 18,35 (un orb anonim).

Se pare că minunile de vindecare a nevăzătorilor au trezit cea mai puternică reacţie a conducătorilor timpului: Imediat L-au acuzat pe Isus că lucrează cu puterea lui Belzebub, adică a Satanei (nevăzătorul demonizat); iar în cazul nevăzătorului din naştere, au hotărât să fie exclus din colectivitatea sinagogii. Probabil că din acest motiv Isus le-a cerut oamenilor vindecaţi să meargă direct acasă şi să nu spună nimănui, fapt pe care ei nu l-au respectat.

b) Sănătatea mentală şi demonizaţii: Tulburarea minţii este cea mai grea durere umană. Omul în cauză percepe greşit realitatea, o interpretează greşit. El se crede cu totul altcineva decât este şi îi terorizează pe cei din jur; el este rupt complet de realitate şi trăieşte într-o lume paralelă. Tot mai mulţi oameni suferă astăzi de dereglări psihice, unii nu sunt conştienţi, trăiesc printre noi şi produc multă tulburare şi chiar pun în pericol viaţa altora. Alţii sunt sub tratament sau în spitale speciale. „Demonizaţii prezentaţi de evanghelişti reprezintă ce ar fi devenit omenirea dacă ar fi fost lăsată sub jurisdicţia Satanei. Influenţa lui tulbură simţurile, stăpâneşte mintea pentru rău şi conduce la violenţă şi crimă. El slăbeşte corpul, întunecă inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Oriunde oamenii leapădă invitaţia Mântuitorului ei se supun lui Satana. Din cauza aceasta s-a răspândit pe pământ violenţa şi crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Unica siguranţă şi apărare împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Isus. Spiritul Său va dezvolta în om ceea

49

ce înnobilează caracterul şi umple de demnitate natura.” H.L.l. 329 Se poate concluziona că boala psihică gravă este efectul demonilor, adică a respingerii lui Isus ca Mântuitor. Isus a vindecat 6 persoane de prezenţa demonilor, acestea sunt:

1. Demonizatul din Capernaum, vindecat în Sabat. . (Marcu 1,21-27)2. Demonizatul mut; Mat.9, 32.333. Demonizatul orb şi mut, Mat.12,22-25; Marcu 3,20-30; Luca 11,14-23. 4. Epilepsia Marcu 9, 14-27; Matei 17,14-21; Luca 9,37-435. Demonizatul din Gadara – cel mai grav caz. Mar. 5,1-20; Mat.8,28-34 (2 dem.)

Luca 8,26-39 (un singur om). 6. Fica femeii siro-feniciene

c) Isus şi Sabatul Una din cele mai controversate probleme ale Noului Testament este cea legată de Lege şi Sabat. Mulţi creştini cred că Isus a abolit aceste porunci şi după cruce nu mai suntem obligaţi să le respectăm. Am observat câteva situaţii în care Isus a fost direct implicat în problema Sabatului. El a făcut 5 vindecări în Sabat. Primele două sunt chiar la început, vindecarea unui demonizat şi vindecarea soacrei lui Petru, cu precizarea că Isus a vindecat doar o persoană în Sabat iar după apusul soarelui a vendecat pe toţi cei care au venit, ceea ce arată că vindecarea în Sabat nu era o uzuanţă, ci o excepţie. Următoarele 3 vindecări au creat mari probleme, după fiecare caz fariseii s-au consfătuit să-L omoare pe Isus, iar în ultimele două cazuri s-a întrunit Sanhedrinul pentru a lua această decizie. Rezultă de aici că pentru iudei, faptul de a vindeca în Sabat a fost cel mai grav lucru făcut de Isus. Isus a demonstrat că vindecarea în Sabat este permisă, doarece este un act de eliberare de salvarea unei vieţi. Următorul caz care a creat discuţie au fost legat de spicele de grâu, care era mai mult un caz de interpretare, decât de călcare a Sabatului.

a) Vindecarea unui demonizat: Marcu 1,21b) Vin. Soacrei lui Petru : Mat.8,14; Luca 4,38c) Omul cu mâna peralizată: Mat.12,9; Luca 6d) Paralizatul 38 ani, Betesda: Ioan 5e) Nevăzătorul din naştere, Siloam; Ioan 9f) Spicele de grâu; Mat.12,1-8; Mar.2,23-28; Luca 6,1-5g) Sabatul în Nazaret: Luca 4,h) Fuga în Sabat; Mat. 24,20i) În mormânt în Sabat; Marcu 1

Cursul IV. Evanghliile sinoptice

Evangheliile sinoptice: Sinoptic însemnează „viziune de ansamblu”, care ţine cont de toate elementele, care i-a în calcul toţi parametri. Trei evanghelişti au privit şi au scris evangheliile din acest punct de vedere, Matei, Marcu şi Luca, iar Ioan are o viziune diferită, el se ocupă doar de anumite aspecte şi nu de cele de ansamblu. Evangheliile sinoptice au multe elemente comune, de aceea s-a discutat mult despre „problema sinoptică” şi explicarea acestor asemănări. Două argumente rămân cu mai multă greutate: a) tradiţia orală, ca sursă

50

comună de inspiraţie a evangheliştilor; b) Lucrarea Duhului Sfânt care a păstrat unitatea întregii Scripturi.

4.1.0. Evanghelia după Matei

4.1.1. Autorul: Prin dovezile interne, evanghelia se prezintă ca o lucrare anonimă. Începând cu secolul II. ea este atribuită lui Matei şi va purta în titlul acest nume. Evanghelia lui Matei. Argumentele în favoarea paternităţii lui Matei le avem la Papias (circa 130 d.Hr., citat de Eusebiu în Istoria Bisericească, 3,39,16), care spune că Matei a scris o culegere de cuvinte în limba ebraică.74 Irineu, care a fost un ucenic al lui Policarp, spune că „Matei a scris evanghelia sa către iudei”.75 Matei este unul din cei 12 ucenici, fost vameş (cap.9,9-13), care își serbează alinaţa cu Isus printr-o mare masă dată tuturor prieteniulor săi. După tradiţia bisericii el a scris această evanghelie din zona orientului, undeva în Siria, după ce ucenicii au fost persecutaţi şi alungaţi din Ierusalim. Unul din locurile posibile ar putea fi Antiohia Siriei, centru important al creştinilor iudei şi păgâni şi a campaniilor misionare.

Eusebiu ne-a lăsat o frumoasă prezentare a activităţii lui Matei, când spune: „Numai Matei şi Ioan ne-au lăsat materiale scrise despre lucrările Domnului şi este o puternică tradiţie care confirmă că ei au scris din necesitate. Matei a început să predice în limba ebraică şi atunci când a înţeles că trebuie să meargă să predice şi altora, el a scris propria sa evanghelie în limba sa maternă, astfel ca atunci când el va lipsi, cartea să poată suplini absenţa sa.”76 Conform tradiţiei preluată de către Origen şi apoi consemnată în scris de către Eusebiu, Matei şi-a desfăşurat lucrarea printre iudei, apoi a mers în Etiopia, unde a murit ca martir, fiind tăiat cu fierăstrăul.77

4.1.2. Data scrierii: Este un subiect şi mai greu de definit, deoarece nu avem nici o referire la acest aspect. Deoarece Matei vorbeşte despre fuga din Ierusalim la viitor, cartea nu putea fi scrisă după anul 66. În anul 49 majoritatea apostolilor se aflau încă la Ierusalim, de unde s-au putea deduce că el a plecat spre Siria după această dată. Majoritatea comentatorilor înclină să accepte data de 65 d.Hr. ca aproximativă pentru redactarea evangheliei sale. În anul 90 această evanghelie era deja bine cunoscută, fiind citată de către Clement din Roma.

4.1.3. Cui a fost adresată: Toţi scriitori antici sunt unanimi de acord că Matei a scris pentru iudeii care au primit creştinismul, de aceea a scris în limba lor, ebraică sau aramaică. Numai în regiunea Siria-Israel se apreciază că au primit creştinismul în generaţia apostolilor între 30 – 50.000 de evrei, ceea ce motiva o lucrare scrisă direct în limba lor. Comentatorii moderni nu sunt de acord cu această variantă şi încearcă să demonstreze că Evanghelia lui Matei nu este o lucrare tradusă, ci originală în limba greacă. Departe de a intra în această polemică, rămân deschise ambele variante ale scrierii. Segmentul vizat de Matei, iudeo-creştinii este clar şi acest fapt poate fi argumentat cu o mulţime de fapte: 1. Matei nu traduce expresii ebraice (5,22; 6,24); 2. Nu explică unele obiceiuri iudaice (5,23; 12,5; 23,5.23; 26,17). Conduce genealogia doar până la Avraam, dovedind că Isus era Fiul lui David – deci rege; şi fiul lui Avraam, deci iudeu adevărat. 4. Citează foarte mult din V.T. 5.

74 Kuen, Alfred, idem, p. 20975 Ibidem, p. 21176 Eusebiu, The History of the Church, 3,24,277 Rămureanu, Istoria bisericească universală, p. 46

51

Îl numeşte pe Isus Fiul lui David, titlul la care numai iudeii erau sensibili. 6. Foloseşte foarte des expresia „Împărăţia cerurilor”, specifică lui Matei şi evreilor.

Matei are însă şi un caracter universal foarte puternic: 1. Include femei păgâne în genealogia lui Isus: Rahav şi Rut; 2. Prezintă (singurul) vizita magilor la Betleem; 3. Avertizmentul dat evreilor în Mat. 8,10-12; era credinţă mai mare în afara iudeilor...; 4. Păgânii vor crede în El (12,18). 5. Evanghelizarea în toată lumea (Mat.28,18-20). Matei are cea mai puternică legătură cu V.T., oferind imaginea că este o continuitate, deoarece Isus nu a venit să strice legea, ci să o împlinească. Cuvântul împărăţie este amintit de 51 de ori fiind subiectul de predilecţie al iudeilor, dar Isus precizează caracterul acestei împărăţi şi face distincţie între împărăţia spirituală şi cea a slavei. Aici au fost iudeii greoi în a înţelege, de aceea Matei este singurul care precizează: „Împărăţia va fi luată de la voi şi dată altora.” Tot Matei este singurul evanghelist care prezintă rolul bisericii, ca un continuator a iudeilor (16,18; 18,17). De aici rezultă clar că Matei dorea să-i convingă pe iudei că Isus este Mesia, să creadă în El şi să fie mântuiţi.

4.1.4. Specificul lui Matei: Matei este un scriitor tematic, el a grupat evenimentele pe teme mari, neţinând cont de ordinea lor istorică, pentru a oferi o solie puternică şi coerentă. Matei este prezentatorul predicilor lui Isus, astfel putem să grupăm 5 şi chiar 6 mari predici: 1. Predica de pe Muntele Fericirilor, cap.5-7; 2. Predica trimiterii ucenicilor, cap. 10; 3. Predica parabolelor, cap. 13; 4. Predica împărăţiei, cap. 18; 5. Vaiurile către farisei, cap. 23; 6. Predica eshatologică, cap.24.25. Trei dintre aceste predici au avut un impact uriaş asupra lumii iudaice de atunci:, prima, a treia şi ultima. Evanghelia este structurată pe tema împărăţiei:

1. Venirea împărăţiei, cap. 1-3,112. Proclamarea împărăţiei: 4,17-15,203. Pregătirea ucenicilor Regelui Lepădat, 16,13-18,354. Patimile Împăratului, 20,28 – 26,665. Glorificarea Împăratului, 28,1- 28,20

Expresia „Împărăţia cerurilor” apare de 28 de ori în textul evangheliei şi niciodată în alte părţi din N.T. Matei foloseşte 130 de citate din V.T. pentru a dovedi iudeilor că Isus este Mesia. Expresia „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin prooroci” este folosită de 9 ori de căre Matei. Tot Matei este singurul care foloseşte cuvântul „Biserică”.

4.2.0. Evanghelia după Marcu

4.2.1. Autorul: Şi această evanghelie apare anonimă, fără a se preciza autorul ei, dar traduţia bisericii atribuie paternitatea acestei lucrări lui Marcu. Încă de timpuriu titlul acestei evanghelii era: „După Marcu”, formula actuală: „Evanghelia după Marcu” apare mult mai tîrziu. Papias, citat mai târziu de Eusebiu, ne spune:

„Şi Prezbiterul, cel mai probabil prezbiterul Ioan, obişnuia să spună aceasta: ‘Marcu a devenit interpretul lui Petru şi a scris exact tot ce îşi amintea, într-adevăr, nu în ordine, despre lucrurile spuse sau făcute de Domnul. Deoarece el nu-L auzise pe Domnul şi nici nu-L urmase, ci mai târziu, cum am spus, l-a urmat pe Petru, care obişnuia să dea învăţătură aşa cum cerea nevoia, dar fără să facă, ca să zicem aşa, un aranjament al

52

cuvintelor Domnului, aşa că Marcu n-a făcut nimic greşit scriind astfel lucruri separate aşa cum şi le aducea aminte. Deoarece a dat atenţie unui lucru şi anume să nu lase afară nimic din ceea ce auzise şi să nu facă în ele afirmaţii false’ ”78

Nimeni nu a negat vreodată acestă afirmaţie, nici în trecut şi nici în timpurile moderne, fapt care a făcut ca Evanghelia lui Marcu că se bucure de o apreciere deosebită din partea teologilor. Majoritatea consideră că este prima evanghelie scrisă şi a servit ca model pentru ceilalţi evanghelişti, fapt cu care nu putem fi întru totul de acord. Marcu este prezentat ca un traducător al lui Petru prin diferitele localităţi pe unde mergea, fiind foarte bine familiarizat cu solia apostolului. El este numit pe apostol „fiul meu”, aşa după cum Timotei este numit fiul lui Pavel.

Marcu era un personaj bine cunoscut în biserica primară. El apare de 10 ori în N.T. Numele Marcu este de la latinescul Marcus şi este supranumele scriitorului (Fapte 12,12.25). Primul lui nume era Ioan (vezi cap. 13,5.13). Numele mamei lui era Maria (cap. 12,12). Era văr cu Barnaba (Coloseni 4,10), care cândva fusese locuitor al insulei Cipru (Fapte 4,36), de unde se crede că şi Ioan Marcu era original. Casa lui Marcu din Ierusalim pare să fi fost casa în care era „odaia de sus” (vezi la Matei 26,18), unde cel puţin pentru un timp au locuit unii din apostoli după înviere şi înălţare (Ioan 20,19; Fapte 1,13) şi unde se adunau membrii bisericii primare din Ierusalim (Fapte 12,12). Ioan Marcu este cel care l-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba în prima parte a cele dintâi călătorii misionare a lor (cap. 13,5.13). Într-o călătorie de mai târziu Marcu l-a însoţit pe Barnaba în insula Cipru (cap. 15,36-39). Mai târziu el pare să fi lucrat sub îndrumarea lui Petru şi a lui Pavel (1 Petru 5,13; Coloseni 4,10; 2 Timotei 4,11. În Ierusalim este un centru al creştinilor sirieni numit „Biserica lui Marcu”, care pretind că se află exact pe locul Camerei de Sus.

4.2.2. Data scrierii şi destinatarul:

Clemend din Alexandria (160 – 220)susţine: „În timp ce Petru predica la Roma, Marcu care îl însoţea, a fost rugat de mai mulţi creştini de a nota cele auzite. El a făcut lucrul acesta şi Petru a aprobat tacit această lucrare.” Se pare că Petru vorbea doar aramaica şi avea nevoie să fie tradus de către cineva, iar Marcu a fost traducătorul său oficial, mulţi numindu-l „gura lui Petru”. Clement fixează scrierea evangheliei înainte de moartea apostolului în anul 64, undeva între 63-64, deoarece Petru a venit la Roma în 63 şi a murit în anul 64.. Irineu vorbeşte şi el despre această evanghelie, este în totul de acord cu Marcu ca autorul ei, dar susţine că a fost scrisă după mortaea lui Petru, între anii 65-68. Fără a avea o dată precisă, putem cuprinde perioada redacării între 62-68 la Roma. Destinatarul acestei evanghelii este vorbitorul de limbă latină, creştinul venit dintre neamuri din partea de vest a imperiului. Acest fapt este evident prin:

a) Folosirea unor expresii latine: „Legio, quadrans, praetorium, centurio”.b) Traduce expresii aramaice şi ebraice (3,17, 5,41; 7,11.34; 14,36).c) Explică obiceiuri evreieşti: 2,26; 7,3.4; 9,43; 12,42; 14,12; 15,22.d) Conţine puţine citate din V.T., nu face menţiune la Lege, la legământ şi nici nu

citează recomandarea Domnului Histos de a nu merge la păgâni.e) Romani sunt prezentaţi ca personaje neutre, iar uneori chiar într-o lumină pozitivă

(12,17; 15,1-10). Se patre că această evanghelie a fost scrisă pentru a pregăti şi întări biserica din

Roma să treacă cu bine prin persecuţia lui Nero din anul 64, acelaşi lucru îl face şi Petru în epistolele sale, când spune: „persecuţia de foc care a venit peste voi”. 78 Kuen, Alfred, idem, p. 217

53

4.2.3. Tema cărţii: Marcu este cea mai scurtă Evanghelie, totuşi în multe privinţe este cea mai viguroasă

şi mai puternică dintre toate. Ea conţine o relatare a celor mai multe din minunile Domnului. Stilul ei este concis, viguros, incisiv, viu, plastic şi adesea procură detalii însemnate care nu sunt menţionate de nici unul din ceilalţi evanghelişti. Marcu scoate în evidenţă pe Isus ca Om de acţiune, în timp ce Matei Îl priveşte ca Învăţător. În felul acesta Marcu relatează aproape toate minunile (18 din 35)care sunt relatate de ceilalţi doi scriitori sinoptici. Evanghelia lui Marcu este una de acţiune. El n u este preocupat de împlinirea profeţiilor şi nici de clarificarea genealogilor. Accentul este pus pe activitatea depusă de Isus în slujba oamenilor.

Un cuvânt caracteristic al lui Marcu este eutheos (sau euthus), „îndată” pe care el îl foloseşte mai des decât toţi ceilalţi scriitori de Evanghelie laolaltă. Programul lui Marcu este: „Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”, iar finalul cărţii cuprinde aceeaşi idee: „Cu adevărat, Omul Acesta era Fiul lui Dumnezeu”. Marcu subliniază divinitatea Domnului Hristos, care este atestattă de Tatăl, de El Însuşi şi chiar de către demoni; este susţinută de minuni, de autoritatea Sa asurpa forţelor naturii şi a morţii. Marcu este cronologic, încercând să respecte ordinea istorică a evenimentelor şi este practic, raţional, dorind să convingă pe ascultători că Isus Hristos este divin.

Adresându-se romanilor, Marcu prezintă evanghelia cu destinaţia ei către „toate neamurile”. Elementul practic, faptele, minunile sunt mult mai importante pentru evanghelist decât cuvintele şi predicile, datorită caracteristicilor specifice ale ascultătorilor săi. Tema suferinţei este dominantă în această evanghelie: Isus a fost slujitorul celor în suferinţă, iar ucenicii Săi vor merge pe aceleaşi urme. Isus este Robul care suferă, aşa cum este prezentat în Isaia 53, temă deloc agreată de către iudei, astfel avem un exemplu de a accepta suferinţa ca şi Isus.

Marcu are un stil concis, cu fraze scurte, este mai mult oral decât literar, cuvântul foarte des întâlnit fiind: „îndată”, ceea ce aduce aminte de temperamentul şi modul de a fi al ap. Petru. Naraţiunea sa este rapidă, cu treceri bruşte de la un eveniment la altul, fără poticneli şi întortocheli. Drama se desfăşoară spectaculos îndreptându-se spre final pentru a atinge apogeul în marea epopee a patimilor. Marcu Îl prezintă pe Isus ca „Hristos – Robul”, idee găsită în Marcu 10,45

4.2.4. Schiţa cărţii: Marcu cuprinde fazele majore ale lucrării Domnului Histos, oferind o cronologie clară şi precisă. 1. Pregătirea pentru lucrare, toamna, anul 27 d.Hr., 1,1-13. 2. Lucrarea galileană, de la Paşte la Paşte, anii 29-30 d.Hr., 1,14 la 7,23. 3. Retragerea din lucrarea publică, din primăvară în toamnă, anul 30 d.Hr., 7,24 la 9,50. 4. Lucrarea pereană, din toamnă până în primăvară, anii 30-31 d.Hr, 10,1-52. 5. Încheierea lucrării la Ierusalim, Paştele, anul 31 d.Hr, 11,1 la 15,47. 6. Învierea; arătări după înviere, 16,1-20.

4.3.0. Evanghelia după Luca

4.3.1. Autorul: Tradiţia creştină îl prezintă pe Luca drept autor al Evangheliei care-i poartă numele. Eusebiu îl desemnează pe Luca drept autor al acestei Evanghelii. Cu un secol

54

mai înainte Tertulian vorbea de Pavel ca fiind „iluminatorul” lui Luca, adică acela care l-a încurajat pe Luca şi i-a pus la îndemână mare parte din informaţiile cuprinse în scrierile lui Luca. Prin anul 185 d.Hr., Irineu scria: „Luca, urmaşul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia care era predicată de el”. Vestitul fragment Muratorian, este de acord cu Irineu, afirmând că a treia Evanghelie a fost scrisă de către Luca medicul, un tovarăş al lui Pavel.

Eusebiu descrie pe Luca ca fiind „de neam un antiohian şi de profesie medic”, astfel Luca ar fi singurul scriitor din N.T. care nu este evreu şi nu este de formare culturală ebraică, ci greacă. Luca este un produs al lumii elenistice, un intelectual care gândeşte şi scrie greceşte, într-o limbă literară, pe care nu o egalează nici un alt scriitor al N.T. Se presupune că el era născut în Antiohia, iar familia sa deţinea o propietate la marginea oraşului cu o grotă în stânca muntelui. În această grotă s-a adunat prima comunitate creştină mixtă: iudei şi neamuri. Grota este amenjată ca o biserică, unde se ţiune şi astăzi slujbe religioase, fiind astfel una din cele mai vechi (dacă nu chiar) biserici în funcţiune.

Unii au socotit că el a scris epistola la Antiohia. Alţii au sugerat că Roma este locul scrierii. Ca şi Faptele Apostolilor, scrierea este adreată lui Teofil, un patrician roman, în curs de convertire, sau proaspăt convertit la creştinism. Luca îi oferă un cadou pe măsura „Viaţa lui Isus”, la nivelul exigenţelor unui intelectual autentic.

Luca şi Pavel sunt colaboratorii cei mai fecunzi ai NT. Locul şi felul morţii lui Luca sunt necunoscute, deşi tradiţia afirmă că Luca a fost martirizat în Grecia, explicând că a fost pironit în cuie de un măslin verde. Luca a fost un membru activ al echipei misionare a apostolului Pavel, el se alătură acestuia în a doua campanie de la Troa, în momentul când au trecut în Europa, de unde naraţiunea Faptelor este la persoana întâi plural. A fost alături de Pavel în momentele grele, în timpul detenţiei şi a călătoriei dificile spre Roma.

Studii făcute pe textul cărţilor lui Luca în paralele cu scrierile anticilor Hipocrat şi Galien, care erau medici a scos la iveală că există peste 400 de termeni comuni, alţii mai critici acceptă doar peste 40 de termeni comuni. Aceata adevereşte că Luca era un medic şi foloseşte termeni din limbajul medical al acelor vremi.

Autorul este un om cu o cultură vastă, atât ştiinţifică cât şi literară, care citise pe Herodot, Tucidide, Polibe şi care cunoştea foarte bine V.T. în forma greacă a Septuagintei. Autorul procedează ca un autor profesionist: mai întâi se documentează, apoi îşi verifică datele, le ordonează şi alcătuieşte textul, cu obiectivul de a scrie o istorie sfântă, nu ca oricare alta. Printre sursele sale de informare este cu siguranţă Enaghelia lui Marcu, probabil şi Matei. Martorii oculari pe care i-a putut consulta ar putea fi: majoritatea ucenicilor lui Isus, inclusiv din cei 70, printre care se găseau şi cei doi din drumul spre Emaus, femei evlavioase, precum: Maria Magdalna, Ioana, Susana, cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria şi bineânţeles, Maria, Mama lui Isus, de la care află câtecul acesteia. Faţă de limba ebraică are puţin respect, numind-o „limba lor” (Fap.1,19), la fel şi pentru problemele specifice iudeilor.

4.3.2. Data scrierii şi destinarii ei: Evanghelia lui Luca a fost scrisă nu mai târziu de anul 63 d.Hr., pentru următoarele motive: cartea lui Luca a fost scrisă pe cât se pare înainte de cartea Faptelor (vezi Fapte 1,1). Terminarea bruscă a cărţii Faptelor este considerată în general o dovadă că această carte a fost scrisă pe vremea primei detenţii a lui Pavel la Roma, între anii 61-63 d.Hr., probabil la scurt timp după sosirea lui în cetatea aceea. Cea mai simplă explicaţie pentru încheierea bruscă e că Luca n-a spus mai multe în cartea Faptelor deoarece, la vremea aceea, nu era nimic în plus de spus. Este extrem de improbabil că judecarea, eliberarea, rearestarea, osândirea şi executarea lui Pavel să fi fost omise din

55

relatarea Faptelor, dacă avuseseră loc la data scrierii cărţii. Nu există nici o dovadă că evenimentele acelea făcuseră parte din textul originar al Faptelor sau că ele ar fi fost pierdute la un timp oarecare mai târziu. În vederea acestor fapte este sigur să admitem că Faptele au fost scrise în jurul anului 63 d.Hr. şi Evanghelia lui Luca chiar mai înainte (vezi Fapte 1,1) – cât de mult înainte nu se poate spune. Redactarea acestei evanghelii a avut loc, după toate probabilităţile, la Roma, dar nu este exlusă localizarea ei la Antiohia, Efes sau Corint, între anii 60-63.

4.3.3. Tema cărţii:

Luca Îl preintă pe Isus în strânsă legătură cu nevoile omeneşti, scoţând în evidenţă latura umană a naturii Sale şi Îl prezintă ca Prieten al omenirii. Luca a scris pentru oameni din toate Neamurile, de aceea genealogia prezentată de el urmăreşte strămoşii lui Isus în trecut până la Adam, părintele întregii omeniri. Mai mult decât oricare alt evanghelist, Luca ia notă de incidente care descoperă interesul lui Isus faţă de Neamuri şi lucrarea Lui pentru ele. Mai mult decât oricare alt scriitor al Evangheliilor el se referă la sutaşii romani şi totdeauna într-o lumină favorabilă. Luca se opreşte asurpra celor nefericiţi, zdrobiţi şi necăjiţi, el acordă multă importanţă cerşătorilor, vameşilor, samaritenilor. Pentru cei bogaţi are cuvinte mai dure decât ceilalţi evanghelişti. Evanghelia sa este un mesaj de bucurie pentru cei săraci, flămânzi, necăjiţi şi prigoniţi. El citează din Isaia tocmai paragrafele care prezintă această lucrare a Mântuitorului, vezi Isaia 61,1.2. Concepţia despre lume a lui Luca este evidentă şi din relatarea sa a apelului lui Pavel către neamuri (vezi Fapte 14,15-17; 17,22-31). În Luca nu este nici o urmă de exclusivism religios iudaic, care uneori poate fi descoperit în Matei şi Marcu.

Tema preferată a evanghelistului este mântuirea, cuvânt care apare mai des la el decât la ceilalţi. Mântuirea nu este doar pentru iudei, ci pentu toţi oamenii, amintind pe samaritean, sirianul Naaman, văduva din Sarepta. Luca arată că Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut şi pentru aceştia El s-a jertfit pe cruce. Luca scoate în evidenţă rolul şi importanţa Ierusalimului, atât în viaţa lui Isus cât şi în evenimentele finale ale istoriei, Ierusalimul fiind un semn. Luca doreşte să prezinte creştinismul ca o religie universală, fapt dorit şi căutat de mulţi contemporani antici. El arată şi demonstrează că numai creştinismul satisface nevoile profunde ale omului, de aceea încearcă să prezinte cât mai clar şi explicit o astfel de viziune generală. El îndepărtează orice urmă de superstiţie, misticism sau amestec politic în noua religie creştină, de aceea oferă fapte şi argumente concludente pentru a convinge pe cititori.

4.3.4. Schiţa cărţii:

1. Pruncia, copilăria şi tinereţea, 1,1 la 2,52 2. Pregătire pentru lucrare, toamna anului 27 d.Hr., 3,1 la 4,13 3. Lucrarea galileană de la Paşte la Paşte, anii 29-30 d.Hr., 4,14 la 9,17.4. Retragerea din lucrarea publică, din primăvară în toamnă, anul 30 d.Hr., 9,18-50. 5. Lucrarea pereană, din toamnă în primăvară, anii 30-31 d.Hr., 9,51 la 19,27. 6. Încheierea lucrării de la Ierusalim, Paşte, anul 31 d.Hr, 19,28 la 23,56. 7. Învierea; arătări după înviere, 24,1-53.

56

4.4.1. Cei 12 apostoli:

1. Petru: Petru apare cel dintâi în toate cele patru liste din NT ale celor doisprezece (vezi p. 593). El a luat adesea asupra lui rolul de purtãtor de cuvânt pentru întregul grup (Matei 14,28; 16,16; 17,24; 26,35; etc.). La scurt timp dupã botezul lui Isus, Andrei a adus pe fratele sãu Petru la Isus, primul convertit creştin rezultând din ceea ce ar putea sã fie numite eforturi laice (vezi Ioan 1,40-42). Petru, la data aceea, rãspunsese la invitaţia de a recunoaşte pe Isus ca Mesia şi se unise intermitent cu Domnul în lucrarea Lui. La aproape doi ani mai târziu, probabil târziu primãvara sau devreme în vara anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 4,12), Hristos l-a chemat de poziţia de ucenic permanent, împreunã cu fratele lui Andrei şi partenerii lui de afaceri Iacov şi Ioan (vezi Luca 5,1-11; vezi la v. 7). Poate Petru, prin consimţãmânt comun, activa ca administrator al întreprinderii de pescuit pe care o conducea în asociere cu ceilalţi. În orice caz ardoarea, râvna, sârguinţa curajul, loialitatea, vigoarea şi capacitatea de organizare fãrã îndoialã l-au marcat pentru conducere între ucenici chiar de la început. Petru era mai ales un om de acţiune; dispoziţia lui entuziastã era trãsãtura lui cea mai puternicã de caracter. El era un om de extreme pronunţate şi personalitatea lui puternicã era sursa unor distinse virtuţi şi serioase defecte. În el existau, unele lângã altele, trãsãturi de caracter diverse şi contradictorii. El pare sã fi fost totdeauna plin de râvnã, înflãcãrat, generos, înfipt, îndrãzneţ şi curajos, dar prea adesea impulsiv, inconsecvent, instabil, pripit, nesigur, fãlos, încrezut peste mãsurã şi chiar nesãbuit. Într-un moment de crizã putea sã fie slab şi gata sã se clatine; şi nimeni nu putea spune mai dinainte care laturã a caracterului şi a personalitãţii sale ar fi dominat într-un anumit moment. Petru era nãscut în Betsaida Iulia (vezi Ioan 1,44), pe ţãrmul de nord-est al Lacului Galileea, faţã-n faţã cu Capernaumul, cetate în care se pare cã s-a mutat mai târziu (vezi la Marcu 1,29). Petru şi partenerii sãi de pescuit Andrei, Iacov şi Ioan par toţi sã fi fost ucenici ai lui Ioan Botezãtorul (vezi Ioan 1,35-42; DA 138).

2. Iacov. Gr. Iakobos de la ebr. Ya’aqob, numele patriarhului Iacov (vezi la Geneza 25,26.27). Iacov este de obicei menţionat înainte de fratele sãu Ioan, când cei doi sunt amintiţi împreunã, indicând cã Ioan era cel mai tânãr dintre cei doi (cf. DA 292). Iacov a fost fãrã îndoialã cel dintâi dintre cei doisprezece care a suferit moartea de martir, aproximativ în anul 44 d.Hr. (vezi la Fapte 12,1.2), în timp ce fratele sãu Ioan a fost ultimul care a murit din cei doisprezece, aproximativ în anul 96 d.Hr. Faptul cã Iacov a fost socotit destul de important ca sã fie ales de Irod Agripa pentru martiraj timpuriu lasã sã se înţeleagã cã el era unul din conducãtorii de seamã ai bisericii din Ierusalim. Raportul NT prezintã pe Iacov la început ca un om oarecum egoist, ambiţios şi curajos (Marcu 10,35-41), dar mai târziu ca un conducãtor liniştit şi capabil. Mulţi au identifica pe mama lui Iacov şi a lui Ioan şi soţia lui Zebedei ca fiind Salomea (cf. Marcu 15,40; Matei 27,56). Mai este o posibilitate, de şi cam slabã, ca Salomea sã fie identificatã ca sora Mariei, mama lui Isus, dacã în Ioan 19,25 sunt menţionate patru femei şi nu trei (vezi Ioan 19,25).

3. Ioan. Ioan era pe cât se pare un om cu un discernãmânt spiritual profund, care s-a dezvoltat pe mãsurã ce-L vedea în Isus pe Cel care era cu totul atrãgãtor. Ioan nu numai cã iubea pe Domnul sãu; el era „celãlalt ucenic, pe care-l iubea Isus” (vezi Ioan 20,2; 21,7.20). Mândru din fire, plin de afirmare de sine ahtiat dupã onoare, impetuos, ranchiunos când era lezat şi însetat de rãzbunare (vezi Marcu 10,35-41; AA 540-541). Ioan s-a consacrat mai

57

complet decât oricare alţii puterii transformatoare a vieţii desãvârşite a lui Isus şi a ajuns sã reflecte chipul Mântuitorului mai deplin decât au fãcut colegii sãi ucenici. Aşa cum Iacov a fost cel dintâi din cei doisprezece care şi-a dat viaţa ca martir pentru Evanghelie, tot aşa Ioan a fost cel din urmã care a murit. Nu fãrã motiv i-a numit Isus pe Iacov şi Ioan „fii tunetului” (Marcu 3,17; vezi la Luca 9,54). În acord cu tradiţia creştinã timpurie Ioan a servit ca pastor al bisericii din Efes şi ca supraveghetor al bisericilor din toatã provincia romanã a Asiei în decursul ultimilor ani ai vieţii sale. Boanerghes. Probabil o transliterare a unei expresii aramaice, însemnând „fii ai zgomotului” sau „fii ai mâniei” – tradusã liber „fii ai tunetului”. Temperamentul vehement, firea înflãcãratã a lui Iacov şi a lui Ioan era o ocazie manifestatã public (vezi Luca 9,49.52-56).

4. Andrei. Gr. Andreas, însemnând „bãrbãtesc”, un nume grec derivând de la aner „bãrbat”. Deşi unul din cei mai timpurii urmaşi ai lui Isus (vezi Ioan 1,35-49), Andrei nu a devenit unul din cercul intern (DA 292) şi este rareori menţionat în naraţiunea Evangheliei. Cea mai mare parte din ceea ce cunoaştem despre el provine de la Ioan (vezi cap. 1,40.41.44; 6,8; 12,22). Matei şi Luca pun pe Andrei ca al doilea din cei doisprezece ucenici probabil pentru a-l asocia cu fratele sãu Petru. Cu privire la antecedentele familiei lui Andrei vezi la Marcu 3,16. Andrei pare sã fi fost un lucrãtor sârguincios, deşi poate nu atât de dãruit cu calitãţi de conducãtor ca fratele sãu. În acord cu tradiţia el a fost martirizat în Grecia pe o cruce în forma literei x – ca rezultat al acestui fapt, o cruce fãcutã în felul acesta este cunoscutã îndeobşte sub numele de crucea Sf. Andrei.

5. Filip Gr. Philippos, “iubitor de cai”, ca şi „Andrei”, un nume autentic grec. Filip era nãscut în Betsaida Iulia (vezi Ioan 1,44), aproape de capãtul de nord al Lacului Galileea. Cea mai mare parte din ceea ce ştim despre Filip, înainte de înãlţarea la cer a lui Hristos, ne provine prin relatarea Evangheliei lui Ioan (vezi cap. 1,43-48; 6,5-7; 12,21.22; 14,8.9). El a fost cel dintâi cãruia Isus i-a zis: „Vino dupã Mine” (Ioan 1,43). Este caracterizat ca un sincer cãutãtor dupã adevãr, dar aparent mai încet decât unii dintre ceilalţi în a-L recunoaşte pe Isus ca Mesia şi în a aprecia însemnãtatea misiunii Lui pe pãmânt (vezi Ioan 6,7; 14,8.9). El pare uneori cã a fost nesigur cu privire la calea de acţiune (vezi Ioan 12,21.22). Totuşi era zelos şi, dupã ce L-a gãsit pe Mesia, de îndatã a început sã aducã pe alţii la El (vezi Ioan 1,45).

6. Bartolomeu. Literal „fiul lui Talami”, (cf. Numeri 13,22; 2 Samuel 3,3; 13,37). Natanael era probabil numele lui personal. Evangheliile sinoptice nu fac nici o menţiune despre Natanael şi Evanghelia dupã Ioan nu spune nimic de Bartolomeu. Ioan pomeneşte de Natanael, împreunã cu alţii din cei doisprezece, într-un cadru în care se pare cã numai cei doisprezece ucenici erau de faţã (vezi cap. 21,2). În felul acesta nu existã motiv temeinic pentru a pune la îndoialã faptul cã cele douã nume Bartolomeu şi Natanael se referã la aceeaşi persoanã. Filip a recomandat pe prietenul sãu Natanael lui Isus (vezi Ioan 1,45); se pare cã cei doi bãrbaţi erau prieteni apropiaţi (cf. DA 293).

7. Matei. Marcu şi Luca se referã la Matei cu numele de Levi (vezi la Marcu 2,14). Pare improbabil cã Alfeu tatãl lui Matei ar trebui identificat cu Alfeu care era tatãl lui Iacov. Cei doi ucenici nu sunt asociaţi niciodatã laolaltã în Evanghelii ca şi cum ar fi fost fraţi, aşa cum sunt Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan. Matei s-a dovedit a fi un lucrãtor capabil. Dupã

58

tradiţie el şi-a dezvoltat puterile, dupã înviere, în cea mai mare parte a lucrãrii printre concetãţenii sãi şi se poate sã fi lucrat în Etiopia sau în ţinutul Mãrii Negre.

8. Toma. Numit şi Geamãnul [„Didymus”] (vezi Ioan 11,16; 20,24; 21,2). Ambele nume înseamnã „geamãn”. Tradiţia spune cã numele dat lui era Iuda (un nume ebraic obişnuit). Tot ce se ştie despre Toma este relatat în Evanghelia dupã Ioan (vezi cap. 11,16; 14,5; 20;24-29; 21,2). Deşi s-a dovedit a fi îndoielnic şi egoist uneori (vezi Ioan 20,24.25), totuşi în alte ocazii a fost brav şi loial (vezi (cap. 11,16). Se spune cã a lucrat în Partia şi Persia. O tradiţie mai puţin sigurã spune cã Toma a fost în India şi China. În India de sud existã o grupã de creştini indigeni care au fost cunoscuţi de secole ca şi creştini ai lui Toma. Ei au în posesia lor o versiune a naraţiunii Evangheliei despre care se spune cã le-a fost transmisã de apostolul Toma. Ei pretind cã Toma a suferit martiraj pe o înãlţime cunoscutã ca muntele Sf. Toma, în apropiere de Madras. A mai fost un misionar iudeu cu numele de Toma care a lucrat în China şi al cãrui chip a fost pãstrat în piatrã împreunã cu o inscripţie care, tradusã liber, zice: „Toma a venit şi a lucrat cu toatã inima şi cu mult zel. Dacã tot binele pe care l-a fãcut ar trebui sã fie relatat, cineva ar trebui sã-şi moaie condeiul în Lacul Tunting [un lac mare din China] pânã ce lacul va seca [pentru a avea apã îndestulãtoare pentru a face cantitatea necesarã de cernealã].” Acest tablou interesant al lui Toma are trãsãturi distinctive iudaice, dar probabil nu este acela al apostolului Toma.

9. Iacov. Deosebit de Iacov fiul lui Zebedei, Iacov fiul lui Alfeu. Pare sã existe suficiente motive pentru a crede cã el este Iacov cel menţionat în Matei 27,56; Marcu 15,40: 16,1; Luca 24,10. Expresia „Iacov cel mai mic” sau literal „Iacov cel mic” (Marcu 15,40), probabil se referã la el ca atare în sensul de „Iacov cel mai tânãr” (vezi la Psalmii 115,13), sau poate expresia a fost folositã pentru cã era de staturã scundã. Unii au încercat sã-l identifice pe Iacov fiul lui Alfeu cu Iacov fratele Domnului (vezi Matei 13,55), dar sugestia aceasta este atât de improbabilã încât este aproape nedemnã de luat în seamã. Iacov ucenicul era un urmaş al lui Hristos cel puţin de pe vremea când au fost numiţi cei doisprezece, cam prin vara anului 29 d.Hr. Dar chiar târziu, cu şase luni înainte de crucificare fraţii lui Isus se spune cã nu credeau în El (vezi Ioan 7,5). Însuşi cadrul din Matei 13,55 şi Marcu 6,3 lasã sã se înþeleagã cã incidentul amintit acolo a avut loc cam pe timpul celei de a treia cãlãtorii galileene, cu siguranţã dupã alegerea celor doisprezece. Vezi la Fapte 12,17.

10. Tadeu. Identificat de Matei (vezi cap. 10,3) ca Tadeu. O tradiţie veche, contra cãreia nu a fost oferitã nici-o dovadã, face pe Tadeu egal cu Iuda fiul lui Iacov (vezi Luca 6,16; Fapte 1,13). Este destul de clar din alte exemple cã acest Iuda nu era fratele, ci fiul unui om numit Iacov, deşi textul grec din Luca 16,16 zice simplu: „Iuda al lui Iacov”. Este aproape sigur cã acest Iacov, tatãl lui Tadeu sau Iuda, nu trebuie sã fie identificat cu nici un alt Iacov al NT deoarece numele acesta era foarte obişnuit (vezi la Marcu 3,17). Acolo unde Ioan (vezi cap. 14,22) se referã la acest Iuda, îl distinge clar de Iuda Iscarioteanul. Tadeu nu apare ca o persoanã proeminentã în rapoartele NT aşa cum se întâmplã cu cei mai mulţi din ceilalţi apostoli.

11. Simon. Numit „Cananitul” pentru a-l deosebi de Simon Petru. Cu privire la înţelesul şi derivarea numelui lui Simon vezi la v. 16. Denumirea „Cananitul” nu marcheazã

59

în mod necesar pe Simon ca descendent din una din naţiunile cananite care populaserã ţara Palestinei înainte de venirea evreilor (vezi la Geneza 10,6). Multe alte manuscrise vechi se referã la el numindu-l „Cananeanul” care înseamnã fie un locuitor al cetãţii Cana sau, mai probabil, un membru al unui partid patriotic iudaic cunoscut ca Zeloţi (vezi Luca 6,15; p. 54; cf. DA 296).

Cursul V.

5.0.0. Evanghelia lui Ioan

5.1.1. Autorul: Ca toate evangheliile, nici aceasta nu are precizarea clară a autorului. Indirect autorul se numeşte pe sine, cu destulă modestie, „ucenicul acela”, „Ucenicul pe care-L iubea Isus”, sau „Ucenicul care adevereşte acestea şi care le-a scris”. Irineu, care avea informaţii directe de la Papias, acesta fiind un ucenic al lui Ioan, spune: „Ioan, ucenicul Domnului, cel care şi-a culcat capul pe pieptul Lui, şi-a publicat Evanghelia în timp ce se afla la Efes” (Împotriva ereziilor 3,1.1)79 Irineu susţine că Ioan a scris evanghelia sa pentru a

79 Kuen, Alfred, idem, p. 231 Citat preluat din lucrarea lui Irineu, Împotriva ereziilor 3,1.1

60

combate criticile gnosticului Cerint şi a nicolaiţilor.80 Papias îl socoteşte unul dintre presbiteri, ceea ce crează echivalenţă între cuvintele apostol şi prezbiter. „Dacă venea cineva dintre urmaşii bătrânilor (presbyteros), obişnuiam să-i întreb despre zicerile bătrânilor şi anume ce a spus Andre sau Petru, sau Filip sau Toma, sau Iacov, sau Ioan, sau Matei, sau oricare dintre ucenicii Domnului şi de asemenea ce spun Aristion şi prezbiterul Ioan, ucenicii Domnului. Pentru că nu cred că aş putea câştiga atâta beneficiu din conţinutul cărţilor ca din afirmaţiile unei voci (mărturii vii).”81

Aşa cum apare din carte, autorul este un iudeu, care cunoştea foarte bine obiceiurile şi opiniile iudeilor, geografia ţării, gândurile şi sentimentele ucenicilor lui Isus, dar şi pe ale Domnului. Era bine familiarizat cu viaţa religioasă, prezent la toate marile evenimente şi a fost martor la toate evenimentele pe care le raportează. Astfel, evanghelia sa se constituie ca un document oficial de primă mână şi importanţă.

Cine este Ioan? Ioan apare pentru prima dată în istoria mântuirii pe malul Iordanului ca unul din ucenicii lui Ioan Botezătorul. Impresionat de declaraţia acestuia, îşi părăseşte maestru şi porneşte după Isus, fiind alături de Andrei, între primii ucenici. Isus îl supranumeşte, împreună cu fratele său ca „fiii tunetului”. Acest calificativ, împreună cu multe alte manifestări ale temperamentului său scoate în evidenţă un bărbat plin de mândrie, doritor să ocupe locul cel mai înalt posibil, irascibil şi răzbunător oridecâte ori cineva îl ofensa, ambiţios şi îndrăzneţ încercând să fie totdeauna în frunte. În spatele acestor defecte de caracter era însă o inimă caldă, iubitoare şi plină de zel şi energie pentru lucruri bune. Era cel mai tânăr dintre ucenici şi era animat de cultul eroilor, fiind gata să-şi urmeze idolul cu tot sufletul. Atunci când descoperă în persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat, lasă totul: pe Ioan Botezătorul, pe tatăl său Zebedeu, şi activitatea sa de pescar cu toate uneltele ei. Se dedică uceniciei şi lui Isus cu tot sufletul său, aceasta este caracteristica vieţii sale- totul. El nu păstrează rezerve, îndoieli, ci pune totul pentru cauza pe care a ales-o.

Familia lui Ioan se pare că avea o oarecare importanţă şi preţuire, deşi erau pescari pe Lacul Galileii. El avea trecere la curtea marelui preot, erau cunoscuţi, poate erau pescarii care-i aproviziona cu peşte familia lui Caiafa. Mama lui era o femeie evlavioasă şi cu vază, fiind printre puţinele femei din Galileea care L-au ajutat pe Isus cu cele necesare existenţei, probabil datorită relaţiei mai apropiate, ea şi-a permis să ceară pentru fiii ei locurile cele mai privilegiate din împărăţie. Ioan a fost ucenicul pe care l-a iubit Isus, nu pentru că Isus ar fi făcut părtinire, ci pentru că Ioan a fost cel mai pregătit să primească cea mai mare porţie din dragostea divină. Vasul sufletului său a fost golit și pregătit să primească cea mai mai cantitate din dragostea Domnului. Lui I-a încredinţa Isus pe mama Sa la cruce, el a fost primul dintre ucenici la mormânt şi primul care L-a recunoscut pe Domnul pe Lacul Galileii. Acesta este ucenicul Ioan, care a meritat locul printre primii trei ucenici privilegiaţi de Isus.

A trăit cel mai mult, fiind singurul dintre ucenici care a murit de moarte naturală. Arestat de Domiţian în anul 95, aruncat într-un cazan cu ulei clocotit din care a scăpat cu viaţă, apoi exilat pe insula Patmos, va reveni la Efes, unde şi-a încheiat viaţa. El a fost unul din prezbiterii comunităţii Efes, unde a şi murit.

80 Szalos, Zoltan, Curs de Introducere în Noul Testament, p. 4081 Eusebiu, Istoria bisericească, vol. II. p. 39,4

61

5.2.1. Timpul scrierii evangheliei: Nu se poate preciza cu exactitate data scrierii acestei evanghelii, dar se acceptă de majoritatea comentatorilor ca dată a scrierii sfârşitul primului secol, între anii 90 şi 100. Temele tratate, cuvintele specifice folosite ne îndreptăţesc să credem că a fost scrisă la sfârşitul primului secol pentru o nouă generaşie de creştini, care pierduseră contactul direct cu Isus şi apostolii şi erau în primejdia de a fi influenţaţi de curente străine. Nu se poate preciza dacă a fost scrisă înainte sau după deportarea în Patmos, dar foarte probabil că locul scrierii a fost Efesul, unde Ioan a îndeplinit funcţia de pezbiter. Un foarte scurt papirus găsit în Egipt, care a fost datat din timpul împăratului Traian, circa 115-120, numit Papirus Ryland conţine câteva versete din Ioan 18. Acest papirus dovedeşte rapida răspîndire a acestei evanghelii şi aprecierea de care s-a bucurat de la început. Putem deduce că Ioan a avut cunoştiinţă de evangheliile sinoptice, deoarece el nu repetă multe din evenimentele tratate de sinoptici, precum lucrarea din Galileea, parabolele, genealogiile şi prezintă acele aspecte care au scăpat sinopticilor, astfel Evanghea ca un tot este o prezentare completă a vieţii Mântuitorului.

5.2.0. Tema evangheliei: Spre deosebire de evangheliile sinoptice, care oferă o vedere de ansamblu, Ioan a scris o „evanghelie spirituală”, care acordă un spaţiu deosebit de mare unor evenimente profunde, spirituale şi teologice. Evanghelia sa poate fi numită: a) Evanghelia intimităţii, deoarece rezervă cele mai importante din cuvîntările sale, cele avute în particular cu persoane, precum: Nicodim, cap. 3; samariteanca, cap. 4; Cei 12 ucenici, cap.13-16; cu Dumnezeu, cap. 17; cu Pilat, cap. 18-19; cu Petru, cap. 21.b) Evanghelia simplităţii: Tezaurul cuvintelor fiolosite de Ioan curpinde doar 700 de cuvinte, adică atătea cât foloseşte în general un copil.c) Evanghelia dragostei divine, care constituie elementul de început şi de sfârşit al cărţii.d) Evanghelia divinităţii Domnului Hristos. Ea Îl prezintă pe Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, Cel deopotrivă cu Tatăl. Origen punea: „Pentru a înţelege evanghelia trebuie să te fi odihnit la sânul lui Isus, aşa cum a făcut autorul”. Primii evanghelişti Îl prezintă pe Isus, Ioan Îl interpretează pe Isus; primii ne oferă o fotografie a lui Isus, Ioan ne creionează portretul Său; primii îl prezintă pe Isus văzut din exterior, Ioan pătrunde mai adânc şi ni-L arată aşa cum era El în profunzime. Primii subliniază omenescul din Isus, Ioan ne descoperă divinul din fiinţa şi lucrările sale.

1. Credinţa - Cuvântul cheie este „credinţa”, întâlnit de 98 de ori în carte. Autorul motivează lucrarea prin cuvintele: „Dar acestea sunt scrise ca voi să credeţi că Isus este Hristosul” (cap.20,31). Autorul ne prezintă un proces foarte interesant, cum unii oameni au auzit, au crezut, şi au dezvoltat credinţa în Mesia, iar alţii au respins dovezile şi au încetat să creadă. Autorul este profund interesat să aducă la credinţă pe cât mai mulţi, subliniază atât de multe persoane, foarte diferite, de la străini la conducători ai naţiunii care au ajuns să creadă că Isus este Mesia. Evanghelia se încheie practic cu declaraţia de credinţă făcută de unul din ultimii ucenici care a acceptat vestea învierii, Toma, care zice: „Domnul meu şi Dumnezeu meu”.

În timpul apariţiei acestei evanghelii erau trei pericole care ameninţau viaţa bisericii: a. Pierderea evlaviei şi a dragostei dintâi;

b. gnosticismul;

62

c. Persecuţia. Pentru a preîntâmpina aceste pericole şi a menţine o credinţă curată, Ioan va scrie această evanghelie. Gnosticii prezentau o nouă viziune despre mântuire şi despre Isus Hristos, care recurgea la elemente luate din ştiinţele esoterice şi de la filosofia greacă care despărţeau trupul păcătos de sufletul nobil. În contrast cu aceştia Ioan prezintă mântuirea atât de simplu şi de clar: acceptarea lui Isus Hristos, credinţa în El ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Ioan arată că Isus era cu adevărat divin, Fiul lui Dumnezeu.

2. Logosul - este un cuvânt filosofic folosit pentru prima dată în raportul inspirat al evangheliilor. Prologul evangheliei, unic în felul său, purtător a multor sensuri filosofice, care coincid cu sensurile biblice. „Ca termen tehnic logos, pare să-şi fi avut originea la stoici, care îl foloseau pentru a denota înţelepciunea divină ca forţă integrantă a universului. Filozoful iudeu Filo foloseşte ternemul „logos” de 1300 de ori în comentariile făcute de el la VT. S-a susţinut adesea că Ioan foloseşte termenul logos în sensul acesta filozofic. Dar logos-ul lui Ioan este strict creştin. El Îl prezintă pe Isus ca expresia întrupată a înţelepciunii divine care a făcut posibilă mântuirea, a caracterului şi a voinţei divine şi a puterii divine active în transformarea vieţii oamenilor. Ioan se referă de repetate ori la faptul că Isus a venit ca expresie vie a gândului, voinţei şi a caracterului Tatălui, ca în cele 26 de cazuri în care citează pe Hristos vorbind despre Tatăl ca „Acela care l-a trimis”, sau în cuvinte echivalente, sau în folosirea unui verb sinonim cu referire la misiunea lui Hristos primită de la Tatăl. El Îl prezintă pe Mântuitorul omenirii ca pe Creatorul tuturor lucrurilor, Izvorul luminii şi al vieţii.”82

Ioan tratează tema de bază a revelaţiei lui Isus Hristos ca Mântuitor în mod diferit de evangheliştii sinoptici. El se ocupă doar cu momentele importante ale vieţii Sale, cu acele puncte de răscruce din viaţa Sa. Aceste momente sunt tratate prin descrierea pe larg a evenimentului sau a minunii, care este dublat de o prezentare comentată sau o predică.

3. Predicile - lui Ioan sunt diferite de cele ale lui Matei, deoarece interpretează minunea descrisă anterior şi comentează consecinţele şi reacţia ascultătorilor. Prin aceste predici Isus se prezintă pe Sine ca fiind:

a. Calea mântuirii, 3,3-21: naşterea din nou, acceptarea crucii, a trăi în lumină.b. Isus Pâinea vieţii, (6,22-71)c. Isus Apa vieţii, (7,37-52) d. Lumina lumii (8,12); d. Uşa ( 10,9); Păstorul cel Bun (10,11); e. Speranţa veşniciei, 14-16: case în cer, Mângâietorul, viţa şi butucul.

Este important să remarcăm că Isus foloseşte numele descoperit lui Moise „Eu sunt” – Iahve, adică Cel ce există prin Sine Însuşi – pentru a se defini pe Sine. Expresia este folosită de 7 ori în titlurile prezentate mai sus, dar atinge punctul culminant în Ioan 8,58 când spune: „Mai înainte să se nască Avraam, Eu sunt”. Această indentificare cu marele „Eu sunt” I-a creat foarte mari probleme şi conducătorii iudeilor L-au acuzat de blasfemie.

82 SDABC, Introducere la Evanghelia lui Ioan,

63

4. Actul umilinţei – spălarea picioarelor. Ioan este singurul care tratează pe larg ultima seară petrecută de Isus cu ucenicii Săi în Camera de Sus. Ioan prezintă doar actul spălării picioarelor, probabil ştiind că restul evangheliştilor au prezentat pe larg ritualul Sfintei Cini. El comentează acest act şi-i dă valoarea spirituală cuvenită. Mai multe cuvântări prezentate în seara respectivă sunt relatate în capitolele 14-16: În casa Tatălui, unde aduce speranţa revenirii Sale şi a locurilor pregătite pentru ucenici; Venirea Mângâietorului, poate cel mai amplu şi încurajator capitol prezentat în seara respectivă; Isus prezentat prin parabola viţei: El este butucul iar oamenii sunt mlădiţele. Tot Ioan este singurul care raportează rugăciunea de Mare Preot a Domnului, cap. 17, care ea însăşi este o altă predică memorabilă.

5.3.0. Evenimentele finale în raportul Evangheliilor

Viaţa Domnului Hristos este prezentată în mod disproporţionat de către evanghelişti; astfel prima parte ocupă un spaţiu relativ normal, dar ultima parte, adică ultima săptămână din viaţa Sa este tratată mult mai pe larg. Matei, Marcu şi Luca acordă acestei ultime părţi între 25-37 %, iar Ioan acordă 50 % din evangheliei numai ultimei săptămâni. Moartea este un capitol mic şi nesemnificativ din viaţa marilor personalităţi, dar nu tot aşa este cu Isus. Moartea Sa devine subiectul central al evangheliilor. Aceştia îi acordă un spaţiu excesiv de mare. De ce oare? Pentru că moartea lui Isus are valoare expiatoare, este punctul central al planului de mântuire. Acest aspect face din evenimentele finale un subiect deosebit de important, cu o valoare deosebită în planul de mântuire. Ioan este acela care acordă jumătate din spaţiul evangheliei sale numai ultimei săptămâni din viaţa lui Isus.

5.4.0. Tabloul reformator şi programul noii biserici creştine:

Evangheliile ne prezintă un program de reformare a societăţii iudaice, atât din punct de vedere religios cât şi a relaţiilor civile. Isus Hristos le-a oferit ultima ocazie de a evita dezastru care a urmat. Primirea Sa ca Mesia ar fi scutit Ierusalimul de vărsarea a atâta sânge. Efectul învăţăturilor Sale s-au văzut în deceniul al IV.lea când iudeii au întâmpinat marile provocări de atunci cu mişcări paşnice şi au câştigat confruntarea fără nici o vărsare de sânge. După respingerea soliei evangheliei şi pierderea influenţei predicilor lui Isus şi ale ucenicilor, naţiunea iudaică a căzut pradă unui spirit de răzbunare, războinic, care a adus multă vărsare de sânge iar în final războiul devastator cu romanii. Manifestarea lucrărilor de reformă a început prin manifestările Duhului Sfânt şi persoanele înzestrate cu darul profetic:

a) Reaparaţia darului Spiritului Profetic la începutul istoriei Noului Testament, de fapt ceea ce este nou în viaţa evreilor este tocmai acest fapt, reapariţia darului profetic.b) Prereformatorul: Ioan Botezătorul, deschizător de drum.c) Marele Reformator – Isus Hristos –d) Efectele reformei: grupul de ucenici, miile de oameni care au crezut, s-au botezat

şi au influenţat viaţa socială a iudeilor în deceniul 30-40 al sec. I. Toate aceste aspecte au avut loc în cadrul iudaismului, toţi aceşti oameni fiind cei ai buni iudei, cei mai credincioşi, care asigurau stabilitatea societăţii

64

5.5.0. Prologul şi epilogul evangheliei

Spre deosebire de evangheliile sinoptice, Ioan are la începutul cărţii sale un prolog, sau o introducere, cap. 1,1-18. În prolog Ioan prezintă obiectivul evangheliei sale, adică pe Isus Hristos, Omul, ca fiind Dumnezeu întrupat. Acest fapt este susţinut prin exemplele şi discursurile care urmează, pentru ca, în final, cei ce citesc să creadă că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu veşnic în cel mai înalt sens al cuvântului şi fără nici o umbră de îndoială, este concluzia lui Ioan.

Ioan începe raportul Evangheliei, prologul, cu aceleaşi cuvinte ca şi Geneza, „La început...”. Dacă Geneza ne prezintă natura creaţiei şi faptul că omul a fost creat la început după chipul lui Dumnezeu, la fel în prologul evangheliei, Ioan prezintă natura Creatorului şi prin urmare capacitatea Acestuia de a recrea imaginea Sa în om. Geneza se referă la „origini - creaţiunea lumii”, dar Ioan se referă la Sursa – Originea acesteia, adică la Hristos. Astfel Ioan este înaintea raportului Genezei şi atunci când primele lucruri au fost făcute, El era deja.

Capitolul 21 din Ioan este un apendice al evangheliei, deoarece raportul vieţii lui Isus se încheie cu declaraţia de credinţă prezentată de Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul Meu” (21,28). La fel ca în prolog, Ioan doreşte să-L prezinte pe Isus ca Stăpânul indiscutabil al tuturor lucrurilor. El apare pe malul Lacului Galileii, le procură ucenicilor hrană, cunoaşte toate sentimenele lor, viitorul lor şi are autoritatea asupra activităţii lor. Isus îşi încheie activitatea reconfirmând chemarea ucenicilor la misiunea de păstori ai turmei Sale. Dacă în prolog Isus este „Începutul” oricăror lucruri, în prolog El este „Sfârşitul” tuturor lucrurilor. Această prezentare atemporală este repetată în Apocalipsa: „Începutul şi Sfârşitul” .

Cursul VI.

Faptele Apostolilor

6.1.1. Titlul cărţii

Cartea Faptele Apostolilor a fost cunoscută iniţial cu numele de „Fapte”. Acesta se pare cel mai potrivit, deoarece în carte nu se prezintă faptele tuturor apostolilor, cei mai mulţi

65

nu sunt nici măcar amintiţi, doar Petru, Iacov şi Ioan au o oarecare prezentă în partea de început, apoi întreaga naraţiune se ocupă cu Pavel, dar nici acestuia nu-i prezintă finalul vieţii. Mai sunt amintiţi câţiva misionari şi evanghelişti, precum: Ştefan, Filip, Barnaba şi doar în treacăt sunt amintiţi alţii. Din acest motiv cel mai bine se potriveşte numele de „Fapte”. În secolul al doilea au apărut multe lucrări apocrife, unele scrise de părinţii bisericeşti ante-nicenieni, care prezentau istoria diferiţilor apostoli şi au intitulat lucrările lor tot prin numele de „Fapte”, pentru a se deosebi de aceste lucrări apocrife, s-a recurs la numele actual „Faptele apostolilor”.

Alţi autori ar sugerat că cel mai potrivit nume ar fi „Faptele Duhului Sfânt”, deoarece cartea este un raport al activităţii Duhului Sfânt. De 62 de ori apare în carte acest nume: Duhul Sfânt. Prima Sa apariţie a fost prin darul limbilor, astfel blestemul de la Babel este anulat prin prezenţa darului limbilor adus de Duhul Sfânt. Apostolii şi evangheliştii mărturisec pretutindeni puterea minunată a Duhului Sfânt, recunoscând că tot ce fac se datorează Duhului Sfânt.

6.2.1. Autorul

În unanimitate Luca este recunoscut ca autor al acestei cărţi. El ne explică atât la întroducerea Evangheliei sale, cât şi la începutul Faptelor Ap. Relaţia specială care o avea cu Teofil şi căruia i-a adresat această carte. Este singurul scriitor neiudeu din N.T. bărbat de o vastă cultură şi adresându-se unui auditoriu de limba greacă.

6.2.2. Timpul scrierii

Cartea se opreşte cu istoria naraţiunii atunci când Pavel a ajuns la Roma, în anul 62 şi nu ne oferă nici un amănunt despre sfârşitul vieţii apostolului. De aici putem trage concluzia că lucrarea a fost scrisă între anii 62-63 d.Hr. după toate probabilităţile chiar la Roma.

6.3.1. Tema cărţii:

Luca este foarte clar şi explicit, el spune: „În prima mea carte am spus tot ce a făcut Isus”...lăsând să se înţeleagă că acum va continua să spună ce a făcut Isus după ce s-a înălţat la cer, astfel cartea este o continuare a lucrării Mîntuitorului. Prin felul ei este unică în N.T. şi face legătura dintre Evanghelii şi Epistole. Poate fi comparată cu cartea lui Iosua din V.T. care face legătura dintre lege şi profeţi, dintre epoca patriarhală şi de robie şi epoca formării unui popor stabil în Canaan. Aşa după cum Iosua va duce la bun sfârşit Mişcarea Exodului şi va ocupa Canaanul, Duhul Sfânt va duce la bun sfârşit solia Evangheliei şi va cuceri toată lumea.

Cartea este o prezentare clară şi explicită cum biserica creştină se dezvoltă de la un nucleu iudaic la o mare mişcare universală, care va cuprinde orice naţiune şi limbă. Nu a fost uşor să se rupă zidurile preconcepţiei naţionalismului iudaic. A fost nevoie de vise, viziuni şi minuni, ca cele petrecute cu Petru, Corneliu şi familia lui. Filip a fost luat în stăpânirea Duhului Sfânt ca să ajungă carul etiopeanului şi să-i explice scriptura. Membrii laici din Cipru şi Cirene au luat iniţiativa şi au organizat prima comunitate dintre păgâni şi astfel lucrarea devine mondială. Pavel se intitulează pe sine ca apostol al neamurilor, iar un sinod bisericesc va hotărâ să nu oblige pe neamuri să poarte jugul tradiţiilor iudaice.

66

Lucrarea în sine este o prezentare a marilor campanii misionare a apostolului Pavel, care se încheie cu câteva cuvântări memorabile în timpul apărării sale. Avem astfel tabloul societăţii antice şi al vieţii religioase iudaice. Creştinii vor intra repede în conflict cu iudeii. Este adevărat că au pornit în evanghelizare pe structura comunităţilor iudaice din diaspora, folosindu-se de sinagogile lor şi de ocazia de a se adresa acelor adunări, dar curând au fost respinşi, acuzaţi şi chiar persecutaţi. Cartea este astfel o istorie a conflictului şi luptelor din diferite părţi pentru vestirea noii credinţe.

6.4.1. Cronologia activităţii apostolilor

Anul 31 – 35 Activitatea ucenicilor concentrată în Ierusalim. Vindecarea paralizatului. Arestul Lui Petru şi Ioan, Conflictul cu Sanhedrinul, Arestarea ucenicilor a doua dată şi eliberarea lor prin intervenţia lui Gamaliel. Primul martir, Ştefan, persecuţia bisericii din Ierusalim şi plecarea creştinilor spre alte teritorii. Începutul lucrării misionare printre neiudei: Samaritenii, Famenul etiopean . Iar apoi Corneliu. Personajul dominant – Apostolul Petru

Anul 35 - 38 Convertirea lui Saul pe drumul Damascului, rămâne în Damasc şi Arabia

timp de 3 ani, scăpă din Damasc coborât pe geam în anul 38.Anul 38 – 45 Pavel trece prin Ierusalim, se întoarce la Tars şi rămâne acolo mult timp. Este adus de Barnaba la Antiohia şi intră aici în activitatea publică.Anul 44 Persecuţia lui Irod Agripa I.la Ierusalim: Iacob, fratele lui Ioan este ucis, Petru este arestat şi scapă prin minune, Irod moare lovit de Dumnezeu.Anul 44- 48 Marea foamete de la Ierusalim, comunitatea de aici ajutată de Antiohia

Marile campanii misionare

Anul 46 – 48 I. Campanie misionară Plecarea din Antiohia: Cipru, Perga Pamfiliei, Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, Derbe şi retur la Antiohia. Echipa era formată din Pavel, Barnaba şi

Ioan Marcu, care îi părăseşte în Pisidia. Formarea primelor comunităţi. Probabil, în varianta Galatia de Sud, a scris prima epistolă din Antiohia, epistola către Galateni, pentru a răspunde iudaizanţilor.

Anul 49 Conciliul de la Ierusalim, la 14 ani de la convertirea lui Pavel. Scopul – rezolvarea problemelor create în Antiohia de către creştinii iudaizanţi. Decizia conciliului: de a nu pune pe gâtul neamurilor povara legii ceremoniale.

Anul 49 - 52 A II. Campanie misionară a lui PavelEchipa este formată iniţial din Pavel şi Sila, pe drum se va ataşa Timotei, Luca, Tit şi alţi misionari voluntari din Macedonia. Traseul: Antiohia, Galatia (Listra, Derbe, Iconia), Nu Asia, Nu Pont, Da Troa, Europa, Macedonia,(Filipi, Tesalonic, Bereea), Atena, Corint şi înapoi la Antiohia. Scrie primele epistole din Corint către Tesaloniceni (I şi II) în anul 51.

Anul 53 – 58 A III. a Campanie misionară a lui Pavel

67

Pleacă din Antiohia, străbate Galatia, intră în Asia, lucrează la Efes 3 ani, Trece în Macedonia, Grecia, stă la Corint 3 luni, se întoarce prin Macedonia, Troa, Milet, Tir, Cezareea la Ierusalim. Nu mai revine la Antiohia. Este arestat la Ierusalim în anul 58. Scrie din Efes două epistole către Corinteni, prima este pierdută, probabil în anii 55-56. Scrie din Corint epistola către Romani, probabil 56 -58.

Anul 58 – 60 Arestul de la Cezareea. Ţine mai multe cuvîntări de apărare remarcabile. Scrie din arest epistolele către Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filimon.

Anul 60 – 62 Călătoria la Roma şi întemniţarea de aici, finalul cărţii F.A.Anul 63 – 66 Pavel din nou liber, călătoreşte în Creta, Macedonia şi Asia. Scrie ep. Evrei,

În anul 64 scrie 1 Timotei, iar în anul 65 scrie ep. Către Tit.Anul 67 A II. Arestare şi martiriul lui Pavel la Roma. Scrie ultima epistolă, 2 Timotei

Toată activitatea de scriitor s-a desfăşurat între 51 – 66, o perioadă de 15 ani, în timpul Campaniilor misionare şi a arestărilor.

6.4.2. Antiohia Siriei – centrul campaniilor misionare ale ap. Pavel

Începând cu capitolul 13 centrul activităţii creştine se mută de la Ierusalim la Antiohia Siriei şi doar sporadic mai apare Ierusalimul în raportul Faptelor Apostolilor. Antiohia are câteva elemente noi, importante şi specifice ei:

- Este o comunitate formată de laici veniţi din diferite părţi.- Este cosmopolită: iudei din Cipru, Cirene, Iudea, Cilicia etc.- Este prima comunitate iudeo-creştină, unde neamurile au fost acceptate cu

drepturi egale şi nu li s-au impus toate restricţiile iudeilor.- Este comunitatea care a avut prima conducere formată din profeţi, care aveau

darul Duhului Sfânt şi care conduceau biserica direct prin îndrumarea duhului. Aceştia erau: Barnaba, Saul, Simeon-Niger, Luciu Cireneanul şi Manaen

- Este prima comunitate care trimite misionari sub conducerea Duhului Sfânt şi devine centrul campaniilor misionare ale apostolului Pavel.

- Este prima comunitate care primeşte numele de “creştini”, nume care se va impune tuturor, în Iudeea ei erau numiţi “nazariteni – nazorei”.

6.4.3. Cronologia evenimentelor raportate în Faptele Apostolilor

Anul , Evenimentul

1. 31 Crucificarea, înălţarea şi Cincizecimea, cap. 1 – 5.2. 34 Primele alegeri, diaconii. Uciderea lui Ştefan, prima persecuţie, Evanghelia în

Samaria, convertirea famenului. Cap. 6 – 8.23. 35 Convertirea lui Pavel pe drumul Damascului, cap. 94. 35 – 38 Pavel petrece 3 ani la Damasc şi în Arabia (Gal.1,18), cap.9,22- 25.5. 38 Pavel scapă din Damasc în timpul lui Aretas şi se întâlneşte, pentru prima dată cu

apostolii şi biserica din Ierusalim, apoi pleacă la Tars, cap.9, 26 – 31.

68

6. 38 – 44 Misiunea lui Petru. Convertirea primului păgân, Corneliu prin lucrarea Duhului Sfânt, probleme ivite în biserică datorită ruperii zidului de despărţire. Cap. 10.11.

7. 44 O nouă persecuţie în Ierusalim sub Irod Agrippa I. Iacob, fratele lui Ioan este martirizat, Petru urma, la scrut timp moare regele Agrippa. Cap. 12.

8. 44 – 45 Comunitatea din Antiohia, prima comunitate mixtă. Pavel este adus la Antiohia din Tars de către Barnabas. Barnaba şi Pavel au dus la Ierusalim ajutoare în timpul foametei cele mari. Cap. 11,19 -30.

9. 45 – 47 Prima călătorie misionară, cap. 13.14. Antiohia, Selucia, Cipru (de la Salamina până la Pafos), Perga Pamfiliei, Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, Derbe şi retur, prin Antalia cu corabia direct la Antiohia.

10. 49 Conciliul de la Ierusalim deschis datorită problemelor din Antiohia dintre iudaizanţi şi susţinătorii noii teorii a „zidului dărâmat”. Pavel din nou la Ierusalim, cap. 15.

11. 49 – 52 A doua călătorie misionară. Cap. 15,36 – 18,22 Antiohia, Frigia (Derbe, Listra, Iconia), NU Asia, Bitinia, DA Misia, Troa, Europa, Efes, Tesalonic, Berea, Atena, Corint, Efes, Cezareea, Ierusalim, Antiohia.

12. 53 – 58 A treia călătotrie misionară. Cap. 18,23 – 23. Antiohia, Frigia, Asia (3 ani la Efes), Macedonia, Grecia (3 luni la Corint), probabil călătoreşte în Ilirium, ajunge aproape de Dunăre (Nicopole), se întoarce prin Macedonia, Troa, Milet, Tir, Ptolemais, Cezareea, Ierusalim. Aici este arestat în anul 58 şi nu se mai întoarce la Antiohia.

13. 58 – 60 Arestul de la Cezareea de 2 ani. cap. 24 – 26. Acum îşi susţine câteva cuvântări de apărare în faţa Sanhedrinului, a procuratorului Felix, Festus şi a regelui Irod Agrippa II. Pavel este trimis la Roma în toamna anului 60.

14. 60 -61 Peripeţiile călătoriei spre Roma, Cap. 27.2815. 61 – 63 Pavel prizonier la Roma timp de 2 ani. Cap. 28, 16 – 31.16. 63 – 66 Ultimii ani de activitate a apostolului Pavel în libertate, călătoreşte în Creta, Asia

Mică şi Macedonia.17. 67 A doua arestre a apostolului Pavel la Roma şi executarea sa.

Cursul VII.

7.0.0 Epistolele către Romani şi Efeseni

7.1.0. Epistola către Romani

7.1.1. Cadrul istoric.

Pare evident că Epistola către romani a fost scrisă din Corint, în cursul celor trei luni petrecute în această cetate în cadrul celei de-a treia călătorii misionare (Fapte 20,1-3). Mulţi

69

învăţaţi datează această vizită în iarna lui 57-58, dar unii preferă o dată mai timpurie. Pavel era în drum spre Ierusalim şi avea de dus darurile fraţilor din Macedonia şi Grecia. Îşi terminase lucrarea în Iliria şi dorea să meargă în vest, în Spania, intenţionând să facă din Roma un centru al lucrării din vest cum fusese Antiohia un centru al lucrării din est. Pavel simţea o mare ameninţare din partea iudeilor din Ierusalim, dar dorea totuşi să treacă pe acolo, iar apoi să se îndrepte spre Roma, astfel epistola pregătea călătoria sa misionară.

Epistola este scrisă în casa lui Gaiu din Corint şi este trimisă prin diaconiţa Fivi, care călătorea spre Roma. Pavel enumeră pe principalii săi colaboratori şi bărbaţi de vază din Corint: Timotei, Iason, Sosipater, Erast – vistiernicul cetăţii, Cuart. Epistola către Romani enumeră cel mai mare număr de persoane, atât din Roma, cât şi din Corint, fiind astfel un model de relaţii frăţeşti amicale şi strânse între comunităţile creştine.

Comunitatea din Roma: Nu avem nici o referinţă despre cine a înfiinţat această comunitate, nici în documentele N.T.şi nici la părinţi apostolici. Susţinerea catolică referitoare la Petru, ca întemeietor al acestei comunităţi este nedovedită. La Cincizecime au fost la Ierusalim şi „oaspeţi din Roma” (Fap.2,11) şi este foarte posibil ca aceştia să se fi întors acasă cu mesajul creştin. Acuila şi Priscila erau din Roma, de aici au plecat şi tot aici s-au întors. Ruf, fiul lui Simeon din Cirene, îl găsim printre principalii bărbaţi din Roma, iată câteva nume care ar fi putut pune bazele acestei comunităţi. Oricum, comunitatea nu era compusă din iudei, deoarece majoritatea numelor enumerate de Pavel sunt de origine latină şi greacă iar iudeii fuseseră expulzaţi de Claudiu din Roma (anul 48-49 ?), totuşi câţiva iudei se găseau printre membrii comunităţii. Se pare că existau mai multe comunităţi mici de familie, probabil 5 la număr.

7.1.2. Tema epistolei:

Pavel nu are nimic de rezolvat în comunitatea din Roma, probleme de genul celor din Corint, Galatia sau Tesalonic. El se simte liber să trasmită un mesaj de bază, o solie a credinţei creştine trasmisă tuturor oamenilor şi nu numai iudeilor. Prin această epistolă apostolul fundamentează aspectul universal al creştinismului şi subliniază că mântuirea este în mod egal pentru toţi oamenii. Pavel nu expune toate doctrinele creştine ci, se opreşte asupra unui capitol fundamental din relaţia omului cu Dumnezeu – îndreptăţirea prin credinţă. Se pare că această epistolă este un fel de testament spiritual al apostolului, Evanghelia mea, simţind pericolul care-l urmărea. El se află la finalul activităţii misionare din răsărit şi face un bilanţ al activităţii sale. Îşi sistematizează temele de bază ale gândirii sale şi se opreşte la subiectul, punctul de doctrină pe care-l socoteşte crucial pentru timpul său.

Epistola „ne frapează prin expunerea ei sistematică, prin tonul ei calm şi senin, prin argumentaţia logică şi bine ordonată, prin stilul concis, vioi şi energic. Introducerea şi salutările sunt mai lungi, iar citatele din V.T. sunt mai numeroase.”83

Această epistolă tratează teologia de bază a ap. Pavel şi este un monument de frumuseţe. Se compune din:

- Prolog, 1,1-17; introducere, mulţumiri şi enunţarea temei: Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru orice om care crede, atât iudeu cât şi grec. Pavel nu uită să-şi susţină

83 Alfred Kuen, 66 în Una, p. 252

70

apostolia sa, atunci când spune: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat apostol, pus deoparte pentru Evanghelie...” (v.1). El era negat de mulţi, deoarece nu a aparţinut celor 12 ucenici, însă Pavel enumeră cele trei trepte: rob, chemat şi pus deoparte. El susţine aici ca şi în alte epistole că a primit chemarea direct de la Isus Hristos şi nu de la oameni.

- Păcătoşenia universală a omului şi harul universal al lui Dumnezeu, cap.1

Pavel începe epistola sa cu o prezentare scurtă şi foarte bine argumentată a decăderii morale a omului. El demonstrează că fiecare om are posibilitatea să cunoască elementele generale despre existenţa lui Dumnezeu, deoarece este descoperit în el, în fiinţa noastră şi în natură următoarele caracteristici divine: „însuşirile nevăzute ale Lui; puterea Lui veşnică şi divinitatea Sa” cu condiţia „să te gândeşti la ele”. Apoi el arată că, deşi omul a cunoscut aceste aspecte ale divinităţii, el, omul, a comis două mari greşeli: nu I-a mulţumit lui Dumnezeu şi nu i-a dat slavă lui Dumnezeu. Din acest punct începe panta decăderii morale, dacă nu te îndrepţi spre Dumnezeu, te vei concentra spre tine, omul, umanismul.

Decăderea este prezentată în trei trepte: 1) Pradă poftelor inimii; şi-au dezonorat trupul, s-au dedat la minciună, s-au închinat

creaturii-idolatrie; 2) Pradă patimilor josnice: perversiuni sexuale, sodomism şi bolile care urmează; 3) Pradă unei minţi nechibzuite: nedreptate, răutate, lăcomie, invidie, ucidere, fără

dragoste, fără milă... Ei socotesc o cinste să facă astfel de lucruri, cu care se laudă.

Descoperirea harului în viaţa tuturor oamenilor: cap. 2,4 „bunătatea (harul) lui Dumnezeu te conduce la pocăinţă”. Iudeii au avut această întâietate în descoperirea divină. Neamurile au avut şi ei o revelaţie a bunătăţii lui Dumnezeu prin faptul că „Dumnezeu a scris legea Sa în fiecare om”, omul sau se învinovăţeşte, sau se dezvinovăţeşte, deoarece fiecare faptă este raportată la legea întipărită în fiinţa noastră. Dumnezeu a pus „vrăjmăşie” (Gen3,15) faţă de păcat în noi. Conştiinţa are rolul de a semnaliza fiecare abatere, cădere... Pavel arată că evreii sunt mai vinovaţi decât neamurile, pentru ei au o descoperire completă, dar totuşi calcă legea. Pavel arată că formele rituale, precum tăierea împrejur nu valorează nimic, dacă nu respectă fondul legii (v.28.29). El îi acuză pe iudei de aceleaşi fapte ca şi pe neamuri.

- Universalitatea păcatului (cap.3)

Toţi au păcătuit (3,23), de 5 ori repetă negaţia nici unul în vers. 10-12, nici unul drept, nici unul care înţelege, nici unul care caută, nici unul care practică. În consecinţă, susţine Pavel, prin lege şi prin raportarea la ea nu vine decât cunoaşterea păcatului şi condamnarea. Pavel nu acuză pe Adam de starea în care ne găsim, ci subliniază că toţi am păcătuit de aceea suntem lipsiţi de slava divină şi suntem muritori. Doar prin credinţă putem fi socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.

Dreptatea lui Dumnezeu prin credinţă, cap. 4-5.

71

Datorită situaţie în care ne găsim, noi, oamenii nu ne putem salva singuri. Ajutorul trebuie să vină din afară, ne este acordat, este o lucrare de îndreptăţire a lui Dumnezeu şi este primită numai prin credinţă. Numai Hristos, prin jertfa Sa, prin sângele Său poate oferi omului îndreptăţirea. Pavel ne prezintă acum primul exemplu: Avraam şi demonstrează că a fost socotit îndreptăţit de Dumnezeu înainte de a face tăierea împrejur, înainte de a avea o faptă bună, ci, atunci când a crezut ceea ce Dumnezeu i-a spus (Gen.15,6).

- Efectele dreptăţii divine – Pacea cu Dumnezeu (5,1). Pacea cu Dumnezeu nu priveşte relaţiile noastre pământene şi relaţia cu Dumnezeu şi

nu este determinată de problemele pământene. Un astfel de om are pace în timp de necazuri, dezvoltă răbdare, are o experienţă vie cu Hristos, speranţă şi în final dragoste. Acum Pavel dezvoltă teza substituirii: Un singur Om a murit pentru noi, un singur Om poartă păcatele noastre. Teza aceasta este argumentată prin două elemente: un singur om a adus păcatul în lume, un singur Om va ridica păcatul din lume; Harul s-a arătat ca să ridice păcatul, astfel moartea lui Hristos ne poate îndreptăţi.

- Legea Duhului de viaţă, cap. 6-8.

Pavel argumntează cu legile în vigoare, numai moartea anulează o relaţie, precum cea de căsătorie, astfel relaţia cu păcatul nu poate fi ruptă decât prin moartea omului vechi, prin declaraţia publică de la botez. De acum păcătosul este eliberat de lanţurile morţii. Dar acest lucru nu este suficient, trebuie să se creeze o nouă relaţie, un nou legământ. Omul eliberat se leagă de Isus, se supune unei noi legi, Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus. Teologia lui Pavel se încheie cap. 8,17 prin declaraţia: Suntem copii ai lui Dumnezeu, suntem moştenitori.

- Exemple din Vechiul Tetament, cap. 8,18 – 15- Epilog, cap. 16, salutări, mulţumiri. În epilogul său Pavel prezintă o aplicaţie a primei făgăduinţi din Biblie, Gen.3,16,

astfel protoevanghelia îşi găseşte împlinire sub picioarele noastre, unde va fi în curând zdrobit capul Satanei. Tot aici se arată că secretarul lui Pavel care a scris această epistolă a fost Terţiu, oferindu-ne o fereastră în modul de lucru al apostolului.

„Epistola către Romani este un exemplu superb de integrare a doctrinei în scopul misionar. Dacă Pavel nu ar fi crezut că oamenii erau pierduţi şi că Dumnzeu a pregătit o îndreptăţire pentru ei, el nu ar fi fost misionar. Dacă nu ar fi fost misionar activ, el nu ar fi formulat nicidecum o lucrare atât de sitematică în prezenatarea adevărului, aşa cum este în epistola către Romani.”84

7.2.0. Epistola către Efeseni

7.2.1. Cadrul istoric:

Apostolul Pavel a fost arestat la Ierusalim, probabil în anul 58 şi a stat doi ani în arest la Cezareea, apoi a fost dus la Roma. Aici a fost deţinut în centrul de tranzit, unde avea un regim mai liber şi putea fi uşor vizitat de prieteni. Ultima comunitate pe care o lăsase în urmă era Efesul. Aici a avut un mare succes misionar, iar întreaga zonă era acum plină de mulţi creştini. Pavel s-a gândit la toţi aceşti creştini şi le-a transmis o epistolă. Faptul că a fost scrisă la Roma şi nu la Cezareea reiese din expresia, „casa Cezarului”. Epistola către Efeseni

84 Merrill C. Tenney, Studiul al Noului Testaement, p. 278

72

face parte dintr-un grup de patru epistole, scise toate în aceeaşi perioadă de detenţie: Coloseni, Filipeni şi Filimon. Ea a fost trimisă la Efes prin Tihic (cap.6,21).

În vremuri pline de cruzime, vărsare de sânge şi conducere despotică, apostolul a produs una din cele mai nobile exprimări cu privire la credinţa, care, singură putea readuce pe oameni la pace şi unitate. Ea a fost numită „Alpii Noului testament,” şi stă în mijlocul celor nouă piscuri – cele nouă epistole ale lui Pavel scrise către şapte biserici.85

7.2.2. Titlul epistolei:

Majoritatea manuscriselor cuprin ca titlul al epistolei „Către Efeseni”, dar deorece în două din principalele codexuri, Codex Sinaiticus şi Cadex Vaticanus nu există referinţa „în Efes” din cap.1,1, s-a creat multă discuţie asupra acestei epistole. Era clar că în sec. IV erau mnuscrise care nu conţineau cuvânt Efes din prolog. Care este realitatea situaţiei? Convingerea generală este că această epistolă a fost trimisă către toate comunităţile din Asia, din acet motiv avem atât de puţine nume amintite şi expresii atât de generale. Epistola originală a fost citită în comunitatea din Efes şi a rămas aici, iar copii ale acesteia au fost făcute şi trimise în diferite comunităţi din provincie. În aceste copii, scribii nu au inclus cuvântul „în Efes”, deoarece nu avea sens, astfel au circulat multe copii fără precizarea numelui, care au fost folosite pentru realizarea codexurilor ce se păstrează până astăzi.

Pavel a activat trei ani la Efes şi a avut unul din cele mai mari succese misionare. În provincie s-au format numeroase comunităţi, printre care cunoaştem Colose, Laodiceea, Hierapolis în partea de răsărit şi Milet, Smirna, Pergam în partea de vest. El era profund interesat de aceste comunităţi, cărora le-a transmis scrisorile sale. Dacă în Colose erau probleme doctrinare, datorită iudaizanţilor şi ideilor filosofice, Pavel dorea ca Efesul să fie scutit de astfel de probleme, de aceea cea mai bună cale de protecţie este o bună tratare a temelor de bază ale mântuirii.

Nimeni nu a pus la îndoială paternitatea lui Pavel asupra acestei epistole până în sec. XX când înalta critică încearcă să-l deposedeze pe apostol de una din cele mai frumoase epistole. În favoarea autenticităţii şi a paternităţii vin numeroase documente timpurii, care plasează epistola printre cărţile canonului N.T. în dreptul lui Pavel: Clement din Roma (90), Canonul Muratorii, (170), Clement din Alexandria, (190) şi Irineu şi Tertulian, sec. III.

7.2.2. Tema epistolei:

Subiectul Epistolei către Efeseni este unirea în Hristos. El scria bisericii (sau bisericilor) constând din iudei şi neamuri, asiatici şi europeni, sclavi şi liberi – toate simboluri ale lumii dezagregate care trebuia să fie adusă la unire cu Hristos. Aceasta ar fi necesitat unirea persoanei, familiei, bisericii şi a neamului omenesc. Refacerea unirii individuale în viaţa fiecărui credincios asigură unirea universului lui Dumnezeu. Tema unirii este implicită, acolo unde nu este explicită, de-a lungul întregii cărţi. Se poate afirma că ceea ce cărţile către Galateni şi Romani au fost pentru secolul al 16-lea şi pentru Reformaţiunea Protestantă, Efeseni este pentru Biserica de astăzi. Ce are de spus creştinismul cu privire al

85 SDABC. Introducere la Efeseni, vol. VI. p.995

73

relaţia persoanei individuale cu familia, a familiei cu naţiunea, a naţiunii cu neamul omenesc, şi al legăturii cu biserica şi cu Dumnezeu? Pavel răspunde prezentând pe Hristos ca centrul şi scopul tuturor lucrurilor, realizându-Şi scopurile prin biserică „spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate” (cap. 1:10).

Biserica lui Hristos este tema principală a acestei epistole, care este trupul lui Hristos, unde atât iudei cât şi greci se regăsesc, fără nici un zid care să-i mai despartă. „În Hristos” este expresia favorită a lui Pavel, care apare de 120 de ori în epistolă. Cuvintele îndrăgite de Pavel sunt o singură familie, unitatea, plinătatea. Apostolul vorbeşte mai mult despre har decât despre credinţă (2,8 Căci prin Har aţi fost mântuiţi (I), prin credinţă (II)). Alegerea, şi iertarea vin prin Hristos; este mult mai important să fim găsiţi în Hristos. Biserica trebuie să fie demonstraţia unităţii în Hristos. Epistola este actuală pentru timpul nostru prezent, aşa cum Romani şi Galateni a fost actuală pentru reformatori.

Cursul nr. 8.

8.0.0. Epistolele către Corinteni şi Galateni

Prima epistolă către Corinteni a fost scrisă la Efes în timpul celei de a treia călătorii misionare (1Cor, 16,8). Pavel mai trimisese o epistolă înaintea acesteia în care îi admonesta pe corinteni de legăturile lor nepermise şi de păcatele lor. (1 Cor.5,9), astfel aşa numita 1

74

Cor. Este de fapt a 2 Cor. Epistola a fost scrisă nu cu mult înainte de a părăsi Efesul, probabil în primăvara anului 57 şi foarte probabil că a fost trimisă prin Tit.

Date despre Corint: Aşezare: Se află aşezat pe istmul îngust de 6 km între Marea Egee, Golful Saronic şi Golful Corintic la nord din Marea Adriatică. Este la 80 km depărtare de Atena. Este situat pe malul Golfului Corintic, oraşul de jos şi pe panta muntelui AcroCorint, oraşul de sus. A fost distrus de către romani în anul 140 î.Hr. dar a fost reconstruit şi a devenit capitala provinciei Atica în timpul primului secol, fiind cel mai mare oraş grecesc. Era populat cu o diversitate mare de oameni, fenicieni, sirieni, evrei, babiloneni, romani, greci. Era un comerţ intens. Era dominat de zeul Appolo, templul din oraşul de jos şi zeiţa Afrodita, dragoste senzuală, oraşul de sus. La templul acesteia slujea 1.000 de profetese-prostituate A fost numit Parisul antichităţii şi termenul de „Corint” însemna imoralitate, plăceri. W.D.Chamberlain a spus: „Dacă Evanghelia va triumfa în Corint, atunci va putea triumfa în oricare altă parte”!

8.1.1. Autorul, nu există nici o rezervă că această epistolă a fost scrisă de către Pavel, de fapt epistolele către Corinteni, Romani şi Galateni au cea mai puternică atestare că aparţin lui Pavel. Epistola a fost dictată unui secretar, cu excepţia salutărilor de la final, scrise de mâna sa. Acest obicei era probabil motivat de defectul său de vedere (Gal.6,11).

8.1.2. Cadrul istoric: Biserica din Corint a fost întemeiată în timpul celei de a doua călătorii misionare, în jurul anului 51, când Pavel a stat la Corint un an şi jumătate. A fost o adevărată minune a Evangheliei ca în acest oraş atât de stricat să se poată întemeia o puternică comunitate creştină. În timpul absenţei sale din Corint au apărut o serie de probleme, care au ajuns la urechile lui şi l-au îngrijorat profund. Appolo, misionarul plecat din Efes, se întoarce în Efes tulburat de disensiunile ce au apărut în Corint şi spunând că nu se va mai întoarce niciodată acolo. Familia lui Cloe(1,11), iar mai târziu o delegaţie formată din Ştefanas, Fortunas şi Ahaic (16,17) vin la Efes şi îl înştiinţează pe apostol despre problemele existente. Este posibil ca Pavel să fi făcut o scurtă vizită de la Efes la Corint în acest timp, dar nu este sigur. Avem aici dovada modului cum se informau apostolii, tât prin oameni, dar şi prin Duhulu Sfânt, o cale nu exclude pe a doua. Transmiterea veştilor reale de l biserică spre conducătorii ei, nu însemnează vorbire de rău. Iată problemele care au apărut în biserica din Corint:

- Fracţiuni de partide: a lui Pavel, a lui Appolo, a lui Petru şi a lui Hristos, patru grupe. Cap. 3.

- Alunecarea înapoi în vechile obiceiuri păgâne de vieţuire, precum imoralitatea şi chiar incestul. cap.5

- Judecarea în faţa tribunalelor lumeşti, pângărirea trupului prin desfrâu cap.6.- Concepţii greşite despre căsătorie şi relaţiile familiare, cap. 7- Problemele legate de carnea animalelor jertfite idolilor, cap.8 şi 10- Atitudinea ostilă şi nerevenţioasă faţă de slujitorii Domnului, cap. 9- Pervertirea celebrării Sfintei Cini. Cap. 11.- Atitudinea femeii în adunare şi rolul ei în biserică, cap. 11.- Greşita înţelegere a darurilor Duhului Sfânt, cap. 12-14.- O anumită necredinţă referitoare la învierea drepţilor, cap. 15.

75

8.1.3. Tema epistolei:

Pavel a fost împovărat de două mari responsabilităţi în scrierea acestei epistole: a) Admonestarea celor ce au alunecat înapoi spre practici păgâne, care au corupt

biserica şi au stricat învăţătura Evangheliei. b) Instrucţiuni şi explicaţii referitoare la puncte de credinţă şi practici la care ei aveau

nevoie de clarificare. Pavel nu are indulgenţă cu păcatul, el a fost imparţial în condamnarea lui, nu a căutat

să flateze pe nimeni sau să-l tăinuiască în vreun fel. Clar şi hotărât a denunţat depărtarea de la căile adevărului: „Am judecat, să daţi pe unul ca acesta lui Satana, pentru nimicirea cărnii” (5,5). El este categoric, „să nu vă însoţiţi cu curvarii, dar care se numeşte frate (5,10.11) În acelaşi timp, alături de aceste denunţuri categorice s-a putut întâlni o durere plină de compasiune şi un har plin de sensibilitate, care totdeauna se găşeşte în inimile colaboratorilor lui Hristos (M-am făcut tuturor toate ca să mântuiesc pe unii...(9,22).

În această epistolă se găseşte cel mai frumos imn închinat dragostei divine, agape. O astfel de dragoste îl mâna pe apostol, care întotdeuna caută să ridice pe cel căzut, să restaureze pe cel rătăcit şi să lege sufletul rănit. Pavel ştia că dragostea şi nu legea va converti, va avea forţa de a cuceri inima şi va fi operaţia salvatoare pentru biserica din Corint. Putem observa manifestarea de căpetenie a dragostei creştine, aşa cum este prezentată în 1 Cor. 13. Cartea este numită ca una din cele mai bogate, mai instructive şi mai pline de putere dintre epistolele lui Pavel.

„Credincioşii corinteni aveau nevoie de o mai profundă experienţă în lucrările lui Dumnezeu. Ei nu înţelegeau ce înseamnă a privi slava Lui şi a fi schimbat din caracter în caracter. Ei nu văzuseră decât primele raze ale începutului zorilor acestei slave. Dorinţa lui Pavel faţă de ei era ca aceştia să poată fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu, continuând să-l cunoască pe El, care se iveşte ca zorile dimineţii şi să continue să înveţe de la El până ce vor ajunge la plinătatea măsurii credinţei evanghelice desăvârşite.” Fap.Apost. 255 (307-308).

8.2.0. A II epistolă a lui Pavel către Corinteni

În cele mai vechi manuscrise titlul apare foarte scurt doar: „Către Corinteni – Pros Korintious”, doar mult mai târziu apare titlul lung folosit în prezent.

8.2.1. Autorul : Nu există nici un dubiu despre paternitatea lui Pavel ca autor. Citate din această epistolă sunt folosite, cu adresă la Pavel, de către toţi părinţii apostolici, începând cu Clement, Policarp, Irineu, Tertulian. Mulţi consideră că în această epistolă avem cel mai

76

clar şi complet tablou al personalităţii lui Pavel. Spontaneitatea experienţelor prezentate în această epistolă este uimitoare.

8.2.2. Cadrul istoric: Pavel a făcut, cel puţin, trei vizite la Corint şi a scris patru (cel puţin trei) epistole către această biserică. Prima vizită a fost în anul 51, în cadrul celei de a doua campanii msionare când a rămas aici 1,5 ani şi a întemeiat comunitatea. A doua vizită a fost făcută, probabil, din Efes, în timpul celei de-a treia campanii misionare. A treia vizită este făcută în anul 57, când pleacă în mare grabă din Efes, via Troa, Filipi. Prima epistolă, cea pierdută, a fost scrisă din Efes (1Cor.5,9) şi nu se ştie nimic despre ea. Cea de a doua, cea care poartă numele 1 Cor, a fost scrisă tot la Efes între anii 56-57 şi a fost trimisă prin Tit şi Timotei (4,17; 16,10 2 Cor.2,13). A treia epistolă este iarăşi pierdută şi poate fi încadrată între prima a doua din cele existente. A patra este scrisă din Filipi şi este cea de-a doua din N.T.

Pavel trebuie să plece urgent din Efes, datorită revoltei argintarului Dimitrie şi aştepta să se întâlnească cu Tit la Troa(2 Cor.2,13), dar nu se întâlnesc. Profund preocupat de soarta comunităţii din Corint, de modul cum a fost acceptată epistola trimisă din Efes, Pavel pleacă la Filipi şi aici se întâlneşte cu Tit şi află veşti de la Corint. Cum acestea sunt îmbucurătoare, Pavel scrie o nouă epistolă către Corinteni din Filipi şi o trimite tot prin Tit, care trebuia să pregătească vizita sa personală. Această epistolă comentează efectul dur a primei epistole şi pare a fi un fel de „scuze” (Cap.2,4; 7,8), în care Pavel îşi motivează tonul dur, dar benefic, atunci când întristarea este după voia lui Dumnezeu. Se pare că avusese loc o schimbare remarcabilă în comnitate, dar mai târziu, prin anii 95, atunci când Clement le scria corintenilor, se pare că vechile păcate reapăruseră în biserică.

8.2.3. Tema epistolei: Epistola poate fi împărţită în două părţi clare: cap. 1-9 care se caracterizează prin cuvinte de apreciere şi respect pentru biserica care a primit mesajul primei epistole şi, cap. 10 – 13 care se remarcă prin severitate şi o auto-apărare a apostolului. S-a sugerat că prima parte este adresată majorităţii membrilor, adică acei care au acceptat sfaturile lui Pavel, iar a doua parte a fost adresată minorităţii, care persistau în opoziţie. În amănuntele şi în diferitele căi folosite, Pavel încearcă să-şi susţină autoritatea sa şi să-şi motiveze comportamentul său printre ei. Pentru susţinerea apostoliei sale el recurge la viziunile şi revelaţiile sale primite de la Domnul, la suferinţele peste măsură, îndurate pentru Domnul şi la sigiliul aprobării divine dovedit în roadele lucrării sale. Din acest motiv în această epistolă avem foarte multe date autobiografice din viaţa apostolului, date care nu sunt prezentate în nici o altă lucrare( 2 Cor.12,2-10). Severitatea cuvintelor lui Pavel adresate către corinteni referitoare la apostolii falşi se datorează, posibil, unei minorităţi dintre membrii, care să fi fost sub influenţa acestora, este fără paralel în toate epistolele sale.

Apostolul era profund preocupat de starea acestei bisericii, unii se pocăiseră şi acest fapt îi aducea bucurie, alţii continuau să persiste în vechile lor practici păgâne. Spre sfârşitul secolului, Clement prezenta comunitatea din Corint ca una foarte de plîns. Din acest motiv această epistolă este o încercare de a corecta şi conduce o cumnitate de la distanţă prin epistole, o noutate în activitatea misionară primară.

Această epistolă este total diferită de 1 Cor. Prima epistolă este la obiect şi foarte practică, a doua este în mare măsură subiectică şi personală. Prima este mult mai calmă şi măsurată în cuvinte, a doua reflectă anxietatea lui Pavel. Prima epistolă reflectă condiţiile din comunitate, a doua scoate în evidenţă pasiunea apostolului pentru această comnitate. De

77

altfel, scopul central al celei de a doua epistole nu este unul doctrinal, aşa cum este cu Galateni şi Romani.

Schiţa epistolei:- Introducere, salutări şi mulţumiriI. Relaţiile recente cu biserica din Corint:- Explicaţii ale planului şi traseului apostolului,1,12-2,4- Sfaturi cum să se poarte du acel om exclus pentru imoralitte, 2,5-11- Grija prin care a trecut până a primit veşti de la Corint, 2,12-17- Acreditările apostolilor 3,1-18- Apostoli sunt susţinuţi de puterea divină în lucrarea lor, 4-1-5,10- Lucrarea reconcilierii,5,11-6,10- Apelul către corinteni să se despartă de făcătorii de rele, 6,11-7,1II. Strângerea de ajutoare pentru creştinii din Ierusalim 8,1-9,15III. Pavel îşi apără apostolia sa, apel către cei nepocăiţi, 10,1-13,10Epistola se încheie cu minunata binecuvântare apostolică: „Harul Domnului nostru Isus Hristos, iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi”.

8.3.0. Epistola către Galateni

Galatia era o provincie din Imperiul Roman care cuprindea partea centrală a Asiei Mici. Numele vine de la triburi de celţi-gali, care au invadat zona în anul 278 î.Hr. şi s-au aşezat aici. Au fost cuceriţi de către regatul Pergamului şi incluşi în acesta, iar odată cu acesta au fost incorporaţi în imperiu. Provincia are două părţi, Galatia de Nord, cu Ancira, Ankara de astăzi, vizitată de Pavel în a doua călătorie misionară şi Galatia de Sud cu Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra şi Derbe, vizitate în prima campanie misionară. Nu se poate şti cu preciziei cărei părţi i-a fost adresată această epistolă.

Această epistolă a fost adresată bisericilor Galatiei. Nu se ştie dacă acestea erau în Galatia de Nord, în oraşe ca Tavium, Persia şi Ancira (modernul Ancara) sau în Galatia de sud, în Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, Derbe şi alte oraşe. Prima variantă este numită teoria galateană de nord, şi cealaltă teoria galateană de sud, în funcţie de zona către care este adresată epistola este şi datarea ei.

8.3.1 Autorul: Originea paulină a acestei epistole n-a fost serios combătută. Dovezile interne ale epistolei sunt convingătoare. În întregime, această epistolă corespunde caracterului lui Pavel, aşa cum este cazul şi cu alte scrisori atribuite lui. Scriitori creştini post-apostolici cunoşteau epistola şi o considerau că provenea de la el. Ea apare în cele mai timpurii liste ale cărţilor Noului Testament.

8.3.2. Cadrul istoric:

Există două teorii cu privire la destinatarii epistolei: Galatia de Nord, cu oraşele Tavium, Pessina şi Ancyra şi Galatia de Sud cu oraşele Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra şi Derbe. Dacă este acceptată teoria galateană de nord, scrisoarea către galateni trebuie să fi fost scrisă după a treia călătorie, deoarece Pavel nu vizitase bisericile galatene de nord în prima sa

78

călătorie. În acord cu aceasta, data scrierii ar putea să fie iarna anului 57-58 d.Hr. Corintul ar putea fi, în această situaţie, locul scrierii, căci este o asemănare strânsă în conţinut între epistola aceasta şi cea către romani, care a fost scrisă în timpul celei de-a treia vizite a lui Pavel la Corint. Îndreptăţirea prin credinţă este tema ambelor epistole, şi ambele se ocupă pe larg cu deosebirea dintre „Lege” şi Evanghelie”.

Dacă e acceptată teoria galateană de sud, e posibilă o dată timpurie, după anul 47 şi înainte de anul 49 d.Hr. adică între finalul primei vizite misionare şi Conciliul de la Ierusalim. În această situaţi epistola a fost scrisă înainte de Conciliul de la Ierusalim, îndată după întoarcerea lui Pavel la Antiohia din întâia sa călătorie misionară, astfel fiind prima epistolă scrisă de către Pavel. Motivul pentru această variantă este că, epistola nu conţine nici o menţionare specifică a conciliului sau a deciziei asupra căreia s-a căzut acolo de acord. La obiecţiunea că Pavel vizitase deja bisericile galatene de sud de două ori, aceia care susţin teoria galateană de sud răspund că această revenire a lui la ei în prima călătorie trebuie să fie considerată a doua vizită (vezi Fapte 14:21-23).

Scopul scrisorii este evident din conţinutul ei. Apostazia ameninţă să înceapă dacă nu începuse deja, şi drept urmare scrisoarea este în mod natural apologetică. Apostazia a apărut ca rezultat al activităţilor învăţătorilor iudaizanţi, poate ale aceluiaşi grup care a stârnit tulburare în biserica din Antiohia din Siria asupra aceleiaşi probleme (vezi Fapte 15:1). Tocmai discordia cauzată de aceşti oameni la Antiohia a precipitat conciliul de la Ierusalim. La acel conciliu Pavel a fost din nou combătut de iudaizanţi, care susţineau că noii convertiţi dintre neamuri trebuiau să respecte obligaţiile legale iudaice. Ei au cerut circumciderea lui Tit (vezi Gal 2:3-4). În epistola aceasta Pavel nu e atât de mult preocupat de circumciziune sau de alt amănunt al legii ceremoniale, îndeosebi, cât e de învăţătura falsă că omul se poate salva pe el însuşi ţinând cerinţele „Legii”. Lucrul acesta este evident din faptul că Pavel, ocazional, participase la oarecare proceduri rituale (Fapte 18:18; 21:20-27). El a circumcis pe Timotei (Fapte 16:3).

Aceşti învăţători mincinoşi pare că avuseseră un mare succes în eforturile lor, şi pare să fi înşelat o mare parte din membrii bisericilor din Galatia prin învăţăturile lor (vezi Gal 1:6). Nu e clar cât de departe merseseră bisericile în practicarea faptică a legalismului înainte de a fi primit epistola lui Pavel, dar este evident din tonul general al scrisorii că era o primejdie iminentă de apostazie generală. Aceşti învăţători lucrau în directă opoziţie cu decizia conciliului. Ei nu numai că repudiau Evanghelia lui Pavel dar şi combăteau autoritatea lui ca apostol. Ei făceau mare caz din faptul că Pavel nu era unul din cei doisprezece aleşi şi hirotoniţi de Hristos. Ei au atacat direct autoritatea lui Pavel şi apostolia sa.

Pentru a lămuri galatenilor eroarea în care căzuseră, Pavel a reafirmat marile principii ale Evangheliei aşa cum le spusese. Dar, întrucât ei acuzau pe Pavel că predică o Evanghelie falsă, şi întrucât acesta implica pretenţia lor în plus că el nu era calificat să înveţe, Pavel s-a simţit obligat să prezinte dovezi care apărau apostolia lui. Aceasta explică partea autobiografică a scrisorii (cap. 1:11 la 2:14). Scopul său urmărit prin prezentarea unui raport atât de amănunţit al experienţelor personale legate de convertirea sa şi de primii ani, era de a dovedi valabilitatea Evangheliei sale. El de asemenea a subliniat faptul că învăţăturile pe care

79

el le explicase apostolilor la conciliu, erau în armonie cu acelea ale conducătorilor care fuseseră asociaţi cu Isus şi care primiseră solia direct de al El.

8.3.3. Tema epistolei:

Tema Epistolei către Galateni este neprihănirea obţinută prin credinţă în Isus Hristos. Aceasta e pusă în contrast cu concepţia iudaică a neprihănirii la care se ajunge prin conformarea la „lucrările” prescrise de sistemul iudaic. Scrisoarea aceasta înalţă ceea ce făcuse Dumnezeu prin Hristos pentru mântuirea omului şi înlătură scurt ideea că omul poate fi îndreptăţit prin propriile sale merite. Ea proslăveşte darul fără plată al lui Dumnezeu în contrast cu încercările omului de a se mântui singur.

Subiectul specific în discuţia dintre Pavel şi învăţătorii eretici din Galatia era: conformarea faţă de formele şi cerinţele prescrise ale iudaismului dă cuiva dreptul la favoarea şi buna primire înaintea lui Dumnezeu? Răspunsul categoric era: „Nu”, „omul nu este socotit neprihănit [„drept”]prin faptele legii, ci prin harul lui Hristos (cap. 2:21; 5:4).

Fiind „copii ai făgăduinţei” (cap. 4:28) creştinii sunt „moştenitori” (cap. 3:6.7.14.29). devenind făpturi noi în Hristos (cap. 4:7; 6:15) , „călăuziţi de Duhul” (cap. 5:18), şi Hristos locuind în inima lor prin credinţă, şi cu lege morală a lui Dumnezeu scrisă în ea (Gal 2:20; Evr 8:10), ei nu mai duc lipsă, ca nişte prunci nevârstnici, e un „îndrumător” care să-i dirijeze (Gal 3:23-26; 14:17). În timp ce iudeii se făleau cu dreptatea pe care ei presupuneau că o câştigaseră prin propriile lor eforturi de a ţine legile lui Dumnezeu (Rom 2:17; 9:4), creştinii recunosc că ei nu au nimic cu ce să se laude decât cu puterea mântuitoare a crucii „Domnului nostru Isus Hristos” (vezi Gal 6:14).

Termenul „lege” din Galateni reprezintă întreaga revelaţie, la Sinai, a regulilor lui Dumnezeu pentru copii Săi – legile morale, reguli civile şi rituale. La acestea iudeii au adăugat ulterior un şir numeros de legi omeneşti. Ei au gândit în chip greşit că prin propria lor putere erau în stare să-şi câştige propria mântuire. Epistola către Galateni se ocupă, nu atât de mult cu vreuna din legile acestea ca atare, ci cu ideea eronată că un om poate să-şi câştige mântuirea prin aderarea riguroasă la diferite obligaţii legale. Problema centrală este ascendentul mântuirii prin credinţă faţă de mântuirea prin fapte.

Pavel arată că făgăduinţele evanghelice au fost confirmate lui Avraam în legământ, şi descoperirea legii lui Dumnezeu cu 430 de ani mai târziu, nu a schimbat condiţiile acelui legământ (cap. 3:6-9.14-18). „Legea” nu era intenţionată să înlocuiască legământul sau să procure un alt mijloc de mântuire, ci să ajute pe oameni să înţeleagă şi să-şi însuşească prevederile de har dumnezeiesc ale legământului. Scopul „legii”, „sfârşitul” sau obiectivul ei era de a duce pe oameni la Hristos (vezi Rom 10:4), nu de a deschide pentru ei o altă cale de mântuire. În cea mai mare parte, însă, iudeii au rămas prin propria lor alegere în necunoştinţă de planul lui Dumnezeu de a face pe oameni neprihăniţi prin credinţa în Hristos, şi au căutat să-şi stabilească propria lor dreptate prin „faptele legii” (Gal 2:16; vezi Rom 10:3).

Pavel explică mai departe că legământul cu Avraam avea prevederi pentru mântuirea neamurilor, în timp ce „legea” nu avea; şi că deci neamurile urmează să afle mântuirea prin

80

credinţă în făgăduinţa făcută lui Avraam şi nu prin „lege” (Gal 3:8.9.14.27-29). Eroarea gravă introdusă în bisericile galatene de iudaizanţi consta din încercări de a impune convertiţilor dintre neamuri forme ceremoniale, ca de pildă circumciziunea şi ţinerea de „zile, luni, vremi şi ani” (cap. 4:10; 5:2). Acea problemă specifică nu mai există, deoarece creştinii de astăzi nu mai sunt în primejdia de a se întoarce la cerinţele rituale ale iudaismului (cap. 4:9; 5:1). Aceasta nu vrea însă să spună, că epistola Galatenilor reprezintă numai un interes istoric şi fără de valoare instructivă pentru creştinii moderni. Includerea epistolei în canonul sacru, dă certitudinea că are învăţături de valoare şi de importanţă pentru timpul nostru (cf. Rom 15:4; 1Cor 10:11; 2Tim 3:16-17).

După cum deja s-a notat (vezi p. 933), cuvântul „lege” în cartea Galatenilor include în sfera sa atât legea morală cât şi pe cea ceremonială; de fapt legea ceremonială ar fi fost fără rost fără legea morală (vezi cap. 2:16) legii ceremoniale i s-a expirat durata la cruce (vezi Cols 2:14-17), dar legea morală – Decalogul – rămâne în deplină vigoare (vezi Mat 5:17.18). Azi e primejdie de a adera la „slava” Decalogului fără a intra în spiritul lui (Mat 19:16-22; vezi Gal 5:22), aşa după cum era pe vremea lui Pavel, a participa la sistemul sacrificial fără a înţelege că simbolurile ei arătau către Hristos. Indiferent în ce măsură, creştinii care cad în eroarea de a încerca să se salveze singuri prin eforturile lor omeneşti de a ţine Decalogul, cad din har şi ajung să se plece „sub jugul robiei” (Gal 5:1-4). Pentru toţi aceştia, Hristos a murit în zadar (cap. 2:24). Avertizarea din cartea Galateni li se aplică. Creştinul ţine Decalogul, nu pentru ca să capete mântuirea, ci pentru că e mântuit. Într-adevăr numai un om mântuit poate ţine legea, deoarece Hristos locuieşte în el.

Avertizarea aceasta se aplică acelora care se gândesc să ajungă la un nivel mai înalt al dreptăţii înaintea lui Dumnezeu prin aderare meticuloasă la rânduieli făcute de om privitoare la norme creştine de vieţuire, ca de pildă îmbrăcămintea şi dieta. În felul acesta ei fac aceeaşi greşeală ca iudeii de pe vremea lui Hristos (vezi Rom 14:17, vezi Mar 7:1-14). Alţii dau zecimea, iau parte la serviciile de la biserică, chiar ţin Sabatul, sub înşelăciunea că prin aceasta câştiga merite înaintea lui Dumnezeu. E adevărat, creştinul se va conforma credincios tuturor cerinţelor divine. Dar el va face aşa, nu în nădejdea că va câştiga favoarea înaintea lui Dumnezeu, ci pentru că, în calitatea de fiu al lui Dumnezeu, prin credinţă în harul mântuitor al lui Isus Hristos, e bucurie şi fericire supremă de a-şi ordona viaţa în armonie cu voia exprimată a lui Dumnezeu (vezi Mat 7:21-27; vezi E.G. White material suplimentar la Gal 3:24).

Învăţătura proeminentă a cărţii Galatenilor pentru biserica de azi este aceeaşi cum a fost pe vremea lui Pavel – că mântuirea nu poate fi căpătată pe nici o altă cale decât prin credinţa simplă în meritele lui Hristos (cap. 2:16; 3:2; 5:1) şi că nimic din ceea ce ar putea face un om nici în cea mai mică măsură nu poate promova poziţia lui înaintea lui Dumnezeu sau creşte şansele lui de a obţine iertare şi răscumpărare. Legea, fie morală sau ceremonială, nu are putere de a elibera pe oameni din starea de păcat în care se găsesc (vezi Rom 3:20; 7:7). Aceasta este „Evanghelia” lui Pavel în contrast cu „evanghelia” pervertită a iudaizanţilor (Gal 1:6-12; 2:2; 5:7-14).

Scrisoarea se încheie cu un apel de a nu abuza de libertatea Evangheliei, ci de a trăi o viaţă sfântă (cap. 6). Iubirea creştină ar trebui să conducă pe galateni să se ferească de un duh

81

de sfinţenie prefăcută, şi să procedeze cu bunătate faţă de aceia care cad în rătăcire. Biserica ar trebui să fie cunoscută pentru faptele ei bune – roadele Duhului – dar nu ar trebui să încerce de a face fapte bune ca un înlocuitor al credinţei în meritele lui Isus Hristos.86

Epistola cuprinde câteva texte de o mare valoare, precum: Gal.2,20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos... Gal.6,14 Crucea Domnului Hristos prin care Lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”; Roadele Duhului Sfânt „Roada Duhului este, dragostea, bucuria, pacea...”

Cursul IX.

9.0.0. Epistolele către Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni şi Evrei

9.1.0. Epistola către Filipeni

Această epistolă aparţine epistolelor scrise în închisoare: Efeseni, Coloseni, Filimon, care se pare că au fost scrise în acelaşi timp şi trimise prin aceiaşi emisari, Tihic şi Onisim. 86 SDABC, Introducere la Galateni, vol. VI. p. 932-933

82

Filipeni este ultima dintre epistolele din închisoare, scrisă probabil în anul 62, la Roma, în timp ce aştepta verdictul curţii de judecată. Ea a fost trimisă la Filipi prin Epafrodit.

Autorul: Nimeni nu a contestat vreodată paternitatea acestei epistole. Este clar şi sigur că a fost scrisă de Apostolul Pavel. Părinţii bisericeşti din sec. II, mai ales Policarp din Smirna, Clement din Roma şi Ignaţiu din Antiohia confirmă paternitatea epistolei către Filipeni.

Cadrul istoric: Comunitatea din Filipi s-a format în cadrul celei de a doua campanii misionare a

apostolului Pavel. Condus de Duhul Sfânt, apostolul este oprit să meargă în Bitinia, nordul Asiei Mici, să intre în Asia, partea de vest a zonei şi este invitat printr-un vis să treacă în Europa. A fost un moment crucial în lucrarea de evanghelizare, lumea greco-romană, „civilizaţia vestică” intră în atenţia Evangheliei. Pavel a fost bărbatul folosit de Dumnezeu şi care a avut viziunea de a pătrunde în chiar inima păgânismului clasic. Localitatea Filipi nu era cea mai importantă din provoncia Macedonia, fusese construită de Filip al II-lea în jurul anilor 350 î.Hr. A devenit renumită şi a intrat în istorie după bătălia dintre Octavian şi Augustus, pe de o parte şi Brutus şi Casius, pe de altă parte, din anul 42 î.Hr. Octavianus o va ridica la rangul de colonie romană, ceea ce îi conferea toate drepturile la fel ca cetatea Romei. Era un bastion al imperiului implantat în teritoriile de frontieră, populat cu veterani lăsaţi la vatră. Locuitorii aveau aceleaşi drepturi ca şi locuitorii Romei, vorbeau latina, aveau toate făcute după modelul roman şi nu se subordonau decât împăratului. Se pare că în Filipi nu exista o comunitate de evrei, deci erau mai puţini de 10 bărbaţi prezenţi în această cetate.

Pavel predică Evanghelia în Filipi pentru prima dată în anul 50, revine în acest loc cel puţin odată sau de două ori, iar la finalul celei de a treia campanii misionare petrece Paştele cu membrii comunităţii din Filipi. Lucrarea de aici a fost foarte fructoasă şi total diferită de alte localităţi, deoarece aici nu era o sinagogă, Pavel şi colaboratorii săi au continuat să respecte Sabatul, retrăgându-se pe malul unui râu. Nu ştim unde s-au ţinut primele predici şi cum a intrat Pavel în legătură cu locuitorii, avem doar relatarea că au fost primiţi în casa unei femei, Lidia şi a unui temnicer. Minunile au aprins focul evangheliei: Cutremurul şi ceea ce a urmat, scoaterea demonului ghicitoriei, uimirea şi surpriza conducătorilor cetăţii. Creştinii din Filipi erau neiudei, după numele pe care le poartă, iar „prezbiterul” lor era o femeie Lidia, originală din Tiatira. Este comunitatea care nu a avut probleme, conflicte sau obiecţii la adresa apostolilor, singura obiecţie care poate fi spusă este despre două femei, Evodia şi Sintichia, care aveau ceva de împărţit între ele.

Tema epistolei: „ Epistola către Filipeni este o scrisoare între prieteni, care conţine sfaturi spirituale, şi în care apostolul le mulţumeşte credincioşilor pentru ajutorul lor, care era o manifestarea a iubirii. Pavel le povesteşte creştinilor filipeni despre progresul Evangheliei la Roma, despre eforturile unor duşmani de a-l necăji formând partide oponente, predicându-L pe Hristos din invidie şi din duh de ceartă (cap. 1,12–17). El le vorbeşte despre pacea şi bucuria lăuntrică care îl susţinuseră în toate necazurile lui. Este sigur de dragostea lor; epistola aceasta este scrisă cu încredere deplină în prietenia creştină.”87

87 SDABC, vol. VII. Introducere la Epistola către Filipeni, p.138

83

Epistola este un răspuns de mulţumire, atât pentru ajutorul şi dragostea fraţilor din Filipi, cât şi pentru minunea de vindecare a fratelui Epafrodit. La întoarcerea acestuia acasă a dus cu el această scrisoare.

Este cea mai personală epistolă dintre cele generale trimese comunităţilor. Pronumele personal „eu” apare de 120 de ori. Are în ea „spontaneitate şi afectivitate deosebită”, el îi numeşte pe membrii comunităţii „fraţilor şi preaiubiţilor”. Nu se ocupă de probleme, schisme sau apologii, ci „a simţit că poate vorbi cu ei mai liber despre necazurile sale şi despre ambiţiile sale spirituale”.88 Este concluzia a peste 12 ani de conlucrare şi prietenie.

Cuvântul Evanghelie domină această epistolă, el fiind menţionat de 9 ori:- Părtăşia Evangheliei, 1,5- Întărirea Evangheliei, 1,7- Înaintarea Evangheliei, 1,12- Apărarea Evangheliei, 1,16- Purtarea într-un chip vrednic de Evanghelie, 1,27- Slujirea în Evanghelie, 2,22- Lucrarea pentru Evanghelie, 4,3- Începutul Evangheliei, 4,15.

Pentru Pavel Evanghelia era un crez, un mesaj ce trebuia transmis. Miezul acestei evanghelii este exprimat prin două exemple: a) Exemplul Domnului Isus Hristos, „S-a făcut ascultător până la moarte...” şi b) Neprihănirea care se capătă prin credinţa în Hristos. Primul este vestea cea bună pentru oameni, al doilea este posibilitatea de a ne însuşi aceasta.

Bucuria este unul din cuvintele cheie ale acestei epistole, în diferite variante apare de 60 de ori. Perspectiva lui Pavel nu era una optimistă, el putea fi condamnat la moarte; când a venit prima dată la Filipi a fost arestat şio bătut pe nedrept; prietenul trimis din Filipi s-a îmbolnăvit şi era gata să moară, totuşi aceste necazuri nu au întunecat orizontul apostolului. El a rămas optimist, vesel, a putut continua să cânte. S-a bucurat că putea predica de Hristos, s-a bucurat că Evanghelia era predicată, fie din motive sincere fie din interese egoiste, s-a bucurat de progresul lucrării şi dezvoltarea bisericii, s-a bucurat de prietenii pe care îi avea şi de dovezile dragostei lor. Bucuria pe care o avea în sufletul său şi pe care o împărtăşea şi altora, „era o mărturie elocventă a triumfului credinţei asupra împotrivirilor”.89

Cele două imnuri ale gloriei:

a) Umilinţa lui Hristos, cap. 2,9-11 Apostolul ne prezintă adevăratul exemplu pentru noi – Isus Hristos. El susţine divinitatea Lui Isus, a fost în totul Dumnezeu, dar atunci când a venit pe pământ, a lăsat ceva din divinitatea Sa deoparte. S-a făcut multă discuţie pe această temă şi s-a emis o teorie. Chiar şi atunci când Isus a venit pe pământ, El a continuat să fie Dumnezeu, nu a renunţat la prerogativele Sale, dar acele aspecte, care L-ar fi făcut de neatins de către oameni, au fost „învelite”, a fost „lăsate în cer” pentru a putea deveni Emanuel –

88 Tenney, Merrill C., Studiu al Noului Testament, p. 29389 Kuen, Alfred, 66 în Una, p. 277

84

Dumnezeu cu noi. Apostolul s-a ocupat de statutul lui Hristos – egalitatea cu Dumnezeu –, acum se ocupă de gândul lui Hristos, pentru a-i face în stare pe filipeni să aibă şi ei gândul Său.

Raţionamentul lui Pavel este bine închegat. Într-o singură frază arată că Hristos, deşi conştient de egalitatea Sa cu Dumnezeu, a decis să renunţe la slava acelei stări înalte pentru a aduce la îndeplinire planul Său plin de milă, de a salva omenirea pierdută. Adică a continua să existe în egalitate cu Dumnezeu. Expresia stabileşte precis poziţia lui Hristos în legătură cu Dumnezeu. Fiul este aşezat alături de Tatăl, la egalitate cu El, în nici un fel inferior. Dar Pavel aminteşte despre această poziţie numai pentru a scoate în evidenţă bunăvoinţa lui Hristos, manifestată în renunţarea la statutul Său în interesul mântuirii omului.

Chip de rob. Pavel pune în contrast „chipul lui Dumnezeu” cu „chip de rob” şi accentuează diferenţa imensă dintre cele două poziţii. Acelaşi cuvânt (morphe) este folosit pentru cuvântul „chip” din sintagma „chipul lui Dumnezeu” („forma lui Dumnezeu”, KJV) (v. 6). Cuvântul grecesc pentru „rob” (doulos) este acelaşi din Romani 1,1; astfel, apostolul declară că Hristos S-a golit pe Sine şi s-a îmbrăcat cu atributele esenţiale ale unui sclav. Aşa cum caracteristica principală a unui sclav este a asculta fără să mai pună întrebări, tot aşa ca om, Fiul a dat ascultare Tatălui. El nu şi-a însuşit o suveranitate dumnezeiască, ci slujirea, care a devenit pasiunea vieţii Sale (Matei 20,28). Întreaga Sa viaţă a fost subordonată voinţei Tatălui, aşa cum ar trebui să fie şi viaţa noastră, a fiecăruia. Astfel, viaţa lui Hristos a devenit pur şi simplu împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

Cum s-au putut realiza toate acestea este dincolo de puterea de înţelegere a omului; face parte din marea „taină a evlaviei”. Dar putem vedea lămurit cât de mic este orice sacrificiu din partea noastră în comparaţie cu sacrificiul Aceluia pe care mărturisim că-L urmăm. Se cuvine ca noi, care suntem infinit inferiori lui Hristos, să ţinem atât de mult la slaba noastră reputaţie încât să credem că e dificil sau imposibil să ne supunem voinţa lui Dumnezeu? Când devenim părtaşi ai spiritului lui Hristos, când El locuieşte în noi, iar noi trăim viaţa Fiului lui Dumnezeu, vom împlini îndemnul pe care îl dă Pavel în primele versete ale acestui capitol. Atunci vom fi ca Hristos. Asemenea. „A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2,17). El a fost om deplin, dar în acelaşi timp Dumnezeu. Când priveau la Fiul întrupat, oamenii vedeau pe Cineva asemenea lor. Credinţa noastră în divinitatea lui Hristos nu trebuie să slăbească nicidecum credinţa în umanitatea Sa deplină. Dacă Hristos nu ar fi fost om absolut, dacă divinitatea Sa ar fi influenţat în cea mai mică măsură natura Lui umană, atunci El nu ar mai fi un exemplu şi un adevărat înlocuitor. 90

b) Gunoiul lui Pavel, cap. 3,4-14 Pavel îşi prezintă din nou câteva date biografice, doreşte să spună cine a fost el, un om care a ocupat o poziţie înaltă în societatea udaică. Toate avantajele funcţiei sale şi a meritelor spiritule pavel le socoteşte „ca un gunoi”, el a descoperit ceva mai important, „dreptatea lui Hristos”, pentru care este gată să lse totul, să sufere totul şi chiar să moară. Pavel îşi dădea seama că a-L cunoaşte pe Hristos depăşea în valoare toate celelalte realizări (vezi comentariul de la Ioan 17,3).

„Gunoi. [„Bălegar”, KJV]. Gr. skubala, „gunoi”. Cuvântul e folosit pentru excrementele corpului uman şi animal, cât şi pentru alimentele aruncate de la masă. Acest ultim sens este potrivit aici. Iudaizanţii se considerau ca nişte meseni la un praznic, aşezaţi la

90 SDABC, vol. VII. Filipeni 2,5-11

85

masa Tatălui. Ei îi vedea pe creştinii dintre neamuri ca nişte câini care se repezeau cu lăcomie la resturile de hrană care cădeau de la masă. Dar aici Pavel inversează această imagine. Adevăraţii creştini se bucură la praznic, iar câinii sunt iudaizanţii (v. 2), hrănindu-se cu privilegiile naşterii şi ale educaţiei ebraice, la care Pavel renunţase de bunăvoie.

Ţinerea legii nu poate să cureţe inima cuiva de întinarea cu păcat sau să-i dea putere pentru a se împotrivi păcatului. Adevărata păzire a legii poate rezulta numai din transformarea minţii prin harul divin.

Dreptatea mea – dreptatea prin credinţă: Pavel prezintă inutilitatea unei astfel de „neprihăniri”. Părtăşia aceasta nu e numai în sensul teoretic sau etic, deşi fără îndoială că e inclus şi sensul acesta; ea e practică (compară cu 2 Timotei 3,12). Acela care trăieşte viaţa lui Hristos va suferi o parte din ocara şi ruşinea prin care a trecut Hristos (Ioan 15,18–21; 17,14). Pavel şi-a dat seama pe deplin de asta (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 9,16) şi nu s-a dat înapoi de la această perspectivă. Mai degrabă a întâmpinat-o ca pe un element care îl aducea la o legătură şi mai strânsă cu Mântuitorul. O relatare parţială a suferinţelor apostolului (2 Corinteni 11,23–27) descoperă că apostolul avea parte într-o bună măsură, de necazurile şi întristările Domnului său. Să mă fac asemenea. [„Să fiu făcut corespunzător”, KJV; „Fiind de o potrivă”, traducerea Niţulescu]. Sau „să fiu conformat”. Apostolul dorea să fie ca Domnul său în toate lucrurile, să fie asemenea Lui chiar în moartea Sa. Acest lucru a fost împlinit pe două căi: 1) Prin viaţa zilnică a lui Pavel. El manifesta smerenia şi supunerea lui Hristos, iubirea şi devoţiunea Lui altruistă şi avea parte de chinul Său sufletesc cu privire la păcatul lumii. Conformându-se spiritului lui Hristos, Pavel putea spune cu adevărat: „mor în fiecare zi” [KJV] (1 Corinteni 15,31); „am fost răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2,20). Viaţa sa de lepădare de sine şi de sacrificiu a servit ca o puternică mărturie cu privire la eficacitatea morţii Mântuitorului (vezi comentariul de la 2 Corinteni 4,10). 2) Prin dispoziţia lui Pavel de a muri dacă lucrul acesta ar fi fost necesar, şi în cele din urmă prin moartea sa. Martirajul nu era pentru apostol o posibilitate aflată în viitorul îndepărtat. De ani de zile moartea era în faţa lui, iar acum nu se dădea înapoi de la ea.

9.2.0. Epistola către Coloseni

Date geografice şi istorice:Oraşul Colose este aşezat pe cursul rîului Licus, un afluent al lui Meandres, la poalele

Munţilor Taurus din Podişul Anatoliei. În aceeaşi depresiune a râului Licus se mai aflau cetăţile Laodiceea şi Hierapolis, se pare că Laodiceea era cea mai mare şi importantă cetate, iar Colose era cea mai veche dintre ele, fiind un centru important în timpul Imperiului Persan. Ea şia pierdut din importanţă în primul secol d.Hr. dar continua să aibă un anumit rol.

Autorul: Pavel este incontestabil autorul acestei epistole, care aparţine celor patru epistole scrise în timpul arestului de la Roma, foarte probabil în anul 62 d.Hr. Au fost unele încercări moderne de a nega autenticitatea acestei epistole, socotind-o o variantă a Efesenilor, dar argumentele acestea nu au rezistat. În timpul celor 3 ani de evanghelizare petrecuţi la

86

Efes, Pavel şi echipa sa au răspândit evanghelia în toată Asia şi foarte probabil că printre cetăţile unde a ajuns solia a fost şi Colose. Cel puţin doi colaboratori ai apostolului sunt originari din Colose: Filimon, căruia îi dedică o epistolă şi Epafra, care este şi purtătorul veştilor rele de la Colose la apostol la Roma. Se crede că ei s-ar fi convertit la Efes, apoi au înfiinţat o comunitatea în Colose, care funcţiona în casa lui Filimon. De asemenea, Timotei şi Luca ar fi putut fi evngheliştii care au ajuns până aici şi au întemeiat comunitatea, în timp ce Pavel predica la Efes. În timpul detenţiei de la Roma s-a mai convertit Onisim, un rob fugar al lui Filimon, pe care Pavel îl recomandă acum ca un frate în Hristos.

Tema epistolei: Colose este o comunitate pe care Pavel nu o vizitase, nu o cunoştea şi nu contribuise direct la înfiinţarea ei şi totuşi le trimite o epistolă. Afându-se pe drumul caravanelor care veneau din răsărit spre apus, pe această rută circulau şi ideile nu numai marfa. Se pare că două erezii ameninţau tânăra comunitate, una era de origine păgână, un început de gnosticism. Se susţinea practici ascetice foarte rigide pentru atingerea unei stări de sfinţenie. Un fel de filosofie, care pretindea că posedă ştiinţa cunoaşterii şi a mântuirii, constituia un alt produs al păgânismului târziu care dorea să altereze învăţătura curată a Evangheliei. A doua ameninţare venea din partea iudaizanţilor, mai ales că erau foarte aproape de Galatia, unde aceştia avuseseră un mare succes. Învăţătorii mincinoşi din Colose susţineau existenţa fiinţelor angelice organizate în diferite ranguri, intermediare între Dumnezeu şi lume, care acţionau ca mijlocitori pentru oameni, le aduceau mântuire şi meritau închinarea lor. În acelaşi timp aceşti învăţători stăruiau în practicarea unui ceremonial extrem de legalist, după model iudaic, accentuând importanţa circumciziei, a interdicţiilor cu privire la hrană şi băutură, şi a păzirii sărbătorilor. Împotriva unor asemenea învăţături a scris Pavel epistola către coloseni.

Pavel Îl prezintă pe Hristos drept Creatorul şi Susţinătorul universului, Capul, Mijlocitorul şi Eliberatorul bisericii. În Hristos, principiul înlocuieşte ceremonialul. În această epistolă avem cele mai frumoase declaraţii despre divinitatea lui Hristos: Hristos este singurul Creator şi Mijlocitor (cap. 1,16.20). Hristos este „capul” lucrurilor materiale cât şi al celor spirituale (cap. 1,18; 2,19). În El nu există dualism. Acelaşi Isus este peste toate (cap. 1,18). El susţine toate lucrurile (v. 17). El este Dumnezeu (v. 15). În El locuieşte „plinătatea” (v. 19). El n-are nevoie de subsidiari, nici de emanaţii. Pavel susţine că în Hristos „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (cap. 2,3).

9.3.0. Prima epistolă a lui Pavel către Tesalonicieni

Este prima epistolă pe care o avem de la ap. Pavel, dar probabil nu prima dintre epistolele sale. Pavel avertizează pe tesaloniceni să nu fie înşelaţi de alte epistole false care circulau în numele său (2 Tes.2,2; 3,17). Este clar că cei ce au început să scrie în numele lui Pavel, făceau acest lucru numai dacă Pavel avea obiceiul să scrie şi scrisese până atunci. De aici rezultă că înaintea acestei epistole Pavel scrisese şi altele, care nu s-au păstrat.

Autorul: există obiecţii din partea şcolii criticii literale că nu ar fi Pavel autorul epistolei ci Silvan şi Timotei, dar o mulţime de argumente interne şi externe combat această

87

ipoteză ca falsă. Pavel este cu certitudine autorul epistolei, chiar dacă foloseau secretari, sau îşi amintea colaboratorii printre cei ce transmiteau salutul frăţesc.

Cadrul istoric: Tesalonic, capitala Macedoniei, oraş mare, 200.000 de locuitori, conducere specifică lui, drum principal, Via Egnatia, arc de triumf, mai târziu reşedinţa împăratului Galeriu. Port important la marea Egee şi cu o comunitate mare de evrei. Pavel vine aici din Filipi şi îşi continuă predicarea, 3 sabate în sinagogă şi probabil mai departe în casa lui Iason. Întâmpină o furibundă opoziţie din partea iudeilor şi trebuie să plece repede la Bereea şi apoi la Atena. Rămân în urmă membrii echipei sale, printre care erau: Timotei, Sila şi dr. Luca. După ce primeşte primul raportul despre evenimentele din comunitate de la Timotei, care se întâlneşte cu Pavel la Atena, începe scrierea primei epistole. Acest lucru a avut loc, cel mai probabil, la Corint în primăvara anului 51 şi este trimisă spre Tesalonic tot prin Timotei.

Tema: Conţine expresia unor sentimente profunde şi a unei dragoste sincere. Apostolul este foarte încântat de raportul adus de Timotei despre comunitate. El se grăbeşte să-i laude pentru credinţa lor nobilă şi pentru dragostea şi speranţa care o au. Este nerăbdător să-i viziteze şi să-i instruiască mai deplin în adevărul evangheliei. Apar şi câteva probleme, transmise de către Timotei. Unii din Tesalonic erau îngrijoraţi că cei dragi ai lor care au murit nu vor avea parte de gloriasa întâlnire cu Domnul lor. Alţii erau fanatici aşteptători, susţinând că nu mai trebuie să lucreze, ci să aştepte pe Domnul într-o idilă aşteptare. Alţii alunecau înapoi în păgânism fiind în pericol de a cădea în imoralitate, iar alţii tindeau spre independenţă, nedorind să recunoască autoritatea bisericii. Pavel a dorit de mai multe ori să se întoarcă la ei dar n-a fost posibil.

Tema principală constă în sfaturi practice despre modul cum trebuie să aşteptăm pe Isus Hristos să revină. Evlavia aşteptătorului trebuie să fie practică şi curată, Pavel doreşte să-i pregătească ca nişte autentici aşteptători evlavioşi. Măreaţa revenire a Domnului Hristos este cea mai importantă temă doctrinală prezentată în Epistola către Tesaloniceni. Alte teme sunt: moartea şi învierea lui Hristos, învierea drepţilor, răsplata lor şi pedepsirea celor răi, doctrima mântuirii, cuprinzând alegerea şi sfinţirea.

9.4.0. A doua epistolă a apostolului Pavel către Tesaloniceni

Această epistolă a fost scrisă la scut timp după prima, deoarece conţine lucruri foarte asemănătoare cu prima epistolă, sunt amintiţi aceiaşi colaboratori ai lui Pavel. Este motivată de întoarcerea din Tesalonic a mesagerului primei epistole cu veştile din comunitate. Pavel constată că mesajul celei de a doua veniri a Mântuitorului a fost greşit înţeles şi aplicat de către unii din comunitate, de aceea încearcă să corecteze acele atitudini greşite. Se părea că Domnul Hristos urma să vină foarte curând, chiar în timpul vieţii apostolului, de aici unii nu mai lucrau şi aşteptau în lenevie acel moment. De aceea el dă noi explicaţii despre a doua revenire a Domnului Hristos. Pavel arată că înaintea revenirii Domnului va fi un timp de mare apostazie, va veni omul fărădelegii şi abia apoi va veni Hristos. Cap. 2 din această

88

epistolă este numit şi Apocalipsa lui Pavel, el cuprinde elemente pe care nu le găsit în nici o altă parte din N.T. legate în deosebi de apariţia omului fărădelegii.

Epistola a putut fi scrisă tot în Corint nu mai târziu de toamna anul 51 sau cel mult în iarna anului 52. El era angajat total în activitatea din Corint, trebuia să muncească pentru a se întreţine, şi printre atâtea activităţi mai găsea timp şi pentru a scrie şi celorlalte comunităţi.

Astfel, tema celei de a doua epistole, ca şi a celei dintâi, este evlavia practică (2:17). Agitatorii trebuie să fie aduşi la tăcere (3:12). Biserica trebuie să ştie despre încercarea marelui adversar de a înşela prin aducerea apostaziei şi a domniei lui Antichrist, cum şi despre înfrângerea finală a puterii lui Satana (2:3–12). Având speranţa glorioasă a triumfului cauzei lui Dumnezeu, creştinii tesaloniceni sunt îndemnaţi să trăiască aşa încât să fie socotiţi vrednici de chemarea Domnului (1:11, 12).

9.5.0 Epistola către Evrei

Autorul: Epistola către Evrei a intrat greu în canonul Sfintelor Scripturi datorită faptului că nu se cunoaşte cu precizie autorul ei. Creştinii din sec. II şi şi IV nu au avut probleme, ei au acceptat pe ap.Pavel ca autorul epistolei, creştinii din sec. III, probabil influenţaţi şi de Origen, au ridicau o serie de obiecţii faţă de autorul epistolei. Origen spunea: „Dacă vreo biserică socoteşte că această epistolă provine de la Pavel, să fie încredinţat de faptul acesta, pentru că cei din vechime nu ne-au transmis-o în felul acesta fără să aibă vreun motiv. Dar cine a scris cu adevărat epistola, numai Dumnezeu ştie.”91 Clement din Alexandria, citat de Eusebiu, ar fi afirmat că această epistolă a fost scrisă de Pavel în limba

91 Eusebiu, Historia Ecclesiae VI, 14, citat din lucrarea lui Clement Hypotyposes

89

ebraică şi a fost tradusă de Luca în limba greacă. Epistola foloseşte foarte multe citate din V.T. luate din LXX, în timp ce Pavel cita, de regulă, din textul ebraic.

O altă ipoteză este că această epistolă a fost scrisă după predicile lui Pavel de către un editor, care s-ar fi exprimat în propriile sale cuvinte şi în stilul său, de aceea se deosebeşte de celelalte epistole, aceşti editori ar fi putut fi: Barnaba, Sila, Luca, Apolo, Filip evanghelistul, Aquila şi Priscila. De fapt, Pavel nu a scris personal, ci prin secretari, deoarece el avea probleme cu vederea, în ce măsură aceşti secretari au redat stilul lui Pavel în această epistolă, este o problemă nerezolvată. Luther spunea: „Puţin contează dacă ştim sau nu cine a scris epistola, noi ne mulţumim cu doctrina pe care autorul a fondat-o de la un capăt la celălalt pe temeiul Scripturilor”, iar Calvin declară: „Nu trebuie să ne facem nici o problemă dacă nu ştim cine a compus-o”. 92

Un lucru este sigur, autorul era un evreu, folosind expresia „părinţilor noştri”; Cunoaştea foarte bine Scripturile şi se pare că era educat în spiritul şcolii din Alexandria. Îl numeşte personal pe Timotei, ceea ce face să se înţeleagă că erau în relaţii foarte apropiate. Se pare că era arestat, sau bolnav, deoarece spune, „să vă fiu înapoiat cât mai curând”. Toate aceste date se potrivesc foarte bine cu Pavel.

Cadrul istoric: În decada anilor 60 biserica creştină era formată din iudei şi neamuri, numărul celor din urmă fiind din ce în ce mai mare. Creştinii dintre iudei erau mai bine pregătiţi, ei cunoşteau Scripturile, ei aveau un stil de viaţă foartre ordonat şi erau ataşaţi de ritualul iudaic al templului şi sinagogii. Creştinii dintre neamuri nu erau dispuşi să accepte tot ritulul iudaic şi nici nu li s-a impus acest lucru. Pentru apostolul Pavel era evident că iudeii nu vor accepta în totalitatea lor mesajul Evangheliei şi observa ruptura tot mai evidentă între cele două grupări: iudei şi neamuri. În curând urma să aibă loc mari evenimente, care vor duce la desfiinţarea totală a sistemului templului. În faţa acestor probleme şi pentru a pregăti pe creştinii dintre iudei pentru dezastru care urma, s-a scris epistola către evrei. Este ultima încercare de a transmite un mesaj clar către iudei.

Nu se poate şti cu precizie cui a fost adresată, dar se pare că nu era către Ierusalim sau o biserică din Iudeea. Mult mai probabil că a fost adresată comunităţii iudeilor din Roma, cândva spe sfârşitul anilor 60 d. Hr. dar înainte de distrugerea Templului. Epistola a fost adresată unei comunităţi, sau unui grup aparte, care avea probleme separatiste, arătau o anumită tendinţă de nesupunere, aveau practici ascetice, ţineau mult la ritualuri şi erau greoi în a accepta viziunea lucrurilor din perspectivă creştină.

Tema cărţii: La fel ca Romani şi Galateni şi aici se prezintă marele principiu al mântuirii prin credinţă, oferindu-ne cel mai amplu capitol despre credinţă. Dar autorul nu ai este un doctrinar, mergând cu argumentr clasice, aşa cum face în Romani, ci mai degrabă el sfătuieşte şi îmbărbătează. Doctrina este pusă în slujba sfătuirii. Autorul remarcă la destinatarii epistolei sale un spiritu de regres, descurajare şi lenevie spirituală, o pierdere a curajului. Ieşirea din impas nu este în ritualul frumos şi impozant al templului, ci într-o cunoaştere vie şi profundă a lui Hristos. Doar Isus poate schimba starea lor şi depăşi deficienţele.

92 Kuen Alfred, 66 în una, p. 305

90

a)Autorul prezintă superioritatea lui Isus faţă de profeţi, şi îngeri demonstrând că Isus este Mântuitorul cel promis. De aici rezultă primul îndemn, semnalul de alarmă: Nu neglijaţi o mântuire aşa de mare!

b)În continuare Isus este prezentat mai mare şi mai important decât Moise şi Iosua, întemeietorii poporului şi cuceritorul ţării. Acum anunţă al doilea pericol: „Nu pierdeţi prilejul!” aşa cum israeliţii l-au pierdut şi a rătăcit şi murit prin pustie, sau nu au reşit să ducă până la capăt cucerirea ţării. c) Isus este apoi comparat cu Aaron şi se demonstrează că preoţia lui lui Aaron era imperfectă şi insuficientă, în timp ce preoţia Sa sa, după modelul lui Melhisedec, este mult m ai mai importantă.Acum prezintă al treilea advertizment: Pericolul stagnării şi întoarcerii la vechile obiceiuri.!

d) În ultima partea , cap. 10-13, se face o aplicare practică a principiilor doctrinare prezentate până aici, cu scopul de a trage al patrulea semnal de alarmă: „Pericolul apostaziei voluntare, acest păcat grav.” Pentru a scăpa de acet păcat le oferă exemplul eroilor credinţei.

Cartea Evrei constă în principal într-o comparaţie şi un contrast între aceste două elemente:

a)Simbolurile prin care Dumnezeu a prezentat planul mântuirii poporului Său în timpurile Vechiului Testament şi

b)Realitatea slujirii lui Hristos în favoarea păcătoşilor, începând de la cruce. Experienţele vechiului Israel în perioada sistemului ceremonial sunt prezentate ca o învăţătură şi o avertizare pentru creştini. Prin sistemul simbolurilor şi prin experienţele lui Israel din această perioadă Pavel caută să dezvolte o înţelegere şi o apreciere mai deplină a slujirii lui Hristos în ceruri. Următoarea analiză a comparaţiilor şi a contrastelor pe care Pavel le face între diferitele aspecte ale sanctuarului de pe pământ şi cel din cer, şi ale preoţiei pământeşti şi cereşti, schiţează felul în care apostolul îşi dezvoltă tema.

Unul din cuvintele importante ale cărţii este „mai bun”, ideile principale se regăsesc în jurul acestui cuvânt:

- Revelaţia prin Hristos este superioară celei venită prin profeţi şi lege.- Fiul este un mesager mai bun decât profeţii şi chiar îngerii.- Apostolatul lui Isus este superior celui a lui Moise.- Preoţia lui Isus este mai bună decât cea a lui Aaron.- Legământul din sângele Său este mai bun decât legământul cel vechi.- Jertfa Golgotei este mai bună decât jertfele sanctuarului.- Drumul credinţei este mai bun decât drumul faptelor.- Sanctuarul ceresc este mai bun decât cel pământesc.

Tema epistolei este, la fel ca în Romani şi Galateni, mântuirea prin credinţă, dar

punctul unde se focalizează această credinţă este Isus Hristos ca Mare Preot în Sanctuarul ceresc. În acelaşi timp epistola continuă istoria întreruptă în Fapte cap. 1 odată cu înălţarea lui Hristos. Unde este Hristos acum? Ce face El în cer? Care este misiunea Sa în favoarea omului? Dacă majoritatea creştinilor s-au oprit la cruce, socotind că mântuirea s-a terminat la cruce, atunci este complet greşit. Autorul epistolei către Evrei susţine că „punctul cel mai important este că avem un Mare Preot în cer, care mijloceşte”... El foloseşte sistemul

91

templului, ziua ispăşirii, cei doi ţapi care erau folosiţi în ritualul acelei zile, sângele care era dus în Sanctuar pentru ispăşire şi spune că avem ceva mai bun, pe Isus Hristos, sângele Său care ne va aduce o iertare deplină, nu doar legală, ci va curăţi conştiinţa de orice urmă de păcat.

Criza sistemului iudaic era dublă, atât în aspectul ei legalistic, socotind că totul se rezolvă prin ritulul săvârşit la templu, cât şi prin desfiinţarea fizică a acestui templu. Unde vor merge iudeii, sau creştinii pentru a obţine iertarea? În faţa acestei situaţii autorul răspunde: Vor merge în cer, la sanctuarul de acolo; vor merge la Hristos, adevăratul Mare Preot care va curăţi conştiinţa de orice păcat. Se pare că Epistola lui Pavel către Evrei a apărut în acest timp de criză. Ea conţinea exact ajutorul necesar: lumină asupra problemei sanctuarului, asupra lui Hristos ca mare preot, asupra sângelui „care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (cap. 12:24), asupra odihnei care rămâne pentru copiii lui Dumnezeu (cap. 4:9) şi asupra fericitei speranţe care este „ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului” (cap. 6:19).

Epistola către Evrei are cel mai frumos capitol dedicat credinţei, cap. 11, care este un elogiu adus marilor bărbaţi ai credinţei care au trăit de-a lungul veacurilor. Ea face o aplicaţie la cucerirea Canaanului pământesc şi intrarea în odihna Canaanului ceresc, care va avea loc în viitor. Iosua este doar un precursor, un tip al adevăratului Ieşua care va conduce poporul Său în odihna cerească. Autorul citează foarte multe paragrafe din V.T. cărora le oferă adevărata interpretare, unul din ele este folosirea lui Melhisedec, preot-rege ca tip al preoţiei lui Hristos, şi El preot şi rege.

Capitolul X.

Biserica instituţională – Epistolele pastorale

Apostolul Pavel este arestat la Ierusalim în vara anului 58 şi rămâne în arestul din Cezareea şi la Roma aproximativ 4 ani, până în 61 sau 62. Relatarea din Faptele Apostolilor se opreşte odată cu ajungerea lui la Roma, de aici înainte ne este mai greu să trasăm viaţa, activitatea şi evenimentele finale ale lui Pavel. Se pare că după prima întemniţare el şi-a reluat vizitele

92

misionare. A vizitat şi Spania, sau nu? Era una din dorinţele sale de a ajunge până în Spania, dar a fost arestat înainte de împlinirea dorinţei. Clement din Roma spunea în anul 95 că Pavel „a ajuns la capătul lumii spre apus”, ceea ce înseamnă că trebuie să fie Spania, care este situată mult mai spre apus faţă de Roma. Este posibil ca între anii 62-66, după prima arestare, Pavel şi-a reluat activitatea misionară, atât prin întreprinderea de noi călătorii misionare spre vest, în Spania, cât şi în centrul Balcanilor. Cu toate acestea este evident că centrul ultimei sale activităţi s-a desfăşurat în jurul Mării Egee, între Efes, Troa, Filipi, Creta şi Nicopole. Aici s-au întemeiat mari centre creştine, a trecut la orgnizarea lor în comunităţi instituţionale, aveau o mulţime de probleme, iar apostolul era foarte interesat de bunul mers al acestor comunităţi. Nu mai avem nici o referinţă despre preocuparea pentru partea de sud, Antiohia, centrul activiţăţii sale misionare, sau Ierusalimul, centrul oficial al creştinismului. Partea de nord-est a Orientului este zona cea mai activă şi importantă.

Ultimii ani ai activităţii lui Pavel ar putea fi trasaţi în felul următor:Anul 63, primăvara. Pavel este eliberat din Roma şi pleacă pe traseul: Roma, Corint,

Efes, Colose pentru vizitarea comunităţilor.Anul 64-65 Merge în Spania, probabil era acolo în timpul marilor nenorociri de la

Roma, cauzate de incendiul oraşului şi persecutarea creştinilor. Se întoarce în răsărit la Efes, trece prin Creta şi se opreşte în Macedonia, probabil la Filipi. De aici scrie 1 Timotei şi Tit, prima epistolă o trimite la Efes unde acesta activa în calitate de pastor-evanghelist, iar a doua o trimite în Creta unde activa Tit.

Anul 65-66 Urcă spre nord în Epir, sau Moesia Superior, la Nicopole, unde a iernat împreună cu Tit.

Anul 66 Se întoarce în Asia, trece prin Troa, unde este probabil arestat, sau la Efes, datorită reclamaţiilor lui Alexandru şi este dus din nou la Roma. Aici va scrie ultima sa epistolă, 2 Timotei, în timp ce era în a doua detenţie. Moare la sfârşitul anului 66 sau începutul lui 67.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani? Mai multe evenimente au tulburat viaţa apostolului. Biserica se dezvolta, se organiza, dar apăreau o mulţime de probleme:

- pericolul iudaizării, adică o viziune a mântuirii prin fapte(Galatia); - pericolul tentaţiei unei filosofii cu caracter gnostic, angelo-mântuitori,

intermediari (Colose), - pericolul unei scăderi a moralităţii, prin lenevie, fapte de desfrâu, necinste

(Corint, Creta); - pericolul părăsirii bisericii de către unii bărbaţi influenţi şi atacurile lor asupra

bisericii (Dima, Alexandru). Pavel era bătrân, nu mai avea puterea tinereţii, simţea că se apropie sfârşitul şi dorea

să pregătească bărbaţi destoinici care să continue lucrarea. Organizarea bisericii a adus un spirit de rivalitate, luptă pentru întâietate, preocupări mai mult pentru funcţie decât pentru slujirea bisericii.

Se pare că principalul duşman al lui Pavel a fost Alexandru, un meşter prelucrător de metale, foarte posibil din Efes. Era iudeu şi participa şi el la meşteşugul făuritorilor de temple din Efes, alături de Dimitrie. A fost revoltat că Pavel a scăpat din Efes, plecând în grabă spre Grecia şi de asemenea că meseria sa nu mai avea aceeaşi căutare. Se crede că el a contribuit

93

la a doua arestare a lui Pavel, care a avut loc probabil la Troa. Pavel îi scrie lui Timotei să se ferească de acest om, care este foarte periculos. Arestarea lui Pavel a avut loc foarte rapid, pe neaşteptate, aşa încât lucrarea sa a rămas neterminată, cărţile i-au rămas la Troa iar în aceste epistole el face referinţe la aceste situaţii.

Autorul: Epistolele pastorale, 1.2 Timotei şi Tit, împreună cu Epistola către Evrei fac parte din ultimul lot de epistole, scrise în ultima parte a vieţii. Stilul şi cuvintele sunt diferite, dar acest lucru este firesc în cursul vieţii unui scriitor. Aceste epistole nu au întâmpinat nici o obiecţie cu privire la paternitatea autorului, cu excepţia Epistolei către Evrei. Pavel se prezintă pe sine ca fiind autorul şi se adresează direct colaboratorilor săi.

Timotei este născut în Listra dintr-un tată grec şi mamă iudaică, dar a primit o puternică educaţie iudaică încă din primii ani de viaţă. Se întâlneşte cu apostolul în prima călătorie misionară, anul 48-49 şi se alătură echipei de misionari în cea de-a doua călătorie misionară, anul 50-51. A mers alături de apostolul prin toată Asia Mică şi Grecia, este activ în timpul celei de-a treia călătorii misionare şi a fost alături de Pavel la Roma în timpul primei detenţii, 61-62. După această eliberare merge împreună cu Pavel în vizite şi rămâne la Efes, se pare că era foarte bine familiarizat cu acest oraş şi devenise un bărbat capabil pentru a face faţă problemelor din această comunitate. Timotei era un bărbat foarte serios şi demn de încredere, Pavel îl numeşte „copilul meu”, dar avea o constituţie mai fragilă, era bolnav de stomac şi avea un caracter nu prea viguros. Era încă un tânăr, probabil vreo 35 de ani, încă nu suficient de matur iar Pavel simte nevoia să-i scrie, să-l încurajeze şi să-l pregătească pentru misiunea de evanghelist principal, care să poată lua locul lui. Patru cuvinte caracterizează apelul pe care Pavel îl face pentru acest tânăr misionar:

- Fugi, de poftele tinereţii...; - caută, străduieşte-te, să te prezinţi ca un luptător încercat. - Luptă-te lupta cea bună; - Păzeşte porunca.

Epistolele pastorale au fost scrise în ultima parte a vieţii apostolului. Ele formează o unitate şi sunt documente foarte elocvente despre starea bisericii din al şaptelea deceniu. Biserica a crescut, era tot mai complexă. Avem episcopi şi prezbiteri, după cum se vede din text, erau unii şi aceiaşi, dar cu nume diferite, sunt de asemenea şi diaconi şi diaconiţe. Văduvele, săracii erau precis identificaţi şi ajutaţi de biserică după reguli precis stabilite. Serviciile divine erau stabilite: rugăciunea, cântarea şi citirea Scripturii, care erau clar definite. Modestia femeilor în îmbrăcăminte era recomandată, hirotonirea slujbaşilor se făcea prin punerea mâinilor. Cu toate acestea apăreau multe dispute, certuri şi chiar erezii. Aceste epistole pastorale definesc cu multă precizie statutul prezbiterului şi al diaconului, atitudinea şi comportamentul unui slujbaş din biserică, care trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii. Aceste trei epistole pastorale definesc obligaţiile şi îndatoririle slujbaşilor lui Dumnezeu din toate timpurile, ele au un caracter general.

Tema epistolei 1 Timotei:

94

Această epistolă are un stil de conversaţie şi este forte personală, unele din afirmaţii sunt prezentate ca şi când ar fi o vorbire directă, vorbitorului îi vine ceva în minte, îşi întrerupe vorbirea şi-i spune interlocutorului ideea care l-a impresionat, precum: „Să nu mai bei numai apă”. Pavel prezintă multe exemple din viaţa sa drept model, subliniază responsabilitatea chemării, vorbeşte despre organizarea bisericii şi despre probleme de doctrină. Este o „carte a predicatorului”, deoarece schiţează relaţia predicatorului cu propria sa lucrare şi cu grupurile din biserică.

Epistola i-a fost scrisă lui Timotei pe când acesta era pastor al bisericii din Efes şi cuprinde în primul rând instrucţiuni adresate lui în calitate de conducător al bisericii. Din acest motiv ea face parte din rândul epistolelor pastorale. Pavel îl îndeamnă pe Timotei să se poarte într-un fel plăcut lui Dumnezeu şi să fie de folos turmei peste care El îl aşezase, şi-i dă o însărcinare solemnă: să predice Cuvântul şi să apere învăţăturile acestuia. Epistola reflectă un plan destul de dezvoltat pentru organizarea şi administrarea bisericii. Accentul pus asupra doctrinei în 1 Timotei şi în alte epistole pastorale (vezi 1 Timotei 4:6, 13, 16; 2 Timotei 3:14–17; 4:1–4; Tit 1:9; 2:1, 7) este ilustrat de faptul că dintre cele 21 de cazuri în care apare în Noul Testament cuvântul grecesc pentru doctrină (didaskalia), 15 sunt în 1 şi 2 Timotei şi Tit.

Deşi Pavel pare să fi fost mai apropiat de Timotei decât de ceilalţi tovarăşi ai săi (vezi Filipeni 2:19, 20), din această epistolă se poate deduce că Timotei era un om cu un temperament mai blând şi nu atât de agresiv cum şi-ar fi dorit Pavel. De aceea apostolul îl încurajează pe asociatul său mai tânăr la o conducere mai viguroasă. Legătura strânsă dintre Pavel şi Timotei este responsabilă de felul liber şi deschis în care apostolul îi transmite dorinţele, îndemnurile şi scopurile sale şi explică lipsa unei ordini sistematice. Epistola a fost scrisă punct cu punct, aşa cum i-au venit în minte apostolului aspectele lucrării de slujire a Evangheliei.

Tema epistolei 2 Timotei:

Conţinutul acestei epistole este un amestec de sentimente personale şi principii administrative, de amintiri şi de învăţături, de tristeţe şi de încredere. Pavel dorea să-l întărească pe Timotei pentru lucrare în acele zile grele. Oferă modelul unui pastor în faţa bisericii şi a oamenilor. Are un tablou profetic al zilelor din urmă, pentru a pregăti biserica la ce se puteau aştepta cât de curând, dar şi pentru timpurile sfârşitului. Subliniază rolul Scripturilor şi valoarea lor, punînd accentul pe studiul şi cunoaşterea lor.

Epistola aceasta a fost numită ultima dorinţă şi testamentul marelui apostol al

neamurilor. Pavel personal a scris scrisoarea aceasta fiului său spiritual, Timotei, şi bisericii în general. Ştiind că sfârşitul său e aproape, el a simţit nevoia de a-i întări credinţa conlucrătorului său mai tânăr, cu ajutorul propriului său exemplu. El l-a avertizat pe Timotei, şi o dată cu el pe toţi ceilalţi credincioşi creştini, împotriva ereziilor care aveau să intre în biserică după moartea lui, şi i-a îndemnat pe toţi să se ţină strâns de Cuvântul Inspirat şi să rămână credincioşi Domnului lor până la a doua Sa venire.

95

Tema epistolei către Tit

Sunt sfaturile unui dascăl pentru ucenicul său, confruntat cu probleme, cu scopul de a reuşi în organizarea şi buna funcţionare a bisericii. Tit era un neevreu, unii susţin că era frate cu Luca, s-a alăturat lui Pavel din Antiohia şi l-a însoţit în aproape toate campaniile misionare. Nu a fost tăiat împrejur, pentru a întări convingerea că legea iudeilor nu trebuie impusă neamurilor. A fost un sol de încredere, transmiţând scrisorile aapostolului către Corinteni şi contribuind la rezolvarea problemelor de acolo. De asemenea a călătorit în Dalmaţia, în Macedonia şi a realizat multe din problemele curente de atunci. Era mai viguros şi mai energic decât Timotei şi Pavel îl trimitea în cele ai grele locuri. Epistola are aceeaşi teme şi idei ca şi cele către Timotei, dar se pune mai mult accentul pe doctină şi formarea unui crez. Cuvântul „învăţătura sănătoasă” apare foarte des şi implică faptul că fusese deja acceptat un cod, un standard doctrinar, faţă de care trebuia să se raporteze creştinii.

În afară de faptul că Pavel îl lăsase pe Tit în insula Creta (Tit 1:5), împrejurările exacte în care a fost scrisă epistola aceasta nu pot fi reconstituite. Se pare că Pavel călătorise în tovărăşia lui Zena, Apolo, Artema şi Tihic (vezi cap. 3:12–15). Se pare că Zena şi Apolo erau pe punctul de a pleca într-o călătorie trecând prin Creta şi de aceea Pavel i-a rugat să-i ducă epistola aceasta lui Tit, care pentru iarnă urma să vină la Pavel la Nicopoli. Se consideră că Epistola lui Pavel către Tit a fost scrisă între prima şi a doua întemniţare a apostolului la Roma, cam prin anul 65 d.Hr. (vezi Vol. VI, p. 107).

Din epistolă reiese că erau grupe de creştini în mai multe locuri din Creta. Însă organizarea generală a bisericii era incompletă şi necazul era aproape, din cauza învăţătorilor mincinoşi, care s-ar putea să fi fost iudei numai pe jumătate convertiţi. Aceştia puneau un mare accent pe mituri, genealogii şi lege. Prin discuţii fără sens ei iroseau atât din timpul şi energia lor cât şi din timpul şi energia altor membri ai bisericii. Tit purta răspunderea îndreptării lucrurilor, iar Pavel îi trimite sfat şi încurajare. În scrisoarea aceasta apostolul este preocupat mai ales să-i dea lui Tit sfaturi care să-l ajute să îi întărească pe creştinii cretani proaspăt convertiţi la adevărata credinţă şi vieţuire creştină. De aceea epistola este extrem de practică. Pavel dă îndemnuri cu privire la o organizaţie bisericească mai deplină şi mai clară, şi îi dă lui Tit sfaturi cu privire la calităţile pe care trebuie să le aibă prezbiterii. El îi reaminteşte de făţărnicia şi lenevia pentru care sunt vestiţi cretanii şi lasă să se înţeleagă faptul că legaliştii iudei îi tulburaseră pe creştinii din această insulă. Pavel atrage în deosebi atenţia asupra faptului că accentul pus pe impuritatea ceremonială tinde cu timpul să facă impură chiar conştiinţa. Când mintea este absorbită de nimicuri religioase, prea adesea chestiunile cu adevărat importante, ale moralităţii şi ale integrităţii, sunt ignorate, iar religia se dărâmă, ajungând doar formă şi teorie.

Pavel pune aici un mare accent asupra cumpătării, a castităţii şi a cinstei care trebuia să îi caracterizeze pe creştinii cretani în toată vieţuirea lor. Sclavii – aşa cum fără îndoială era mulţi dintre ei – ar trebui să fie ascultători şi cinstiţi. Indiferent de poziţia socială a unui om, viaţa lui ar trebui să fie exemplară. Ca apogeu al scrisorii sale, Pavel îi reaminteşte lui Tit, iar prin el şi cretanilor, că bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de om nu e câştigată prin fapte bune, ci este darul îndurării Sale prin Isus Hristos.

96

Conştienţa moştenirii păgâne a acestor fraţi cretani şi a confuziei mentale produsă de învăţătorii iudaizanţi l-a ajutat pe Pavel să trateze în mod specific problema lor. Sfatul lui e clar şi la subiect. El îi înţelege pe aceşti oameni şi tiparele lor de comportament, specific umane. În această scrisoare apostolul dă pe faţă o precizie şi o incisivitate pe care predicatorii de astăzi bine ar face să o imite.

Cursul XI.

Epistolele generale: Iacov, Petru, Iuda şi Ioan

Epistolele se numesc „soborniceşti” sau „catolice” pentru că sunt adresate bisericii în general, fie că acest fapt este exprimat în salutul din prolog, fie că lipseşte. Autorii lor erau persoane bine cunoscute în Biserica primară, aveau autoritate şi prin aceste epistole trasmiteau un mesaj important şi necesar pentru acel timp către întreaga biserică. Excepţie fac ultimele două epistole ale lui Ioan, care au o destinaţie specială.

97

11.1.0. Adevăratele standarde pentru trăire – epistola lui Iacov

Titlu. La început, ca şi celelalte epistole ale Noului Testament, aceasta, fiind o scrisoare, nu purta nici un titlu. Unul dintre cele mai timpurii manuscrise, cuprinzând Epistola lui Iacov, Codex Sinaiticus, nu are nici un titlu la începutul scrisorii, dar se încheie cu semnătura: „Epistola lui Iacov”. Alte manuscrise timpurii poartă titlul simplu, ca în greceşte, Iacobou Epistole („Epistola lui Iacov”). Manuscrise ulterioare o numesc o epistolă generală, sau catolică [„sobornicească”], în sensul că este adresată bisericii în general, şi nu unei anumite biserici sau persoane.

Epistola lui Iacov este menţionată de Eusebiu ca prima din cele şapte epistole numite „catolice”, adică „generale” sau „universale” (Ecclesiastical History, ii, 23). Ele erau numite astfel deoarece erau adresate bisericii în general, deşi lucrul acesta e cu totul nepotrivit pentru 2 şi 3 Ioan, care sunt adresate unor persoane individuale. În toate manuscrisele timpurii cele şapte epistole de la Iacov la Iuda erau aşezate împreună după Faptele Apostolilor, precedând epistolele lui Pavel. Ordinea epistolelor generale, aşa cum apare în Biblia noastră, este cea întâlnită de obicei în cele mai importante manuscrise.

Autorul: Sunt trei personaje cu numele „Iacov” în Noul Testament: a) Iacav fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan şi unul dintre ucenicii de frunte a lui Isus; b) Iacov fiul lui Alfeu , un alt ucenic al lui Isus; c) Iacov fiul lui Iosif, fratele lui Isus. Despre Iacov fiul lui Alfeu nu se mai vorbeşte deloc în istoria Faptelor Apostolilor, sau în epistole, ceea ce ne îndreptăţeşte să iasă din calculul paternităţii acestei epistole. Iacov fiul lui Zebedeu a fost primul ucenic care a murit ca martir în anul 44, ucis de prigoana începută de Irod Agripa I. astfel că este foarte puţin probabil ca până la data respectivă să se fi scris vreo carte din N.T. Rămâne în discuţie Iacov fratele lui Isus, potrivit mai multor argumente el a fost fiul lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară şi frate cu Isus doar prin alianţă. Acest Iacov a avut un rol principal în Biserica Creştină din Ierusalim din primele decenii. Autorii N.T. îl prezintă ca „prezbiterul” bisericii din Ierusalim, conducătorul primului sinod bisericesc din anul 49 de la Ierusalim. El a avut o atitudine moderată în conflictul cu iudaizanţii şi a rostit soluţia „de a nu se pune alt jug pe umerii celor veniţi dintre neamuri”. Poziţia înţeleaptă şi conciliantă, recurgerea la soluţii legale şi transmiterea către biserică a hotărârilor conciliului, creionează tabloul unui bărbat ataşat legii şi regulilor, dar receptiv la noile schimbări.

Iosefus Flavius ne vorbeşte despre moartea lui Iacov, numit de contemporanii săi „Iacov cel Drept”: „După moartea lui Festus şi în timp ce Albinus era în drum spre Iudeea, s-a întrunit Sanhedrinul pentru a judeca şi au adus înaintea lor pe fratele lui Isus, numit şi Cristosul, care se numea Iacov, împreună cu alţi colaboratori şi au fost acuzaţi că sunt „călcători de lege” şi s-a hotârât omorârea lor prin lapidare”.93 Tradiţia iudaică vorbeşte cu mult respect despre acest Iacov, fiind al doilea, după Simeon cel Drept (300 î.Hr.), care a primit calificativul de „cel Drept”. Se spune că genunchii săi erau ca cei ai cămilei, pentru că stătea mai mult pe genunchi în rugăciune, decât în picioare. Toţii iudeii veneau la el cerându-i să se roage pentru ei, cunoscându-se puterea lui în rugăciune. Era singurul bărbat ne-preot care avea acces la Templu pentru a se ruga pentru popor. Din invidie, conducătorii l-au aruncat din înălţimea zidului, apoi l-au lovit cu pietre până a murit. Acest lucru s-a petrecut în anul 62. S-a găsit un osuar cu inscripţia: „Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Isus”.

93 Iosefus, Antichităţi Iudaice, 20.9.1

98

Poate că cea mai serioasă problemă cuprinsă în identificarea autorului epistolei cu fratele Domnului este faptul că limbajul şi stilul epistolei arată că autorul ei era un om destul de competent, care scria bine în greacă. Nu numai că vocabularul lui este bogat, dar în stilul său foloseşte forma literară cunoscut cu numele de diatribă - o cuvântare populară, etică. Nimic din cele care se ştiu despre fratele Domnului nu ar indica faptul că el avea pregătirea necesară pentru o asemenea lucrare - era fiul unui dulgher galileean şi fusese educat în cultura iudaică. Totuşi nu se poate trage o concluzie categorică în această privinţă, deoarece argumentele folosite sunt bazate mai mult pe ceea ce nu se ştie, decât pe ceea ce se ştie. În concluzie, se poate spune că paternitatea epistolei lui Iacov rămâne o problemă nerezolvată. Probabil că autorul a fost unul din cei trei bărbaţi de seamă, cu numele Iacov, menţionaţi în Noul Testament.

Data scrierii: Este greu de fixat data scrierii acestei epistole, oricum ea poate fi cuprinsă între 45, după moartea lui Iacov fiul lui Zebedei şi 62 moartea lui Iacov fiul lui Iosif. Creştinismul atinsese apogeul oricărei forme de iudaism adevărat, se răspândise pretutindeni, atât printre iudei cât şi printre neamuri şi nu apăruseră grupări şi conflicte. Aceste indicii, care apar din text, conduc la o scriere timpurie, unii merg chiar la perioada 45-50, iar alţii socotesc data în jurul anului 60.

Tema epistolei: Epistola promovează o viaţă etică practică, aşa cum trebuie să fie trăită în orice situaţie din viaţa noastră. Poate fi socotită în aceeaşi categorie cu Proverbele din V.T. oferind prin multe exemple şi printr-un limbaj viu şi familiar instrucţiuni utile, de asemenea a fost comparată cu Predica de pe Muntele Fericirilor, cu care are multe elemente comune. Are forma unei predici libere, vorbite şi uşor accesibilă spre inima omului. Iacov doreşte să prezinte trei direcţii importante:

- Natura adevăratei religii, cap.1, stabilitate, răbdare, acţiune.- Natura credinţei adevărate, cap.2-3,11; evitarea discriminării, mândriei şi leneviei.- Natura înţelepciunii adevărate, cap.3-5.Prin prezentarea unei credinţe practice, dovedite prin fapte, mulţi, printre care şi

Martin Luther, au socotit că această epistole este în conflict direct cu scrierile ap. Pavel, în special epistola către Galateni. Iacov enunţă principiul că „omul este socotit îndreptăţit prin fapte şi nu numai prin credinţă” (2,24). Prin această declaraţie Iacov nu face un atac la adresa credinţei ci doar protestează împotriva ipocriziei, este o avertizare la pericolul de a degenera într-o situaţie de a accepta un crez fără a avea o viaţă corespunzătoare de sfinţenie. Iacov acceptă credinţa şi face referire la Avraam, la fel ca Pavel, dar Avraam şi-a dovedit credinţa printr-o ascultare deplină. Pavel şi Iacov prezintă două principii de bază: credinţa şi ascultarea, ele nu sunt contradictorii, ci complementare, nu se exclud ci se completează una cu alta. Aceasta este tema de bază a lui Iacov şi trebuie privită în ansamblul Scripturii.

11.2.0. Biserica în suferinţă - Epistola întâi a lui Petru

Titlul: În primele manuscrise epistola poartă simplu nume. „A lui Petru”, dar în manuscrisele mai târzii apare numele complet: „Epistola sobornicească (universală, catolică) a lui Petru. Ea este adresată bisericii în general şi nu unei comunităţi anume.

99

Autorul: Numele original era Simon fiul lui Iona, un nume foarte comun printre iudei, dar Isus îl schimbă în Petru, în limba greacă Petros, iar în aramaică Chefas (Chifa) însemnează „piatră”, sau mai precis o bucată de piatră, o piatră fasonată de om, precum un tăvălug pentru folosit în agricultură. Atunci când Isus comentează declaraţia lui Petru de credinţă din Mat.16,16, face un joc de cuvinte: „Tu eşti Petru (Petros, piatră de tăvălug) şi pe această Piatră (gr. Petra – stâncă) voi clădi împărăţia Mea”. Petru este unul dintre cei mai cunoscuţi bărbaţi din N.T. El a fost alături de Isus în toate acţiunile pământeşti, a participat la toate acţiunile bisericii începând din Ziua Cincizecimii şi până la moartea sa. Este folosit de biserica catolică pentru a susţine primatul papei, fapt care nu poate fi susţinut nici istoric şi nici biblic. Paternitatea celor două epistole a fost mult discutată, mai ales pentru a doua epistolă, printre altele argumentându-se limba greacă, elegantă folosită şi asemănarea cu ideile din epistolele pauline. Dar chiar Petru susţine că îi erau familiare epistolele lui Pavel, iar Silvan, secretarul său, ar putea fi responsabil de calitatea limbii, astfel prima epistolă are suficinte motive să i se atribuie apostolului Petru.

Cadrul istoric: Primii 30 de ani din existenţa şi activitatea bisericii creştii au fost caracterizaţi ca liniştiţi şi productivi; biserica se dezvoltă şi se răspândeşte în tot imperiu. Creştinii erau priviţi ca fiind iudei şi un timp au activat în cadrul sinagogilor iudeilor din diaspora, bucurându-se de toleranţa romanilor. În situaţii de criză ei chiar au apelat la autorităţile romane pentru protecţie. În a doua parte a acestei perioade, datorită deosebirilor care au apărut între ei şi iudei, privitoare la Hristos şi la atitudinea faţă de păgâni şi legile ceremoniale, s-a produs ruptura cu sinagoga, iar iudeii au devenit primii lor persecutori. Au apărut apoi „iudaizanţii”, acei creştini-iudei care insistau ca neamurile să accepte regulile ceremoniale, epistola către Galateni şi referinţe în Coloseni încearcă să răspundă acestor provocări. Apar probleme doctrinare, precum: învierea morţilor, a doua venire, mijlocirea îngerilor, cărora apostolii au trebuit să le facă faţă. Apostolii avertizau că va veni ”lepădarea de credinţă”, se vor vârâ „lupi răpitori în mijlocul turmei”. Treptat creştinii s-au format ca un grup aparte, desprins de iudaism, neacceptat de romani şi deci o „religia ilicită”, care a intrat în vizorul autorităţilor şi au început persecuţii. Prima confruntare a avut loc în anu 64 la Roma, când Nero i-a persecutat pe creştini, iar a doua în 95 când Domiţian a ordonat o persecuţie generală împotriva lor. În faţa acestor pericole, apostolii au scris pentru a pregăti biserica pentru persecuţie, aşa cum şi Isus le-a spus: „Rugaţi-vă pentru fuga voastră”.

Epistola întâi a lui Petru a fost scrisă ca răspuns la această situaţie de criză. Ea este trimisă la bisericii din Asia Mică, Pont, Capadochia, Galatia, Bitinia şi Asia. Se pare că erau acele zone unde activase împreună cu Pavel, dar şi câteva provincii unde Pavel nu a putut să intre şi probabil că lucrase ap. Petru. Mulţi din iudeii din aceste provincii fuseseră la Ierusalim în Ziua de Cincizecime când s-a coborât Duhul Sfânt şi au auzit cuvântarea lui Petru şi poate încă de atunci a început lucrarea de convertire a acestora.

Babilon, Petru spune că această epistolă a fost scrisă din Babilon, fapt care produce puţină confuzie. Cunoaştem 3 localizări ale „Babilon”: anticul Babilon din Mesopotamia, care era încă un oraş prosper la vremea aceea; o localitate egipteană lipsită de importanţă, şi Roma imperială, numită simbolic Babilon de către creştini pentru a nu trezi suspiciunea romanilor. Nu avem nici o dovadă că apostolul ar fi călătorit în unul din cele două Babilon-istoric, dar avem date că a fost la Roma, împreună cu Marcu, care îl însoţea şi pe Pavel, astfel că în anii 62-65 Petru şi Pavel s-ar fi putut întâlni la Roma. Este foarte posibil ca în acest timp şi de aici, apostolul Petru să fi scris epsitolele sale şi să le trimită către biserică.

100

Tema: Suferinţa este tema principală a acestei epistole, cuvântul apare de 16 ori în cuprinsul epistolei. Petru numeşte aceasta: „felurite încercări”, „întristare pe nedrept”, „încercarea de foc” etc. Epostola a fost un avertizment pentru ceea ce urma să vină, o pregătire pentru valul de foc, dar şi o încurajare care să-i întărească să rămână tari. Cu toate necazurile prin care vor trece ei trebuie să fie tari, să ajungă la sfinţenie, subliniind că aceasta este ţinta creştinilor (1,16). Epistola este o prezentare a lui Isus Hristos ca adevăratul model de urmat (2,21), că fiecare creştin este un „preot, o seminţie aleasă” (2,5.9). Sunt oferite sfaturi pentru soţi şi soţii pentru a avea un comportament modest şi decent, sfaturi pentru tineri şi vâstnici.

Această epistolă foloseşte foarte multe imperative, probabil ceva specific firii lui Petru, ele oferă epistolei un caracter direct, neoficial şi se aseamănă cu stilul unei predici. „Fiţi treji, fiţi sfinţi, iubiţi-vă, fiţi supuşi, fiţi înţelepţi, vegheaţi etc.” Poate că cel mai plastic şi semnificativ avertizment este cel cu leul-Satana, care răcneşte, faţă de acest pericol apostolul adresează două avertizări: „Fiţi treji şi vegheaţi!” (1Pet.5,8). Valoarea epistolei constă în faptul că oferă un model desăvârşit de vieţuire creştină într-o lume ostilă şi plină de primejdii. Mânturea implică suferinţă, dar aduce speranţă şi harul lui Dumnezeu în viaţa creştinului.

Pericolul ereziilor : 2Petru, Iuda şi 1.2.3 Ioan

În partea a doua a secolului întâi, pe măsură ce timpul înainta, biserica a fost confruntată cu tot mai multe erezii, care nu mai veneau din iudaism ci din lumea păgână, mai ales din modul de gândire al filosofiei greceşti. Aceşti ultimi scriitori ai N.T. buni cunoscători a problemelor bisericii îşi pregătesc tocul şi cerneala pentru a le face faţă.

11.3.0. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu - Epistola a doua a lui Petru

Dacă în prima epistolă a lui Petru, pericolul principal era din afară, datorită persecuţiilor, în a doua epistolă, pericolul este din interior prin erezii şi schisme care încep să apară în biserică. Păgânismul încerca să se infiltreze subtil în gândirea creştinilor prin idei filosofice, prin concepţii dochetiste şi multe alte forme de mântuire.

Autorul: Au fost multe atacuri la paternitatea acestei epistole. Părinţii bisericeşti nu o citează cu certitudine. Eusebiu îl citează pe Origen care spune că „Petru a lăsat o epistolă nedisputată. Se presupune că şi a doua este lăsată tot de el, dar în privinţa aceasta există unele îndoieli”.94 Prin aceste cuvinte Origen a dorit să afirme că existau atitudini ostile, o anumită opoziţie pentru acceptarea acestei epistole in canonul N.T. Sunt o mulţime de argumente care ne îndreptăţesc să acceptăm paternitatea lui Petru:

- Face aluzie la moartea sa apropiată, aşa cum a prezis Isus (1,13).- Vorbeşte despre schimbarea la faţă, un moment crucial din viaţa lui (1,16-18).- Aminteşte de prima epistolă (3,1).- Vorbeşte despre epistolele lui Pavel şi le numeşte Scripturi (3,15.16).- Pavel este pentru el un contemporan egal şi respectat.

94 Eusebiu, Historia Ecclesiae VI, xxv,8

101

Data scrierii: Se pare că apostolul a trecut prin criza generată de persecuţia lui Nero din anul 64 şi nu aminteşte nimic de aşa ceva. Este la finalul vieţii sale şi simte că se apropie sfârşitul şi scrie ultima sa lucrare, din aceste considerente această epistolă este datată între 65 şi 67 d. Hr. foarte probabil că a fost scrisă din Roma şi adresată către aceleaşi comunităţi din Asia ca şi prima epistolă.

Tema: Epistola nu conţine sfaturi pentru momente grele, poate că persecuţia trecuse deja, nu aminteşte despre erezii. Alte pericole ameninţau biserica, acelea ale îndoielii, necredinţei şi mai ales a necredinţei în a doua venire a lui Hristos, de aceea epistola poate fi privită ca un stimulent şi o încurajare pentru a avea o credinţă loială şi vie. Tema principală este cunoaşterea. Ereticii erau oameni învăţaţi, mulţi dintre ei provenind din şcolile filosofice şi se lăudau cu superioritatea lor. Petru doreşte să spună că răspunsul la cunoaşterea falsă constă în „adevărata cunoaştere”, cuvântul cunoaştere apare de 16 în epistolă.

Natura cunoaşterii adevărate vine de sus, de la Dumnezeu, este un dar ceresc, acceptând aceasta devenim părtaşi de natură divină. Apoi apostolul denunţă apariţia ereticilor prin profeţiile care le face, lăsându-i astfel fără argumente. În final Petru are o prezentare a evenimentelor eshatologice, capitolul 3 fiind numit Apocalipsa lui Petru, acest capitol aducând multă lumină şi mângâîiere în inimile creştinilor aşteptări ai lui Hristos.

11.4.0. Epistola lui Iuda

Este o strânsă legătură între Epistola lui Iuda şi 2 Petru, sunt asemănări de idei şi de vocabular, motiv pentru care s-a încercat să se găsească o explicaţie. Cea mai plauzibilă explicaţie este că Iuda a cunoscut 2 Petru, a fost stimulat de aceasta, dar şi-a organizat independent lucrarea, o altă variantă este că Iuda a scris înainte de Petru, fiind mai scurtă şi a slujit ca model.

Autorul: Epistola începe prin prezentarea autorului, ca frate a lui Iacov şi rob a lui Isus Hristos. Au fost multe personaje cu numele de Iuda; doi ucenici ai lui Isus, Iuda Iscarioteanu şi Iuda fiul lui Tadeu; Iuda Galileeanu, Iuda din Damasc, Iuda, zis Barsaba şi Iuda fratele lui Iacov, fiul lui Iosif. Părerea generală este că autorul epistolei este Iuda fratele lui Iacov, deoarece aşa se prezintă şi, prin urmare, este unul din cei 4 fraţi prin alianţă a lui Isus Hristos. Stilul şi vocabularul său este foarte asemănător cu al lui Iacov, ambele sunt concise şi plastice în exprimare, o stricteţe etică şi figuri de stil luate din viaţa practică. Dacă a fost scrisă înaintea lui 2 Petru, atunci anul scrierii ar fi înainte de 67, iar dacă a fost scrisă după 2 Petru, atunci a fost scrisă după căderea Ierusalimului în anul 70.

Tema: Epistola lui Iuda este o dovadă clară despre conducerea Duhului Sfânt. Autorul era pregătit să scrie o lucrare teologică, sau devoţională despre mântuire, dar şi-a schimbat tema şi a scris o lucrare apologetică: lupta credinţei. Motivul este că „s-au strecurat oameni neevlavioşi care schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu”. Despre astfel de erezii s-a vorbit mult până acum, era un fel de antinominianism, lipsa oricărui standard moral, era o speculaţie intelectuală susţinută de oratorie strălucită. Autorul prezintă judecata lui Dumnezeu şi aminteşte trei cazuri care şi-au primit pedeapsa: îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia; locuitorii Sodomei şi Gomorei şi cei care au ieşit din Egipt dar nu au intrat în

102

Canaan. Apostaziaţii din timpul primului secol sunt comparaţi cu aceste grupuri de păcătoşi, iar natura erorii lor este comparată cu cei trei răzvrătiţi notorii: Cain – jertfă fără sânge, Balaam – face din misiunea divină o sursă de îmbogăţire, Core – o răzvrătire arogantă. Epistola se încheie cu o minunată prezentare a puterii lui Dumnezeu care ne poate păzi de orice cădere.

Epistola, deşi foarte mică, este compusă din triade de idei care se succed în 6 secţiuni principale. Primele două secţiuni introduc ideea, următoarele două discută apostazia, iar ultimele două enunţă concluzia. Apoi el se prezintă pe sine tot în trei feluri: numele – Iuda; funcţia – slujitor al lui Hristos, relaţia – fratele lui Iacov. Îi salută pe cititorii săi tot cu trei cuvinte: cei „chemaţi”, „iubiţi” şi „păstraţi”, iar în salutul final le urează trei gânduri: îndurare, dragoste şi pace. Acest gen de triade constituie o caracteristică a autorului.

Iuda are o altă noutate, el citează în cartea sa din lucrările apocrife: Cartea lui Enoh 14 cu referire la viaţa lui Enoh şi o altă citare din „Adormirea lui Moise” care prezintă cearta dintre Mihail şi diavolul pe trupul lui Moise. Ambele lucrări erau un produs al iudaismului din primul secol AD. Aceste citări ridică o problemă a inspiraţiei, care se ridică în dreptul mai multor autori, precum Pavel, care a citat din poetul grec Aratus. Cartea se încheie cu una din cele mai frumoase binecuvântări din tot Noul Testament: „Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere (poticnire) şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale...fie gloria, măreţia, puterea şi autoritatea” (Iuda 24).

11.5.0. Epistola întâi a lui Ioan

Autorul: Epistolele lui Ioan, la fel ca şi Evanghelia, nu au nici o referire la autorul lor. În cadrul naraţiunii întotdeauna se prezintă pe sine ca un anonim, „ucenicul care...”, în timp ce toţi ceilalţi sunt amintiţi pe nume, de aici s-a tras concluzia că Ioan este autorul acestor 4 scrieri, dar din modestie şi umilinţă nu şi-a spus numele. Se pare că toate aceste 4 lucrări au fost scrise în aceeaşi perioadă şi din acelaşi lor. Dacă epistolele au fost înaintea Evangheliei, sau invers, nu se poate şti cu exactitate folosind doar datele interne. Unii autori

103

plasează aceste scrieri între 75-100, iar alţii după anul 90. Paternitatea epistolelor este dată prin asemănarea izbitoare cu Evanghelia în expresii, conţinut şi stilul de a scrie. Prologul Evangheliei este aproape identic cu cel a primei epistole. Evanghelia a fost scrisă ca să aducă credinţă la cei care o citesc, iar epistola a fost scrisă ca să întărească această credinţă şi să îi ofere certitudine.

Cadrul istoric: Contextul ne arată că Biserica a depăşit momentele de recesiune şi conflict legate de probleme, precum: iudaizanţii, certurile de partide şi persecuţiile din exterior. Biserica s-a despărţit definitiv de Sinagogă, numărul iudeilor începea să scadă, iar creştinii dintre neamuri erau tot mai mulţi. Modul de gândire păgâno-filosofic a început să afecteze pe membrii bisericii. Aceştia îşi puneau întrebări de genul: Cine a fost Hristos? Dacă a fost Dumnezeu adevărat, cum a putut să moară? Dacă a murit cum a putut să fie Dumnezeu? Mergând pe terenul filosofiei raţionaliste, care încerca să explice toate lucrurile şi să înţeleagă toate aspectele profunde ale divinităţii, aceste dezbateri au constituit subiectul de controversă timp de secole a bisericii la toate sinoadele ecumenice şi continuă să tulbure minţilor multora până astăzi.

Ioan era deja familiarizat un un fel de pre-gnosticism, despre care a vorbit şi Pavel în Coloseni, dar acum acest curent este mult mai bine conturat. Acest pre-gnosticism avea două aspecte: Dochetismul, care suţinea că Isus nu a luat trupul uman, ci doar o aparenţă, El a fost o nălucă, fantomă, o iluzie care părea să fie om, dar nu a avut o existenţă reală. Cerintianismul susţinea că Isus a fost fiul lui Iosif şi Maria, dar la botez Hristosul (Mesia) a intrat în El şi a ieşit din El înainte de moarte, deoarece Dumnezeu nu poate să moară. Ioan răspunde acestor erezii, spunând că Isus a fost audibil, vizibil şi tangibil (1Ioan 1,1,) şi declară că orice duh ca nu mărturiseşte că Isus a venit în trup este antihrist. Ioan scria unei generaţii complet noi, care nu mai avea nici o legătură directă cu primii creştini şi care era confruntată cu erezii noi, filosofice şi foarte ispititoare. Datorită profunzimii ideilor, a temei tratate şi a modului de abordare, biserica la numit pe Ioan – Teologul, fiind singurul dintre ucenici şi apostoli care primeşte acest titlul.

Epistola a doua şi a treia, fiind mult mai mici şi cu dedicaţie personală, către „aleasa doamnă” şi către „Gaiu” au fost greu acceptate în canonul N.T. Forma scurtă a celor două epistole ne conduce la gândul că apostolul a scris pe o singură foaie de papirus, atât putea cuprinde. S-au ridicat obiecţii împotriva acceptării lor, dar în final au intrat în canonul Bibliei.

Tema: Scopul principal al epistolei este pastoral. Ioan le scrie iubiţilor săi copii spirituali pentru ca ei să poată trăi o viaţă creştină. Nota dominantă a scrisorii este iubirea. Cadrul este îndemnul simplu, dar profund spiritual. Dumnezeu este iubire (cap. 4,8); iubirea este de la Dumnezeu (v. 7); El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său; de aceea ar trebui să ne iubim şi noi unii pe alţii (v. 10, 11). Ioan ne oferă cea mai clară înţelegere şi manifestare a iubirii:”Şi aceasta este dragostea: Să umblăm potrivit poruncilor Lui” (2 Ioan 6). Dar aceste teme măreţe sunt zugrăvite pe un fundal de opoziţie, care oferă epistolei atât un scop polemic cât şi unul pastoral.

Epistola pune accentul pe experienţa personală; „ceea ce am auzit, am văzut şi am pipăit...” Expresia „ştim” este folosită de 13 ori şi doreşte să introducă certitudinea care vine din experienţă şi care face parte din conştiinţa spirituală normală. Ioan foloseşte două cuvinte ca un laic motiv: lumina şi dragostea şi amândouă sunt o descriere a lui Dumnezeu. El

104

subliniază următoarele certitudini ale dragostei: dovada etică, socială, teologică şi emoţională a dragostei.

Epistolele lui Ioan sunt un indicator al realizărilor spirituale personale, o trăire a credinţei la nivelul ei maxim, asemeni lui Hristos, biruind orice ispită, deasupra tuturor faptelor murdare ale lumii. Ceea ce a prezentat în Evanghelie din punct de vedere istoric este aplicat în epistole din punct de vedere practic, la nivelul individului, pentru a oferi certitudine. Ioan trasează o linie clară, fără nici o ezitare, între adevăr şi rătăcire, lumină şi întuneric, dragoste şi ură. Obiectivul urmărit de creştinul prezentat de Ioan este maturitatea de gândire şi sfinţenia vieţii şi nu doar o simplă argumentare sau prezentări tradiţionale. Autorul doreşte să-i ajute pe cititorii săi să devină biruiutori, statornici, tari în credinţă, cu o dragoste autentică, aşa încât cel rău să nu aibă câştig de cauză.

11.6.0. Epistola doua a lui Ioan

Aleasa doamnă, este dedicaţia acestei epistole. Scrisoarea este personală şi nimeni până acum nu a putut preciza dacă această expresie descrie o persoană fizică, care avea o comunitate în casa ei a cărei membrii puteau fi numiţi „copiii”, sau dacă expresia reprezintă biserica în general cu toţi membrii ei. Fapt cert este că grupul căruia i s-a adresat apostolul era în pericol de a fi contaminat cu învăţături false, iar apostolul, ca un vigilent păstor, intervine şi îi avertizează. Învăţătorii mincinoşi se foloseau de ospitalitatea creştinilor pentru a propaga învăţături false. Scrisoarea descoperă duioşia şi iubirea scriitorului, precum şi frumuseţea părtăşiei care exista între credincioşii din biserica primară. Scrisoarea exprimă mulţumirea pentru starea spirituală bună a cititorilor lui şi încurajează să rămână într-un spirit creştinesc bun, respingând ideile ereticilor.

11.7.0 Epistola a treia lui IoanEpistola este adresată lui Gaiu, foarte probabil un prezbiter plin de zel, dar care avea

o mare opoziţie din partea unui alt conducător rebel. Ioan îşi manifestă grija unui părinte iubitor faţă de acest slujitor mai tânăr şi subliniază nevoia unei dezvoltări armonioase a fiinţei întregi, şi trupul şi sufletul în aceeaşi măsură. Ioan dovedeşte încă odată dragostea profundă care îl caracterizează şi măreţia caracterului său. Spre deosebire de Gaiu era un alt prezbiter, Diotref, care a acaprat puterea în comunitate şi respingea pe orice alt misionar itinerant care trecea pe acolo, probabil că a refuzat să citească şi anumite scrisori trimise de către apostol. Prin această epistolă adresează un cuvânt împotriva acestui conducător local, pătruns de un spirit necreştin şi îndeamnă pe Gaiu să aibă un comportament pozitiv, frumos, diferit de al lui Diotref. Este amintit un al nume, Dimitrie, probabil unul din misionarii care mergea din comunitate în comunitate, astfel epistola este o oglindă vie a vieţii bisericii de la sfârşitul primului sec

Cursul XII

12.0.0. Biserica în aşteptare – Apocalipsa

Genul apocaliptic: Apocalipsa aparţine unui gen nou de scriere, foarte răspândit în vremea respectivă, numit „genul apocaliptic”. Atât iudeii, cât şi creştinii au scris multe

105

lucrări apocaliptice, acest gen este specific perioadelor tulburi, dificile, de mare schimbare şi are drept scop să încurajeze pe cei în suferinţă. Genul apocaliptic se caracterizează prin:

- Disperare faţă de prezent şi puternică ancorare în viitor, în intervenţia divină.- Folosirea limbajului simbolic, a viselor şi vedeniilor.- Prezenţa fiinţelor divine: îngeri şi demoni, ca mesageri şi agenţi.- Prezicerea de judecăţi catastrofale şi izbăviri supranaturale.- Folosirea pseudonimelor (pseudoepigrafica – datare falsă).Apocalipsa lui Ioan are majoritatea elementelor caracteristice stilului cu deosebirea

clară că autorul se prezintă direct în persoana istorică şi nu sub un nume fals şi foloseşte multe elemente din profeţia V.T. „Apocalipsa lui Ioan este cea mai autentică capodoperă a întregii literaturi apocaliptice intertestamentale”.95 Probabil că din acest motiv cartea a fost acceptată cu greu în canonul N.T. Marea majoritate a scriitorilor din sec. II-III o citează şi vorbesc despre ea cu respect, numind-o „Scriptură”, printre aceştia amintind pe Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, Origen. Este cuprinsă în Canonul Muratorian pe la 180, dar este lăsată în afara listei canonului gnostic al lui Marcion. Dionisie (circ.260 d.Hr.) este cel mai puternic critic literar al Apocalipsei, subliniind diferenţele între Apocalipsa şi Evanghelia lui Ioan, argumentele lui fiind reluate de critica modernă. Eusebiu din Cezareea s-a situat de partea lui Dionisie, iar Sinodul de la Laodiceea (364) nu a inclus-o în lista cărţilor canonice, dar toate sinodurile apusene au cuprins-o în canon, iar în versiunile biblice mai târzii ale bisericii din răsărit, din sec. VI, o va cuprinde.

Autorul: Ioan, ucenicul iubit al lui Isus Hristos este autorul acestei cărţi. Numele său apare de 4 ori: de 3 ori în cap. 1,1.4.9 şi odată în 22,8. El se recomandă ca robul lui Hristos şi frate cu cititorul, părtaş cu el la necazurile acestuia. De asemenea se socoteşte un profet, asemeni celor din vechime şi vorbeşte sub autoritatea Duhului Sfânt. Chemarea specială a primit-o când era pe insula Patmos, este ultima întâlnire cu Isus, acum plin de glorie, aflat în mijlocul Sanctuarului ceresc. Apocalipsa este prin excelenţă o continuare a Evangheliei, deoarece Îl aduce pe Isus aproape de noi, mai ales în momentele de criză. Foloseşte termeni şi concepte specific ioanine, precum: Logos, Mielul; expresii precum: „cui îi este sete să vină”; construcţii antitetice: lumină-întuneric, adevăr-minciună, puterea divină-puterea lumii.

Cadrul istoric:

Cultul împăratului era ceva comun în Orient şi se practica încă din timpul lui Alexandru cel Mare. Din zel religios orientalii au ridicat multe temple împăraţilor încă în viaţă, începând cu Augustus, dar aceştia nu au cerut niciodată aşa ceva. Domiţian este primul împărat roman care ordonă un asemenea cult şi se crede zeu: „Suetonius relatează că el a dat, în numele magistraţilor săi, o circulară care începea cu aceste cuvinte: „Stăpânul şi Dumnezeul nostru porunceşte să se facă aşa”96 Tot el a persecutat şi executat chiar membrii ai familiei imperiale pentru delictul de ateism, pe Flavius Clement, vărul său l-a executat iar pe Flavia Domitilia a exilat-o. Un istoric evreu susţine că aceştia erau prozeliţi iudei, iar istoricul Eusebiu susţine că erau creştini.

„Asemenea persecuţii, cauzate de refuzul creştinilor şi iudeilor de a se închina la altarul împăratului, constituie fundalul imediat al exilării lui Ioan pe Patmos, şi în felul

95 Szalos-Farcaş, Zoltan, Curs de introducere în Noul Testament, p.11796 Domitian xiii. 2; Loeb ed., Suetonius vol. 2, p. 367

106

acesta, fundalul scrierii Apocalipsei. Se pare că toţi cei doisprezece apostoli, în afară de Ioan, erau morţi, iar el era exilat pe insula Patmos. Creştinătatea intrase în a doua ei generaţie. Cea mai mare parte dintre cei care Îl cunoscuseră pe Domnul erau în mormânt. Biserica înfrunta cea mai mare ameninţare externă pe care o cunoscuse până atunci şi avea nevoie de o nouă descoperire a lui Isus Hristos. Astfel, viziunile date lui Ioan împlineau o nevoie specifică a vremii. Prin ele cerul era deschis bisericii suferinde, iar creştinilor care refuzau să se plece la ceremoniile şi cultul împăratului li se dădea asigurarea că Domnul lor, acum înălţat şi stând la tronul lui Dumnezeu, este nemărginit mai presus în maiestate şi putere decât oricare monarh pământesc care ar fi putut pretinde adorarea lor.”97

Scriind în anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12, 23) menţionează că insula era folosită drept colonie pentru executarea pedepselor, fapt care explică declaraţia lui Ioan cu privire „necaz”. Apostolul a fost dus în Insula Patmos ca un deţinut roman.”98 E.G.White ne spune că Ioan a fost adus la Roma pentru a da mărturie în faţa împăratului. „Ioan s-a apărat într-un mod clar şi convingător şi cu o aşa simplitate şi sinceritate, încât cuvintele lui au avut un efect puternic...Împăratul Domiţian era plin de furie, el nu era în stare să pună în discuţie argumentele credinciosului apărător al lui Hristos...totuşi s-a hotărât să aducă la tăcere această voce. Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei în clocot, însă Domnul a ocrotit viaţa credinciosului Său slujitor. Printr-un decret al împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos. Evenimentele care urmau să aibă loc în ultimele scene ale istoriei acestui pământ au fost prezentate înaintea lui şi aici a aşternut pe hârtie viziunile pe care le-a primit de la Dumnezeu.”99 Scriitorul bisericesc Irineu spune: „Ioan a primit vedenia nu de multă vreme, ci aproape de zilele noastre (180), către sfârşitul domniei lui Domiţian.”100

Tema: Apocalipsa a fost scrisă pentru a încuraja pe membrii bisericii care erau persecutaţi şi a le oferi un model de statornicie în faţa ispitei de a se închina în faţa chipului unui om. Apocalipsa este ultimul strigăt dintr-un secol atât de plin de evenimente. Cartea este o descoperire a lui Isus Hristos, care desăvârşeşte pe pământ un popor care să reflecte caracterul Său nepătat şi care Îşi călăuzeşte biserica prin vicisitudinile istoriei, către îndeplinirea scopului Său veşnic. Aici, mai mult decât oriunde în Sfânta Scriptură, este trasă la o parte perdeaua care desparte invizibilul de vizibil, pentru a descoperi „în spate, peste şi în toate acţiunile şi conflictele de interese, putere şi pasiune omenească, […] cum uneltele Celui Preamilostiv lucrează în tăcere şi cu răbdare şi duc la îndeplinire planurile Sale, după voia Sa”.101

Apocalipsa este „o viziune creştină a istoriei lumii”(H. M. Feret) şi ne dă „perspectiva divină asupra acestei istorii” (M. Tenney).102 Două puteri se luptă şi se împotrivesc de-a lungul naraţiunii: Hristos şi Satana, două tronuri (cuvântul apare de 42 ori în Apoc.) se confruntă. În final Babilonul, cu tot cortegiul său va fi judecat şi condamnat, iar Ierusalimul ceresc se va bucura de victoria finală alături de Hristos. Trei idei principale se derulează în timpul evenimentelor: judecata, răscumpărarea şi întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu. Isus este personajul principal, El este prezentat ca Mielul înjunghiat, dar şi ca Leul.

97 SDABC, vol VII, Introducere la Cartea Apocalipsei98 Pliniu cel Bătrân, Natural History iv. 12, 2399 White, E.G. Faptele Apostolilor, p. 569-570100 Irineus, Împotriva ereziilor, V.xxx.3101 White,E.G. Educaţia, p. 173102 Kuen Alfred, 66 în Una, p. 354

107

Structura cărţii: Apocalipsa poate fi privită ca o măreaţă construcţie arhitectonică ieşită din mâna unui Arhitect divin. Copul central este format din elementul 3; trei puteri demonice care se opun celor trei îngeri cereşti, cap.12-14; corpul din stânga este format din trei niveluri: cele 7 Biserici, cele 7 peceţi şi cele 7 trâmbiţe, acestea fiind evenimente trecute faţă de timpul nostru. Corpul din dreapta este format din. Cele 7 plăgi, cele 7 vaiuri şi nenorociri care vin peste Babilon şi cele 7 fericiri adresate biruitorilor.

Apocalipsa este cartea care încheie Scriptura, tot ceea ce s-a pierdut la început în Geneza se recâştigă acum în Apocalipsă. Apocalipsa este cartea cea mai minunată şi mai importantă pentru credincioşii din ultimele zile, ea îi pregăteşte pentru evenimentele care urmează.

Întrebări şi răspunsuritA. Alegeţi varianta corectă:1. Genealogia Domnului Isus din Matei începe cu Adam.

a. corect b. fals2. Genealogia Domnului Isus din Luca începe cu Avraam.

a. corect b. fals3. Matei îl prezintă pe Iosif în cap. 1 ca fiind „bărbatul Mariei” .

a. corect b. fals4. Matei ne spune că Duhul Sfânt s-a descoperit lui Iosif şi i-a spus ce nume să dea copilului.

108

a. corect b. fals5. Matei spune că au venit de la răsărit 3 magi să-L vadă pe Isus.

a. corect b. fals6. Iosif a plecat cu Isus în Egipt datorită avertizării date de magi.

a. corect b. fals7. Ioan practica botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt.

a. corect b. fals8. Conform lui Matei, primii ucenici chemaţi de Isus au fost: Petru şi Andrei.

a. corect b. fals9. Conform lui Ioan primii ucenici au fost Ioan şi Andre .

a. corect b fals10. Porunca a VII –a este mai uşor de ţinut în N.T. decât în V.T.

a. corect b. fals11. Domnul Hristos ne învaţă că rugăciunea Tatăl nostru trebuie rostită numai din genunchi.

a. corect b. fals12. Casa dusă de şuvoaie era din lemn şi casa care a rămas era din piatră.

a. corect b. fals13. Isus nu s-a atins de lepros, doar a spus: „Vreau să fi curat”.

a. corect b. fals14. Când Isus i-a trimis pe ucenicii, le-a poruncit să predice numai la iudei.

a. corect b. fals15. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare profet născut din femeie.

a. corect b. fals16. Duhurile necurate preferă casa curată, împodobită şi liberă.

a. corect b. fals17. Isus a hrănit mulţimea pentru că mulţi erau bolnavi şi nu puteau cumpăra hrană.

a. corect b. fals18. Declaraţia de credinţă rostită de Petru a fost rezultatul anilor de ucenicie cu Isus.

a. corect b. fals19. Moise a acceptat divorţul iar Isus a făcut la fel.

a. corect b. fals20. În pilda cu lucrătorii viei, stăpânul nu a fost corect cu plata angajaţilor.

a. corect b. fals21. Când a curăţit Templul, Isus i-a lovit cu biciul făcut din frângii.

a. corect b. fals22. Dumnezeu va cere socoteală „de la sângele lui Abel până la sângele lui Ioan Botezătorul”

a. corect b. fals23. Isus îi acuza pe farisei pentru că „fac şi nu spun”

a. corect b. fals24. Expresia clasică adresată farisilor este: „Vai de voi....făţarnicilor!”

a. corect b. fals25. Fuga din Ierusalim era marcată de „urâciunea pustiirii aşezată în locul sfânt”.

a. corect b. fals26. Necazul cel mare a fost scurtat datorită celor aleşi.

a. corect b. fals27. Dacă necazul cel mare n-ar fi fost scurtat, n-ar fi fost mântuit nimeni.

109

a. corect b. fals28. Apariţia Fiului Omului este comparată de evanghelişti cu „tunetul”.

a. corect b. fals29. După ce Isus a fost arestat în Ghetsemani, a fost dus în casa marelui preot Ana.

a. corect b. fals30. Acuzaţia principală pentru condamnarea lui Isus de către preoţi a fost „hula”.

a. corect b. fals31. Marcu spune că Isus i-a poruncit leprosului vindecat să nu spună nimănui nimic.

a. corect b. fals32. Marcu spune: „Isus a certat pe omul demonizat şi i-a spus: ieşi afară din Sinagogă.”

a. corect b. fals33. Cărturarii vorbeau între ei: „Cum de vorbeşte omul acesta astfel, huleşte?”

a. corect b. fals34. Isus a zis: „Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi ci pe cei păcătoşi”.

a. corect b. fals35. Isus a zis: „Nu este îngăduit în Sabat să faci bine”.

a. corect b. fals36. Când au plecat în evanghelizare, ucenicii şi-au luat cu ei bani, traistă, pâine şi toiag.

a. corect b. fals37. Isus şi ucenicii Săi nu respectau „datina bătrânilor”.

a. corect b. fals38. Isus a zis: „Ce intră în om nu-l spurcă, doar ceea ce iese îl spurcă”.

a. corect b. fals39. Isus a zis: „Omul trebuie să lase pe tata şi pe mama pentru a se uni cu nevasta sa.

a. corect b. fals40. Marcu spune că Isus s-a uitat ţintă la tânărul bogat şi l-a iubit.

A corect b. fals41. Cărturarii şi fariseii nu au ştiut de unde a venit botezul lui Ioan Botezătorul.

a. corect b. fals42. Paralizatul de 38 de ani vindecat la Betesda nu ştia că a fost vindecat de Isus.

a. corect b. fals43. În urma înmulţirii celor 5 pâini s-au strâns 10 coşuri de firimituri.

a. corect b. fals44. Când Isus a ajuns la mormântul lui Lazăr, acesta era mort de 3 zile.

a. corect b. fals45. Mirul turnat pe capul lui Isus ar fi costat 300 de dinari.B. Completaţi cuvintele lipsă din următoarele texte:

1. Îi vor pune numele Isus, pentru că El va.................................................................................

2. Magii i-au adus lui Isus ca daruri:...........................................................................................

3. Tema predicii lui Ioan B. era:.................................................................................................

4. Fariseilor şi saducheilor Ioan B. le zicea:...............................................................................

......................................................................................................................................................

5. În prima ispită Satana i-a spus lui Isus:..................................................................................

110

....................................................................................................................................................

6. La a doua ispită Isus i-a răspuns Satanei prin cuvintele: ......................................................

...................................................................................................................................................

7. Când Isus a început să predice, tema Sa preferată era aceasta: ...........................................

...................................................................................................................................................

8. Activitatea lui Isus consta din trei aspecte: ...........................................................................

9. Pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, „dreptatea voastră trebuie să...............................

....................................................................................................................................................

10. Până la Ioan Botezătorul au profeţit ....................................................................................

11. Prin ce se poate compara Isus cu profetul Iona? ...................................................................

......................................................................................................................................................

12. Care sunt cele patru categorii de pământ din parabola semănătorului? ................................

......................................................................................................................................................

13. Parabolele sunt nişte simboluri, pe cine reprezintă ele? .......................................................

14. Isus a spus despre farisei: „Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu în.....................................

15. „A mânca cu mâinile nespălate ............................................................................................

16. Cui i-a spus Isus cuvintele: „Înapoia Mea, Satano!” . .........................................................

17. Isus a spus: „Casa Mea se va numi ......................................................................................

18. „Cine va cădea peste piatra aceasta, va................................................................................

19. „Pe acela peste care va cădea piatra aceasta, ......................................................................

20. Saducheii se rătăceau pentru că nu ştiau nici................................ şi nici..............................

21. „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi predicată spre...........................................................

22. Pentru ce trebuie să ne rugăm referitor la fuga noastră?.......................................................

.....................................................................................................................................................

23. Care este persoana despre care se va vorbi oriunde va fi predicată

Evanghelia? .................................................................................................................................

..........

24. Câţi bani a primit Iuda pentru trădare şi ce a făcut cu ei?......................................................

......................................................................................................................................................

25. Care au fost cei trei ucenici luaţi separat în Ghetsemani? ....................................................

26. Ce mesaj i-a trimis soţia lui Pilat acestuia în timpul judecăţii lui Isus? ...............................

111

......................................................................................................................................................

27. Ce a rostit sutaşul la moartea lui Isus? ..................................................................................

28. Când Isus a murit au avut loc trei evenimente supranaturale, care au fost?..........................

.....................................................................................................................................................

29. Ce relaţie este între Sabat şi om, cine pentru cine a fost făcut?.............................................

.....................................................................................................................................................

30. Ce misiune a primit demonizatul din Gadara după ce a fost vindecat?.................................

......................................................................................................................................................

31. Cu ce cuvinte a răspuns femeia siro-feniciană la cuvintele lui Isus „Nu arunca pâinea

copiilor la căţei”? ........................................................................................................................

32. Isus a enumerat trei fapte pentru a deveni ucenicul Său, care sunt acestea? ........................

......................................................................................................................................................

33. Care era acel singur lucru care îi lipsea tânărului bogat? .....................................................

34. Care a fost cererea fiilor lui Zebedei? ..................................................................................

35. Din ce oraş era orbul Bartimeu şi ce striga el? .....................................................................

......................................................................................................................................................

36. Care au fost cuvintele prin care a fost blestemat smochinul neroditor? ...............................

.....................................................................................................................................................

37. Care este cea dintâi poruncă? ...............................................................................................

.....................................................................................................................................................

38. Ce profeţie a făcut Isus despre clădirile şi zidurile Templului?............................................

.....................................................................................................................................................

39. Ce a cerut Isus în Ghetsemani Tatălui Său? ..........................................................................

40. Ce i- spus îngerul lui Zaharia când i s-a arătat în

templu? ........................................................................................................................................

.............. 41. În timpul fugii din Ierusalim va fi foarte greu pentru două categorii, despre care

Isus spune:”Vai de...”. Care sunt aceste două

categorii? ................................................................... .................................................................

.....................................................................................

112

42. Hristoşii falsi vor apare în două locuri precis amintite de Isus, care sunt aceste

locuri? .........................................................................................................................................

.............

43. Ce se va întâmpla pe pământ îndată după acele zile de necaz şi înainte de arătarea

semnului Fiului Omului? ............................................................................................................

......................................................................................................................................................

44. Ce vor face seminţiile pământului când vor vedea semnul Fiului Omului? ........................

....................................................................................................................................................

45. Ce va face Fiul Omului când va veni pe norii cerului cu putere şi slavă? ..........................

....................................................................................................................................................

46. Din ce cauză se va răci dragostea celor mai mulţi? .............................................................

......................................................................................................................................................

47. Ce se întâmplă „dacă nu te spăl El?”.....................................................................................

48. Isus spunea: „Dacă Mă iubiţi”...............................................................................................

49. Tatăl este Viticultorul, Isus este viţa, iar omul este..............................................................

50. „Dacă aţi fi din lume, lumea..............................................pentru că nu sunteţi din

lume ...........................................................................................................................................

51. Viaţa veşnică este aceasta: a).............................................................................................

b)...............................................................................................................................................

52. „Ei să fie una în Noi, ca lumea ..........................................................................................

53. Isus a răspuns: „Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea

aceasta, ........................................... ............................................................................................

........................................................

54. Isus a ieşit afară purtând cununa de spini şi haina de purpură şi Pilat le-a spus: .......................................................................................................................................................................

55. Iudeii strigau: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta ..........................................................................

56. La reacţia preoţilor, „Nu scrie Împăratul iudeilor, Pilat a răspuns: ......................................

57. Prima dată când a ajuns la mormânt, Maria Magdalena a văzut ..........................................

......................................................................................................................................................

58. La întrebarea îngerilor: „Femeie de ce plângi?, ea le-a răspuns: ..........................................

Predica de pe Muntele Fericirilor

113

Evanghelistul Matei oferă în cap. 4 un rezumat al începuturilor activităţii mesianice a lui Isus Hristos. Imediat după botezul Său Isus se retrage în pustiu pentru meditaţie şi rugăciune, dar Satana vine la El să-L ispitească. După victoria repurtată, Satana Îl părăseşte iar îngerii buni vin să-i slujească. Ce frumos, Diavolul pleacă fără să-şi poată vinde nimic din marfa sa atât de atrăgătoate pentru noi, iar îngerii Domnului se întorc cu armonia şi bucuria cerului. Ioan este arestat la scurt timp, iar Isus părăseşte Iudeea şi pleacă în Galileea. Vine mai întâi la Nazaret, localitatea sa, aici este repins de concetăţeni (vezi Luca 4) şi pleacă în partea de nord a Lacului Galileii, fixânduşi reşedinţa la Capernaum. Aici îşi va alege primii ucenici, care vor deveni şi cei mai importanţi: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei. Despre tot ce a făcut Isus în acest timp Matei ne spune doar în trei cuvinte: Isus învăţa, predica şi vindeca, aceasta era activitatea Sa.

Naraţiunea propiu-zisă o începe cu ceea ce noi numim, Predica de pe Muntele Fericirilor, raportată de Matei în 3 capitole, 5-7 cu un total de 111 versete. Aici putem vedea prima lecţie din ciclul Evangheliei şi prima predică mesianică:

-Limbajul cerului Parcă uitând că se află pe un pământ blestemat, Mântuitorul se adresează oamenilor în limbajul cerului, „fericire, ferice de voi!...” În cer nu sunt cuvinte triviale, vorbe urâte, expresii jicnitoare sau adresări dezonorante. Fiinţele sfinte care populează cerul, vorbesc frumos, se respectă şi se preţuiesc. Mântuitorul a venit să ne înveţe limbajul cerului, să ne curăţească izvorul vorbelor şi să ne umple sufletul cu fericire.

-Fericirea, un dar divin. De nouă ori repetă acest cuvânt, mereu şi mereu în altă ipostază, arătând şi demonstrând că fericirea nu depinde de circumstanţele exterioare, nu poate fi găsită în bogăţie, plăceri sau realizările vieţii, dar nici nu poate fi pierdută în necazurile, nedreptăţile sau durerile din această lume. Fericirea este un dar divin, oferit de Dumnezeu celor care acceptă calea Sa. „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă”, continuă Mântuitorul, aceasta este viaţa fiinţelor cereşti, iar noi, chiar aici pe acest pământ, putem trăi o viaţă ca cea din cer, dacă urmăm învăţătura Mântuitorului, deoarece, fericirea este obiectul final al mântuirii.

Predica de pe Muntele fericirilor se împarte în şapte capitole distincte:1. Fericirile, 5,3-12 unde sunt prezentate opt fericiri şi două ilustraţii despre ceea ce ar

trebuie să fie creştinii în lume; lumina lumii şi sarea pământului, vers. 13-16.2. Viaţa morală - Legea 5,17-37, este al doilea capitol al predicii,. Mai întâi

Mântuitorul subliniază cu putere: „Nu am venit să stric legea!”, parcă intuia poziţia celor mai mulţi creştini care vor susţine că Isus a desfiinţat legea. El ridică legea pe o treaptă superioară „literei legii”. El spiritualizează legea şi arată că ea poate fi călcată şi prin gânduri şi intenţii rele. Litera legii a condus la „dreptatea fariseilor”, care este o normă mult prea mică pentru a intra în cer. Cuvântul cheia acestui capitol este „împlinire”, şi ultima iotă din lege trebuie să fie împlinită. Isus ne conduce la spiritul legii, înţelesul profund.

3. Viaţa spirituală - Iubirea (harul) 5,38-48, este contrapartea legii,. Este punctul cel mai puternic, contribuţia unică adusă de Mântuitorul la învăţăturile şi religiile lumii. El insistă pe atitudinea de nonviolenţă, dar şi mai mult pe atitudinea pozitivă faţă de

114

duşmani, pe care trebuie să-i iubim, să-i binecuvântăm şi să ne rugăm pentru ei. Cuvântul cheie: desăvârşirea.

4. Viaţa devoţională cap.6,1-18.: milostenie, rugăciune, post, Viaţa devoţională nu trebuie să urmeze modelul fariseilor şi nici pe cel al păgânilor, ea trebuie trăită în profunzimea sufletului, fără manifestări exterioare. Cuvântul cheie este „în ascuns”, acolo trebuie trăită adevărata devoţiune. Modelul oferit este „Tatăl nostru”, rugăciunea model pentru toţi creştinii.

5. Viaţa cotidiană – grijile; 6,19-34: Fiecare om este preocupat de grijile vieţii, aceasta este alergarea de zi cu zi, pentru hrană, îmbrăcăminte şi întreţinerea familiei. Pentru noi viaţa şi hainele sunt mai importante, pentru cer viaţa şi trupul nostru sunt valoroase. De multe ori aceste griji ne copleşesc, ne obsedează şi devin prioritatea vieţii. Mântuitorul doreşte să ne salveze din aceste griji. Primul pas este să punem Împărăţia Cerurilor pe primul plan; al doilea pas este să privim la natură, la păsări, la crini şi să înţelegem că noi suntem mai de preţ decât acestea. Cuvântul cheie: Împărăţia cerurilor mai întâi.

6. Viaţa ideală, 7,1-12: Idealul creştinului este să trăiască prin credinţă, să ceară de la Dumnezeu cele necesare, să caute şi să bată ca să i se deschidă porţile şi Mântuitorul îi va răspunde. Acest ideal este întunecat de bârfă, de critică, comparat cu perle aruncate la porci. Idealul este o atitudine poziţivă, să facem altora ceea ce ne place nouă. Cuvântul cheie este: Faceţi voi! Aici avem regula de aur a Bibliei, formulare cu care Mântuitorul s-a ridicat deasupra tuturor marilor filosofi (Confucius, Hilel).”Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le voi mai întâi”.

7. Alegerea, 7,13--29 : În faţa fiecărui om se află, în final, două alternative: cerul sau lumea, calea cea îngurstă sau calea cea largă şi numai noi suntem cei care putem alege. Mântuitorul ne îndeamnă să alegem cerul, calea cea îngustă. El ne avertizează de aşa zişii „profeţi”, care vorbesc, scot demoni şi fac minuni în numele Domnului, dar sunt departe de El, adică nu respectă legea Sa. Finalul lor va fi o prăbuşire teribilă. Cuvântul cheie este : Casa pe Stâncă, trebuie să zideşti pe Hristos. I

Isus începe mesajul Evangheliei cu „fericire”, deoarece acesta este obiectivul Său şi încheie raportul N.T. cu 7 fericire prezentate în cartea Apocalipsei. Nimeni nu-ţi poate promite, într-o lume atât de rea, de nedreaptă şi de lovită de nenorociri o viaţă fericită precum a făcut Isus. Merită să-L urmăm căci vom găsi fericirea.

115

Întrebări din Întrebări şi răspunsurit A. Alegeţi varianta corectă: 1. Genealogia Domnului Isus din Matei începe cu Adam. a. corect b. fals 2. Genealogia Domnului Isus din Luca începe cu Avraam. a. corect b. fals 3. Matei îl prezintă pe Iosif în cap. 1 ca fiind „bărbatul Mariei” . a. corect b. fals 4. Matei ne spune că Duhul Sfânt s-a descoperit lui Iosif şi i-a spus ce nume să dea copilului. a. corect b. fals 5. Matei spune că au venit de la răsărit 3 magi să-L vadă pe Isus. a. corect b. fals 6. Iosif a plecat cu Isus în Egipt datorită avertizării date de magi. a. corect b. fals 7. Ioan practica botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt. a. corect b. fals 8. Conform lui Matei, primii ucenici chemaţi de Isus au fost: Petru şi Andrei. a. corect b. fals 9. Conform lui Ioan primii ucenici au fost Ioan şi Andre . a. corect b fals 10. Porunca a VII –a este mai uşor de ţinut în N.T. decât în V.T. a. corect b. fals 11. Domnul Hristos ne învaţă că rugăciunea Tatăl nostru trebuie rostită numai din genunchi. a. corect b. fals 12. Casa dusă de şuvoaie era din lemn şi casa care a rămas era din piatră. a. corect b. fals 13. Isus nu s-a atins de lepros, doar a spus: „Vreau să fi curat”. a. corect b. fals 14. Când Isus i-a trimis pe ucenicii, le-a poruncit să predice numai la iudei. a. corect b. fals 15. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare profet născut din femeie. a. corect b. fals 16. Duhurile necurate preferă casa curată, împodobită şi liberă. a. corect b. fals 17. Isus a hrănit mulţimea pentru că mulţi erau bolnavi şi nu puteau cumpăra hrană. a. corect b. fals 18. Declaraţia de credinţă rostită de Petru a fost rezultatul anilor de ucenicie cu Isus. a. corect b. fals 19. Moise a acceptat divorţul iar Isus a făcut la fel. a. corect b. fals 20. În pilda cu lucrătorii viei, stăpânul nu a fost corect cu plata angajaţilor. a. corect b. fals 21. Când a curăţit Templul, Isus i-a lovit cu biciul făcut din frângii. a. corect b. fals 22. Dumnezeu va cere socoteală „de la sângele lui Abel până la sângele lui Ioan Botezătorul” a. corect b. fals

116

117