Introducere II

CC UU PP RR II NN SS I. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE

SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI 1.1. Senzaţiile 1.2. Percepţiile 1.3. Reprezentările

II. COGNIŢIE ŞI LIMBAJ

2.1. Gândirea 2.2. Rezolvarea de probleme 2.3. Limbajul

III. MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII

3.1. Teorii explicative ale memoriei 3.2. Uitarea

IV. MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE

4.1. Motivaţia 4.2. Afectivitatea

V. TEORIILE PERSONALITĂŢII

5.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei 5.2. Teoria învăţării sociale 5.3. Teoria psihanalitică 5.4. Teoria umanistă a personalităţi 5.5. Teoria cognitivă a personalităţii 5.6. Concluzii 5.7. Înţelesul teoretic şi înţelesul referenţial în tratarea conceptelor de personalitate 5.8. Validitatea constructului, o soluţie posibilă pentru evaluarea

personalităţii BIBLIOGRAFIE

PPRROOFF..DDRR.. CCOORRNNEELL HHAAVVÂÂRRNNEEAANNUU II NN TT RR OO DD UU CC EE RR EE ÎÎ NN PP SS II HH OO LL OO GG II EE (( II II ))

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

să ofere cursanţilor noţiunile teoretice fundamentale pentru înţelegerea psihologiei; OBIECTIVE OPERAŢIONALE

identificarea şi diferenţierea celor mai importante aspecte caracteristice fiecărei modalităţi de cogniţie senzorială;

să identifice nivelul de cuprindere şi caracteristicile conceptelor ca unităţi de bază ale gândirii;

să identifice principalele operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme să precizeze care este relaţia dintre gândire şi limbaj; să diferenţieze între diferitele tipuri de memorie; să identifice modalităţile de organizare a informaţiilor în memorie; să identifice şi să diferenţieze modele explicative ale uitării; să diferenţieze între motivele biologice şi cele psihologice; să identifice formele motivaţiei; să diferenţieze între modalităţile explicative ale emoţiilor; să evalueze diferitele teorii ale personalităţii pe baza unor criterii; să diferenţieze între diferitele teorii ale personalităţii; să identifice limitele teoriilor personalităţii şi consecinţele acestora; să identifice posibilităţile de realizare ale validităţii conceptuale.

MODALITĂŢILE DE EVALUARE VOR URMĂRI

Aprecierea calităţii rezolvării temelor obligatorii (pondere 30% din nota); Aprecierea rezultatelor obţinute la examenul scris (pondere 70% din nota finală – nota

minimă de promovare este 5);

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)

5

I. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE

SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI

I.1. SENZAŢIILE Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru doar

pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne dau posibilitatea să vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele senzoriale operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior diferite forme de energie (lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi interpretate. Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă, codificarea şi transmiterea lor spre creier este denumit senzaţie (Lahey, B., 1990). Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul, deci de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră), care acţionează asupra organelor senzoriale (ochii, urechea etc.). Senzaţia este procesul de detectare a stimulilor care vin din exterior sau din propriul corp. Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină, percepţia vizuală ne permite să organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi percepţie, cele două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine şi să înceapă percepţia.

Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale lumii externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe, care poate stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru receptorii din piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora, putem spune că acea persoană recepţionează un stimul.

Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului. De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident.

I.1.1. ATENŢIA SELECTIVĂ

Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului respectiv. Noi suntem bombardaţi constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru a putea răspunde acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii, trebuie să procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul. Procesul care permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă. Acest proces face posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un text.

Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei: • semnificaţia stimulilor, lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia, de exemplu

propriul nume rostit la radio, vocea şefului care se apropie;

CORNEL HAVÂRNEANU

6

• intensitatea informaţiei, un zgomot puternic ne va atrage atenţia; • noutatea şi mişcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri primăvara acest

lucru ne atrage atenţia, la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi schimbă tunsoarea; • alţi factori sunt culoarea, complexitatea şi repetarea stimulilor.

Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier, tipurile de energie din exterior nu pot trece prin nervi, iar creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. De aceea mesajele trebuie să fie codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului şi pe care acesta le înţelege. Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea de convertire.

Organele receptoare au celule receptoare, care au neuroni specializaţi adică pot fi stimulaţi de un anumit tip de energie senzorială. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete, altele la lumină, altele la substanţe chimice etc. În toate cazurile celulele receptoare trimit informaţia codificată sub formă de impuls nervos, prin intermediul nervilor, spre ariile senzoriale din creier. Noi suntem conştienţi de stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. De exemplu, noi nu putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20.000 vibraţii pe secundă.

I.1.2. PRAGURILE SENZORIALE

Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale, nu orice mesaj este suficient de puternic pentru a fi detectat. Termenul de prag se referă la limitele inferioare ale experienţei senzoriale. Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată, şi cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi detectată.

Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată. Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică a individului. Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a raporta prezenţa unui anumit stimul. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. Predispoziţie de a detecta un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să detectăm un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură. Măsurarea acestui prag nu este uşoară, deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la stimulii slabi, iar sensibilitatea variază în timp. Din acest motiv pragul absolut este definit ca intensitatea stimulului detectat de jumătate din subiecţi.

Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în jumătate din cazuri este denumită prag diferenţial. Acesta depinde de condiţia fizică, motivaţia şi calităţile stimulului testat. Weber şi Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit că modificarea intensităţii stimulării, pentru a produce o diferenţă observabilă, reprezintă o proporţie constantă din stimularea iniţială (legea lui Weber şi Fechner). De exemplu, dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg, este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea iniţială (1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi simţită diferenţa. Persoana care ţine în mână o greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau se iau 16,6 g. Experimental s-a demonstrat că pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă sau se ia din stimulul iniţial. (s/S = k). Acest raport este de 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete. Cercetările realizate de Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în progresie geometrică iar senzaţia în progresie aritmetică: S = K log E + C, unde "S" reprezintă senzaţia, "E" excitantul, iar "K" şi "C" sunt constante. Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau ridicată.


7

I.1.3. ADAPTAREA SENZORIALĂ

Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli, precum şi faptul că sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. De ce totuşi oamenii observă numai anumiţi stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în intensitate, progresiv nu mai este observat. Astfel pe lângă alţi factori, cum ar fi oboseala, neatenţia intervine şi adaptarea senzorială. Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte, senzaţia produsă de acea cantitate de energie devine progresiv mai slabă, probabil pentru că celulele receptoare obosesc. De exemplu, dacă întrăm în apa unei piscine pentru a înota, apa este simţită ca fiind rece. După câteva minute ni se va părea “bună” pentru înotat. Apa nu îşi schimbă temperatura, ci senzaţia se modifică deoarece receptorii temperaturii din piele se adaptează la temperatura apei. Adaptarea senzorială ne permite să detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care rămân constante. Adaptarea nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă, în acest caz putând să apară tremurăturile sau chiar durerea produsă de frig. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli, cum ar fi sunetele joase, substanţele odorifice.

Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială, mai precis relaţia dintre proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. Adaptarea senzorială este un proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie, dar şi pragul diferenţial.

Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările mari în intensitatea stimulilor puternici a fost pentru prima dată studiată, aşa cum am arătat anterior, de Weber (1834). Acest fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber, care susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o modificare a acestuia este direct proporţională cu intensitatea iniţială a stimulului. Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi evidentă uneori, în timp ce în anumite situaţii aceasta nu este sesizată. Acest fapt are implicaţii practice. Să presupunem că trebuie să găsim o modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot. Vom folosi o lumină care creşte în intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. Astfel, presupunem că pilotul va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. Conform legii lui Weber, acest mod de a concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice schimbare în altitudine va fi repede detectată, pe când la altitudine mică, însă, intensitatea luminii va fi mare iar diferenţele în altitudine, care ar putea fi fatale, nu vor fi observate.

I.1.4. CONTRASTUL SENZORIAL

Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse, existând două modalităţi de realizare a acestuia:

a. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un sunet înalt care urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete).

b. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel mai frecvent în sensibilitatea vizuală (negru pe fond galben, negru pe fond alb şi verde pe fond roşu).

I.1.5. INTERACŢIUNEA ANALIZATORILOR

Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le.

CORNEL HAVÂRNEANU

8

De exemplu, zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale, urmată apoi de o creştere a acesteia peste valoarea medie.

Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi pozitive (un focar de excitaţie produce în jurul său inhibiţie, iar un focar de inhibiţie produce în jur excitaţie). Zgomotul avionului produce pe scoarţă un focar puternic de excitaţie, care prin inducţie negativă produce în jur inhibiţie. Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale a văzului, ceea ce determină scăderea sensibilităţii vizuale. Încetarea zgomotului produce în zona auditivă un focar de inhibiţie, care prin inducţie pozitivă dezvoltă în jur excitaţie, care cuprinde şi zona vizuală. Aceasta determină o creştere a sensibilităţii vizuale peste valoarea medie.

Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul că stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator, deşi acesta nu a fost stimulat. De exemplu, sunete înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci, culorile pot produce senzaţia că sunt catifelate sau dulci etc.

I.1.6. CLASIFICAREA SENZAŢIILOR

Pentru clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru receptarea informaţiei (senzaţii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate) şi natura conţinutului informaţional, adică ce fel de informaţii sunt oferite (senzaţii exteroceptive, proprioceptive, statice şi interoceptive).

Senzaţiile exteroceptive furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe:

SENZAŢIILE VIZUALE

Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual. Ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste

valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet). Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni sau ultraviolet, daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni).

Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale), sau de la corpuri luminate. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri, iar radiaţiile reflectate stimulează ochiul. În acest fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de undă reflectate.

Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, este văzut negru, dacă le reflectă pe toate, este văzut alb, iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă, este văzut în una din cele şapte culori fundamentale.

Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor vizuale: tonul cromatic, luminozitatea şi saturaţia.

1. Tonul cromatic reprezintă felul, tipul culorii şi este dat de lungimea de undă (pentru roşu 760 milimicroni, pentru verde 500, iar pentru violet 390 milimicroni).

2. Luminozitatea (intensitatea radiaţiei) reprezintă locul pe care-l ocupă fiecare culoare pe o scala în care cea mai luminoasă culoare este albul iar cea mai întunecată este negrul.

3. Saturaţia (puritatea) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă. Prin amestecul celor şapte culori fundamentale se obţine culoarea alb. Dacă un disc, numit "Discul lui Newton", colorat în proporţii egale cu cele şapte culori, este rotit cu o anumită viteză apare culoarea


9

alb-cenuşiu. Deci, cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb, ea este mai pură, iar cu cât conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu.

Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. Ele au încărcătură energetică în funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă, negrul, cenuşiul sunt culori mohorâte). Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea, negrul doliul).

SENZAŢIILE AUDITIVE Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv. Urechea umană receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16.000-20.000

vibraţii pe secundă. Undele sonore sub 16.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar peste 20.000 vibraţii pe secundă sunt ultrasunete.

Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea, intensitatea, timbrul. 1. Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă). Din acest punct de

vedere sunetele pot fi înalte (subţiri), cu o frecvenţă mai mare, sau joase (groase), cu o frecvenţă mai mică.

2. Intensitatea este dată de amplitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct de vedere sunetele pot fi puternice, medii, slabe.

3. Timbrul este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este însoţit şi de alte tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Aceste sunete sunt numite armonice şi diferă de la un instrument la altul.

SENZAŢIILE CUTANATE sunt de două tipuri: tactile şi termice, dar unii introduc în această categorie şi

senzaţiile de durere. 1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune)

Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin în contact cu pielea. Dau informaţii despre netezimea, duritatea, asperitatea obiectelor. Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare) dau informaţii despre întinderea şi forma obiectelor.

2) Senzaţiile termice (de temperatură) Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor. Dau informaţii despre proprietăţile calorice ale obiectelor. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare (adaptare termică).

SENZAŢIILE OLFACTIVE

Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Aceste senzaţii au calităţi diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină, miros de trandafir etc.). Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). Au rol de apărate împotriva unor substanţe nocive. SENZAŢIILE GUSTATIVE

Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală. Există patru gusturi fundamentale: sărat (clorura de sodiu), amar (chinina), dulce (zaharina), acru (acid acetic).

CORNEL HAVÂRNEANU

10

Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Au rol de apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea comportamentului alimentar. Au o tonalitate afectivă pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut).

Senzaţiile proprioceprive furnizează informaţii despre poziţia membrelor, a trunchiului şi a capului, precum şi despre direcţia, durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre: • poziţia membrelor (somatoestezia) • poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru) • mişcarea membrelor (kinestezice)

Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi: • Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea, setea, sufocarea) • Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi (dureri

musculare, dureri intestinale etc.). I.2. PERCEPŢIILE Percepţia se referă la modul în care interpretăm şi înţelegem mesajele provenite de la

organele senzoriale. Procesul este asemănător pentru cei mai mulţi dintre oameni, dacă nu ar fi aşa atunci fiecare ar interpreta informaţia senzorială primită în mod diferit, iar lumea nu ar mai fi o “realitate” comună. Există aspecte ale percepţiei care sunt specifice pentru un anumit individ sau pentru membrii unei culturi. Experienţa trăită, motivaţia, memoria şi emoţiile pot influenţa percepţia. De exemplu, percepţia vizuală a unui cuţit este aceeaşi, deoarece există modalităţi înnăscute de a organiza informaţia vizuală. Dar cuţitul poate avea semnificaţii perceptive unice pentru fiecare individ: dacă a fost atacat de cineva cu un cuţit, dacă are un cuţit de vânătoare asemănător sau atunci când se întrebă dacă ar fi bun pentru a-l folosi la bucătărie.

În continuare vom descrie proprietăţile organizării perceptive specifice tuturor oamenilor şi vom analiza câteva dintre modalităţile care fac ca percepţia să fie individuală.

I.2.1. LEGILE PERCEPŢIEI Teoria imaginii sau semnului Helmholtz examinează modul în care oamenii percep vizual aspectele tridimensionale ale

lumii, în condiţiile în care imaginea care se formează pe retină este bidimensională. Helmholtz consideră că fără experienţa anterioară, învăţare şi memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens. Conform acestei teorii, atunci când citim un text dintr-o carte se produce corelarea senzaţiei vizuale cu experienţa de atingere şi manipulare a cărţii. În acest fel distingerea unei forme din fundal necesită experienţă. De asemenea, fiecare imagine care ajunge la retină trebuie, prin experienţă, să fie un semn care să se potrivească cu informaţia pe care o are observatorul.

Teoria percepţiei directe Dacă ceea ce sugerează Helmholtz este adevărat, adică învăţarea este cheia distingerii unei

forme de fond, atunci cum se explică faptul că noii născuţi pot se descurce atât de bine cu stimulii externi?

Gibson argumentează că oamenii sunt predeterminaţi genetic şi biologic de la naştere să dea sens percepţiilor. Astfel, caracteristici importante cum ar fi forma, distanţa şi mărimea obiectelor, sunt


11

percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin membrii sănătoşi ai unei specii. Aceste mecanisme sunt celulele specializate pentru detecţia culorilor sau mişcării. Se susţine ideea existenţei unei percepţii directe, realizate prin mecanisme înnăscute.

Gibson vorbeşte despre invariantele observabile, care intervin în percepţia vizuală şi care pot genera informaţii despre distanţa, mişcarea sau forma obiectelor. Un astfel de invariant este gradul de detaliu, adică diferenţele de detaliu. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale obiectelor care ne sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt la distanţă. Gibson consideră că mecanismele senzitive înnăscute ale gradului de detaliere sunt folosite ca invariant pentru estimarea mărimii unui nou obiect, fără a fi necesară experienţa anterioară.

Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei: învăţarea, experienţa anterioară şi organizarea neurobiologică. Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că aceste puncte de vedere nu se exclud. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare organizare perceptivă.

I.2.2. PERCEPŢIA FORMEI Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în unităţi cu sens prin intermediul

percepţiei vizuale. Se pune problema dacă percepţia vizuală are la bază doar mecanisme înnăscute care în mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor externi, sau dacă această convertire este rezultatul experienţei anterioare. Cei mai mulţi cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii pe baza inferenţelor pe care le facem plecând de la senzaţii. Aceste inferenţe se bazează pe experienţa noastră cu obiectele din mediul fizic înconjurător.

Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură, adică un obiect, de fundal. De exemplu, să distingem un copac de cer sau o persoană de peretele camerei. Se vorbeşte de separarea figurii de fond. Figurile reversibile demonstrează că separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor, deoarece aceeaşi figură reversibilă se dovedeşte o avea o organizare perceptivă diferită în funcţie de modul cum o privim. Psihologii gestaltişti au fost primii interesaţi de modul în care mintea prelucrează informaţiile pentru a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes.

Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea structuralistă, care împarte percepţia în părţi componente nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei este greşită, deoarece oamenii îşi organizează percepţia ca întreg. Gestaltiştii argumentează că noi putem recunoaşte aceeaşi melodie chiar dacă este cântată cu instrumente diferite. Relaţia dintre părţi este mai importantă decât însăşi părţile sau “întregul este mai important decât suma părţilor”. Gestaltiştii au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii, printre care amintim: figură-fond, apropiere, similaritate, continuitate, închidere, simplificare.

1. Figură-fond. Când percepem un stimul vizual, o parte din ceea ce vedem este în centrul atenţiei şi anume obiectul, figura, iar restul formează fondul percepţiei. Obiectul percepţiei este perceput în detaliu: contur, structură, soliditate.

2. Proximitatea. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute împreună. 3. Continuitatea. Se referă la faptul că liniile sau punctele care formează o linie dreaptă sau o

curbă vor fi văzute împreună, iar liniile vor părea că urmează aceeaşi cale. 4. Similaritate. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare sunt percepute împreună. 5. Închidere. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete. Astfel, vor fi

completate informaţiile senzoriale care lipsesc pentru a crea o percepţie completă şi întreagă.

CORNEL HAVÂRNEANU

12

S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta să se dea un sens lumii. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. Acest principiu se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca un ansamblu deoarece, au aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare.

Percepţia mişcării este foarte sensibilă, astfel că văzând doar o parte din obiectul care se mişcă sau doar zărind direcţia mişcării, mecanismele perceptive vor “completa golurile” creând percepţia unui singur obiect în mişcare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care o persoană percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se mişcă (este staţionar).

Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii exterioare. Astfel, dacă vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi. În percepţia lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii, sunt văzute ca fiind întregi. Astfel, sistemul nostru perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi.

I.2.3. CONSTANTELE PERCEPTIVE Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă, mesele, lămpile, oamenii nu-şi schimbă

mărimea, culoarea sau mărirea de la un moment la altul. Senzaţiile sunt cele care ne dau informaţii despre schimbările care apar de la un moment dat. Dacă noi am examina lumea doar pe baza imaginilor proiectate pe retină, imaginile familiare şi-ar schimba constant mărimea şi forma în funcţie de unghiul din care le-am vedea. Cu toate aceste alterări datorate unghiului sau distanţei de la care sunt văzute obiectele, noi recunoaştem obiectele familiare. Acesta este una din funcţiile de bază ale percepţiei. De exemplu, dacă ne uităm la o maşină parcată în timp ce ne îndepărtăm de aceasta, sistemul senzorial transmite în acest timp mesaje către creier. Imaginea maşinii este proiectată pe retină. Dacă continuăm să privim maşina, imaginea ei pe retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm de maşină. Deşi imaginea senzorială a maşinii se micşorează, noi nu percepem că maşina îşi schimbă mărimea, ci că se măreşte distanţa de la noi până la maşina respectivă.

Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modică mărimea. În sprijinul acestei afirmaţii, dăm exemplu unui pacient de 53 de ani, orb din naştere şi care a fost operat de cataractă. După operaţie subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli senzoriali. Într-o zi, însă s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a privi mai bine “micile” obiecte, pe care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute atinge. Din păcate “micile” obiecte erau maşinile care se deplasau pe stradă iar geamul se afla la etajul al patrulea.

Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. Ea se dezvoltă la copii după vârsta de şase luni. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat fotografii cu figuri umane mari şi mici. Adulţii, care posedă constanţa mărimii ar încerca să atingă fotografiile figurilor mari, figurile mici considerându-le ca fiind mai depărtate. Copii de 5 luni au încercat să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât şi pe cale care conţinea figuri umane mai mari. Copii de 7 luni încearcă să întindă mâna mai des spre figurile mari, ceea ce indică constanţa mărimii, şi par să reacţioneze la figurile mici ca şi cum aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse. Toate acestea indică faptul că constanţa mărimii este rezultatul experienţei individului.

Constanţa formei se realizează, de asemenea pe parcursul experienţei. Obiectele sunt percepute ca rămânând constante chiar dacă imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. O uşă apare


13

ca dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial deschisă, dar noi nu percepem uşa ca modificându-şi forma. De fapt noi percepem că uşa este deschisă.

Constanţa culorii. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor condiţii de luminozitate sau de mediu din care vin informaţiile vizuale.

O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. Datorită acesteia obiectele par să aibă aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute. De exemplu, chiar dacă o foaie gri la lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric, la umbră, totuşi foaia albă ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis, în funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii provoacă schimbări considerabile asupra receptorilor vizuali.

Aceste procese ale constanţei perceptive, sunt folosite de oameni, în mod automat, pentru interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. În acest fel ei nu folosesc numai informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali.

I.2.4. PERCEPŢIA ADÂNCIMII Retina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate percepe adâncimea. Totuşi oamenii sunt

capabili să perceapă lumea tridimensional, deoarece ochii şi creierul uman utilizând un număr de semne bidimensionale creează distanţele perceptive.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru percepţia distanţei. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur ochi, iar altele sunt binoculare, pentru că pot fi percepute doar cu ambii ochi.

Un tip de informaţie monoculară este gradientul texturii obiectelor. Gradientul texturii obiectelor este mai mare şi mai vizibilă la obiectele care sunt mai apropiate şi mai mici atunci când ne îndepărtăm de acestea. Pe o suprafaţă curbă elementele sunt mai înclinate. Aceste informaţii singure ar putea da suficiente informaţii pentru perceperea adâncimii.

Un alt tip de informaţii se referă la perspectiva lineară. Linii paralele tind să se apropie la orizont şi să se depărteze în apropierea noastră. Acest fenomen apare în momentul în care privim liniile de cale ferată. Acestea tind să se apropie pe măsură ce se îndepărtează de noi. Acest fenomen este explicat prin faptul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine mai mică pe retină.

Suprapunerea este un alt tip de informaţie. Noi ştim că dacă un obiect se suprapune peste altul, atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului şi deci este mai departe de noi.

Mărimea relativă este un factor al percepţiei adâncimii, dacă cunoaştem cât de mare este un anumit obiect. După însuşirea constanţei mărimii, noi putem evalua distanţa până la un obiect în funcţie de cât de mare ne apare un alt obiect al cărui mărime o cunoaştem. Dacă într-o cameră sunt două scaune despre care ştim că au aceeaşi mărime, dar unul ne apare ca fiind mai mare iar celălalt mai mic, vom presupune imediat că scaunul mai mic se află, de fapt, mai departe de noi.

Dacă privim obiecte aflate la distanţă considerabilă, perspectiva lineară este cea care dă sensul adâncimii, deoarece cu cât distanţa este mai mare cu atât praful, poluarea, gazele existente în aer tind să reducă claritatea. Culorile obiectelor aflate la distanţă sunt mai pastelate, contururile mai neclare, în timp ce obiectele apropiate apar mai precise şi strălucitoare.

CORNEL HAVÂRNEANU

14

Distribuţia umbrelor ne dă, de asemenea, informaţii despre depărtare. Umbrele oferă informaţii despre unghiuri şi curbe, care la rândul lor ne dau informaţii despre părţile unui obiect care sunt mai apropiate de noi în comparaţie cu altele.

Dacă mişcăm capul dintr-o parte în alta vom constata că obiectele apropiate par să se mişte pe o distanţă destul de mare, în timp ce obiectele aflate mai departe se mişcă mai puţin. Mişcarea relativă a obiectelor ne oferă informaţii despre distanţa la care se află obiectele. Obiectele aflate la distanţă de noi par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet în comparaţie cu obiectele apropiate.

Acomodarea cristalinului pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă, de asemenea, informaţii despre distanţă. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra asupra obiectelor apropiate. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru, iar tensiunea acestora dă informaţii despre distanţa la care se află obiectele.

Aţi privit vreodată o lună plină imediat ce a răsărit, la orizont? Pare enormă. Aceeaşi lună plină nu mai este la fel de mare atunci când se află în înaltul cerului. Într-o serie de experimente, Kaufman şi Rock (1962), au demonstrat că iluzia lunii se explică prin semnele monoculare învăţate, şi anume, constanţa mărimii şi suprapunerea. Ei au constat că atunci când luna este deasupra capului este dificil să evaluăm cât de mare este. Nici una dintre informaţiile monoculare nu ne ajută să determinăm mărimea unui obiect din înaltul cerului. Perspectiva lineară nu poate fi folosită, mărimea relativă nu ne ajută pentru că nu există bază de comparaţie, nu există un grad de detaliere pentru că nu mai este nimic între lună şi noi pentru a ne indica o schimbare în detaliu. Perspectiva lineară ne oferă câteva informaţii. Dacă luna arată mai şters înseamnă că ea se află la mai mult de 20-30 mile depărtare. Situaţia este alta atunci când luna abia răsare. Autorii au observat că iluzia lunii este mai accentuată atunci când există un număr mare de obiecte care separă observatorul de răsăritul lunii. Dacă, de exemplu, luna răsare în spatele clădirilor şi luminilor unui oraş, informaţiile despre adâncime vor avea efect imediat. Unul dintre cele mai puternice semne este suprapunerea. Dacă luna este în spatele oraşului asta înseamnă că este mai departe. Înălţimea planului oferă informaţii utile. Pentru că luna este cea mai înaltă în planul care se desfăşoară între suprafaţa pământului şi lună este evident că ea este mai departe decât orice alt element din plan.

Este destul de dificil să credem că de fapt iluzia unei luni enorme este rezultatul învăţării şi experienţei noastre, pentru că oamenii cred că fenomenul se datorează opticii sau atmosferei.

I.2.5. VEDEREA BINOCULARĂ Un semnal al vederii binoculare este convergenţa globilor oculari. Dacă privim un obiect care

este mai aproape de 8 metri ochii trebuie să conveargă asupra obiectului pentru a-l percepe ca singurul obiect clar din câmpul perceptiv. Dar dacă am privi un obiect aflat la distanţă, în timp ce ţinem un deget al mânii în faţa noastră, degetul va fi văzut având contururi neclare. Dacă privim degetul, vom vedea o sigură imagine clară. Prin convergenţa globilor oculari asupra degetului se creează tensiune în muşchii solicitaţi pentru realizarea acestei mişcări. Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de tensiune musculară înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distanţă.

În cazul în care obiectul se află la o distanţă mai mare de 8 metri convergenţa nu mai apare. Diferenţa dintre imaginile retiniene este un alt tip de informaţie binoculară. Deoarece ochii sunt

la o anumită distanţă unul faţă ce celălalt, obiectele aflate mai aproape de 8 metri au localizări diferite


15

pe retina fiecărui ochi. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe retină imagini forate diferite, în timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină neconcordanţă.

Combinând semnalele monoculare cu cele binoculare suntem capabili să percepem lumea tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale.

Perceperea pantei. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau prăpăstiile, cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei. Gibson şi Walk (1960) au construit un sistem numit panta vizuală, o masă cu o suprafaţă de sticlă marcată pentru a simula panta abruptă pe o parte, iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Sticla nu permitea căderea efectivă de pe masă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante, abruptă şi cea mai puţin abruptă. S-a constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru evitarea pantelor abrupte. Puii abia născuţi au refuzat să treacă peste “prăpastie”. Spre deosebire de puii de animale, noii născuţi nu au precocitatea mişcării. Ei nu au independenţă în mişcare până la aproximativ 6 luni, independenţa în mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării căderii în gol. Când copii pot fi testaţi, ei deja au învăţat să evite căderea în gol. Se consideră că această evitare este o predispoziţie înnăscută, dar care începe să se manifeste abia când copilul atinge vârsta de 6 luni.

I.2.6. INFLUENŢE INDIVIDUALE ŞI CULTURALE ASUPRA PERCEPŢIEI Un anumit număr de caracteristici personale pot influenţa procesul de percepţie. Copiii săraci

estimau monezile ca fiind mai mari decât copii proveniţi din familiile bogate. S-a constat că este mult mai probabil ca persoanele înfometate să perceapă tablourile ambigue ca reprezentând hrană, în comparaţie au persoanele care abia au mâncat (McCelland şi Atkinson, 1948). Femeile se percep mai atractive sexual atunci când sunt înconjurate de bărbaţi (Stephan, Berscheid & Walster, 1971) decât atunci când nu sunt înconjurate de bărbaţi.

Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei. În 1963, Sgall, Campbell şi Herskovitz, au realizat un studiu folosind subiecţi din culturi industrializate şi neindustrializate. Ei au cerut subiecţilor să evalueze dificultatea stimulilor “Muller-Lyer” şi desenul “segmente perpendiculare”.

Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare înnăscuţi sunt determinanţi ai percepţiei, atunci este de aşteptat să nu apară diferenţe între culturi în ceea ce priveşte evaluările eronate. Dacă, experienţele diferite ale oamenilor care au crescut în medii diferite pot influenţa percepţia, atunci aceste diferenţe vor apărea în judecăţile făcute.

Muller-Lyer Segmente perpendiculare

Rezultatele au evidenţiat câteva diferenţe culturale, sugerând că învăţarea joacă un rol important în dezvoltarea abilităţilor de percepţie. Astfel, populaţia zulu (din sudul Africii) vede mai puţine unghiuri şi colţuri în comparaţie cu cei care trăiesc în clădiri rectangulare. De aceea, probabil aceştia au fost mai puţin sensibili la iluzia “Muller-Lyer” şi cea cu “segmente perpendiculare”. Totuşi cei din populaţia zulu care trăiesc în oraş au fost sensibili la aceste iluzii perceptive. Concluzia este că

CORNEL HAVÂRNEANU

16

diferenţele în percepţie nu sunt înnăscute ci se datorează diferenţelor de experienţă. Acest fapt dovedeşte că factorii culturali şi individuali joacă un rol important în percepţie.

I.2.7. PERCEPŢIA VIZUALĂ. De-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu

apariţia teoriilor cognitive. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai cuprinzătoare. Astfel, percepţia este “mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în experienţa obiectelor, evenimentelor, sunetelor, gusturilor etc.”.

Chiar dacă percepţia vizuală apare la prima vedere a fi extrem de simplă, studiile experimentale din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. Astfel, chiar şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns decât la performanţa mai mare de a identifica obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. Computerele nu au ajuns, în ceea ce priveşte abilităţile vizuale, nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. De altfel, cercetările din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de adaptare la mediu. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei speciilor, menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea informaţiilor vizuale.

Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr Punctul de plecare al acestei teorii este acela că există diferite niveluri de explicare a

fenomenelor psihice. Pentru a înţelege această abordare, să luăm de exemplu explicarea unui automobil şi a funcţionării lui. La un nivel de explicaţie, putem distinge motorul, roţile, volanul, schimbătorul de viteze şi alte componente. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe care-l are bateria în alimentarea motorului, sistemul de răcire, carburatorul etc. În fine, la nivelul cel mai general de explicaţie, putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de persoane, marfă etc.).

Plecând de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie care postulează existenţa a trei niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Astfel, “în vârf” se găseşte nivelul computaţional, care se referă la scopul general al percepţiei vizuale, la mijloc avem nivelul algoritmic (procesele psihice implicate în percepţie), iar la bază se găseşte nivelul “hard”, adică procesele neurochimice din creier.

Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul lor, psihologii consideră că cel mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Să ne referim la exemplul cu descrierea automobilului, dat anterior. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecărei părţi componente a maşinii, dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina etc.), nu vom putea să înţelegem de ce aceste componente sunt construite şi asamblate în acest fel. Însă, odată ce înţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport, vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă de energie, de o formă aerodinamică etc. Cu toate acestea, este foarte dificil de conceput o teorie computaţională în cazul percepţiei vizuale, chiar mai dificil decât în exemplul cu automobilul. De ce? Pentru că percepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe, cum ar fi: orientarea în mediul înconjurător, menţinerea echilibrului, recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. În consecinţă, este mai util să dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat.


17

În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală, Marr afirmă că procesele implicate în percepţia vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe), care furnizează informaţii din ce în ce mai detaliate despre mediul înconjurător. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale: • schiţa primară: se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei stimulului în

câmpul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor. Schiţa primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia stimulului, “separând” stimulul de mediul său, fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta. Acum se detectează conturul, mişcarea, textura (tipul suprafeţei), culoarea şi dispunerea spaţială.

• schiţa intermediară 2D+1/2: incorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor (feţelor) şi obiectelor. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea, orientarea în spaţiu a suprafeţelor vizibile, totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului respectiv. Însă ea este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de poziţia în care se află acesta. Din această cauză, ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională, ci o schiţă intermediară între cea bidimensională şi cea tridimensională.

• modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a poziţiei lor relative în spaţiu, într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului. Această schiţă finală, tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale subiectului (prelucrare top-down sau de sus în jos) care contribuie la identificarea, recunoaşterea şi clasificarea obiectului, indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. Astfel, o masă este văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie, chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină este un trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele.

Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară, iar ultimul stadiu face parte din prelucrarea vizuală secundară (complexă).

Schiţa primară. Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice

esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare. În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe)

primare: reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau întreagă. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea

Stimuli vizuali

Schiţă primară

Procesarea distanţei şi adâncimii

Procesarea mişcării

Detectarea poziţiei, formei prin procesarea umbrelor

Procesarea texturii

Procesarea culorii

Schiţa intermediară 2+1/2 D

Reprezentarea 3 D

CORNEL HAVÂRNEANU

18

luminii scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor percepute. Schiţa primară de bază.

Cea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor pentru separarea obiectului de fondul său. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor semnificative în intensitatea luminii, care survin de obicei la marginea obiectelor.

Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la marginea obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcliff (1965, apud. Miclea, 1994) asupra unei specii de crab de mare numit Limulus. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă receptori vizuali foarte mari şi în număr redus. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii conectaţi la aceşti receptori, atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi o bandă întunecată). S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din zona de contur. Astfel, celulele din zona mai luminoasă manifestă o rată crescută a descărcărilor, în timp ce celulele din zona întunecată au o rată mult redusă a descărcărilor. Acelaşi mecanism este prezent şi la om, ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de e exagera diferenţele între potenţiale, “îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. Această “îngroşare” a contururilor permite o mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor. Schiţa primară complexă.

Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de bază. Procesările de informaţii care au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple care ţin de organizarea câmpului perceptiv, reguli achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltării sale. Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei, a mărimii obiectelor, precum şi regulile de organizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia gestaltistă. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare, care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe.

Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D Este o schiţă centrată pe subiect, iar în acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) încă nu este

recunoscut ca atare, ci doar separat de mediul înconjurător şi “proiectat” pe retină. Ambele schiţe (primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea obiectului şi nu sunt supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. Acest stadiu al percepţiei se mai numeşte şi preatenţional.

Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei, adâncimii, mişcării, formei, texturii şi culorii obiectului.

Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări, deci vin să valideze modelul computaţional al lui Marr. Astfel, pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului ca urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu recunoaşterea vizuală a obiectelor. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi, psihologii au stabilit că procesele vizuale perceptive de bază erau prezente, dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a obiectelor percepute. Ca o curiozitate, aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele prezentate vizual, chiar dacă le puteau descrie caracteristicile fizice, în schimb dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi senzoriale, recunoaşterea se producea după un timp.


19

Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări. Astfel, ea nu conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care este privit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri este nevoie de intervenţia unor mecanisme superioare de prelucrare a informaţiei, care să contribuie la recunoaşterea obiectului.

Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente) Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară

astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. În special în această etapă, care este una atenţională, conştientă, un rol important îl joacă informaţiile anterioare ale subiectului, deci procesările descendente de tip top-down.

Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în partea cursului ce se ocupă de recunoaşterea obiectelor.

I.2.8. ORGANIZAREA PERCEPTIVĂ Aşa cum am observat până acum, ceea ce stă la baza percepţiei vizuale primare sunt

contururile, textura, culoarea şi alte caracteristici fizice ale stimulilor. Cu toate acestea, percepţia noastră finală nu conţine aceste elemente separat, ci le organizează în aşa fel încât ceea ce percepem este o lume compusă din obiecte şi fiinţe.

Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul perceptiv aparţine şcolii gestaltiste, formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în Statele Unite, între cele două războaie mondiale (Koffka, Kohler etc.). Ei au emis unele principii, care stau la baza percepţiei umane. Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi ale obiectelor, cum ar fi simetria şi rectilinearitatea. Cele mai importante principii gestaltiste au fost prezentate anterior.

Legile gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod practic), dar nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice care stau la baza producerii acestor efecte. Ele descriau cum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv, în timpul percepţiei, fără însă a explica fenomenul.

De asemenea, nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme înnăscute sau nu. Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă, dar nu s-a clarificat dacă ele sunt determinate genetic sau sunt învăţate. Oricum, s-a stabilit că rolul acestor mecanisme este acela de a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul perceptiv vizual.

Unele cercetări recente au arătat că diferenţele de luminozitate, culoare şi textură stau la baza organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legile gestaltiste.

I.2.9. RECUNOAŞTEREA OBIECTELOR Recunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin

efort, încât la prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu cu unul foarte complicat, aşa cum de altfel este în realitate.

Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor. Mai întâi, oamenii trebuie să discrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător, în special pentru că cele mai multe obiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele. Deci, o serie de procese implicate în recunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor, adică stabilirea graniţelor dintre ele, indiferent dacă ele se suprapun. Spre exemplu, într-o cameră obişnuită, se află peste 100 de

CORNEL HAVÂRNEANU

20

obiecte, iar dintre acestea, aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute. Procesele care ajută la discriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară, care se supun legilor gestaltiste în organizarea câmpului perceptiv.

A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuri posibile de vedere şi de la distanţe diferite. Spre exemplu, o proiecţia retiniană a unei mese rotunde este foarte diferită, în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul. Dacă privim masa de sus, ea apare ca un disc perfect rotund, dacă e privită din lateral, discul rotund devine unul elipsoidal etc. Cu toate aceste diferenţe, oamenii percep obiectele ca fiind constante în formă şi mărime, chiar dacă proiecţia lor retiniană nu este la fel. Deci, o serie de procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acest lucru.

În fine, la un nivel de superior procesare a informaţiilor, oamenii pot identifica obiectele ca făcând parte din aceeaşi categorie, chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. De exemplu, scaunele diferă între ele prin mărime, formă, culoare etc., dar oamenii pot recunoaşte cu destulă uşurinţă că e vorba de scaune.

Este important să observăm că atunci când vorbim de recunoaşterea obiectelor, mai ales cele tridimensionale, noi vorbim practic de mai multe activităţi care se desfăşoară în paralel, furnizând diferite tipuri de informaţii. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. Ştim cum ar trebui să arate obiectul pentru a-l identifica ca fiind pisică, indiferent de unghiul din care privim obiectul. Apoi, ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de faţă, animal de casă, la prins şoareci) şi mai ştim că face parte dintr-o categorie anume, adică categoria “pisică”.

Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie simplă pentru a explica cum funcţionează recunoaşterea obiectelor. Conform cu aceasta, recunoaşterea are loc în etape, ca în figura de mai jos:

Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie, adică unele procese ulterioare (ex. clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. formarea descrierii obiectului care este dependentă de punctul de vedere al observatorului). Clasificarea perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu informaţiile stocate anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. Clasificarea semantică implică activarea din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput, iar denumirea, implică activarea numelui obiectului, împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu, odată cu activarea numelui “pisică” se activează, e drept mai slab, şi numele “şoarece” sau “câine”, întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în care obiectul “pisică” este întâlnit).

Procesare vizuală primară

Descriere a obiectului dependentă de punctul de vedere a observatorului

Clasificare perceptuală

Clasificare semantică

Denumirea obiectului


21

Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că avem de-a face în recunoaştere, atât cu prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie), cât şi cu prelucrări descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale).

Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite tumori pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor, în funcţie de partea din sistemul de recunoaştere a obiectelor care era afectată. Spre exemplu, pacienţii cărora le era afectată partea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică, manifestau afazie optică, caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul vizual, chiar dacă acestea erau şi atinse şi dificultăţi de utilizare a obiectelor, fără a putea descrie funcţiile la care ele puteau servi (ex. puteau mânui adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este utilizată pentru a mânca).

Există diferite tipuri de informaţie care sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul recunoaşterii obiectelor. Este util să distingem între informaţiile vizuale, cele semantice şi denumirea obiectului, precum şi în care dintre etape sunt ele prelucrate, întrucât ele corespund diverselor procese de prelucrare a informaţiilor. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este susţinut de studiile efectuate pe pacienţi care aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele tipuri de informaţii.

Unii teoreticieni (Watt, 1988) au pornit de la principiile gestaltiste şi au propus o teorie privind recunoaşterea obiectelor, care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generale şi mergând spre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia apoi, părţile acestuia. Dacă ţinem seama de faptul că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive limitate, există într-adevăr o logică privind această abordare. Astfel, oamenii vor alege acele metode de prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească resursele cognitive într-un mod cât mai adecvat, mai economic posibil. Spre exemplu, doi câini se vor asemăna mult mai mult la nivel general (adică amândoi au capul orientat în faţă, au patru picioare, coadă etc.), însă aceştia vor diferi foarte mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi din punct de vedere a formei capului, a blănii, a înălţimii etc.). Pornind de la acest exemplu, se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai utilă realizarea unei analize la nivel general decât o analiză la nivel specific, întrucât prima ne oferă mai multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte, în detrimentul aspectelor particulare.

Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor. Navon (1977) a realizat primul un experiment care ilustrează această tendinţă. El a prezentat

subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos:

Subiecţii trebuiau să recunoască cât mai repede una din cele două litere mici “S” sau “H” din care erau formate cele două litere mari. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea literei mici (viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de cea mică (ca în figura din stânga), dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci când literele mici coincideau cu litera mare (figura din dreapta). În experimentul următor, Navon le-a cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. În acest caz, timpii de reacţie erau aceeaşi, indiferent

S S S S S S SSSSSSSSSSSSSS S S S S S S

H H H H H H HHHHHHHHHHHH H H H H H H

CORNEL HAVÂRNEANU

22

dacă litera mare era sau nu aceeaşi ca şi cea mică. Navon a concluzionat că în procesul percepţiei vizuale se porneşte de la structuri globale către cele din ce în ce mai specifice, adică “imaginea este mai degrabă descompusă decât construită” (Navon, 1977).

Cu toate aceste evidenţe, Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală, a

întregului, precede prelucrarea specifică, a detaliului, doar dacă structura globală poate fi cuprinsă, fixată cu un singur ochi. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai lui Navon, dar care variau în dimensiuni (foarte mici, mici, medii, mari şi foarte mari). Astfel, s-a observat că cu cât structura globală creşte în dimensiuni, cu atât mai mult părţile ei componente au tendinţa de a fi recunoscute înaintea întregului (adică dacă literele mari aveau dimensiuni foarte mari, atunci, oamenii recunoşteau mai repede literele mici din care erau compuse cele mari). Acest lucru demonstrează că oamenii folosesc un nivel mediu de generalitate în percepţie care să la asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informaţiei. Astfel, dacă obiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului, întregul este perceput înaintea detaliilor, iar dacă obiectul depăşeşte această dimensiune medie, atunci detaliile sunt percepute, recunoscute, înaintea întregului.

Modelul computaţional al lui Marr Aici este vorba de fapt de formarea schiţei tridimensionale 3D. Vă reamintim că schiţa sau

reprezentarea intermediară 2+1/2 D, care stă la baza celei 3D, este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). Spre deosebire de aceasta, reprezentarea 3D este independentă de acest punct particular de vedere. Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3D: • accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie; • scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate

formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare;

• stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea incorporează similarităţile dintre obiectele care fac parte din aceeaşi categorie, iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea mai incorporează şi diferenţele evidente dintre acestea.

Pornind de la aceste trei criterii, Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaşterea obiectelor. Presupunerea de bază a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază care intră în alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. Ei au spus că principala unitate de bază care intră în componenţa tuturor obiectelor este cilindrul care posedă o axă majoră. Conform acestei teorii, toate obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază, organizate într-o structură ierarhică. Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. între corpul uman şi cel al unui urangutan), atunci când acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. În procesul recunoaşterii, oamenii identifică orientarea şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti cilindri, elemente care rămân stabile indiferent de perspectiva observatorului. Astfel, subiecţii făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii care reprezintă braţele şi cel care reprezintă corpul (urangutanii au braţele mai lungi decât corpul, în timp ce la oameni este invers). În fine, Marr şi Nishihara consideră că identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu modelele obiectelor stocate în memorie.


23

Modelul lui Biederman (1987) În realizarea modelului său, Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara, pe care

însă îl dezvoltă. El spune că recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora, componente care au la bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi etc.) sau prescurtat geoni. Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi, din a căror combinaţie se poate realiza orice obiect. Poate părea paradoxal că cu doar atât de puţine elemente de bază se poate realiza orice obiect, dar avem exemplul limbii engleze (care are un vocabular dublu decât cel al limbii române datorită originii ei duble, latine şi germanice), in care cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt vorbit.

Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor, etape prezentate în schema de mai jos:

După ce se identifică contururile, înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor), au loc alte două procese care ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea proprietăţilor non-accidentale şi a concavităţilor. Detectarea proprietăţilor non-accidentale sau a regularităţilor, permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de vizibilitate scăzută. Ea se bazează pe existenţa unor proprietăţi invariante referitoare la simetrie, colinearitate, curbură, paralelism şi unirea contururilor. Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării unora dintre iluziile optice.

Detectarea concavităţilor este foarte importantă, concavitatea fiind elementul principal care duce la recunoaşterea unui geon, a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea obiectelor, a geonilor din care acestea sunt formate, a fost demonstrată prin realizarea unor experimente care au dovedit că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea concavităţilor.

Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică, modelele lui Marr şi Biederman nu explică complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. Spre exemplu, nu ţin seama de modul în care contextul influenţează recunoaşterea obiectelor sau cum discriminează oamenii obiectele din cadrul aceleiaşi categorii, care au la bază aceeaşi geoni.

Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor. El a prezentat subiecţilor săi, pentru a fi recunoscute, obiecte într-una din următoarele trei condiţii: fără context, într-un

Extragerea contururilor

Detectarea proprietăţilor non-accidentale

Segmentarea obiectelor în sectoare cu concavităţi

Determinarea componentelor

(a geonilor)

Potrivirea componentelor cu reprezentarea obiectului în

memorie

Identificare

CORNEL HAVÂRNEANU

24

context familiar (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context nefamiliar (ex. cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre părţile componente) decât în condiţia fără context, iar atunci, obiectele erau mai repede recunoscute decât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar.

I.2.10 RECUNOAŞTEREA TRĂSĂTURILOR În general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii

recunosc figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii obiectelor tridimensionale. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal există trei tipuri de teorii privind recunoaşterea trăsăturilor.

Teoria modelelor. Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură ale trăsăturilor pe care

trebuie să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea înconjurătoare. Astfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să identificăm pe baza lui orice altă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări diferite, fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din memorie este idealizat, adică întruneşte doar caracteristicile de bază, iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu modelul din memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu atât recunoaşterea este mai rapidă.

Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de limitată, iar psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care explică mai multe fenomene.

Teoria atributelor. În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute.

Astfel, recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă care le întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci, cu cât o trăsătură are mai multe atribute, cu atât mai greu va fi ea recunoscută. Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a testa această ipoteză. El a comparat timpul necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere care difereau în privinţa numărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele erau mai bune atunci când atributele erau mai puţine.

Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor este şi ea limitată deoarece nu explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială.

Teoria descrierilor structurale. Aceasta este o teorie de dată recentă şi nu este încă suficient dezvoltată. Descrierea structurală constă în propoziţii care formează unitatea cea mai mică de informaţie

care are un înţeles. În conformitate cu Bruce şi Green (1990), aceste propoziţii descriu atât natura elementelor care alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupă aceste părţi. Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele cinci propoziţii: există două părţi; o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală; linia verticală susţine linia orizontală;


25

linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală. După cum observaţi, descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre trăsături, conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din descrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii, ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci când apare sub o mare varietate de forme.

Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are loc recunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, un neajuns al acestei teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului.

I.2.11. RECUNOAŞTEREA FEŢEI UMANE Există numeroase motive care ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte

separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a recunoaşte corect feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră cotidiană, apoi pentru că recunoaşterea unei feţe umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a obiectelor şi, în fine, pentru că în ultimii ani, numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult, încât se poate spune fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscute obiectele.

Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor. Cea mai cunoscută tulburare se numeşte prospagnozia şi constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare, mergând chiar până la nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau fotografii. Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă nerecunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii acestui stimul (spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât între două obiecte diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite în această recunoaştere. Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă, şi anume că recunoaşterea feţei umane are la bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor non-umane.

Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui Bruce şi Young (1986).

Modelul informaţiilor configurale. În recunoaşterea feţei umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informaţii:

• informaţii despre trăsăturile individuale ale feţei (ex. culoarea ochilor); • informaţii despre configuraţia elementelor care alcătuiesc figura umană şi despre aranjarea

lor în spaţiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului şi gurii). Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii care se presupune că stau la baza

recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al infractorilor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas, ochi, frunte, păr etc.) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretul-robot asamblând elementele care compun figura criminalului.

Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente care au dovedit importanţa elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat subiecţilor feţe umane compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Partea superioară a feţei provenea de la o celebritate, iar partea inferioară de la o altă celebritate. Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte

CORNEL HAVÂRNEANU

26

persoana de la care provine partea superioară. Rezultatele au evidenţiat că atunci când cele două jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când bucata de nas a părţii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii aveau dificultăţi în a recunoaşte partea superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau. Explicaţia dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o interferenţă între memoria celor două feţe provenite de la cele două celebrităţi.

Repetând experimentul, dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea celor

două jumătăţi, experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt, cea situată acum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de cea inferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii superioare se făcea mult mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. Ei au explicat acest fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat că informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat, deci nu vor mai produce interferenţă, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia mai uşor între cele două jumătăţi.

Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de Rhodes, Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor celebrităţi, acestea sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau figura respectivă în mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi caracteristicile persoanei respective, iar aceste informaţii sunt şi ele configurale.

Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţei umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale, fotografii, desene etc.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere.

Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele lui Bruce şi Valentine (1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor, luminiţe slabe, care nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe acelea din imediata apropiere a luminiţei. Apoi au realizat un film, în întuneric, iar actorul îşi modifica expresia facială astfel ca ea să corespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.). Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta.

Modelul lui Bruce şi Young (1986, 1990). Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul

cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite mai multe tipuri de informaţii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate spune că ei au luat în consideraţie atât procesarea ascendentă, cât şi pe cea descendentă în recunoaşterea feţei). De asemenea, ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit de cea a feţelor nefamiliare, ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri. Ei au propus modelul lor iniţial în 1986, apoi l-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. Pentru a evita încărcarea cu prea multe informaţii, vă prezentăm aici doar modelul din 1990, cel revizuit şi îmbunătăţit, care explică mai multe rezultate experimentale, decât cel propus iniţial.


27

Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente, fiecare corespunzându-i informaţii specifice: • unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin

informaţii privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre feţele familiare. • noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele

familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite. • unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre

persoane (ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii care nu au legătură cu informaţiile autobiografice (amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă).

Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la nivelul componentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este conectată cu celelalte, în timp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise în italic reprezintă un exemplu):

Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din rezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ce adeseori putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la puţin timp de la cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii care au sens (ex: Roşu, Cojocaru etc.) sunt recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor.

I.3. REPREZENTĂRILE

Problema reprezentărilor a fost obiectul unor controverse între filosofi, lingvişti şi psihologi. Deşi este complicată sau încercat abordări ştiinţifice care să-i dea o rezolvare. Dificultăţile explicative provin din definirea conceptului.

Astfel, reprezentarea a fost definită ca imagine unitară dar schematică a însuşirilor concrete ale obiectelor în absenţa acestora din câmpul perceptiv.

Dar reprezentarea a fost definită şi ca o noţiune sau set de simboluri care se referă la un lucru “obiect real” sau “obiect al imaginaţiei” în absenţa acelui obiect.

Dacă considerăm reprezentarea strict intuitivă atunci prima definiţie este acceptabilă. Dar dacă ne raportăm la cea de-a doua definiţie, chiar dacă rămânem în domeniul intuitiv, implicarea aspectelor intelective este evidentă.

Noduri de identitate personală

Am văzut-o des la TV, în reviste etc.

Informaţii semantice Nume ei este Diana sau

Lady D Făcea parte din familia

regală Britanică

Unităţi de recunoaştere facială

păr blond, tunsă scurt, pistruiată, nas relativ

mare etc.

CORNEL HAVÂRNEANU

28

Reprezentările pot fi clasificate după natura lor în interne şi externe. Fiecare din cele două categorii au la rândul lor subcategorii care sunt prezentate în figura de mai jos.

I.3.1. REPREZENTĂRILE EXTERNE După cum deducem din schema de mai sus reprezentările externe pot fi pictoriale sau

lingvistice. Pentru a putea diferenţia între ele facem apel la următorul exemplu. Să presupunem că o echipă de cercetători s-a mutat într-o nouă clădire care are opt birouri dispuse de o parte şi de alta a unui coridor, iar birourile sunt câte patru pe fiecare parte a acestuia aşa cum este prezentat în imaginea de mai jos.

MARIA 100

DAN 111

IOANA 112

BOGDAN 113

CULOAR MARIUS

114 DOINA

115 ANA 116

GEORGE 117

Schema de mai sus poate fi interpretată fie apelând la imaginea vizuală prezentată (imagine

pictorială) fie apelând la următoarele propoziţii (imagine lingvistică). • Maria este în biroul 100 • Dan este în biroul 111 • Ioana este în biroul 112 • George este în biroul 117 • Ana este în biroul 116

Evident, ambele tipuri de reprezentări se referă la acelaşi aspect, cu toate că reprezentarea pictorială este mai apropriară de concret, indicând clar poziţiile ocupanţilor fiecărui birou, dar şi poziţiile relative ale acestora, uni faţă de alţii. Propoziţiile care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea pictorială nu precizează plasarea în mijloc a culoarului, că fiecare birou are aceeaşi dimensiune, că biroul Mariei este situat vis-à-vis de cel al lui Marius etc. Pentru a include toate aceste elemente este nevoie de cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice, fapt care exemplifică dictonul "o imagine valorează cât o mie de cuvinte". Deoarece reprezentarea pictorială este mai apropiată de obiectul reprezentat din lumea reală, dată fiind analogia dintre obiectul real şi reprezentarea acestuia, ea se mai numeşte şi reprezentare de tip analogic.

Cu toate aceste deosebiri, cele două tipuri de reprezentări externe au în comun faptul că ele sunt doar o sinteză, adică nu sunt complete şi nu reprezintă obiectul în totalitate, ci numai aspectele

LINGVISTICE

REPREZENTĂRI

EXTERNE INTERNE

PICTORIALE SIMBOLICE SUB-SIMBOLICE

ANALOGICE PROPOZIŢONALE


29

importante, esenţiale. În exemplul prezentat nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii despre culoarea mochetei din birouri, prezenţa tablourilor pe pereţi etc.

Există şi diferenţe între cele două tipuri de reprezentări. Imaginaţi-vă un desen în care este înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen, iar reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou." Pe baza acestui exemplu vom evidenţia principalele deosebiri dintre aceste două tipuri de reprezentări: 1. Reprezentarea lingvistică este formată din simboluri discrete, iar cea pictorială nu conţine

astfel de simboluri. În reprezentarea lingvistică, fiecare literă este ea însăşi un simbol, dar litera nu mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. De exemplu o jumătate din litera "a" nu semnifică nimic. În reprezentarea pictorială este greu de stabilit care sunt simbolurile ce o conţin. Aici orice linie poate să semnifice ceva, totul depinzând în cele din urmă de contextul întregii imagini;

2. Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea, ca şi pentru relaţiile dintre elemente. În exemplul, "cartea este pe birou", în cazul reprezentării pictoriale simbolurile sunt implicite, ca şi relaţiile dintre elemente, adică depind de context. Nu avem nici o reprezentare grafică a relaţiei "pe";

3. Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale care determină combinarea simbolurilor, în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială;

4. Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de modalităţi senzoriale (vizual, auditiv şi chiar tactil), în timp ce reprezentarea pictorială este concretă şi achiziţionată predominant vizual.

I.3.2. PROPOZIŢIILE CA REPREZENTARE MENTALĂ Reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite, discrete şi abstracte care

reprezintă conţinutul ideatic, mental. Ele reprezintă obiectele conceptuale şi relaţiile dintre acestea într-o formă care nu depinde de limba folosită. De exemplu, oamenii îşi reprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care este aşezată cartea în aceeaşi formă indiferent că o fac în ruseşte sau în engleză şi indiferent de organele de simţ implicate (vizual, auditiv, olfactiv sau tactil). Cu alte cuvinte reprezentările propoziţionale constituie un mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor cognitive. Aceste aspecte pot părea la prima vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizăm reprezentările propoziţionale dacă ele sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială ? Psihologii au rezolvat această problemă pornind de la unele noţiuni de logică.

Noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările propoziţionale. Un predicat este orice poate avea sau lua argumente. În reprezentarea propoziţională "Cartea este pe birou", predicatul este PE, iar argumentele sunt CARTE şi BIROU. Predicatele ţi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de cuvintele obişnuite (pe, carte, birou), dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea mentală, propoziţională a obiectele menţionate. Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul de a lega într-un fel anume argumentele. Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietăţi pe care le au argumentele. În exemplul nostru, predicatul PE ne indică relaţia care există între cele două argumente, CARTE şi BIROU. Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări mentale se face în felul următor:

PE (CARTE, BIROU)

CORNEL HAVÂRNEANU

30

Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. În acelaşi timp un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentarea propoziţională "Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR).

De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate por fi exprimate în scris. De exemplu, reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie:

LOVIT (DAN; MARIUS) RĂNIT (MARIUS)

Chiar dacă avem de-a face cu două predicate, avem o singură reprezentare propoziţională. I.3.3. IMAGINILE CA REPREZENTARE MENTALĂ Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. Cu toate acestea psihologii

s-au preocupat de unele proprietăţi pe care la au acestea şi de legătura cu reprezentările propoziţionale. Două direcţii de cercetare sunt mai importante: rotirea mentală a imaginilor şi scanarea imaginilor.

Rotirea mentală a imaginilor. Experimentele clasice care au folosit rotirea mentală a imaginilor au două etape. În prima

etapă se prezintă participanţilor imagini ţintă (litere sau cifre). În a doua etapă se prezintă aceleaşi imagini ca în faza precedentă, doar că ele sunt rotite sub diverse unghiuri. Sarcina subiecţilor este de a decide dacă imaginea prezentată a doua oară este identică cu cea prezentată iniţial. Rezultatele indică faptul că cu cât este mai mare unghiul de rotire a imaginii cu atât mai lung este şi timpul de decizie al subiecţilor. De exemplu, timpul de decizie pentru o rotaţie de 300 este mai scurt decât cel pentru o rotaţie de 600.

Pornind de la aceste rezultate, psihologii au concluzionat că imaginile mentale par să aibă proprietăţile pe care la au şi obiectele reale. Astfel, ele par să fie localizate într-un fel de spaţiu mental în acelaşi mod în care obiectele din afară sunt localizate în spaţiul fizic, iar imaginile mentale pot fi manipulate (rotite) în acelaşi fel în care sunt manipulate şi obiectele fizice.

Scanarea imaginilor mentale. Această tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale. În

experimentele de acest tip subiecţii trebuie să scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară. Într-o primă etapă, subiecţii au de memorat o hartă pe care se găsesc diferite puncte de reper.

Ei o memorează până sunt în stare să o reprezinte corect grafic. În etapa experimentală propriu-zisă, experimentatorul numeşte unul dintre obiectele existente pe hartă, apoi experimentatorul numeşte un al doilea obiect de pe hartă, iar subiectul este rugat să îşi imagineze ruta de la primul obiect la al doilea. Rezultatele dovedesc faptul că cu cât distanţele dintre obiectele reale de pe hartă este mai mare, cu atât mai lung va fi timpul de răspuns sau de decizie al subiecţilor.

Aceste dovezi experimentale denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă.

Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice, limite recunoscute chiar de cercetătorii în domeniu. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi proprietăţi ca şi imaginile sau obiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic (subiectiv), ci doar o parte din aspectele funcţionale. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în curs, în cadrul dezbaterii imagistic-propoziţional.


31

I.3.4. DEZBATEREA IMAGISTIC-PROPOZIŢIONAL Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele distincţii

empirice (experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări. Din punct de vedere istoric, reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate de către

oamenii de ştiinţă. Aristotel a considerat imageria vizuală (obs.: imagerie nu este totuna cu imaginaţie; imageria se referă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau fenomenelor exterioare şi sunt oarecum asemănătoare reprezentărilor, aşa cum sunt ele tratate în manualul de liceu, în timp ce imaginaţia înseamnă producerea de imagini, posibil şi a unor obiecte care nu există în realitate) ca fiind mediul specific al gândirii. În timp, şi alţi filosofi au accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană.

Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema diferenţelor care există între acestea şi cele imagistice. Teoria codării duale a lui Pavio se ocupă tocmai de studierea diferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. Această teorie poate fi sintetizată astfel: • există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare, codare şi procesare a informaţiei

(reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale de reprezentare şi calcul), un sistem verbal şi unul neverbal;

• ambele sisteme sunt specializate în codarea, organizarea, stocarea şi activarea unor tipuri distincte de informaţii:

• sistemul nonverbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi a evenimentelor nonverbale (ex. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va folosi de sarcini precum analiza scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale, sarcini care sunt predominant realizate în paralele;

• sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai ales în procesările de limbaj, iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale, tocmai datorită faptului ca limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează după alt cuvânt, o literă urmează după alta etc.);

• ambele sisteme sunt, la rândul lor, divizate în subsisteme corespunzătoare sistemelor senzorio-motorii (vizual, auditiv etc.);

• ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice, logogeni (pentru sistemul verbal) şi imageni (pentru sistemul non-verbal);

• cele două sisteme sunt interconectate prin legăturile dintre logogeni şi imageni. Teoria lui Pavio este susţinută de numeroase experimente. De exemplu, unele studii au arătat

că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini. Acest tip de experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor. Alte experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se codează atât imagistic, cât şi verbal, decât atunci când codarea are loc fie numai imagistic, fie numai verbal.

Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă de cel verbal. De exemplu, studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte, iar apoi aceştia erau rugaţi să le reproducă liber, au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au performanţe mai bune decât cei care au avut ca stimuli cuvinte. Acest fapt este explicat prin aceea că, în timpul prezentării imaginilor, subiecţii au tendinţa de a denumi obiectul, deci respectivul stimul va fi codat atât imagistic, cât şi verbal. În contrast, ceilalţi, care au avut ca stimuli numai cuvinte, vor coda stimulii folosind doar un singur cod, cel verbal, ceea ce va duce la performanţe mnezice mai scăzute.

CORNEL HAVÂRNEANU

32

Un alt rezultat experimental, care vine să confirme teoria lui Pavio, este acela al diferenţei de codificare a stimulilor abstracţi faţă de acei concreţi. Rezultatele arată că cu cât un stimul este mai concret, cu atât mai bună este performanţa mnezică. În termenii teoriei lui Pavio, acest fapt ţine de implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. Astfel, stimulii concreţi sunt codificaţi şi vizual şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat), în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai verbal.

În fine, un ultim argument în favoarea teoriei lui Pavio este de natură neuropsihologică. Astfel, se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că emisfera stângă este implicată mai mult în prelucrarea informaţiei verbale, abstracte, în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în sarcini de natură nonverbală.

Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante. Tocmai de aceea, există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de reprezentări în funcţiile sistemului cognitiv uman. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului că imaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentală. Cei care consideră că imaginile nu sunt distincte de reprezentarea propoziţională, argumentează prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine, noi uităm acele părţi care au nu un înţeles, deci nu uităm la întâmplare, aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care imaginile ar fi diferite. Deci, presupun aceşti psihologi, că imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional care stă la baza formării lor.

Un alt aspect care contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate, verbal sau imagistic. Încă nu există suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările propoziţionale şi cele imagistice.

În orice caz, ceea ce psihologii consideră a fi unanim, este faptul că în orice reprezentare sunt implicate în special procesările descendente de informaţii.


33

II. COGNIŢIE ŞI LIMBAJ Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane. Deşi

maimuţele, de exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia modernă. Generaţiile anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar în acelaşi timp noi vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai mult decât alte specii avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. Ironic, tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale, pentru că le-am folosit pentru înarmare şi devastare.

Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi percepţia, memoria, gândirea şi limbajul) prin care informaţia este obţinută, transformată, stocată, reactivată şi utilizată. Prezentăm în continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei:

1. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. Informaţiile prelucrate reprezintă materialul cogniţiei: materialul este preluat, transformat, păstrat şi folosit. Multe dintre informaţii sunt legate de categorii şi concepte.

2. Cogniţia este activă. Informaţiile preluate din lumea externă sunt schimbate, păstrate şi folosite în procesul cogniţiei. În cogniţie informaţia obţinută are un sens, este transformată prin procesul de interpretare al percepţiei şi gândirii, stocată şi reamintită prin intermediul memoriei, folosită în procesul de rezolvare de probleme şi limbaj.

3. Cogniţia este utilă, foloseşte unui scop. Gândim când nu înţelegem ceva, folosim limbajul pentru a comunica ceva celorlalţi, creăm când avem nevoie de ceva care nu există. Oamenii folosesc cogniţia pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în lumea socială.

II.1. GÂNDIREA Gândirea se referă la utilizarea percepţiei, combinaţiilor mentale şi a reprezentărilor

simbolurilor, obiectelor sau conceptelor. Când ne imaginăm ceva, rezolvăm probleme mentale, utilizăm limbajul intern, de fapt noi gândim. Manipularea mentală a obiectelor este independentă de acţiunea fizică musculară.

II.1.1.CONCEPTELE: UNITĂŢI DE BAZĂ ALE GÂNDIRII Conceptele sunt definite drept categorii de idei, evenimente sau calităţi care sunt legate între

ele prin anumite trăsături comune, în ciuda diferenţelor dintre ele. Dacă luăm conceptul “barcă”, fiecare dintre noi recunoaşte o barcă chiar dacă arată diferit de alte bărci pe care le-am văzut până atunci. O barcă nouă poate fi inclusă în concept pentru că are calităţi comune cu întreaga clasă de obiecte pe care noi o denumim bărci. Bărcile aparţin unei categorii conceptule mai largi, şi anume vehicule de

CORNEL HAVÂRNEANU

34

transport. Existenţa unor concepte, cum ar fi barcă, clădire, câine este foarte utilă. Multe dintre obiectele şi ideile cu care ne intersectăm zilnic aparţin unor categorii familiare, deşi ele pot să ne apară ca fiind diferite. Aplicând conceptele putem să înţelegem imediat noile idei sau obiecte, pentru că putem să le legăm de clase de obiecte similare cu care suntem familiarizaţi. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la un obiect chiar dacă îl întâlnim pentru prima dată. Astfel economisim o mare cantitate de efort pe care ar trebui să-l cheltuim de fiecare dată pentru a învăţa ce este fiecare obiect.

Iată şi un alt exemplu. Fiecare act de generozitate este diferit de la o persoană la alta, dar ele pot fi grupate deoarece împart o calitate comună, generozitatea. Când dăm o definiţie a termenului de generozitate, definiţia va fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le exclude pe cele de negenerozitate.

Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună, cum ar fi conceptul de “roşu”. Acestea sunt considerate ca fiind concepte simple. Dacă un lucru este roşu, el aparţine conceptului de “roşu” fără a ţine seama de alte caracteristici. Merele roşii, mingiile roşii şi tricourile roşii sunt exemple ale conceptului de roşu, în ciuda altor aspecte care fac ca aceste obiecte să fie diferite. Alte concepte sunt mai complexe.

Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două sau mai multe caracteristici comune. Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept conjunctiv pentru că are trei caracteristici simultan (femeie, necăsătorită şi sora unuia dintre părinţi). Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre caracteristicile comune sau a ambelor. De exemplu, o persoană poate fi considerată schizofrenă dacă are permanent experienţe senzoriale distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege sau agent CIA) sau pe ambele. Conceptul de “persoană schizofrenică” este un concept disjunctiv deoarece este definit de prezenţa fie a uneia fie a alteia dintre caracteristici sau de prezenţa ambelor.

II.1.2. FORMAREA CONCEPTELOR: ÎNVĂŢAREA DE NOI CONCEPTE. Formarea conceptelor a fost studiată în laborator folosindu-se concepte arbitrare. De

exemplu, erau prezentate subiecţilor o serie de cartonaşe, fiecare dintre ele conţinând câte o figură geometrică. Figura putea fi un cerc sau un triunghi, putea avea culoare neagră sau cărămizie. Figurile erau prezentate câte una pe fiecare cartonaş sau în pereche şi puteau fi mici sau mari. Fiecare cartonaş era prezentat subiectului cu precizarea că numai unele dintre ele aparţin unei anumite categorii iar alte nu. Subiectul trebuia să înveţe ce concept era. După ce subiectul vedea un cartonaş trebuia să ghicească dacă acesta era sau nu membru al conceptului, experimentatorul precizând corectitudinea răspunsului. Conceptul ilustrat în acest exemplu este un triunghi mare. Cercetările în domeniul formării conceptelor au evidenţiat mai multe aspecte ale cogniţiei. De exemplu, conceptele cu mai multe dimensiuni irelevante (număr şi culoare irelevante ca în exemplul anterior) sunt mai greu de învăţat.

Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în formarea conceptelor. Noi dezvoltăm concepte prin clasificarea obiectelor în acord cu asemănările cu alte obiecte,

clasificările putând să apară chiar când asemănările sunt foarte abstracte. Tindem să clasificăm obiectele şi ideile care par să fie similare într-un singur concept. Aceleaşi obiecte pot să împartă mai multe categorii conceptuale, care se bazează pe cunoştinţele persoanei despre asemănările şi diferenţele dintre obiecte.


35

Concepte naturale Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de învăţat. Unele sunt mai

naturale decât altele. Suntem biologic pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite lucruri. Din această perspectivă suntem pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele. Din punctul de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici primare, sunt concepte de bază şi prototipice.

Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. Cuprinderea se referă la numărul de membri care sunt incluşi într-un concept.

Rosch distinge trei nivele de cuprindere: 1. Conceptele supraordonate, care sunt foarte cuprinzătoare şi au un număr foarte mare de membri.

De exemplu, vehicul este un concept supraordonat care conţine foarte mulţi membri (maşini, biciclete, atelaje etc.).

2. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere. Maşina este un exemplu de concept de bază deoarece are o cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de vehicul, dar include mulţi membri.

3. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere. De exemplu, conceptul subordonat de “Dacia” include mult mai puţini membri în comparaţie cu conceptul supraordonat de vehicul sau conceptul de bază, maşină.

Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de învăţat şi folosit. Acest aspect este demonstrat de modul în care copii învaţă conceptele. Copiii, în general, învaţă mai întâi conceptele de bază cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul), sau conceptele subordonate (Dacia). Explicaţia acestui aspect este legată de caracteristicile conceptelor de bază care se potrivesc mai bine intelectului uman. Aceste caracteristici ale conceptelor de bază sunt: 1. Conceptele de bază posedă atribute comune. De exemplu, toţi membrii conceptului de bază

şurubelniţă sunt folosiţi pentru a răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la celălalt capăt un mâner. Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai puţine caracteristici comune. Membrii categoriei subordonate de şurubelniţă din crom au multe caracteristici comune, doar unele dintre acestea nefiind comune cu cele ale membrilor conceptului de bază şurubelniţă.

2. Membrii conceptelor de bază au forme similare. Toate şurubelniţele au aceeaşi formă, dar nu se poate spune acelaşi lucru despre unelte. Formele şurubelniţelor din crom sunt asemănătoare, ele distingându-se de alte şurubelniţe prin materialul folosit în construcţia lor.

3. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi mişcări motrice. Mişcările motrice asociate membrilor conceptului de bază sunt aceleaşi, răsucirea şurubelniţelor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre conceptele supraordonate, fiecare membru din această categorie presupune mişcări motrice diferite. Membrii conceptului subordonat şurubelniţă din crom presupune aceleaşi mişcări musculare cu cele ale membrilor conceptului de bază.

4. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. De exemplu, dacă se cere unei persoane să denumească obiectele dintr-o încăpere atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă la conceptele de bază cărora aparţin obiectele. La vederea unei şurubelniţe din crom persoana va spune şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă din crom.

Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai naturale, adică mai uşor de învăţat şi folosit în sistemul uman de procesare a informaţiei.

A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că acestea sunt exemple bune pentru o categorie sau prototipuri. Dacă cerem unei persoane să dea un exemplu pentru categoria

CORNEL HAVÂRNEANU

36

supraordonată “jucărie”, există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă sau maşinuţă” decât “găletuşă de nisip”. La fel pentru categoria supraordonată “fruct” răspunsul prototipic este “măr”.

II.2. REZOLVAREA DE PROBLEME O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme. Rezolvarea de probleme

este definită ca un proces cognitiv în care informaţia este folosită pentru atingerea unui scop blocat de anumite obstacole.

Cercetătorii consideră că există trei tipuri principale de operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme, operaţii care se desfăşoară într-o anumită ordine. Mai întâi trebuie să percepem şi să formulăm problema, pentru a stabili cu ce tip de problemă ne confruntăm. Apoi trebuie să evaluăm elementele problemei pentru a decide care sunt informaţiile şi instrumentele necesare rezolvării problemei. În final trebuie să elaborăm o listă de soluţii şi să le evaluăm.

II.2.1. FORMULAREA PROBLEMEI Înainte de a rezolva o problemă trebuie să o definim. Uneori problema este evidentă. De

exemplu, ce fac dacă doresc să ajung la Suceava şi nu am bani de benzină. Alteori problema nu este prea clară. De exemplu, dacă o persoană doreşte să avanseze la locul de muncă ea are mai multe posibilităţi: să muncească mai mult şi mai bine, să se pună bine cu superiorul sau să ceară insistent promovarea.

Posner (1973) evidenţiază importanţa acestei etape în rezolvarea de probleme. De exemplu, în cazul problemei din fig. 1 se dă raza cercului şi se cere să aflăm lungimea segmentului “BD”.

FIG. 1 FIG. 2

Nu trebuie să gândim rezolvarea problemei prin implicarea triunghiului “ABD”. Formularea problemei în acest fel blochează găsirea soluţiei. După cum se vede în fig. 2, problema poate fi uşor rezolvată dacă considerăm segmentul “BD” ca diagonală a dreptunghiului “ABCD”. Raza cercului, care este cealaltă diagonală a dreptunghiului, este cunoscută. Pe baza principiilor geometriei, diagonalele unui dreptunghi sunt egale (AC = BD), iar diagonala “AC” este raza cercului. Deci “BD” este un segment egal cu raza cercului. Observăm că este important să trecem de la o formulare la alta pentru a găsi o formă care ne poate duce spre soluţia corectă.

A

B C

D A

B C

D


37

II.2.2. ÎNŢELEGEREA ELEMENTELOR PROBLEMEI După formularea problemei trebuie să facem un inventar al elementelor problemei, a

informaţiilor şi resurselor utile. Adesea rezolvarea efectivă a problemei solicită o interpretare flexibilă a semnificaţiei şi utilităţii acestor elemente. Multe dintre problemele cotidiene necesită o reorganizare a elementelor problemei. Lipsa de flexibilitate în evaluarea elementelor problemei poate duce la eşec.

Într-un experiment, s-a cerut subiecţilor să-şi imagineze că au la dispoziţie trei vase de diferite mărimi (A=18 ml, B=43 ml, C=10 ml). Aceştia trebuiau să obţină o cantitate de apă care nu era egală cu volumul nici unui vas. De exemplu, li s-a cerut să obţină într-un vas 5 ml. Rezolvarea acestei probleme presupune parcurgerea următoarelor etape. Din vasul B de 43 ml se umple vasul A de 18 ml. În vasul B rămân 25 ml de apă. Apoi se umple de două ori vasul C de 10 ml, în acest fel în vasul B rămân 5ml. Soluţia poate fi exprimată algebric astfel B - A - 2C. După ce subiecţii au rezolvat încă cinci probleme folosind vase de mărimi diferite, dar care implicau acelaşi algoritm de rezolvare, subiecţilor li s-a dat o altă problemă. Măsuraţi 20 ml când vasul A are 24 ml, vasul B are 52 ml, iar vasul C 4 ml. Subiecţii au încercat să rezolve problema folosind acelaşi algoritm. Soluţia corectă era mai simplă, A - C. Explicaţia acestui comportament constă în faptul că subiecţii au folosit în rezolvarea acestei probleme rutina mentală formată atunci când au rezolvat problemele anterioare.

Concluzia este că atunci când evaluăm elementele unei probleme facem apel la rutine mentale sau seturi cognitive. Termenul de set cognitiv se referă la o modalitate obişnuită de abordare sau percepere a problemei. Acest set cognitiv împiedică utilizarea flexibilă a elementelor unei probleme.

II.2.3. GENERAREA ŞI EVALUAREA SOLUŢIILOR ALTERNATIVE. Deseori o problemă are mai multe soluţii posibile. În acest caz sarcina este de a genera o listă

de soluţii posibile, prin evaluarea fiecărei soluţii încercăm să prevedem efectele sau consecinţele acestora, alegerea celei mai bune soluţii şi apoi dezvoltarea unei modalităţi de implementare a acesteia. Nu este posibilă o rezolvare ideală a problemelor care apar, dar există strategii de îmbunătăţire a capacităţilor de rezolvare care cuprind mai multe etape: 1. Identificarea problemei este etapa în care situaţia problematică trebuie precizată cât mai exact. 2. Generarea tuturor opţiunilor posibile. În această etapă variantele posibile nu trebuie evaluate critic

deoarece pot să apară variante neobişnuite. Este indicat să se producă cât mai multe variante posibile, acceptându-se combinarea acestor variante.

3. Eliminarea variantelor evident inconvenabile. 4. Examinarea opţiunilor rămase. Se procedează la realizarea unei liste care să cuprindă toate

consecinţele negative posibile pentru fiecare opţiune. Acelaşi lucru se va face şi pentru consecinţele pozitive ale opţiunilor. Apoi se elimină opţiunile care au consecinţe preponderent negative şi în final se compară opţiunile rămase şi se alege opţiunea care are cele mai multe efecte pozitive.

5. Generarea tuturor modalităţilor posibile de implementare a opţiunii. 6. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.

II.2.4. ALGORITMICA ŞI EURISTICA Strategiile de rezolvare a problemelor pot fi algoritmice sau euristice. Algoritmii sunt modele sistematice care garantează rezolvarea unei probleme. Rezolvarea

algoritmică a unei probleme implică căutarea sistematică a fiecărei modalităţi posibile de soluţionare.

CORNEL HAVÂRNEANU

38

Euristicile sunt strategii care măresc probabilitatea de a găsi o soluţie corectă. Deoarece nu evaluează sistematic toate soluţiile posibile, euristica nu garantează găsirea soluţiei corecte. Se pare că oamenii folosesc mai mult strategiile euristice decât pe cele algoritmice. Explicaţia ţine de dificultatea elaborării algoritmilor , dar şi de faptul că nu s-au realizat algoritmi pentru multe situaţii problematice.

Tversky (1973) a identificat două euristici frecvent utilizate în rezolvarea de probleme: reprezentativitatea şi utilitatea. Euristicile reprezentative fac predicţii bazate pe asemănarea dintre informaţiile pe care le avem şi rezultatele pe care le putem obţine. Putem face predicţii asupra profesiei unei persoane pe baza trăsăturilor de personalitate specifice, necesare profesiunii respective. Aceasta poate fi o bună strategie, dar nu avem posibilitatea folosirii altor informaţii utile (preferinţa profesională, nivelul de şcolarizare, motivaţie etc.). Euristica utilă presupune luarea deciziilor pe baza utilităţii sau valabilităţii informaţiilor din memorie. În acest caz vom utiliza informaţiile pe care ni le reamintim. Astfel predicţia profesiei unei persoane se va face reamintindu-ne trăsăturile de personalitate ale unui subiect care exercită deja profesiunea respectivă, trăsături pe care le posedă şi persoana pentru care facem predicţia. Această strategie este eficientă din punct de vedere al efortului depus, dar nu duce întotdeauna la rezolvarea efectivă a problemei.

II.2.5. REZOLVAREA CREATIVĂ A PROBLEMELOR A fi creativ înseamnă a produce ceva nou în opoziţie cu ceea ce este vechi, uzual, banal.

Aspectul de noutate trebuie evaluat după gradul de originalitate. Originalitatea se referă la distanţa dintre produsul nou şi ceea ce există deja, este cunoscut şi uzual în domeniul respectiv.

Psihologii au asociat frecvent creativitatea cu inteligenţa. Practic se observă o legătura între acestea, în sensul că subiecţii creativi posedă un nivel de inteligenţă ridicat. Dar s-a observat că nu întotdeauna acest lucru este valabil, unii subiecţi creativi având un nivel de inteligenţă mediu, vorbindu-se chiar şi despre creativii imbecili. Guilford (1950), interesat de rezolvarea acestei probleme, face distincţia dintre gândirea convergentă şi cea divergentă. Gândirea convergentă presupune elaborarea unor inferenţe pornind de la aspecte particulare pentru a ajunge o singură soluţie. Demersul gândirii divergente parcurge un drum invers, de la un aspect particular al realităţii spre cât mai multe soluţii diferite. S-a considerat că subiecţii la care nivelul gândirii divergente este mai ridicat sunt mai creativi. Cercetările ulterioare au demonstrat că gândirea divergentă este importantă pentru rezolvarea creativă a problemelor, dar în combinare cu gândirea convergentă nivelul creativităţii este mai ridicat.

II.3. LIMBAJUL Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală. Alţii susţin că

limbajul este rezultatul combinării abilităţilor cognitive, care include aptitudini intelectuale (utilizarea gramaticii), informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor), strategii cognitive (organizarea unei propoziţii pe baza regulilor gramaticale şi a semnificaţiei cuvintelor), abilităţi motorii (mişcările buzelor şi limbii în timpul vorbirii). Există şi părerea conform căreia limbajul este o aptitudine specială, specific umană, diferită de alte aptitudini cognitive. Se consideră că limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât gândirea poate fi modificată sau limitată de cuvintele utilizate în limbaj. Aceasta înseamnă că oamenii pot gândi doar în limitele limbajului pe care îl posedă. Limbajul facilitează modul în care oamenii se raportează la probleme şi fac discriminări.


39

Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificaţie şi care respectă anumite reguli gramaticale. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile care se stabilesc între aceste semne sau simboluri.

II.3.1. ÎNSUŞIREA LIMBAJULUI Teoriile însuşirii limbajului Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului, care pot fi împărţite în trei categorii

principale: teorii behavioriste, nativiste şi sociale. a. Teoriile behavioriste. Abordarea behavioristă a însuşirii limbajului a fost propusă de Skinner (1957) care susţinea că însuşirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de condiţionare operantă. El consideră că punctul de plecare în însuşirea limbajului îl reprezintă gânguritul copilului. Când un copil gângureşte, produce diverse foneme. Fiinţele umane sunt capabile să producă un număr foarte mare de foneme distincte. Atunci când un copil gângureşte, el produce întreaga gamă de foneme pe care le folosesc fiinţele umane din întreaga lume. Skinner susţinea că acesta este comportamentul operant, condiţionat apoi de interacţiunea copilului cu mediul său.

Când copilul gângureşte, ajunge să lege accidental câteva foneme pe care părinţii săi le consideră a fi primul cuvânt, cum ar fi “mama”. Când acest lucru se întâmplă, părinţii sunt foarte satisfăcuţi, iar copilul este recompensat pentru comportamentul său. Această recompensă măreşte probabilitatea de repetare a comportamentului. Treptat, printr-un proces de încercare şi eroare şi de formare a comportamentului (în care copilul este recompensat doar pentru anumite sunete), se formează din ce în ce mai multe cuvinte pe care ajunge să le spune la momentul oportun.

Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde limbajul are două caracteristici principale: a1. Este o teorie behavioristă, considerând limbajul produsul unui anumit tip de comportament

(comportamentul verbal) şi susţinând că sunetele au doar rolul de a transmite o semnificaţie, deoarece sunt asociate cu anumiţi stimuli din ambianţă.

a2. Este o teorie reducţionistă deoarece încearcă să reducă deprindea limbajului la elementele simple ale legăturii stimul-răspuns.

b. Teoriile nativiste. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner, aducând patru argumente: 1. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de încercare şi eroare, atunci fiecare şi-ar

însuşi limbajul în felul său. Dar, limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezentă aceleaşi structuri de bază peste tot în lume;

2. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida învăţarea acestuia prin încercare şi eroare. Ar fi imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în aproximativ 2 ani de la primul cuvânt, dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare operantă;

3. Se pare că există un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi atenţi la cei care vorbesc în mediul lor, fără a da atenţie celorlalte sunete, iar acest aspect necesită o explicaţie;

4. Trebuie explicat de ce, deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să vorbească, ei reuşesc să extragă suficient din fragmentele incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la alţii, deprinzând în acest fel reguli şi principii lingvistice.

Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului, care operează prin extragerea regulilor de bază, din ansamblul cuvintelor auzite de copil. Copilul nu trebuie să fie învăţat să vorbească, deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe alţii vorbind. Pentru

CORNEL HAVÂRNEANU

40

funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar să asculte limba vorbită. Sistemul este înnăscut, automat.

Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei limbi. Chomsky susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem atunci când învăţăm o limbă nouă, reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii respective. Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar sub aceasta se găseşte structura profundă, care este identică pentru toate limbajele umane. Copilul posedă la naştere structurile profunde ale limbajelor, care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe atunci când aude limba vorbită.

Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este în acord cu reducţionismul lui Skinner. Considerând deprinderea limbajului un proces genetic, copilul rămâne inactiv în acest proces, deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. Deprinderea limbajului este redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizare conexiunilor stimul-răspuns.

Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în explicarea deprinderii limbajului. El susţinea că limbajul este o capacitate biologică moştenită a fiinţei umane, aspect demonstrat prin faptul că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi. Limbajul trebuie să fie însuşit într-o perioadă critică din viaţa copilului, iar dacă acest lucru nu are loc la momentul oportun, atunci nu va mai avea loc niciodată. Această perioadă critică se situează înainte de pubertate, deoarece mai târziu zonele creierului implicate în funcţia limbajului devin prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unui nou limbaj. Adulţii care învaţă o limbă străină, nu o învaţă niciodată aşa cum au învăţat limba maternă. Justificarea acestei idei provine din studiile făcute asupra ariilor corticale ale limbajului. Aceste arii sunt situate în emisfera stângă a creierului, iar deteriorarea lor la adult duce la o disfuncţie permanentă a limbajului. Dacă o astfel de deteriorare are loc la copii, până la vârsta pubertăţii, funcţiile limbajului trec de obicei în cealaltă parte a creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă complet după deteriorare.

Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma studiului efectuat asupra unui copil, care a fost închis într-o mansardă de la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani, când trecuse de pubertate. În această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda nici o formă de limbaj. Luat sub supraveghere într-o instituţie specializată, copilul a deprins limbajul foarte rapid. Deşi a învăţat să utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative, copilul neajungând la o fluenţa gramaticală deplină.

Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a limbajului, pentru că a evidenţiat predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a acestuia. Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor idei. Nu putem contesta că există o tendinţă moştenită de deprindere a limbajului, dar această tendinţă nu o putem considera ca acţionând automat şi independent aşa cum au sugerat aceştia. c. Teoriile sociale. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului au omis deseori scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. El a elaborat o teorie în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Această teorie porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica şi este cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice. Conform acestei teorii pentru copil este important sensul, intenţia indicată prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor sunt numite vorbire telegrafică, deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit cuvintele de legătura fără a se pierde


41

însă semnificaţia. Astfel, o frază ca “Dă lapte” ar fi adecvată mesajului “Aş mai dori puţin lapte dacă se poate.” Omiterea cuvintelor de genul articolelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor duc la o versiune prescurtată a limbajului, fără a se pierde conţinutul semantic.

Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a evidenţiat faptul că însuşirea limbajului se desfăşoară într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. În prima etapă, copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama plecat”. Pe măsură ce intră în a 2-a etapă începe să folosească forme flexionale şi articole, spunând “Uite o pisică” sau “Am plecat”. În etapa a 3-a copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi “ce?”, “unde?” şi “când?” până la “cum” şi “de ce ?“. Etapa a 4-a este caracterizată prin introducerea frazelor simple, cum ar fi “eu am băut lapte şi căţeluşul a băut lapte”. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate: “Eliza care locuieşte acolo merge la şcoala noastră.” În această etapă copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale specifice adulţilor, dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin îmbogăţirea vocabularului.

II.3.2. ETAPELE ÎNSUŞIRII LIMBAJULUI La naştere copii nu posedă limbaj. Pe parcursul dezvoltării copiilor se dezvoltă şi limbajul.

Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare indiferent de cultura din care fac parte aceştia. La vârsta de 6-7 luni copii emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare limbajului pe care ei şi-l vor forma ulterior. Acest proces este denumit expansiune fonetică. Deoarece repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să gângurească. Între 9 şi 14 luni copii vor orienta utilizarea fonemelor spre cei care sunt în anturajul lor şi le vorbesc. În această fază ei achiziţionează viteza şi ritmul limbajului. Perfecţionare pronunţiei unor foneme presupune un feedback. În acest fel ei vor imita fonemele percepute anterior. Motivul pentru care copiii gânguresc şi nu pot imita propoziţii întregi este acela că cuvintele individuale pot fi discriminate sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu obiecte, acţiuni sau circumstanţe particulare. Acest proces se desfăşoară pe tot parcursul dezvoltării. Până când aceste asociaţii apar, adică atunci când sunetele capătă un sens, copilul distinge doar sunete.

Să presupunem că o persoană este plasată dintr-un areal absolut necunoscut, unde se vorbeşte o limbă străină. Persoana nu va putea distinge cuvintele. După un timp persoana respectivă poate conştientiza câteva dintre aspectele limbajului, când sunetele încep şi când se termină, când se schimbă ritmul şi tonalitatea vocii sau atunci când apar diferenţe între sunete. În această situaţie persoana nu poate comunica pentru că deşi poate imita sunetele nu cunoaşte semnificaţia acestora. Această formă de imitaţie este facilă pentru majoritatea oamenilor. La fel cum un actor imită un limbaj care pentru el nu are nici o semnificaţie, la fel şi copilul imită limbajul nativ.

Primul cuvânt este pronunţat la vârsta de aproximativ 10-12 luni. Acest prim cuvânt este legat de obiecte concrete sau acţiuni din propria experienţă. Pentru a ne reprezenta acest aspect să ne imaginăm o persoană aflată într-o lume necunoscută. Primele cuvinte pe care le va folosi vor fi cele legate de obiecte concrete prezente sau acţiuni necesare. La fel se întâmplă şi în cazul copiilor. Ei vor achiziţiona mai întâi substantive concrete sau verbe, cum ar fi papa, mama, bunu etc.

Copii vor achiziţiona cuvintele concrete, cum ar fi “câine”, înainte de a învăţa substantivele supraordonate, cum ar fi “mamifer” sau subordonate, ca de exemplu “caniş”. Categoria “mamifer” este prea largă, iar cea de “caniş” este prea mică. Categoria de câine este cea mai potrivită pentru că este un concept de bază, simplu şi real (clar). Un astfel de concept de bază şi concret este cunoscut şi sub

CORNEL HAVÂRNEANU

42

denumirea de protoconcept. De exemplu, este uşor să ne imaginăm un câine. Imaginea unui “caniş” necesită cunoştinţe specializate despre câini, iar imaginea unui mamifer (nu a unui câine, iepure sau a vaci, ci a unui “mamifer”) este imposibilă pentru că este prea abstractă.

Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate substantivele şi verbele. Primele cuvinte abstracte învăţate sunt adjectivele, cum ar fi “roşu”, “înalt”, “mare”. Apoi sunt achiziţionaţi termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”, “între” “deasupra” etc. În final copii învaţă cuvinte foarte abstracte, cum ar fi “libertate”, “tangenţial”. De fapt sunt învăţate definiţiile verbale ale acestor cuvinte abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale.

În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii formate din două cuvinte. Pe parcursul acestei etape copii îşi însuşesc funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor, în special pentru comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Copii încep să folosească diferite forme descriptive existente în limbaj, şi anume nominative (de exemplu, “acea casă”), posesive (de exemplu, “cartea lui Dan”) şi acţiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj înainte de a încercarea extinderea limbajului.

În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte, această etapă purtând denumirea de vorbire telegrafică. Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor, în care cuvintele inutile sunt excluse, mesajele fiind scurte şi clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl întâlnim în filmul Tarzan, în care personajul foloseşte doar cuvinte importante, substantive şi verbe (de exemplu, “Tarzan o ajută pe Cheetah” sau “Jane pleacă acum”). În această etapă de dezvoltare a limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu apare pluralul, conjuncţiile, articolele, prepoziţiile, conjugările.

Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează morfemele gramaticale cam în acelaşi mod. Mai întâi se achiziţionează prepoziţiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele hotărâte şi nehotărâte, conjugarea verbelor. Nu se ştie de ce morfemele sunt achiziţionate în această ordine, dar se pare că ordinea este legată de complexitatea acestora. Alţi cercetători consideră că nu complexitatea morfemelor determină ordinea de achiziţie, ci funcţionalitatea lor. Ordinea de achiziţie este determinată de multitudinea funcţiilor acestor morfeme. De exemplu, exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât folosirea articolului sau conjugarea verbelor. Morfemele gramaticale au o structură semantică sau o semnificaţie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului “câine” semnifică faptul ce se fac referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii.

II.3.3. STRUCTURA SEMANTICĂ ŞI SINTACTICĂ A LIMBAJULUI. Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum oamenii decid să spună ceva.

Procesul nu este simplu. Să presupunem că o persoană, într-o zi toridă de vară, este însetată. Cum îşi exprimă persoana dorinţa de a bea un pahar cu apă? Cum exprimă această semnificaţie într-o propoziţie structurată. Pur şi simplu va spune “Vreau un pahar cu apă”. Aparent lucrurile sunt simple, dar cum ajunge persoana să formuleze această propoziţie? Cum a pus cuvintele împreună? Sunt unele cuvinte mai importante decât altele? Probabil că persoana nu a început să caute în întregul vocabular cuvântul “vreau” pe care a decis să-l folosească ca prim cuvânt. Oamenii aleg întreaga propoziţie înainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii astfel încât aceasta să exprime un anumit înţeles, înainte de exprimarea verbală. Sintaxa cuprinde regulile care precizează modul în care cuvintele pot fi puse în legătură pentru a forma propoziţii cu sens. Unele cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât altele. Într-o propoziţie, substantivele şi verbele, au funcţii principale în jurul lor fiind organizate alte cuvinte care ajută la exprimarea semnificaţiei. Acest aspect a fost demonstrat


43

experimental. Subiecţii erau condiţionaţi clasic să saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi, li s-au prezentat cuvinte individuale selectate din aceste propoziţii, măsurându-se cantitatea de salivă. Deşi articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca şi substantivele şi verbele, s-a constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens. Nu se cunoaşte încă modul în care oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră că se folosesc strategii de procesare cognitivă necunoscute încă, care pornesc de la o semnificaţie la sintaxa folosită pentru exprimarea acestei semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât de semnificaţie cât şi de regulile gramaticale necesare exprimării semnificaţiei.

II.3.4. RELAŢIA DINTRE GÂNDIRE ŞI LIMBAJ Pentru explicarea relaţiei dintre gândire şi limbaj au fost elaborate mai multe teorii. 1. Psihologul behaviorist Watson considera că gândirea nu este altceva decât limbaj. Watson

(1930) considera că nu există o activitate mentală internă, oamenii nu gândesc ci doar emit răspunsuri la anumiţi stimuli pentru care au fost condiţionaţi. Din punctul lui de vedere gândirea nu este “activitate mentală” ci vorbire subvocală, adică o activitate musculară. Cu alte cuvinte oamenii nu gândesc ci vorbesc cu ei înşişi, dar atât de încet încât aparent se pare că nu vorbesc. Măsurările făcute la nivelul muşchilor, limbii au indicat o uşoară mişcare în timp ce ei “vorbeau” cu ei înşişi. Dacă Watson are dreptate, înseamnă că noi gândim atunci când suntem angajaţi în vorbirea subvocală. Watson consideră că şi persoanele care sunt mute pot avea răspunsuri musculare sub forma semnelor mâinilor sau altor gesturi care pot fi considerate reprezentări musculare a ceea ce se presupune a fi gândirea internă. Această idee a convenit behavioriştilor deoarece ei doreau să evite conceptele de minte sau mental.

Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet o persoană (fără a mai putea respira sau clipi) şi de a descoperi dacă aceasta mai gândeşte atât timp cât muşchii nu se pot mişca. Acest experiment a fost realizat de Simth, Brown, Toman şi Goodman în 1947. Subiect a fost unul dintre cercetători, Smith. S-a folosit un aparat special de respiraţia pentru a menţine în viaţă. După experiment subiectul a raportat că deşi a fost paralizat total a fost capabil să gândească şi să înţeleagă tot ceea ce s-a întâmplat în jur. Aceste rezultate indică faptul că gândirea este o activitate mentală internă, independentă de răspunsurile musculare. Astfel teoria lui Watson a fost infirmată.

2. Teoria lui Wittgenstein, reprezintă o versiune a ipotezei lui Watson, susţine că gândirea este pur lingvistică şi că tipurile de procese mentale identificate la animale sau la copii mici nu reprezintă o formă de gândire. Acest raţionament este preluat de la Descartes, care considera fiinţele umane total diferite de animale deoarece animalele reacţionează instinctiv la stimuli în timp ce oameni pot gândi. Deşi aceste opinii au importanţă filosofică, ele au avut o influenţă şi asupra unor psihologi.

Cercetătorii moderni consideră că nu se pot ignora studiile efectuate asupra rezolvării de probleme la animale sau capacităţile de gândire ale copiilor foarte mici. Într-un studiu efectuat de Humphrey (1951), care a vizat modul de formare al conceptelor, s-a demonstrat că subiecţii au reuşit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte, fiind însă incapabili să explică în cuvinte regulile pe care s-au bazat. Concluzia este că nu trebuie neapărat să fim capabili să verbalizăm conceptele pentru a le putea folosi. Deci, oamenii beneficiază de forme de gândire care reprezintă mai mult decât simpla utilizare a limbajului.

3. Teoria relativităţii lingvistice consideră că gândirea depinde într-o anumită măsură de limbaj. Această teorie a fost exprimată într-o formă extremistă de Sapir (1927) şi Whorf (1952) care au

CORNEL HAVÂRNEANU

44

sugerat că, pentru a ne putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care desemnează acel lucru. Astfel, dacă o persoană ar cunoaşte doar trei cuvinte pentru denumirea culorilor ar fi incapabilă să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanţe. Cercetările interculturale au arătat că gândirea nu este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură. Cercetând membrii tribului Dani, Rosch (1974) a arătat că, deşi aceştia au doar două cuvinte pentru a desemna culorile pot totuşi să perceapă variaţii de culoare, ei descurcându-se la fel de bine ca şi indivizii care cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor.

Există şi o formă moderată a acestei teorii. Dacă o persoană are la îndemână, în limba maternă, un număr de cuvinte, acest lucru determină o înţelegere diferenţiată a experienţelor. De exemplu, laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zăpadă, au resurse mai bogate la care pot apela în interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă, în comparaţie cu europenii care cunosc doar 2-3 cuvinte de acest gen.

4. În concepţia lui J. Piaget limbajul, cel puţin în forma în care îl foloseşte un copil foarte mic, reprezintă o formă externă a procesului de gândire. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj, Piaget susţine că limbajul este gândire. Când un copil începe să vorbească, vorbirea sa este foarte egocentrică, nefiind folosită în scop social, ci din nevoia copilului de a-şi organiza şi structura problemele apărute în interacţiunea sa cu mediul. Copilul spune, pur şi simplu, ceea ce crede, cu voce tare. El ajunge treptat să-şi dea seama că limbajul poate fi utilizat şi în scopul comunicării a ceea ce gândeşte, acest lucru se întâmplă însă numai datorită faptului că limbajul este perceput de copul ca un instrument important pentru rezolvarea de probleme. Gândirea este pentru Piaget foarte importantă, iar copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că este un instrument util gândirii.

5. Vîgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil are origini sociale, provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane. El considera că limbajul se dezvoltă direct din primele interacţiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur, iar majoritatea cercetărilor moderne referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine această idee. Vîgotsky susţinea că la copiii se manifestă necesitatea puternică de a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială.

Vîgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un instrument la gândirii. El considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit vorbire egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a limbajului. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza şi comanda structurile gândirii interne a copilului. Această formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi să-şi restructureze problemele, la nivel cognitiv. Cu toate acestea funcţia socială de comunicare a limbajului rămâne cea mai importantă.


45

III. MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII

Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Fără memorie noi nu am avea sensul continuităţii, nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. Fără memorie ar fi imposibil să funcţionăm. Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.

Dar memoria nu este perfectă, mintea noastră nu este asemenea unui bande de magnetofon, unele informaţii sunt uitate, alte sunt modificate. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează abilitatea noastră de a gândi şi înţelege.

III.1 TEORII EXPLICATIVE ALE MEMORIEI III.1.1. TEORIA ENGRAMĂRII Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice sau fenomene electrice

ale celulei nervoase ar explica stocarea informaţii în creier. În 1917, Lashley K. a elaborat teoria engramării, care susţinea structura biochimică a conţinutului memoriei. Autorul a concluzionat că fiecare tip de informaţie nu se găseşte doar într-un anumit loc din creier, ci mai curând este distribuită peste tot în creier (teoria echipotenţialităţii).

Structura biochimică a engramării sau a urmelor de memorie nu este încă cunoscută. Cercetătorii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de stocare a informaţiilor în memorie şi a localizării acestora.

Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman doar ca rezultat al răspunsurilor simple, inconştiente şi condiţionate. Teoriile cognitiviste, de asemenea, afirmă că animalele şi oamenii gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale.

Studiile asupra memoriei sunt abia la început, dar dovezile experimentale susţin existenţa a două tipuri de memorie: procedurală şi declarativă.

Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune, prin angajarea deprinderilor şi operaţiilor cu ajutorul cărora cunoştinţele sunt întipărite”. Informaţiile stocate în acest tip de memorie par să fie achiziţionate conform principiului condiţionării clasice şi operante.

Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte, episoade, şiruri de evenimente din viaţă”. Cunoştinţele cognitive, cum ar fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi necesare pentru gândire şi rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. Memoria procedurală se dezvoltă, probabil, înaintea celei declarative, aceasta explicând de ce suntem capabili să învăţăm în copilărie, iar ca adulţi să nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din copilărie.

III.1.2.TEORIA PROCESĂRII DE INFORMAŢII Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la procesarea informaţiilor.

Aceste teorii se bazează pe analogia dintre modul în care creierul uman şi computerele procesează informaţia. Nu se poate spune că computerele şi creierul funcţionează la fel, dar există suficiente

CORNEL HAVÂRNEANU

46

Memorie senzorială

Memoria de scurtă durată

Memoria de lungă durată Stimuli

asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi utilizat ca model explicativ al memoriei.

În cazul modelului procesării informaţiei se consideră că informaţia care intră în sistem este prelucrată, transferată, controlată, modificată, stocată, reactivată, iar pentru utilizarea acesteia se folosesc o varietate de mecanisme de control. În modelul explicativ al memoriei prin prelucrarea de informaţie, informaţia întră în sistemul de memorie prin receptorii senzoriali într-o formă neprelucrată. Atenţia este un mecanism de control al memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va fi prelucrată ulterior. Informaţia senzorială brută, selectată, este codificată în anumite forme (sunete, imagini vizuale, concepte) care pot fi utilizate în următoarele blocuri ale memoriei. Procesele de control continuă să guverneze “soarta” informaţiilor. De exemplu, prin repetare mentală anumite informaţii nu vor fi pierdute din memorie. Un alt mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de mai lungă durată. Atunci când este nevoie de o informaţie, aceasta este reactivată din memorie, dar din motive diferite anumite informaţii nu mai pot fi reamintite.

Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să adăugăm în reţeta unei prăjituri, trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde. Numele fratelui trebuie însă să ni-l reamintim întreaga viaţă. Unele informaţii trebuie să fie stocate în memorie pentru scurte perioade de timp, altele însă sunt reţinute permanent.

III.1.3. TEORIA BLOCURILOR MEMORIEI În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin, 1968) presupun că există trei depozite de

memorie. Acestea dau posibilitatea stocării informaţiilor pentru perioade variabile de timp. Pentru fiecare dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi ele servesc anumitor scopuri. Deoarece informaţia trebuie să treacă prin fiecare depozit de memorie pentru a ajunge în cel permanent, vorbim de trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii separate. Cele trei blocuri de memorie sunt: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată. Dworetzky (1989) consideră că aceste trei depozite de memorie constituie părţi ale modelului memoriei declarative.

Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968) Memoria senzorială Lumea exterioară este plină de lumini, sunete şi alţi stimuli senzoriali, dar noi nu-i reţinem pe

toţi. Când percepem pentru prima dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă în memoria senzorială, sau registru senzorial. Dacă nu am da atenţie senzaţiei şi nu am codifica-o cu succes în memoria senzorială, senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială.

Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet. Se pare că noi reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a localiza biţii de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale memoriei. Informaţia este stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă a experienţei senzoriale. Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). Autorul a prezentat subiecţilor un şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri, cu câte 4 litere pe fiecare rând:


47

G K E Q R Y H T C M L A

Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă, cerându-se apoi subiecţilor să-şi reamintească toate literele de pe un singur rând. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de litere trebuia memorat. Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a indica primul rând, un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând, iar tonalitatea scăzută indica rândul al treilea. S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere, subiecţii îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul respectiv. Dacă întârzierea era mai mare de un sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. Acesta dovedeşte cât de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial.

Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte informaţii noi, încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie. Uneori pot fi observate urme ale informaţiei auditive asemănătoare ecoului. Să luăm, de exemplu, situaţia în care suntem absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă persoană ne vorbeşte. Dacă ne distragem suficient de repede atenţia de la ceea ce citim, putem auzi ceea ce persoana respectivă ne spune. Acest lucru este posibil datorită “ecoului sau copiei” senzaţiei auditive stocate în memoria senzorială.

Memoria de scurtă durată (MSD) Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp, decât permite registrul

senzorial, acesta este transferat în memoria de scurtă durată. Acest transfer nu este intenţional. În general este suficient să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în memoria de scurtă durată. Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în memoria de scurtă durată dacă îl memorăm intenţionat. Putem să ne amintim cât a costat masa la restaurant după 20 de secunde când descoperim că ospătarul ne-a dat restul greşit, fără însă să fi încercat să memorăm costul mesei la restaurant. Memoria de scurtă durată este activă. Dacă am face comparaţia cu un computer, acest tip de memorie ar reprezenta materialul care ar fi activat pe ecranul computerului la un moment dat. În MSD este stocată informaţia activă, la care suntem atenţi.

Repetiţia Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei, în general mai puţin de un

minut. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Probabil că uitarea informaţiilor noi pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce am cunoscut: toate numele de străzi pe care am mers, toate numerele de telefon, numele tuturor persoanelor pe care le-am întâlnit. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură dată, transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Nu este o situaţie atât de fericită, după cum s-ar crede la prima vedere, pentru că în mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le ascund pe cele utile sau importante.

Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum, o melodie, gustul unui fruct, poziţia unui deget pe clapele pianului, o listă de nume etc. S-a constat că oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă stocarea acesteia în MSD. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B, P, V, M, L etc. ) este mult mai posibil ca literele să fie reţinute prin “numele” lor (be, pe, ve etc.) decât prin forma literelor. Probabil că în MSD utilizăm cât

CORNEL HAVÂRNEANU

48

mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie cu repetarea formei semnelor, a mirosurilor sau mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de simţ.

Capacitatea memoriei de scurtă durată Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. Aceasta variază în funcţie de tipul de

informaţie. Miller (1956) consideră că putem să ne amintim în medie 7 ± 2 elemente. Estimarea capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să memoreze liste de numere, litere

sau cuvinte fără legătură între ele. S-a constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de 5-9 biţi de informaţie, în funcţie de tipul de informaţie.

MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a informaţiilor. Spaţiul MSD este folosit atunci când informaţiile anteriore sunt aduse temporar din memoria de lungă durată pentru a fi actualizate sau utilizate. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim. Acest lucru explică faptul că nu putem reţine numărul de telefon pe care abia l-am privit atunci când începem să ne gândim la ceea ce vom vorbi la telefon. Ideea despre convorbire au luat locul numărului de telefon. Dificultatea de a gândi la probleme care implică mai mult de 7±2 consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează MSD. Uităm anumite aspecte ale problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea limitată a memoriei de scurtă durată.

Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. Când încercăm să ne reamintim ceva din MSD se pare că examinăm fiecare element, fiecare item stocat. Experimentele realizate au confirmat exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate informaţiile din memoria de scurtă durată. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o listă care conţinea un număr diferit de cifre. Apoi se arăta subiecţilor o cifră şi erau întrebaţi dacă aceasta se afla în lista de cifre memorate. Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista memorată era mai lungă decât atunci când lista era scurtă. Timpul necesar pentru a răspunde creştea constant, cu 0,4 dintr-o secundă pentru fiecare item din MSD.

Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste limite ale memoriei. Una dintre ele este să învăţăm informaţia pentru a o transfera în memoria de lungă durată, care nu are limite de spaţiu. O altă modalitate este de a grupa informaţiile în 7±2 unităţi de memorie. Miller (1956) numeşte aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de memorie. Putem să ne amintim 7±2 unităţi de memorie, dar fiecare dintre ele pot să conţină mai mulţi biţi de informaţie. Dacă am citi rapid o listă de 12 cuvinte: est, primăvară, rochie, pălărie toamnă, vest, cămaşă, pulover, iarnă, nord, vară, sud, nu am fi capabili să ne-o reamintim exact 10 secunde mai târziu, pentru că cele12 unităţi de memorie depăşesc capacitatea de memoriei de scurtă durată. Dacă vom organiza materialul în trei unităţi de memorie (puncte cardinale, anotimpuri, obiecte de îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora, ne vom putea aminti mai uşor lista. Această strategie este valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu sens.

MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care informaţia, adesea stocată sub formă verbală, este pierdută rapid dacă nu este repetată. Capacitatea MSD poate creşte prin creşterea cantităţii de informaţie din fiecare unitate de memorie.

Ce se întâmplă atunci când memoria este supraîncărcată cu 20 de itemi? Probabil vor fi reţinuţi primii şi ultimii itemi, aproximativ 7 în total. Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut. Primii itemi vor fi mai uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i reţinem, ştiind că urmează şi alţii. Curând, însă, vom fi copleşiţi de numărul mare de itemi şi vom pierde mulţi dintre ei. Ne vom reaminti mai bine ultimii itemi


49

pentru că au fost ultimii la care am fost expuşi. Această secvenţă de reamintire este cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale, efectul primatului pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi

Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă durată pentru a fi reţinut, la fel şi materialul din MSD va fi stocat în memoria de lungă durată.

Memoria de lungă durată În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie reţinută pentru o lungă

perioadă de timp: zile, săptămâni, ani sau întreaga viaţă. MLD poate stoca aproximativ 100 de trilioane de biţi de informaţie. MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD, ci un alt tip de memorie. MLD diferă de MSD în ceea ce priveşte modul cum sunt reamintite informaţiile, cum apare uitarea şi forma în care informaţiile sunt stocate.

Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie mai întâi să-l aducem în memoria de scurtă durată sau memoria de lucru. Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi examinate la un moment dat, apoi se reîntorc în memoria de lungă durată, de unde pot fi reactivate dacă este nevoie. Un bit de informaţie nu este căutat în toată MLD, deoarece aici se găseşte o mare cantitate de informaţie. De fapt, MLD are anumiţi indici. Noi reactualizăm informaţia din MLD folosind semne asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în bibliotecă. Reamintirea poate fi intenţionată (vrem să ne reamintim numele fostului diriginte din liceu) sau neintenţionată (de exemplu, o melodie ascultată ne aduce aminte despre o iubire din trecut). Stocarea automată este legată de semnificaţia şi importanţa experienţei. Alteori pentru a reţine informaţia trebuie să depunem efort.

Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite lucruri. Am văzut că în MSD pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie, iar dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este mult mai uşor pentru noi să reţinem informaţia. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. Este dificil să ne reamintim informaţii care nu au înţeles. Din păcate noi suntem bombardaţi de astfel se informaţii fără sens în fiecare zi. De exemplu, chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva, 8 obiecte, 8 = 4 × 2, ce înseamnă 8 atunci când este inclus în numărul de telefon 8319011? La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor. Indivizii care au o anumită imagine în minte (de exemplu, imaginea unui circuit electric) îşi vor aminti mai bine această imagine în comparaţie cu cei care au privit imaginea şi au încercat să o memoreze.

Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor ale memoriei. Există mai multe astfel de sisteme de reamintire, cel mai cunoscut fiind metoda localizării. Să presupunem că vrem să reţinem o listă de 10 itemi. Să ne gândim la un drum familiar nouă, de exemplu drumul de la serviciu spre casă. Putem asocia fiecărui item din listă unul dintre obiectele familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie, o şcoală, trecerea de pietoni, cutia poştală, etc. În acest fel obiectele familiare pe care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne reamintim itemii din lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte.

James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim lucrurile: metode mecanice, care implică un studiu intens, repetiţie (în acest fel învaţă copii alfabetul), metode judicioase, care se bazează pe logică, clasificări şi analize, metode ingenioase, care includ schemele mnezice.

Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în care apare uitarea. Există motive să credem că informaţia stocată în memoria de lungă durată nu este doar durabilă ci şi permanentă. Însă nu toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. Dacă MLD este într-adevăr

CORNEL HAVÂRNEANU

50

permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem capabili să ne-o reamintim din anumite motive.

MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În MSD sunt stocate, de obicei, calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim etc.). În MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu putem să ne reamintim, de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant, dar cel mai frecvent MLD stochează înţelesurile, nu imaginile senzoriale.

III.1.4. MEMORIA EPISODICĂ VERSUS MEMORIA SEMANTICĂ Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de Tulving (1972). Memoria episodică se referă la memoria unor experienţe specifice care pot fi definite în

termeni de spaţiu şi timp. Memoria semantică se referă la memoria înţelesurilor, a semnificaţiilor fără referire la timp şi

spaţiu. Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de pompieri trecând în viteză pe o stradă centrală

a oraşului vorbim despre memoria episodică. Abilitatea de a spune că maşina de pompieri este de culoare roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor, se datorează faptului că informaţia provine din memoria semantică, de la termenul de maşină de pompieri. Deşi ambele tipuri de memorie există în memoria de lungă durată, memoria semantică este mai durabilă decât cea episodică.

S-a demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite informaţiile stocate în MLD. S-a cerut subiecţilor să asculte pasaje care conţineau un număr diferit de propoziţii. După intervale de timp variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă erau exact aceleaşi propoziţii din primul pasaj citit. Unele dintre propoziţii erau acelaşi, altele însă erau schimbate ca formă sau ca înţeles. De exemplu, o propoziţie din primul pasaj era “Maria o urmărea pe Ioana”. Aceasta a fost modificată în “Ioana era urmărită de Maria.” (se modica forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea pe Maria.” (se modifica atât forma cât şi înţelesul). S-a constat că subiecţii puteau spune dacă propoziţia a fost modificată ca formă sau ca înţeles dacă intervalul între cele două prezentări era de 30 de secunde. Se pare că informaţiile despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip semantic, în timp ce detaliile despre forma, structura propoziţiilor în memoria episodică şi erau uitate după ce dispăreau din MSD.

Organizarea informaţiilor în MLD Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din vasta cantitate de

informaţii stocate în memorie. În anii 40 s-au realizat cercetări pentru a demonstra că informaţiile din MLD sunt organizate. Sarcina subiecţilor a fost să-şi reamintească categorii de animale sau automobile memorate anterior. S-a constat că ei îşi aminteau un grup de itemi legaţi între ei, urma o pauză, apoi o îşi reaminteau un alt grup de itemi etc. Grupările de itemi reamintiţi reflectă modul cum este organizată informaţia în memorie. Când subiecţii memorau o nouă listă de itemi care puteau fi grupaţi, subiecţii aveau tendinţa de a şi-i reaminti tot grupaţi. S-a cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte care puteau fi grupaţi în patru categorii: animale, vegetaţie, nume şi profesiuni. Chiar dacă cuvintele erau prezentate în ordine aleatoare subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Studiul evidenţiază faptul că aceste cuvinte erau stocate în MLD conform categoriilor cărora aparţineau.


51

Într-un alt experiment, au cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de câte 10 cuvinte, ca aceasta: băiat, barcă, câine, vagon, fantomă, volan, casă, lapte, pălărie, gălăgie.

Jumătate din subiecţii au primit indicaţia s-ă memoreze listele în orice ordine, iar celorlalţi să creeze povestiri folosind cuvintele din listă. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o povestire. Grupul de subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90% dintre cuvinte, în timp ce subiecţii care au avut doar sarcina de memorare şi-au reamintit doar 15% dintre cuvinte.

Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine cunoscut. Se pare că informaţiile sunt organizate primar sub forma unor categorii de semnificaţii, dar şi în funcţie de cât de frecvent s-au asociat cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. Cu cât există mai multe legături între informaţiile stocate cu atât mai logică va fi reamintirea itemilor de informaţie. Aceste legături fac ca reactualizarea să fie mai eficientă.

III.1.5. TEORIA DUBLEI CODĂRI Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât informaţii senzoriale cât şi

verbale (Paivio, 1971). Această idee se bazează pe faptul că oamenii se pare că îşi amintesc mai bine imaginile decât cuvintele. Experimental s-a constat că oamenii cu o bună memorie vizuală îşi pot aminti toate sau aproape toate obiectele care le-au fost prezentate timp de 30 de secunde. Imaginile sunt clare, ca şi cum subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă. Aceste imagini neobişnuite şi puternice din ochii minţii sunt cunoscute sub numele de imagini eidetice. O imagine eidetică poate dura 4 minute având o claritate de cristal. Abilitatea de a utiliza imaginile eidetice este denumită memorie fotografică şi apare în mod obişnuit la copii.

Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK". Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală, dar este mult mai probabil ca să fie împărţit în

silabe şi reţinut în formă verbală. Probabil ne vom aminti cuvântul sub forma: "KAR-NO-BLIK". Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea senzorială se poate realiza şi o

codificare verbală (folosind limbajul) pentru a stoca informaţiile. Astfel putem stoca informaţie atât în formă senzorială cât şi sub formă de cuvinte.

III.1.6. TEORIA REŢELEI DE AFIRMAŢII Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi cuvinte, se pare că cea mai

mare parte din memoria noastră se bazează pe o reţea de reprezentări abstracte care au anumite semnificaţii. Să presupunem, de exemplu, că ne întâlnim pe stradă cu un prieten care ne povesteşte ce i s-a întâmplat cu o zi înainte. Dacă o altă persoană ne cere să-i explicăm ceea ce a relatat anterior prietenul nostru, noi nu vom repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce acesta ne-a spus, ci vom folosi propriile noastre cuvinte. Deci, memoria stochează semnificaţiile informaţiilor nu cuvinte sau senzaţii.

Conceptul de reţea de memorie nu este nou. Hebb (1949) a descris pentru prima dată o astfel de reţea neuronală. Autorul considera că amintirile se fixează direct în căile nervoase din creier. Hebb considera că sinapsele erau modificate de fluxul continuu de impulsuri electrice iar schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar creându-se astfel o reţea de neuroni care stochează amintiri specifice. Autorul considera că activarea unui neuron sau doi din reţeaua neuronală ar determina şi activarea altor neuroni, astfel reactivându-se amintirile stocate.

Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se bazează pe afirmaţii (Anderson, 1983). Termenul este împrumutat din logică. O afirmaţie este “cea mai mică unitate cu sens

CORNEL HAVÂRNEANU

52

pe baza căreia se poate judeca adevărul sau falsitatea”. Să luam ca exemplu următoarea frază: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie nouă, Maria fiind logodnica sa.” Această frază poate descompusă fi într-un număr de idei simple, implicate în fraza iniţială: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie”, “Dacia era nouă”, “Maria este logodnica lui Ion”. Acestea sunt afirmaţii pentru că fie sunt adevărate fie false.

Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura sau felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau vizuală. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum arată un obiect sau care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală.

Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii, între ele trebuie să existe interacţiuni. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat la componentele afirmaţiei prin săgeţi. Componentele sunt denumite noduri, iar săgeţile legate la noduri sunt denumite legături. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură. Afirmaţia (1) “Ion a cumpărat o Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel:

Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. Unele noduri sunt foarte apropiate şi legate

de altele, astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. Unele noduri pot fi foarte departe de altele şi foarte slab legate, în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să reactualizăm celelalte componente.

Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale. Să vedem ce să întâmplă cu informaţia senzorială. Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe umane, combinând părţi ale diferitor feţe umane. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre fiecare porţiune a feţei, care era stocată în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste informaţii, Anderson (1983) a putut demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru materialul vizual”. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub formă de reţele. Deşi materialul verbal şi vizual este stocat în zone diferite ale creierului mecanismele de stocare sunt asemănătoare. Dacă s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt stocate în acelaşi fel, s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea principală prin care s-ar organiza informaţiile în memorie, indiferent dacă este informaţie senzorială sau verbală.

III.1.7. NIVELE DE PROCESARE: O ALTERNATIVĂ LA MODELUL BLOCURILOR DE MEMORIE

Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie este prea simplist. Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelurilor de procesare, sugerând că distincţia dintre memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad mai curând decât de

Maria

Ion agent

recipient

trecut

timp

cumpărat

relaţia

Dacie obiect

1


53

blocuri diferite ale memoriei. Autorii consideră că există numai o singură memorie în afara memoriei senzoriale. Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate şi codate informaţiile în memorie.

Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. Conform acestui model de abordare, diferenţele dintre MSD şi MLD, care au fost descrise anterior, nu se referă la două sisteme de memorie care operează după principii diferite, ci vizează nivele diferite de procesare a informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de procesare care merge de la foarte simplu la complex.

Dar, care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă? Procesarea superficială implică o codare superficială a informaţiei perceptuale, în timp ce procesarea profundă implică semnificaţiile. Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale, dulce, cald, frumos, îngrijit, inteligent. Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”. Ambele grupe de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. Craik şi Lockart au constatat că subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective, deoarece aceşti subiecţi au procesat cuvintele mai profund, gândind la înţelesul lor.

Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de procesare sunt mai generale decât distincţia dintre codare în termeni de percepere a caracteristicilor intuitive sau a înţelesului. O procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării frazelor decât în timpul procesării superficiale. Elaborarea este definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii şi cele care deja există în memorie. Da exemplu, dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru a lega conţinutul acestuia cu informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de viaţă, elaborăm, adică facem legături cu experienţa anterioară. Procesarea profundă a informaţiei noi ajută la reţinerea paragrafului. Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială a informaţiei perceptuale poate fi îmbunătăţită prin elaborare, ca în cazul relaţionării unui nou număr de telefon cu amintirile existente despre persoana pe care o sunăm.

Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a informaţiei va înlocui modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de memorie de scurtă, respectiv de lungă durată.

III.2. UITAREA

Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Care sunt cauzele uitării? De ce unele amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării: teoria ştergerii urmelor, care susţine că timpul face ca urmele de memorie să slăbească; teoria interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim; teoria reconstrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp, uneori devenind de nerecunoscut; teoria uitării motivate, care sugerează că informaţia uitată este neplăcută şi ameninţătoare.

CORNEL HAVÂRNEANU

54

III.2.1. TEORIA ŞTERGERII URMELOR Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice, numite “urme de memorie” rămân în

creier după învăţare şi treptat slăbesc în timp dacă nu sunt reactivate, adică reamintite din când în când. Uitarea apare pur şi simplu pentru că timpul trece. Această teorie este contestată în ultimul timp. Uitarea este un fenomen mult mai complicat decât slăbirea urmelor de memorie datorită trecerii timpului şi implică şi alţi factori în afara de timp. Se pare că teoria se verifică în cazul memorie senzoriale şi de scurtă durată. Slăbirea informaţiilor din memoria de lungă durată se pare că nu se datorează trecerii timpului. “Urmele” de memorie sunt “permanente” odată ce au intrat în MLD. Alţi autori consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Toate teoriile biochimice ale memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi deoarece structura chimică a lor se poate rupe sau rearanja din anumite motive. Aceştia sunt pierduţi pentru că au o structură chimică slabă. Ei nu au fost importanţi sau nu au fost bine reţinuţi.

III.2.2. TEORIA INTERFERENŢEI Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim pot interfera cu alte amintiri,

influenţa acestora fiind cunoscută sub numele de efect de interferenţă. Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti francezi şi că citim o carte

despre tehnica lui Degas, Monet sau Matisse. Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei pictori, dar să presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti, apoi ale altor trei. În curând reamintirea devine dificilă deoarece informaţii asemănătoare interferează cu amintirea altora. La fel se întâmplă când încercăm să ne reamintim, de exemplu, mai multe numere de telefon sau formule matematice. Acest lucru a fost demonstrat experimental. Un grup de subiecţi a avut sarcina de a memora 6 liste de câte trei combinaţii de cifre (632, 785, 877). Subiecţii sunt tot mai încurcaţi pe măsură ce memorează mai multe liste. Listele memorate anterior interferează cu reamintirea noii liste. Celui de la doilea grup i s-a cerut să memoreze 5 liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de numere asemănătoare celor folosite pentru primul grup. S-a constat că subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce în ce mai greu combinaţiile de litere datorită interferenţei, dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă, de numere, deosebită de primele. În această situaţie interferenţa nu a apărut pentru că informaţiile nu erau asemănătoare. Interferenţele iniţiale se datorează faptului că informaţiile erau similare.

În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost achiziţionate înainte de a învăţa lista. Memorarea anterioară a unui material similar cauzează interferenţa cu reamintirea noului material învăţat. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost învăţate după memorarea materialului.

Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare, interferenţă proactivă, iar interferenţa provocată de învăţarea ulterioară, interferenţă retroactivă.

Interferenţa proactivă În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi de materiale

asemănătoare, cum ar fi memorarea a două liste de cuvinte similare, mai târziu fiind testată memorarea celei de a doua liste. Amintirea celei de a doua liste era comparată cu a cea a subiecţilor din grupul de control. Grupul de control a avut înainte de a învăţa prima listă o sarcina fără legătură. Procedeul are următoarea schemă:


55

Grup învăţarea învăţarea testarea experimental listei A listei B listei B

Grup sarcină învăţarea testarea de control fără legătură listei B listei B

Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control, putem

concluziona că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B. Interferenţa retroactivă În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească lista A.

Grupul de control învaţă lista A, apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor. Procedeul are următoarea schemă:

Grup învăţarea învăţarea testarea experimental listei A listei B listei A Grup învăţarea sarcină testarea de control listei A fără legătură listei A

Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească lista A în

comparaţie cu subiecţii grupului de control, putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat cu reamintirea listei A.

Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile interferenţei asupra amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării.

Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi pentru cea de scurtă durată. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. Dacă privim un număr de telefon, 689-2354 şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma numărul, putem spune că am experimentat interferenţa.

III.2.3. TEORIA RECONSTRUCŢIEI S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea timpului putând

deveni de nerecunoscut. Amintirile devin astfel mai puţin complexe, mai consistente şi mai congruente cu ceea ce individul deja ştie şi crede. De exemplu, ascultăm o lungă poveste despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm), în poveste fiind relatate şi aspecte pozitive dar şi negative. Povestea o vom relata altui prieten, mai scurt şi mai puţin detaliat. Dacă părerea preconcepută despre Mircea este una negativă, este mai probabil să omitem faptele pozitive şi să le exagerăm pe cele negative.

Modificările de memorie au fost demonstrate experimental. Cercetătorii au arătat subiecţilor figuri ambigui, dând informaţii verbale despre ce înseamnă fiecare dintre aceste figuri. S-au folosit două grupe experimentale şi pentru fiecare grup s-a dat o listă diferită de semnificaţii ale desenelor prezentate.

CORNEL HAVÂRNEANU

56

De exemplu: Figură reprodusă Grupul 1 Figura stimul Grupul 2 Figură reprodusă

Şapte

Patru

Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor. Desenele au fost distorsionate pentru a fi în acord cu semnificaţiile date pentru figurile ambigui.

Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în timpul procesului reamintirii. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Acesta a observat că nu apar diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să recunoască stimulii originali. Se pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat. Situaţia este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu, şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte de a cere subiecţilor să reproducă figurile. Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de reamintire.

Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD, dar în ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Acest lucru se datorează faptului că Barllet a utilizat în explicaţie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distincţia lui Tulving între memoria episodică şi semantică. Bransford şi Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau reconstrui amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile evenimentelor mai curând decât detaliile episodice. Dacă încercăm să ne amintim un eveniment mai târziu, este mult mai probabil să ne reamintim semnificaţiile acestuia şi mai puţin detaliile. Fără a fi conştienţi de acest lucru, noi inventăm detalii care sunt în concordanţă cu semnificaţia a ceea ce ne amintim. S-a încercat testarea acestei versiuni a teoriei reconstrucţiei. Subiecţii ascultau un pasaj ca acesta:

“Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote. Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea

târziu.” Mai târziu subiecţilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie: “Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.” Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Propoziţia originală nu spune

nimic despre arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu). Cei mai mulţi dintre subiecţi au spus că au auzit afirmaţia. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei, care implică puternic ideea că documentul a fost ars, este reactivată din memoria de lungă durată, dar detaliile au fost reconstruite pentru a completa această semnificaţie. După cum spune Bartlett (1932) memoria este parţial o “reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre anterioare.

III.2.4. UITAREA MOTIVATĂ Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt, într-un anumit fel, ameninţătoare

pentru noi. Freud consideră că conştiinţa împinge informaţiile neplăcute sau periculoase în inconştient, prin fenomenul numit represie. Această teorie nu a fost testată în laborator, dovezile provenind din domeniul clinic. Există multe cazuri de pierdere a memoriei datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente sau crime.

Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei motive. În primul rând pentru că istoria cazurilor nu a implicat un control experimental atent, unele cazuri de pierdere a memoriei


57

putând fi cauzate, de exemplu, de lovituri la cap în timpul unui accident. În al doilea rând, s-a constat că stresul are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi mai puţin de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient. Un alt argument este acela că uitarea motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică, fiind legată de evenimentele stresante inutile.

Teoria lui Freud a fost studiată experimental. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte, iar mai târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească. S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Cuvintele neutre au fost reţinute cel mai slab, ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud.

Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale pozitive în comparaţie cu cele negative, există motive să credem că experienţa emoţională, în general, ne-o amintim mai bine decât cea neutră. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. Mulţi dintre noi ne putem aminti în detaliu un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale. Ambele tipuri de emoţii, pozitive sau negative, îmbunătăţesc reamintirea, dar după cum a afirmat şi Freud este mai dificil să ne reamintim amintirile negative.

CORNEL HAVÂRNEANU

58

IV. MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE

IV.1. MOTIVAŢIA Psihologii sunt interesaţi de studiul motivaţiei deoarece doresc să înţeleagă de ce apare un

comportament şi care sunt procesele de bază care activează comportamentul. Motivaţia a fost definită ca un proces care activează, direcţionează şi menţine comportamentul uman. Deoarece nu poate fi direct observată, motivaţia este atribuită plecând de la comportamentul direct observabil. De exemplu, putem atribui motivaţia de sete unei persoane care bea un sfert de litru de apă.

Conceptul de motivaţie ajută în explicarea fluctuaţiilor de comportament. Dacă cineva mănâncă într-o dimineaţă trei prăjituri, iar a doua zi doar una, nu înseamnă că s-a modificat personalitatea. Schimbarea se datorează motivaţiei de foame.

Behavioriştii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns, nu au considerat necesar să analizeze motivaţia, deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor psihice care nu puteau fi în mod direct observabile. Behavioriştii au constatat că un animal nu mânca întotdeauna hrana care îi era servită în aceleaşi circumstanţe. Deoarece condiţiile externe erau aceleaşi psihologii au considerat că schimbările se datorează unor modificări ale stării interne a animalului. Foamea era cea care determina comportamentul de alimentaţie. Dar foamea nu putea fi observată direct, de aceea acest motiv poate doar fi atribuit în urma observării comportamentului de alimentare. De aceea, mulţi autori au studiat comportamentul motivat, care poate fi observat şi nu motivaţia.

Psihologii nu ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie. Unii psihologi limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct acţiunea. Utilizând această definiţie, mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau fiziologice, cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă motorie sau o acţiune. Alţi cercetători au preferat o definiţia mai largă a motivaţiei, incluzând orice stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune În această perspectivă, credinţele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată. Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune.

Motivaţia este legată de emoţii, reacţii generale pozitive sau negative faţă de situaţiile stimul. Ele sunt însoţite de manifestări fiziologice şi comportamente specifice. Motivele şi emoţiile sunt strâns legate între ele: emoţiile activează dar motivele menţin acţiunea, motivele sunt acompaniate de emoţii (de exemplu, motivaţia de a face cât mai bine un test este însoţit de anxietate), emoţiile au proprietăţi motivaţionale proprii (o persoană îndrăgostită caută să fie cu persoana iubită).


59

IV.1.1. MOTIVELE BIOLOGICE Probabil că cele mai evidente motive sunt cele care derivă din nevoile fizice: hrană, apă,

somn, căldură, evitarea durerii, ş.a.m.d. Dacă o persoană este însetată ea va căuta să-şi satisfacă această nevoie, creşterea nevoii de apă determinând intensificarea acţiunilor pentru a o satisface. Aceste experienţe sunt comune pentru existenţa umană, motivele şi instinctele putând fi atribuite prin observarea comportamentelor. Dacă cineva caută mâncare este clar că persoana respectivă este înfometată, dacă vrea apă atunci înseamnă că ea este însetată. Aceste motive sunt considerate de specialişti ca fiind motive primare, ele trebuie satisfăcute altfel pot determina moartea (dacă motivul sexual nu este satisfăcut, speciile nu mai asigură reproducerea şi deci supravieţuirea).

Cercetătorii consideră că motivele apar datorită schimbărilor produse în organism. Motivele biologice sunt înnăscute (oameni nu învăţă să le fie sete!). Dacă o anumită perioadă de timp nu se ingerează apă sau alimente, la un moment dat va apărea automat motivaţia de a satisface setea şi respectiv foamea. După consumarea unei anumite cantităţi de mâncare şi apă această nevoie dispare. Tendinţă de restabilire a echilibrului organismului este cunoscută sub numele de homeostazie. Mecanismele homeostazice sunt reglatoare, încearcă să menţină un nivel optim. Cele mai multe dintre motivele primare au la bază nevoile organismului de a menţine un anumit nivel al elementelor esenţiale: un anumit nivel al glucidelor din sânge, o anumită cantitate de apă etc. Aceste nivele critice sunt reglate de mecanismele homeostazice. Aceste mecanisme sesizează dezechilibrele care apar în organism şi determină acţiunea pentru restabilirea echilibrului. Răspunsurile organismului pentru restabilirea echilibrului pot implica reacţii interne dar şi comportamente vizibile. De exemplu, atunci când nivelul de apă din organism ajunge la un nivel critic, se transmite un semnal la rinichi pentru a nu se elimina apă în urină, iar un alt semnal este transmis spre creier pentru a fi căutate şi consumate lichide. Mecanisme homeostazice asemănătoare sunt implicate în cazul nevoii de hrană sau pentru menţinerea temperaturii corpului.

a. Foamea S-au făcut numeroase studii experimentale pentru a afla mecanismele apariţiei şi satisfacere a

foamei. Într-unul dintre experimente, s-a introdus în stomacul unei persoane înfometate un mic balon ataşat de un tub. S-a constat că atunci când balonul era umflat, astfel încât să preseze asupra pereţilor stomacului, persoana nu putea să mai mănânce şi senzaţia de foame dispărea. S-a observat însă că pacienţii cărora li s-a extras stomacul (datorită de cancerului) continuau să simtă senzaţia de foame sau de saturaţie. Aceste date indică faptul că mecanismele homeostazice ale foamei şi satisfacerii ei nu sunt localizate doar la nivelul stomacului.

În 1954, Elito Stelar a emis ipoteza că centrul foamei este situat în hipotalamus. Se consideră că foamea este reglată de două sisteme: un sistem de alimentare, care iniţiază alimentarea atunci când pare nevoia de hrană şi unul de saţietate care opreşte alimentarea atunci când o cantitate suficientă de hrană a fost consumată. Experimental s-a demonstrat că două zone ale hipotalamusului au rol reglator în cadrul acestor două sisteme. Atunci când partea hipotalamusului asociată sistemului de alimentare era stimulată electric, animalele care erau deja sătule începeau să mănânce din nou. Dacă această parte a hipotalamusului era distrusă şobolanii nu se mai alimentau deloc, murind de foame (fenomen

CORNEL HAVÂRNEANU

60

denumit afagie). Dacă era distrusă partea hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii mâncau excesiv, continuu pe toată perioada zilei.

Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice implicate sunt mult mai complexe. Se pare că şi alte structuri cerebrale au rol reglator. Cercetătorii consideră că hipotalamusul, ca centru de reglare a mecanismului foamei, primeşte informaţii de la diferite organe:

1. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii, contracţiile stomacului semnalizează sistemul de alimentare, iar stomacul plin activează sistemul saţietăţii.

2. Nivelul de zahăr din sânge. S-a constat că hipotalamusul are în structura sa neuroni specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din sânge. De asemenea, ficatul şi duodenul monitorizează nivelul de glucoză din sânge. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se activează sistemul de alimentare. Când se obţine un nivel suficient de glucoză este activat sistemul de saţietate şi alimentarea este oprită.

Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental. Insulina injectată în sângele unei persoane care era sătulă, a cauzat scăderea nivelului de glucoză, persoanei respective făcându-i-se foame. Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame, a produs creşterea nivelului de glucoză din sânge, dispărând senzaţia de foame. Experienţele făcute pe şobolan au arătat că dacă unui şobolan care a fost înfometat i se injectează sângele unui alt şobolan care abia a mâncat, acesta refuză hrana. Deci, nivelul de glucoză din organism este un element cheie al mecanismului de control a foamei.

3. Nivelul lipidelor din sânge. Cercetările au indicat că menţinerea în timp a greutăţii corpului este realizată de către un alt mecanism. Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul de lipide din sânge. Când un individ creşte în greutate, nivelul de glicerol creşte. Această creştere poate fi detectată de hipotalamus, care poate semnaliza fie descreşterea alimentaţie fie creşterea nivelului de activitate al organismului pentru a arde caloriile.

Deşi foamea este un motiv biologic, sunt implicaţi şi factori psihologici. Astfel, învăţarea are un rol important asupra comportamentului alimentar. Emoţiile joacă, de asemenea un rol important. Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât este normal, iar cele depresive îşi pot pierde apetitul pentru o lungă perioadă de timp.

b. Setea Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. Dorinţa de a bea este determinată de

felul în care apa este distribuită în întregul organism şi există cel puţin două mecanisme care controlează echilibrul apei din corp. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se găseşte în celule, 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule, 10% din apă se găseşte sânge. Mecanismele intracelulare au la bază un senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul celulelor, mecanismele intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul celulelor. Cele două mecanisme nu sunt afectate simultan.

Fluidul extracelular, de exemplu, poate fi afectat de pierderea de sânge sau dezhidratare, fără ca să fie afectate şi mecanismele intracelulare.


61

O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este reprezentată de receptorii din creier sensibili la concentraţia de sodiu. Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză. Celule receptoare sunt capabile să regleze echilibrul de apă, deoarece sunt sensibile la cantitatea de apă eliminată din celulele creierului. Experimental s-a constat că injectarea de sodiu în hipotalamus a determinat apariţia dorinţei de a bea. Se pare că şi glanda pituitară poate afecta cantitatea de apă eliminată din organism.

La fel ca şi în cazul foamei, nu se cunosc încă pe deplin toate mecanismele care controlează apariţia nevoii de a bea.

Factorii psihologici au rol în reglarea setei. Învăţarea influenţează ceea ce se bea (de exemplu, nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc de lapte de vacă) şi când se bea (de exemplu, bem un pahar de suc la micul dejun). Vederea unui pahar de bere poate activa setea, chiar dacă înainte de vederea paharului persoana respectivă nu era însetată. Stresul şi emoţiile au un efect mai slab asupra setei în comparaţie cu efectul pe care-l au asupra nevoii de alimentare. Excepţie fac persoanele consumatoare de băuturi care conţin alcool sau stimulanţi (cafea, ceai etc.).

În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană, acestea consumau o cantitate mult mai mare de apă. Setea excesivă “înlocuia” comportamentul de alimentare, atunci când animalele nu aveau acces la hrană. Această constatare a determinat cercetătorii să presupună că de fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme homeostazice similare.

c. Motivaţia sexuală Fără o motivaţie sexuală, oamenii şi alte animale care se reproduc pe această cale ar

dispărea. În timp ce foamea, setea şi alte motive primare sunt necesare pentru supravieţuirea individului, motivaţia sexuală este un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor. Aceleaşi mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a mamiferelor, dar controlul biologic al comportamentului sexual este mai puţin semnificativ la oameni. Sexualitatea implică mai multe emoţii şi are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu alte motive primare.

Baze biologice ale motivaţiei sexuale. Ca şi în alte motive primare, hipotalamusul are un rol important în reglarea comportamentului

sexual. Centrii hipotalamici şi alte structuri cerebrale sunt implicaţi în iniţierea comportamentului sexual. Extirparea acestor centri determină dispariţia comportamentului sexual. Alte structuri cerebrale duc la inhibarea comportamentului sexual, iar distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea.

La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei sexuale. Femelele câini, pisici şi şoareci sunt receptive la relaţiile sexuale doar atunci când sunt în perioada de ovulaţie. Masculii acestor specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele, putând fi receptivi în orice moment la stimularea sexuală. La alte specii, cum sunt cerbii sau ţapii, masculii se angajează în relaţii sexuale doar în anumite perioade ale anului şi numai atunci produc spermă. Comportamentul sexual al animalelor este limitat la anumite perioade de timp când fertilizarea şi reproducerea este propice.

Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori hormonali, relaţiile sexuale producându-se indiferent dacă reproducerea este posibilă sau nu. Legătura slabă între sexualitate

CORNEL HAVÂRNEANU

62

şi reproducere reprezintă principala diferenţă între comportamentul sexual uman şi animal. Motivaţia sexuală umană nu este guvernată de secreţiile hormonale, dar nu trebuie să credem că între sexualitate şi hormoni nu există nici o legătură. Experimental s-a constatat că atunci când bărbaţii se excitau sexual vizionând un film erotic, nivelul de testosteron din sânge creştea. S-a considerat că nivelul testosteronului are un rol important pentru sănătatea bărbaţilor. Stimularea sexuală determină secreţia de testosteron, care este benefică pentru sănătatea organismului.

Pentru a înţelege motivaţia sexuală o vom compara cu celelalte motive primare. 1. Controlul hipotalamic. La fel ca foamea şi setea motivul sexual este controlat de sisteme cerebrale,

centrii hipotalamici jucând un rol important; 2. Rolul stimulării externe. La fel cum foamea poate fi stimulată de stimuli externi, şi motivaţia sexuală

este sensibilă la această categorie de stimuli. Persoana care iniţial nu era excitată sexual poate fi stimulată de fotografii erotice sau fantezii romanice;

3. Rolul învăţării. Am constatat deja că învăţarea are un rol important în modelarea motivelor primare. Ceea ce, când şi cât de mult mâncăm este influenţat de experienţa anterioară. Şi motivaţia sexuală este influenţată de învăţare. Varietatea de comportamente sexuale întâlnite la membrii unei culturi demonstrează rolul învăţării. De exemplu, în anumite culturi stimularea organelor genitale este considerată normală, în timp ce în alte culturi este o “crimă împotriva naturii”. Marshall (1971, apud. Dworetzky, 1995) a raportat că relaţiile sexuale pentru obţinerea plăcerii este principala preocupare pentru polinezienii, tineri şi bătrâni, din insula Mangaia. Copiii sunt obişnuiţi cu relaţiile sexuale de la vârste de 12 -14 ani. Cei mai mulţi tineri încep relaţiile sexuale cu o femeie mai în vârstă şi cu experienţă, care îi învaţă o varietate de comportamente sexuale. Această practică determină renunţarea la onanism şi înlocuirea acestuia cu relaţii sexuale normale. Nivelul intens al sexualităţii se menţine şi în perioada maturităţii, bărbaţii cu media de vârstă de 20 de ani raportând două, trei orgasme pe noapte, şase nopţi pe săptămână. Ambii parteneri experimentează intense plăceri sexuale. Cea mai mare insultă pentru un bărbat din Mangaia este să fie acuzat că atinge orgasmul prea repede şi că nu este interesat de plăcerea partenerei (Lahey şi Ciminero, 1980).

4. Rolul emoţiilor. Stresul, anxietate şi depresia duc la descreşterea motivaţiei sexuale. Acestea duc la stimularea sistemului autonom simpatic care are o activitate opusă sistemului parasimpatic, cu rol de mediere a motivaţiei sexuale. În anumite situaţii anxietate şi depresia pot determina creşterea motivaţiei sexuale.

IV. 1.2. MOTIVE PSIHOLOGICE Aceste motive nu sunt direct legate de supravieţuirea biologică a individului sau a speciei. De

acestea depinde fericirea şi starea de confort a persoanei. Mai mult decât motivele primare, motivele psihologice sunt legate de experienţă. Unele motive psihologice sunt înnăscute şi se întâlnesc şi la diferite specii de animale, în timp ce altele sunt învăţate.


63

a. Nevoia de stimulare Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă aceasta rămâne neschimbată.

Oamenii, dar şi alte animale, se pare că au un motiv înnăscut de căutare de noi stimuli. Într-un experiment, un şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”, în care trebuia să aleagă între a merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe aleea din stânga, care era dungată. Şobolanul explora mai întâi aleea cea mai interesantă, apoi explora aleea gri. Maimuţele ţinute într-o cuşcă plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o fereastră prin care puteau privi alte maimuţe sau obiecte în mişcare. Dacă maimuţele aveau la dispoziţie un puzzle, atunci ele erau preocupate de joc, chiar dacă cuşca era la fel de plictisitoare.

Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul înconjurător. După un timp, în lipsa unei stimulări psihice oamenii simt nevoia unei activităţi. Nu se cunosc mecanismele care controlează nevoia de stimuli noi, dar este evident faptul că oamenii au nevoie de o anumit nivel de stimulare pentru a se simţi confortabil. Dacă stimularea este prea slabă apare tendinţa de a o intensifica, dacă este prea puternică apare tendinţa de a găsi o modalitate de descreştere a acesteia. De exemplu, atunci într-o cameră este prea mult zgomot, apare tendinţa de a căuta liniştea, deci de a reduce stimularea.

Există un nivel optim de stimulare, fiecare individ căutând să-şi menţină acest nivel optim de stimulare. Stimularea se referă la starea de alertă sau de activare a unei persoane. O persoană activă are un nivel mediu de stimulare. Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel ridicat de stimulare. Stimularea este legată de activitatea formaţiunii reticulare şi de cea a sistemului nervos vegetativ simpatic. Nu se ştie dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea unui nivel moderat al stimulării. Indivizii pot supravieţui la un nivel ridicat sau foarte scăzut de stimulare deşi sunt motivaţi pentru atingerea unui nivel optim de stimulare. Acest concept este legat de eficienţa activităţii în diferite situaţii. Dacă stimularea este prea mică activitatea neadecvată, iar dacă este prea puternică activitatea este întreruptă şi dezorganizată. În funcţie de natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. De exemplu, fotbaliştii au nevoie de un nivel ridicat de stimulare pentru un meci, iar un ceramist are nevoie de un nivel de stimulare mai scăzut.

b. Motivaţia de afiliere Ca fiinţe sociale, oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în grup. S-a observat existenţa

unor diferenţe individuale în legătură cu intensitatea acestui motiv. Sunt persoane care au un nivel ridicat al acestui motiv, preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar satisfacerea altor motive. Experimental s-a constatat că persoanele cu un nivel ridicat a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel scăzut al motivaţiei de realizare de sine, aleg un prieten cu care să lucreze, fără a ţine seama de competenţa acestuia. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel ridicat a motivaţiei de realizare de sine îşi aleg partenerul pe care-l consideră cel mai competent.

Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. Una dintre acestea afirmă că motivaţia de afiliere este înnăscută, bazându-se pe selecţie naturală. În perioadele preistorice, participanţii la o vânătoare aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri, decât dacă vânau individual. Astfel, şansele lor de supravieţuire erau mai mari. A doua teorie afirmă că motivaţia de afiliere se

CORNEL HAVÂRNEANU

64

dobândeşte prin experienţă. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur atunci când îşi satisfac nevoile de hrană, căldură, igienă etc., ceilalţi oameni devin “stimuli pozitivi” prin procesul de condiţionare clasică. Astfel, comportamentul de afiliere devine o întărire pozitivă. Motivaţia de afiliere pare să fie mai puternică atunci când este ameninţată existenţa. Experimental s-a constatat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă mai anxioşi au manifestat un nivel mai ridicat a nevoii de afiliere, în timp ce subiecţii cu un nivel scăzut de anxietate au manifestat tendinţe de afiliere mai mici.

c. Motivaţia de autorealizare Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în situaţii competitive (în

activitatea şcolară, sportivă, profesională). Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare sunt mai puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de succes. Atunci când realizează succesul aceste persoane se bucură de reuşita lor mai mult decât majoritatea indivizilor.

Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie să înveţe să echilibreze solicitările profesionale cu nevoia de relaxare. Cei care au un nivel scăzut al motivaţiei de autorealizare nu sunt interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul material şi-şi canalizează energia spre alte domenii. Aceştia sunt foarte anxioşi în situaţii competitive şi au o teamă mare de eşec. Ei evită profesiunile de competiţie deoarece simt un disconfort accentuat.

Unii cercetători au arătat că există şi o temă de succes. Indivizii se tem de succes deoarece sunt preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile asociate succesului sau se tem de respingerea celorlalţi atunci când obţin succesul.

IV.1.3. FORMELE MOTIVAŢIEI Psihologii au distins între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă. Motivaţia intrinsecă presupune motivarea persoanei prin natura activităţii desfăşurate sau

consecinţele naturale ale acesteia sau de ambele. De exemplu, maimuţele care rezolvă un puzzle, fără a fi recompensate pentru a aceasta, putem spune că sunt motivate intrinsec pentru a rezolva puzzle. În mod asemănător, oamenii care fac donaţii anonime, nedorind să fie recunoscuţi sunt motivaţi intrinsec să ajute alte persoane.

Motivaţia extrinsecă este externă activităţii desfăşurate, nu este parte a acesteia. Dacă un copil, căruia nu-i place să-şi facă tema la matematică, este încurajat dându-i-se ciocolată, acesta este motivat extrinsec. Copilul lucrează pentru a obţine ciocolata şi nu din interes pentru matematică.

Se pune problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi extrinseci în efortul de creştere a motivaţiei. Experimental s-a constat că atunci când un comportament nu a apare frecvent, deci motivaţia intrinsecă a acestuia este scăzută, poate fi folosită cu succes motivaţia extrinsecă pentru a creşte frecvenţa de apariţiei a acelui comportament. Dacă, însă, subiectul este motivat intrinsec pentru a anumită acţiune, adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea motivaţiei intrinseci. De exemplu, dacă unui copil căruia îi place să deseneze i se dă o diplomă de bun desenator, el va desena mai puţin în continuare, în comparaţie cu un alt copil care nu a primit o astfel de diplomă.


65

IV.1.4. TEORII ALE MOTIVAŢIEI a. Teoria proceselor oponente în achiziţionarea motivelor (Solomon, 1980) Această teorie explică modul de achiziţionare a unor comportamente cum ar fi dragoste, saltul

cu paraşuta, consumul de droguri etc. Două sunt conceptele importante ale acestei teorii: a. Fiecare sentiment pozitiv este urmat, în contrast, de un sentiment negativ şi invers; b. Orice sentiment, fie pozitiv, fie negativ, dacă a fost experimentat de mai multe ori scade

treptat în intensitate. De exemplu, sentimentul puternic de dragoste faţă de o persoană este urmat de un sentiment

contrastant, care apare în lipsa partenerului. Atunci când partenerul lipseşte apar sentimente negative, dar cu toate acestea iubirea devine mai intensă. Dacă se încearcă separarea totală de partener, deoarece sentimentele pozitive au dispărut, atunci sentimentele negative ale lipsei partenerului motivează reluarea legăturii. În acest fel se explică dificultatea încheierii unei relaţii de iubire. Nu fericirea menţine relaţia ci simptomele negative ale lipsei celuilalt.

b. Teoria lui Maslow (1970) Conform acestei teorii motivele umane sunt organizate într-o structură ierarhică. La bază se

găsesc motivele de biologice, iar spre vârf cele specific umane, psihologice. Motivele de bază sunt comune pentru majoritatea oamenilor.

IV.2. AFECTIVITATEA Majoritatea psihologilor acceptă existenţa a patru caracteristici definitorii pentru emoţii:

a. situaţii stimul care provoacă reacţia; b. o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă conştientă a experienţei; c. anumite manifestări fiziologice produse de sistemul nervos vegetativ şi glandele endocrine; d. un comportament care însoţeşte în general emoţiile.

Deşi există o mare varietate de emoţii, psihologii nu au ajuns încă la un acord în privinţa tipurilor acestora. Izard (1972) consideră că există nouă tipuri de emoţii de bază: atracţie, bucurie, surprindere, mâhnire, furie, dezgust, dispreţ, ruşine şi frică. Celelalte emoţii rezultă din combinarea acestora. De exemplu, anxietatea este o combinare între frică şi una sau mai multe emoţii de bază (furie, ruşine, mâhnire). Plutchik (1980) consideră că există opt tipuri de emoţii de bază din combinarea cărora rezultă emoţiile complexe.

Emoţiile ne dau informaţii vitale despre persoanele din jur. Deseori ne analizăm sentimentele şi chiar le expunem logic pentru a înţelege de ce ne comportăm într-un anumit fel. Emoţiile reprezintă un complex de stări emoţionale care implică experienţe conştiente sau mai puţin conştiente, care duc la răspunsuri psihice ce inhibă sau facilitează motivaţia comportamentului.

Exprimarea emoţiilor faţă de alte persoane, precum şi decizia a ceea ce simţim poate fi confuză. Faţă de un obiect stările emoţionale pot fi un amestec de sentimente pozitive şi negative, de amintiri plăcute şi neplăcute. De exemplu, soldaţii se pot simţi fericiţi pentru că şi-au salvat propria viaţă

CORNEL HAVÂRNEANU

66

şi pe cea a camarazilor ucigând soldaţii inamici. În acelaşi timp ei pot să simtă regret şi compasiune pentru cei care au fost ucişi. Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi greu de înţeles. Încercând să spunem altora ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că majoritatea timpului nu suntem siguri de ceea ce simţim.

Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. De exemplu, dacă o persoană introduce o monedă pentru a primi o cafea de la un automat, iar acesta fiind defect nu produce cafeaua, atunci persoana se poate înfuria. Emoţia de furie va determina un comportament agresiv faţă de automatul de cafea.

Emoţiile puternice sunt bine memorate. Bucuria de a te îndrăgosti, jena de a fi întrebat de profesor atunci când nu eşti pregătit, frustrarea că nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire foarte importantă sunt experienţe memorabile. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă persoană, atunci am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri.

Oamenii comunică emoţional. Expresivitatea facială a unei persoane oferă informaţii despre ceea ce simte persoana respectivă. În acelaşi timp, informaţiile pe care le primim de la alte persoane reprezintă referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări. De exemplu, folosirea sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi Walk (1960) în experimentele în care subiecţii erau copii de un an, au demonstrat că expresia emoţională a mamei influenţează comportamentul copiilor. Dacă mama manifestă teamă atunci probabilitatea ca prăpastia să fie trecută de copii este mai mică. Dacă mama pare fericită atunci această probabilitate creşte.

IV.2.2. TEORII ALE EMOŢIEI a. Teoria lui James - Lange W. James, consideră incorectă explicaţia emoţiilor ca efecte ale evenimentelor din mediu. El

susţine că experienţele din mediu duc la apariţia unor răspunsuri musculare şi viscerale, iar aceste răspunsuri determină apariţia emoţiilor. Emoţia urmează comportamentul şi nu-l produce. De exemplu, dacă întâlnim un urs în pădure apar modificări fiziologice asociate pericolului (tremur, paloare etc.). Conştientizarea acestor modificării reprezintă emoţia. Deci, emoţia este simţită după ce comportamentul a apărut. James consideră că acest punct de vedere este corect deoarece anumite comportamente apar atât de repede încât nu există timpul necesar pentru a simţi o emoţie înainte de acţiune. Lange urmează aceeaşi linie în explicarea emoţiilor considerând că emoţiile apar în urma răspunsurilor musculare sau viscerale.


67

EXPLICAŢIA TRADIŢIONALĂ A EMOŢIILOR

EXPLICAŢIA LUI JAMES-LANGE

Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor fiziologice, mai ales în cazul

emoţiilor şoc, care fuseseră neglijate în teoriile anterioare. De asemenea, prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii

reacţia emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. De exemplu, un copil de câteva luni se sperie dacă ai tendinţa de a-l scăpa din braţe, cu toate că până în acel moment el nu a căzut vreodată. Deci, simpla percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte oricărei interpretări.

Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie direct proporţională a trăirilor afective cu manifestările corporale exterioare. De exemplu, trăirea unui eveniment trist poate provoca multă agitaţie din partea unei persoane, manifestată pe o durată scurtă, în timp ce altă poate rămâne imobilă, fiind influenţată mult timp de evenimentul respectiv. În acest caz cea de a 2-a persoană este mai puternic afectată de eveniment, însă manifestările ei exterioare, precum şi modificările fiziologice sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane. De asemenea, dacă injectăm adrenalină unei persoane apar multe modificări fiziologice caracteristice unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac, a respiraţiei, înroşire etc.) dar totuşi persoana nu manifestă nici o emoţie.

b. Teoria lui Canon-Bard Cei doi autori au plecat de la teoria lui James şi Lange. Ei au arătat că modificările fiziologice

asociate emoţiilor de furie, fericire supărare erau asemănătoare. Atunci când aceste emoţii apar creşte cantitatea de adrenalină, ritmul cardiac şi respirator, pupilele se dilată. Există puţine diferenţe fiziologice între aceste emoţii. Aceste diferenţe nu sunt suficiente pentru a explica diversitatea emoţiilor. Autorii consideră că modificările fiziologice şi musculare nu cauzează emoţia ci mai degrabă emoţiile şi aceste modificări apar simultan. Pornind de la aceste idei ei au formulat o teorie în care rolul esenţial în producerea emoţiilor îl are talamusul. Informaţia provenită de la un stimul este transmisă talamusului. De aici informaţia este simultan orientată spre cortex unde se produce experienţa emoţională, şi spre hipotalamus şi sistemul nervos vegetativ, care produce modificările fiziologice care pregătesc răspunsul.

1 2 3 Eveniment stimul Reacţii viscerale şi

musculare care depind de evenimentul stimul

Evaluarea emoţiei plecând de la reacţiile viscerale şi

musculare

Întâlnirea cu ursul Fuga Senzaţia de frică datorată fugii

Eveniment stimul Emoţie Reacţie

Întâlnirea cu ursul Frică Fuga

1 3 2

CORNEL HAVÂRNEANU

68

Pentru Cannon şi Bard, experienţa emoţională conştientă şi modificările fiziologice sunt două evenimente simultane şi independente.

c. Teoria cognitivă a emoţiilor (Stanley Schachter) Deşi mai mulţi psihologi au contribuit la dezvoltarea diferitelor aspecte ale teoriei constatăm

existenţa unei teorii cognitive unitare. Această teorie pune accentul pe interpretarea cognitivă a stimulilor emoţionali luându-se în consideraţie două aspecte:

◊ interpretarea stimulilor proveniţi din mediul extern; ◊ interpretarea stimulilor interni;

Interpretarea stimulilor externi. Această perspectivă cognitivă a interpretării stimulilor relevanţi pentru producerea emoţiei face trimitere la filosoful grec Epicur care spunea “oamenii nu sunt afectaţi de evenimente ci de modul cum le interpretează”. De exemplu, dacă o persoană primeşte prin poştă un pachet din care se aude un sunet asemănător celui produs de un ceas, în funcţie de numele expeditorului ea pate fi speriată sau bucuroasă. Dacă expeditorul este un duşman, atunci persoana poate gândi că în pachet este o bombă şi va fi speriată. Dacă expeditorul este un bun prieten atunci persoana se va bucura, gândindu-se că în pachet este un ceas. Observăm că interpretarea stimulului şi nu stimulul însuşi cauzează reacţia emoţională. Din perspectiva teoriei cognitive a emoţiei, informaţia ajunge mai întâi la cortex, unde este interpretată prin raportare la experienţa anterioară, apoi mesajul este trimis spre sistemul nervos vegetativ care determină modificările fiziologice ale organismului. Experimental s-a demonstrat importanţa stimulilor exteriori în producerea emoţiilor. Subiecţii au vizionat un film care prezenta operaţii de circumcizie realizate fără anestezie asupra copiilor unui trib de arborigeni din Australia. Un grup de subiecţi vedea filmul fără sunet. Al doilea grup auzea sunetul care exprima durerea trăită de cei operaţi. Al treilea grup auzeau un mesaj care descria operaţia în termeni ştiinţifici. Al patrulea grup primea un mesaj care ignora durerea operaţiei, prezentându-se aspecte irelevante. Deşi toţi subiecţii vedeau acelaşi film sunetul a avut un efect puternic asupra interpretării cognitive a situaţiei. Subiecţii din grupul care a auzit sunetele ce exprimau durerea au avut modificări vegetative mai puternice şi au considerat filmul mai trist în comparaţie cu subiecţii celorlalte grupe. Interpretarea cognitivă a sunetelor receptate a modificat semnificaţia emoţională a filmului.

Interpretarea stimulilor interni. Această teorie sugerează că interpretarea stimulilor interni este mai importantă decât stimulii înşişi. Schachter şi Singer (1962) consideră că modificările vegetative sunt difuze şi nu sunt specifice pentru diferitele emoţii. Interpretarea cognitivă a acestor modificări are un rol important în experienţa emoţională. Această teorie ne ajută să explicăm de ce dragostea poate fi confundată cu atracţia sexuală sau de ce deţinuţii pot dezvolta sentimente de prietenie faţă de cei care-i păzesc. Deoarece senzaţiile produse de sistemul nervos vegetativ, în diferite situaţii emoţionale, nu sunt distincte, este uşor să apără interpretări greşite ale acestora. Acest aspect a fost verificat prin realizarea următorului experiment. Subiecţilor li s-a spus că vor participa la un experiment în care se vizează studierea efectelor unei vitamine asupra vederii. După injectarea presupusei vitamine li se spunea că vor trebui aşteptaţi şi alţi subiecţi pentru începerea experimentului. Aceştia erau de fapt complicii experimentatorului. Subiecţilor din grupul experimental li s-a injectat de fapt Epinefrin, un hormon care


69

are efecte de stimulare a sistemului cardiac şi a altor organe. Autorii erau interesaţi de modul în care subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare, în circumstanţe diferite. Într-o situaţie, complicii manifestau o bună dispoziţie, iar în alta se enervau şi deveneau irascibili. S-a constatat că forma de comportament a complicilor a influenţat modul de interpretare cognitivă a modificărilor fiziologice produse de hormonul injectat. Atunci când complicii erau veseli subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire, iar când complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt nervoşi. Acest efect nu apărea atunci când subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al substanţei injectate. Comportamentul complicilor nu le influenţa starea emoţională, ei atribuind substanţei injectate modificările fiziologice.

Teoria lui James -Lange Teoria Cannon-Bard Teoria cognitivă

d. Teoria feedback - ului facial (Tomkins) Dispoziţiile emoţionale ale oamenilor pot fi evaluate în funcţie de expresia facială a acestora.

Putem recunoaşte expresia facială a unei persoane şi pe baza ei să spunem care este emoţia pe care aceasta o trăieşte. Această abilitate apare şi la triburile care nu au contacte cu mass media sau culturile occidentale. În general, oamenii au aceleaşi expresii faciale pentru exprimarea emoţiilor. Se consideră că există cinci expresii faciale universale: bucuria, furia, dezgustul, tristeţea şi frica. Mulţi consideră că aceste expresii sunt înnăscute, adică există o organizare predeterminată pentru activarea anumitor muşchi faciali în timpul unei trăiri emoţionale. Cu toate că sunt înnăscute expresiile emoţionale pot fi controlate. De exemplu, oamenii se pot abţine să râdă într-o situaţie amuzantă în care momentul nu este potrivit pentru o astfel de manifestare.

Evaluarea stărilor emoţionale se bazează şi pe postura şi mişcările corpului. Observarea posturii şi mişcărilor corpului ajută la interpretarea expresiei faciale.

Cercetătorii s-au întrebat dacă feedback-ul transmis de propria noastră expresie ne ajută să ştim ce emoţie trăim. Tomkins, consideră că acest feedback este un precursor muscular al emoţiei. La fel ca James şi Lange, el crede că diferitele acţiuni musculare preced apariţia diferitelor emoţii. Pentru verificarea teoriei s-a cerut subiecţilor să producă diferite expresii faciale atunci când realizau diferite sarcini. Apoi subiecţii relatau trăirile emoţionale pe care l-au avut. Scopul era de a verifica dacă expresiile faciale modificate deliberat influenţează starea emoţională. Rezultatele au fost neconcludente.

Mai târziu, Paul Ekman (1983) a examinat care sunt muşchi implicaţi în şase expresii faciale universale (surpriză, dezgust, supărare, furie, frică, bucurie). Au fost măsurate modificările fiziologice asociate fiecărei expresii (ritmul cardiac, temperatura mâinilor). Subiecţilor nu li s-a cerut să producă o

Stimuli Talamus

Cortex

Hipotalamus

Reacţiile organismului

Stimuli Talamus

Cortex

Hipotalamus


Stimuli Talamus

Cortex

Hipotalamus


CORNEL HAVÂRNEANU

70

anumită expresie emoţională, ci li s-a indicat doar care muşchi trebuie contractaţi. Subiecţilor din grupul de control li s-a cerut să contracte muşchii faciali care nu erau implicaţi în expresia facială a unei anumite emoţii. Rezultatele au evidenţiat faptul că nu numai construirea unei expresii faciale a dus la modificări fiziologice, ci şi tipurile de modificări fiziologice asociate celor şase expresii faciale erau diferite unele de altele.

Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte, create de expresiile faciale, sunt asociate emoţiilor Ekman a cerut subiecţilor să evoce experienţe emoţionale legate de cele şase emoţii. De exemplu, un subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât de trist se simte pe o scală cu opt trepte. Experienţele evocate şi evaluate la un nivel ridicat au creat aceleaşi modificări fiziologice ca şi expresiile faciale.

Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că: ◊ diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor emoţii; ◊ emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de emoţia însăşi.

În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei cognitive a emoţiei. Cogniţia este importantă, dar nu putem spune că cogniţia este necesară înainte de apariţia emoţiei. Unii cercetători consideră că în multe situaţii emoţiile sun separate de gândurile noastre. Din acest punct de vedere informaţia senzorială este orientată direct spre circuitele neuronale care duc la apariţia emoţiei. Alţii, cred că emoţiile nu pot exista înainte ca procesele mentale sau activitatea cognitivă să apară pentru a ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea semnificaţiei acestora şi apoi este generată starea emoţională.

e. Teoria evoluţionistă a emoţiilor (Plutchik) Deşi multe dintre comportamentele emoţionale sunt rezultat al învăţării şi proceselor cognitive,

unele dintre acestea sunt înnăscute. Această afirmaţie este susţinută de faptul că există expresii facile şi reacţii emoţionale care apar la toţi membrii speciei umane, precum şi de apariţia unor expresii facile similare celor umane la alte specii de animale. Apariţia expresiile emoţionale şi la alte specii de animale este justificată de faptul că acestea ajută probabil la supravieţuirea speciilor respective. În acest sens emoţiile există pentru că servesc unei anumite funcţii.

Plutchik (1980) consideră că emoţiile sunt pattern-uri comportamentele înnăscute, ele având funcţii importante şi putând fi modificate pe parcursul experienţei. Autorul defineşte emoţia ca “o succesiune complexă de evenimente, care conţine elemente de înţelegere cognitivă, sentimente, impulsuri spre acţiune şi comportamente direct observabile.” Autorul consideră că anumite emoţii sunt fundamentale sau primare, celelalte tipuri de emoţii fiind o combinare a emoţiilor primare. Există opt emoţii primare: tristeţe, frică, surpriză, furie, dezgust, bucurie, anticipare şi acceptare (sub forma receptivităţii sexuale). Aceste emoţii apar într-o mare varietate de situaţii şi indiferent de tipul de personalitate.

Teoria lui Plutchik nu se referă doar la aspectele comportamentale ale emoţiilor, ci şi la cele funcţionale, care ajută organismul să supravieţuiască. Fiecare dintre cele opt emoţii de bază sunt funcţionale, adică servesc unui scop, acesta fiind motivul pentru care ele au fost selectate în procesul de evoluţie. De exemplu, emoţia de frică are funcţia de protecţie a organismului.

În concepţia lui Plutchik emoţia are cinci componente: un eveniment-stimul, cogniţia evenimentului, evaluarea sentimentului, un comportament ghidat de mecanisme înnăscute şi bazat pe evaluare şi funcţia la care serveşte comportamentul.


71

Acest model explicativ se deosebeşte de teoria lui James-Lange. Aceştia argumentează că un animal fuge atunci când îi este frică, Plutchik însă consideră că un animal fuge nu pentru că îi este frică ci pentru a se proteja (acesta fiind valoarea sau funcţia emoţiei). Această teorie se asemănă cu cea a lui Schachter prin faptul că emoţia apare după ce a fost făcută evaluarea cognitivă. Totuşi, în teoria lui Plutchik emoţia nu se bazează doar pe evaluarea cognitivă, ci implică şi mecanisme fiziologice înnăscute care ghidează comportamentul spre un anumit scop.

CORNEL HAVÂRNEANU

72

V. TEORIILE PERSONALITĂŢII V.1. TEORIILE PERSONALITĂŢII ŞI CUNOAŞTEREA PSIHOLOGICĂ A PERSOANEI Multă vreme psihologia nu a fost recunoscută ca ştiinţă şi o parte importantă a preocupărilor ei a

fost îndreptată spre înţelegerea personalităţii umane. De fapt, obiectivul fundamental al studierii personalităţii este înţelegerea existenţei umane din perspectivă psihologică. Pentru a atinge acest obiectiv psihologia ştiinţifică preferă să opereze cu relaţii şi concepte simple, a introdus testul empiric şi a folosit metode de cercetare cât mai precise. Dar, această orientare, necesară, a limitat varietatea conceptelor şi metodelor utilizate în studierea personalităţii.

Caracteristicile moderne ale studiului ştiinţific al personalităţii sunt date de procesul de transformare a speculaţiilor despre natura umană în concepte care pot s-o studieze empiric.

Efortul de restabilire a "ştiinţei persoanei" este orientat fie spre "cunoaşterea cauzelor comportamentului şi dezvoltării", fie spre "a ne cunoaşte pe noi înşine obiectiv" (Hjelle, A.L., Ziegler, D.J., 1981, p. 3-4). Pentru atingerea acestui deziderat sunt necesare informaţii ştiinţifice, intuirea exactă a perspectivelor cunoaşterii mai ales când metodele ştiinţifice sunt inerent limitate.

Luând în consideraţie numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii se pune problema evaluării acestora. Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru evaluare. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, A. Cosmovici (1992, p.16 - 24), grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: "teoria trăsăturilor, teoriile psihodinamice şi teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un caz sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu de care vorbesc adepţii metodelor clinice." Într-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în explicarea structurii persoanei. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată de prezumţiile de bază asupra naturii umane. Toate marile teorii ale personalităţii au poziţii diferite faţă de aceste prezumţii şi nici o teorie nu poate fi înţeleasă în afara acestor referiri. Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ continue, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziţionează orice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte: a. LIBERTATE - DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţele

mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau, comportamentul este cauzat de acţiunea unor evenimente şi nu există libertate;

b. RAŢIONALITATE - IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana este capabilă să acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determină acţiunea sau este direcţionat de forţe iraţionale?

c. HOLISM - ELEMENTARISM: din punct de vedere holistic comportamentul uman poate fi explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale componente. Poziţia


73

elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor particulare independente de ansamblu;

d. CONSTITUŢIONALISM - ENVIROMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţa aspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a comportamentului;

e. SCHIMBARE - UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil de schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de schimbare în timp;

f. SUBIECTIVITATE - OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură de experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;

g. ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI - ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se referă la cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni, ori sunt simple răspunsuri la o serie de stimuli externi;

h. HOMEOSTAZIE - HETEROSTAZIE: această dimensiune este în legătură cu motivaţia umană. Sunt indivizii motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şi realizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre dezvoltare, căutare şi auto-acuzare;

i. COGNOSCIBILITATE - INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeni ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile cunoaşterii.

Tabelul nr.1 Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane

după L. A. Hjelle şi D. J. Ziegler (1981, p.443) PUTERNIC MODERAT SLAB MEDIU SLAB MODERAT PUTERNIC LIBERTATE DETERMINISM

ADLER MASLOW ROGERS

ALLPORT

BANDURA KELLY

ERIKSON

FREUD SKINNER MURRAY

RAŢIONALITATE IRAŢIONALITATE

MASLOW ROGERS BANDURA ALLPORT MURRAY KELLY

ADLER ERIKSON

FREUD

HOLISM ELEMENTARISM

ADLER MASLOW ROGERS ERIKSON

ALLPORT KELLY MURRAY FREUD

BANDURA

SKINNER

CONSTITIŢIONALISM ENVIROMENTALISM

ROGERS FREUD KELLY

MASLOW

ADLER ALLPORT MURRAY

SKINNER BANDURA ERIKSON

SCHIMBARE UNIFORMITATE

MASLOW SKINNER ROGERS ERIKSON BANDURA

ALLPORT

MURRAY KELLY

ADLER FREUD

SUBIECTICITATE OBIECTIVITATE

ADLER MASLOW ROGERS KELLY

MURRAY

ALLPORT

BANDURA

ERIKSON

SKINNER

STIMULARE INTERNĂ STIMULARE EXTERNĂ

ADLER MASLOW ALLPORT ROGERS

FREUD MURRAY ERIKSON

BANDURA

SKINNER

HOMEOSTAZIE HETEROSTAZIE

FREUD MURRAY

ERIKSON

ADLER MASLOW ALLPORT ROGERS

COGNOSCIBILITATE INCOGNOSCIBILITATE

FREUD SKINNER BANDURA

ALLPORT ERIKSON

MURRAY

ADLER MASLOW ROGERS KELLY

CORNEL HAVÂRNEANU

74

Pentru evaluarea unei teorii sunt folosite şase criterii de diferenţiere: VERIFICABILITATEA - o teorie este cu atât mai valoroasă cu cât conceptele folosite s-au verificat în

investigaţii independente. Aceasta înseamnă că o teorie trebuie să posede concepte clare, explicit definite logic, care s-o deosebească de altele. Importanţa empirică a teoriei poate fi logic dedusă iar ipotezele verificate experimental. O bună teorie trebuie verificată empiric, iar această verificare va conduce la modificarea teoriei, dacă este necesar;

VALOAREA EURISTICĂ - acest criteriu se referă la măsura în care o teorie stimulează direct cercetarea, şi din acest punct de vedere ele diferă foarte mult. Sunt unele formulări teoretice interesante dar lipsite de suport euristic (teoria lui Maslow, de exemplu). De obicei, aserţiunile acestora sunt insuficiente pentru a defini concepte operaţionale, nu se precizează maniera în care ele pot fi supuse testului empiric;

CONSISTENŢA INTERNĂ - o bună teorie nu va avea contradicţii interne, trebuie să evite pe cât posibil predicţiile inconsistente care duc de obicei la o neînţelegere a conceptelor de către investigator. Existenţa mai multor prezumţii asupra naturii umane micşorează posibilitatea de a construi o teorie a personalităţii cu o consistenţă internă ridicată;

ECONOMICITATEA CONCEPTELOR - orice teorie poate fi apreciată din punct de vedere al numărului de concepte la care se recurge în explicaţie. Economicitatea înseamnă folosirea unui număr cât mai mic de concepte pentru explicaţie. O teorie care construieşte câte un nou concept pentru fiecare aspect al comportamentului este o teorie săracă;

COMPREHENSIVITATEA COMPORTAMENTULUI UMAN - se referă la numărul şi diversitatea fenomenelor explicate. O teorie este cu atât mai comprehensivă cu cât explică mai multe aspecte ale comportamentului şi dacă prin aceasta tinde să favorizeze exactitatea. Nici o teorie, existentă până în prezent, nu poate explica toate comportamentele umane. Orice investigator trebuie să decidă care fenomen descris are importanţă centrală pentru comportamentul uman şi care fenomen poate fi explicat prin altă teorie. Pentru completarea lor reciprocă trebuie să alegem acele concepte care într-adevăr duc la înţelegerea comportamentului uman;

SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ - orice teorie trebuie judecată şi după măsura în care îi ajută pe oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene, să se cunoască pe sine în relaţiile lor interpersonale.

Tabelul nr. 2

Evaluarea teoriilor personalităţii pe baza celor şase criterii de diferenţiere după Hjelle, A. L., Ziegler, J. D., (1981, p. 447 )

SCĂZUT MODERAT RIDICAT VERIFICABILITATEA

FREUD MASLOW

ADLER ERIKSON ALLPORT

MURRAY KELLY

SKINNER BANDURA ROGERS

VALOARE EURISTICĂ

ERIKSON ALLPORT

KELLY MASLOW

ADLER MURRAY

FREUD SKINNER BANDURA ROGERS

CONSISTENŢA INTERNĂ FREUD

ALLPORT

ADLER MASLOW MURRAY ROGERS BANDURA

KELLY SKINNER ERIKSON


75

ECONOMICITATEA CONCEPTELOR MURRAY FREUD

ADLER MASLOW ALLPORT ROGERS BANDURA

KELLY SKINNER ERIKSON

ÎNŢELEGEREA COMPORTAMENTULUI

BANDURA MASLOW ERIKSON ROGERS MURRAY ALLPORT SKINNER

KELLY

FREUD ADLER

SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ MURRAY

ALLPORT KELLY

ADLER ERIKSON BANDURA

FREUD ROGERS MASLOW SKINNER

Cunoaşterea poziţiei fiecărei teorii faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane, uşor

sesizabilă folosind procedeul de analiză prezentat, relevă importante diferenţieri între teoreticieni. Orice interpretare a unui comportament se realizează folosindu-se un model teoretic a cărui valoare trebuie să fie bine cunoscută pentru a oferi psihologului posibilitatea alegerii conceptelor care explică cât mai bine conduita umană. Este preferabil să ne sprijinim pe metode şi procedee pe care teoria le poate evalua obiectiv. Valoarea empirică, testarea ipotezelor teoretice, preocupare de bază a psihologilor contemporani, reprezintă prima sursă de apreciere pentru determinarea valorii unei teorii. În general teoreticienii personalităţii au dificultăţi în a determina, chiar moderat, validitatea empirică, ei preferând poziţii teoretice. În anumite cazuri teoriile personalităţii au accentuat aspectul biologic, emoţional, inconştient, cognitiv, social şi al factorilor culturali în comportamentul uman, limitând prin aceasta valoarea comprehensivă a teoriei. Orice continuator competent poate mări această valoare euristică, transformând esenţa conceptelor într-o formă care să permită dezvoltarea activităţii de cercetare.

Considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor limite ale teoriilor personalităţii şi a valorii lor pentru cunoaşterea psihologică a persoanei.

TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor psihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei. Tipurile reprezintă aspecte parţiale ale personalităţii, care bazându-se pe date morfologice, ignoră în general aspectele socio-culturale. Minkowski, atrage atenţia că "cel care vorbeşte de tipuri constituţionale sau constituţii îşi atrage reproşul de a fi considerat fatalist " (Ionescu, G., 1973, p.39). Constituţia trebuie considerată ca un tot mobil, deschis spre ambivalenţa într-un continuu efort adaptativ. G. Allport, (1970, p. 28 - 29), consideră că " doctrinele psihologice nu susţin nimic mai mult decât că anumiţi oameni se aseamănă cu alţii într-o anumită privinţă. ". Dar, existând foarte multe criterii de clasificare a indivizilor, constatăm că am putea situa o persoană în sute de tipuri posibile, nereuşind să-i surprindem structura internă, unică, de organizare. Referitor la tipurile ideale, autorul arată că acestea nu cuprind persoane reale, sunt obţinute prin metode raţionale şi nu empirice. A. Cosmovici, ocupându-se de problema tipologiilor, prezintă câteva puncte de vedere critice la adresa acestor teorii: • Psihicul este influenţat de constituţia biologică, dar şi psihicul şi constituţia sunt influenţate de mediu.

Nu putem găsi frecvent deosebiri prea nete între indivizi, existând puţine tipuri extreme (Cosmovici A., 1974, p. 99 - 100);

CORNEL HAVÂRNEANU

76

• Majoritatea tipologiilor sunt insuficiente, deoarece în structurile psihice imaginate putem încadra un număr mic de persoane, restul având însuşiri intermediare (Cosmovici A., Caluschi Mariana, 1985, p.28 - 31);

• Deficienţa principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de trăsături. Tipologiile ori vizează structuri de trăsături, ori categorii de motive. Aspectul şi constanţa diferitelor trăsături sunt subordonate motivaţiei persoanei (Cosmovici A., Caluschi M., 1985, p. 28 - 31).

În concluzie, tipologiile oferă o imagine lacunară, parţială, a personalităţii, cu o dominantă explicativă constituţională, neglijând aspectele motivaţionale şi influenţele socio-culturale în explicarea persoanei. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a indivizilor in diferite structuri, varietatea de tipuri în raport cu diferite criterii impune necesitatea unei sinteze.

TEORIILE TRĂSĂTURILOR, consideră trăsătura ca o tendinţă de a reacţiona relativ constant în anumite situaţii. Cunoaşterea personalităţii a fost direcţionată spre descrierea trăsăturilor, izolarea lor prin analiza factorială, metode experimentale şi calcul statistic. Utilizarea frecventă a testelor, a calculului matematic riguros a dus la unele rezultate contradictorii, ceea ce a determinat o critică severă adusă analizei factoriale. Confuzia frecventă a noţiunii de "trăsătură" a personalităţii, cu adjectivele care caracterizează personalitatea, insuficienta distincţie dintre trăsături şi noţiunile utilizate în caracterizarea personalităţii, au determinat confundarea personalităţii cu elementul ei structural, caracterul (Ionescu, G., 1973, p. 50).

Analiza factorială caută să desprindă însuşirile de ambianţă, ceea ce constituie o forţare a realităţii, o îndepărtare de adevărul vieţii (Cosmovici, A., 1992, p.16 - 24). Factorii sunt priviţi ca entităţi unitare, constante, imuabile şi independente între care ar exista relaţii extrem de simple. Factorialiştii nu admit interferenţa factorilor sau îmbinarea lor reciprocă. Această metodă se bazează în exclusivitate pe notele finale, arătând că există o corespondenţă între serii de rezultate, dar nu se arată prin ce mijloace s-a ajuns la performanţele respective. Analiza corelaţiilor nu arată dacă potrivirea consfinţită de un coeficient ridicat se datorează aceloraşi subiecţi (Cosmovici, A., 1976, p.26). Aceste teorii au fost criticate de partizanii metodei genetice, care susţin că " răspunsul unui individ într-o situaţie dată nu poate fi apreciat pe baza trăsăturilor, ci pe baza răspunsurilor anterioare la situaţii similare " (Ionescu, G., 1973, p. 58). Modul de a reacţiona al unei persoane nu este constant, acest mod se schimbă odată cu situaţia, ceea ce presupune cunoaşterea persoanei în situaţii cât mai variate. Orice trăsătură izolată prin teste are consecinţe comportamentale în funcţie de contextul situaţional şi de amestecul cu celelalte trăsături. Teoriile trăsăturilor nu prezintă interacţiunea diferitelor aspecte psihologice ale persoanei, nu exprimă influenţa mediului în formarea personalităţii şi deşi se declară dinamice, par statice.

TEORIILE COMPORTAMENTULUI, incluzând teoriile behavioriste şi non-behavioriste, consideră comportamentul ca fiind determinat de factori situaţionali şi folosesc pentru cunoaşterea acestuia metoda observaţiei şi testele de aptitudini. Skinner, de exemplu, foloseşte o sarcină simplă aplicată la un număr mare de subiecţi, animale sau oameni, pentru a stabili validitatea empirică a principiilor condiţionării operante. Analizele experimentale ale comportamentului stabilesc legi precise şi cuantificabile care sunt aplicabile comportamentului individului actual. Dar, posibilitatea de prognoză, de stabilire a comportamentului viitor rămâne îndoielnică.

O altă problemă legată de orientarea metodologică este aparatura experimentală automată şi definirea controlului asupra condiţiilor subiective în care comportamentul individului este observat şi înregistrat. Cercetările lui Skinner reprezintă o sursă de date pentru stabilirea empirică a legilor învăţării, cu determinări de mare precizie, a controlului condiţiilor şi variabilelor care afectează comportamentul. Cercetările sale au aplicaţii efective în toate domeniile psihologiei (psihofarmacologie, tehnologie


77

educaţională, management industrial, tratament terapeutic) cu rezervă asupra condiţiilor artificiale şi experimentarea în condiţii de izolare a subiectului.

Dezavantajul fundamental al teoriilor comportamentului constă în subestimarea factorilor interni, subiectivi şi neglijarea aspectelor motivaţionale. Progresul presupune sistematizarea situaţiilor, realizarea unei taxonomii a situaţiilor (Cosmovici, A., 1992, p.16 - 24). Rezolvarea problemei întâmpină dificultăţi, deoarece sensul situaţiei depinde de subiect. De asemenea, mai apare problema corespondenţelor dintre situaţia reală şi situaţia de laborator, neexistând o identitate între cele două tipuri de manifestări.

V.2 TEORIA ÎNVĂŢĂRII SOCIALE

Această teorie reprezintă o punte de legătură între abordarea comportamentală a personalităţii şi cea cognitivă, care va fi prezentată ulterior în acest capitol. La fel ca şi teoria tradiţională behavioristă, teoria învăţării sociale accentuează rolul pedepsei şi întăririi în dezvoltarea personalităţii, dar spre deosebire de aceasta consideră că un rol important în determinarea comportamentelor îl au procesele cognitive. Adepţii acestui curent definesc personalitatea ca suma modalităţilor de a gândi, acţiona şi simţi care au fost însuşite pe parcursul vieţii.

Conform teoriei învăţării sociale, o persoană îşi dezvoltă o personalitate adecvată doar dacă a fost expusă unor modele bune de comportament şi dacă au fost întărite conduitele potrivite. Dacă comportamentele care au servit ca model pentru o persoană au fost nepotrivite, personalitatea acestuia se va dezvolta inadecvat.

Studiile recente asupra originii fricii sunt un bun exemplu de învăţare socială. Studiul învăţării fricii de şerpi a fost realizat pe maimuţe rezultatele putând fi aplicate oamenilor. Mineka şi colab. (1984) au constatat că maimuţele tinere, născute în laborator, încep să se teamă de şerpi după ce au fost expuse unui model. Iniţial maimuţele tinere nu s-au temut de şerpi când au fost testate, dar apoi au arătat o puternică teamă de şerpi după ce au observat reacţia altor maimuţe mature la vederea acestora. Văzând reacţia de frică a adultului, maimuţele tinere şi-au schimbat comportamentul, reacţionând la fel ca şi modelul. Teoreticienii învăţării sociale consideră că personalitatea este rezultatul experienţelor astfel învăţate.

Bandura, creatorul teoriei învăţării sociale, preia conceptul de personalitate de la psihologii behaviorişti, şi anume că personalitatea este suma tuturor comportamentelor învăţate. Spre deosebire de behaviorişti, Bandura accentuează rolul cogniţiei în dezvoltarea personalităţii şi consideră că oamenii au un rol activ în determinarea acţiunilor lor.

În 1986, Bandura introduce termenul de determinism reciproc, care se referă la faptul că nu putem vorbi doar despre comportament învăţat, deoarece şi mediul poate fi modificat de comportamentele persoanei, deci factorii de mediu şi comportamentele se influenţează unele pe altele. Modul cum o persoană se poartă faţă de ceilalţi oameni, prietenos sau agresiv, va determina reacţii diferite din partea altora, aceştia vor fi, la rândul lor prietenoşi sau agresivi. O persoană agresivă, fără încredere în ceilalţi vă învăţa că lumea este rece, respingătoare, în timp ce o persoană prietenoasă va învăţa că lumea este iubitoare, apropiată. Personalitatea este un comportament învăţat, iar la rândul lor comportamentele influenţează următoarele experienţe pe care vor fi învăţate.

Conform teoriei lui Bandura, un prim factor determinat al comportamentului nostru este reprezentat de cogniţiile noastre. De exemplu, o persoană care crede că ceilalţi îl consideră plictisitor va fi timidă şi mai puţin comunicativă. Este vorba despre cogniţiile proprii legate de abilitatea de a face faţă

CORNEL HAVÂRNEANU

78

cerinţelor vieţii, adică de auto-eficienţă. Termenul de auto-eficienţă se referă la percepţia persoanei de a se vedea capabilă să facă ceea ce este necesar pentru a-şi atinge scopurile propuse, adică să ştie ceea ce trebuie să facă şi dacă emoţional este capabilă să finalizeze acţiunea. Auto-eficienţa influenţează alegerea activităţilor, intensitatea efortului, persistenţa în faţa obstacolelor (prin reducerea anxietăţii). O persoană care se percepe ca auto-eficientă va accepta provocările, va depune mai mult efort şi va avea mai mult succes în atingerea scopurile propuse. Sunt mai mulţi factori care pot determina sentimentul de auto-eficienţă: succesul anterior (de exemplu, un student poate avea un nivel ridicat de auto-eficienţă la un curs de psihologie, dacă la cursurile anterioare a obţinut note ridicate), experienţa celorlalţi (studentul poate avea un nivel ridicat de auto-eficienţă dacă alţi studenţi au obţinut note ridicate la cursul respectiv), persuasiunea verbală (nivelul încrederii creşte dacă studentul se auto-convinge că este capabil să ia o notă ridicată), starea fizică (nivelul optim poate ridica nivelul de încredere).

Bandura (1977) consideră că în procesul de învăţare se formează şi standardele personale, în funcţie de care sunt evaluate acţiunile proprii. Acestea se formează observând standardele personale ale indivizilor luaţi drept model, dar şi standardele în funcţie de care comportamentele proprii sunt întărite sau pedepsite de către ceilalţi. Deşi standardele sunt receptate pasiv, oamenii pot să le utilizeze apoi pentru direcţionarea propriilor comportamente, proces denumit de Bandura auto-reglare. Când standardele personale sunt respectate, oamenii se simt fericiţi şi mândri de ei, iar când acestea nu sunt respectate apar sentimente de vinovăţie şi dezamăgire.

Rotter precizează că cele mai importante variabile care influenţează personalitatea sunt aşteptările persoanei în legătură cu rezultatele viitoare şi valorile întăririlor care pot să apară în situaţii diferite. Deci, comportamentul persoanei depinde atât de rezultatele aşteptate ale unei acţiuni cât şi de valoarea acestor rezultate. Agresivitatea unei persoane care doreşte să înapoieze produsele luate dintr-un magazin, va depinde de aşteptările pe care le are dar şi de cât de util consideră că va fi acest comportament în situaţia respectivă.

Rotter înlocuieşte termenul de trăsătură cu cel de "aşteptare generalizată". Comportamentul sau "aşteptarea generalizată" este rezultatul credinţei noastre că acestea ne vor ajuta în viitor. Dacă trăsăturile sunt aşteptări generalizate prezente. Modificarea condiţiilor externe sau apariţia unor noi aşteptări va avea ca rezultat modificări la nivelul comportamentului şi personalităţii. Trăsătura nu mai este concepută ca element al personalităţii consistent în timp şi relativ stabil la modificările condiţiilor din mediu. În concepţia lui Rotter, comportamentele sunt relativ stabile datorită expectanţelor sociale, care încurajează oamenii să se perceapă unii pe alţii ca fiind stabili în timp.

Adepţii teoriei învăţării sociale au pus accent pe rolul relaţiilor sociale adecvate asupra dezvoltării personalităţii. Astfel, individul trebuie să-şi însuşească modalităţile cele mai potrivite de relaţionare cu ceilalţi, precum şi cogniţiile (credinţe, expectanţe) despre propria persoană şi despre relaţiile cu ceilalţi. Relaţiile sociale adecvate sunt importante deoarece puţin oameni pot fi fericiţi fără ele, dar şi pentru că ele influenţează procesul învăţării sociale.

V.3. TEORIA PSIHANALITICĂ Teoria psihanalitică îşi are rădăcinile în abordarea psiho-biologică a personalităţii. Primii

psihanalişti au fost biologi şi medici care au presupus că mecanisme necunoscute ale creierului îşi pun amprenta asupra personalităţii umane. În elaborarea teoriei, Sigmud Freud a pornit de la observarea


79

comportamentelor pacienţilor isterici şi constatarea că aceştia nu erau conştienţi de dorinţa de a avea dureri, paralizii sau alte simptoame isterice. Astfel, Freud ajunge la concluzia că o parte din mintea umană este inconştientă, pacienţii neavând acces la aceste informaţii. Conceptul de inconştient nu îşi are originea la Freud, noutatea fiind importanţa dată acestuia. Pentru Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de forţele care operează în inconştient, cum ar fi de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. Prin teoria psihanalitică, Freud a încercat să explice cele mai multe dintre comportamentele umane.

Freud distinge trei nivele ale conştiinţei umane: conştient, preconştient, inconştient. Pentru autor, mintea umană este asemănătoare cu un iceberg: conştiinţa este partea vizibilă de la suprafaţă, conţinutul său fiind reprezentat de un flux continuu de percepţii , sentimente şi informaţii. Imediat sub partea de la suprafaţă, se găseşte preconştientul, acesta incluzând informaţii care nu sunt în prezent conştiente, dar care pot fi aduse uşor în conştiinţă (la un moment dat nu ne gândim la gustul prăjiturii preferate dar putem uşor să ni-l reamintim). Preconştientul reprezintă un depozit de informaţii accesibile. În adânc, departe de suprafaţă se găseşte inconştientul, depozitul motivelor instinctuale, al emoţiilor care ameninţă conştiinţă şi care au fost represate, împinse în inconştient. Conţinutul inconştient nu este accesibil conştiinţei. Noţiunea de gânduri şi sentimente refulate ne trimite la conceptul de determinism psihic şi anume comportamentele noastre sunt influenţate de motive inconştiente. Determinismul psihic se exteriorizează, în viziunea lui Freud, prin acte ratate, adică afirmaţii neintenţionate care pot reflecta sentimentele reprimate (de exemplu, o persoană poate spune alteia "Mă enervezi ... Vreau să spun că eşti foarte amuzant.").

Freud a creat un model al personalităţii alcătuit din trei părţi: sine, eu şi supraeu. Autorul considera că sinele şi eul sunt prezente de la naştere, supraeul formându-se pe parcursul vieţii individului sub influenţa mediului cultural.

Sinele este inconştient şi conţine instinctele biologice înnăscute: instinctul vieţii şi al morţii. Freud a scris relativ puţin despre instinctul morţii, dar credea că agresiunea şi suicidul sunt manifestări ale acestuia. Instinctele vieţii dau naştere motivelor care susţin viaţa, din această categorie făcând parte foamea, auto-apărarea, dorinţa sexuală. După Freud instinctul sexual şi agresivitatea sunt cele mai importante, acestea dominând întreaga viaţă. Sinele operează conform principiului plăcerii, doreşte obţinerea imediată a plăcerii şi evitarea durerii, de cele mai multe ori fără a ţine seama de realitate. Sinele încearcă să satisfacă dorinţele folosind, ceea ce Freud numea procesare mintală primară Această modalitate de prelucrare a informaţiilor constă în construirea imaginii mintale a obiectului dorit în conformitate cu nevoile inconştiente. Când ne imaginăm mâncând prăjitură de ciocolată sau luându-ne revanşa faţă de cineva care ne-a lezat în ziua anterioară realizăm o procesare primară a informaţiilor.

Această modalitate de procesare satisface motivele pe plan imaginar dar nu şi în plan real. O persoană nu poate trăi mult timp doar ghidându-se după principiul plăcerii (de exemplu, o persoană ar putea avea de suferit dacă urmăreşte satisfacerea egoistă a dorinţelor fără a ţine seama de ceilalţi) sau utilizând procesele primare de realizare a dorinţelor (formarea imaginii mintale a mâncării nu satisface nevoia biologică a organismului de a se hrăni). În timpul copilăriei, când domină sinele, adulţii sunt cei care arată copiilor care dorinţe sunt realiste şi pot fi satisfăcute în siguranţă. Ca urmare a interacţiunilor cu părinţii sau cu alte elemente ale lumii reale o parte din sine se converteşte, formând celelalte părţi ale minţii, eul şi supraeul, care ajută la depăşirea greutăţilor în confruntarea cu lumea reală.

CORNEL HAVÂRNEANU

80

Eul are rolul de a găsi o modalitate realistă de a satisface dorinţele inconştiente, evitând neplăcerile cauzate de egoism sau de comportamentele egoiste. Eul funcţionează conform principiului realităţii, adică blochează satisfacerea nevoilor inconştiente până în momentul în care găseşte o modalitate realistă şi sigură pentru realizarea lor. Eul poate fi văzut ca un "executor al personalităţii" deoarece utilizează abilităţi cognitive pentru a controla sinele şi de a echilibra dorinţele inconştiente în funcţie de restricţiile realităţii şi ale supraeului.

Supraeul. Sinele urmăreşte satisfacerea motivelor egoiste fără a ţine seama de ceilalţi, iar eul are doar rolul de a găsi momentul potrivit pentru a le satisface. Dar atât timp cât aceste nevoi sunt satisfăcute în siguranţă, nu are importanţă care reguli sunt încălcate sau dacă alţi oameni au fost răniţi. Supraeul este partea minţii care se opune dorinţelor prin impunerea restricţiilor morale, pentru atingerea unui scop ideal. Părinţii au rolul principal în crearea supraeului. Ei sunt cei care-i învaţă pe copii principiile moralei pedepsind încălcarea acestor principii sau întărind comportamentele potrivite. Aceste experienţe sunt încorporate în mintea copilului formând cele două părţi ale supraeului. Pedepsele parentale au ca rezultat formarea unui un set de inhibiţii morale, adică duc la formarea conştiinţei. Întăririle primite din partea părinţilor au ca urmare crearea unui standard de conduită perfectă a supraeului, numit ego ideal. Aceste două părţi ale supraeului lucrează împreună pedepsind comportamentele care nu au respectat codul moral (apar sentimentele de vinovăţie) sau răsplătind comportamentele bune (apar sentimentele de mândrie). Freud consideră că mulţi dintre oameni nu fură şi nu ucid deoarece supraeul blochează aceste dorinţe şi nu pentru că nu vor sau pentru că eul nu a găsit modalităţi potrivite de satisfacere.

Aceste constructe teoretice creează un tablou al aspectelor biologice (sinele), psihologice (eul) şi sociale (supraeul) ale personalităţii. Freud crede că dinamica personalităţii implică un conflict permanent între sine, eu şi supraeu. Se consideră că fiecare persoană are o anumită cantitate de energie, sau libido, care este tocmai rezultatul conflictului dintre cele trei aspecte ale personalităţii. Instinctul plăcerii intră adesea în conflict cu restricţiile sociale legate de modul de exprimare a dorinţei.

Freud consideră că lupta dintre instinctele biologice şi inhibiţiile sociale produce anxietate, adesea eul utilizând diferite mecanisme de apărare pentru reducerea şi controlul acestei anxietăţi. El consideră că este necesar ca oamenii să distorsioneze realitatea pentru a se putea proteja de idei inconştiente inacceptabile, realităţi nedorite sau caracteristici personale inacceptabile. Psihanaliştii nu consideră mecanismele de apărare ca fiind dăunătoare sau nesănătoase, cu excepţia cazurilor în care sunt folosite în exces. Există variate mecanisme de apărare: reprimarea, negarea, regresia, raţionalizarea, intelectualizarea, proiecţia, deplasarea, reactanţa, compensarea, sublimarea, identificarea.

Reprimarea este un mecanism de apărare comun tuturor oamenilor. Acest mecanism este definit ca trimitere a ideilor, sentimentelor, informaţiilor ameninţătoare în inconştient. Amintirea unor evenimente dramatice, de exemplu un accident de maşină, este trimisă în inconştient pentru a reduce anxietatea pe care această amintire o poate produce.

Prin negare persoana refuză pur şi simplu să admită un aspect particular al realităţii. Un fumător, de exemplu, poate nega pericolul apariţiei cancerului.

Regresia constă în adoptare de comportamente infantile care au scăzut anxietatea în trecut. Un adult, ca răspuns la frustrările din timpul serviciului poate să plângă. Negarea şi regresia sunt considerate mecanisme de apărare infantile.


81

Când oamenii apelează la raţionalizare, ei caută justificări acceptabile social pentru comportamentele inadecvate. De exemplu, un student care a obţinut în sesiune două note de 5 şi o notă de 6, poate justifica notele de 5 prin faptul că a învăţat prea mult la cursul la care a luat nota 6.

Prin intelectualizare oamenii reduc anxietatea reacţionând indiferent în situaţiile încărcate afectiv. De exemplu, la moartea unei persoane apropiate reacţia poate fi "Fiecare moare la un moment dat." Intelectualizarea este un mecanism de apărare utilizat de către personalul medical. Raţionalizarea şi intelectualizarea sunt mecanisme de apărare care se bazează pe modificările percepţiei realităţii.

Proiecţia permite atribuirea de sentimente indezirabile altor persoane, atunci când aceste sentimente nu pot fi acceptate ca fiind proprii. Violatorii pot folosi proiecţia pentru a se disculpa, afirmând că victimele erau provocatoare sexual.

Deplasarea permite ca atunci când există teama de exprimare a sentimentelor faţă de o persoană, acestea să fi exprimate faţă de cineva mai puţin ameninţător. De exemplu, un angajat care îşi urăşte şeful, dar îi este teamă să îl critice, poate să-şi critice în mod constant soţia.

Dacă o persoană reacţionează exact contrar sentimentelor pe care le simte, aceasta face apel la un alt mecanism de apărare numit reactanţă. Un părinte care îşi urăşte copilul deoarece nu şi l-a dorit, poate să-şi ascundă aceste sentimente manifestând protecţie şi indulgentă faţă de acesta. Proiecţia, deplasarea şi reactanţa au fost incluse în categoria mecanismelor de apărare cu rol de a orienta impulsurile agresive şi sexuale într-o direcţie mai sigură.

Utilizând compensarea o persoană poate în cazul existenţei unei deficienţe personale să dezvolte un alt talent. Stevie Wonder şi-a compensat lipsa vederii prin muncă, devenind un compozitor şi interpret foarte apreciat.

Mecanismul de apărare cu cel mai mare succes este sublimarea, prin intermediul căruia instinctele sexuale şi cele agresive sunt exprimate indirect, acceptabil social. Instinctul sexual poate fi sublimat prin activităţi creative, cum ar fi pictura, dansul, creaţia muzicală. Instinctele agresive pot fi sublimate prin sport: fotbal, echitaţie. Compensarea şi sublimarea sunt mecanisme de apărare care pot avea ca rezultat schimbări în stilul de viaţă.

Identificarea se referă la tendinţa de a copia acţiunile altor persoane care au succes în viaţă. Freud consideră că este mai mult decât o simplă imitaţie. Sunt încorporate scopurile, comportamentele, valorile persoanei, care sunt preluate ca model în propria structură de personalitate. Astfel, copiii care vor să se poarte ca şi adulţii ajung să se identifice cu aceştia, identificarea având rol în socializarea copiilor.

Se consideră că personalitatea umană se formează parcurgând mai multe stadii de dezvoltare din copilărie până la maturitate. Evenimentele petrecute pe parcursul acestor stadii ale dezvoltării îşi pun amprenta asupra personalităţii mature. Pedeapsa sau întărirea excesivă, evenimentele traumatice din anumite etape de dezvoltare pot fixa personalitatea la un anumit nivel, marcând-o pentru întreaga viaţă. Freud presupune că dezvoltarea personalităţii depinde de schimbarea energiei sinelui (a energiei sexuale) dintr-o parte în alta a corpului. Din acest motiv stadiile dezvoltării personalităţii sunt considerate stadii psihosexuale. Pe parcursul existenţei o persoană parcurge cinci astfel de stadii: oral, anal, falic, de latenţă şi genital. Primele trei stadii, care cuprind primii 6 ani de viaţă, sunt considerate de Freud ca fiind cele mai importante. Aceste prime trei etape implică satisfacţie fizică şi sunt centrate asupra zonelor erogene.

CORNEL HAVÂRNEANU

82

Stadiul Oral (de la naştere şi la vârsta de 1 an) Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare satisfacţie prin stimularea buzelor,

gurii, limbii, gingiilor. Pe parcursul acestei etape copilul obţine cea mai mare plăcere sugând şi înghiţind. După apariţia dinţilor, copilul se bucură de plăcerea agresivă muşcând sau mestecând. Dacă copilul se bucură prea mult de actul masticaţiei, el poate să rămână fixat în acest stadiu. Va avea o personalitate receptivă oral, gura rămânând zonă erogenă. El va găsi plăcere în fumat, alimentare excesivă şi va rămâne o persoană naivă care "înghite" prea uşor ideile.

Stadiul Anal (1-3 ani) Pe parcursul acestui stadiu copilul învaţă cum să-şi controleze musculatura sfincterului anal.

Copiii obţin cea mai mare satisfacţie din exercitarea controlului musculaturii anusului în timpul eliminării sau retenţiei. Freud consideră că pedeapsa excesivă aplicată copiilor în această etapă poate duce la fixarea personalităţii în această etapă (personalitate compulsivă).

Stadiul Falic (3-6 ani) În această etapă organele genitale devin sursă principală de plăcere. Copiii încep să-şi atingă

organele genitale şi să fie atraşi de părinţii de sex opus. Freud consideră că orientarea spre zona genitală se produce la nivel inconştient, copiii nefiind conştienţi de instinctele incestuoase. Copii au sentimente puternice de atracţie faţă de părintele de sex opus: fiica devine "fata tatei", iar fiul "băieţelul mamei". Această atracţie produce conflicte inconştiente şi anume complexul Oedip la băieţi şi complexul Electra la fete.

Se consideră că fiecare bărbat doreşte inconştient doreşte să-şi ucidă tatăl şi să-şi posede sexual mama (drama “Oedip” scrisă Sofocle). Deoarece aceste dorinţe sunt inacceptabile, ele sunt blocate de conştiinţă. Copilul se teme inconştient că dacă aceste impulsuri se vor dezlănţui îşi va înfuria tatăl. Băiatul se teme că tatăl îi va pedepsi dorinţa sexuală faţă de mamă prin exterminarea organelor genitale. Această teamă este denumită de Freud anxietatea castrării. Teama îl va determina pe băiat să îşi reprime dorinţele faţă de mamă şi să evite furia tatălui prin identificarea mai puternică cu acesta.

Complexul Electra începe atunci când fetele realizează că nu au falus la fel ca şi băieţii. Inconştient fetele cred că mama este cea care deja le-a castrat şi le blamează pentru acest lucru. Rezultatul este transferarea dorinţei şi dragostei de la mamă spre tată, în speranţa de a împărţi cu acesta din urmă falusul pe care ea l-a pierdut. Atracţia sexuală faţă de tată trebuie să se transforme în afecţiune, conform cerinţelor sociale. După o perioadă de ataşament primar faţă de tată, fetele încep să se identifice cu mama.

Stadiul Latent (6-11 ani) În această perioadă interesul sexual este relativ inactiv. Dorinţa sexuală a fost reprimată prin

rezolvarea conflictului Oedip şi Electra. Energia sexuală este reorientată prin procesul de sublimare şi convertită în interes faţă de şcoală, sporturi şi alte activităţi. Pentru a trece cu succes prin această etapă, copilul trebuie să-şi dezvolte un anumit grad de competenţă în aceste arii.

Stadiul genital (peste 11 ani) Odată cu perioadă pubertară reapare interesul de a obţine plăcerea prin intermediul organelor

genitale. Masturbarea devine frecventă ca urmare a apariţiei primelor orgasme. Interesul sexual şi romantic devin motive centrale. Deoarece în urma rezolvării complexului Oedip şi Electra părinţi au încetat să mai fie obiecte ale dorinţei sexuale, instinctele sexuale sunt îndreptate spre indivizi de aceeaşi vârstă. Indivizii sunt capabili să iubească pe altcineva la fel de mult sau chiar mai mult decât propria persoană. Acest lucru va sta la baza relaţiilor care caracterizează stadiul genital şi apoi perioada


83

de maturitate. Sublimarea continuă să fie importantă în această perioadă, iar instinctele sexuale şi cele inconştiente sunt transformate în energie, care va susţine căsătoria, creşterea copiilor şi exercitarea unei meserii.

Teorii derivate din psihanaliză. Psihanaliza continuă să fie un important curent psihologic contemporan, deşi versiunea iniţială

a teoriei personalităţii a lui Freud a suferit modificări. Revizuirile făcute reproşează teoriei faptul că a pus prea mult accent pe motivele sexuale şi agresive inconştiente, dând prea puţină importanţă aspectelor pozitive ale personalităţii şi rolului relaţiilor sociale adecvate în dezvoltarea personalităţii. Carl Jung şi Alfred Adler au considerat că Freud a exagerat rolul motivaţiei sexuale.

Alfred Adler (1870-1937) crede că oamenii sunt mai motivaţi de aşteptările viitoare decât de ceea ce s-a întâmplat în trecut. Adler recunoaşte că impulsurile sexuale şi agresive sunt importante în dezvoltarea personalităţii, fără a considera că acestea sunt cele mai importante. Adler a considerat că în dezvoltarea personalităţii se dă o luptă pentru depăşirea sentimentelor de inferioritate în relaţiile sociale, în scopul dezvoltării sentimentelor de superioritate. La început, Adler a considerat explicaţia valabilă doar pentru persoanele care s-au născut cu defecte fizice, mai târziu extinzând-o şi asupra indivizilor normali fizic. În perioada copilăriei, dependenţa de protecţia părinţilor duce la apariţia sentimentelor de inferioritate. Scopul dezvoltării personalităţii, după Adler, este de a ieşi din inferioritate şi de a se afirma ca adulţi competenţi. Autorul a simţit că părinţii şi celelalte persoane care se ocupă de educaţia copiilor au un rol foarte important în acest proces de dezvoltare.

Mai târziu, Adler a acordat mai multă importanţă obţinerii sentimentelor de superioritate faţă de ceilalţi indivizi. În concepţia autorului existau două aspecte importante ale personalităţii. Fiecare fiinţă umană se naşte cu un motiv pozitiv, interesul social pentru a stabili relaţii şi a-i ajuta pe ceilalţi. O personalitate presupune ca individul să înveţe să-şi exprime acest motiv în relaţiile cu ceilalţi. De asemenea, Adler consideră că vieţile oamenilor sunt guvernate de scopurile lor. Uneori aceste scopuri nu sunt realiste, dar ele reglează acţiunile umane pentru atingerea lor. Adler consideră că stăruinţa pentru superioritate este sănătoasă atunci când sunt realizate acţiuni care ţin seama şi de siguranţa celorlalţi. Astfel, atât medicul cât şi criminalul luptă pentru superioritate, dar medicul exprimă acest motiv în beneficiul societăţii. Lupta pentru superioritate poate duce la supracompensare (sau protest masculin). O persoană poate să încerce să promoveze dominându-i pe ceilalţi nu dezvoltându-şi abilităţile proprii. Este cazul lui Napoleon, care a supracompensat înălţimea mică prin dominarea lumii.

În concepţia lui Carl Jung, inconştientul nu conţine numai impulsurile egoiste şi ostile ci şi motive pozitive şi chiar spirituale. Caracteristica fundamentală a minţii umane, după Jung, este aceea că toate elementele importante apar în opoziţie. Adică oameni sunt potenţiali buni şi răi, masculini şi feminini.

Jung modifică punctul de vedere a lui Freud cu privire la inconştient. Acesta consideră că fiecare individ posedă un inconştient personal şi unul colectiv. Inconştientul personal conţine motivele, conflictele, informaţiile pe care indivizii le-au reprimat în inconştient pentru că erau ameninţătoare. Inconştientul colectiv reprezintă partea înnăscută, iar termenul de colectiv subliniază conţinutul comun al acestuia pentru toţi oamenii. Jung denumeşte informaţii, care sunt stocate şi transmise de la o generaţie la alta, arhetipuri. În urma studiilor făcute, Jung a constat că fiecare cultură exprimă aceleaşi motive inconştiente, folosindu-se aproximativ aceleaşi simboluri. Arhetipurile sunt imagini care

CORNEL HAVÂRNEANU

84

reprezintă aspecte importante ale experienţei cumulate de umanităţii. De exemplu, simbolul sexual al falusului apare în multe culturi sub forma sceptrului ţinut de rege pentru a simboliza autoritatea.

Teoria dezvoltării personalităţii a avut o puternică influenţă în istoria psihologiei. Un număr mare de concepte au fost preluate de psihologia modernă, inclusiv propunerea de existenţă a gândurilor inconştiente. Rămân totuşi dificil de testat, prin metode ştiinţifice, multe dintre ideile lui Freud. Unele aspecte ale teoriei nu mai sunt valabile. Astfel teoriile moderne au demonstrat că primii 6 ani de viaţă nu sunt cruciali în dezvoltarea personalităţii adulte.

V.4. TEORIA UMANISTĂ A PERSONALITĂŢI

Teoreticieni umanişti au considerat că natura umană este bună (concept preluat de la Rousseau), spre deosebire de psihanalişti, care credeau că fiinţa umană este predispusă la egoism şi agresiune şi behaviorişti, care afirmau că natura umană nu este nici bună nici rea. Umaniştii au presupus că experienţa conştientă este importantă, oamenii având libertate de acţiune fără a fi constrânşi de impulsurile inconştiente sau de stimulii din mediul extern. Adepţii acestei teorii considerau că oamenii posedă forţe interne, care îi fac să se dezvolte, să se perfecţioneze şi să devină cât mai buni (din această perspectivă teoriile umaniste se apropie de fenomenologie). Această direcţionare internă este forţa care stă la baza dezvoltării personalităţii. Oamenii îşi pierd abilitatea de a face alegeri bune atunci când îi critică sau resping pe ceilalţi sau când societatea îi forţează să facă un ceea ce nu vor. Pentru umanişti realitatea nu este obiectivă ci subiectivă, expresie a experienţelor personale despre lume, care depinde de conceptul de sine, atitudinile şi credinţele personale. Fiecare individ vede realitatea din perspective diferite şi în termeni personali. Ceea ce este realitate pentru cineva poate să nu fie real pentru altă persoană. Personalitatea este o reflectare directă a percepţiilor subiective ale individului asupra realităţii. Modul de acţiune, gândire, sentimentele reflectă percepţiile unice ale realităţii. Pentru a înţelege personalitatea unui individ trebuie să studiem modul cum acesta percepe lumea.

Prima teorie umanistă a fost elaborată de Maslow (1970). Autorul consideră că oamenii urmăresc să-şi realizeze scopurile proprii şi nu pe cele impuse de alţii. Conceptul de bază al teoriei este auto-actualizare, care derivă în parte din conceptul de "luptă pentru atingerea superiorităţii" din teoria lui Adler. Auto-actualizarea se referă la faptul că oamenii merg în direcţia unei depline dezvoltări a potenţialului lor, în special a celui emoţional (Maslow, 1954). Elementele caracteristice ale actualizării de sine sunt: orientare realistă, acceptare de sine şi a celorlalţi, centrarea pe probleme, autonomie şi independenţă, aprecierea fără prejudecată a celorlalte persoane, tendinţa de a avea relaţii mai apropiate cu alte persoane, interes social puternic, valori şi atitudini democratice, grad înalt de creativitate, rezistenţă la conformismul cultural. Auto-actualizarea se aseamănă unui jurnal, este un mod de explorare, nu un scop în sine.

Pentru Carl Rogers (1905-1987) fiecare om are o experienţă unică asupra realităţii. Elementul central pentru înţelegerea dinamică a personalităţii este eul (self). Teoria personalităţii a lui Rogers mai este cunoscută şi sub denumirea de teoria eului, deoarece este centrată pe percepţia de sine a individului şi a imaginii sale asupra lumii. Conceptul de sine reuneşte, în concepţia autorului, percepţii subiective despre propria persoană. Conceptul de sine şi percepţiile subiective despre viaţă reprezintă cele mai importante aspecte ale personalităţii. Conceptul de sine este rezultatul interacţiunii cu ceilalţi. De exemplu, o persoană se poate considera un bun atlet deoarece a observat că aleargă mai repede


85

decât alţi oameni dar şi pentru că părinţii i-au spus că este un bun atlet. Rogers distinge două concepte de sine: eul (self), ceea ce crede individul că este şi eul ideal (ideal-self), ceea ce doreşte să fie. Cineva poate să se considere, de exemplu, că în general este o persoană drăguţă (eul), dar ar dori să înveţe să fie mai puţin egoistă (eu ideal). Discrepanţele între aceste două aspecte ale conceptului de sine pot fi inconfortabile. O persoană îşi poate propune un eu ideal nerealist, dar pentru care nu are resursele necesare să-l atingă.

Dacă cele două aspecte ale conceptului de sine nu sunt compatibile, rezultatul va fi dezvoltarea unei percepţii de sine obscure. Dacă de exemplu, o persoană consideră că este fără prejudecăţi, dar are resentimente atunci când un membru al unui grup minoritar este preferat pentru promovare, aceste resentimente nu se potrivesc conceptului de sine. Conform teoriei lui Rogers, aceste resentimente care nu sunt compatibile cu conceptul de sine nu sunt conştientizate. Oamenii sunt conştienţi de sentimente şi informaţii dacă acestea sunt simbolizate mental. Experienţele nesimbolizate sunt dăunătoare deoarece acestea îşi exercită influenţa asupra individului, producând anxietate sau stări conflictuale.

Anumite reacţii sau experienţe nu sunt conştientizate datorită reacţiilor părinţilor. Reacţionând calm şi lăudând acţiunile copiilor sau fiind severi şi pedepsindu-i părinţii creează condiţii de valorizare. Copiii se vor simţi valorizaţi în anumite situaţii şi nevalorizaţi în altele. Aceste situaţii sunt interiorizate, iar ca adulţi se vor simţi valorizaţi atunci când se vor comporta în concordanţă cu aceste situaţii. Există tendinţa de negare a sentimentelor care nu sunt consistente cu condiţiile interiorizate de valorizare.

Termenul de sentimente nesimbolizate se apropie de conceptul freudian de sentimente refulate, ambele influenţând individul adesea într-o manieră dăunătoare. Spre deosebire de Freud care considera refularea ca parte necesară a vieţii psihice, Rogers consideră că neconştientizarea nu este benefică.

Psihologii umanişti au fost criticaţi deoarece concentrându-se asupra percepţiei de sine şi evaluărilor subiective nu s-au apropiat de explicarea cauzelor comportamentului individual. O altă critică a fost aceea că umaniştii, concentrându-se prea mult asupra individului, au ignorat condiţiile de mediu, care pot cauza disconfort sau dizarmonie. De asemenea, punctul lor de vedere nu este susţinut de date experimentale. Nu există date pentru a susţine că oamenii sunt pozitiv orientaţi spre auto-realizare. O altă critică adusă se referă la faptul că această abordare ştiinţifică nu poate face predicţia comportamentului în situaţii şi circumstanţe diferite.

V.5. TEORIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII La fel ca şi adepţii teorie învăţării sociale, cognitiviştii recunosc influenţa proceselor cognitive

asupra comportamentului individului. Adepţii acestei teorii accentuează rolul experienţei subiective şi dau mai puţină atenţie situaţiilor obiective.

Cea mai cunoscută teorie cognitivistă a personalităţii este teoria constructelor personale elaborată de George Kelly (1905-1967). Autorul consideră că oamenii, asemeni cercetătorilor ştiinţifici, testează continuu ipoteze despre realitatea. Aceste ipoteze sunt denumite constructe personale, structura specifică a acestora determinând personalitatea umană. Constructele sunt văzute ca având o structură bipolară (oamenii pot fi timizi sau îndrăzneţi). Să presupunem că o persoană şi-a format constructul "străinii sunt periculoşi". Această persoană va fi suspicioasă faţă de străini. La fel ca şi

CORNEL HAVÂRNEANU

86

cercetătorii, care reţin ipotezele doar dacă se dovedesc a fi corecte, şi oamenii reţin constructele personale dacă sunt corecte. Dacă persoana din exemplul nostru constată că străini adulţi nu sunt periculoşi, aceasta îşi va revizui constructul "străini tineri sunt periculoşi".

Abilitatea oamenilor de a aplica constructe diferite pentru o anumită situaţie dată este denumită de Kelly alternalism constructiv. Sunt parcurse mai multe etape: evaluarea constructelor care pot fi relevante pentru o anumită situaţie, alegerea celui mai relevant construct pentru situaţia dată şi apoi acţiunea. Să presupunem că cineva solicită un act de caritate. În prima fază se evaluează şi se aleg dintre constructele bipolare cele relevante pentru această situaţie. Ne vom întreba dacă persoana care solicită ajutorul este onestă sau nu şi dacă actul de caritate are sau nu valoare. În următoarea etapă vom decide, dacă persoana este onestă şi dacă actul de caritate are valoare, pentru ca în final să hotărâm dacă oferim sau nu un ajutor material.

V.6. CONCLUZII În afara aspectelor legate de validitatea empirică a teoriilor personalităţii, D. Fiske (1978, p. 25),

arată că neclaritatea în înţelegerea persoanelor şi comportamentelor este generată de faptul că "cercetătorii se străduiesc să înţeleagă propriile impresii, atribute despre persoanele care se comportă ..., utilizează concepte derivate din experienţa cotidiană şi experienţa clinică.". În acelaşi timp, fiecare dată, scor şi statistică descriptivă este sintetizată din elemente eterogene, procedându-se la o aglomerare de date şi nu la o integrare a lor. Se fac extrapolări nepermise şi generalizări nesistematice.

H. Paicheler, (1984, p.277-307), se întreabă dacă diferenţa dintre psiholog şi observatorul naiv este tranşantă. "Omul de pe stradă nu utilizează el însuşi, într-o manieră implicită, reguli de organizare ce stabilesc reguli de corespondenţă între trăsăturile atribuite sau nu se referă la modele sau tipuri ideale? " Se constată că impresia pe care ne-o formăm despre altă persoană rezultă din funcţionarea structurilor definite de o reprezentare socială a persoanei. "Reprezentarea socială reflectă, ca orice teorie ştiinţifică, dezbaterile şi înfruntările ce există între grupurile sociale."

În concluzie, această diversitate a punctelor de vedere indică clar faptul că înţelesul conceptului de personalitate se extinde în psihologie dincolo de termenul de "imagine superficială". Aceasta înseamnă că în psihologia actuală conceptul de personalitate se referă la aspectele esenţiale şi de durată ale persoanei. Pornind de la această observaţie constatăm că definiţiile teoretice ale personalităţii au câteva aspecte comune: 1. Multe definiţii descriu personalitatea ca un anume tip de structură sau organizare ipotetică.

Comportamentul, sau cel puţin o parte a acestuia, poate fi organizat şi integrat prin personalitate. Cu alte cuvinte personalitatea este o abstracţie bazată pe inferenţe derivate din observarea comportamentului.

2. Multe definiţii pun accentul pe nevoia de a înţelege semnificaţia diferenţelor individuale. Cu alte cuvinte personalitatea este văzută ca unicitatea palpabilă a tuturor individualităţilor. În acest fel studierea personalităţii permite diferenţierea unei persoane de alta prin trăsături speciale sau combinaţii ale acestor trăsături.

3. Multe definiţii evidenţiază importanţa abordării personalităţii în termenii istoriei personale a individului sau a perspectivei în dezvoltare. Personalitatea reprezintă un proces de evoluţie cu variaţii sub influenţa internă sau externă, incluzând particularităţi biologice şi genetice, experienţe sociale şi schimbări ale circumstanţelor din mediu.


87

Orice definiţie a personalităţii depinde de cadrul teoretic care stă la baza elaborării ei. Pentru a înţelege o teorie particulară aceasta trebuie inclusă în toate principiile psihologiei generale. Apoi se vor căuta toate interrelaţiile dinamice dintre aceste principii . De exemplu trebuie să cunoaştem cum percepţia este legată de învăţare, cum învăţarea se leagă de motivaţie, motivaţia de dezvoltare ş.a.m.d.

Psihologia contemporană deschide noi perspective în studierea şi cunoaşterea personalităţii. Dintre acestea cele mai importante şi care merită să fie evidenţiate sunt:

1. Studiul proceselor cognitive şi al relaţiilor acestora cu alte aspecte ale funcţionării psihice. Din acest punct de vedere psihologii au început să se orienteze spre procesele simbolice cognitive din trei motive (Pervin, 1978): • A devenit evident pentru psiholog faptul că modelul întăririi stimul-răspuns nu este adecvat pentru

explicarea tuturor rezultatelor obţinute în cercetarea proceselor de învăţare. Se învaţă şi în absenţa întăririi la fel de bine ca şi în prezenţa acesteia. Procesul de învăţare la un adult nu este identic cu cel al unui copil sau a unei maimuţe. Această abilitate de a utiliza simbolurile şi de a gândi abstract evidenţiază faptul că procesul de învăţare este diferit ca tip şi nu numai ca grad, aspect care a fost demonstrat pe organisme simple;

• A doua raţiune a emergenţei spre orientarea cognitivă în psihologie este influenţa celorlalte persoane în procesul dezvoltării psihice. J. Piaget arată că dezvoltarea intelectuală a copiilor, competenţa şi abilitatea de a face judecăţi morale asupra comportamentului urmează o secvenţă de dezvoltare precisă. Un copil procesează constant informaţia din mediu, o asimilează şi o potriveşte în structurile preexistente. În acelaşi timp prin asimilare copilul poate schimba structurile în concordanţă cu noile informaţii din mediu;

• A treia raţiune este legată de apariţia computerului care a produs schimbări în câmpul psihologiei. În acest fel conceptul cheie este procesarea de informaţii. Computerele sugerează noi moduri de procesare a ideilor care ar putea fi investigate. Utilizarea modelului computer pentru reprezentarea minţii umane a determinat introducerea în psihologie a termenilor de input, procesare mediată la nivel central, output, feedback.

Toate aceste aspecte au determinat o creştere a interesului cercetătorilor pentru conceptul de "stil cognitiv". Acesta se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la relaţia dintre aceste procesări şi alte aspecte ale funcţionării psihice. "Stilul cognitiv" este o altă cale de conceptualizare a organizării ierarhice a structurii şi dinamicii personalităţii. Termenul include conceptul de sine al individului (individual's self-concept), sistemul de credinţe individuale, concepţia despre lume, răspunsurile tipice şi idealurile.

Un "stil cognitiv" se referă la specificul individual şi acurateţea percepţiei, stilul de gândire, comportamentul direcţionat spre scop şi centrarea atenţiei. Stilul cognitiv organizează experienţa emoţională a persoanei, tipul de emoţii pe care o persoană este probabil să le aibă, intensitatea lor şi felul în care persoana le face faţă.

Orientarea cognitivistă prezintă şi dezavantaje în sensul că nu există instrumente adecvate pentru măsurarea fenomenelor cognitive, nu se ştie prea mult despre impactul factorilor cognitivi asupra altor categorii ale experienţei (comportament şi emoţii). Ar trebui identificate variabilele care influenţează dezvoltarea, menţinerea şi schimbarea stilului cognitiv particular.

2. Studierea producţiilor deosebite, a talentului şi creativităţii Acest aspect sugerează faptul că studiile trebuie să se orienteze spre evidenţierea a ceea ce persoana poate să devină, adică a "potenţialului uman în evoluţie." Acest concept este important pentru cunoaşterea funcţionalităţii optime a persoanei, a

CORNEL HAVÂRNEANU

88

cărui obiectiv este identificarea şi definirea personalităţii normale şi adaptarea maximă a individului pentru realizarea potenţialităţilor de care dispune.

3. Studiul determinanţilor fiziologici şi neurologici. Comportamentul este influenţat de factori genetici, biochimici, farmacologici şi neurofiziologici care produc schimbări remarcabile în conceptele şi metodele care ghidează cercetarea psihologică. Studiile psihologice vizează interacţiunea dintre comportament şi bazele biologice, felul în care aceste procese biochimice şi neurofiziologice influenţează funcţionarea psihică (cogniţia, imaginaţia, afectele, senzaţiile). Investigaţia trebuie să meargă pe linia stabilirii coerenţei dintre semnificaţia factorilor fiziologici, acordul psiho-biologic în termeni de dezvoltare, comportament, experienţă individuală.

4. Studii asupra procesului de autoreglare. Abilitatea omului de a-şi controla viaţa personală, de a da importanţă contextului în care trăieşte, duce la necesitatea examinării sistematice a posibilităţilor individului de a-şi regla propriul comportament. Această reglare a comportamentului se face după scopuri şi standarde autoimpuse iar reacţiile subiectului la propriile performanţe sunt autocritice sau produc satisfacţie. Studierea persoanei trebuie să ţină seama de regulile prioritare şi de felul în care o persoană îşi alege o strategie comportamentală. Se impune studierea tipurilor de planuri individuale pe care subiecţii le fac pentru controlul paşilor unor secvenţe complicate subordonate unui scop de lungă durată. Atenţia trebuie canalizată spre procesele psihice care-i fac pe indivizi capabili să-şi construiască succesiuni de secvenţe ale activităţii.

Dar care va fi teoria pe care psihologul practician se bazează când îşi propune cunoaşterea şi înţelegerea persoanei? La această întrebare nu există un răspuns ferm, aşa cum nici o teorie nu epuizează sfera cunoaşterii şi explicaţiei. Situaţia particulară, sinteza datelor în faza finală a cunoaşterii, prin reunificarea tuturor datelor analizei, va reorienta psihologul spre aderarea la un punct de vedere teoretic. Aceasta presupune eliminarea tuturor ideilor preconcepute, o încercare de detaşare de un punct de vedere prestabilit sau dominant al gândirii sale.

Utilizarea testului, în cunoaştere, va direcţiona psihologul spre teoriile comportamentului sau a trăsăturilor. Dar sinteza finală a datelor observate poate oferi explicaţii psihanalitice, cognitiviste sau de altă natură. Important este ca diagnosticul să fie valid, predicţia cât mai exactă, iar consilierea un sprijin real pentru subiect.

V.7. ÎNŢELESUL TEORETIC ŞI ÎNŢELESUL REFERENŢIAL ÎN

TRATAREA CONCEPTELOR DE PERSONALITATE Multitudinea teoriilor personalităţii demonstrează numeroase contradicţii teoretice,

neajungându-se până în prezent la un punct de vedere unitar pentru explicarea structurii interne a persoanei, în dinamica şi complexitatea interactivă a factorilor. Dificultăţile explicative derivă din însuşi conceptul de personalitate, considerat a fi un construct prea general, (A. Cosmovici, T. Rudică,1989), sau din generalitatea conceptelor la care se recurge pentru explicarea conduitelor, care de fapt numai etichetează şi nu explică aceste conduite (M. Miclea, I. Radu, 1989). Se observă în literatura psihologică frecvente referiri la aceste aspecte, sugerându-se necesitatea înlocuirii conceptelor tradiţionale cu modele verosimile, renunţarea la tratarea conceptelor de personalitate ca nişte entităţi neschimbătoare, deoarece sensurile teoretice se schimbă atunci când se modifică referinţele. De exemplu, dacă modul de comportament al unei persoane este marcat de vivacitate în acţiune, randament şi eficienţă, precipitare, entuziasm şi elan, permanentă mişcare, energie şi vitalitate atunci considerăm că ea se caracterizează prin "activitate generală", trăsătură izolată de J.P. Guilford. Activismul devine factorul explicativ al


89

comportamentului activ, situaţie în care nu se poate vorbi de o explicaţie ci doar de o simplă descriere tautologică, prezentă şi în psihologia naivă.

Făcând referiri la şcoala vestică modernă, bazată pe caracteristicile personalităţii umane, Jerome Lagan (1988, p. 614 - 616) consideră că aceasta poate fi împărţită în trei etape istorice distincte: a) Perioada premergătoare ideilor psihanaliste şi behavioriste, care urmează descrierea antică tradiţională

a tipurilor de temperament. Conceptele abstracte sugerau posibile corelaţii cu starea sufletească, comportamentul social şi stilul de muncă, originile lor fiind argumentate parţial fiziologic sau experienţial.

b) Psihanaliza, care aduce importante schimbări în natura conceptelor folosite pentru descrierea tipurilor umane. Caracteristica importantă a acestei concepţii constă în aceea că, atât pentru tipuri cât şi pentru procesele fundamentale, aceste concepte nu au fost utilizate în limbajul comun, ci explică caracteristicile individului prin conflicte care nici măcar nu erau intuite de un spirit neinstruit. Cu toate acestea, termenii psihanalitici au generat afirmaţii care implicau simptome şi comportamente care nu ţineau seama de situaţie.

c) Studiul diferenţelor individuale care a orientat psihologia americană contemporană în două direcţii: • Cercetarea psihologică nederivând dintr-o teorie bogată, înţelesul constructului nu este dedus din

relaţiile dintre legile şi principiile care stau la baza sa; • Cercetarea este absolut indiferentă faţă de caracteristicile individului, de temperamentul său, sau

experienţa copilăriei, cunoaşterea realizându-se preponderent prin chestionare. Cele mai multe studii asupra personalităţii apărute în Journal of Personality and Social Psychology şi în Journal of Personality din ultimii zece ani (raportat la 1988), folosesc chestionarele ca singura sursă principală pentru colectarea datelor, deşi cu 20 de ani în urmă se utilizau în mod frecvent instrumente pentru măsurarea comportamentului.

Acest aspect este important şi poate avea consecinţe dăunătoare, deoarece există o corelaţie mică sau inexistentă între indicatorul empiric analog conceptului bazat pe comportamentul manifest (funcţionalitate cognitivă, simptome fiziologice sau psihologice) şi indicatorul bazat pe întrebările din chestionar. Această constatare sugerează faptul că înţelesul conceptului nu poate fi acelaşi în diferite contexte de măsurare. Orice schimbare în informaţie, deci în aspectul referenţial, determinată de contextul de măsurare, schimbă şi înţelesul conceptului. Observăm că atât teoria psihometrică cât şi cea piagetiană utilizează conceptul de inteligenţă dar, înlocuirea scalei lui Wechsler cu testul de conservare a masei sau volumului, utilizat de Piaget, schimbă înţelesul constructului de "inteligenţă a copilului".

Caracterul formal al unui concept sau enunţ nu poate fi utilizat prin el însuşi, ci prin considerarea sistemului din care face parte, a contextului care oferă valoare referenţială elementelor. Această disociere, arată Mario Bunge (1974, p.224 - 225), trebuie realizată la trei niveluri: nivelul fizic real (lucruri, proprietăţi, conexiuni, etc.); nivelul conceptual (concepte, judecăţi, teorii), care se raportează la primul prin relaţia de referinţă şi nivelul lingvistic (termeni, propoziţii, limbaje), care se raportează nemijlocit la nivelul conceptual prin relaţia de semnificaţie şi, mijlocit, la nivelul real prin relaţia de referinţă.

Cu toate acestea, sunt frecvente cazurile în care psihologii fac referiri la caracteristicile umane adresându-se unor calităţi considerate esenţiale, dar neschimbătoare semnificativ în funcţie de context, timp, subiect. Acest aspect este justificat prin faptul că psihologii studiază persoane şi afirmaţiile lor sunt generalizate deasupra timpului, locului şi subiecţilor, fără a fi împărţite în categorii mai fine.

În concluzie, înţelesul teoretic şi cel referenţial al propoziţiilor care vizează procese psihice şi valoarea de adevăr a acestora, necesită specificarea clasei din care face parte subiectul, a contextului de analiză precum şi durata lor de desfăşurare. Din păcate, cele mai multe studii care vizează aspectele personalităţii sunt redactate ca şi cum înţelesurile aspectelor psihologice studiate sunt independente de categoria subiectului şi de context. Observaţiile menţionate impun o reconsiderare a prezumţiilor teoretice,

CORNEL HAVÂRNEANU

90

metodologice şi metateoretice care să faciliteze cunoaşterea psihologică, s-o apropie cât mai mult de realitatea studiată în efortul de restabilire a psihologiei persoanei.

V.8. VALIDITATEA CONSTRUCTULUI, O SOLUŢIE POSIBILĂ PENTRU EVALUAREA PERSONALITĂŢII

Validitatea constructului oferă cadrul teoretic menit să fundamenteze analiza semnificaţiei

psihologice a rezultatelor unui test. Aceasta presupune o analiză atentă a itemilor, o comparaţie a conţinutului lor cu aspectele reale pe care vrea să le sesizeze din punct de vedere psihologic. În cazul validităţii de construct, rezultatele obţinute prin folosirea unor mijloace şi procedee de cunoaştere trebuie transformate în noţiuni de psihologie generală. "Pentru a dovedi că noţiunea este aplicabilă la test este necesar a se deduce din relaţia teorie-construct, ipoteza despre comportare la test, şi a se verifica ipoteza experimental", (J.L. Cronbach, 1970). De exemplu, teoria anxietăţii conţine următoarele presupuneri: dacă subiecţii sunt ameninţaţi cu un electroşoc anxietatea lor creşte; nevroticii sunt mai anxioşi decât normalii; anxietatea scade la administrarea unui medicament; persoanele anxioase au un nivel de pretenţii ridicat. Toate aceste aşteptări trebuie verificate experimental sau prin cercetări statistice, pentru a stabili deosebiri între grupuri. Validitatea constructului este mai complexă decât celelalte forme de validare, deoarece se plasează la intersecţia dintre teoria elaborării testelor şi teoria personalităţii. Din această cauză problema validităţii de construct prezintă numeroase dificultăţi, iar de înţelegerea şi rezolvarea ei corectă depinde progresul în evaluarea şi măsurarea personalităţii. Concret, această formă de validare presupune a stabili dacă o anumită dispoziţie există şi dacă testul elaborat măsoară diferenţele individuale ale subiecţilor în dispoziţia respectivă.

Majoritatea cercetărilor orientate spre măsurarea personalităţii urmăresc un itinerar clasic. Ipoteza existenţei unor diferenţe individuale într-o dispoziţie este asociată cu variaţiile în performanţă. Apoi se alege un instrument de măsură pentru dispoziţie şi un indicator al performanţei, iar în final indivizii sunt evaluaţi cu instrumentul de măsură stabilit pentru dispoziţie şi indicatorul performanţei.

Dar, această legătură care se stabileşte între scorurile instrumentului de măsură a dispoziţiei şi indicatorul performanţei, reprezintă doar o primă etapă în stabilirea validităţii şi studiul nu trebuie să se oprească aici. De asemenea, observăm că nu se poate compara direct dispoziţia cu performanţa, metoda de măsurare este indirectă, şi din această cauză înţelesul relaţiei este obscur, iar certitudinea îndoielnică.

Validitatea de construct, consideră R. Hogan şi A.R. Nicholson (1988, p. 622), trebuie să releve "ce scoruri explică testul şi în ce direcţii testul reflectă dispoziţia ..., ea nu este decât testarea ipotezei şi permite examinarea termenului constructului. Întreaga discuţie este dacă suntem capabili să decidem dacă dispoziţia există şi dacă testul o măsoară".

P.E. Meehl (1977, p. 33-55), consideră constructul teoretic ca un concept deschis din următoarele motive: • lista provizorie a indicatorilor operaţionali ai constructului poate fi modificată şi /sau extinsă; • relaţia dintre un singur indicator şi construct este probabilistică; • natura internă a constructului este nedeterminată.

Se constată că, în contrast cu un fapt observat, care poate fi caracterizat printr-un grad de intersubiectivitate, dar care poate fi confirmat sau infirmat fără a privi la o teorie particulară, constructul nu este direct observabil şi poate fi cunoscut numai dacă sesizăm reţeaua de reguli pe care el o relevă. Această reţea de reguli poate evidenţia proprietăţile observabile sau aspectele calitative pentru fiecare din construcţiile teoretice.


91

Termenul "validitate de construct" a fost introdus în psihologie de L.J. Cronbach, (1955, p.281-302), care evidenţiază câteva aspecte importante pentru conceptele psihologice. Deoarece un singur criteriu nu este suficient pentru a stabili validitatea măsurării, el recomandă examinarea reţelei întregi prin corelaţii externe ale testului, elaborarea unei reţele nomologice (nomological net) pe care constructul este fundamentat.

Loevinger J. (apud Hogan, R., Nicholson, A.R., 1988 p. 621-626), a propus trei moduri de evaluare a gradului în care testul este un indicator valid al dispoziţiei: • examinarea componentelor esenţiale ale testului, care constă în a verifica dacă conţinutul itemului relevă

domeniul dispoziţiei; • studierea componentelor structurale ale măsurării. Teoria referitoare la o dispoziţie va realiza inferenţe în

legătură cu corelaţiile dintre itemii testului şi modelul propus; • evaluarea componentelor externe ale măsurării. Realizarea corelaţiilor dintre itemi şi scopurile totale ale

testului precum şi indicatorii performanţei. Campbell şi Fiske (1959) propun combinarea convergentă şi utilizarea unui criteriu discriminativ.

Se recomandă ca pentru mai mult decât o dispoziţie să se folosească mai mult decât o metodă de evaluare. Practic, se caută corelaţii pozitive cu teste similare deja verificate (convergentă) sau corelaţii negative ori apropiate de zero cu variabile faţă de care proba trebuie să se diferenţieze (discriminare).

Gough H.G., (1965, p. 294-302), consideră că pentru studierea validităţii de construct sunt necesare trei faze: • examinarea "corelaţiei externe a scorurilor scalei", prin care se va stabili cu ce anume testul este corelat

şi cu ce nu corelează. În această fază, scala va distinge, de exemplu, delincvenţii de nondelincvenţi; • studierea "implicaţiilor personologice" a performanţelor la test. Se va proceda la evaluarea semnificaţiei

scorului scalei. Persoanele cu scoruri înalte şi joase vor fi caracterizate utilizându-se informaţii obţinute de la cei care-i cunosc;

• analiza covariaţiei scorurilor scalei cu comportamentul nontest, deci interpretarea relaţiilor dintre scorurile test şi performanţa nontest.

Un alt punct de vedere este cel susţinut de D.M. Buss şi K.H. Craik, (1983, p. 105-126), care propun, pentru studierea validităţii de construct "analiza frecvenţei în dezvoltarea criteriului". Procedeul constă în a întreba indivizii despre acte nominalizate (comportamente intenţionale specifice) care reflectă operaţia dispoziţiei studiate. Inventariind comportamentele intenţionale specifice cerem de fapt indivizilor să dezvolte modelul şi să realizeze un "construct dispoziţional". În această situaţie apare problema nominalizării actelor de conduită specifice dispoziţiei, deoarece anumite acte vor fi considerate mai bune pentru momentul dispoziţiei decât altele. Procedeul asigură şi dezvoltă criteriul şi comparând frecvenţa actelor modelului în conduita zilnică cu scorurile testului, vom putea evalua gradul în care testul măsoară dispoziţia.

Observăm că nici un punct de vedere, din cele prezentate, nu depăşeşte toate dificultăţile legate de problema validităţii. Mulţi cercetători au tendinţa examinării predictorului şi criteriului fără a-şi pune problema ce semnifică scorurile testului sau ce deducţii se pot face pe baza acestor scoruri. Alţii se limitează la studiul validităţii scalelor din chestionare fără a-şi pune problema covariaţiei dintre măsurile personalităţii, determinate în acest mod, şi dezirabilitatea socială a răspunsurilor. Faptul că acestea nu reprezintă o "autoraportare", ci o "autoprezentare" constituie o serioasă limită a acestei metode. Din această cauză, sensul acestei "autoprezentări" nu este transparent, noi cunoaştem numai ceea ce subiecţii vor să-şi atribuie. Totuşi, în studiile de laborator, în condiţii experimentale, manevrând cu discreţie caracteristicile mediului, obstacolele validităţii pot fi depăşite. Dar nu se poate vorbi de constructe în afara contextului situaţional şi al legilor teoretice.

CORNEL HAVÂRNEANU

92

B I B L I O G R A F I E

▪ Anderson, J.R., 1983, Retrival of information from long-term memory. Science, 220 ▪ Atkinson, R.C. & Sffrin R., M., 1968, Human Memory: A Proposed System and Its Control Processes, in

K. Spence & J. Spence: The Psychology of Learning and Motivation, New York, Academic Press ▪ Bandura, A., 1977, Social Learning theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall ▪ Biederman, I., 1987, Recognition by components: A theory of Human image understanding,

Psychological Review, 94, p. 115-147 ▪ Bransford, J.D. & Franks, J., 1971, The abstraction of lingvistic ideas, Cognitive Psychology, 2 ▪ Brown, R., 1973, A first language: The early stage, Chambridge, Mass: Havard Univ. Press ▪ Buss, D.M., Craik, K.H., 1983, The Act Frequency Approach to Personality, in Psychological Review, 90 ▪ Campbel, D.P., Fiske, D.V., 1955, Convergent and Discriminate Validity in the Multitrait-multimethod

Matrix, in Psychological Bulletin, 52. ▪ Cosmovici, A. şi colab., 1992, Diagnosticul adecvării reacţiilor în situaţii conflictuale şi sub presiunea

timpului, Rev. de Psih., 2, p.145-153. ▪ Cosmovici, A., 1974, Metode de investigare a personalităţii în „Probleme fundamentale ale psihologiei”,

B. Zorgo (coord.), Bucureşti, Ed. Academiei ▪ Cosmovici, A., 1974, Psihologie diferenţială teoretică, Iaşi, Universitatea "Al. I. Cuza" ▪ Cosmovici, A., 1992, Resurse ale psihodiagnosticului, în Analele Universităţii "Al. I. Cuza" - Iaşi, serie

nouă, 1, nr. 1 ▪ Cosmovici, A., Caluschi, Mariana, 1985, Adolescentul şi timpul său liber, Iaşi, Junimea. ▪ Cosmovici, A., Crăciunescu, R., Cristescu, M., Neculau, A., Rudică, T., Teodorescu, S., 1972, Metode

pentru cunoşterea personalităţii, Bucureşti, E. D. P ▪ Cosmovici, A., Hăvarneanu, C. E., 1991, Aspecte ale personalităţii vatmanului, în Revista de Psihologie ▪ Cosmovici, A., Rudică, T., 1989, Structuri de personalitate ale elevilor cu dificultăţi de adaptare, Revista

de Psihologie, 2 ▪ Craik, F. & Lockhart. S., 1972, Levels of processing: A framework for memory research, Journal of

Verbal Learning and Verbal Behavior, 11 ▪ Cronbach, J.L., 1970, Essentials of Psychological Testing, New York, Hamper and Row, New York ▪ Dworetzky, J.P., 1995, Psychology, West Publishing Company, New York. ▪ Fiske, D.W., 1978, Strategies for Personality Research, San Francisco, Jossey-Bass Publishers. ▪ Freud, S., 1980, Introducere în psihanaliză (trad.), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 212-219. ▪ Gibson & Walk, 1960, The “Visual Cliff”, Scientific American, 202, p. 64-71; ▪ Gough, H.G., 1965, Conceptual Analysis of Psychological Test Scores and Other Diagnostic Variables,

Journal of Abnormal-Psychological Bulletin, 52 ▪ Guilford, J.P. 1950, Creativity, American Psychologist, 5 ▪ Hjelle, A.L., Ziegler, J.D., 1981, Personality theories Basic Assumption, Research and Applications, New

York, McGraw-Hill International Edition. ▪ Hogan, R., Nicholson, A.R., 1988, The Meaning of Personality Test Scores, in American Psychologist. ▪ Ionescu, G., 1973, Introducere în psihologia medicală, Bucureşti, Editura ştiinţifică ▪ Kaufman & Rock, 1962, The moon illusion, I. Science, 136, p. 953-961; ▪ Kinchla şi Wolfe, 1979, The order of visual processing, perception & psychophysics ▪ Lahey, B. & Ciminero, A., 1980, Maladaptative Behavior, Gleiew, Scott, Foresman ▪ Marr, D., 1982, Vision, San Francisco, Freeman and Company ▪ Maslow, A., 1970, Motivaion and Personality, New York: Harper & Row ▪ McCelland & Atkinson, 1948, The Projective Expression of Needs: The Effect of different intensities of

the hunger drive on perception, Journal of Psychology, 25, p. 205-222;


93

▪ Miclea, M., Radu, I., 1989, Modelarea în sistemul psihologiei cognitive, în Revista de Psihologie, nr. 1. ▪ Miclea, Mircea, 1994, Psihologie cognitivă, Editura Gloria, Cluj-Napoca ▪ Mineka, S., 1984, Observational conditioning of snakes fears in rhesus monkeys, Journal of Abnormal

Psychology, 93 ▪ Neisser, U., 1978, Memory: What are the Important Question, in M. Gruneberg, P.E. ▪ Paicheler, H., 1984, L'epistemologie du sens commun de la perception a la connaisance de l'autre, în

Psychologie sociale (coord. S. Moscovici), Paris, P. U. F. ▪ Paivio, A., 1971, Imagery and verbal processes, New York: Holt Rinehard & Winston ▪ Palmer, S.E., 1975, The effects of contextual scenes of the identification of objects, Memory &

Cognition, 3, p. 519-526 ▪ Pervin, L., Lewis, M. (ed.), 1978, Internal and external determinants of behavior, Plenum, New York ▪ Plutchik, R., 1980, Emotion: A psychoevolutionary synthesis, New York: Harper & Row ▪ Posner, M.I., 1973, Cognition: An Introduction, Glenview, I L: Scott, Foresman ▪ Rosch, E., 1973, Natural categories, Cognitive psychology, 7 ▪ Schachter, S., 1962, Cognitive, social and psychological determinants of emotional states,

Psychological Review, 69 ▪ Sdorow, L., 1990, Psychology, Wm. C. Brown Publishers, Iowa. ▪ Solomon, R.L., 1980, The opponent-process theory of acqiured motivation, American Psychologist, 35 ▪ Sperling, G., 1960, The information available in brief visual reprezentation, Psychological

Monographs,74 ▪ Stephan, Berscheid & Walster, 1971, Sexual arousal and heterosexual perception, Journal of

Personality and Social Psychology, 20, p. 93-101 ▪ Tulving, E., 1972, Episodic and semantic memory, in E. Tulving & W. Donaldson, Organisation and

memory, New York: Academic Press ▪ Tversky, A & Kahneman, D., 1973, Judgment under uncertainty: Heuristics and biases, Science, 185

Î N T R E B Ă R I R E C A P I T U L A T I V E 1. Care este rolul atenţiei selective în producerea senzaţiei? 2. Care sunt factorii care favorizează selectivitatea? 3. Ce este pragul diferenţial şi care sunt concluziile experimentale în legătură cu acesta?

4. Explicaţi în ce constă adaptarea senzorială şi care sunt factorii care o influenţează? 5. Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu explicarea

percepţiei vizuale? 6. Care sunt cele mai importante constante perceptive şi cum se explică acestea? 7. Care sunt semnele folosite pentru perceperea distanţei? 8. Cum se explică percepţia tridimensionalităţii? 9. Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea

obiectelor? 10. Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea

trăsăturilor? 11. Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea feţei

umane? 12. Care sunt deosebirile dintre reprezentările pictoriale şi cele lingvistice? 13. Care este specificul reprezentărilor propoziţionale? 14. Care sunt deosebirile dintre reprezentările imagistice şi cele lingvistice 15. Diferenţiaţi memoria semantică de memoria episodică. 16. Comparaţi teoria blocurilor de memorie cu teoria nivelelor de procesare ale informaţiilor. 17. Rezumaţi cele mai importante teorii ale uitării.

CORNEL HAVÂRNEANU

94

18. Care este diferenţa dintre conceptele simple şi cele conjunctive? 19. Care sunt caracteristicile conceptelor de bază ? 20. Care sunt nivelele de cuprindere ale unui concept? 21. Diferenţiaţi euristica reprezentativă de euristica utilă. 22. Care sunt etapele însuşirii limbajului? 23. Care sunt cele mai importante puncte de vedere referitoare la relaţia dintre gândire şi limbaj? 24. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei? 25. Care sunt diferenţele între teoriile lui Plutchik şi James-Lange, Schachter, precum şi între teoria

lui Tomkins şi cea a lui Plutchik? 26. Care sunt prezumţiile de bază asupra naturii umane? 27. Care sunt criteriile de evaluare ale teoriilor personalităţii?

T E M E O B L I G A T O R I I

1. Dacă într-o sală de sport intensitatea luminii este de 1000 de lucşi, cu câţi lucşi trebuie să crească această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină?

2. Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu explicarea percepţiei vizuale.?

3. Diferenţiaţi MSD de MLD. 4. Cum sunt organizate informaţiile în memorie? 5. Care sunt nivele de cuprindere ale unui concept? 6. Sintetizaţi teoriile însuşirii limbajului. 7. Care sunt principalele modalităţi de abordare a conceptului de motivaţie? 8. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei? 9. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a setei? 10. Care este specificul motivaţiei sexuale în comparaţie cu celelalte motive primare? 11. Identificaţi limitele teoriilor personalităţii.

NOTĂ: Întrebările nu trebuie rezolvate obligatoriu. Acestea pot fi subiecte de examen şi au fost concepute în scopul verificării cunoştinţelor acumulate după parcurgerea unităţii de curs. Temele sunt obligatorii şi vor fi depuse de studenţi atunci când participă la primul tutorial.

Documents

Introducere II