Calina Caziana Ekren Melisa

Radu LuizaStefan Delia

1

I.Tipurile de personaje:

1) Pozitive Negative

2) Reale Fabuloase

3) Principale Secundare Episodice

4)

Protagoniste Antagoniste

5) Rotunde Plate

II.Prezentarea basmului

III.Tipuri de personaje ale operei studiate

2

3

4

5

6

7

Ceea ce a frapat şi a impresionat de la început pe cititori in scrierile lui Ispirescu, fie ei profesionişti (folclorişti, istorici literari, scriitori), fie simpli amatori, a fost frumuseţea şi plasticitatea limbii, ceea ce era - sau li si părea lor a fi - caracterul ei autentic popular, necorupt.Prefaţînadu-i culegerea de basme si legende din 1872, Hasdeu gasea că limba lor "reproduce cu fidelitate modul de a nara propriu al sateanului" şi ca cititorul "se simte cu desfătare strămutat pe de-a-ntregul in viguroasa atmosferă de la ţara, unde expresiunile sînt tot atît de energice ca şi arşiţa soarelui, ca şi trosnetul gerului, ca şi bătaia vîntului".Dupa Odobescu, care prefaţa la rîndul lui, in 1879, "basmele păgîneşti" , repovestiri ale miturilor antice in formă populară, principala calitate a acestor texte ar fi tot "acel farmec neasemuit de limbă neaoş. românească, ce abia se mai păstrează astăzi in gura sătenilor şi prin vechile basme şi zicători bătrîneşti ale poporului nostru" , adică tocmai ceea ce le făcea apte, după părerea sa, "să devină de aici înainte adevărate basme româneşti".Stilul lor popular nu suferă deci de pe urma subiectelor, necunoscute folclorului nostru.Opinia este şi a lui Ionescu-Gion, recenzent al volumui de "Snoave şi poveşti populare" , din acelasi an 1879, care cuprinde "istorioarele, zicătorile şi ghicitorile adunate din gura poporului, astfel cum acesta le povesteşte" ; şi chiar daca autorul le-a mai intocmit pe ici, pe colo, cum zice el, adica le-a mai prelucrat, "d. Ispirescu nu le-a vătămat întru nimic ceea ce constituie principalul lor farmec: graţiele şi naturaleţea stilului" , calitatea pe care, intr-o paranteză, o atribuie şi poveştilor"unchiaşului sfătos", care ar avea "un frumos stil popular". Prefaţînd volumul "Legende sau bsmele românilor din 1882, Alecsandri se ralia acestei opinii curente - care subînţelegea caracterul folcloric al textelor sale - şi prin aceasta trecea activitatea lui Ispirescu in categoria culegerilor de literatură populară, merit indiscutabil in ochii săi: "A şti de a păstra (acestor basme - n.n) naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la şezători este o opera din cele mai meritorii.Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, şi eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poeziei poporului nostru pentru modul iscusit cu care ai cules şi ai publicat importanta colecţie ce ai întreprins..." Recenzînd acelaşi volum in "Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, M. Gaster vorbea şi el de "caracterul naiv popular" al basmelor lui Ispirescu, "atît de exact conservate" ,ceea ce explică şi faptul că în cartea sa din 1883, "Literatura populară română" îl numeşte "vestitul nostru culegător de basme".De "culegeri preţioase de literatură populară" va vorbi in trecere şi Eminescu, care se va sprijini pe volumul de "Pilde şi ghicitori" din 1880 ("acest fel de literatură care se razimă pe însuşi graiul poporului"), pentru a condamna rătăcirile italienizante ale lui Heliade Rădulescu. Puţin diferită - cel puţin la prima vedere - pare opinia lui Anghel Demetriescu, care, trasînd o scurtă istorie a preocupărilor pentru publicarea basmelor noastre populare intr-o recenzie din "Telegraful român", va elogia meritul lui Nicolae Filimon, Petre Ispirescu şi I. C. Fundescu "

8

" de a fi cules cel dintîi spornicul grai al batrînilor şi de a fi făcut dintr-însul un obiect de cetire".

Discuţia asupra basmelor lui Ispirescu,sporadică şi minată adeseori de idei preconcepute,nu a avut însă în vedere decât rareori strucurile lor propriu-zis literare,între altele şi pentru că cercetătorii -folclorişti în marea lor majoritate-nu au avut curiozitatea să le examineze în cadrul mai larg şi mai sugestiv al întregii sale opere.Diferiţii comentatori au pornit mai ales de la mărturiile documentare,cele mai cunoscute fiind,probabil,cele ale lui Şăineanu şi Jarnik.Considerându-l pe Ispirescu "adevăratul meu maestru întru limba şi cugetarea poporului",Şăineanu ne-a lăsat o astfel de mărturie despre felul în care acesta îşi scris basmele,rezultând di răspunsuri la o întrebare directă a să:"Răposatul Ispirescu compară diferitele redacţiuni ale aceluiaşi basm povestit de diefrite persoane,alegea şi cernea părţile ce-i păreau mai potrivite şi reconstruiâ astfel întregul".La rândul sau,românistul ceh Jan Urban Jarnik,care l-a cunoscut pe Ispirescu în timpul primei sale călătorii prin ţară,în 1879,şi cu care a întreţinut ulterior o foarte interesantă corespondenţă,arată în memoriile sale cum îşi scris el basmele:"Iată cum proceda el:punea pe una şi aceeaşi persoană să îi povestească nu numai o dată,ci de două-trei ori tot acelaşi basm,îşi întipărea bine în minte,câteodată şi însemna pe harie mersul acţiunii,după aceea se punea la masă şi ţesătură această o îmbracă,după cum era desprins,în limba să,împestriţată cu multe expresiuni metaforice,locuţiuni curat populare s.a." Argumentele care s-au invocat pentru sau împotriva autenticităţii folclorice a textului pornesc în general de la aceste relatări,apasandu-se fie pe împrejurarea că povestitorul îşi întipărea bine în minte basmul(argument în favoarea caracterului autentic),fie că el notă numai "mersul acţiunii",brodând deci ulterior pe o tema dată şi intervenind cu mai multe artificii de ordin lexical,stilistic şi compoziţional. Că formă a povestirii,basmul păstrează caracterele specifice ale oralităţii sale originare.EL păstrează,între altele,obişnuinţă intervenţiei povestitorului în text pentru a preciza repartiţia persoanelor în dialog sau pentru a sublinia gesturile care,de regulă însoţesc relatarea orală.Foarte numeroase sunt exclamaţiile care subliniază importantă unei secvenţe,iminentă intrării într-un moment important al desfăşurării;nu este vorba de aşa-numitele formule mediane,care "marchează pauzele necesare povestitorului în a-şi regla respiraţia epică" sau "decor la o arhitectură epică caracteristică prozei fabuloase" de tipul "se luptară zi de vara până-n seară",pentru care unii folclorişti preferă denumirea mai generală de "loci communes",ci de acele expresii care introduc un aparteu în planul epic,consemnând o adresare a ovestitorului către ascultător.Întâlnite frecvent în basmul folcloric,aceste formule,numite de N.Roşianu "formule prin care se urmăreşte trezirea curiozităţii ascultătorilor,solicitându-li-se astfel atenţia" că o subgrupă a formulelor mediane externe,apar frecvent şi în basmele lui Ispirescu,adesea păstrând valoarea lor iniţială,curentă:"Însă,ce să vedeţi d-voastră?",sau:"dar aşi,unde e pomană aia!" etc.,păstrând naraţiunea în stereotipia unui anumit ceremonial,cunoscut şi aşteptat de ascultător. Deşi primul lor rost şi cel mai evident este acela de a sublinia afectiv un moment,o secvenţă a naraţiunii,pregătindu-l pe cititor şi ajutându-l să interpreteze corect un eveniment a cărui importantă nu trebuie să-i scape,aceste formule capătă în basmul lui Ispirescu şi alte funcţii,care devin evidente prin însumare.Ele constituie treptat un plan

9

secund al basmului,care defineşte atitudinea povestitorului faţă de tema epică,faţă de însuşi textul pe care îl relatează.Existente în orce basm,aceste intervenţii,de o oralitate ostentativă în textul povestitorului nostru,se constituie aici într-un sistem.Ele nu cuprind numai exclamaţii de tipul celor citate,semnale ale unor devieri sau îngroşări de sens,ci şi comentarii explicative("Nu voia,vezi,nici în ruptul capului",sau:"Vezi că el pricepuse..."),care sunt uneori dublate de proverbe având rostul de a detalia sau nuanţă comentariul:Aleodor ştia "că de omul dracului,să dai şi să scapi.Să nu ai nici în clin,nici în mânecă cu dansul",sau:"văzu el că o mie de vorbe un banu nu face",sau,cu un caracter declarat conclusiv:"Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi caută de drum.EL ştia că cine tace,merge-n pace",sau:"În dorul căpşunelor,mânca frunzele"s.a.m.d. Consecinţă acestui sistem,care se constituie într-un al doilea plan al naraţiunii,este crearea unei distanţe între intrigă basmului,între basmul că atare,alcătuit dintr-o suma de secvenţe definibile tipologic putând fi,toate,"împrumutate" din folclor,şi povestitor;acesta nu îşi mai asumă basmul,ci îl "sabotează" prin aceste comentarii,pregătind astfel gradat finalul tradiţional în care mistificaţia voluntară,anunţată încă în formulele introductive,este deconspirată prin formulele atât de familiare:"şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare şi gogonată minciună",sau "Cine nu crede,să se ducă să vază ",sau "şi de n-or fi murit,şi azi şi azi mai trăiesc"s.c.l.Intervenţia lui Ispirescu nu contrazice deci linia generală a basmului folocloric,nu tinde să îl scoată din parametrii săi,ci dimpotrivă;ea este menită să-i sporească coerentă,să pregătească pe ascultător şi să justifice psihologic finalul.Acest fapt este şi mai evident în acele texte în care distanţă creează o perspectiva parodică a "poveştii";fără să o anuleze,sistemul comantariului în aparteu cu cititorul îi denunţă convenţia,şubrezind astfel raportul de necesitate dintre intrigă,dintre povestire,deci,şi concluzia etică.Această nu mai decurge din "realitatea",fie şi temporar acceptată,a întâmplării,ci din valoarea ei exemplară în plan simbolic,din frumuseţea ei.Faţă de caracterul univoc al basmului tradiţional,basmul lui Ispirescu insita asupra jocului între cele două planuri,asupra ambiguităţii real/simbolic în planul povestirii şi,prin această,îl împinge implicit spre zona ficţiunii artistice. Pe jocul ambiguu între cele două planuri este construit în întregime cunoscutul basm "Ileana Sânziana",încadrat în categoria "fetei războinice"în tipologia folclorică,dar în care Ispirescu priveşte cu detaşarea deja metionata formulă clasică.Atitudinea autorului este discret ironică încă de la început,locutiunile şi metaforele utilizate fiind alese în general din repertoriul glumeţ,ironic:hotarele împărăţiei erau întinse departe,"pe unde şi-a înţărcat dracul copiii";faţă cea mare întreba pe împărat dacă supuşii lui îl supără,fiincă sunt "răi şi arţăgoşi",şi-i cere să-i spună care e necazul,"că doară nu s-o face gaură în cer";cât era împăratul tânăr,nu putea vreun duşman să-l atingă "fără să-şi capete alageaua"(adică"să se ducă ruşinat");faţă "se întorcea numai într-un călcai"de bucurie că pleacă să-şi încerce puterile,dar,speriată de lup,o lua la sănătoasă",drept care e certată de împărat şi trimisă să-şi vadă "de fuse şi mosoare",fiind mustrată cu un proverb tot din sfera familiară,deci depreciativă:"Nu ţi-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?";cea mijlocie,care păţeşte la fel,e trimisă să vadă "de coadă maturei şi de zarzavaturil ede la bucătărie";celei mici i se spune că "nu ştii nici cum se mănâncă mămăligă";tatăl ei "se codeşte"şi o previne că se va întoarce acasă "cu nasul în jos."

10

11

12

13

14

Prezentarea basmului

1. Rezumat

La marginea împărăției era un împărat bătrân,care,în tinerețile sale era cel mai viteaz și îi biruia pe toți;însă,era un împărat mare și puternic căruia i se supuneau toți ceilalți conducători din

toate colțurile lumii.Așadar,el a poruncit ca toată lumea să îi aducă un fiu care să îl slujească.Împăratul bătrân avea trei fete și era tare supărat că nu putea să îndeplinească porunca dată.Auzind fetele aceste lucruri,cea mai mare dintre ele a hotărât că va merge ea la împărăție ca să nu râdă nimeni de tatăl ei.După ce a plecat,bătrânul a așteptat-o la un pod,unde s-a transformat într-un lup și i-a sărit în față.Fata s-a speriat și s-a întors acasa.A vrut să încerce și sora ei să plece,însă și ea s-a speriat de lup.Dorind să își încerce norocul și fata cea mai mică l-a rugat pe tatăl ei să o lase și pe ea.Acesta a refuzat la început,însă după multe rugăciuni i-a dat voie.Fata și-a ales calul bătrân pe care și tatăl ei îl lua în tinerețe.După ce l-a îngrijit,acesta s-a transformat într-un cal frumos ce i-a promis că o va ajuta de fiecare dată când va avea nevoie.Din nou,părintele ei s-a transformat în lup,însă fata a trecut de el;pe parcurc acesta s-a transformat în leu și în balaur,fata învingandu-l de fiecare dată.Deodată,în fața lor erau doi zmei ce se luptau de nouă ani.Unul dintre ei i-a spus fetei,numind-o Făt Frumos,să îl omoare pe zmeu că poate o sa îi fie de ajutor vreodată.Celălalt i-a spus că dacă îl va omorî pe dușmanul său il va da pe Galben-de-soare.Calul i-a spus să îl omoare pe cel care i-a promis că într-o zi îi va fi de ajutor.Muma zmeului era fericita să își vadă copilul acasă,dar a supus-o pe fată la trei probe deoarece ea credea că este fată.Cu toate acestea,nu a reușit să afle adevarul și i l-a dat pe Galben-de-soare.Acesta era fratele mai mare al calului ce o ajutase până acum;el fiind bătrân i-a lăsat pe cei doi să își continuie călătoria.După un drum lung au ajuns la palat,iar împăratul a prins drag de fată.Auzind că ea știe unde se află Ileana Simziana și că are o cosiță de aur din cosița ei i-a poruncit să o aducă la el.Ileana Simziana fusese furată de un zmeu.Ea i-a spus că îl va iubi dacă o să îi aducă gerghelia ei cu iepe.Fata împăratului s-a prefăcut că este un neguțător și a ademenit-o în corabie și au fugit cu ea.Mama zmeului a încercat să îi prindă,însă nu a reușit și a murit.Ajunsă la împărat,Ileana a dat trei porunci,dar de fiecare dată fata,văzută ca un Făt Frumos le îndeplinea.Când a trebui să îi aduca un vas cu botez,aceasta l-a furat,iar preotul a blestemat-o spunând că dacă e femeie să se transforme în bărbat și invers,așadar blestemul s-a îndeplinit.Când împăratul și Ileana au vrut să se îmbăieze,Simziana l-a pus pe armăsar să sufle aer răcoros spre ea,iar spre el aer cu

15

foc,ceea ce l-a omorât.Ileana și Făt Frumos s-au căsătorit și au domnit cu dreptate și cu frica lui Dumnezeu.

16

17

18

2. Petre Ispirescu-„ Împărat al basmelor –Un dar nesperat al culturii noastre folclorice”

Basmul lui Ispirescu insistă asupra jocului între cele două planuri,asupra ambiguității real/simbolic în planul povestirii și,prin aceasta,îl împinge implicit spre zona ficțiunii artistice. Pe jocul ambiguu între cele două planuri este construit în întregime cunoscutul basm Ileana Simziana,încadrat în categoria „fetei războinice” în tipologia folclorică,dar în care Ispirescu privește cu detașarea deja menționată formula clasică.Atitudinea autorului este discret ironică încă de la început,locuțiunle și metaforele utilizate fiind alese în general din repertoriul glumeț,ironic: hotarele împărăției erau întinse departe, „pe unde și-a înțărcat dracul copii”; fata cea mare îl întreabă pe împărat dacă supușii lui îl

supără, fiindcă sunt „răi și arțăgoși” , și-i cere să-I spună care e necazul, „că doară nu s-o face gaură în cer”; cât era împăratul de tânăr, nu putea vreun dușman să-l atingă „fără să-și capete alageaua” ( adică „să se ducă rușinat” ); fata „se întorcea numai într-un călcâi” de bucurie că pleacă să-și încerce puterile,dar,speriată de lup, „o luă la sănătoasa” , drept care e certată de împărat și trimisă să-și vadă „de fuste și mosoare” , fiind mustrată cu un proverb tot din sfera familiar, deci depreciativă: „Nu-ți spuneam eu, fata mea, că nu toate muștele fac miere?”; cea mijlocie, care pățește la fel, e trimisă să vadă „de coada măturei și de zarzavaturile de la bucătărie”; celei mici i se spune că „nu știi nici cum se mănâncă mămăliga”; tatăl ei „se codește” și o previne că se va întoarce acasă „cu nasul în jos”. El umblă „cu tertipuri”, lupul are ochii „zgâiți”, leul are capul „cât banița”, fata îl ascultă pe cal „cu toate urechile”. Nici unul dintre epitetele sau proverbele folosite aici nu este nepotrivit unui basm desfășurat într-un registru stylistic propriu, al adecvării ; suma lor însă, mai ales în prima parte,este elocventă și definește inadecvarea,perspectiva parodică în care autorul privește tema eroică. Elementele subliniate, cărora li s-ar mai putea adăuga altele, nu definesc o lume fabuloasă modelată după o realitate rurală, cum s-ar putea crede la prima vedere, căci elementele definitorii ale viziunii țărănești lipsesc; este un univers modelat după o realitate familiară, „secularizat” , adică descins din aburii legendei în realitatea trivial, zilnică: zarzavaturi, mătura, micile activități casnice, tot ce poate fi mai opus faptelor de arme vitejesti care erau de așteptat de la un voinic. Perspectiva revine în finalul basmului,când,schimbată în fecior,fata împăratului îi spune Ilenei Simziana, care o voia de bărbat: „Eu te voi lua, dacă tu mă alegi,,dară să știi că în casa noastră voi să cânte cocoșul, iară nu găina!” . Basmul cuprinde în fascicolul său chiar elementele de bază ale convenției: zmeoaica cea bătrână este „drăcoaica de muma zmeului”, după ce ea moare „de necaz”, îndrăgostiții se uitară „la stîrvul zmeoaicei și se făcură haz de dânsul” etc.

Mircea Anghelescu-Introducere în opera lui Petre Ispirescu

19

3. Petre Ispirescu-„Împărat al basmelor-O comoară de limbă română”

În basmele lui Ispirescu apar, destul de des pentru a fi observate si de alți comentatori, descrieri de natură care depășesc nu numai necesitățile de situare ale peripețiilor simple implicate în narațiune, dar și percepția obișnuită a unui povestitor din mediul rural, pentru care verdeața pajiștilor și ciripitul păsărelelor erau un cadru familiar, obișnuit chiar activităților sale zilnice și nu rezervat doar momentelor de repaos. Fata împăratului din Ileana Simziana venea, de pildă, să admire frumusețile câmpului și „să adune câte un mănunchi de flori de cari nu mai văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră, sub câte un copac nalt și stufos,în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, așa de duioase, de erau în stare să te adoarmă; și aci, în urma să se ducă la câte un șipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din câte un colț de piatră din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-I plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pământ, încungiurate de mulțime de floricele și verdeață de primăvară”.

Temele basmelor lui Ispirescu nu sunt originale. Gaster este primul cercetător care arată,încă încă în timpul vieții autorului, că unul din basmele sale utilizează o temă străveche.Sursa temelor sale este din folclorul autohton,unde ele se găsesc fie datorită liberei lor circulații, fie caracterului universal al unor motive, care privesc cele mai generale sentimente și preocupări omenești.Petre Ispirescu nu a redat ca atare textele auzite, ci le-a prelucrat într-o măsura oarecare, este în afară de orice îndoiala de vreme ce el nu le stenografia, iar o mare parte din ele sunt scrise –cum atestă însuși autorul lor- la multă vreme,uneori la zeci de ani după ce au fost auzite.

Idem p:4

20

4. Natură și înfățișare

Chiar dacă nu e numită intotdeauna ca atare, Ileana Cosânzeana este o zână o fecioară sapiențială și năzdrăvană, inițiată în magia binefăcătoare, care adesea are ca sfetnic și prieten un cal năzdrăvan. E întotdeauna foarte frumoasă și vitează, un tip amazonic, cu spiritul independent și virtuțile militare ale Amazoanelor, fără disprețul lor față de bărbați. În unele variante, Ileana Cosânzeana se confundă cu zâna (sau împărăteasa) florilor, ca divinitate a primăverii (poate o reluare, prin influență istorică ori prin sincretism religios, a zeiței romane Flora). Ileana Cosânzeana are și ipostaze mitice superioare și complexe - "Ileana Cosânzeana din cosiță floarea-i cântă, nouă împărați ascultă" -, care locuiește pe Tărâmul Celălalt, unde se ajunge printr-un tunel de beznă din marginea lumii. De remarcat, este caracterul htonic, pe care aceasta îl păstrează în ambele situații, caracter prin care aceasta se distinge complet de Iana Sânziana, zeiță astrală de multe ori confundată cu Ileana din cauza consonanței onomastice.

Wikipedia-Viktor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983

21

5. Imaginea în basme

Conform tradiției folclorice, ea este răpită de zmeu (balaur) și închisă într-un turn, castel sau, mai simplu, dusă pe Tărâmul Celălalt. Eroina este salvată, în aceste versiuni, de Făt-Frumos, care, în drumul său spre Ileana Cosânzeana, trece prin multe încercări inițiatice. În final el se bate cu zmeul, îl învinge și o eliberează. Astfel, basmul se încheie, de cele mai multe ori, cu înfaptuirea nunții. Și amândoi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.Zmeul sau balaurul este întotdeauna îndrăgostit de Ileana, însă în nici un basm nu are copii cu ea. Căpcăuna este cea care are copii sub diverse forme (fete sau zmei). Actul concepției este reprezentat ca fiind în legătură directă cu intenționalitatea femeii. Un copil nu poate, astfel, rezulta din violul Cosânzenei, ci doar din consumarea erotismului dintre ea și bărbatul ales.

6. Alte nume

Inia-Dinia din Mînăstirea Calu-Gastru într-un pai se reazemă și într-un păr spânzură,o zână care poate zbura în chip magic,însoțită întodeauna de 12 fete.Chira Chiralina ( prezentă mai ales în balade ) face parte din aceeași categorie, însă mitul e acoperit parțial de un strat de folclor suburban.

Wikipedia-Viktor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983

22

Ceea ce a frapat şi a impresionat de la început pe cititori in scrierile lui Ispirescu, fie ei profesionişti (folclorişti, istorici literari, scriitori), fie simpli amatori, a fost frumuseţea şi plasticitatea limbii, ceea ce era - sau li si părea lor a fi - caracterul ei autentic popular, necorupt.Prefaţînadu-i culegerea de basme si legende din 1872, Hasdeu gasea că limba lor "reproduce cu fidelitate modul de a nara propriu al sateanului" şi ca cititorul "se simte cu desfătare strămutat pe de-a-ntregul in viguroasa atmosferă de la ţara, unde expresiunile sînt tot atît de energice ca şi arşiţa soarelui, ca şi trosnetul gerului, ca şi bătaia vîntului".Dupa Odobescu, care prefaţa la rîndul lui, in 1879, "basmele păgîneşti" , repovestiri ale miturilor antice in formă populară, principala calitate a acestor texte ar fi tot "acel farmec neasemuit de limbă neaoş. românească, ce abia se mai păstrează astăzi in gura sătenilor şi prin vechile basme şi zicători bătrîneşti ale poporului nostru" , adică tocmai ceea ce le făcea apte, după părerea sa, "să devină de aici înainte adevărate basme româneşti".Stilul lor popular nu suferă deci de pe urma subiectelor, necunoscute folclorului nostru.Opinia este şi a lui Ionescu-Gion, recenzent al volumui de "Snoave şi poveşti populare" , din acelasi an 1879, care cuprinde "istorioarele, zicătorile şi ghicitorile adunate din gura poporului, astfel cum acesta le povesteşte" ; şi chiar daca autorul le-a mai intocmit pe ici, pe colo, cum zice el, adica le-a mai prelucrat, "d. Ispirescu nu le-a vătămat întru nimic ceea ce constituie principalul lor farmec: graţiele şi naturaleţea stilului" , calitatea pe care, intr-o paranteză, o atribuie şi poveştilor"unchiaşului sfătos", care ar avea "un frumos stil popular". Prefaţînd volumul "Legende sau bsmele românilor din 1882, Alecsandri se ralia acestei opinii curente - care subînţelegea caracterul folcloric al textelor sale - şi prin aceasta trecea activitatea lui Ispirescu in categoria culegerilor de literatură populară, merit indiscutabil in ochii săi: "A şti de a păstra (acestor basme - n.n) naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la şezători este o opera din cele mai meritorii.Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, şi eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poeziei poporului nostru pentru modul iscusit cu care ai cules şi ai publicat importanta colecţie ce ai întreprins..." Recenzînd acelaşi volum in "Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, M. Gaster vorbea şi el de "caracterul naiv popular" al basmelor lui Ispirescu, "atît de exact conservate" ,ceea ce explică şi faptul că în cartea sa din 1883, "Literatura populară română" îl numeşte "vestitul nostru culegător de basme".De "culegeri preţioase de literatură populară" va vorbi in trecere şi Eminescu, care se va sprijini pe volumul de "Pilde şi ghicitori" din 1880 ("acest fel de literatură care se razimă pe însuşi graiul poporului"), pentru a condamna rătăcirile italienizante ale lui Heliade Rădulescu. Puţin diferită - cel puţin la prima vedere - pare opinia lui Anghel Demetriescu, care, trasînd o scurtă istorie a preocupărilor pentru publicarea basmelor noastre populare intr-o recenzie din "Telegraful român", va elogia meritul lui Nicolae Filimon, Petre Ispirescu şi I. C. Fundescu "

23

" de a fi cules cel dintîi spornicul grai al batrînilor şi de a fi făcut dintr-însul un obiect de cetire".

Discuţia asupra basmelor lui Ispirescu,sporadică şi minată adeseori de idei preconcepute,nu a avut însă în vedere decât rareori strucurile lor propriu-zis literare,între altele şi pentru că cercetătorii -folclorişti în marea lor majoritate-nu au avut curiozitatea să le examineze în cadrul mai larg şi mai sugestiv al întregii sale opere.Diferiţii comentatori au pornit mai ales de la mărturiile documentare,cele mai cunoscute fiind,probabil,cele ale lui Şăineanu şi Jarnik.Considerându-l pe Ispirescu "adevăratul meu maestru întru limba şi cugetarea poporului",Şăineanu ne-a lăsat o astfel de mărturie despre felul în care acesta îşi scris basmele,rezultând di răspunsuri la o întrebare directă a să:"Răposatul Ispirescu compară diferitele redacţiuni ale aceluiaşi basm povestit de diefrite persoane,alegea şi cernea părţile ce-i păreau mai potrivite şi reconstruiâ astfel întregul".La rândul sau,românistul ceh Jan Urban Jarnik,care l-a cunoscut pe Ispirescu în timpul primei sale călătorii prin ţară,în 1879,şi cu care a întreţinut ulterior o foarte interesantă corespondenţă,arată în memoriile sale cum îşi scris el basmele:"Iată cum proceda el:punea pe una şi aceeaşi persoană să îi povestească nu numai o dată,ci de două-trei ori tot acelaşi basm,îşi întipărea bine în minte,câteodată şi însemna pe harie mersul acţiunii,după aceea se punea la masă şi ţesătură această o îmbracă,după cum era desprins,în limba să,împestriţată cu multe expresiuni metaforice,locuţiuni curat populare s.a." Argumentele care s-au invocat pentru sau împotriva autenticităţii folclorice a textului pornesc în general de la aceste relatări,apasandu-se fie pe împrejurarea că povestitorul îşi întipărea bine în minte basmul(argument în favoarea caracterului autentic),fie că el notă numai "mersul acţiunii",brodând deci ulterior pe o tema dată şi intervenind cu mai multe artificii de ordin lexical,stilistic şi compoziţional. Că formă a povestirii,basmul păstrează caracterele specifice ale oralităţii sale originare.EL păstrează,între altele,obişnuinţă intervenţiei povestitorului în text pentru a preciza repartiţia persoanelor în dialog sau pentru a sublinia gesturile care,de regulă însoţesc relatarea orală.Foarte numeroase sunt exclamaţiile care subliniază importantă unei secvenţe,iminentă intrării într-un moment important al desfăşurării;nu este vorba de aşa-numitele formule mediane,care "marchează pauzele necesare povestitorului în a-şi regla respiraţia epică" sau "decor la o arhitectură epică caracteristică prozei fabuloase" de tipul "se luptară zi de vara până-n seară",pentru care unii folclorişti preferă denumirea mai generală de "loci communes",ci de acele expresii care introduc un aparteu în planul epic,consemnând o adresare a ovestitorului către ascultător.Întâlnite frecvent în basmul folcloric,aceste formule,numite de N.Roşianu "formule prin care se urmăreşte trezirea curiozităţii ascultătorilor,solicitându-li-se astfel atenţia" că o subgrupă a formulelor mediane externe,apar frecvent şi în basmele lui Ispirescu,adesea păstrând valoarea lor iniţială,curentă:"Însă,ce să vedeţi d-voastră?",sau:"dar aşi,unde e pomană aia!" etc.,păstrând naraţiunea în stereotipia unui anumit ceremonial,cunoscut şi aşteptat de ascultător. Deşi primul lor rost şi cel mai evident este acela de a sublinia afectiv un moment,o secvenţă a naraţiunii,pregătindu-l pe cititor şi ajutându-l să interpreteze corect un eveniment a cărui importantă nu trebuie să-i scape,aceste formule capătă în basmul lui

24

Ispirescu şi alte funcţii,care devin evidente prin însumare.Ele constituie treptat un plan secund al basmului,care defineşte atitudinea povestitorului faţă de tema epică,faţă de însuşi textul pe care îl relatează.Existente în orce basm,aceste intervenţii,de o oralitate ostentativă în textul povestitorului nostru,se constituie aici într-un sistem.Ele nu cuprind numai exclamaţii de tipul celor citate,semnale ale unor devieri sau îngroşări de sens,ci şi comentarii explicative("Nu voia,vezi,nici în ruptul capului",sau:"Vezi că el pricepuse..."),care sunt uneori dublate de proverbe având rostul de a detalia sau nuanţă comentariul:Aleodor ştia "că de omul dracului,să dai şi să scapi.Să nu ai nici în clin,nici în mânecă cu dansul",sau:"văzu el că o mie de vorbe un banu nu face",sau,cu un caracter declarat conclusiv:"Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi caută de drum.EL ştia că cine tace,merge-n pace",sau:"În dorul căpşunelor,mânca frunzele"s.a.m.d. Consecinţă acestui sistem,care se constituie într-un al doilea plan al naraţiunii,este crearea unei distanţe între intrigă basmului,între basmul că atare,alcătuit dintr-o suma de secvenţe definibile tipologic putând fi,toate,"împrumutate" din folclor,şi povestitor;acesta nu îşi mai asumă basmul,ci îl "sabotează" prin aceste comentarii,pregătind astfel gradat finalul tradiţional în care mistificaţia voluntară,anunţată încă în formulele introductive,este deconspirată prin formulele atât de familiare:"şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare şi gogonată minciună",sau "Cine nu crede,să se ducă să vază ",sau "şi de n-or fi murit,şi azi şi azi mai trăiesc"s.c.l.Intervenţia lui Ispirescu nu contrazice deci linia generală a basmului folocloric,nu tinde să îl scoată din parametrii săi,ci dimpotrivă;ea este menită să-i sporească coerentă,să pregătească pe ascultător şi să justifice psihologic finalul.Acest fapt este şi mai evident în acele texte în care distanţă creează o perspectiva parodică a "poveştii";fără să o anuleze,sistemul comantariului în aparteu cu cititorul îi denunţă convenţia,şubrezind astfel raportul de necesitate dintre intrigă,dintre povestire,deci,şi concluzia etică.Această nu mai decurge din "realitatea",fie şi temporar acceptată,a întâmplării,ci din valoarea ei exemplară în plan simbolic,din frumuseţea ei.Faţă de caracterul univoc al basmului tradiţional,basmul lui Ispirescu insita asupra jocului între cele două planuri,asupra ambiguităţii real/simbolic în planul povestirii şi,prin această,îl împinge implicit spre zona ficţiunii artistice. Pe jocul ambiguu între cele două planuri este construit în întregime cunoscutul basm "Ileana Sânziana",încadrat în categoria "fetei războinice"în tipologia folclorică,dar în care Ispirescu priveşte cu detaşarea deja metionata formulă clasică.Atitudinea autorului este discret ironică încă de la început,locutiunile şi metaforele utilizate fiind alese în general din repertoriul glumeţ,ironic:hotarele împărăţiei erau întinse departe,"pe unde şi-a înţărcat dracul copiii";faţă cea mare întreba pe împărat dacă supuşii lui îl supără,fiincă sunt "răi şi arţăgoşi",şi-i cere să-i spună care e necazul,"că doară nu s-o face gaură în cer";cât era împăratul tânăr,nu putea vreun duşman să-l atingă "fără să-şi capete alageaua"(adică"să se ducă ruşinat");faţă "se întorcea numai într-un călcai"de bucurie că pleacă să-şi încerce puterile,dar,speriată de lup,o lua la sănătoasă",drept care e certată de împărat şi trimisă să-şi vadă "de fuse şi mosoare",fiind mustrată cu un proverb tot din sfera familiară,deci depreciativă:"Nu ţi-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?";cea mijlocie,care păţeşte la fel,e trimisă să vadă "de coadă maturei şi de zarzavaturil ede la bucătărie";celei mici i se spune că "nu ştii nici cum se mănâncă mămăligă";tatăl ei "se codeşte"şi o previne că se va întoarce acasă "cu nasul în jos."

25