ANALELE

UNIVERSITĂŢII „ŞTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA

SECŢIUNEA FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE

ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SUCEAVA - 2005

2

CUPRINS ECONOMIE GENERALĂ .................................................................................................................................. 5 DESCHIDEREA ROMÂNIEI CĂTRE IMPLEMENTAREA FONDURILOR STRUCTURALE EUROPENE .......................................................................................................................................................... 6

LECTOR UNIV. DR. CARMEN NĂSTASE UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

GLOBALIZAREA ŞI INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ .................................... 10 ASISTENT UNIV. DRD. CARMEN BOGHEAN UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN U.E. – PREMISĂ A POPULARIZĂRII OFERTEI TURISTICE DIN BUCOVINA......................................................................................................................................................... 16

STUD. LUCIA DĂNILĂ STUD. LUCIA ROŞCA CLUBUL ANTREPRENORIAL STUDENŢESC, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FINANŢE – BĂNCI............................................................................................................................................ 22 AMORTIZAREA ŞI CONVERGENŢA CONTABILITĂŢII ROMÂNEŞTI .............................................. 23

PROFESOR UNIV. DR. RUSALIM PETRIŞ UNIVERSITATEA ”ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

MODALITĂŢI DE DETERMINARE A COSTURILOR EVITABILE ALE MUNCII .............................. 27 PROFESOR UNIV. DR. ELENA HLACIUC UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

IMPOZITAREA ACTUALĂ ÎN ROMÂNIA................................................................................................... 32 PROF. UNIV. DR. GHEORGHE SANDU ING. EC. DRD. FLORIN OVIDIU HURJUI UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

PRINCIPII FISCALE ŞI OPTIMIZAREA GESTIUNII FISCALE A ÎNTREPRINDERII ....................... 35 CONFERENŢIAR UNIV. DR. MIHAELA TULVINSCHI UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

PARTICULARITĂŢI ALE EFICIENŢEI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ ................................................ 42 CONFERENŢIAR UNIV. DR. MIHAELA BÎRSAN UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

UTILIZAREA INSTRUMENTELOR CONTABILITĂŢII FINANCIARE ÎN PROCESUL DE ASISTARE A DECIZIILOR ............................................................................................................................. 49

ASISTENT UNIV.DRD. FLORIN BOGHEAN UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

ANALIZA RISCULUI ÎN CREDITAREA AGENŢILOR ECONOMICI .................................................... 54 PREPARATOR UNIV. IULIAN CONDRATOV, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA, CONFERENŢIAR UNIV. DR.VALENTIN HAPENCIUC, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

ELEMENTE DE CALCUL ŞI IMPOZITARE A PROFITULUI .................................................................. 57 PREPARATOR UNIV. ADRIAN LIVIU SCUTARIU UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

3

COMUNICAREA FINANCIARĂ - COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR INFORMAŢIONAL ........................................................................................................................................... 61

STUDENTĂ IRINA CHIRIŢĂ, UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

MANAGEMENT ................................................................................................................................................ 64 RESURSELE UMANE – IMPORTANŢA ŞI ROLUL LOR ÎN ASIGURAREA SUCCESULUI ORGANIZAŢIEI ................................................................................................................................................ 65

LECTOR UNIV. DR. CARMEN CHAŞOVSCHI UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FENOMENUL DE GLOBALIZARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE................................................ 71 LECTOR DR. CAMELIA BĂEŞU UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

ANALIZA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI ÎN RAPORT CU UTILITATEA............. 75 ASISTENT UNIV. DRD.TUDOR COLOMEISCHI, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA, ASISTENT UNIV. DRD. ANAMARIA GEANINA MACOVEI, UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA,

ASPECTE CONTABILE ŞI FISCALE PRIVIND EVALUAREA INTEGRĂRII COMERŢULUI EXTERIOR AL ROMÂNIEI............................................................................................................................. 79

STUD. MARIAN SOCOLIUC UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ – INFORMATICĂ ................................................................................... 83 UTILIZAREA UNOR TEHNICI ŞI INSTRUMENTE ALE INTELIGENŢEI ARTIFICIALE PENTRU ANALIZA EVOLUŢIEI ACTIVITĂŢII ECONOMICE................................................................................ 84

LECTOR UNIV. DR. NICOLAE MORARIU UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FOLOSIREA INSTRUMENTELOR STATISTICE PENTRU ANALIZA UTILIZĂRII SISTEMELOR INFORMATICE ÎN UNITĂŢILE TURISTICE DIN SUCEAVA ................................................................. 94

CONF. UNIV. DR. VALENTIN HAPENCIUC UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ PRIN PRISMA INTELIGENŢEI ARTIFICIALE....... 101 ASIST. UNIV. DRD. EUGENIA IANCU UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

TEORIA DREPTULUI .................................................................................................................................... 110 DESCENTRALIZAREA ŞI DECONCENTRAREA – PRINCIPII DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE.............................................................. 111

LECTOR UNIV. DRD. IRINA BILOUSEAC, UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FUNDAMENTAREA INDICATORILOR BUGETARI ÎN CADRUL PROCESULUI BUGETAR LOCAL .............................................................................................................................................................. 115

ASIST. UNIV. CRISTINEL ICHIM, UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

4

DESCENTRALIZAREA SERVICIILOR PUBLICE ŞI CONSOLIDAREA AUTONOMIEI LOCALE122 ASIST. UNIV. CIPRIAN UNGUREANU, UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA ................................................................................................ 122 PREP. UNIV. LIANA TEODORA PASCARIU UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

SIMBIOZA DINTRE NOŢIUNILE „PUTERE DE STAT”, „PUTERE POLITICĂ” ŞI „SUVERANITATE”......................................................................................................................................... 126

LECTOR. DRD. GABRIELA NEGRU UNIVERSITATEA” ŞTEFAN CEL MARE”SUCEAVA

5

SECŢIUNEA 1

ECONOMIE GENERALĂ

6

DESCHIDEREA ROMÂNIEI CĂTRE IMPLEMENTAREA FONDURILOR STRUCTURALE EUROPENE

Lector univ. dr. Carmen NĂSTASE Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract European structural funds are important resources for the development within the

countries of European Union. The EU funds are serving main goals that are oriented to the general economic develop at local, regional and national level. The activity of the European Structural Funds is based on 4 principals: focusing on the priorities; the implementation steps which is the result of several years lasting programs; the partnership which implies a close collaboration between Commission and the corresponding authorities at the national, regional and local level, in every member state from the preparing steep to the rules implementation; the subsidiary which means that it is up to the management authorities named by member States, to select the project which will get the finance and to supervise their implementation. Romania institutions are hardly working in order to prioritize the direction of strategic development. The process is very complex one and will assure the proper use of the funds after the well and long expected integration in EU.

Fondurile Structurale finanţează programe de dezvoltare cărora le-au fost alocate bugete distincte. Aceste programe sunt rezultatul unor negocieri comune între autorităţile naţionale, regionale şi locale, partenerii economici şi sociali şi alte organisme relevante.

Programele de dezvoltare regională sunt elaborate fie pe baza unui plan naţional de dezvoltare (PND), fie pe baza unui document unic de programare (DUP). Ambele documente trebuie prezentate Comisiei de către statele membre în termen de 4 luni după ce a fost stabilita lista de domenii eligibile.

• Planul naţional de dezvoltare este negociat cu Comisia Europeana şi are ca rezultat un Document Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC). După depunerea planului naţional de dezvoltare, Comisia are termen de 5 luni pentru a adopta DCSC. Acesta, la rândul său, conduce la propuneri de programe numite Programe Operaţionale (PO). Pentru a accelera acest proces, propunerile de PO, pot fi depuse odată cu PND şi adoptate o data cu DCSC.

• DUP conţine deja propunerile de programe. Acestea pot fi implementate de îndată ce DUP este acceptat de către Comisie. Comisia trebuie sa adopte DUP in termen de 5 luni de la depunerea sa.

Fiecare DCSC sau DUP trebuie sa includă: - Priorităţi de acţiune - Obiective cuantificate (unde este posibil) - Resurse financiare anticipate

Asistenţa financiară este canalizată prin programe de dezvoltare, care sunt pachete de măsuri eligibile pentru asistenţă. De îndată ce se ajunge la un acord între CE si autorităţile statelor membre asupra programului, Fondurile structurale devin disponibile pentru a atinge scopurile programului.

În prezent există două mecanisme financiare majore pentru alocarea fondurilor structurale:

a. prin intermediul unui Program Operaţional (PO), un program individualizat, care provine din Cadrul de Sprijin Comunitar

7

b. Documentul Unic de Programare (DUP), care combină strategia de dezvoltare cu programele ce vor fi sprijinite într-un unic document. Principiile de implementare ale Fondurilor Structurale

Activitatea Fondurilor Structurale se bazează pe patru principii: • Concentrarea masurilor pe obiectivele prioritare pentru dezvoltare. • Programarea, care rezultă din programele multi-anuale de dezvoltare şi este

rezultatul unui proces ce conduce la o decizie luată în parteneriat. Măsurile adoptate devin apoi responsabilitatea autorităţii de management.

• Parteneriatul, care implică o colaborare cât mai strânsa între Comisie şi autorităţile corespunzătoare, la nivel naţional, regional sau local în fiecare Stat Membru de la faza pregătitoare până la implementarea măsurilor.

• Subsidiaritatea, care a fost stabilita prin Tratatul de la Maastricht. în termeni generali, acest lucru înseamnă că o autoritate superioară nu va putea să acţioneze dacă un obiectiv este atins în mod satisfăcător la un nivel inferior. O consecinţă a acestui lucru este ca rămâne la latitudinea autorităţilor de management desemnate de către Statele membre să selecţioneze proiectele ce vor primi finanţare şi să supravegheze implementarea lor.

Implementarea proiectelor Fie că sunt iniţiate la nivel naţional sau comunitar, toate programele co-finanţate de

Fondurile structurale sunt întocmite de către autorităţile corespunzătoare din statele membre. După ce sunt aprobate şi adoptate de către Comisie, programele sunt implementate de

către autorităţile de management numite de către statul membru pentru fiecare program. Implementarea programelor de dezvoltare regională sau a iniţiativelor comunitare este responsabilitatea autorităţii de management desemnate de către statul membru. Acesta detaliază într-un supliment al programului, acţiunile concrete desfăşurate ca rezultat al asistenţei financiare alocate programului. De asemenea statul membru este responsabil pentru selecţionarea proiectelor care primesc finanţare. Implementarea proiectului este supravegheată de către comitetele de monitorizare, care cuprind reprezentanţi ai statului membru, ai regiunii, autorităţi competente şi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Comitetele monitorizează în mod regulat programele, stabilesc liniile directoare şi redirecţionează acţiunile, dacă este necesar.

Finanţarea alocată fiecărui program permite proiectelor să fie implementate la faţa locului. Autoritatea de management detaliază masurile eligibile într-un supliment al programului. De asemenea, acest organism este responsabil de selecţionarea proiectelor. Fondurile Structurale suplimentează finanţarea naţională sau regională. Acest lucru înseamnă că nici un program nu este acoperit în totalitate de bugetul european, şi că există mereu o co- finanţare naţională fie din sectorul public sau privat.

Fiecare program se compune din teme şi măsuri prioritare. Luate împreuna, aceste elemente formează strategia de dezvoltare ce trebuie implementată pe durata programului.

Cele patru Fonduri structurale ale UE finanţează fiecare anumite categorii de proiecte: 1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sprijină în mod special investiţiile în producţie, infrastructură şi dezvoltarea IMM-urilor precum şi susţinerea dezvoltării economice integrate la nivel regional şi local si durabile prin mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice, în special în domeniile:

• cercetare si dezvoltare tehnologica, inovare si antreprenoriat, sprijinirea cercetării şi dezvoltării în IMM-uri, transferul tehnologic, îmbunătăţirea legaturilor dintre IMM-uri şi universităţi şi centre de cercetare, dezvoltarea reţelelor si centrelor de afaceri, sprijin pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi instrumente de finanţare dedicate stimulării antreprenoriatului şi inovaţiei;

• societatea informaţională, inclusiv dezvoltarea serviciilor şi aplicaţiilor locale, îmbunătăţirea accesului la internet, sprijin pentru IMM-uri pentru utilizarea eficienta a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor;

8

• protecţia mediului, inclusiv investiţii legate de managementul deşeurilor, aprovizionarea cu apă, tratarea apelor uzate, calitatea aerului, prevenirea poluării, reabilitarea zonelor contaminate, promovarea biodiversitatii şi protejarea naturii, sprijin pentru IMM-uri pentru a promova metode durabile de producţie prin introducerea managementului de mediu eficient si adoptarea tehnologiilor de prevenire a poluării;

• prevenirea riscurilor, inclusiv elaborarea şi implementarea planurilor de prevenire şi combatere a riscurilor naturale şi tehnologice;

• turismul, inclusiv promovarea valorilor culturale si resurselor naturale ca potenţial pentru dezvoltarea turismului durabil, protejarea si punerea in valoare a moştenirii culturale, îmbunătăţirea serviciilor turistice, prin noi servicii cu valoare adăugată ridicată;

• transport, inclusiv reţele trans-europene, strategii integrate pentru transport urban ecologic care contribuie la îmbunătăţirea accesului şi a calităţii serviciilor de transport pentru pasageri şi mărfuri;

• energie, inclusiv reţele trans-europene, care contribuie la îmbunătăţirea serviciului de furnizare a energiei, finalizarea pieţei interne de energie a UE, îmbunătăţirea eficientei energetice, dezvoltarea surselor regenerabile de energie;

• investiţii în educaţie, care contribuie la creşterea atractivităţii şi calităţii vieţii în regiune

• sănătate, inclusiv investiţii în îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate, care contribuie la calitatea vieţii în regiune şi a dezvoltării regionale;

• sprijin pentru investiţii pentru IMM-uri care contribuie la crearea şi păstrarea locurilor de munca

2. Fondului European de Orientare şi Garantare în Agricultură (FEOGA) – secţiunea de orientare - sprijină măsurile pentru ajustarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea rurală. 3. Fondul Social European (FSE) sprijină măsurile de promovare a ocupării forţei de muncă (sisteme educaţionale, perfecţionare profesională şi ajutoare de recrutare a forţei de muncă).

• Sporirea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor • Creşterea accesului pe piaţa fortei de munca a persoane aflate în căutarea unui loc de

munca şi a persoanelor inactive, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi emigranţilor

• Sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate si combaterea discriminării • Reforma in domeniile ocupării şi incluziunii sociale, în particular prin promovarea

dezvoltării parteneriatelor şi a convenţiilor prin lucrul în reţea al actorilor relevanţi la nivel naţional, regional şi local

• Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiilor în capitalul uman (educaţie şi formare profesională)

• Întărirea capacităţii instituţionale şi a eficienţei administraţiilor publice şi serviciilor publice la nivel naţional, regional si local, pentru a putea implementa reforme, în special în domeniul economic, social, al ocupării forţei de muncă, protecţiei mediului şi judiciar.

4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) sprijină măsurile de ajustare a structurilor din acest sector şi "măsurile de acompaniere" a Politicii Piscicole Comune.

Trebuie să se ia în considerare faptul că nu este posibil ca toate cheltuielile unui proiect să fie finanţate din Fondurile Structurale. În principiu, regulamentele naţionale privitoare la asistenţa financiară acordată de guvern se aplica şi în cazul Fondurilor Structurale, cu excepţia anumitor cazuri specifice prevăzute de un regulament special. Anumite tipuri de scheme nu sunt eligibile pentru finanţarea comunitară. In plus, orice cheltuială efectuată înainte de data primirii cererii de asistenţă de către Comisie nu poate

9

beneficia de sprijinul comunitar. Acelaşi lucru se aplică şi cheltuielilor efectuate după data finală pentru eligibilitate stabilită în decizia iniţială a privind participarea Fondurilor structurale. Plafoanele de co-finanţare ale Fondurilor structurale

a) În ariile Obiectiv 1: nu mai mult de 75% din costul total al proiectului, cu excepţia regiunilor acoperite de către Fondul de Coeziune, regiunilor periferice şi insulelor greceşti din larg, unde poate ajunge pana la 80% sau la 85% din costul total.

b) În ariile Obiectiv 2 si 3 (pescuit): nu mai mult de 50% din costul total al proiectului.

În cadrul acestor plafoane, ratele de finanţare pot varia de asemenea conform altor criterii generale cum ar fi protecţia mediului şi promovarea oportunităţilor egale între bărbaţi şi femei. De asemenea, pe lângă aceste principii generale, nivelul de co-finanţare se supune unor plafoane speciale care se aplică în anumite cazuri specifice. Rate mai reduse de contribuţie au fost stabilite, de exemplu, pentru investiţii în firme şi investiţii în infrastructură, care generează "un profit substanţial" (adică cel puţin 25% din costul general al respectivei investiţii).

In ceea ce priveşte investiţiile pentru firme, aceste sunt: max. 35% din costul total, în cadrul ariilor aparţinând Obiectivului 1; max. 15% din costul total, în cadrul ariilor aparţinând Obiectivului 2.

In ceea ce priveşte investiţiile în infrastructură care generează profit substanţial: max. 40% din costul total, în cadrul ariilor aparţinând Obiectivului 1 (50% în Statele

acoperite de Fondul de Coeziune); max. 25% în cadrul ariilor aparţinând Obiectivului 2.

Regulamentele încurajează de asemenea şi folosirea altor forme de finanţare comunitară, altele decât asistenţa nerambursabilă, cum ar fi de exemplu, asistenţa ce poate fi returnată (împrumuturi), subvenţii cu dobândă sau holdinguri cu capital. In asemenea cazuri, plafoanele prevăzute pot fi mărite cu 10%. Bibliografie:

1. http://www.europa.eu.int/comm pagina internet a Comisiei Europene 2. http://www.europa.eu.int/comm/regional_policy/sources/docoffic/official/regulatio

n/newregl0713_en.htm Propunerile de regulamente pentru Fondurile Structurale şi de Coeziune 2007-2013

3. http://www.mfinante.ro/fonduriUE pagina internet a MFP – dedicata fondurilor de pre-aderare si Fondurilor Structurale si de Coeziune

10

GLOBALIZAREA ŞI INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

Asistent univ. drd. Carmen BOGHEAN Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract Globalization means a great expansion of the free market capitalism in entire world

The very heart of globalisation is the idea that the free market capitalism should have as more competences and that national economies should be opened to free commerce and competition, so that they would become more efficient.

When a country enters in a globalized system, its “pick and flower” begins to internalize the perspective of integration and keeps trying to integrate in a global system.

Abordarea problematicii globalizării necesită efectuarea unui exerciţiu de imagine a unui model ideal al acesteia, care să fie o reprezentare clară asupra felului în care ar arăta o economie globalizată, a felului în care aceasta constituie o nouă fază în dezvoltarea economiei internaţionale şi un mediu total diferit pentru actorii economici. Acest model ideal ne ajută să înţelegem că globalizarea autentică însemnă realmente dezvoltarea unei noi structuri economice, iar simpla intensificare a relaţiilor comerciale şi a fluxurilor de investiţii nu constituie o dovadă clară a apariţiei unor sisteme economice supranaţionale.

Globalizarea reprezintă un proces major al economiei mondiale, mult mai cuprinzător decât integrarea pieţelor financiare. Globalizarea trebuie privită prin impactul produs asupra structurilor sociale şi politice, stimularea concomitentă a integrării şi fragmentării, a includerii şi a excluderii sociale, creşterea incertitudinii şi volatilităţii, a luptei de idei pe care o provoacă. În acest sens unii economişti proclamă victoria definitivă a pieţelor supra guvernelor, iar alţii gândesc în termeni de conciliere a virtuţilor pieţelor cu nevoia de păstrare a coeziunii sociale şi a capacităţii de a urmări scopuri sociale.

Anul 1989 reprezintă un punct de cotitură în istorie care marchează prăbuşirea comunismului în ţările din Europa centrală şi de Sud – Est. Tranziţia postcomunistă care a urmat în aceste ţări s-a dovedit un proces complex şi complicat în care succesul nu a fost asigurat de urmarea precisă a unor reţete, în care liberalizarea preţurilor, stabilizarea şi privatizarea au fost esenţiale pentru obţinerea unei economii de piaţă.

Două procese, care se manifestau deja în lume, au avut un impact covârşitor asupra tranziţiilor postcomuniste.

Primul dintre acestea este integrarea europeană şi naşterea Uniunii Monetare, cu multiplele sale consecinţe. Dacă la început, apariţia Comunităţii Economice Europene a fost menită să ajute democraţiile liberale împotriva ameninţării comuniste, în momentul de faţă integrarea europeană se împleteşte cu încercări de reformă instituţională, a statului asistenţial şi a politicii agricole comune.

Al doilea proces îl constituie aderarea la NATO. Această a doua ţintă a fost atinsă de unele state printre care şi România, pentru alte ţări aspirante drumul fiind lung sau chiar inexistent.

Pentru România, ca şi pentru celelalte ţări care au ieşit din totalitarism cu economii rigide, nefavorabil structurate şi necompetitive, răspunsul la globalizare nu poate fi protecţionismul rigid, închistarea autarhică, ci o economie modernă, flexibilă, adaptată la cerinţele dezvoltării contemporane, prin creşterea competitivităţii. Lăsând la o parte

11

încărcătura ideologică a disputelor politicianiste, după 1989 s-au structurat două modele principale de abordare a problemelor legate de dezvoltarea economiei şi societăţii româneşti.

Primul model priveşte viitorul României ca pe o simplă întoarcere în trecutul interbelic, şi acest model inspiră îndeosebi acţiunea actualei conduceri a României. Aplicat, modelul duce inevitabil la sărăcie şi subdezvoltare, prin dezindustrializare, dezurbanizare, marginalizarea şi pauperizarea unor largi categorii şi pături sociale. Acest model, al reproducerii unui trecut mitizat, are deja costuri economice şi sociale de nesuportat şi a creat României un handicap important în cursa pentru integrare europeană şi euro-atlantică. Acest model este practic incompatibil cu exigenţele „globalizării", pentru ca generează procese economice şi sociale regresive, golind în acelaşi timp de conţinut democraţia şi instituţiile sale.

Al doilea model, un model de dezvoltare durabilă, implică preluarea selectivă a structurilor economice, industriale, agrare, financiare, comerciale existente şi modernizarea lor, pentru a le face apte la concurenţă, pe de o parte iar pe de altă parte, acest model implică un proces accelerat de introducere a noilor tehnologii informatice şi de telecomunicaţii, condiţie obligatorie a racordării României la „noua economie" aflată în plină expansiune. Acest model nu poate fi aplicat cu rezultate notabile dacă România nu-şi construieşte mecanisme şi instituţii capabile să mobilizeze şi să folosească eficient resursele interne şi externe aflate la dispoziţia sa. El trebuie să stabilească priorităţile pe termen lung ale României, plecând tocmai de la consecinţele proceselor de globalizare.

Pentru un viitor în care cunoaşterea va fi principalul instrument de creare a bogăţiei şi bunăstării, România trebuie să-şi fixeze printre priorităţi modernizarea învăţământului, inclusiv prin generarea unor structuri performante de educaţie permanentă, adaptarea lui la cerinţele „noii economii".

A doua prioritate a modelului de dezvoltare o reprezintă reindustrializarea şi modernizarea României. Pentru a se folosi de oportunităţile oferite de procesele de globalizare. România trebuie să-şi menţină şi să-şi dezvolte un sector industrial modern, eficient şi competitiv, chiar dacă el nu va fi decât un subcontractor pentru cele câteva grupuri industriale globale care vor domina lumea, aşa cum pronostica Jacques Attali, spre exemplu. Tot aici trebuie inclusă agricultura şi industria alimentară, pentru care România dispune de condiţii deosebit de favorabile.

O a treia prioritate a modelului de dezvoltare o reprezintă structurarea unui puternic sector naţional de cercetare-dezvoltare, singurul capabil să ofere soluţii de stopare a fenomenului de „fugă a creierelor", pe care globalizarea 1- a accelerat. Promovarea acestor priorităţi specifice României trebuie completată cu racordarea la procesele de integrare şi globalizare. În condiţiile noastre, mult mai productivă este o atitudine pozitivă faţă de fenomenul globalizării, în sensul în care „stăpânirea" lui înseamnă valorificarea efectelor sale pozitive exclusiv pentru dezvoltare şi creştere economică.

Progrese înregistrate de România în drumul său spre integrarea deplină în UE, aşa cum reies din Raportul de ţară, publicat de Comisia Europeană în octombrie 2002 sunt evidente:

- progresele pe care raportul le precizează sunt bazate pe deciziile care sunt efectiv luate, pe legislaţia adoptată, pe convenţiile internaţionale ratificate şi pe măsurile implementate. În principiu, legislaţia şi măsurile care sunt în diverse stadii în procesul legislativ nu au fost luate în considerare;

- indicatorii recenţi indică faptul că există o îmbunătăţire stabilă a situaţiei comerţului, în 2001, România a exportat în UE mărfuri în valoare de 9,3 milioane euro (adică 68% din totalul exporturilor româneşti). Importurile din UE s-au cifrat la 10,2 miliarde euro (adică 57% din totalul importurilor româneşti). în 2001, principalele exporturi româneşti către piaţa comunitară au constat în: textile si îmbrăcăminte (37%), maşini si echipamente (15%), încălţăminte (12%), produse din oţel (9%). Principalele

12

importuri au fost: maşini şi echipamente (27%), textile si îmbrăcăminte (24%), echipament de transport (10%), produse chimice (7%) etc.

- pentru perioada de referinţă situaţia politică din România a fost stabilă. Deşi PSD si Partidul Umanist nu deţin o majoritate în nici una din Camerele Parlamentului, au reuşit să îşi asigure majorităţi parlamentare confortabile prin colaborarea strânsă cu alte partide – îndeosebi UDMR;

- Parlamentul şi-a demonstrat capacitatea de a procesa o destul de mare legislaţie, totuşi, îi lipseşte încă o anumită abilitate în ajungerea la o cercetare eficace. Utilizarea Ordonanţelor de către executiv a dus la o scădere a importantei Parlamentului în procesul legislativ. Numărul personalului de specialitate care ar trebui să ajute parlamentarii în munca legislativă este destul de limitat, această problemă este amplificată şi de lipsa unei politici clare de carieră precum şi a unei politici de specializare a personalului existent. În ceea ce priveşte transparenţa, informaţiile despre procesul legislativ sunt disponibile şi cele mai multe proiecte de legi sunt publicate pe Internet. Este totuşi dificil de urmărit procesul de amendare a legilor. Publicul nu poate să

asiste la întâlnirile comitetelor specializate fără consimţământul anterior al acestora. În iunie 2003 Parlamentul a stabilit un comitet pentru reforma constituţională. Această reformă va include măsurile necesare pentru aderarea la UE precum si îmbunătăţirea funcţionarii instituţiilor de stat;

- au fost luate mai multe iniţiative pentru a se îmbunătăţii activitatea executivului. Aceste reforme sunt de salutat, dar pentru moment ele se află în fazele de început ale implementării şi, de aceea, impactul lor a fost limitat.

Accelerarea acestui proces de reformă ar trebui să se constituie într-o prioritate. Descentralizarea responsabilităţilor către reprezentanţii locali ai guvernului este într-un stadiu avansat iar faptul că se apelează în mod continuu la ordonanţe în procesul legislativ este o cauză de îngrijorare. La începutul lui 2001, când a avut loc cea mai mare reorganizare a executivului, un număr de noi agenţii guvernamentale a fost stabilit, dintre acestea doar Consiliul Naţional pentru Lupta împotriva Discriminării este direct legat de implementarea acquis-ului comunitar. În perioada 2001-2002, majoritatea legislaţiei care a trecut prin Parlament a constat în ordonanţe ale guvernului, de urgentă sau ordinare. Acest lucru rămâne o cauză de îngrijorare;

- dezvoltări importante s-au înregistrat în reformarea administraţiei publice româneşti. O realocare a resurselor umane în interiorul administraţiei centrale si o alocare corectă a acestora în funcţie de ariile prioritare este absolut necesară. Coordonarea politică dintre ministere s-a îmbunătăţit. Multe din decizii se iau fără a se urmări procedurile interne normale şi astfel se ajunge la o legislaţie pregătită în grabă;

- Ministerul Integrării Europene s-a dovedit capabil să joace rolul de coordonare pe care îl are atribuit, totuşi funcţia sa de a oferi opinii specializate pe proiectele de legi a rămas limitată;

- reforma sistemului judiciar a fost limitată. Instanţele sunt în continuare supraaglomerate, Procurorul General are în continuare un drept extins de a introduce apeluri extraordinare, iar combinaţia între lipsa resurselor şi politica inadecvată în domeniul resurselor umane a dus o încordare severă a sistemului judiciar. Modul cum Procurorul General utilizează apelurile extraordinare duce la o contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi subminează principiul stabilităţii legale;

- corupţia rămâne o problemă larg răspândită şi sistematică în România. Ea, în cele mai multe cazuri rămâne nerezolvată în ciuda cadrului legal destul de cuprinzător, aplicarea legii rămâne slabă. Noi structuri instituţionale au fost create dar pentru moment nu sunt total operaţionale. Nivelul ridicat al corupţiei subminează dezvoltarea economica si erodează încrederea populaţiei în instituţiile de stat. Nu au fost făcute progrese în ajungerea la o mai mare transparentă în ceea ce priveşte finanţarea partidelor;

13

- România continuă să respecte drepturile omului; libertatea de expresie este garantată prin Constituţie. Totuşi unele restricţii încă mai există. Cu ajutorul unor motive procedurale Consiliul Director al Societăţii Române de radiodifuziune a fost înlocuit înainte de încheierea mandatului. Aceasta si alte cazuri duc la concluzia că există un trend îngrijorător.

- femeile rămân puţin reprezentate în viaţa politică, ele fiind doar 11% din deputaţi si 9% din senatori, iar în guvern din 28 de portofolii femeile au 5;

- în lumina celor de mai sus se poate spune că în ceea ce priveşte criteriul politic, România îl îndeplineşte, ea îndeplinind criteriile politice stabilite la Copenhaga. Totuşi România trebuie să îmbunătăţească procesul legislativ şi de luare a deciziilor, în particular prin scăderea numărului ordonanţelor;

- România a continuat să facă progrese în drumul spre o economie funcţională, iar perspectivele s-au îmbunătăţit;

- în domeniul libertăţii de mişcare a bunurilor s-au înregistrat progrese. Nu au fost înregistrate progrese ale implementării acquis-ului comunitar în domenii, precum cel al armelor de foc. Negocierile la acest capitol continuă.

- în domeniul libertăţii de mişcare a persoanelor au fost făcute progrese limitate. Cadrul legislativ rămâne inadecvat, dar se află la stadiul în care există fundaţiile viitoarelor dezvoltări. România nu a cerut nici un aranjament tranziţional. România a fost de acord cu aranjamentul tranziţional cerut de UE cu privire la libertatea de mişcare forţei de muncă. Astfel, restricţionarea libertăţii de mişcare a muncitorilor români vor fi aplicate după aderare minim 2 ani şi maxim 7 ani;

- în ceea ce priveşte libertatea de prestare a serviciilor România a făcut progrese semnificative, mai ales cu privire la dreptul de stabilire al avocaţilor şi în domeniul asigurărilor şi securităţii financiare. În sectorul bancar legislaţia română este la un nivel ridicat de aliniere cu cea a UE. Negocierile la acest capitol nu au fost încă deschise cu România;

- în domeniul libertăţii de mişcare a capitalurilor au fost făcute progrese Totuşi unele din legile relative la acest sector sunt ambigue. Deşi încă mai există anumite controale şi alte restricţii în domeniul schimbului precum şi a mişcării capitalului, România s-a angajat ca la anumite termene să le înlăture.

- în ceea ce priveşte dreptul societăţilor comerciale au fost făcute unele progrese în ceea ce priveşte regulile de contabilitate, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială şi legislaţia societăţilor comerciale. Contrafacerile şi produsele pirat rămân totuşi o problemă în domeniul aplicării drepturilor industriale şi intelectuale. Negocierile la acest capitol au fost închise provizoriu. România nu a cerut aranjamente tranziţionale şi a fost de acord cu propunerea UE cu privire la domeniul drepturilor industriale în domeniul farmaceutic;

- în domeniul politicii concurenţiale, România a făcut anumite progrese dar multe probleme administrative şi de aplicare a legii rămân deschise.

- în domeniul agriculturii, România a continuat să facă progrese cu transpunerea anumitor aspecte ale acquis-ului relativ la agricultură. Deşi progrese au fost făcute la nivelul cadrului legal acestea nu s-au regăsit şi la nivel administrativ. Restituirea terenurilor agricole şi forestiere se face într-un ritm scăzut;

- în ceea ce priveşte Uniunea Economică şi Monetară România a făcut numai progrese limitate. Negocierile la acest capitol au fost închise provizoriu;

- în ceea ce priveşte politica industrială România a făcut progrese în dezvoltarea unei politici coerente. Progrese substanţiale au fost înregistrate în restructurarea sectorului oţelului Au fost înregistrate progrese relativ lente în privatizare. Negocierile la acest capitol au fost închise provizoriu;

- în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii România a luat un număr de iniţiative pentru susţinerea IMM - urilor iar importanta lor în cadrul economiei naţionale a crescut simţitor. Totuşi, cadrul legal şi administrativ rămâne dificil şi restricţionează dezvoltarea

14

IMM- urilor. - în domeniul uniunii vamale România a făcut progrese în alinierea legislaţiei cu acquis-ul, deşi s-au înregistrat progrese mai mici în dezvoltarea capacităţii administrative de luptă împotriva corupţiei din administraţia vamală. Negocierile la acest capitol continuă;

- în ceea ce priveşte relaţiile externe, barierele care priveau comerţul au fost înlăturate progresiv şi România a atins în general un bun nivel de aliniere cu acquis-ul comunitar;

- în domeniul politicii externe si de securitate comună, România a continuat să-şi alinieze politica cu cea promovata de UE. Negocierile la acest capitol au fost închise provizoriu;

- în domeniul prevederilor bugetare şi financiare România a făcut progrese mai ales în domenii ca TVA şi vamă. Negocierile la acest capitol nu au fost încă deschise de România;

- România a făcut progrese stabile în adoptarea acquis-ului. Totuşi, în multe arii au fost diferenţe majore între progresul transpunerii legislaţiei comunitare şi abilitatea limitată a administraţiei României de a implementa şi impune legislaţia nou adoptată.

România face eforturi însemnate pentru realizarea economiei de piaţă. Au fost liberalizate preţurile, principalele bariere comerciale au fost înlăturate, s-a trecut la privatizarea întreprinderilor şi la restructurarea activităţilor, însă se mai menţine într-o măsură importantă implicarea guvernului în viaţa economică. Drepturile de proprietate nu sunt pe deplin asigurate, mai ales asupra fondului funciar, iar organismele de control nu sunt complet instalate şi nu au capacitatea de a asigura respectul şi aplicarea legii. Deciziile privind strategia dezvoltării economiei suferă din lipsă de coerenţă şi drept urmare realizările în domeniul macrostabilizării sunt inegale;

Se apreciază că programul de rentabilizare a activităţilor economice şi de restructurare va mai dura încă mulţi ani, la care se adaugă drumul sinuos al reformei şi instabilitatea macroeconomică care determină agenţii economici să nu accepte în totalitate reforma.

Se poate aprecia că încă de pe acum pot fi identificate câteva elemente care oferă indicaţii în legătură cu capacitatea economiei naţionale de a face faţă concurenţei agenţilor economici comunitari. Este necesar un cadru juridic naţional în care agenţii economici să acţioneze, asemănător cerinţelor funcţionării Pieţei Interne Unice:

a) în industrie se mai menţin încă sectoare energointensive care sunt dependente de importul de materii prime;

b) costurile salariale şi cu forţa de muncă sunt încă ridicate, c) restructurarea marilor combinate se face greoi. Deşi cadrul legislativ pune accent pe dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, lipsa

fondurilor şi incapacitatea de a elabora studii pentru susţinerea financiară străină au făcut ca acest sector să nu cunoască amploarea prognozată.

Investiţiile străine în economia României se consideră că sunt modeste, din mai multe motive:

a) cadrul judiciar insuficient dezvoltat şi instabil, b) presiunile fiscale ridicate şi sinuoase de la o perioada la alta, c) instabilitatea politică şi socială care determină concesii succesive din partea

guvernului cu efecte negative asupra mersului reformei. Actuala structură a economiei şi a proprietăţii, capacitatea de care dispun agenţii

economici, ne arată că nivelul de integrare economică a României în viaţa UE este relativ scăzut şi drept urmare o expunere prematură a economiei româneşti la exigenţele şi presiunile concurenţiale ale pieţei unice ar reprezenta un şoc pentru agenţii economici şi populaţie, cu consecinţe extrem de grave pentru situaţia economică a ţării.

Aderarea unei ţări la Uniunea Europeana implică în mod necesar şi asumarea unor obligaţii ce derivă din criteriile ce stau la baza aderării:

- tranziţia la economia de piaţă şi la democraţie trebuie să ţină pasul sau chiar să devanseze momentele cheie ale perioadei de tranziţie în calitate de asociat al U.E.;

15

- elaborarea cadrului legislativ intern pentru democraţie şi economie de piaţă trebuie să dea prioritate acelor aspecte şi elemente care fac posibilă funcţionarea Acordului European conform calendarului convenit,

- reformele legislative şi instituţionale trebuie să coboare în profunzimea structurii societăţii, ca o condiţie a valorificării avantajelor Acordului European;

- colaborarea politică cu UE deschisă de prevederile Acordului European trebuie permanent consolidată cu acţiuni concrete de cooperare comercială, economică şi financiară, de natură să accelereze facilităţile economiei;

- grăbirea procesului de macrostabilizare economică; - dezvoltarea cooperării cu celelalte ţări asociate ca o condiţie a constituirii unei

structuri compatibile cu cele existente în UE Privind în general şi luându-se în considerare data pe care şi-a fixat-o ca ţintă pentru

aderare România, progresele au fost rezonabile, legislaţia naţională fiind aliniată cu cea comunitară în multe domenii. Cu toate acestea România nu îndeplineşte încă criteriul economic şi nici cel al asumării obligaţiilor de membru.

Bibliografie

1. D. Dăianu – România şi Uniunea Europeană, Editura Polirom, Bucureşti, 2003 2. D. Dăianu – Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste?; Editura Polirom, Iaşi, 2002 3. Francis Fukuyama – The End of History, New York, 1990 4. Gh. Postelnicu, C. Postelnicu – Globalizarea economiei, editura Economică, Bucureşti

2000 5. J.Stiglitz – Globalizarea, Editura Economică, Bucureşti, 2003 6. P.Hirst, G.Thompson - Globalizarea sub semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti,

2000

16

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN U.E. – PREMISĂ A POPULARIZĂRII OFERTEI TURISTICE DIN BUCOVINA

Stud. Lucia DĂNILĂ Stud. Lucia ROŞCA

Clubul Antreprenorial Studenţesc, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract Bucovina has grate tourism potential. For its natural elements has the 7th place in

Romania, and for the monasteries and the cultural establishments has the 1st place. Bucovina can not be compared with other region of the Europe because it offers a complex of tourism attractions, a real thesaurus of the Rumanian’s history, giving the possibility of choosing their own way of fulfillment. To become one of the classic tourism regions of the UE, this potential has to be put in good use, at a higher level.

Bucovina înseamnă istorie eroică, tradiţii şi obiceiuri de certă originalitate, monumente şi meşteşuguri de o rară ingeniozitate, ctitorii voievodale renascentiste, ce atestă, de peste cinci veacuri, vocaţia noastră europeană. Mai înseamnă o largă şi preţioasă paletă de bogăţii naturale şi creativitate populară. Bucovina turistică

Bucovina deţine un potenţial turistic optim practicării multor forme de turism, situându-l printre regiunile clasice de turism ale ţării, caracterizat printr-o varietate şi frumuseţe a peisajelor naturale, o multitudine a monumentelor naturii, istorice şi de artă feudală, bogăţie, diversitate şi originalitate a elementelor etnografice şi de artă populară (în mare parte nealterate), prin numeroase staţiuni climaterice şi balneo–climaterice, prin frecvenţa obiectivelor muzeistice, cât şi a particularităţile florei şi faunei (multe cuprinse în rezervaţii naturale) etc.

Marea întindere a spaţiului montan, subcarpatic şi de podiş, oferă o gamă largă de frumuseţi peisagistice şi de monumente ale naturii, printre care se remarcă relieful Masivului Călimani (cel mai întins şi mai complex masiv de origine vulcanică din România), cu stâncile lui neuniforme având forme fantastice (cunoscute sub numele de „12 Apostoli”) şi cu Parcul Naţional de aici (15300 ha.), relieful carstic şi rezidual al Masivului Rarău (lapiezuri, doline, chei, peşteri, turnuri, pereţi abrupţi, stânci zvelte – Pietrele Doamnei, Pietrele Albe, etc.), cu celebra sa rezervaţie forestieră de pe versantul de est, numită Codrul Secular Slătioara (393,6 ha), unul dintre cei mai vechi din România şi din Europa, unele exemplare atingând o vechime de 350-400 ani, şi cu fâneţele montane „Todirescu” (44 ha), cheile Bistriţei de la Zugreni, valea superioară a Moldovei, turbăriile cu valoare terapeutică de la Poiana Stampei (unde turiştii mai pot întâlni şi o plantă carnivoră, monument al naturii, denumită "Roua cerului"), rezervaţia naturală de molidişuri seculare (290 ha) şi cea paleontologică (1 ha) de la Pojorâta, fâneţele seculare de la Bosanci, unde cresc numeroase plante originare din Asia, nemaiîntâlnite în altă parte a Europei, etc.

Cele mai valoroase monumente istorice şi de arhitectură se găsesc la Suceava (Cetatea de Scaun, bis. Mirăuţi, Măn. Zamca, Măn. „Sf. Ioan cel Nou” ş.a.), Rădăuţi (bis. „Sf. Nicolae” sau Bogdana, catedrala ortodoxă ş.a.), Gura Humorului (Măn. Voroneţ), Măn. Humorului, Suceviţa, Vatra Moldoviţei, Putna, Arbore, Pătrăuţi, Siret, Baia (prima capitală a Moldovei) şi multe altele. Majoritatea acestor obiective turistice datează din secolele XV – XVI, avându-i ca ctitori pe Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.

17

O atracţie turistică deosebită o reprezintă vetrele folclorice şi etnografice care abundă în forme multiple şi originale, de la cântece şi dansuri populare, până la veşminte, tipuri de case şi gospodării, datini şi obiceiuri străvechi etc. Arta populară se remarcă îndeosebi prin ţesături şi cusături (Arbore), bundiţe, cojoace, chimire, instrumente populare (Câmpulung Moldovenesc, Ciocăneşti, Fundu Moldovei, Coşna, Vama, Vicovu de Sus, Frătăuţii Vechi, Botoşana ş.a.), ceramică neagră (Marginea), case ornamentate artistic pe pereţii exteriori (Ciocăneşti) etc. La toate acestea se mai adaugă numeroasele muzee şi case memoriale de la Suceava, Fălticeni, Mălini(satul natal al lui Nicolae Labiş), Spătăreşti (satul unde s-a născut actorul Matei Millo), Ciprian Porumbescu ş.a. precum şi renumitele staţiuni balneo – climaterice Vatra Dornei, Şaru Dornei, Poiana Negri, Dorna Condrenilor, Cacica ş.a. este important să nu uităm şi de Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate care are loc în martie şi de Festivalul Naţional al Păstrăvului care se desfăşoară în zilele de 14 şi 15 august în localitatea Ciocăneşti.

Reţeaua turistică a judeţului deţine 20 de hoteluri, 7 hanuri şi moteluri, 4 cabane, case de odihnă, vile popasuri, adăposturi şi refugii, gospodării rurale. Capacitatea în unităţile de cazare turistică este de 5269 de locuri, din care 2652 în hoteluri, 262 în moteluri, 28 în hanuri, 444 în vile turistice, 132 în cabane, 244 în campinguri, 1026 în tabere de şcolari şi preşcolari, 481 în pensiuni. În unităţile de alimentaţie publică există cca. 6000 de locuri. Structurile de primire sunt concentrate în proporţie de 75% în Suceava şi Vatra Dornei, iar restul în municipiile Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc, Fălticeni, oraşele Gura Humorului, Siret şi în comunele Putna şi Gălăneşti.

Într-o ierarhizare a zonelor turistice în funcţie de aşezarea în teritoriu, de reţeaua de comunicaţii şi baza de cazare, Suceava ocupă locul 7 din 23 de zone cu potenţial complex al României. Evoluţia turismului bucovinean

Oficial, Bucovina este centru turistic încă din sec.XIX, odată cu înfiinţarea stabilimentului balnear Vatra Dornei (1845). Potenţialul său natural a fost recunoscut odată cu declararea monumentelor naturii, de exemplu, în anul 1955 a Tinovului Mare (Poiana Stampei) sau în 1971 a Rezervaţiei “12 Apostoli”, sau în anul 1973 a Rezervaţiei de jnepeniş şi Pinus cembra din munţii Călimani.

Obiectivele sale turistice, cum sunt bisericile şi mănăstirile au fost vizitate în pelerinaje de credincioşi încă din timpurile când nu erau cunoscute şi acum de un număr mare de turişti curioşi şi avizi să cunoască, în special, capodoperele artei Bizantine. Cele 5 mănăstiri pictate, Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa şi Arbore, unicate pe plan mondial, au fost recunoscute încă din anul 1972, primind astfel premiul „Pom d’or” din partea Federaţiei Internaţionale a Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism, urmând ca mai târziu, acestea împreună cu Mănăstirea Pătrăuţi, Probota şi Suceava, din anul 1993 să fie declarate Patrimoniul Universal UNESCO. Valoarea artistica a acestora este comparata de istoricii de artă cu operele murale ale bisericilor San Marco din Veneţia sau ale celei din Orvietto. Pentru analiza activităţii turistice s-a luat ca reper de comparare anul 1992, după Revoluţia din 1989.

În anul 1992 în judeţul Suceava erau înregistrate ca structuri de primire turistice un număr de 64 de unităţi, urmând ca acest număr să scadă treptat la 53 (în anul 1995), în anul 2002 înregistrându-se o creştere de până la 119. În continuare se prezintă tabelul acestei evoluţii: Tabel 1. Structurile de primire turistice în perioada 1992-2002 (1992 = 100%) Anul 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 Nr.

unităţi 100 101,5 96,8 82,8 135,9 153,1 157,8 173,4 145,3 150 185,9

Sursa: Institutul Naţional de Statistică

18

Anual, aceste structuri de primire găzduiesc aproximativ 160.000 de turişti, care petrec în regiune în medie un sejur de două zile. În anul 1995 s-a înregistrat un număr al sosirilor de 235.507 de turişti, acesta scăzând până la 163.398 de turişti în anul 1998, crescând uşor până la aproximativ 167.000 în anul 2004. Sezonul estival al Bucovinei (lunile cu cele mai multe sosiri) începe în luna iunie şi durează până în luna august, cel mai mic număr de turişti înregistrându-se în sezonul rece (lunile ianuarie, februarie, martie).

Datorită creşterii numărului de structuri de primire turistică, pe de o parte, şi scăderii numărului de turişti care vizitează zona, pe de altă parte, indicele de utilizare netă a locurilor de cazare este în continuă scădere, astfel în anul 1995 acest indice era de 40%, în anul 1998 de 30,9%, în anul 2003 de 25,36%, iar în 2004 de 23,8%. Turismul din Bucovina vs. UE

Turismul bucovinean cunoaşte o puternică dezvoltare în ultimii ani, antrenând un număr însemnat de oameni în judeţ, din ţară şi de pe toate continentele lumii. Multitudinea, diversitatea şi complexitatea obiectivelor turistice din judeţ au influenţat direct modul de abordare a acestui domeniu de activitate, tot mai mulţi amatori de turism orientându-se spre o anumită formă care să le satisfacă dorinţele în cel mai înalt grad.[1]

Caracteristic pentru Bucovina a devenit turismul religios practicat de turiştii străini atraşi de frumuseţea şi încărcătura cultural – istorică a mănăstirilor, bisericilor şi schiturilor.

Cele mai vizitate obiective sunt mănăstirile Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Putna, Dragomirna, „Sf. Ioan” şi altele.

Turismul în scop terapeutic se practică de regulă în Depresiunea Dornelor şi Câmpulung Moldovenesc, turiştii fiind atraşi de apele minerale şi aerul ozonat pentru tratarea unor afecţiuni, îndeosebi în Staţiunea Balneoclimaterică din municipiul Vatra Dornei. Aceasta este amplasată în nordul ţării, dezvoltarea ei fiind legată de descoperirea unor ape minerale "care înţepau limba". In veacul al XIX-lea, specialiştii din Occident comparau favorabil "borcutul de Dorna" cu apele minerale din vestitele staţiuni europene Antenil, Mitterbad, Bad -Bruckenau, Santa-Caterina şi altele. Vatra Dornei este denumită "Perla Bucovinei", care oferă un cadru propice drumeţiei, fiind un punct de plecare în excursii în Munţii Ouşoru, Călimani, Pietrosu Bistriţei, Giumalău. Împrejurimile oferă condiţii şi pentru vânătoare. [2]

Turismul ecvestru şi cinegetic poate fi practicat în condiţii deosebite şi a cunoscut o puternică dezvoltare în zona montană, flora şi fauna conferind judeţului Suceava o inegalabilă frumuseţe şi atractivitate. Sub egida Academiei Române sunt protejate şi ocrotite peste 20 de rezervaţii naturale.

Turismul sportiv este insuficient promovat însă se practică cu succes, în special iarna, în zonele Vatra Dornei şi Câmpulung Moldovenesc.

Turismul ştiinţific şi de afaceri sunt alte forme care s-au afirmat în ultimii ani. Pe lângă formele de turism prezentate, în ultimii ani, a prins destul de bine turismul rural sau agroturismul, în mod deosebit în locurile de munte. Locuinţele confortabile, condiţiile naturale deosebite, mâncărurile tradiţionale gătite din produse 100% ecologice şi cunoscuta ospitalitate bucovineană au condus la creşterea considerabilă a numărului de turişti care doresc să-şi petreacă vacanţele sau timpul liber în mijlocul naturii şi satului românesc.

Toate aceste forme de turism se practică desigur şi în multe alte zone, regiuni ale ţării cât şi ale Europei. Exemple sunt foarte multe, dar trebuie subliniat turismul montan din Elveţia sau Franţa, turismul rural din Spania, Franţa sau Italia. Sunt foarte multe similitudini între condiţiile naturale, cât şi varietatea elementelor culturale, dar foarte multe deosebiri legate de calitatea serviciilor, cât şi caracterul prestaţie propriu-zise, existând foarte puţine programe de valorificare a potenţialului turistic atât de vast. De exemplu, ANTREC are un singur program care vizează produsul turistic Bucovina, şi anume “În Ţara Dornelor... la cules de fructe de pădure, ciuperci şi plante medicinale”, având în program culesul fructelor de pădure şi a diferitor plante medicinale, plimbări în aer liber, vizită la stână, achiziţionări de produse, vizitarea obiectivelor din zonă (schituri şi mănăstiri, biserici, muzee locale ),

19

eveniment ca Festivalul Naţional al Păstrăvului, Ciocăneşti şi a Rezervaţiilor naturale: Călimani – 12 Apostoli, Şarul Dornei, Lacul Lala.

Trebuie menţionat programul „Superski în Carpaţi”, care cuprinde programe individuale de modernizare şi dezvoltare a unor staţiuni şi localităţi turistice mai mici pentru practicarea sporturilor de iarnă, printre care Vatra Dornei şi Câmpulung Moldovenesc, şi proiectarea şi construirea unor staţiuni sau centre turistice pe amplasamente noi în interiorul sau vecinătatea unor zone cu potenţial schiabil (din 30 de amplasamente studiate, 6 dintre acestea sunt din judeţul Suceava).

Potenţialul turistic al Bucovinei, atât de vast, nu este intens valorificat. Prima problemă ar fi calitatea şi standardele serviciilor turistice prestate, care nu sunt în conformitate cu preferinţele turiştilor potenţiali; a doua problemă ar fi infrastructura, apoi inexistenţa unor programe guvernamentale concrete de dezvoltare turistică a zonei, accentul punându-se doar pe dezvoltarea rurală (agricultura), şi cel mai important promovarea insuficientă, inadecvată la nivel internaţional.

În Franţa, de exemplu, consumaţia în turismul rural reprezintă 19,7% din consumaţia turistică, în jur de 20 miliarde euro, astfel statul adoptându-şi o politică ce vizează doar domeniul turismului rural. Politica urmărită este următoarea:

- punerea în valoare şi protecţia patrimoniului natural şi rural, în special a marilor monumente, satelor cu caracter specific, monumente, artă şi tehnici;

- îmbunătăţirea spaţiilor de cazare în scopul realizării unui set de caracteristici, pentru reproducerea / satisfacerea exigenţelor de autenticitate din ce în ce mai mari ale clientelei;

- investiţiile marilor operatori de vacanţe şi cazare; - dezvoltarea unor produse de calitate; - calificarea unor ansambluri de parteneriate; - ministerele răspunzătoare de amenajarea teritoriului, echipamentelor, sportului şi

turismului, anume pentru punerea în valoare a spaţiilor verzi; - îmbunătăţirea comercializării produselor turistice din spaţiul rural. [3]

În cadrul Uniunii Europene există programe concrete de dezvoltare a turismului, în special a ecoturismului, ca o compilaţie a bunei practici a IMM-urilor, acest program fiind o oportunitate de dezvoltare a întregii zone. Un astfel de program a fost aplicat, de exemplu, în Arrabida Adventuras (Portugalia): turism recreaţional, cultural şi activităţi sportive întru-un parc natural. Se referă la diversificarea programelor ce pot fi oferite turiştilor în cadrul acestui parc, parc natural transformat în parc de aventură, şi anume: orientare (orientare, căutare de comori, GPS), paintball, curse cu obstacole, ciclism montan, tir cu arcul, traversări cu grad de dificultate, multi-activităţi, întreceri cu cai, training şi dezvoltare, teambuilding. La aceasta se adaugă o politică de marketing bine definită pentru lansarea pe piaţă şi promovarea zonei respective.

Trebuie iniţiate şi implementate noi strategii de dezvoltare a turismului punându-se accent pe punctele forte ale regiunii. Este foarte importantă modul de formare a acestea deoarece nu trebuie de uitat că o strategie de turism de succes trebuie să identifice cum să:

• Primească, implice şi satisfacă vizitatorii • Realizeze o profitabilă şi prosperă industrie • Angajeze şi ajute comunităţile gazdă • Protejeze şi înfrumuseţeze mediul local

Ca ţara în curs de aderare România poate aplica doar la două programe în domeniul turismului şi anume:

1. PHARE - program de cofinanţare pentru dezvoltarea IMM-urilor, şi anume prin măsura 3.4 – Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze activităţi multiple şi venituri alternative, submăsura Turism rural;

2. ISPA-nu finanţeaza direct proiectele din domeniul turismului, ci din domeniul transportului şi mediului

20

Organizaţia Mondială a Turismului a făcut un studiu legat de activităţile turistice cele mai populare care vizează naturalul şi culturalul. Aceste activităţi pot fi foarte bine practicate şi în zona Bucovinei, fiind totodată şi o soluţie de diversificare a serviciilor turistice. Aceste activităţi sunt (pe forme de turism): Turismul natural:

Drumeţia, ciclismul; Plimbări, vizite turistice, admirarea peisajelor, organizarea de picnicuri, înotul; Admirarea vieţii sălbatice (de exemplu: a păsărilor); Vizitarea rezervaţiilor naturale şi a parcurilor; Canotaj, călărie, navigaţie, plimbări cu barca; Vânătoare, pescuit, culegerea fructelor de pădure; Participarea la conservarea naturii: adunarea deşeurilor, cosirea ierbii;

Turism de aventură: Dog sledging, schi; Plimbări cu pluta pe ape limbezi de munte, body surfing, escaladarea stâncilor, ciclism

montan; Tururi stimulative (pentru companii).

Turismul educativ: Cursuri la faţa locului privind conservarea, identificarea speciilor şi reabilitare; Cursuri de bucătărie locală, confecţionarea obiectelor artizanale şi restaurare; Cursuri de muzică, pictură, limbă, fotografie; Învăţarea istoriei locale, artei şi moştenirii.

Turismul cultural: Festivaluri şi evenimente, banchete; Muzică, teatru, prezentări; Viaţa la sate, viaţa rurală ( de exemplu: familii şi pieţele de duminică);

Gastronomie, vizitarea / gustarea produselor locale; Plimbări, admirarea peisajelor, a caselor din sat şi a “atmosferei”; Vizitarea monumentelor istorice şi religioase sau clădirilor vernaculare, ruinelor. [4]

Dezvoltarea curentă a turismului din Uniunea Europeana este caracterizată de următoarele tendinţe:

• Schimbări demografice: din cauza tendinţei de îmbătrânire a populaţiei (creşterea numărului populaţiei peste 60 de ani) se remarcă creşterea interesului pentru turismul de întreţinere a sănătăţii şi balneo-climateric.

• Călătorii tineri:20% din totalul sosirilor reprezintă turişti cu vârste cuprinse între 15 şi 20 de ani (140 mil.de sosiri pe an), în special noile ţări member sunt destinaţii primitoare şi emiţătoare de turişti.

• Mărirea Uniunii Europene: integrarea cu succes a noilor ţări va duce la îmbunătăţirea sectorului turistic, estimându-se o creştere potenţială a numărului de slujbe până la 3 mil. şi a 46 mld. euro în GDP.

• Perspectivele unui număr mai mare a micilor întreprinderi, a unor venituri disponibile mai mari şi a unor standarde de muncă flexibile, vor duce la vacanţe şi mai mici şi la o cerere pentru servicii mai calitative.

• Traficul aerian turistic, datorită costurilor mici, reprezintă 12% din capacitatea aeriană a UE, procent care este aşteptat să crească până la 35% în anul 2010.

• Noile structuri de tarifare şi vânzare electronică va schimba comportamentul de vânzare spre produsele compuse personal şi ne-standardizate, în defavoarea pachetelor turistice. Datorită elementelor naturale, culturale şi antropice, în Bucovina se pot practica toate

aceste activităţi doar cu îmbunătăţirea condiţiilor deja existente. Includerea acestor tipuri de activităţi în ofertă ar duce la o creştere a numărului de turişti, dar cel mai important, la prelungirea duratei sejurului.

21

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Bucovina va deveni o nouă destinaţie turistică pentru europeni, şi nu numai. Sa nu uităm de japonezii care doresc să înfiinţeze la Mănăstirea Suceviţa un centru cultural, cu scopul principal restaurarea de monumente, icoane, mobilier, cărţi de valoare patrimonială. Pentru transformarea turiştilor potenţiali în turişti efectivi, este nevoie de nouă politică de management pentru unităţile şi organizaţiile turistice şi una de marketing.

Viitorul turismului bucovinean este unul strălucitor, singura condiţie fiind trecerea “cu fruntea sus” a pragului aderării. Bibiliografie:

1. BUCOVINA 2000, Tipografia Lidana, Suceava, 2000 2. Dan Ganea, Enciclopedia geografică a României, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1998 3. Grigore Posea, Enciclopedia geografică a României, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982 Surse web:

4. *** www.world-tourism.org 5. *** www.romanianturism.ro 6. *** www.tourisme.equipement.gouv.fr 7. *** www.europa.eu.int 8. *** www.insse.ro 9. http://europa.eu.int/comm/enterprise/services/tourism/policy-areas/studies.htm

22

SECŢIUNEA 2

FINANŢE – BĂNCI

23

AMORTIZAREA ŞI CONVERGENŢA CONTABILITĂŢII ROMÂNEŞTI

Profesor univ. dr. Rusalim PETRIŞ Universitatea ”Ştefan cel Mare” Suceava

Ideea de a vedea în „contabilitate” un limbaj al afacerilor nu este de dată recentă. Privită din acest unghi de vedere nici ideea de ”normalizare” nu este nouă. Ea este o însoţitoare nedespărţită a demersului aplicativ al contabilităţii de-a lungul tipului. Fără o anumită conservare a regulilor nu erau posibile nici comparaţiile în timp şi nici comparaţiile în spaţiu a „mărimilor” produse ori numai reflectate de contabilitate. Respectarea aceloraşi reguli şi norme presupune însă un organ normalizator în stare să impună ansamblul de reguli şi norme odată convenite. El poate avea ca sorginte sfera publică sau sfera privată. Pe de altă parte, vocaţia acestor organisme poate acoperii sfera unei singure ţări, a mai multor ţări sau să aibă o vocaţie mondială. Avem astfel de a face, în domeniul contabilităţii, cu mai multe referenţiale :

- referenţialul naţional; - referenţialul regional; - referenţialul internaţional.

Între cele trei referenţiale există anumite raporturi care au evoluat de-a lungul timpului de la armonizare la convergenţă. Presiunea comenzii sociale privind trecerea de la armonizare la convergenţă s-a manifestat îndeosebi la nivelul referenţialului internaţional în momentul în care s-a ajuns la concluzia că armonizarea şi-a epuizat toate resursele de perfecţionare.

Armonizarea este termenul consacrat în contabilitate pentru a desemna reducerea diferenţelor dintre reglementările la nivelul tuturor celor trei referenţiale sau numai a unora dintre ele. Ea trebuie să fie înţeleasă ca fiind altceva decât normalizarea totală a regulilor [1], ci o punere în armonie a acestora.

A converge înseamnă a te îndrepta „spre acelaşi punct, către acelaşi scop” [2]. În domeniul contabilităţii convergenţa este o noţiune relativ recentă, ea fiind pusă în circulaţie odată cu definirea obiectivelor Consiliului Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IASB), în 2001. Unul dintre aceste obiective este formulat astfel: „Să colaboreze într-o manieră activă cu organismele naţionale de reglementare a standardelor în scopul identificării de soluţii calitative pentru realizarea convergenţei standardelor naţionale de contabilitate cu standardele elaborate de IASB” [3].

Armonizarea contabilă internaţională este văzută de Prof. univ. dr. N. Feleagă ca fiind procesul prin care regulile sau normele naţionale, diferite de la o ţară la alta, uneori divergente, sunt perfecţionate pentru a fi făcute compatibile [4].

La nivel mondial, Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASB) este noul organism independent înfiinţat pentru a elabora standarde contabile care să fie aplicate la nivel global. El a început să funcţioneze în aprilie 2001, succedându-i organismului predecesor, Comitetul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate (IASC). IASC a luat fiinţă, în anul 1973, pe baza unui acord încheiat între organismele profesionale ale contabililor din Australia, Canada, Franţa, Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi Statele Unite ale Americii. Din 1983, calitatea de membru IASC o au toate organismele profesionale ale contabililor care sunt membre ale Federaţiei Internaţionale a Experţilor Contabili (IFAC). La 1 ianuarie 2000 existau 143 de membri din 104 ţări, reprezentând mai mult de 2 milioane de contabili. Sunt însă multe ţări care, deşi nu sunt membre ale IASC (respectiv IASB) utilizează Standardele Internaţionale de Contabilitate. Când IASB şi-a început activitatea existau 34 de IAS şi 30 de Interpretări SIC. Standardele pe

24

care a început să le emită IASB sunt denumite Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), iar Interpretările emise de Comitetul pentru Interpretarea Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRIC), Interpretări IFRIC. În ultimii doi ani IAS-urile şi SIC-urile au suferit o serie de modificări care privesc, pe de o parte diminuarea variantelor de tratamente contabile şi pe de altă parte, modificări care îmbogăţesc tratamentele contabile existente. Până la ora actuală au fost elaborate 5 IFRS-uri.

Filosofia IAS şi IFRS este de a reprezenta un ghid general, uşor de înţeles şi de utilizat, ce se bazează pe principii şi care lasă mai mult loc judecăţii profesionale. În unele ţări Standardele Internaţionale de Contabilitate sunt aplicate aşa cum sunt ele emise de IASC/IASB. În alte ţări sunt elaborate, în spiritul IAS/IFRS, standarde naţionale. În fine, sunt şi ţări în care Organul normalizator publică atât norma internaţională cât şi norma naţională. Standardul naţional primează.

Comunitatea Economică Europeană a fost constituită, iniţial, prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957. Potrivit acestui tratat, obiectivele principale ce urmau a fi avute în vedere se referau la: eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele membre; instituirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe; libera circulaţie a forţei de muncă, serviciilor şi capitalurilor, instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii, transporturilor, energeticii, asigurarea liberei concurenţe în cadrul comunităţii; coordonarea politicilor economice ale statelor membre etc. Libera circulaţie a persoanelor înseamnă şi libertatea oricărei persoane fizice sau juridice de a se stabili în oricare Stat Membru, impune ca normele legale să nu difere de la un Stat Membru la altul sau altfel spus o armonizare în materie de drept. Dezvoltarea Uniunii Europene în cel de al treilea mileniu amplifică procesul de armonizare. Şi este firesc să fie aşa când există o piaţă comună cu o singură monedă. Dreptul contabil nu a rămas nici el străin acestor preocupări. În această materie referenţialul comunitar este alcătuit din următoarele reglementări:

• Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene 78/660/EECdin data de 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al Uniunii Europene nr. L 222 din data de 14 august 1978, cu modificările şi completările ulterioare;

• Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene 83/349/EEC din data de 13 iunie 1983 privind conturile consolidate, publicată în Monitorul Oficial al Uniunii Europene nr. L 193 din data de 18 iulie 1983, cu modificările şi completările ulterioare; România, care face eforturi să devină membră cu drepturi depline a Uniunii Europene

începând cu 1 ianuarie 2007, este preocupată de elaborarea unor Reglementări contabile conforme cu directivele europene şi care urmează a intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2006. La data intrării în vigoare a acestor Reglementări se abrogă atât Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate cât şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.

Aşa cum rezultă din titlul acestor Reglementări ele se doresc a fi nu numai armonizate cu directivele europene ci conforme cu acestea, adică la fel cu acestea. În 1973 ia fiinţă în Statele Unite ale Americii Comitetul Normelor de Contabilitate Financiară (Financial Accounting Standards Board - FASB). Începând cu această dată, FASB devine organul responsabil cu promulgarea normelor contabile americane cunoscute sub numele de US GAAP (United States General Accounting Principles). Activităţile FASB sunt supravegheate de Fundaţia Contabilităţii Financiare (Financial Accounting Foundation - FAF). FASB numără 7 membri care sunt permanenţi şi remuneraţi. Ei sunt numiţi pentru 5 ani, iar mandatul lor poate fi reînnoit. Comitetul FASB nu trebuie să prezinte dare de seama decât în faţa FAF. FASB este asistat de o echipă de aproximativ 40 de specialişti, făpră a include în acest număr personalul administrativ. El emite 2 categorii de texte:

25

enunţuri ale conceptelor de contabilitate financiară, pe care se bazează normele de întocmire şi prezentare a conturilor, dar care nu constituie GAAPuri;

enunţuri ale Standardelor de contabilitate financiară, care definesc regulile contabile aplicabile întocmirii şi prezentării situaţiilor financiare şi care sunt considerate GAAP. Comisia de valori mobiliare (SEC) consideră principiile, normele şi modalităţile

practice de aplicare promulgate de FASB în dispoziţiile şi interpretările sale ca dispunând de un suport autorizat suficient iar textele care sunt contrare celor emise de FASB sunt considerate că nu dispun de acelaşi suport. Conformitatea cu GAAP este considerată criteriul hotărâtor în asigurarea onestităţii reprezentării.

Printr-un comunicat de presă din 29 octombrie 2002 FASB şi IASB au anunţat începerea colaborării privind convergenţa standardelor globale de contabilitate. IFAC emite la 7 martie 2003 un Memorandum adresat atât FASB cât şi IASB având drept scop găsirea unei convergenţe dintre normele nord americane şi normele internaţionale de contabilitate.

Până acum s-au elaborat 2 proiecte: • Proiectul de Convergenţă Internaţională pe Termen Scurt; • Proiectul de Cercetare Continuă asupra Convergenţei Internaţionale.

Primul proiect are ca obiectiv analiza diferenţelor dintre US GAAP şi IFRS, vizând pe de o parte îmbunătăţirea literaturii GAAP prin reducerea sau eliminarea diferenţelor faţă de IFRS şi pe de altă parte comunicarea de către FASB a motivului pentru care a decis să nu opereze alinierea US GAAP la IFRS.

Proiectul de cercetare continuă asupra convergenţei internaţionale vizează următoarele obiective:

• identificarea tuturor diferenţelor existente între US GAAP şi IFRS. Lista diferenţelor va fi continuu monitorizată şi actualizată pe măsură ce vor apărea noi diferenţe, iar cele existente vor fi rezolvate;

• clasificarea diferenţelor pe categorii, în funcţie de strategia cea mai eficientă de rezolvare. Se au în vedere trei categorii de strategii, şi anume:

o diferenţa dintre US GAAP şi IFRS este sau nu rezolvabilă în cadrul Proiectului de Convergenţă Internaţională pe Termen Scurt;

o diferenţa se aşteaptă să fie rezolvabilă fie în cadrul FASB, fie în cadrul IASB; o diferenţa necesită o atenţie sporită, fie din partea FASB, fie din partea IASB,

fie din partea ambelor, strategiile de rezolvare urmând a fi identificabile pe măsura derulării Proiectului de Cercetare Continuă asupra Convergenţei Internaţionale.

• oferirea informaţiilor reciproce între FASB şi IASB pentru realizarea convergenţei contabile internaţionale. În condiţiile în care Consiliul European şi Parlamentul European au adoptat pe data de

19 iulie 2002 Reglementarea nr. 1606/2002 privind aplicarea Standardelor Contabile Internaţionale (denumită şi IAS Reguliation) referenţialul european se află sub influenţa acestui proces de convergenţă. IASB a salutat decizia Uniunii Europene de a solicita societăţilor cotate la bursă din interiorul UE să îşi întocmească situaţiile financiare consolidate în conformitate cu standardele IASB. Ţinând seama de orarul UE, IASB a demarat un proiect de îmbunătăţire a 13 IAS ( IAS 1, 2, 8, 10, 16, 17, 21, 24, 27, 28, 31, 33, 40). La 18 decembrie 2003 IASB a publicat cele treisprezece IAS revăzute şi anunţă abrogarea IAS 15 „Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor”. Obiectivul era acela de ameliorare a calităţii şi coerenţei IAS-urilor existente. Într-o manieră generală, acest proiect de ameliorare viza limitarea ori suprimarea alternativelor, redondanţelor şi conflictelor în cadrul standardelor în vigoare şi îmbunătăţirea structurii acestora, precum şi reglarea unor probleme de convergenţă. Consultanţii, experţii tehnici în domeniul ai UE au confirmat că IAS revăzute satisfac criteriile tehnice adoptate şi fixate în articolul 3 al Reglementării CE nr. 1606/2002 şi răspund exigenţelor binelui public european.

26

În măsura în care România va deveni membră a Uniunii Europene începând cu 2007, procesul de convergenţă între US GAAP şi IFRS va influenţa şi referenţialul naţional. Această influenţă va fi însă mediată de conformitatea cu referenţialul comunitar. Bibliografie

1. Bernard Raufurnier, Axel Haler, Peter Walton, Contabilité internationale, Editura Viubert, 1997

2. Feleagă N., Sisteme contabile comparate, Editura Economică, Buc., 1999 3. Pop A., De la normare la convergenţă în contabilitate. În: Congresul profesiei

contabile din România, Bucureşti, 3 – 4 septembrie 2004, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004

4. Ristea M., Sincronic şi diacronic în armonizarea internaţională a contabilităţii: În: Congresul profesiei contabile din România, Bucureşti, 3 – 4 septembrie 2004, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004

5. Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1986 6. Standardele Internaţionale de Contabilitate 2002, Editura Economică, 2002

27

MODALITĂŢI DE DETERMINARE A COSTURILOR EVITABILE ALE

MUNCII

Profesor univ. dr. Elena Hlaciuc Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The relevant costs and benefits required for decision-making, are only those that will

be affected by the decision. Costs and benefits that are independent of a decision are obviously not relevant and need not be considered when making that decision. The relevant financial inputs for decision-making, purposes are therefore future cash flows, which will differ between the various alternatives being considered.

Determinarea costurilor directe cu munca care sunt aferente deciziilor pe termen scurt depind de numeroase împrejurări. Dacă firmă are o capacitate de rezervă, iar forţa de muncă va fi menţinută pe termen scurt, costul muncii directe suportat va fi acelaşi indiferent de decizia luată. Deci costul cu munca directă nu va fi aferent deciziei pe termen scurt(este un cost inevitabil). Să presupunem că se utilizează muncitori zilieri. Rezultatul: firma va limita angajarea de forţă de muncă la strictul necesar în funcţie de volumul producţiei.Ca urmare, costul muncii va creşte dacă se acceptă comenzi suplimentare şi va scădea dacă se reduce producţia. În acest caz, costul muncii este aferent deciziei.

În cazul în care capacitatea este complet utilizată iar resursele de muncă suplimentare nu sunt disponibile pe termen scurt, singurul mod de a obţine forţă de muncă pentru o anumită comandă ar fi reducerea producţiei existente. Prin eliberarea de forţă de muncă pentru o comandă, producţia redusă duce la o contribuţie pierdută, care trebuie luată în considerare când se stabilesc costurile aferente pentru acea comandă. Costul orar al muncii atunci când capacitatea este utilizată la maximum constă în rata orară a muncii plus un cost al ocaziei pierdute egal cu contribuţia orară care nu se realizează din cauza acceptării comenzii. Exemplul nr.1

O firmă a primit o comandă de la un client în legătură cu o comandă specială care ar necesita 1.000 ore de muncă calificată şi costuri variabile de 1.000 EURO. Forţa de muncă calificată este deficitară în prezent, iar dacă firma acceptă comanda va trebui să reducă producţia la produsul “X”. Informaţii cu privire la costul unitar şi preţul de vânzare al lui “X” sunt prezentate în continuare: (EURO) (EURO) Preţ de desfacere - 40 Muncă directă (4hx5EURO) 20 Alte costuri variabile 12 32 Contribuţie - 8

Care este preţul de vânzare minim pe care trebuie să-l accepte firma pentru comanda specială?

În exemplul nostru, costul aferent al muncii este de 7 EURO/oră, rezultat din coeficientul de salarizare de 5 EURO plus contribuţia pierdută de 2 EURO/oră de la produsul “X”. (Contribuţia produsului “X” este de 8 EURO şi el necesită 4 ore de muncă directă, deci contribuţia orară este de 2 EURO). Deci costurile aferente pentru comanda specială sunt următoarele:

28

Costuri variabile (fără munca directă) 1.000 EURO Muncă directă (1.000 ore × 7 EURO/oră) 7.000 EURO

8.000 EURO Un preţ de vânzare de 8.000 EURO ţine seama de contribuţia pierdută de la produsul

“X” şi reprezintă preţul minim de vânzare pe care trebuie să-l accepte firma pentru ca fluxul viitor de numerar să rămână neschimbat. Acceptarea comenzii duce la reducerea producţiei de “X” cu 250 bucăţi. Putem să verificăm acum dacă calculul costului aferent este corect prin compararea contribuţiei de la comanda specială cu contribuţia care ar fi fost obţinută de la produsul “X”:

Produs “X” (250 bucăţi) Comandă specială (Euro) (Euro) (Euro) (Euro)

Vânzări - 10.000 - 8.000 Minus muncă directă 5.000 - 5.000 - Minus cost variabil 3.000 8.000 1.000 6.000 Contribuţie - 2.000 - 2.000

Se observă că marja de contribuţia este nemodificată dacă preţul de vânzare al comenzii speciale este egal cu costul aferent al comenzii. De asemenea, costul orar al muncii rămâne constant oricare ar fi decizia. Aşadar, putem afirma că, costul aferent este reprezentat de costul orar al muncii plus contribuţia orară pierdută(includem costul orar al muncii deoarece decizia de a crea ore de muncă prin reducerea volumului altei activităţi va duce la pierderi în vânzări şi costuri variabile.

Cu alte cuvinte, se va înregistra o pierdere de contribuţie de 28 Euro (7 Euro/oră). Este doar un alt mod de a arăta că costul aferent al muncii este coeficientul de salarizare de 5 Euro plus contribuţia pierdută de 2 Euro/oră. Există tendinţa ca, costurile muncii indirecte să rămână neschimbate în anumite intervale de activitate şi apoi să crească în "paşi" discreţi pe măsura creşterii volumului activităţii.

Când se analizează acceptarea de comenzi suplimentare, trebuie să ne întrebăm dacă costurile muncii indirecte vor creşte sau nu. Dacă da, creşterea costurilor trebuie privită ca un cost aferent deciziei. De aceşti factori trebuie să se ţină cont atunci când se fundamentează deciziile de contractare. Mai trebuie să stabilim care din costurile muncii indirecte vor fi evitate dacă activitatea este redusă sau dacă se închide o secţie şi numai acele costuri care vor fi evitate prin decizii trebuie să fie considerate aferente deciziilor. Exemplul nr. 2

Firma “ZANUS” are în stoc nişte materiale de tip “X” şi “Y” care au costat 75.000 Euro, dar acum ele sunt învechite şi au o valoare de deşeu de numai 21.000 Euro. În afară de a vinde materialele ca deşeuri, există doar încă alte 2 posibilităţi de a le valorifica.

POSIBILITATEA 1. Transformarea materialelor scoase din uz într-un produs specializat, ceea ce ar necesita următoarele cantităţi suplimentare de muncă şi materiale:

Material “A” 600 bucăţi Material “B” 1.000 bucăţi Muncă directă:

5.000 ore muncă necalificată 5.000 ore muncă semi-calificată 5.000 ore muncă calificată Total: 15.000 ore

Cheltuieli de vânzare şi livrare suplimentare 27.000 euro Publicitate suplimentară 18.000 euro

29

Prin prelucrarea materialelor s-ar obţine 900 unităţi de produs, care ar putea fi comercializat la 300 euro/unitate.

Materialul “A” este deja în stoc şi este utilizat pe scară largă în cadrul firmei. Deşi stocurile curente şi comenzile deja planificate ar fi suficiente pentru activitatea normală, un consum suplimentar (prin adoptarea posibilităţii nr.1) ar face necesară înlocuirea imediată a lui “A”.

Şi materialul “B” se află în stoc, dar e puţin probabil să poată fi obţinute cantităţi suplimentare pentru un timp mai îndelungat, din cauza unui conflict de muncă. În prezent, materialul “B” este utilizat la obţinerea produsului “Z”, care se vinde la preţul de 390 euro/bucată şi necesită un cost variabil total (fără costul materialului “B”) de 210 euro/bucată. Fiecare unitate din produsul “Z” consumă 4 bucăţi din materialul “B”.

Informaţiile privind materialele “A” şi “B” sunt următoarele: Material A Material B

Cost achiziţie la data cumpărării 100 euro/bucată 10 euro/bucată Valoare realizabilă netă 85 euro/bucată 18 euro/bucată Cost înlocuire 90 euro/bucată -

POSIBILITATEA 2. Adaptarea materialelor învechite pentru a fi folosite ca înlocuitor pentru un subansamblu utilizat în mod uzual în cadrul firmei.

Informaţiile cu privire la munca şi materialele suplimentare sunt: Material “C” 1000 bucăţi Muncă directă:

4.000 ore necalificate 1.000 ore semi-calificate 4.000 ore calificate 9.000 ore

Se utilizează de obicei 1.200 bucăţi de subansamble pe trimestru, la costul de 900 euro/bucată. Adaptarea materialului “X” şi “Y” ar reduce cantitatea de subansamble cumpărate din exterior la 900 de bucăţi, doar pentru trimestrul următor. Reducerea cantităţii achiziţionate duce însă la pierderea rabatului, iar preţul unităţii cumpărate din exterior v-a creşte la 1050 euro/unitate pentru trimestrul respectiv.

Materialul “C” nu este disponibil la furnizori, dar este fabricat de firma OCEAN. Cele 1.000 de bucăţi necesare ar fi disponibile în stoc, dar ar trebui să fie fabricate ca producţie suplimentară. Costul standard pe unitate de material “C” ar fi următorul:

Muncă directă 6 ore muncă necalificată 18 euro Materii prime 13 euro Cheltuieli indirecte variabile, 6 ore × 1 euro/oră 6 euro Cheltuieli indirecte fixe, 6 ore × 3 euro/oră 18 euro

55 euro Coeficienţii de salarizare şi de recuperare a cheltuielilor indirect pentru firma ZANUS

sunt: Cheltuieli indirecte variabile 1 euro/oră de muncă directă Cheltuieli indirecte fixe 3 euro/ oră de muncă directă Muncă necalificată 3 euro/ oră de muncă directă Muncă semicalificată 4 euro/ oră de muncă directă Muncă calificată 5 euro/ oră de muncă directă Munca necalificată se angajează cu ziua, şi este disponibilă pentru necesităţile de

producţie. Munca semicalificată face parte din forţa de muncă angajată permanent, dar în prezent firma dispune de un exces de acest tip de lucrători. Munca înalt calificată este deficitară şi nu se poate disponibiliza pe termen scurt; aceşti lucrători fiind în prezent angajaţi

30

în satisfacerea cererii la produsul “L”, care necesită 4 ore de muncă calificată. Contribuţia obţinută prin vânzarea unei unităţi de produs este de 24 de euro. Pe baza acestor informaţii, se cere să decidem pe care din cele două posibilităţi o alegem.

Compararea deciziilor posibile

POSIBILITATEA 1: PRELUCRAREA COMPARATĂ CU POSIBILITATEA VÂNZĂRII IMEDIATE

(euro) (euro) (euro) 1. Beneficiu vânzări (900 buc × 300 euro/buc) - - 270.000

Minus costuri aferente: 2. Cost al ocaziei pierdute pentru XY - 21.000 - 3. Material A (600 buc. × 90 euro) - 54.000 - 4. Material B (1000 buc. × 45 euro) - 45.000 - 5. Muncă directă:

Necalificată (5.000 ore × 3 euro) 15.000 - - Semicalificată 0٭ - - Calificată (5.000 ore × 11 euro) 55.000 70.000 -

6. Cheltuieli indirecte variabile (15.000 ore × 1 euro) - 15.000 - 7. Cheltuieli vânzare şi distribuţie - 27.000 -

Publicitate - 18.000 - 8. Cheltuieli indirecte fixe 0250.000 ٭ Profit aferent 20.000

POSIBILITATEA 2: A DAPTARE ÎN COMPARAŢIE CU VÂNZAREA IMEDIATĂ

(euro) (euro) (euro) 9. Economii realizate la achiziţionarea subansamblului Cheltuieli normale (1200 buc × 900 euro) - 1.080.000 - Cheltuieli revăzute (900 buc × 1050 euro) - 945.000 135.000 Minus costuri aferente: 2. Cost al ocaziei pierdute - material XY - 21.000 - 10. Material C (1000 buc × 37 euro) - 37.000 - 5. Muncă directă:

Necalificată (4.000 ore × 3 euro) 12.000 - - Semicalificată 0٭ - - Calificată (4.000 ore × 11 euro) 44.000 56.000 -

6. Cheltuieli indirecte variabile (9.000 ore × 1 euro) - 9.000 - 8. Cheltuieli indirecte fixe 0123.000 ٭ Economii aferente nete 12.000 nu este cost aferent deciziei ٭ CONCLUZII:

1. Se va înregistra un profit suplimentar din vânzări de 270.000euro dacă se alege varianta nr. 1.

2. Acceptarea variantei nr. 1 sau variantei nr. 2 va duce la pierderi de 21.000 euro din vânzarea materialelor “X” şi “Y” scoase din uz. Este un cost al ocaziilor pierdute, care trebuie suportat oricare ar fi posibilitatea aleasă. Costul iniţial de achiziţie de 75.000 euro pentru materialele “X” şi “Y” este un cost investit, deci inevitabil (neaferent deciziei).

3. Acceptarea variantei nr. 1 duce la necesitatea înlocuirii lui “A” care antrenează un cost suplimentar de 54.000 euro.

31

4. Acceptarea lui variantei nr. 1 va însemna schimbarea destinaţiei materialului “B”, care ar fi trebuit utilizat la fabricarea produsului “Z”. Profitul corespunzător costurilor aferente este de 180 euro şi fiecare unitate “Z” consumă 4 unităţi de material. Contribuţia pierdută (fără costul materialului “B”, care se suportă oricum) va fi deci de 45 euro/bucată pentru prelucrarea materiei prime în produs specializat.

5. Cantitatea de muncă necalificată poate fi adaptată exact necesităţilor de producţie ale firmei. Varianta nr. 1 sau Varianta nr. 2 va face ca firma să suporte costuri suplimentare cu munca necalificată de 3 euro pentru fiecare oră de muncă necalificată consumată. Se presupune că forţa de muncă mediu calificată, nu antrenează costuri suplimentare indiferent de decizie. Munca calificată este limitată şi poate fi obţinută doar reducându-se volumul producţiei din produsul “L”, ceea ce ar duce la o contribuţie pierdută de 24 euro sau 6 euro/oră de muncă calificată. Am stabilit deja că, costul aferent pentru munca deficitară se determină din costul orar al muncii plus contribuţia orară pierdută, deci costul aferent muncii este în acest caz de 11 euro/oră.

6. Se presupune că pentru fiecare oră de muncă directă consumată, cheltuielile indirecte variabile vor creşte cu 1euro. Cum fiecare posibilitate consumă ore suplimentare de muncă directă, cheltuielile indirecte variabile vor creşte, ducând la un cost aferent de 1euro/oră de muncă directă.

7. Costurile cu vânzarea şi distribuţia vor fi afectate dacă se alege varianta nr.1. Acestea sunt costuri aferente deciziei.

8. Cheltuieli indirecte fixe ale firmei vor rămâne aceleaşi oricare ar fi decizia, deci nu sunt costuri aferente.

9. Costul achiziţionării subansamblului va fi redus cu 135.000 euro în varianta nr. 2, deci sunt economii aferente deciziei.

10. Firma va suporta costuri variabile suplimentare de 37 euro pentru fiecare unitate de material “C” fabricată, deci cheltuielile indirecte fixe pentru materialul “C” nu constituie un cost aferent.

Când se analizează o problemă de genul exemplului luat de noi, informaţiile pot fi prezentate în mai multe moduri. Noi am ales să comparăm fiecare posibilitate descrisă cu rezolvarea ce ar consta în vinderea lui “X” şi “Y” ca deşeu în valoare de 21.000 euro.

Din analiza realizată rezultă că, din cele trei, varianta nr. 1 este de preferat. Bibliografie:

1. Drury Colin – Costing an introduction, ediţia a 3a, 1994 2. Hlaciuc Elena – Metode moderne de calculaţie a costurilor, Ed. POLIROM, 1999.

32

IMPOZITAREA ACTUALĂ ÎN ROMÂNIA

Prof. univ. dr. Gheorghe SANDU Ing. ec. drd. Florin Ovidiu HURJUI

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract This paper present the code of fiscal procedure and the settlements of duty in the

domain of direct assessments for the adhesion of Romania at European Union. This code elbow one's way the 9% cote for the direct assessment. Romania has consolidated the legislation for harmonization in more fields. On introduce dispensations for the duty for the matters of a large range of services in sight of the harmonization with the stipulation of European Commission.

Conform Raportului periodic al Comisiei Europene din 2004 privind progresele înregistrate de România în vederea aderării, mai multe progrese s-au înregistrat de la ultimul raport (din anul 2003), mai ales în ceea ce priveşte armonizarea legislativă în domeniul impozitării indirecte. România şi-a consolidat legislaţia existentă într-un Cod Fiscal unitar, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2004 şi care asigură o mai bună armonizare în mai multe domenii.

Codul de Procedură Fiscală, de asemenea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. În domeniul impozitării indirecte, în ceea ce priveşte TVA-ul, Codul a introdus o cotă

redusă de 9%, permisă de acquis. Mai multe scutiri de TVA care erau contrare acquis-ului şi se aplicau înainte asupra unei game largi de produse şi servicii au fost anulate şi înlocuite cu cote reduse. S-au introdus scutiri de TVA pentru furnizarea de bunuri în contextul relaţiilor diplomatice şi consulare, pentru importurile realizate de organizaţii internaţionale şi pentru bunurile aflate în regim suspensiv, aşa cum cere acquis-ul. Operaţiunile barter au fost incluse în sfera TVA, armonizând astfel această prevedere cu acquis-ul.

În ceea ce priveşte accizele, modificarea majoră adusă de Codul Fiscal este introducerea regimului suspensiv şi definirea antrepozitelor fiscale. Acesta constituie un progres major pentru alinierea cu acquis-ul. De asemenea, Codul armonizează scutirile obligatorii cu cele stipulate în acquis, precum şi scutirile pentru băuturi alcoolice. Mai mult, structura accizei pe vinuri, băuturi fermentate şi produse intermediare a fost armonizată cu acquis-ul. Accizele pentru produse intermediare au crescut la nivelul minim stabilit de acquis. Regimul accizelor pentru berea produsă de micii producători independenţi a fost unificat şi armonizat cu acquis-ul.

În ceea ce priveşte impozitarea directă, nu se pot raporta progrese privind transpunerea directivelor UE în domeniu.

Nici în domeniul cooperării administrative şi asistentei reciproce nu se pot raporta progrese substanţiale. În ceea ce priveste IT-ul şi interconectivitatea, este în desfăşurare un program IT important de modernizare, care este menit să rezolve problemele legate de capacitatea IT operaţională şi interconectivitate.

A fost înfiinţată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a devenit operaţională la 1 ianuarie 2004. În februarie a fost aprobat un Plan de Acţiune pentru anul 2004 privind Agenţia. În ceea ce priveşte capacitatea de colectare a taxelor, a fost creată o bază informatică a contribuabililor, cuprinzând, pentru fiecare contribuabil, toate obligaţiile şi datoriile neplătite. Pentru marii contribuabili s-a trecut la utilizarea unui formular unic pentru toate taxele. De asemenea, marii contribuabili pot completa declaraţiile electronic. A fost aprobat şi publicat Codul de Etică pentru inspectorii fiscali. A fost implementat un nou sistem pentru

33

rambursarea TVA, prin intermediul căruia contribuabilii cu risc scazut primesc evaluare bazată pe analiză de risc.

În timp ce Codul fiscal nou introdus reprezintă un progres important în ceea ce priveşte alinierea cu acquis-ul în domeniul impozitării indirecte, procesul de armonizare trebuie să continue.

În domeniul TVA, eforturile ar trebui să se concentreze asupra activităţilor scutite, persoanelor impozabile si regimurilor speciale. România ar trebui, de asemenea, să amendeze legislaţia sa în domeniul accizelor pentru a lua în considerare limitele perioadei de tranziţie agreate în cursul negocierilor privind băuturile spirtoase produse din fructe pentru consum propriu.

În legătură cu impozitarea directă, România încă trebuie să transpună directiva privind dobânzile şi redevenţele şi directiva privind economiile şi să finalizeze transpunerea directivei privind companiile-mamă şi filialele. De asemenea, România ar trebui să nu mai introducă decât măsuri fiscale care sunt în concordanţă cu principiile Codului de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor şi să anuleze cel târziu până la data aderării toate măsurile fiscale dăunătoare, pentru a respecta Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor în aceeaşi măsură ca şi actualele state membre.

În ceea ce priveşte capacitatea administrativă, România a realizat unele progrese. Totuşi, capacitatea sa administrativă rămâne slaba.

Concluzii

Politica fiscală în România are cîteva caracteristici notabile: ea a fost inconsecventă prin certitudinea creată (incertitudine accentuată de existenţa unui număr mare de schimbări şi multe dintre scutirile acordate au avut în intenţie să stimuleze afacerile). Politica fiscală din România a fost influenţată de o economie suferind de încordare structurală intensă.

Dezvoltarea sinuoasă a economiei şi structura impozitării au mărit înclinaţia firmelor spre evaziune fiscală si, tot odata, au stimulat extinderea economiei informale. În consecinţă, economia a intrat intr-un cerc vicios, care a determinat decidenţii în politica economică să adopte măsuri ad-hoc, care au ignorat provocările cu care se confruntă economia pe termen lung.

Tipurile de impozite şi taxe, precum şi modificarea lor frecventă inhibă mediul de afaceri. Această situaţie sugerează spre ce ar trebui să se orienteze politica fiscală. Pe de o parte, modelarea adecvată a structurii impozitelor astfel încât această structură să capete stabilitate, ar permite lărgirea bazei de impozitare şi îmbunătăţirea colectării . Pe de altă parte, este necesară o reformă a contribuţiilor pentru asigurări sociale.

În timp ce această lucrare abordează "respectarea normelor europene în vederea aderării României la UE”, ea nu marginalizează faptul că situaţia fiscală a României trebuie să se îmbunătăţească, astfel încât pe această bază să devină posibilă realizarea aspiraţiilor rezonabile ale românilor, independent de momentul aderării României la UE .

Se apreciază că România nu îşi asigură veniturile necesare cerinţelor sale bugetare, cu toate că PIB şi cadrul legislativ au înregistrat evoluţii pozitive. Această situaţie este explicată de combinarea a doi factori: o slabă administraţie şi un grad redus de respectare a legii de către contribuabili (firme).

În Avizul său din 1997, Comisia arăta că acquis-ul în domeniul impozitării directe nu ar trebui să prezinte probleme deosebite. În ceea ce priveşte impozitarea indirectă, Comisia a subliniat că, deşi un început a fost facut, sunt necesare eforturi substanţiale pentru a respecta acquis-ul privind TVA şi accizele.

De la acest Aviz, România a făcut progrese, deşi într-un ritm lent şi neconsistente. S-a făcut un efort major pentru adoptarea Codului Fiscal consolidat, care a contribuit la o creştere semnificativă a armonizării legislative în mai multe domenii.

Negocierile pe acest capitol au fost închise provizoriu. României i s-a acceptat menţinerea scutirii de TVA cu drept de deducere pentru transportul internaţional de pasageri,

34

să aplice un prag de impozitare de 35.000 euro pentru întreprinderile mici şi mijlocii şi o derogare pentru a aplica o acciză redusă (nu mai puţin de 50% din acciza standard) pentru băuturile spirtoase produse din fructe, pentru consum propriu, în limita a 50 litri de băuturi spirtoase în concentraţie 40% vol. pe gospodărie.

România a obţinut, de asemenea, o perioadă de tranziţie până în decembrie 2009 pentru atingerea nivelului minim al accizei la ţigarete. România îndeplineşte în general angajamentele şi cerinâele ce derivă din negocierile de aderare.

Pentru a finaliza pregătirile de aderare, eforturile României ar trebui să se concentreze asupra finalizării armonizării legislative, în special în ceea ce priveşte TVA-ul şi cotele de acciză.

Câteva probleme sunt încă nerezolvate şi vor necesita eforturi susţinute, atât în termeni de legislaţie, cât şi de capacitate administrativă. O atenţie specială ar trebui acordată întăririi funcţiilor de colectare a veniturilor, de control şi audit. Deşi a fost introdus un sistem nou de rambursat bazat pe analiza de risc, întârzierile la rambursarea TVA continuă să se manifeste. Sistemul trebuie îmbunătăţit şi extins pentru a reduce întârzierile şi combate frauda, probleme care sunt încă semnificative.

România ar trebui să considere evaziunea fiscală o problemă care trebuie rezolvată de urgenţă, mai ales în domeniul accizelor şi, în special accizele pentru băuturi alcoolice, prin întărirea mecanismelor şi structurilor de control. De asemenea, ar trebui elaborate planuri adecvate pentru modificările ce vor interveni de la controlul TVA la import la tranzacţii intracomunitare după aderare. În legătură cu IT-ul şi interconectivitatea, România a început să realizeze unele progrese în acest domeniu, dar trebuie încă făcute eforturi de urgenţă, având în vedere că perioada de timp până la aderare este scurtă.

35

PRINCIPII FISCALE ŞI OPTIMIZAREA GESTIUNII FISCALE A

ÎNTREPRINDERII

Conferenţiar univ. dr. Mihaela TULVINSCHI Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract In the market economy, the fiscality has a double face for the economic agent. On one

side, it is materialized in obligatory deductions for the state, giving a fundament to the meaning of fiscal duty. On the other hand, the company may use on its own benefit the fiscal principles and methods. The fiscal system is structured on three independent components: taxes as incomes for the state, the fiscal mechanism and the fiscal apparatus.

Într-o economie de piaţă, fiscalitatea îmbracă un dublu aspect pentru agentul economic. Pe de o parte, ea se concretizează în prelevări obligatorii către stat, cu influenţă asupra trezoreriei întreprinderii. Acest aspect dă conţinut noţiunii de sarcină fiscală. Pe de altă parte, întreprinderea poate folosi şi în interesul ei principiile şi metodele fiscale. Astfel, în activităţile de exploatare financiară sau de investiţii ale întreprinderii se pot folosi metode şi tehnici ale căror incidenţă fiscală oferă avantaje concretizate într-o situaţie de trezorerie favorabilă.

Aşezarea şi perceperea impozitelor se pot realiza numai prin utilizarea şi punerea în funcţiune a unui mecanism fiscal, a unor metode, tehnici şi instrumente fiscale, prin aplicarea cărora să fie respectate principiile fiscale.

Sistemul fiscal este structurat pe trei componente interdependente [3]: impozitele şi taxele ca venituri ale statului, mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.

Impozitele şi taxele reprezintă veniturile bugetului de stat care provin de la persoane juridice şi fizice. În momentul încasării lor, impozitele şi taxele nu au o destinaţie specială. După încasarea lor, sunt utilizate în vederea efectuării cheltuielilor publice pentru realizarea funcţiilor şi sarcinilor puterii şi instituţiilor sale.

Mecanismul fiscal reprezintă ansamblul de metode şi tehnici de impunere privind veniturile fiscale ale statului precum şi instrumentele impunerii.

Aparatul fiscal decurge din însăşi legile care reglementează impozitele şi taxele. Statul îndeplineşte sarcinile fiscale prin instituţiile autorităţii publice (Parlament şi Guvern). În domeniul fiscal sunt utilizate mai multe noţiuni. Alături de noţiunea de fiscalitate este utilizată şi cea de fisc, definit ca administraţie, în sarcina căruia revin calculul, perceperea şi urmărirea plăţii impozitelor şi taxelor datorate statului de către contribuabili. Este, de asemenea, folosit termenul de fiscal (care priveşte fiscul, sau aparţine acestuia).

Impozitele şi taxele reprezintă fundamentul şi motivaţia pe care este construită fiscalitatea. Ele sunt instituite prin legi sau alte acte normative bazate pe legi.

Sistemul de impozite şi taxe trebuie să îndeplinească următoarele funcţii [5]: a) finanţarea cheltuielilor publice, urmărindu-se obiectivul de randament bugetar.

Nivelul prelevărilor obligatorii este, în bună măsură, determinat de mărimea cheltuielilor publice. Se pot distinge, din acest punct de vedere, sisteme fiscale mai liberale (în care sarcina fiscală suportată de contribuabili este mai redusă şi implicit intervenţie statului prin cheltuielile publice este de asemenea, mai redusă) şi sisteme fiscale intervenţioniste, în care statul îşi propune să finanţeze mai multe activităţi şi are nevoie de resurse mai mari, mobilizate îndeosebi prin impozite şi taxe (dar şi prin împrumuturi sau alte resurse nefiscale);

36

b) redistribuirea veniturilor conform principiului echităţii, care poate fi interpretată în sensul că, pe de o parte, cheltuiala cu impozitul trebuie repartizată cât mai echitabil între contribuabili şi, pe de altă parte, impozitul ar avea rolul de a corecta repartiţia veniturilor primare, pentru a o face cât mai echitabilă – de aici tehnici precum progresivitatea impunerii;

c) stabilizarea activităţii economice sau corectarea dezechilibrelor în scopuri de eficienţă economică.

Impozitul este un instrument de politică economică şi poate juca un rol în sensul stimulării, descurajării sau stabilizării unor componente. Această funcţie este privilegiată sau nu după cum ne situăm într-un sistem mai intervenţionist sau într-unul mai liberal. Se poate spune că această funcţie se bazează, într-o anumită măsură, pe ipoteza potrivit căreia funcţionarea spontană a pieţei nu permite realizarea optimului colectiv – fiscalitatea poate astfel să fie utilizată pentru a corecta unele eşecuri ale pieţei.

“La nivelul unei ţări, ansamblul impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi de la cele juridice formează sistemul fiscal.”[1]

Precizarea funcţiilor sistemului fiscal permite şi punerea în evidenţă a principiilor care stau la baza aprecierii eficienţei sistemului fiscal:[4]1

1. Principiul randamentului. Impozitul este apreciat în funcţie de randamentul său bugetar. Obiectivul ar fi

maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament dat.

2. Principiul simplicităţii (al lipsei de arbitrariu). Impozitul trebuie să fie uşor de administrat, uşor de înţeles de către contribuabili, să

fie prelevat potrivit unor reguli simple, clare şi care să nu dea naştere la nici un arbitrariu. 3. Principiul flexibilităţii Impozitul flexibil se adaptează rapid la necesităţile politicii conjuncturale. În acest

context, flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea bazei de impozitare la evoluţia activităţii economice şi se apreciază că, de exemplu, tehnica stopajului la sursă permite o adaptare mai rapidă a veniturilor fiscale ale statului la conjunctură.

4. Principiul stabilităţii Modificările frecvente ale legislaţiei fiscale sunt sursă de ineficacitate şi, în plus, un

impozit vechi este mai uşor acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acest principiu este aparent contradictoriu cu cel precedent (al flexibilităţii), întotdeauna este de dorit o anumită stabilitate a impozitului pentru a-i asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, a le menţine încrederea în sistem şi a permite ca deciziile lor să fie luate în condiţiile unei cât mai mari certitudini.

5. Principiul echivalenţei. Sarcina fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie corelată cu avantajele pe care i

le procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi serviciile publice. Acest principiu este mai degrabă un deziderat. În teoria fiscală se apreciază că modelul teoretic al echivalenţei suferă numeroase limitări care îi reduc aplicabilitatea practică. În contabilitate, se ridică o problemă legată de această echivalenţă în legătură cu impozitul pe profit. Este acest impozit o cheltuială sau ar trebui considerat ca o participare a statului la rezultatele favorabile ale întreprinderii? Dacă se acceptă existenţa unei echivalenţe certe între impozitul plătit şi bunurile şi serviciile publice de care beneficiază contribuabilii, atunci impozitul poate fi considerat din punct de vedere contabil, mai degrabă ca o cheltuială. Dacă, dimpotrivă, nu se acceptă decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă suntem în situaţia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea bunurilor şi serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul poate fi interpretat ca o participare la profit a statului şi mai puţin ca o cheltuială.

1 Costel Istrate - Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.12-14

37

6. Principiul neutralităţii Impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în economie, el trebuie

să incite la o gestiune mai bună la nivelul contribuabilului. Aici se poate adăuga şi necesitatea ca impozitul să se stabilească după reguli unitare pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte. În teorie se afirmă că neutralitatea impozitului depinde şi de elasticitatea ofertei şi a cererii pentru bunurile sau factorii de producţie care fac obiectul impunerii. Cu cât elasticitatea este mai mică, cu atât impozitul este mai neutru.

7. Principiul echităţii Contribuţia fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie să se facă în funcţie de

capacităţile contributive. O problemă o reprezintă determinarea şi măsurarea acestor capacităţi contributive care depind de considerente politice, economice, sociale, morale, filosofice. Indicatorii care se folosesc la determinarea capacităţii contributive pot conduce la alegerea unei structuri optime între trei categorii predominante de impozit: pe venit, pe capital şi pe cheltuieli.

8. Principiul legalităţii Impozitul trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală. Reglementările legale

din domeniul impozitelor şi taxelor au apărut şi s-au impus de-a lungul timpului ca urmare a experienţei acumulate de agenţii fiscali şi în urma evoluţiei doctrinei în domeniu. În România se află în plină elaborare un sistem fiscal care se doreşte a fi performant.

S-au propus şi s-au realizat sau urmează să se realizeze mecanisme la care se adaugă o serie de facilităţi care vin să stimuleze contribuabilul în vederea desfăşurării unor activităţi în măsură să lărgească baza de impozitare sau să micşoreze presiunea socială asupra bugetului.

Pentru ca prin impozit să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale urmărite de stat, la introducerea lor este necesar ca obligaţiile fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de organele fiscale cât şi de contribuabili.

Parcurgerea problematicii fiscale obligă la prezentarea unor definiţii fiscale denumite şi elemente tehnice ale impozitului, a căror formulare reprezintă o componentă a sistemului doctrinei fiscale. Astfel, se pot avea în vedere următoarele concepte:

Subiectul impozitului poate fi o persoană fizică sau juridică obligată prin lege să suporte plata unui impozit sau a unei taxe. În reglementările fiscale subiectul impozabil se mai numeşte şi contribuabil;

Obiectul impunerii este structura fiscală ce stă la baza aşezării impozitului sau taxei, respectiv venitul, profitul, preţul sau tariful. De exemplu, la impozitele indirecte materia supusă impunerii poate fi: produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat, produsele de tutun în cazul accizelor;

Sursa impunerii arată din ce anume se plăteşte impozitul. În cazul impozitului pe avere acesta se plăteşte din venitul de pe urma averii respective. În schimb la impozitul pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa.

Baza de calcul, de regulă, coincide cu obiectul impozitului, dar există şi excepţii: de exemplu, la impozitul pe clădiri obiectul de calcul îl reprezintă clădirea, iar baza de calcul este reprezentată de valoarea sau taxele de succesiune.

Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calculul şi plata obligaţiei faţă de buget. De regulă, plătitorul este subiectul impozabil. Există totuşi şi excepţii în care plătitorul nu este şi subiect al impozitului. De exemplu, la impozitul pe salarii subiectul este salariatul, iar plătitor este unitatea la care realizează salariul.

Cota de impunere se exprimă printr-o sumă fixă sau un procent care se aplică asupra bazei impozabile şi cu ajutorul căreia se determină impozitul datorat. La rândul său, cota procentuală poate fi proporţională şi progresivă, iar cota fixă este exprimată sub forma unui cuantum aplicat la baza de calcul sau la o parte din aceasta. Cotele procentuale proporţionale rămân neschimbate în raport de baza de calcul (de exemplu TVA 19%), iar cotele procentuale progresive se caracterizează prin faptul că se modifică în funcţie de mărimea bazei de calcul. De exemplu, în cazul impozitului pe salarii, cota progresivă se diferenţiază pe tranşe.

38

Termenul de plată reprezintă perioada de timp în care se poate plăti impozitul, fiind prevăzut de lege.

Facilităţile fiscale acordate apar sub forma scutirilor, amânărilor, eşalonărilor, reducerilor.

Drepturile plătitorului de impozite apar atunci când la scadenţa unui impozit s-a plătit o sumă mai mare decât cea care trebuia plătită. Această problemă poate fi rezolvată prin compensarea sumei plătită în plus cu suma ce trebuie plătită la scadenţa următoare sau cu o parte din această sumă. Dacă compensarea nu este posibilă se recurge la restituirea sumei plătită în plus. Dacă plătitorul se consideră nedreptăţit poate recurge la contestare.

Obligaţiile plătitorului se stabilesc prin lege şi se referă la calcularea şi vărsarea la termen a impozitelor; la organizarea evidenţei impozitelor şi taxelor din care să rezulte cu exactitate baza de calcul, sumele de plată şi modul cum s-au făcut plăţile.

Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice care deţin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului, în determinarea exactă a cuantumului acestuia.

Sancţiunile apar atunci când nu se respectă termenele legale de plată a impozitelor sau atunci când obligaţia de plată este determinată incorect.

La nivelul întreprinderii se delimitează şi funcţionează în condiţii de eficienţă o gestiune fiscală, cum de altfel există şi o gestiune comercială sau financiară. “Existenţa unei fiscalităţi a întreprinderii generează necesitatea creării unui sistem informaţional care să gestioneze mulţimea regulilor fiscale privind obiectul impunerii, baza de calcul, cota de impunere, termenul de plată, facilităţile şi penalităţile fiscale. Un asemenea sistem trebuie să aibă un caracter preventiv şi asiguratoriu privind drepturile şi obligaţiile fiscale, precum şi sancţiunile în cazul neregulilor”[4].

Pentru a aprecia calitatea acţiunilor şi deciziilor luate în cadrul gestiunii fiscale a întreprinderii, se au în vedere cel puţin două criterii:

- eficienţa, atunci când câştigul realizat este evident; - confirmarea de către administraţia fiscală a conformităţii măsurilor luate cu regulile.

Principalele obiective ale gestiunii fiscale sunt:[2] diminuarea sarcinii fiscale, ca pondere şi ca mărime absolută în cifra de afaceri; amânarea în timp a sarcinii fiscale; regularizarea în timp a nivelului profitului realizat de întreprindere; asigurarea îndeplinirii obligaţiilor fiscale ale întreprinderii.

Diminuarea sarcinii fiscale presupune diminuarea profitului impozabil. Acest obiectiv se poate realiza prin utilizarea unor metode de evaluare, prin localizarea optimă a profitului sau prin operaţiuni de restructurare care să implice mai multe întreprinderi.

Amânarea la timp a sarcinii fiscale este un obiectiv a cărui importanţă creşte în condiţii de inflaţie prin influenţa favorabilă pe care o are asupra situaţiei de trezorerie.

Pentru întreprindere nu este întotdeauna indicat să apeleze la diminuarea sau amânarea în timp a sarcinii fiscale. Există situaţii când este preferabil să se declare profituri mai mari decât cele efectiv realizate, fie pentru a realiza un nivel relativ constant al profiturilor de la un exerciţiu financiar la altul, fie din motive financiare sau comerciale. În astfel de situaţii se pot folosi instrumentele fiscale.

Realizarea efectivă a obiectivelor gestiunii fiscale are loc prin politica fiscală a întreprinderii, ca manieră concretă de utilizare a instrumentelor şi tehnicilor specifice.

Relaţia contabilitate-fiscalitate constituie un subiect ce poate fi analizat în contextul optimizării gestiunii fiscale a firmei.

Între contabilitate şi fiscalitate există o relaţie complexă deoarece contabilitatea reprezintă o sursă privilegiată de informaţii pentru organele fiscale, majoritatea obligaţiilor fiscale fiind stabilite pe baza datelor din contabilitate.

39

Între fiscalitate şi contabilitate se încearcă să se precizeze influenţa uneia asupra celeilalte. Se pot identifica din luările de poziţii ale diferiţilor autori români şi străini, următoarele posibilităţi:[2]

contabilitatea este influenţată de fiscalitate; contabilitatea este dependentă de fiscalitate; contabilitatea influenţează fiscalitatea.

În toate cazurile există o părere unanim acceptată şi anume existenţa unei interdependenţe între fiscalitate şi contabilitate.

Contabilitatea trebuie să asigure informaţii pentru toţi utilizatorii, respectiv investitorii de capital, fiscalitatea ca reprezentant al statului, bancherii, clienţii, furnizorii – ca parteneri de afaceri ai întreprinderilor, organele de sinteză informaţională ale guvernului şi angajaţii întreprinderilor.

În raporturile dintre contabilitate şi fiscalitate există o problemă importantă care constă în faptul că principiile, regulile, normele şi reglementările proprii celor două componente nu sunt asemănătoare în toate cazurile. Într-o contabilitate reglementată, informaţia contabilă este constituită pe baza principiilor, regulilor şi normelor proprii. În schimb, informaţia fiscală serveşte ca bază de impozitare şi taxare, conform principiilor, regulilor şi normelor definite de dreptul fiscal.

Pe plan european, relaţia dintre contabilitate şi fiscalitate este exprimată prin două opinii:

• în Marea Britanie se află o deconexiune între rezultatul contabil şi cel fiscal; • în Franţa, Germania şi într-o mică măsură Italia, se observă o aliniere a regulilor

contabile la cele fiscale. În Franţa legăturile dintre rezultatul contabil şi rezultatul fiscal sunt prevăzute în

decretul din 14 martie 1984. Dacă între regulile contabile şi cele fiscale apar neconcordanţe acestea trebuie să fie înscrise în tabelul 2058 privind situaţia fiscală de determinare extracontabilă a rezultatului.

Relaţiile între fiscalitate şi contabilitate sunt relaţii de aliniere, deoarece acordarea facilităţilor fiscale este înlesnită de contabilizarea acestora. Atunci când legile fiscale sunt absente sunt aplicate regulile contabile.

Există şi un punct de conflict între contabilitate şi fiscalitate ce vizează evaluarea datoriilor şi creanţelor în monede străine. În timp ce în contabilitate operaţiunile în devize sunt supuse principiului prudenţei, rezultatul fiscal cuprinde pierderile şi profiturile generate de operaţiunile în devize, ca şi cum ele ar fi fost realizate.

Întreprinderile franceze utilizează cele două metode de amortizare admise pe plan fiscal: metoda liniară şi cea degresivă.

În Franţa stocurile sunt evaluate pe baza metodelor “costului mediu ponderat” şi “primul intrat, primul ieşit”, ceea ce conduce, în perioada de creştere a preţurilor, la supraevaluarea stocului final.

Atât contabilitatea cât şi fiscalitatea întrebuinţează un număr mare de provizioane. În Germania relaţiile dintre contabilitate şi fiscalitate sunt supuse principiului alinierii

care la rândul său provine din principiul unicităţii bilanţului, ceea ce implică raporturi strânse între contabilitate şi fiscalitate: de exemplu, obligaţia de a contabiliza deducerile fiscale şi calculul rezultatului fiscal pe baza documentelor de sinteză. Principiul prudenţei este conceput într-o interpretare mai extensivă decât în Franţa.

Întrebuinţarea acestor norme contabile are drept consecinţă determinarea unui rezultat contabil subevaluat, fapt care se explică prin contextul economic şi financiar al Germaniei.

Deci rezultatul contabil nu poate fi utilizat ca indicator de performanţă al întreprinderilor.

Se face o distincţie între bilanţul contabil care se întocmeşte pe baza regulilor contabile ale codului de comerţ şi bilanţul fiscal care se determină conform regulilor legii fiscale. Ca atare, există o interdependenţă între cele două bilanţuri deoarece, pe de o parte,

40

bilanţul fiscal este bazat pe cel contabil, iar, pe de altă parte, dreptul fiscal obligă codificarea anumitor măsuri în bilanţul contabil pentru a beneficia de avantaje fiscale.

Spre deosebire de dreptul fiscal, normele contabile admit o evaluare la un nivel mai scăzut a elementelor activului circulant pentru a ţine cont de fluctuaţia viitoare a pieţei.

În privinţa evaluării stocurilor, în contabilitate nu este obligatorie luarea în consideraţie a cheltuielilor indirecte de producţie, în timp ce dreptul fiscal obligă la luarea în consideraţie a acestor cheltuieli.

Pasivul bilanţier conţine excedentul amortizărilor fiscale deductibile faţă de amortizările admise în contabilitate. Datoriile şi creanţele în monedă străină sunt menţionate la costul lor istoric în bilanţ.

În materie de impozitare a profitului, a fost introdusă o lege contabilă ce se aplică societăţilor comerciale începând cu 1 ianuarie 1987 şi care face referiri la metoda impozitului amânat.

În Italia relaţiile dintre contabilitate şi fiscalitate sunt foarte strânse deoarece beneficiul impozabil este calculat pornind de la rezultatul contabil, având la bază respectarea regulilor fiscale. Rezultatul raportului dintre contabilitate şi fiscalitate este aproape identic cu situaţia din Franţa.

În întreprinderi se practică două tipuri de bilanţuri: unul întocmit conform normelor Codului civil, care este puţin folosit în analizele de gestiune şi altul retratat, care serveşte ca bază pentru analiza financiară.

Întreprinderile italiene utilizează metoda de amortizare liniară, deoarece amortizarea degresivă este interzisă. De asemenea în materie de impozitare a profitului se aplică metoda impozitului exigibil.

În evaluarea stocurilor se aplică metoda “ultimul intrat – primul ieşit”, care protejează întreprinderile de efectele inflaţiei. Stocurile sunt evaluate la cea mai mică valoare dintre costul de revenire şi preţul pieţei. Din această cauză, în Italia nu există provizioane pentru deprecierea preţurilor şi nici pentru creşteri de preţuri.

Chiar dacă fiscalitatea impune unele reguli şi proceduri ea oferă şi posibilitatea de a alege un sistem de opţiuni care poate fi exploatat de întreprinderi: - alinierea regulilor contabile cu cele fiscale; - rezultatul contabil să fie apropiat de cel fiscal; - rezultatul să fie determinat fără să se mai facă apel la regulile prudenţei; - amortizările nu trebuie utilizate în scopul de a incita la investiţii, iar provizioanele sunt rar constituite.

În Regatul Unit legile fiscale au un efect mic asupra metodelor contabile. De exemplu: societăţile britanice pot opera deduceri fiscale autorizate de lege fără a le contabiliza. Se ajunge astfel ca bilanţul contabil să fie diferite de cel fiscal. Imaginea fidelă, ca principiu dominant al contabilităţii britanice, garantează o anumită libertate contabilului în elaborarea conturilor.

Amortizările contabile trebuie să fie reintegrate pentru determinarea rezultatului fiscal. În ceea ce priveşte evaluarea stocurilor, metoda “ultimul intrat, primul ieşit” este interzisă, fiind aplicată metoda “primul intrat, primul ieşit” care corespunde cerinţelor principiului imaginii fidele.

Sistemul fiscal britanic nu operează cu provizioane pentru pierderi de schimb valutar. Datoriile şi creanţele în monede străine sunt convertite la nivelul cursului de închidere, iar diferenţele de curs afectează rezultatul.

În România, legăturile dintre contabilitate şi fiscalitate se caracterizează prin faptul că fiscul împrumută multe reguli din contabilitate. Influenţele contabilităţii asupra dreptului fiscal se explică prin faptul că, pentru măsurarea materiei impozabile, fiscul a fost nevoit să găsească reguli de evaluare, de delimitare în timp, de amortizare etc. Ar fi fost inutilă crearea de reguli proprii, în condiţiile în care contabilitatea dispunea deja de proceduri consacrate.

41

Deoarece în România atât normele contabile cât şi cele fiscale sunt elaborate de către Ministerul Finanţelor, interdependenţa dintre contabilitate şi fiscalitate este foarte strânsă, făcând ca influenţele fiscului asupra contabilităţii să pară şi mai evidente.

Între dreptul fiscal şi dreptul contabil există o diferenţă ce se poate explica prin diferenţa de finalitate dintre cele două discipline[6]: în timp ce contabilitatea are ca obiectiv stabilirea bazelor de calcul pentru impozite, fiscalitatea are ca sarcină stabilirea regulilor care să se adapteze cât mai bine funcţiilor contabile. Bibliografie:

1. CONDOR , I., – Drept financiar, R.A.. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994 2. ISTRATE, C., – Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi,

2000 3. RISTEA, M., – Fiscalitatea şi contabilitatea întreprinderii, Editor Tribuna

Economică, Bucureşti, 1995 4. RISTEA, M., – Contabilitatea între fiscal şi gestionar, Editor Tribuna

Economică, Bucureşti, 1998 5. VALLE, A., – Economie des systemes fiscaux compares, PUF, Paris, 1994 6. VIANDIER, A., Ch. de Lauzengheim – Droit comptable, 2-èmé edition, Dallas,

Paris, 1993, p.7

42

PARTICULARITĂŢI ALE EFICIENŢEI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Conferenţiar univ. dr. Mihaela BÎRSAN Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

1. Specificul eficienţei în domeniul bancar

Ca orice societate comercială şi băncile îşi desfăşoară activitatea pe baza criteriului de profitabilitate, urmărind în mod permanent obţinerea de profit net în condiţii de riscuri specifice (evoluţia economică generală, restricţii impuse de banca centrală, insolvabilitatea, structura financiară a băncii), de care orice bancă trebuie să ţină seama în desfăşurarea activităţii sale.

Profitabilitatea este un indicator revelator al poziţiei competitive a unei bănci pe pieţe bancare şi al calităţii managementului său, şi asigură sănătatea sistemului bancar.

Abordate în manieră tradiţională băncile apar ca societăţi comerciale primitoare şi distribuitoare de capital. În calitatea lor de intermediari principali în relaţia economii - investiţii, băncile desfăşoară atât activităţi de mobilizare a resurselor agenţilor economici sau persoanelor fizice, temporar disponibile, cât şi de distribuire a acestora sub forma creditelor, în cadrul unui echilibru relativ între operaţiunile pasive şi active proprii.

În aceste condiţii dobânda este sursa principală de venit şi este evident că profitabilitatea unei bănci este cu atât mai mare cu cât diferenţa între dobânzile încasate şi cele plătite este mai mare. Dar, băncile îşi procură banii din mai multe surse la costuri diferite şi îi plasează în economie prin acordarea de credite sau achiziţionarea de titluri de valoare, obţinând venituri diferenţiate. Prin urmare, structura pasivelor bancare exercită o puternică influenţă asupra costului resurselor, iar cea a activelor ce compun portofoliul bancar determină volumul veniturilor obţinute.

Practica bancară tradiţională – bazată pe constituirea de depozite şi acordarea de credite – este astăzi doar o parte din activitatea tipică a băncilor, fiind adesea şi cel mai puţin profitabilă. Sursele majore de profitabilitate ale băncilor sunt tranzacţionarea pe pieţele financiare şi generarea veniturilor cu ajutorul comisioanelor. Această schimbare în structura profitului băncilor a avut un efect de ameliorare a profitabilităţii fără majorarea riscului de credit tradiţional care rezultă din portofoliile de credite.

Mai mult decât alte domenii activitatea bancară este una extrem de particulară [1] dacă avem în vedere atât funcţiile băncii cât şi caracteristicile de extremă volatilitate a majorităţii produselor şi serviciilor bancare şi din această cauză în managementul bancar legătura direct proporţională dintre profit şi risc este obligatorie. Băncile acţionează în condiţii de incertitudine mai mult decât organizaţiile nonbancare atât în domeniul resurselor care nu au o stabilitate cuantificabilă cât mai ales în domeniul plasamentelor care conţin un factor de risc prin natura lor.

Băncile doresc, evident, un profit cât mai mare din activităţile lor şi, în egală măsură, minimizarea riscurilor, de aceea performanţa bancară vizează mai întâi de toate determinarea solidităţii băncii, a gradului de expunere a acesteia în faţa diverselor categorii de risc şi mai apoi a nivelului de eficienţă al acesteia.

Din aceste considerente diagnosticul financiar asupra activităţii bancare are două componente:

- diagnosticul rentabilităţii (rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea economică) ; - diagnosticul riscurilor (riscul de exploatare, riscul financiar, riscul de faliment).

43

2. Eficienţă şi rentabilitate Profitul constituie, în economia de piaţă, raţiunea de a fi a oricărui agent economic,

fiind considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici ai producţiei (capitalul, pământul, munca) urmărit, din punct de vedere strategic, pe două orizonturi de timp: termen scurt şi termen mijlociu şi lung.

Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficienţa întregii activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare a eficienţei economice.

Referitor la eficienţa economică, metoda principală a analizei sistemelor economice o constituie analiza eficienţei acestora, ca atribut al acţiunii performante a agentului economic. (Performanţa economică reprezintă funcţia specifică, contribuţia firmei şi motivul existenţei acesteia. Firma funcţionează pentru a obţine performanţe şi rezultate economice).

În sens larg eficienţa înseamnă “Scop dorit cu efort minim” (principiul universal al lui Mauperţius sau principiul minimei acţiuni), punându-se întrebarea de la ce grad de concordanţă între rezultat şi scop începe eficienţa. Aceasta face ca, în definirea eficienţei economice să se aibă în vedere îmbinarea a două laturi, cantitativă şi calitativă, iar eficienţa economică să fie dată de relaţia:

eficienţă economică = economicitate × eficacitate, cu alte cuvinte “este eficientă acea acţiune care asigură atingerea scopului (eficacitate) în condiţii de cheltuieli minime (economicitate)”.

Măsurarea eficienţei economice se face ţinând cont de anumite criterii de eficienţă (grad de economisire, grad de valorificare, nivel de actualizare), în două variante:

- în mărime absolută, prin metoda diferenţei, obţinându-se soldurile intermediare de gestiune: marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul brut din exploatare), profit din exploatare, profit financiar, profit excepţional, profit net etc;

- în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficienţă, obţinuţi prin raportarea efectelor la efortul depus pentru obţinerea lor (efect util pe unitatea de cost antrenată) şi viceversa (cost specific pentru obţinerea unei unităţi de efect util) – rate ale rentabilităţii.

Determinată astfel, eficienţa activităţii bancare este uşor de monitorizat, şi orice demers managerial va fi în măsură să ducă la optimizarea activităţii bancare şi la valorificarea superioară a resurselor financiare mobilizate în bănci. 3. Indicatori ai profitabilităţii bancare

Activitatea complexă a băncilor comerciale, în special activitatea financiară, necesită o analiză financiară completă şi complexă a eficienţei şi performantei obţinute. Această analiză poate fi făcută prin:

A. - folosirea indicatorilor principali ai contului de rezultate (modelul francez) care pun în evidenţă particularităţi specifice ca expresii contabile ale activităţii bancare.

B. - folosirea indicatorilor de performanţă bancară, modele de calcul ale acestora putând fi dezvoltate pentru determinarea influenţei factorilor asupra evoluţiei fiecăruia dintre indicatori;

C. - folosirea sistemului de rate recomandat de Comisia Bancară din Franţa şi anume: - ratele de structură şi de activitate; - ratele de exploatare şi de rezultate; - ratele de gestiune. D. - analiza riscurilor asumate, dată fiind aversiunea băncilor faţă de risc. 3.1. Indicatorii principali ai contului de rezultate Măsurarea performanţelor (şi implicit a riscurilor) are în primul rând o determinare

contabilă, regăsită în contul de rezultate. Principalele solduri şi regrupări ale contului de rezultate sunt prezentate astfel [2]:

Veniturile exploatării bancare

44

(-) datoriile exploatării bancare (=) Venitul Net Bancar (VNB) (+) alte venituri ale exploatării (-) datorii generale ale exploatării (-) alte datorii ale exploatării (=) Rezultatul Brut al Exploatării (RBE) (-) amortismente şi provizioane (+) soldul ajustărilor de valoare şi al dotărilor-retragerilor din provizioane pentru

riscurile bancare generale (=) rezultatul exploatării (+) rezultatul excepţional (-) impozit (=) rezultatul exerciţiului (1) Venitul net bancar (VNB) – venit ce se degajă din activitatea de intermediere

financiară şi de prestator de servicii al băncii. Ca structură, venitul net bancar este constituit din venituri nete din dobânzi şi asimilate (comisioane) şi este asimilat valorii adăugate în cadrul întreprinderilor (sau producţie bancară asimilat în valoare absolută la calcularea PIB). Analiza profitabilităţii începe prin considerarea structurii veniturilor unei bănci şi ale componentelor acestora – venituri din dobândă, venituri din comisioane bazate pe tranzacţii, venituri din tranzacţionare şi alte surse de venituri – şi tendinţele de-a lungul perioadei de observare. Sunt comparate, în acelaşi scop, alcătuirea diverselor categorii de active cu alcătuirea veniturilor brute determinându-se exact modul în care sunt angajate activele băncii şi dacă veniturile generate sunt obţinute “acolo unde se consumă energia” [3]. Acest lucru permite analistului să determine calitatea şi stabilitatea profitului unei bănci, inclusiv sursele acestuia şi modificările în structura lor.

(2) Rezultatul brut din exploatare (RBE) - expresia activităţii obişnuite, normale a băncii, după luarea în considerare a costurilor de funcţionare. Este folosit mai ales în compararea activităţii bancare desfăşurate în condiţii diferite şi se calculează cu relaţia:

RBE = VNB – Ch. generale de exploatare – dotaţii pentru amortismente Astfel, băncile cu o reţea extinsă vor avea cheltuieli mai mari de reţea dar şi resurse

mai ieftine, în timp ce băncile cu reţea de proporţii mai reduse vor avea cheltuieli de reţea mai mici dar şi resurse mai scumpe, un întreprinzător interesat în domeniul bancar putând opta pentru una din cele două variante.

(3) Rezultatul net bancar (RNB) – profitul - reprezintă rezultatul final care reflectă efectele nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci într-un exerciţiu financiar, impactul riscurilor asupra rezultatelor bancare şi se determină pe baza rezultatului brut din exploatare cu relaţia:

RNB = RBE – dotaţii privind provizioanele asupra creanţelor şi operaţiunilor extrabilanţiere – dotaţii privind fondul general de riscuri + Rezultate excepţionale – impozite

Rezerva potenţială de creştere a rentabilităţii bancare o reprezintă monitorizarea cheltuielilor generale impunându-se, ca o cale de perfecţionare a gestiunii bancare, gestiunea internă a costurilor bancare.

3.2. Indicatori de performanţă bancară Pentru evaluarea stării economice şi financiare a băncilor, literatura de specialitate

[4,5] propune utilizarea următorului sistem de indicatori de performanţă bancară : (1) marja netă din dobânzi (rata veniturilor din dobânzi); (2) rata profitului; (3) rata utilizării activelor; (4) rata rentabilităţii economice (ROA); (5) rentabilitatea financiară (a capitalului - ROE); (6) efectul de pârghie (gradul de îndatorare).

45

Problema utilizării indicatorilor - expresii sintetice ale situaţiei de fapt - este importantă şi comportă nuanţe diferite pentru că:

- exprimarea cifrică a nivelului anumitor indicatori oferă o imagine în acelaşi timp sintetică şi cuprinzătoare (fără a fi completă) a rezultatelor activităţii unei bănci;

- calculul în dinamică a indicatorilor performanţei bancare dă posibilitatea, pe de o parte, de a compara nivelurile acestora faţă de anumite valori de referinţă şi a stabili astfel, tendinţa de evoluţie a activităţii bancare, iar pe de altă parte, se pot efectua analize pertinente şi relevante în legătură cu factorii care au influenţat evoluţia, în sens pozitiv sau negativ a indicatorilor în cauză.

În urma acestui ultim tip de analiză (pe factori de influenţă) se pot stabili măsuri pentru: îmbunătăţirea echilibrului între plasamente şi resurse; raţionalizarea cheltuielilor de funcţionare; optimizarea numărului de clienţi, a volumului produselor şi serviciilor bancare oferite clienţilor etc.

(1) Marja netă din dobânzi (rata veniturilor din dobânzi Rvd) exprimă raportul dintre venitul net din dobânzi (diferenţa dintre dobânzi încasate şi dobânzi plătite) pe de o parte şi activele valorificate, pe de altă parte.

100⋅−

=Av

DpDiRvd

în care: Rvd - rata veniturilor din dobânzi; Dî - dobânzi încasate; Dp - dobânzi plătite; Av - active valorificate Av = TA – AN ; în care: TA = total active; AN = active nevalorificate (în activitatea de acordare a creditelor).

Activele valorificate, ca noţiune, reprezintă diferenţa dintre totalul activului bilanţier şi suma următoarelor elemente de activ: casa, mijloace fixe, obiecte de inventar, decontări şi debitori, alte active, care însumate formează activele nevalorificate. Conceptele active valorificate şi active nevalorificate se referă la implicarea activului băncii în activitatea de acordare a creditelor.

O valoare mare a acestui indicator, deci un venit net din dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al activelor exprimă o activitate profitabilă (colectare şi redistribuire de capital), deci un bun management al activelor şi pasivelor. De asemenea, o marjă netă din dobânzi ridicată poate fi obţinută pe seama angajării în activităţi riscante.

Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuieli mari cu dobânzile (dependenţă de pasive volatile, pe termen scurt), dar şi o atitudine mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici.

Marja din dobânzi ridicată este caracteristică băncilor de detaliu (retail), care au o largă reţea de sucursale, filiale, agenţii în teritoriu, ce îşi procură resursele la un preţ scăzut, în timp ce băncile cu ridicata (banca centrală) au o marjă mai scăzută datorită unui cost al procurării fondurilor mai ridicate.

(2) Rata profitului se calculează şi în domeniul bancar ca expresie a raportului procentual dintre profitul net şi veniturile totale, cu relaţia:

100⋅=VTPnRpr

în care: Pn - profit net; VT - venituri totale.

46

Acest indicator reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente gestionării resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii.

Mărimea acestui indicator depinde, în primul rând, de raportul între veniturile şi cheltuielile bancare şi în al doilea rând de structura veniturilor şi costurilor bancare. Se poate calcula şi pe diferite grupe de activităţi bancare. Relaţia de calcul devine:

( )100⋅

++

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛++++++−++

=AviComiDi

priPvRAchChadmCompDpAviComiDi

Rpr

în care: Dî - dobânzi încasate; Comî - comisioane încasate; Avî - alte venituri încasate; Dp - dobânzi plătite; Comp - comisioane plătite; Chadm - cheltuieli administrative; Ach - alte cheltuieli; R - rezerve; Pv - prelevări; i/pr - impozit pe profit.

(3) Rata utilizării activelor reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc câştig. Mărimea acestui indicator depinde de mărimea dobânzii pe piaţă şi de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se realizează pentru un anumit nivel dat al ratei dobânzii pe piaţă prin creşterea ponderii activelor care aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt, însă, şi cele mai riscante, creşterea nu poate fi nelimitată pentru că şi posturile de active nevalorificate sunt necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii bancare.

100⋅=ATVTRUA

VT = venituri totale; AT = active totale, în care:

AT = Ds + Ags + Agmls + Pops + Popml + Dbnr + ΣDai + Mbv + ΣPti + An Ds - credite preluate de stat în datoria publică cf. Lg. 80/1991 Ags - credite acordate pe termen scurt agenţilor economici; Agmls - credite acordate pe termen mediu şi lung agenţilor economici; Pops - credite acordate pe termen scurt populaţiei; Popml - credite acordate pe termen mediu şi lung populaţiei; Dbnr - rezerve obligatorii la BNR; ΣDai - disponibil în lei la alte bănci comerciale; Mbv - mijloace băneşti (disponibil) în valută; ΣPti - participaţii la capitalul altor societăţi bancare; AN - active nevalorificate.

(4) Legat de activele băncii se calculează şi rata rentabilităţii economice (profit la active) sau rentabilitatea activelor ROA (return on assets) - indicator ce reflectă efectul capacităţii manageriale în utilizarea eficientă a resurselor băncii (pentru a obţine profit), şi exprimă venitul net generat de fiecare leu plasat. Se apreciază în literatura de specialitate că rata rentabilităţii economice este cel mai relevant indicator al eficienţei bancare, deoarece exprimă rezultatul (profitul net) în funcţie de modul specific al procesului intermedierii

47

bancare de optimizare a operaţiunilor active, în condiţiile unui volum dat al resurselor. Relaţia de calcul este:

100⋅=ATPnRre

în care: Pn - profit net; AT = active totale

(5) Rata rentabilităţii financiare numit şi rentabilitatea capitalului propriu sau return on equity (ROE) măsoară profitabilitatea din perspectiva acţionarilor (prin rata de recuperare a investiţiei acţionarilor în bancă) şi se determină prin raportul procentual dintre profitul net şi capital (propriu).

Indicatorul arată proprietarilor (acţionarilor) eficienţa cu care echipa managerială le utilizează capitalul investit în bancă. Este de dorit ca rata rentabilităţii financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piaţă şi a inflaţiei pentru a face atractive acţiunile băncii şi a creşte cursul lor bursier. Relaţia de calcul este:

100⋅=KprPnRrf

în care: Pn – profit net; Kpr – capital propriu.

Satisfacerea acţionarilor impune ca rata de recuperare a investiţiei să fie mai mare decât rata medie a dobânzii ajustată cu rata inflaţiei. Creşterea inflaţiei duce inevitabil la scăderea câştigurilor aferente acţiunilor pe care acţionarii le posedă, ceea ce face ca şi valoarea capitalului propriu al băncii să scadă, afectând dezvoltarea pe viitor a băncii.

Măsurile care se impun se referă la următoarele aspecte: - controlul sistematic asupra cheltuielilor de exploatare, astfel încât rezultatul din

exploatare să se menţină la un nivel cât mai ridicat; - controlul atent al expunerii băncii la risc, astfel încât gestiunea acestora să nu coste

mult banca; - ridicarea calităţii portofoliului de credite, astfel încât provizioanele şi pierderile

aferente creditelor neperformante să afecteze cât mai puţin venitul din exploatare al băncii. În forma prezentată indicatorul nu este însă suficient pentru a oferi informaţii

complete managementului băncii, motiv pentru care pentru o analiză aprofundată el se descompune în următorii indicatori parţiali:

KprAT

ATVT

VTPnROE ×⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅×⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅= 100100

ROE = Rpn x RUA x Gî = ROA x Gî în care: Rpn – rata profitului net; RUA – rata utilizării activelor; Gî – grad de îndatorare.

Fiecare indicator parţial surprinde diferite aspecte ale eficienţei astfel: - rata profitului net reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de managementul băncii,

aferente gestionării resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii; - rata utilizării activelor reflectă capacitatea managementului de a investi în active

care aduc câştig; - gradul de îndatorare reflectă capacitatea managementului de a concura cu celelalte

bănci privind atragerea sumelor disponibile în economie, un nivel mare al acestui indicator semnificând o rentabilitate mare a capitalului propriu.

48

Dacă aceşti indicatori înregistrează niveluri în scădere se impun analize detaliate cu privire la cauzele unor astfel de evoluţii.

(6) Efectul de pârghie (multiplicatorul de fonduri proprii) sau gradul de îndatorare (Gî) exprimă raportul dintre activele totale (capitalul împrumutat) şi capital propriu. Este un indicator de structură şi are în general valori mai mari de 10. Reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu (a rentabilităţii financiare). Acest indicator variază invers proporţional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cât ponderea capitalului propriu este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea. O pondere mai mică a capitalului propriu semnifică un risc bancar şi un efect de pârghie mai mare. Cu alte cuvinte efectul de pârghie compară activele cu fondurile proprii astfel că o valoare mare a acestui indicator arată un grad mare de îndatorare. El sugerează că un randament mai mare al fondurilor proprii poate fi obţinut fie prin majorarea acţiunilor, fie prin creşterea gradului de îndatorare. Relaţia de calcul este:

KprATGi =

în care: AT – active totale (capital împrumutat); Kpr – capital propriu. Concluzii

Un sistem bancar sănătos este construit pe bănci profitabile şi capitalizate în mod adecvat. Profitabilitatea, sub forma profiturilor realizate este, de regulă, una din sursele cheie ale generării capitalului iar profitul reprezintă rezultatul final care reflectă efectele nete ale politicilor şi activităţilor unei bănci într-un exerciţiu financiar. Profitabilitatea este de obicei evaluată, integral sau parţial , printr-un set de indicatori financiari, supuşi observaţiei de-a lungul unei perioade de timp pentru a detecta tendinţele profitabilităţii. Analiza modificării diverşilor indicatori în timp relevă modificările politicilor şi strategiilor băncii şi/sau a mediului său de afaceri.

Bibliografie:

1. Rotaru, C., „Managementul performanţei bancare”, Editura Expert, Bucureşti, 2001 2. Basno, C., Dardac, N., „Management bancar”, Editura Economică, Bucureşti, 2002 3. Greuning, van, H., Brajovic Bratanovic, S., „Analiza şi managementul riscului

bancar”, Editura IRECSON, Bucureşti, 2004 4. Manolescu, Gh., Sîrbea Deaconescu, A., „Management bancar”, Editura Fundaţiei

„România de mâine”, Bucureşti, 2001 5. Stoica, M., „Management bancar”, Editura Economică, Bucureşti, 1999

49

UTILIZAREA INSTRUMENTELOR CONTABILITĂŢII FINANCIARE ÎN PROCESUL DE ASISTARE A DECIZIILOR

Asistent univ.drd. Florin BOGHEAN Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Informaţia, în general, şi cea economică, în particular, sunt principalele surse folosite în procesul de asistare a deciziilor de către management, care permit examinarea critică a modului de utilizare a resurselor materiale, umane şi naturale.

Valorificarea optimă a informaţiei economice este posibilă numai în cadrul sistemelor informaţionale ale firmelor a căror funcţie de bază este de a vehicula o cantitate raţională de informaţii, pe baza cărora să se ia decizii economice bine argumentate pe toate treptele organizatorice ale entităţii. Principala sursă de date a sistemului informaţional economic al firmei, şi totodată, una dintre componentele de bază ale acestuia, este contabilitatea.

Practica contabilă este o activitate desfăşurată în câmpul de acţiune al cel puţin trei

protagonişti, în al căror joc de interese apar adesea fenomene de divergenţă şi chiar de contradicţie, şi anume:

• Administratorii firmelor; • Profesioniştii-contabili, respectiv persoanele însărcinate cu organizarea şi conducerea

contabilităţii, precum şi cu garantarea credibilităţii informaţiei contabile; • utilizatorii informaţiilor furnizate de contabilitate pentru a diagnostica şi lua decizii,

cum ar fi: investitorii actuali sau potenţiali, furnizori, clienţi, creditori, salariaţi, organisme ale statului, publicul. Dacă se face o analiză cu privire la întrepătrunderea intereselor managerilor,

profesioniştilor - contabili şi a altor categorii de utilizatori ai informaţiilor contabile rezultă mai multe nivele posibile de organizare a sistemelor informaţionale contabile ale firmei care se situează ca sferă de cuprindere şi complexitate între două extreme:

1. Organizarea unui sistem informaţional contabil al firmei integrat care să furnizeze toate informaţiile contabile pe care firma este dispusă să le finanţeze şi să le difuzeze.

2. Organizarea unor sisteme informaţionale contabile ale firmei pe criterii de profitabilitate.

Raportul de forţe dintre interesele managerilor firmelor, profesioniştilor-contabili şi utilizatorii din afara firmei ai informaţiei contabile, modifică frecvent atât obiectul şi sfera generală de cuprindere a obiectului contabilităţii cât şi raportul dintre contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune. Arbitrajul general între aceste raporturi de interese se realizează prin normarea sau normalizarea contabilităţii, prin care se încearcă armonizarea tuturor funcţiilor ce-i sunt atribuite: mijloc de probă în justiţie, instrument de control şi de dare de seamă, instrument economic de gestiune, element de arbitraj între agenţii economici.

Contabilitatea financiară are ca principal obiectiv de a oferi o reprezentare specifică întreprinderii prin intermediul documentelor de sinteză, informând astfel partenerii economici şi sociali ai întreprinderii cu privire la situaţia financiară, performanţele şi activităţile acestea.

Contabilitatea financiară are un rol dublu, ea este în plan extern un instrument de verificare şi de probă şi un instrument de comunicare financiară, prin informaţiile furnizate utilizatorilor externi, iar în plan intern un instrument de gestiune la dispoziţia managerilor.

Alături de rolul pe care îl are în a controla modul de gestionare a resurselor şi în a contribui la luarea deciziilor de către diverşi utilizatori, contabilitatea financiară a dobândit în sec. XX un rol de reglare socială.

50

Contabilitatea este văzută ca un sistem de informare, adică un ansamblu de elemente, resurse umane şi materiale, care permit culegerea, prelucrarea, stocarea şi comunicarea informaţiilor, în vederea luării deciziilor.

Activităţile informaţionale specifice domeniului contabil sunt cele care privesc producerea şi utilizarea informaţiei contabile şi se traduce în acţiuni care vizează crearea, colectarea, păstrarea, transformarea datelor şi apoi difuzarea informaţiilor. Aceste activităţi presupun efectuarea operaţiilor de înregistrare şi de calcul, precum şi acţiunilor de analiză, interpretare, grupare, sinteză a datelor şi utilizarea informaţiilor în luarea deciziilor.

Contabilitatea financiară se diferenţiază de alte sisteme de informare sub trei planuri: Planul 1.

Specificitatea principiilor pe care la aplică. În privinţa modului în care principiile contabile intervin în procesul de reprezentare

unii autori apreciază că principiile contabile sunt rezultatul constrângerilor generale inerente ale tuturor activităţilor de modelare şi, mai ales, al obligaţiilor juridice rezultate din jocurile sociale şi interesele contradictorii care înconjoară contabilitatea. Planul 2.

Specificitatea datelor tratate. Datele tratate în contabilitatea financiară se caracterizează prin aceea că sunt

exprimate în unităţi monetare. Contabilitatea efectuează reprezentarea unei părţi din realitatea întreprinderii şi nu reţine decât aspectele monetare ale tranzacţiilor. Planul 3.

Specificitatea metodelor tratate. Metodele de tratare ale contabilităţii financiare sunt influenţate de alegeri colective

care se exprimă prin norme şi reguli legale: - utilizarea unei terminologii şi a unui formalism specific(contabilitatea are un

vocabular propriu) - normalizarea şi reglementarea situaţiilor financiare conform standardelor

internaţionale de contabilitate - utilizarea de proceduri care pun accentul pe control şi verificare pentru a garanta

fiabilitatea tratamentelor - utilizarea de metode şi principii specifice.

Obiectivul unui sistem contabil este să furnizeze informaţii de natură financiară privind entitatea studiată.

Aceste informaţii de referă la situaţia financiară şi performanţele unei entităţi şi sunt destinate utilizatorilor în vederea luării deciziilor.

Într-o întreprindere, modul de luare al deciziilor poate fi centralizat sau descentralizat. Studiile au demonstrat că o centralizare în luarea deciziilor prevalează influenţa şi viziunea managerilor în difuzarea informaţiei contabile. O autonomie, îmbinată cu o descentralizare a conducerii întreprinderii, conferă serviciului financiar–contabil posibilitatea să impună propria viziune în difuzarea informaţiei.

Deciziile de prezentare şi difuzare a informaţiei sunt decizii colective, în care sunt implicaţi managerul, directorul financiar, serviciile specializate, informaţia difuzată fiind rezultatul unui consens şi al unui compromis între aceştia.

Dacă o întreprindere caută noi surse de finanţare pe piaţa financiară, ea va fi tentată să îmbunătăţească imaginea pentru a fi atractivă. În aceste condiţii, întreprinderea are interes să amelioreze calitatea informaţiei contabile în situaţiile financiare din perioada precedentă deciziei de refinanţare. Când o întreprindere are nevoie de noi lichidităţi, ea trebuie să atragă investitorii şi va dori să o facă obţinând un cost al capitalului cât mai mic.

Difuzarea informaţiilor contabile conduce la reducerea asimetriei informaţionale între manageri şi investitorii potenţiali, facilitându–le acestora din urmă previziunile şi anticipările legate de investiţie. Dacă investiţia este tentantă se creează o concurenţă între investitorii

51

instituţionalizaţi şi micii acţionari, această concurenţă generează creşterea cursului acţiunilor pe care doar investitorii instituţionalizaţi sunt capabili să o susţină.

Decizia tranzacţionării acţiunilor pe o piaţă străină aduce pentru întreprindere costuri suplimentare de difuzare, adaptarea sistemului informatic şi modificarea standardelor de audit. Întreprinderile, luând în considerare aceste costuri, vor căuta o piaţă financiară străină, care solicită informaţii contabile inferioare celor pe care ea le obţine şi le difuzează.

Studiile empirice au urmărit incidenţa deciziilor de refinanţare asupra informaţiilor contabile difuzate şi a calităţii acestora şi au relevat concluzii contradictorii:

- în momentul majorării capitalului, informaţiile difuzate în rapoartele anuale şi în presa financiară sunt foarte bogate. Această ameliorare este temporară sau limitată la întreprinderile care realizează o creştere de capital pentru prima dată.

- căutarea de noi lichidităţi în străinătate nu pare să aibă o influenţă pozitivă asupra difuzării informaţiilor pe piaţa mondială.

- dacă numărul întreprinderilor care caută noi capitaluri creşte în cursul unei perioade, difuzarea informaţiilor previzionale rămâne constantă.

- întreprinderile care recurg uşor la piaţa financiară difuzează informaţii previzionale în plus, dar nu schimbă nimic în oferta lor în momentul lansării operaţiei de refinanţare.

Există o serie de factori care influenţează modul de organizare a sistemului informaţional contabil, şi anume: mărimea întreprinderii, modul de luare a deciziilor centralizat sau descentralizat, interdependenţa dintre serviciul financiar contabil şi celelalte structuri organizatorice din întreprindere, poziţia atribuită serviciului contabil în cadrul întreprinderii, utilizarea noilor tehnologii şi produse informatice în prelucrarea şi comunicarea informaţiei contabile, concepţia monistă sau dualistă în organizarea sistemului contabil, modul de obţinere a informaţiilor interne şi a informaţiilor externe, influenţa exercitată de organele de conducere şi de control dintr-o întreprindere.

Elaborarea unui sistem informaţional integrat, care să reunească toate structurile organizatorice dintr-o întreprindere, în cadrul căreia sistemul contabil informaţional este chemat să răspundă tuturor nevoilor informaţionale formulate de celelalte servicii şi compartimente asigură un volum de informaţii mare şi o calitate sporită a informaţiilor difuzate. Dacă celelalte structuri organizatorice dintr-o întreprindere nu-şi exprimă nevoile şi nu există un dialog, un schimb de informaţii constant şi reiterativ, difuzarea şi calitatea informaţiilor contabile vor fi influenţate în sens negativ.

IASC, în cadrul său contabil conceptual, impune neutralitatea ca o caracteristică de calitate a situaţiilor financiare: ”pentru a fi fiabilă informaţia conţinută în situaţiile financiare trebuie să fie neutră. Situaţiile financiare nu sunt neutre dacă, prin soluţie sau modul de prezentare a informaţiei, influenţează luările de decizii sau judecată, astfel încât să se obţină un rezultat predeterminant.” Chiar dacă IASC cere respectarea neutralităţii ca un criteriu de calitate al informaţiei contabile, acesta nu poate fi valid decât dacă ne raportăm la un anumit sistem contabil, la un tip de contabilitate. Astfel, existenţa şi definirea unor concepte fundamentale în contabilitate în mod diferit ne fac să apreciem că informaţia contabilă este subiectivă şi că sistemul contabil nu poate fi neutru, obiectiv, ci subiectiv.

Contabilitatea reprezintă principala sursă de informaţii pentru conducerea întreprinderii în vederea administrării, previzionării şi controlului activităţii.

Prin informaţiile pe care le oferă, sistemul contabil al întreprinderii trebuie să servească fundamentării deciziilor managerilor. Conducerea întreprinderii foloseşte informaţiile contabile nu numai pentru a lua decizii, ci şi ca pe o cale importantă de comunicare cu utilizatorii externi. Difuzarea şi publicarea situaţiilor financiare reprezintă principalul mod de comunicare a informaţiilor contabile către aceştia. Relaţiile ce se stabilesc între conducerea întreprinderii şi utilizatorii externi generează şi o serie întreagă de costuri. Rolul informaţiilor contabile în reglarea acestor relaţii este esenţial. Ţinând cont de gradul de difuzare şi de acces la informaţii vom spune că întreprinderea obţine şi utilizează două tipuri de informaţii: informaţii private şi informaţii publice.

52

Rolul şi poziţia compartimentului financiar–contabil în cadrul întreprinderii condiţionează producţia şi difuzarea informaţiei contabile. Trebuie luate în considerare următoarele aspecte care, în funcţie de poziţia serviciului contabil, asigură un grad mai mare sau mai mic de difuzare: capacitatea serviciului contabil de a produce informaţiile contabile reglementate şi de a se adapta schimbărilor impuse de modificarea normelor contabile şi a practicilor de difuzare reglementate:

- capacitatea serviciului contabil de a evalua şi a răspunde cererilor de informaţie formulate de utilizatorii interni şi externi;

- implicarea serviciului contabil în deciziile de producţie; refinanţare şi gestiune curentă a întreprinderii;

- capacitatea serviciului contabil de a reduce incertitudinile rezultate din relaţiile întreprinderii cu mediul exterior;

- formalizarea informaţiei difuzate şi continuitatea difuzării informaţiilor. Potrivit Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat

de IASC, utilizatorii informaţiilor contabile sunt: 1. investitorii actuali şi potenţiali, care sunt preocupaţi de riscul inerent al tranzacţiilor şi

de beneficiul adus de investiţiile lor. Ei au nevoie de informaţii pentru a decide dacă trebuie să vândă sau să cumpere, respectiv de informaţii care să le permită să evalueze capacitatea întreprinderii de a plăti dividende;

2. personalul angajat şi grupurile lor reprezentative (sindicate), care sunt interesaţi în obţinerea de informaţii privind evaluarea capacităţii întreprinderii de a oferi salarii, pensii şi alte avantaje, precum şi oportunităţi profesionale;

3. creditorii financiari, care sunt interesaţi de informaţiile care să le permită să evalueze dacă împrumuturile acordate şi dobânzile aferente vor putea fi rambursate, respectiv plătite, la scadenţă;

4. furnizorii şi alţi creditori comerciali, care sunt interesaţi de informaţiile care să le permită să evalueze dacă sumele ce le sunt datorate vor putea fi plătite la scadenţă. Ei sunt interesaţi de informaţii pe termen scurt decât creditorii financiari, cu excepţia cazului în care sunt dependenţi de continuitatea activităţii întreprinderii în calitate de principal client;

5. clienţii, care sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei întreprinderi, în special atunci când au o colaborare pe termen lung cu întreprinderea respectivă sau sunt dependenţi de ea(situaţia în care entitatea patrimonială deţine o poziţie de monopol sau oligopol);

6. Guvernul şi instituţiile sale, care sunt interesate de alocarea resurselor şi, implicit, de activitatea întreprinderilor, pentru a determina politica fiscală, calculul produsului intern brut şi a altor indicatori statistici macroeconomici;

7. publicul, care este interesat în diverse moduri de activitatea firmelor, cum ar fi, de exemplu, ofertele de locuri de muncă, ofertele de bunuri şi servicii ale furnizorilor locali, evoluţiile curente şi tendinţele legate de prosperitatea întreprinderilor şi a sferei de activitate a acestora. Cadrul conceptual contabil IASC nu face nici o ierarhizare a importanţei categoriilor

de utilizatori ai informaţiei contabile, dar implicit, rezultă că, dacă sunt satisfăcuţi investitorii (aceştia sunt ofertanţii de capital de risc al întreprinderii) şi creditorii, ceilalţi utilizatori trebuie sa fie mulţumiţi cu informaţia contabilă care se oferă investitorilor şi creditorilor.

Contabilitatea nu este doar un instrument, ea este un fenomen social traversat de contradicţiile societăţii, devenind o miză pentru diferiţi protagonişti ai vieţii economico-sociale, fiecare încercând să profite în funcţie de interesele sale.

53

Bibliografie: 1. Pop, A., – Contabilitate financiară românească armonizată cu Directivele contabile

europene şi cu Standardele internaţionale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002.

2. Feleagă, N., – Contabilitate financiară, vol.1, Editura Atheneum, Bucureşti, 1994. 3. Matiş, D., – Contabilitatea operaţiunilor speciale, Editura Intelcredo, Deva, 2003. 4. Pântea I. – Contabilitatea financiară a agenţilor economici din România , Ediţia a III-a,

Editura Intelcredo, Deva,1999.

54

ANALIZA RISCULUI ÎN CREDITAREA AGENŢILOR ECONOMICI

Preparator univ. Iulian CONDRATOV, Universitatea “ŞTEFAN CEL MARE” Suceava,

Conferenţiar univ. dr.Valentin HAPENCIUC, Universitatea “ŞTEFAN CEL MARE” Suceava

Abstract For the most part of the universal banks, the credit remains the basic activity. The lost

caused by the borrowers insolvency is a part of credit activity. The risk is found today in the core of banking business. The risks administration is the master key of modern banks with commercial activity. 1. Aspecte generale privind riscul în activitatea de creditare şi politici de management al acestuia

Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase, cum au fost cele legate de băncile Herstatt, Ambrosiano şi Barings, ci pot pune în cauză stabilitatea întregului sistem bancar chiar şi în ţări în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat.

Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntă cu volatilitatea crescută şi cu repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În acest caz vorbim despre riscul sistemic. Apariţia sa este pusă în legătură şi cu creşterea semnificativă a volumului de tranzacţii cu produse financiare derivate (swaps, futures, options).

Activitatea de creditare implică un risc prin însuşi faptul că este foarte uşor să dai bani cu împrumut, dar sunt situaţii în care este o artă să reuşeşti să-i recuperezi.

Riscul de credit poate fi definit ca riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor, ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligaţiilor contractuale.

Riscul bancar are două componente: incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor; expunerea la pierdere.

Putem afirma că riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.

Decizia de creditare se bazează pe elemente de anticipare din activitatea împrumutatului (realizarea cash flowului previzionat şi a unor indicatori financiari), ceea ce implică evaluarea riscului şi acceptarea lui în cunoştinţă de cauză. În consecinţă, riscul nu poate fi evitat, ci doar prevenit şi diminuat.

În acest sens, pe lângă normele de prudenţialitate şi de limitare a riscului de credit emise de Banca Naţională a României, fiecare societate bancară reglementează şi gestionează acest risc conform normelor şi procedurilor proprii de management al riscurilor. Riscul de credit înglobează atât riscul în activitatea de creditare propriu-zisă, cât şi din alte tranzacţii iniţiate pentru clienţii băncii, cum sunt: emiterea de scrisori de garanţie, deschiderea / confirmarea de acreditive, scontarea unor efecte de comerţ prezentate de clienţi, investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, alte facilităţi acordate clienţilor.

2. Limitarea gradului de risc de credit

Banca Naţională a României limitează riscul de credit şi prin intermediul indicatorului de solvabilitate. Potrivit reglementărilor, limita minimă a indicatorului, calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi expunerea netă aferentă activelor bilanţiere şi

55

elementelor din afara bilanţului este de 12 %, iar cea calculată în raport de capitalul propriu 8%. Astfel, pentru a se încadra permanent în limitele stabilite de Banca Naţională a României, băncile comerciale asigură evidenţa conturilor de activ, în special credite, pe entităţi de risc. De exemplu, pentru un agent economic, se analizează distinct fiecare dintre creditele angajate, evidenţiindu-se separat şi toate creanţele aferente.

Prin intermediul Normelor nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, Banca Naţionala a României stabileşte gradele de risc de credit în următoarele rubrici distincte:

a. ”Grad de risc de credit 0 %”; b. ”Grad de risc de credit 20 %”; c. ”Grad de risc de credit 50 %”; d. ”Grad de risc de credit 100 %”. Încadrarea creditelor în unul din gradele de risc menţionate este în funcţie de

entitatea de risc căreia i s-a acordat creditul sau de garanţiile aferente În general, însă, pentru creditele acordate agenţilor economici, gradul de risc de

credit este 100 %, situaţie în care expunerea brută (valoarea creditului şi creanţelor aferente), este egală cu expunerea netă, deoarece ponderarea cu procentul aferent riscului de credit nu diminuează expunerea. De aceea, pentru diminuarea expunerii nete, cea care rezultă din ponderarea cu gradul de risc de credit şi se ia în calcul la stabilirea indicatorului de solvabilitate, foarte importante sunt garanţiile date în favoarea băncii.

Menţinerea solvabilităţii este o necesitate care asigură buna funcţionare a instituţiei bancare, iar lipsa lichidităţii sau imposibilitatea procurării acesteia poate echivala cu falimentul. Reducerea semnificativă a rentabilităţii pe perioada unui exerciţiu financiar nu conduce imediat la insolvabilitate, chiar dacă pe termen lung supravieţuirea băncii poate fi repusă în cauză.

Printre bancheri este utilizată metafora: „lichiditatea este respiraţia băncii”. Astfel, insuficienţa lichidităţilor poate afecta semnificativ activitatea curentă şi antrenează costuri financiare şi de imagine importante.

Băncile trebuie să-şi previzioneze cu mare acurateţe nevoile de lichiditate, aşa încât fluctuaţiile cash-flow-ului să se înscrie în proiecţiile efectuate.

Contul de rezultate oferă informaţii care permit aprecierea situaţiei economice a băncii. Pe de o parte, acţionarii vor ţine seama de aceste informaţii în fundamentarea deciziilor de plasament, iar pe de altă parte autorităţile de supraveghere urmăresc situaţia principalelor posturi care trasează modul de obţinere a profitului şi repartizarea acestuia.

În situaţia în care banca doreşte creşterea volumului de credite net fără a putea reduce gradul de risc al acestora, ea trebuie să-şi majoreze capitalurile proprii şi fondurile proprii pentru a se încadra în nivelul stabilit al indicatorului de solvabilitate. Una din căi este şi capitalizarea profitului net. Dacă pentru băncile cu capital majoritar privat structura repartizării profitului net este stabilită de acţionari, pentru băncile cu capital majoritar de stat structura repartizării profitului net a fost modificată, începând cu 2001 de Guvern prin creşterea dividendelor distribuite acţionarilor de la 40 % la minim 50 % şi reducerea corespunzătoare a fondurilor de dezvoltare rămase la dispoziţia băncii.

Gestiunea modernă a risscurilor bancare presupune următoarele elemente: o identificarea riscurilor - are în vedere inventarierea poziţiilor riscante care pot afecta

rezultatul băncii; o cuantificarea riscurilor - presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale

producerii unei situaţii de risc asupra profitului bancar; o elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor - prin aplicarea unor

instrumente specifice; o controlul riscurilor - este necesar pentru a verifica dacă reglementările bancare sunt

respectate şi dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate. o evaluarea performanţelor .- presupune măsurarea performanţelor obţinute în urma

acoperirii la expunerile la risc. Necesitatea evaluării performanţelor acoperirii la

56

riscuri închide procesul de gestiune. Măsurarea performanţelor acoperirii arată calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi pe cele slabe ale acesteia.

3. Centrala Riscurilor Bancare

Una dintre problemele cu care s-a confruntat o bancă comercială în perioada de tranziţie a fost lipsa de informaţii despre nivelul de expunere al clienţilor săi faţă de celelalte bănci. Asociaţia Română Băncilor nu a reuşit să determine o colaborare între bănci chiar dacă au existat unele reglementări legale privind limitarea deschiderii de conturi la mai multe

Bănci, în special pentru agenţii economici incluşi în programe de restructurare şi redresare economico-financiară. Astfel, nu puţine erau situaţiile când o bancă chema în judecată o altă bancă în calitate de terţ poprit pentru că agentul economic debitor al primei bănci îşi derula toate încasările şi plăţile prin conturi deschise la cea de a doua bancă.

Era absolut necesar să existe un centru de gestiune a informaţiilor de risc pentru scopurile utilizatorilor, în condiţiile păstrării secretului bancar. Astfel, începând cu anul 2000, s-a înfiinţat în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala Riscurilor Bancare. Aceasta organizează şi gestionează, pe baza informaţiilor de risc bancar transmise de băncile comerciale, următoarele fişiere:

- Registrul Central al Creditelor (R.C.C.), care conţine informaţiile de risc bancar raportate de bănci, prelucrate şi difuzate către C.R.B., în vederea valorificării de către utilizatori, în condiţiile păstrării secretului bancar;

- Registrul Creditelor Restante (R.C.R.) este un fişier alimentat lunar de R.C.C. cu informaţii de risc bancar referitoare la debitori şi la creditele restante ale acestora faţă de întregul sistem bancar din România. Centrala Riscurilor Bancare transmite lunar, fiecărei bănci comerciale, informaţia referitoare la riscul global pentru fiecare debitor, raportat de aceasta, ceea ce reprezintă expunerea întregului sistem bancar din România faţă de debitorul respectiv. Bibliografie

1. Dedu, V., Gestiunea Bancară, Centrul Editorial Poligrafic, A.S.E. , Bucureşti, 1995

2. Hurduc, N., Optimizarea activităţii băncii de reţea, Editura Expert, Bucureşti, 2002 3. Mihai, I., Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,

Bucureşti 2003 4. Hotărârea Guvernului nr. 83/1993 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei

financiare la agenţii economici cu capital integral şi majoritar de stat 5. Hotărârea Guvernului nr. 634/1995 privind respectarea disciplinei financiar-

bancare de către agenţii economici cuprinşi în procesul de restructurare şi redresare financiară

6. B.N.R.: Normele nr. 8/1999, articolul 4

57

ELEMENTE DE CALCUL ŞI IMPOZITARE A PROFITULUI

Preparator univ. Adrian Liviu SCUTARIU Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Resume Les agents économiques ont l’obligeance légale de payer impôt sur profit, qu’on

calcule selon les dispositions en vigueur, ayant de base le profit imposable, c'est-à-dire sur la différence d’entre les revenus et les dépenses, augmentée avec les dépenses nondéductibles et diminuée avec les dépenses déductibles. Le relâchement fiscal a conduit à la diminution du pourcentage de l’impôt du profit de 25% à 16%, par cela en suivant la découverte d’une partie de l’économie souterraine - ce que s’est passé, pas dans les proportions désirées pour l’instant - et le développement économique - l’entrepreneur ayant à sa disposition une source importante d’autofinancement: le profit net, plus grand a présent par la diminution de l’impôt. L’impôt du par les micro entreprises est déterminé par l’application d’un nouveau pourcentage d’impôt sur le revenu de 3% (par rapport à 1,5% l’année passée).

Agenţii economici au obligaţia legală să plătească impozit pe profit care se calculează, în baza reglementărilor în vigoare asupra profitului obţinut în România şi în străinătate de persoanele juridice române şi asemenea persoane asociate cu persoane fizice române, precum şi asupra profitului realizat prin sediu permanent în România de persoanele juridice străine asemenea persoane asociate cu persoane fizice străine fără să ia naştere o altă persoană juridică.

Pentru profitul impozabil ce se realizează de contribuabili se calculează obligaţia de plată pe baza cotei de 16%, începând din acest an, reţinându-se, totodată, unele excepţii. Pentru determinarea profitului impozabil se calculează, pe de o parte, veniturile realizate din livrarea bunurilor mobile, a bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, din servicii prestate şi lucrări executate, inclusiv din câştiguri de orice natură, iar pe de altă parte cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri.

Diferenţa între venituri (mai mari) şi cheltuieli astfel determinate, majorată cu cheltuielile nedeductibile fiscal şi diminuată cu cele deductibile, reprezintă profitul impozabil.

Cheltuielile nedeductibile fiscal se referă la anumite consumuri, de regulă de resurse financiare, pentru care nu este permisă deducerea, dintre care se amintesc:

- cheltuielile cu impozitul pe profit; - amenzile sau penalităţile datorate şi confiscările; - cheltuielile aferente stocurilor constatate lipsă în gestiune sau degradate şi

neimputabile, inclusiv perisabilităţile; - cheltuielile pentru protocol care depăşesc limita legală; - cheltuielile cu diurna care depăşesc limitele legale stabilite pentru instituţiile publice

etc. Aceste categorii de cheltuieli nu influenţează baza de impozitare. Prin închiderea

conturilor de cheltuieli în care se înregistrează, aşa cum prevede metodologia contabilă, ele diminuează profitul impozabil, iar operaţia de adăugare a lor la acest profit reprezintă o corectare a bazei de impozitare, în sensul anulării influenţei operaţiei iniţiale. Totodată se reţine faptul că în cazul livrărilor de bunuri mobile şi al vânzării de bunuri imobile, în baza unui contract de vânzare cu plata în rate, valoarea ratelor scadente se înregistrează la venituri impozabile la termenele prevăzute în contract. La rândul lor, cheltuielile aferente acestor categorii de operaţii sunt deductibile fiscal la data efectuării lor, care este reprezentată de data vânzării bunurilor la care se referă.

58

Contribuabilii au obligaţia să efectueze plăţi trimestriale pentru impozitul pe profit, până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor. Acest impozit face obiectul raportării trimestriale, până la 25 a lunii următoare trimestrului la care se referă, prin Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul de stat, sub forma a doi indicatori: impozit cumulat datorat la sfârşitul perioadei precedente şi impozit cumulat, la sfârşitul perioadei de raportare, precum şi anual, până la data de 15 aprilie a anului curent pentru anul expirat, prin Declaraţia privind impozitul pe profit, care se întocmeşte cu elemente de detaliu pe baza datelor din bilanţul contabil.

Impozitul pe profit datorat se calculează şi se înregistrează trimestrial, parcurgându-se în acest scop etapele următoare:

1) determinarea rezultatului contabil, cumulat de la începutul anului (RCC): RCC = venituri cumulate – cheltuieli cumulate 2) determinarea rezultatului impozabil, cumulat de la începutul anului (RIC): RIC = RCC + cheltuieli nedeductibile – venituri neimpozabile – pierderea fiscală din

anii precedenţi 3) calcularea impozitului pe profit datorat, cumulat de la începutul anului până la

sfârşitul trimestrului pentru care se face calculul (IPC): IPC = RIC x cota de impozit 4) determinarea impozitului pe profit aferent trimestrului pentru care se face calculul

(IPT): IPT = IPC – impozit pe profit datorat cumulat la sfârşitul trimestrului precedent In ceea ce priveşte deducerile fiscale ele se referă la câteva elemente precizate în mod

expres de reglementările în domeniu, care nu se înregistrează în conturile din clasa a 6-a „Conturi de cheltuieli" deoarece nu reprezintă, cheltuieli propriu-zise, ci diminuări legale ale bazei de impozitare, dintre care se amintesc: sumele utilizate din profitul brut pentru constituirea sau majorarea rezervelor legale, în limita a 5% din profitul contabil anual, până la 20% din capitalul social; veniturile din provizioane pentru care nu s-a admis deducerea; recuperarea pierderii anuale recunoscută fiscal din exerciţiile anterioare, consemnată în declaraţia de impozit pe profit, la nivelul profitului realizat ş.a.

Pentru trimestrul IV se plăteşte în contul impozitului pe profit, până la data de 25 ianuarie inclusiv a anului următor, o sumă egală cu impozitul calculat şi înregistrat pe lunile octombrie şi noiembrie, iar pentru luna decembrie se adaugă o sumă echivalentă cu impozitul stabilit pentru luna noiembrie, urmând ca regularizarea pe baza datelor din bilanţul contabil să se efectueze până la termenul prevăzut pentru depunerea bilanţului contabil, termen stabilit totodată pentru depunerea declaraţiei de impozitare pentru întregul an fiscal expirat.

În cazul în care în cursul sau la sfârşitul exerciţiului se determină un impozit pe profit mai mic decât cel stabilit anterior se efectuează operaţia de stornare a diferenţei în minus, care se compensează cu sumele datorate pentru perioada sau perioadele următoare de gestiune, după caz.

Este cunoscut faptul că, în baza programului de relaxare fiscală, procentul de impozitare a scăzut de la 25%, cât era anterior, la 16 %. Această măsură, riscantă, am putea spune, a avut ca scop aducerea la lumină a unei părţi a economiei subterane. Acest lucru s-a întâmplat, însă nu la proporţiile aşteptate, şi nu dintr-o dată. Primul efect al scăderii cotei de impozitare a profitului, împreună cu introducerea cotei unice de impozitare a salariilor (16%), a fost scăderea veniturilor la buget, guvernul văzându-se nevoit să introducă sau să mărească alte taxe şi impozite (de exemplu impozitul pe dobânzi). Recunoaşterea unor profituri, determinată de scăderea cotei, (anterior profituri „ascunse”), nu a putut să compenseze diferenţa de venituri la buget. Însă, după cum aminteam anterior, colectarea unor sume provenind din economia subterană scoasă la lumină prin implementarea noii politici fiscale nu este posibilă imediat, ci treptat, de aceea nu putem trage în acest moment o concluzie finală.

59

Relaxarea fiscală, prin noul procent al impozitului pe profit de 16%, (scăderea de 9%, fiind totuşi cam mare), o putem considera fiind totuşi binevenită, România fiind cunoscută ca având o fiscalitate destul de “sufocantă”. Cât despre cealaltă masură, a renunţării la impozitarea progresivă în cazul salariilor şi introducerii cotei unice de 16%, părerile au fost împărţite.

O situaţie specifică şi implicit o excepţie de la regula generală prezentată anterior privind impozitul pe profit o reprezintă MICROÎNTREPRINDERILE (O.G. nr. 24/26-07- 2001), care sunt persoane juridice ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau /şi desfăşoară activitate de comerţ;

b) au până la 9 salariaţi; c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 euro

inclusiv; d) au capital integral privat. Persoanele juridice în cauză, începând cu data de 09.2001, plătesc un impozit asupra

veniturilor obţinute din orice sursă, care înlocuieşte impozitul pe profit. In cazul în care în cursul unui an fiscal nu mai este îndeplinită una dintre cele 4

condiţii, microîntreprinderea încheie acel exerciţiu în mod obişnuit, însă începând cu anul financiar următor va respecta prevederile legale privind impozitul pe profit, fără să poată reveni la impozitarea specifică, în funcţie de veniturile obţinute.

Impozitul datorat de microîntreprinderi se determină prin aplicarea noii cote de 3% (faţă de 1,5%, anterior) asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obţinute din orice sursă, respectiv asupra veniturilor înscrise în contul de profit şi pierdere, elaborându-se în acest sens o metodologie financiar-contabilă specifică. Mărirea cotei de impozitare a veniturilor a dus, după cum este şi logic, la orientarea multor astfel de firme către opţiunea de impozitare a profitului, acest mod de impozitare devenind mai avantajos. Impozitul astfel calculat se reduce în proporţie de 20% în cazul în care se creează noi locuri de muncă, care să reprezinte o creştere a numărului mediu scriptic anual cu cel puţin 10% faţă de anul financiar precedent, cu respectarea anumitor condiţii.

Totodată, microîntreprinderile care desfăşoară activităţi producătoare de bunuri materiale şi sau prestează servicii beneficiază de reducerea impozitului datorat corespunzător valorii investiţiilor efectuate în active corporale şi necorporale amortizabile, destinate activităţilor pentru care sunt autorizate. Suma reducerii nu poate depăşi impozitul datorat pe întregul an fiscal.

Aceste două categorii de reduceri ale impozitului pe venit, de altfel şi alte asemenea facilităţi fiscale, se pot modifica în timp, în funcţie de politica fiscală ce se adoptă.

Impozitul efectiv datorat, deci influenţat cu reducerile amintite, atunci când este cazul, se plăteşte trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor.

Reducerile de impozit aferente întregului exerciţiu, aferente exportului de bunuri obţinute din producţie proprie sau se prestări de servicii pentru acestea, ca şi reducerile corespunzătoare profitului investit în active corporale şi necorporale se repartizează, la sfârşitul acestuia, ca sursă proprie de finanţare.

Dividendele de plată

Dividendul este o parte din profitul net al societăţii comerciale ce revine unei acţiuni sau unei părţi sociale. Mărimea dividendului pe acţiune sau parte socială se stabileşte de Adunarea generală a acţionarilor, respectiv a asociaţilor (AGA), odată cu aprobarea bilanţului anual. Plata dividendelor cuvenite acţionarilor sau asociaţilor se face la o dată fixată de AGA sau de Consiliul de administraţie, dacă acesta este delegat de AGA în acest sens. Impozitul pe dividende, odată cu noua politică fiscală a crescut de la 5%, cât era anterior, la 10% acum.

În continuare vom considera un mic exemplu teoretic, pentru a face o comparaţie între vechiul mode de impozitare (1) şi cel nou (2); (vom presupune ca suntem în cazul unei firme

60

de mici dimensiuni, aşa cum sunt majoritatea, în care rezervele legale au fost constituite, şi vom avea de ales între a distribui profitul sub formă de dividende, şi a-l păstra în firmă – pentru dezvoltare, investiţii).

Să presupunem că avem un profit brut de 100.000 u.m. (1): 100.000 x 25%(impozit pe profit) = 25.000 u.m.

Profit net = 100.000 – 25.000 = 75.000 u.m. Dacă distribuim întreg profitul, atunci vom avea:

75.000 u.m. x 5% = 3.750 u.m. (impozit pe dividende) Dividende de plată: 75.000 – 3.750 = 74996,25 u.m.

(2): 100.000 x 16%(impozit pe profit) = 16.000 u.m. Profit net = 100.000 – 16.000 = 84.000 u.m. Dacă distribuim întreg profitul, atunci vom avea:

84.000 u.m. x 10% = 8.400 u.m. (impozit pe dividende) Dividende de plată: 84.000 – 8.400 = 75.600 u.m. Dacă destinaţia profitului va fi în întregime dividendele, se observă că între

dividendele calculate după vechiul mod (74996,25 u.m.) şi cele calculate după noua politică fiscală (75.600 u.m.) este o diferenţă foarte mică, de doar 0,8%.

Diferenţa majoră se observă la profitul net. Dacă vom alege să păstrăm banii în firmă, pentru dezvoltare, investiţii, atunci acum vom avea cu 12% mai mult (84.000 u.m., în loc de 75.000 u.m., cât am fi avut înainte). De aici – concluzia că întreprinzătorul este stimulat astfel să investească, sa-şi dezvolte firma. Se ştie că, pe lângă deducerile fiscale din amortizare, subvenţii, credite, credite nerambursabile, profitul este una din principalele surse de finanţare, foarte importantă pentru că face parte din sursele de autofinanţare.

În mod clar, prin manevrarea nivelului cotei de impozitare a profitului (în cazul de faţă scădere), prin reducerile acordate, coroborate şi cu alte măsuri din domeniul fiscal, statul poate sa influenţeze activitatea economică în sensul obiectivelor propuse, şi anume: creştere economică, dezvoltare – creare de noi locuri de muncă, scoaterea la suprafaţă a unei părţi din economia subterană. Bibliografie:

1. Staicu, C., –“Contabilitate financiară armonizată cu directivele europene”, Ed. CECCAR 2003

2. Pop, A., – „Contabilitate financiară românească”, Ed. Intelcredo, Cluj Napoca, 2002 3. * * * O.G. nr. 70/1994 republicată cu modificările şi completările ulterioare 4. * * * O.U.G nr. 163/06.12.2001 privind reglementarea unor măsuri financiare, M. Of.

nr. 798/2001 5. * * * Legea nr. 189/17.04.2001 privind aprobarea O.U.G nr. 217/1999 privind

impozitul pe profit, M. Of. nr. 196/2001

61

COMUNICAREA FINANCIARĂ - COMPONENTĂ A SISTEMULUI

FINANCIAR INFORMAŢIONAL

Studentă Irina CHIRIŢĂ, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

1. Informaţia contabilă

Trăim într-o societate în care comunicarea reprezintă principalul mijloc de rezolvare a problemelor cu care ne confruntăm, în orice domeniu ne-am poziţiona. Unul dintre aceste domenii îl reprezintă întreprinderea şi relaţiile acesteia cu mediul său.

Relaţiile întreprinderii cu mediul dau naştere la o serie de nevoi informaţionale. Satisfacerea acestora necesită producerea de informaţii relevante şi obiective. Aşa cum creatori de produse noi sunt din ce în ce mai atenţi la nevoile consumatorilor, contabilii trebuie să urmărească producerea acelor informaţii care răspund cererii diferiţilor utilizatori. În caz contrar, scade încrederea în metodele utilizate şi chiar vizavi de competenţa profesioniştilor contabili.

Problema comunicării financiare este aceea de a decide care este minimul de informaţii ce trebuie incluse în documentele de sinteză. A existat o perioadă în care stabilirea conţinutului şi formei de prezentare a documentelor de sinteză reprezenta o decizie a echipei manageriale. În ultimele decenii însă, această problemă a intrat, din ce în ce mai mult, în sfera de preocupare a unor organisme specializate. De fapt comunicarea este un mijloc de comunicare, care se caracterizează printr-un mesaj şi un cod, în care destinatarul trebuie să posede capacitatea de decodare a mesajului.

„Comunicarea este un act complex, ce asigură reprezentarea unei realităţi, pornind de la date structurate şi selecţionate care sunt prelucrate în informaţii inteligibile cu ajutorul unui limbaj”.[2]

Utilitatea informaţiei contabile în cadrul comunicării financiare se probează în condiţiile în care receptorii o folosesc pentru a înţelege realitatea economică a întreprinderii şi pentru a lua decizii. Ce defineşte această utilitate a informaţiei? Nimeni alta decât calitatea acesteia. 2. Calitatea informaţiei contabile în procesul de comunicare

Calitatea informaţiei a reprezentat obiect de studiu pentru mulţi teoreticieni în informaţie: Shanon şi Weaver (1949), G. Gerbner (1956) D.K. Berlo (1960) etc.

Noţiunea de calitate a informaţiei în procesul de comunicare vizează 3 etape. • reprezentarea realităţii şi calităţii; • formarea sensului; • transmiterea informaţiei.

Calitatea este modificată de o succesiune de alegeri şi parametri la fiecare etapă, care trebuie luaţi în considerare.

2.1. Reprezentarea realităţii şi calitatea La acest nivel, calitatea informaţiei comunicate se apreciază în funcţie de realitatea

care este reprezentată, informaţia trebuie să ajute receptorul să creeze o realitate pe care singur nu o poate vizualiza. Această reprezentare a realităţii comunicate receptorului, pornind de la datele obţinute de emiţător, este condiţionată de:

- intenţiile şi scopurile urmărite în comunicare; - receptorul căruia i se adresează emiţătorul, - contextul în care evoluează emiţătorul,

62

- mijloacele disponibile în codificarea şi reprezentarea simbolică a realităţii 2.2. Formarea sensului şi calitatea Mesajul comunicat capătă sens odată cu reprezentarea simbolică a realităţii, prin

intermediul unui cod, care este dat de limbajul contabil (concepte, principii, reguli şi metode contabile). Reproducerea realităţii prin intermediul limbajului contabil este asimilată unei transmiteri de informaţii care au loc prin intermediul unui canal de transmisie. La acest nivel, constrângerile care apasă asupra comunicării şi afectează calitatea informaţiei transmise sunt date de:

- codificarea, altfel spus, conţinutul mesajelor care trebuie utilizat în permanenţă - zgomotele, care sunt interferenţe fizice şi transformări umane intervenite de-a lungul

parcursului şi care afectează mesajul. 2.3. Transmiterea informaţiei şi calitatea Acest nivel al comunicării este reprezentat de momentul în care receptorul primeşte

informaţiile în scopul luării deciziilor. La acest nivel există mai multe restricţii şi constrângeri care apasă asupra procesului de comunicare şi al calităţii informaţiei:

- interpretarea mesajului de către receptor presupune cunoaşterea codului, al limbajului contabil.

- oportunitatea informaţiei în timp pune în relaţie directă comunicarea financiară şi calitatea informaţiei de rapiditatea cu care informaţiile ajung de la emiţător la receptor Definirea conceptului de calitate a informaţiei contabile şi a caracteristicilor calitative

în normalizarea contabilă Această problematică o vom aborda luând ca bază de referinţă cadrele conceptuale

anglo-saxone (SUA, IASC, Marea Britanie) şi contabilitatea franceză. Problema calităţii informaţiei contabile şi a definirii acestora a fost pusă în discuţie în SUA, criza din 1929, când au existat voci care au semnalat insuficienţa informaţiilor prezentate de societăţi şi lipsa unor criterii de apreciere a calităţii informaţiei contabile”[2].

Organismele de normalizare americane (APB, AICPA, FASB) s-au preocupat, de-a lungul timpului, de definirea criteriilor calitative ale informaţiei contabile. O reuniune a punctelor de vedere, ale instanţelor de normalizare, mai sus citate, au dus la definirea anumitor caracteristici calitative ale informaţiei contabile, cum ar fi:

Pertinenţa → capacitatea unei informaţii de a influenţa deciziile utilizatorilor şi de a le permite evaluarea evenimentelor trecute, prezente şi viitoare, fie confirmându-le, fie corectând evaluările făcute în trecut.

Fiabilitatea → presupune lipsa erorilor sau elementelor care să conducă la interpretări eronate, permiţând astfel reprezentarea fidelă a realităţii.

Inteligibilitatea → reprezintă calitatea unei informaţii de a fi înţeleasă uşor de utilizatori, cu condiţia ca aceştia să posede cunoştinţe suficiente privind afacerile, activităţile economice şi contabilitatea.

Comparabilitatea → este calitatea unei informaţii de a o valoriza, atât în timp, cât şi în spaţiu.

Pentru ca informaţiile financiare să fie pertinente şi fiabile, nu trebuie neglijate şi următoarele restricţii: respectarea termenelor, echilibru între caracteristicile calitative ale informaţiei contabile, imaginea fidelă / reprezentarea fidelă. Minu M. consideră că un prim semnal lansat în literatura contabilă în legătură cu definirea calităţii informaţiei contabile se poate sintetiza în următorii termeni: simpla enumerare a unor caracteristici calitative nu reprezintă o definire a calităţii informaţiei contabile, ierarhizarea caracteristicilor este absolut necesară.[2] Astfel o clasificare a caracteristicilor calitative după importanţa lor descrescătoare ar fi următoarea: Inteligibilă, Pertinentă, Fiabilă, Comparabilă, Obiectivă, Prudentă.

63

În concluzie: Criteriile sau caracteristicile calitative ale informaţiei sunt subiective în ciuda cadrului propus de normalizatori; şi există o anumită dependenţă între pertinenţă şi inteligibilitate. Inteligibilitatea este asigurată în parte prin cunoştinţele pe care utilizatorul le posedă. Informaţiile favorabile cu privire la întreprindere sunt tot timpul percepute a fi mai inteligibile şi influenţează luarea deciziilor. Bibliografie

1. Feleagă, N., „Sisteme contabile comparate”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, vol. I

2. Minu, M., „Contabilitatea ca instrument de putere”, Editura Economică, Bucureşti, 2002

3. Malciu, L., „Cererea şi oferta de informaţii contabile”, Editura Economică, Bucureşti, 1998

64

SECŢIUNEA 3

MANAGEMENT

65

RESURSELE UMANE – IMPORTANŢA ŞI ROLUL LOR ÎN ASIGURAREA SUCCESULUI ORGANIZAŢIEI

Lector univ. dr. Carmen CHAŞOVSCHI Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The human resources are the most active factor in the organization, because of their

experience, passion and potential. Their initiative and innovative behavior can bring the companies far behind on this high competitive market where we are living in. The people in the companies are bringing competitive advantages, only if the managerial process recognize and motivate them properly.

Rolul resurselor umane este clar şi în ceea ce priveşte implicarea lor în creşterea eficienţei: „oamenii sunt resursele active ale organizaţiei, deoarece potenţialul lor, experienţa şi pasiunea oamenilor, iniţiativele şi dezvoltarea lor contribuie activ la creşterea eficienţei şi eficacităţii organizaţionale”, posedând capacitatea de a amplifica considerabil efectul utilizării celorlalte resurse.

1. Rolul resurselor umane în succesul întreprinderilor

Marea majoritate a tratatelor de economie prezintă detaliat toate resursele angrenate în procesul economic şi importanţa lor. Cele mai multe dintre acestea sunt unanime în a afirma că, de departe, cele mai însemnate dintre acestea sunt resursele umane. Astfel, rolul factorului uman în realizarea progresului începe să fie din ce în ce mai bine cunoscut. Resursele umane sunt cele care influenţează hotărâtor rezultatul economic. Din acest motiv, toate disciplinele care doresc să investigheze progresul economic acordă un spaţiu, mai larg sau mai restrâns factorului uman şi contribuţiei acestora la obţinerea rezultatelor.

Cu toate că oamenii sunt „măsura tuturor lucrurilor”, nu tot timpul în cadrul firmelor importanţa lor este apreciată la reala valoare. Cauzele sunt diverse: de la o subestimare a motivării, la teama că angajaţii, prin realizarea propriei lor importanţe vor cere drepturi salariale sporite.

Indiferent însă de atitudinea întâlnită în practică, nimeni, nici chiar cel mai reticent sau reţinut manager nu poate tăgădui că resursele umane sunt cele care identifică oportunităţile strategice ale organizaţiei, care concep bunurile şi serviciile de la faza de idee până la realizarea lor fizică şi care le comercializează.

Tocmai din acest motiv, resurselor umane le sunt asociate noţiuni care relevă importanţa lor. Numeroşi autori le caracterizează ca fiind„importante”, „unice”, iar Aurel Manolescu a sintetizat printr-o afirmaţie simplă toate meritele acestora: „resursele umane reprezintă organizaţia” [1].

În acelaşi sens, Boudreau şi Milkovich afirmă că „deşi instalaţiile tehnice, echipamentul tehnologic sau capitalul financiar sunt importante, resursele umane sunt, în mod particular, foarte importante” [2].

Rolul resurselor umane este clar şi în ceea ce priveşte implicarea lor în creşterea eficienţei: „oamenii sunt resursele active ale organizaţiei, deoarece potenţialul lor, experienţa şi pasiunea oamenilor, iniţiativele şi dezvoltarea lor contribuie activ la creşterea eficienţei şi eficacităţii organizaţionale”, posedând capacitatea de a amplifica considerabil efectul utilizării celorlalte resurse.

Pornind de la rolul lor în cadrul organizaţiei putem caracteriza într-o manieră generală resursele umane ca fiind condiţie sine qua non a existenţei procesului de producţie (munca –

66

factor de producţie), factor ce poate influenţa direct nivelul performanţei organizaţiei fiind implicat în planificarea şi derularea activităţii.

Ca o sinteză a afirmaţiilor de mai sus putem concluziona că resursele umane nu reprezintă altceva decât active ale întreprinderii ce slujesc la punerea în practică a obiectivelor organizaţiei, mijloace care pot condiţiona succesul organizaţiei, prin utilizarea eficientă a resurselor financiare, materiale, instituţionale, prin modul în care îşi pun capacităţile intelectuale şi creative în slujba îndeplinirii sarcinilor”.

După ce am evidenţiat rolul resurselor umane, este firesc să vedem în ce mod resursele umane contribuie la îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. O serie de capacităţi fizice şi intelectuale ale resurselor umane sunt importante din prisma modului în care acestea sunt folosite în cadrul organizaţiei. Dintre caracteristicile resurselor umane unele pot fi considerate factori favorabili, potenţatori ai progresului (+) în timp ce altele pot fi considerate ca factori ce pot încetini progresul organizaţiei (-):

(+) potenţialul de creştere şi dezvoltare al resurselor umane este remarcabil; (+) au capacitatea de a amplifica considerabil efectul utilizării celorlalte resurse; (+) spre deosebire de resursele materiale care se confruntă periodic cu uzura morală,

resursele umane se pot adapta continuu la schimbările din mediul actual revoluţionar din punct de vedere al evoluţiei informaţiei şi tehnicii;

(+) starea (vârsta, gradul de cultură etc.) acestora influenţează, sau ar trebui să influenţeze politicile de resurse umane (principiul respectării individualităţii personalului);

(+) buna utilizare a resurselor umane poate contribui la atenuarea unor deficienţe cauzate de slaba sau ineficienta utilizare a altor resurse;

(-) sunt influenţate de mentalităţi, obiceiuri, de comportamentul altor persoane; (-) sunt adeseori refractare la schimbare; (-) dificil de gestionat – dacă mijloacele materiale şi financiare sunt relativ uşor de

gestionat, resursele umane pot avea reacţii imprevizibile; (-) deciziile în domeniul resurselor umane sunt cel mai dificil de luat deoarece

afectează structuri sociale şi modul de viaţă al individului; în ciuda faptului că denumirea de resurse umane permite o anume detaşare, cel care este afectat este omul, individul.

Listarea acestor puncte tari şi slabe ale resurselor umane nu este suficientă. Ele trebuie mereu avute în vedere într-o încercare permanentă de a exploata la maxim plusurile şi de a reduce sau preîntâmpina efectele minusurilor.

Deosebit de importante, resursele umane au ajuns să devanseze ca importanţă celelalte resurse, reuşind în perioada actuală să fie în realitate „anunţata revanşă a resursei umane” denumită astfel de J. K. Galbraith, exprimare care anticipa momentul în care resurselor umane li se va acorda locul pe care îl merită pe deplin şi introducerea acestora într-un sistem unitar alcătuit din toate celelalte resurse care trebuie să conducă la un output optim al organizaţiei.

2. Ipostaze ale resurselor umane în teoria economică

Managementul resurselor umane şi economia muncii operează cu o multitudine de termeni al căror conţinut se întrepătrunde adesea. Dorinţa specialiştilor de a aprofunda domeniile de ştiinţă legate de resursele umane au dus la o avalanşă de noţiuni care, datorită sferelor comune de cuprindere au fost folosite adesea eronat când au fost preluate în practica economică. Tocmai din acest motiv intenţionăm să realizăm o prezentare a acestora şi să îi raportăm la conceptul actual de resurse umane.

2.1. Resursele umane şi forţa de muncă Descriind modul în care au fost trataţi angajaţii şi resursele umane, Manolescu afirma

că „atitudinea tradiţională constă în tratarea oamenilor ca simple „cheltuieli” sau în tendinţa de abordare contabilă, ca nişte simple costuri” [3].

În opoziţie cu abordarea „tradiţională”, numeroşi specialişti în domeniul resurselor umane atrag atenţia asupra necesităţii tratării personalului ca pe un capital, ca pe investiţii

67

absolut necesare în evoluţia ascendentă a organizaţiei. Dezvoltarea personalului trebuie privită ca una dintre direcţiile strategice ale firmelor orientate spre viitor. Pe lângă aceasta, în mod direct sau indirect, resursele umane sunt primele resurse strategice ale organizaţiei, cu un rol hotărâtor în succesul sau insuccesul unei organizaţii.

În teoria economică resursele umane au fost abordate în nenumărate tratate ştiinţifice. În funcţie de perioadă, de curentul economic, de factura ştiinţifică a autorilor, angajaţii, muncitorii, sau mai nou resursele umane, au fost prezentate într-o multitudine de ipostaze. Utilizarea termenilor a fost strâns legată de rolul care le era atribuit. Ca urmare terminologia care a fost folosită pe parcursul timpului a fost diferită, în funcţie de orânduirea socială şi în funcţie de perioada istorică.

Dacă în trecut sarcina angajaţilor consta în prestarea unei munci, de cele mai multe ori - brute, denumirea utilizată era cea de „forţă de muncă” - pentru că oamenii erau apreciaţi pentru forţa cu care munceau - sau „mână de lucru”, făcându-se referire la principalul instrument cu care omul muncea, prin intermediul căruia îşi transfera forţa asupra materiei pe care o prelucra, a materiei de lucru. Conceptul de „forţă de muncă”, utilizat şi în prezent, împreună cu mai noul termen de „resurse umane”, întrunea totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale pe care omul le utilizează în procesul obţinerii bunurilor şi serviciilor, şi era utilizat pentru a descrie sau caracteriza masa muncitoare şi nu individul, cu trebuinţe şi personalitate proprie. „În teoria tradiţională a întreprinderii salariaţii erau priviţi prin prisma modului în care aceştia executau, în mod disciplinat anumite operaţii prestabilite” [4].

Forţa de muncă a fost introdusă în categoria mijloacelor de producţie odată cu trecerea de la feudalism la capitalism, când sfera forţelor de producţie s-a lărgit considerabil. Din acest moment omul a început să fie tratat ca „forţă de producţie” la fel ca şi celelalte mijloace de producţie.

Orânduirea socialistă a adus o nouă perspectivă asupra forţei de muncă prin introducerea teoriei omului-producător, proprietar, beneficiar, teorie însă care nu a modificat cu nimic caracterul de marfă al muncii, ci a înlocuit relaţiile caracteristice feudalismului celor specifice capitalismului. Acest triplu statut a rămas doar în stadiu de deziderat.

Toate aceste modificări au determinat mutaţii în obiectul contractului de muncă, deoarece aceasta nu mai este munca, ci este “factorul uman al producţiei, respectiv capacitatea sa de muncă” [5], ansamblul competenţelor de care dispune, competenţe date de calificare, experienţă etc. De asemenea în societatea actuală, munca sau capacitatea de muncă a unui individ nu devine prin actul de vânzare a acesteia proprietatea în ansamblu al celui ce plăteşte munca-marfă, deoarece se prestează o anumită cantitate de muncă, care este dată de regulile proprii ergonomiei şi de cele dictate de reglementările protecţiei sociale.

Doar în societăţile avansate capitaliste oamenii muncii se apropie de dublul statut de producători şi beneficiari, de „factori ai dezvoltării economico-sociale, cât şi de beneficiari ai acestui proces prin transformarea calitativă a conţinutului muncii, prin reducerea marilor discrepanţe între clasele sociale, printr-o relativă comunitate de interese „a celor care posedă, administrează şi a celor care lucrează” prin „asigurarea unei abundenţe de bunuri şi servicii” [6].

Fiind mai mult decât o forţă de producţie, individului în actuala societate îi stă în putere să se realizeze ca fiinţă complexă. Cu toate că se menţine caracterul de marfă al factorului uman aceasta capătă valenţe noi conferite de cadrul specific economiei de piaţă, „omul fiind mai mult decât o marfă”. La acestea au contribuit o serie de pârghii legislative, politice şi economice, redistribuirea venitului naţional, politica impozitelor progresive pe venituri, participarea directă a salariaţilor la distribuirea venitului prin creşterea numărului acţionarilor din rândul funcţionarilor organizaţiilor, participarea atât la îndeplinirea deciziilor cât şi la elaborarea lor, politica privind drepturile omului etc.

În condiţiile economiei moderne de piaţă, factorul uman şi-a modificat natura şi modul în care poate condiţiona creşterea performanţei organizaţiei, evoluţia utilizării acestuia fiind sintetizată în figura care urmează, împreună cu câteva „ipostaze” ale factorului uman.

68

Figura de mai jos sintetizează într-o prezentare schematică evoluţia forţei de muncă şi ipostaze ale acesteia în trei perioade distincte: orânduirea feudală, orânduirea capitalista (la începutul acesteia) şi în perioada modernă. Este interesant de observat că modificările în industrie şi în dezvoltarea generală a economiei au dus la modificări succesive ale rolului forţei de muncă în perioadele menţionate.

Perioada modernă

- se impune din ce în ce mai mult folosirea capacităţilor intelectuale ale individului; - calităţi preţuite sunt creativitatea, inteligenţa; - acestea sunt din ce în ce mai bine plătite decât forţa de muncă brută; - individul are dublu statut, de producător şi de beneficiar

Începutul orânduirii capitaliste

- schimbări impuse de industrializare şi de revoluţia industrială; - se foloseşte plata salarială ca expresie bănească a muncii depuse; - forţa de muncă brută este şi în această perioadă majoritară; - relaţiile dintre posesorii forţei de muncă şi beneficiarii acesteia erau slab reglementate şi permiteau folosirea abuzivă a forţei de muncă cu o plată care nu oglindea adevărata valoare a muncii depuse

Orânduirea feudală

- era exploatată forţa de muncă brută; - aceasta era prestată şi contraprestată pentru achiziţionarea de bunuri necesare traiului de zi cu zi; - relaţiile dintre posesorii forţei de muncă şi beneficiarii acesteia erau relaţii de vasalitate şi de dominaţie

Figura nr. 1 – Evoluţia forţei de muncă

Astfel, dacă la început a fost utilizat cu preponderenţă termenul de „forţă de muncă”,

industrializarea şi revoluţia tehnică au impus introducerea unor termeni suplimentari care să includă şi să evidenţieze complexitatea actuală a procesului muncii, care, în afară de munca brută, impune din ce în ce mai mult folosirea capacităţilor intelectuale ale individului. În societatea actuală, pe piaţa muncii, calităţi precum creativitatea, inteligenţa şi alte abilităţi intelectuale au început sa fie preţuite şi plătite mai bine decât forţa de muncă brută. Drept urmare, în noul context al evoluţiei economice mondiale, capătă o relevanţă aparte elemente de tipul stocului de capital uman, potenţialul creativ ş.a. Unii autori subliniază chiar că se impune o reconsiderare a accepţiunii generale legate de conceptul de resurse umane întrucât conţinutul muncii s-a schimbat radical. În acest sens, definitorii pentru resursele umane sunt: creativitatea şi capacitatea de iniţiativă, capacitatea de asimilare şi folosire a tehnologiilor informaţionale şi a neo-tehnologiilor.

2.2. Resursele umane şi capitalul uman. Capital intelectual şi capital uman Evoluţia rapidă a mediului economic sub influenţa factorilor în continuă mişcare

determină schimbări rapide în teoria economică. Aceasta din urmă încearcă să ţină cont de modificările mediului macro şi microeconomic, teoretizând realităţi şi încercând să ofere soluţii pertinente problemelor apărute în practică.

Rapiditatea cu care noţiunile se succed duc uneori la o înţelegere incompletă a acestora şi la confuzii în utilizare termenilor. Este uneori şi cazul conceptelor de „capital uman” şi „capital intelectual”.

69

În prezent, la valoarea totală a unei afaceri, în afara valorilor financiare şi a bunurilor fizice se adaugă şi alte valori: imaginea companiei, marca, brevete şi alte proprietăţi intelectuale etc., toate acestea formând valoarea totală de piaţă a afacerii. [7]

O definiţie simplă care poate fi dată caracterizează capitalul intelectual ca fiind ansamblul cunoştinţelor dintr-o organizaţie. Din acest motiv, percepţia asupra capitalului intelectual nu poate fi statică, ci trebuie să fie una dinamică, determinată de acumulările permanente care au loc. Cunoştinţele se constituie astfel în resurse intangibile, care, pe lângă valorile tangibile dau valoare totală afacerii.

Mergând mai departe, Edvison şi Malone (1997) au caracterizat resursele intangibile ca o sumă de valori a tuturor relaţiilor existente în interiorul şi exteriorul unei organizaţii, incluzând aici şi relaţiile stabilite cu clienţii şi furnizorii, ca şi valorile rezultate din numele firmei, imaginea organizaţiei [8].

Referindu-se la capitalul intelectual, în „Human Resources Management” Armstrong identifică trei elemente ale capitalului intelectual:

1. Capitalul uman - cunoştinţele, îndemânările şi abilităţile angajaţilor dintr-o organizaţie;

2. Capitalul social – acumularea şi distribuirea cunoştinţelor derivate din multitudinea relaţiilor stabilite în interiorul şi exteriorul organizaţiei;

3. Capitalul organizaţional (numit şi capital structural) – definit ca fiind cunoştinţele “instituţionalizate” pe care le posedă o organizaţie şi care sunt stocate în bazele de date, manuale ş.a. [9].

În ciuda faptului că de multe ori au fost generate confuzii în utilizarea celor două concepte, specialiştii sunt unanimi în a afirma că resursele umane nu sunt echivalente cu capitalul uman. Resursele umane generează, stochează şi folosesc cunoştinţe (capitalul uman). Acestea sunt amplificate de interacţiunile dintre ele (capitalul social) pentru a genera cunoştinţele instituţionalizate care sunt în posesia organizaţiei (capital organizaţional). Acelaşi autor oferă o distincţie clară între cele două categorii afirmând: „capitalul organizaţional rămâne chiar dacă angajatul pleacă: capitalul uman este activul intelectual care merge acasă în fiecare noapte împreună cu angajatul organizaţiei” [10].

Termenul de capital uman a fost introdus de Schulz în 1961[11], urmând ca acelaşi autor să realizeze o caracterizare a acestuia: „consider toate abilităţile umane ca fiind fie înnăscute, fie dobândite. Calităţile care sunt valoroase şi pot să sporească prin anumite investiţii fac parte din capitalul uman”.

Ideea de a investi în capitalul uman a fost pentru prima dată dezvoltată de Adam Smith (1776), care a argumentat în „Avuţia Naţiunilor” că „diferenţele între diferiţi indivizi cu diferite niveluri de educaţie şi antrenament reflectă diferenţele în returnarea costurilor folosite pentru dobândirea acestor calităţi. Returnarea investiţiilor în dobândirea unor calităţi poate fi deci comparată cu returnarea lor în capitalul fizic.” [12]

Calităţile care alcătuiesc capitalul uman sunt „zestrea” cu care salariaţii vin în companie şi pe care le vor gestiona în folosul propriu şi al organizaţiei din care fac acum parte.

Sintetizând putem spune despre capitalul uman că este format din resurse intangibile pe care angajaţii le oferă angajatorilor. Prin prisma celor spuse mai sus, este evident că resursele umane decid dacă, când, şi în ce măsură vor folosi capitalul uman pe care îl posedă. Firma, prin salariul pe care îl plăteşte asigură folosirea lor în procesul muncii, acesta putând fi interpretat ca un mijloc de plată pentru închirierea serviciilor sau abilităţilor de către angajator.

Elementele umane dintr-o organizaţie sunt acele active capabile să înveţe, capabile să se schimbe, care pot fi inovative. Pot fi creative, iar în cazul în care organizaţia găseşte pârghii adecvate de motivare, acestea pot asigura succesul întreprinderii pe termen lung. Valoarea în cadrul unei întreprinderi este creată de cunoştinţele şi abilităţile angajaţilor. Tocmai din acest motiv capitalul uman trebuie menţinut şi dezvoltat.

70

Rămâne la latitudinea angajaţilor dacă vor folosi la maxim capacităţile pe care le posedă. Drept urmare, managerii de resurse umane trebuie să motiveze angajaţii şi să îi determine să îşi pună la dispoziţia firmei toate cunoştinţele şi abilităţile. Posesorul acestor cunoştinţe şi abilităţi rămâne angajatul, firma nefăcând nimic altceva decât să le „închirieze” contra unei recompense sau a unui salariu. Mai mult decât atât, angajaţii pot dobândi, pe lângă un nivel mai ridicat al câştigului bănesc, o mai mare satisfacţie la locul de muncă, oportunităţi sporite în propria carieră, şi, nu lipsit de semnificaţie în prezenta perioadă, o siguranţă mai bună a locului de muncă. Bibliografie

1. Adumitrăcesei, I., Niculescu, N., „Piaţa forţei de muncă”, Editura Tehnică, Chişinău, 1995

2. Armostrong, M., „A Handbook of Human Resource Management”, Kogan Page, London, 2001

3. Edvison, L., Malone, M., „Intellectual Capital”, Harper Business, New York, 1997 4. Manolescu, A., „Managementul resurselor umane”, Editura Economică, Bucureşti,

2003 5. Mathis, R., L., Nica, P., Rusu, C., (coordonatori) „Managementul resurselor

umane”, Editura Economică, Bucureşti, 1997 6. Milkovich, G., T., Boudreau, J., W., „Human Resource Management”,

Homewood, Boston, 1991 7. Smith, A., „Avuţia naţiunilor”, vol. I – II, Editura Universitas, Chişinău, 1992 8. Sveiby, K., E., „Wissenskapital – das unentdeckte”, Vermogen, Frankfurt, 2001

71

FENOMENUL DE GLOBALIZARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Lector dr. Camelia BĂEŞU

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract An organisation that’s going to be consistently successful must be led consistently

well throughout its ranks. That means cultivating leadership skills deeply and broadly in the workforce al large so that the whole organization can amplify, bring to life, and continuously make real the inspired musings of its visionary to leader. With fewer titular leaders at the very time that organization need more leadership, the gap must be closed by more people, many without rank, being leaderful.

În literatura anglo-saxonă globalizarea este privită ca o tendinţă de expansiune a întreprinderilor pe piaţa internaţională a factorilor de producţie: ”Globalizarea constă în tendinţa firmelor de a-şi stabili unităţile de producţie în lumea întreagă, adică oriunde piaţa este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creşterea numărului şi a mărimii întreprinderilor multinaţionale.

Trăsătura de baza a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor”.[1] O interpretare asemănătoare a globalizării o întâlnim şi într-un dicţionar italian: ”Globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei pieţe de dimensiuni mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuinţelor consumatorilor şi standardizării produselor, precum şi dezvoltării fără precedent a comunicaţiilor şi mass mediei. Întreprinderile interesate de fenomenul globalizării sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică şi cu un conţinut tehnologic înalt, fie în ceea ce priveşte producţia, de distribuţia bunurilor .Între altele ele sunt nevoite să-şi reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situaţia de a fi excluse de pe piaţa puternic concurenţială” [2]. Dacă privim puţin în trecut, putem concluziona că această definiţie abordează globalizarea dintr-o perspectivă exclusivistă, datorită faptului că procese de globalizare au existat şi în perioadele anterioare în domeniul comunicaţiilor, a circulaţiei informaţiei ştiinţifice. Semnificative sunt în acest sens congresele internaţionale de statistică din secolul al IX-lea care au reunit periodic reprezentanţii statelor Europei şi ai Americii la Bruxelles (1853), Paris (1855), Viena (1857) şi Londra (1860) pentru obţinerea unor date statistice prin care ”să se dezlege probleme de ştiinţă, de legislaţie şi de administraţie, pentru ca în culegerea acestor date statistice să se introducă o uniformitate” [3]. Figura centrală a perioadei respective este economistul Dionisie Pop Marţian, care referitor la desfăşurare acestor congrese afirma următoarele: “scopul principal al congreselor statistice este întâlnirea bărbaţilor din toate ţările care se ocupă cu această ştiinţă pentru a se înţelege asupra modului de a o cultiva în mare cât se poate de uniform, spre a înlesni comparaţiunea rezultatelor” [4].

Globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor şi la fluxurile comerciale pe care acestea le provoacă, ci include în egală măsură şi globalizarea financiară care joacă un rol important în economia mondială .Unele lucrări dedicate acestui subiect consideră că globalizarea trebuie privită ca o fază specifică de internaţionalizare a capitalului şi de punere în evidenţă a posibilităţilor sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii, adică oriunde se găsesc resurse şi pieţe de desfacere. Astfel globalizarea este tratată într-un context mai larg, ea fiind rezultatul conjugat a două momente distincte dar strâns interconectate între

72

ele. [5]. Primul moment este legat de o lungă perioadă de acumulare a capitalului începută după terminarea primului război mondial, însă întreruptă de crize şi războaie devastatoare cum ar fi cel de –al doilea război mondial, iar al doilea moment este marcat de adoptarea unor măsuri de liberalizare a vieţii economice internaţionale, de privatizare şi legislative aplicate la începutul anilor 80. Toate acestea au condus la pierderea parţială a capacităţii de a promova o dezvoltare economică autocentrată şi independentă, concomitent cu dispariţia unor trăsături specifice ale pieţelor naţionale. Liberalizarea schimburilor, apariţia noilor tehnologii mai performante au determinat marile grupuri industriale să se organizeze în “firme reţea”. Ca urmare procesul de acumulare a capitalului este impulsionat, prin exploatarea noilor oportunităţi oferite de automatizare. Datorită acestor transformări majore intervenite în economia contemporană, literatura de specialitate a constatat apariţia unui fenomen nou şi anume al oligopolului mondial – fenomen privit ca o “formă de piaţă “ încadrată într-un “spaţiu de rivalitate” industrială. Acest spaţiu s-a format pe baza expansiunii mondiale a marilor firme şi a interacţiunii investiţiilor promovate de ele în SUA, Uniunea Europeană, Japonia fiind un rezultat firesc al procesului de globalizare a economiei.

Globalizarea a însemnat încercarea de integrare simultană a celor trei pieţe specifice oligopolului mondial adică piaţa mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi tehnologiile şi piaţa muncii. Această integrare s-a dezvoltat în mai multe etape. Într-o primă etapă globalizarea a cuprins piaţa bunurilor şi serviciilor pentru ca în etapa următoare, să intre în circuit tehnologiile şi piaţa financiară, pe ultimul loc situându-se piaţa muncii.

Semnificaţiile globalizării sunt tratate uneori şi prin prisma altor coordonate cum ar fi distanţele: ”Globalizarea este un proces în care distanţele geografice au încetat de a mai fi un factor determinant în stabilirea relaţiilor economice, politice şi social-culturale” [6]. În această definiţie găsim reunite atât aspecte obiective cât şi subiective ale globalizării. Deşi distanţele geografice sunt mai puţin relevante, globalizarea a câştigat puteri, forţă datorită faptului că oamenii au devenit conştienţi de marile posibilităţi deschise de noile tehnologii şi strategii.

Cunoscutul om de ştiinţă englez John Dunning, care s-a ocupat îndeaproape de studiul globalizării optează pentru următoarea definiţie: “Globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în prezent din sistemul mondial .Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţe una de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea (sau adâncimea). Pe de o parte, ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul, sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumută acestui concept o conotaţie spaţială. Pe de altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune, interconectare sau interdependenţa între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare, alături de extinderea legăturilor are loc o adâncire a proceselor globale” [7].

Comentând această definiţie în lucrarea sa (The Advent of Alliance Capitalism ) John H. Dunning subliniază ca avem de a face cu două forme ale globalizării: una superficială şi alta profundă. Cea superficială are în vedere angajarea unei ţări, ca entitate economică de sine stătătoare în schimburi comerciale, cu un singur produs, cu o alta ţară privită şi ea ca o entitate distinctă. Cea de-a doua formă a globalizării vizează tranzacţiile pe care un stat le efectuează cu un număr mare de state din toata lumea aceste tranzacţii fiind coordonate de aşa manieră încât să servească interesele comune ale unei comunităţi mondiale globalizate [8].

Unii autori definesc procesul de globalizare pornind de la o întrebare aparent simplă şi anume: ”ce a adus nou acest proces al globalizării economiei”? Încercând să răspundă la această întrebare autorii de mai sus pun pe primul plan creşterea interdependenţei arătând că evenimentele dintr-o ţară au devenit strâns legate de ceea ce se întâmplă în alte state în lume. Ca urmare, procesul de globalizare a început să fie privit ca o modalitate sau sistem de receptare şi abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de

73

interacţiunea multiplelor procese şi fenomene economic, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice [9] S-a creat un sistem al pieţelor interdependente, care obligă firmele să adopte o strategie globală valabilă pentru întreaga planetă care conduce la o globalizare a concurenţei. Astfel, pe măsură ce pieţele devin interdependente şi companiile îşi coordonează activităţile strategice peste hotare, competitivitatea începe să aibă un rol tot mai mare .Datorită acestui fapt, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o piaţă naţională vor avea un impact important asupra competitivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume.

În contextul globalizării economice şi în special a celei europene o importanţă deosebită o prezintă prevederile Contractului de la Maastricht cu referire la realizarea Uniunii Economice şi Monetare, cadrul de asigurare a stabilităţii economice a Europei, care are în vedere creşterea importanţei globale a pieţei financiare europene în comparaţie cu zonele de influentă ale dolarului sau ale yenului; realizarea unei pieţe transatlantice care să conducă în continuare la reducerea taxelor vamale şi la înlăturarea altor bariere care stau în calea comerţului internaţional. Acţiunile întreprinse în acest sens au condus la încheierea unor acorduri regionale cunoscute sub denumirea de NAFTA (Acordul de liber Schimb al Americii de Nord); APEC (Forul de Cooperare Economica Asia–Pacific); MERCOSUR (Zona de Liber Schimb Latino-americana formată din Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay); AFTA (Zona de Liber Schimb din Asia de Sud-Est); CEFTA (zona de Liber Schimb din Europa Centrală); UE (Uniunea Europeana). Acordurile regionale orientate spre liberalizarea relaţiilor dintre statele naţionale reprezintă paşi siguri în direcţia globalizării în contextul în care se vorbeşte tot mai mult despre colaborarea dintre regiuni (avem în vedere colaborarea dintre Asia şi Europa demarată în cadrul procesului ASEM –“Asia - Europe Meeting” de la Bangkok din martie 1996 ) [10]

O analiza de profunzime conduce la concluzia că globalizarea are o explicaţie în mare parte tridimensională:

Liberalizarea circuitului financiar internaţional care determină o intensificare a schimburilor internaţionale. În perioada 1980-1994 cifrele statistice indică o creştere semnificativă a exportului şi a produsului intern brut la nivelul mondial. Marile firme utilizează cu precădere strategia de a investi în străinătate cunoscând o creştere substanţială (de cinci ori faţă de anul 1980 )în Europa de Nord, Asia de Sud-Est şi America de Nord. Dezvoltarea tehnologică fără precedent cu consecinţa directă a trecerii treptate la o societate informaţională a făcut posibilă accelerarea substanţială a circulaţiei bunurilor dar şi generarea de noi cereri.

Mobilitatea forţei de muncă şi deplasarea acesteia dintr-o ţară în alta în funcţie de nivelul său de codificare şi de existentă în continuare a unor reglementări legale care îmbracă forme diferite de la o ţară la alta.

Existenţa întreprinderilor multinaţionale (acestea fiind definite ca întreprinderi cu structuri organizatorice complexe care depăşesc graniţele naţionale, cu un orizont lung de timp) şi a alianţelor strategice (structuri organizatorice proiectate pentru o perioadă limitată de timp şi pentru un anumit tip de resurse ). Experienţa acumulată de către firmele naţionale şi multinaţionale în ultimele decenii confirmă faptul că cele mai mari beneficii au fost obţinute de acele întreprinderi care au reuşit să integreze ultimele realizări din domeniul ştiinţei şi tehnologiei în cadrul propriei organizaţiei şi au promovat în acelaşi timp standarde înalte pentru pregătirea profesională a personalului [11].

Urmărind toate aceste transformări nu putem să nu observăm că trăsăturile menţionate pe parcursul capitolului nostru nu sunt uniforme pentru toate firmele sectoarele şi ţările, unele pieţe cum este cea financiară beneficiind de un grad de globalizare mai înalt, în timp ce altele cum ar fi cea tehnologică rămân la nivel naţional sau regional.

74

Bibliografie 1. Linesey, F., „Dictionary of Economics”, Pitman Publishing, London, 1993 2. Luca de, G., Minieri, S., „Nuovo dizionaria di economia”, Essestompa, Napoli,

1991 3. Tacu, A., P., Saizu, I., „Statistica în opera economistului Dionisie Pop Marţian”,

Editura Pan-Europe, Iaşi, 1993 4. Luubers, R., Koodevar, I., „The Dynamic of Globalization”, 1998 5. McGrew, A., Lewis, P., „Global Politics: Globalization and the Nation States”,

The Polity Press, Cambridge, 1993 6. Dunning, J., „The Advent of Allience Capitalism”, on the volume The New

Globalization and Developing Countries, United Nations University Press, New York, 1997

7. Dobrotă, N., „Dicţionar de economie”, Editura Economică, Bucureşti, 1999

75

ANALIZA COMPORTAMENTULUI CONSUMATORULUI ÎN

RAPORT CU UTILITATEA

Asistent univ. drd.Tudor COLOMEISCHI, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava,

Asistent univ. drd. Anamaria Geanina MACOVEI, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava,

Abstract Lately, in the Romanian economy, socially, politically and economically, different

changes appeared. Consumer’s needs and wishes for products lay at the basis of economy and big, medium and small companies adapt according to these. The consumers’ preferences influence greatly the economic activities. The consumer has a rational behavior and seeks the increase of its own satisfaction by measuring cardinal and ordinal usefulness. In order to satisfy better and complete the needs, the consumer is confronted with the limited financial resources. These resources constitute the expenses budget that must be correlated with the consumer’s necessities. I. Consumatorul – baza economiei

Economia reprezintă un sistem complex şi dinamic, de aceea agenţii economici mici, mari şi mijlocii se află într-o continuă adaptare la cerinţele economiei de piaţă, unde nevoile şi dorinţele consumatorilor pentru produse şi servicii sunt fără limită. Toţi aceştia au un program cu scop unic cum ar fi de exemplu: un program de producţie realizat cu beneficii mari, cu cheltuieli mici sau într-un timp scurt, un consum care să aducă un maxim de satisfacţie ţinând seama de resursele disponibile. Preferinţele consumatorilor influenţează în mare parte activităţile desfăşurate în economie.

La baza prezentei lucrări stau trei ipoteze ale comportamentului consumatorului: • Bunurile întâlnite în economie sunt considerate infinit divizibile; • Orice consumator are la dispoziţie un anumit nivel al venitului, ce poate fi cheltuit

parţial sau integral; • Bunurile consumate sunt evaluate prin intermediul comăsurătorilor numerici,

invariabili în spaţiu şi timp (unităţi monetare pentru măsurarea valorii). Fie vectorul 1 2( , ,..., )t

nx x x x= reprezentând consumurile din n bunuri ale unui

consumator, unde jx +∈ , 1,j n= . Mulţimea tuturor vectorilor de consum va forma spaţiul

bunurilor, notat cu X. Acesta va reprezenta o submulţime a lui n+ .

Pe mulţimea X se pot defini trei relaţii de preferinţă ale consumatorului: a) Relaţia de preferinţă strictă care este notată cu ”f ” definită astfel: un vector de

consum x este preferat strict vectorului y, dacă asigură un nivel de satisfacţie strict superior în raport cu y. Această relaţie de preferinţă are următoarele proprietăţi: reflexivă, asimetrică, tranzitivă, negativ tranzitivă.

b) Relaţia de preferinţă slabă care este notată cu ”f ” definită astfel: un vector de consum x este slab preferat vectorului y, dacă asigură un nivel de satisfacţie cel puţin egal în raport cu nivelul de satisfacţie asigurat de vectorul y. Această relaţie de preferinţă are următoarele proprietăţi: reflexivă, completă, tranzitivă.

76

c) Relaţia de indiferenţă care este notată cu ”≈ ” definită astfel: un vector de consum x este indiferent faţă de vectorul y, dacă asigură acelaşi nivel de satisfacţie. Această relaţie de preferinţă are următoarele proprietăţi: reflexivă, simetrică, tranzitivă.

II. Utilitatea consumatorului şi funcţia de utilitate

Un anumit nivel de satisfacţie pentru un consumator se obţine în urma consumării unui bun sau mai multor bunuri. Utilitatea are un caracter subiectiv, ea depinzând de felul în care respectivul consumator apreciază acel bun. Având în vedere că fiecare consumator are un comportament raţional, vizând maximizarea propriei satisfacţii, apare ca necesară măsurarea utilităţii. Există astfel două tipuri de utilităţi:

• Utilitatea cardinală – care poate fi măsurată direct prin diferite unităţi de măsură, uzuale (banii) sau specifice;

• Utilitatea ordinală – apărută din necesitatea de a evita inconvenientul reprezentat de măsurarea foarte dificilă în cele mai multe cazuri a utilităţii.

Pe mulţimea X a vectorilor de consum corespunzătoare unui consumator vom defini funcţia de utilitate: :U X → , cu proprietatea:

( ) ( )x y U x U y⇔ ≥f (1) Aceste funcţii trebuie să fie continue, crescătoare şi diferenţiabile cel puţin de ordinul

doi. Definiţia 1: Locul geometric al perechilor de consum din cele două bunuri pentru care

utilitatea este constantă se va numi curbă de indiferenţă la nivelul consumatorului. În general curbele de indiferenţă pentru majoritatea tipurilor de funcţii de utilitate sunt convexe şi descrescătoare.

Definiţia 2: O funcţie de utilitate :U X → se numeşte concavă, dacă pentru orice vectori ,x y X∈ , cu ( ) ( )U x U y≤ şi oricare ar fi (0,1)λ∈ avem:

[ ](1 ) ( ) (1 ) ( )U x y U x U yλ λ λ λ+ − ≥ + − (2) O condiţie necesară şi suficientă pentru ca funcţia de utilitate U să fie concavă este ca

toţi minorii principali ai matricei hessiene: 11 12 1 1

21 22 2 2

1 2

1 2

j n

j n

i i ij in

n n nj nn

U U U UU U U U

HU U U U

U U U U

⎡ ⎤⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥

= ⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥⎣ ⎦

K K

K K

M M M M

K K

M M M M

K K

, (3)

unde 2

, , 1,iji j

UU i j nx x∂

= =∂ ∂

, să aibă semne alternative, începând cu semnul minus.

Definiţia 3: O funcţie de utilitate :U X → se numeşte quasiconcavă, dacă pentru orice vectori ,x y X∈ , cu ( ) ( )U x U y≤ şi oricare ar fi (0,1)λ∈ avem:

[ ](1 ) ( )U x y U xλ λ+ − ≥ (4) O condiţie necesară şi suficientă pentru ca funcţia de utilitate U să fie quasiconcavă

este ca matricea hessienă să fie negativ definită, adică toţi minorii de forma:

77

11 12 1 1

21 22 2 2

1 2

1 2

( 1)

0

k

kk

k k kk k

k

U U U UU U U U

U U U UU U U

⎡ ⎤⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥−⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥⎣ ⎦

K

K

M M M M

K

K

, (5)

unde 2

, , , 1,i iji i j

U UU U i j nx x x

∂ ∂= = =∂ ∂ ∂

, să aibă semnul plus.

III. Indicatori ai utilităţii şi tipuri de preferinţe

Definiţia 4: Utilitatea marginală în raport cu un anumit bun i, notată cu imU ,

reprezintă variaţia absolută a utilităţii la o creştere cu o unitate a consumului din bunul i, consumul din celelalte bunuri rămânând constant. Utilitatea marginală se calculează astfel:

( )( ) , 1,im

i

U xU x i nx

∂= =

∂, pentru cazul continuu şi

1 2 1 1 2 1( , ,..., , ,..., ) ( , ,..., , ,..., )( )( ) , 1,i i i i n i i nm

i i

U x x x x x x U x x x x xU xU x i nx x

+ ++ Δ −Δ= = =

Δ Δ

pentru cazul discret. S-a observat că utilitatea marginală este o funcţie descrescătoare. Definiţia 5: Rata marginală de substituire între două bunuri i şi j, notată cu ( , )msR i j ,

reprezintă cantitatea ce trebuie consumată din bunul j pentru a înlocui o unitate din bunul i, astfel încât utilitatea consumatorului să nu se schimbe. Rata marginală de substituire se calculează astfel:

( )( , )( )

ij m

ms ji m

dx U xR i jdx U x

= = − . (6)

Bunuri substituibile sunt bunurile pentru care funcţia de utilitate este o funcţie liniară de gradul întâi de forma:

( , ) , , 0U x y x yα β α β= + > . (7) Bunurile sunt perfect substituibile dacă 1α β= = . În cazul acestor bunuri curbele de

indiferentă sunt drepte paralele, cu o pantă negativă m αβ

= − , ce intersectează axele de

coordonate. La bunurile substituibile creşterea consumului dintru bun va determina scăderea consumului din celălalt, nivelul de satisfacţie a consumatorului rămânând acelaşi. Un exemplu de bunuri substituibile îl constituie benzina şi motorina.

Bunuri complementare sunt bunurile care numai consumate împreună şi în anumite proporţii pot aduce nivelul de satisfacţie dorit şi a căror funcţie de utilitate este de forma:

{ }( , ) min , , , 0U x y x yα β α β= > (8) În cazul acestor bunuri curbele de indiferentă sunt unghiuri drepte cu laturile paralele.

Un exemplu de bunuri complementare îl reprezintă mănuşile pentru mâna stângă şi cele pentru mâna dreaptă.

Preferinţe convexe reprezentate de acele perechi de bunuri pentru care funcţia de utilitate este de tipul:

( , ) , , 0U x y x yα β α β= > . (9) Un caz particular al preferinţelor convexe îl reprezintă funcţiile de utilitate de tip

Cobb-Douglas, unde 1α β+ = . Majoritatea bunurilor din economie sunt bunuri cu preferinţe convexe. Preferinţe în care un produs este bun, iar celălalt neutru având funcţia de utilitate de forma:

78

( , ) , 0U x y xα α= > . (10) În această situaţie produsul bun este x, iar cel neutru este y. La aceste bunuri curbele

de indiferenţă sunt drepte paralele cu axa produsului neutru. Preferinţe în care un produs este bun, iar celălalt rău, cu funcţia de utilitate:

( , ) , , 0U x y x yα β α β= − > . (11) În cazul acestor bunuri curbele de indiferentă sunt drepte paralele, cu o pantă pozitivă

m αβ

= , ce intersectează una din axele de coordonate. Pe măsură ce va creşte consumul din

produsul bun (x), se va diminua consumul din produsul rău (y), astfel încât utilitatea va rămâne nemodificată.

În afara tipurilor de preferinţe enumerate anterior, în practică se mai întâlnesc mai puţin şi preferinţe neconvexe şi concave. Bibliografie

1. Andrei, T., Stancu, S., Andrei, T., „Microeconomie – Teorie şi aplicaţii”, Editura ALL, 1997;

2. M. Bîrsan, „Analiză economico-financiară”, Editura Universităţii Suceava, 2003; 3. E. Dinu, „Analiza economică şi financiară a firmei”, Editura ASE, Bucureşti, 2003.

79

ASPECTE CONTABILE ŞI FISCALE PRIVIND EVALUAREA

INTEGRĂRII COMERŢULUI EXTERIOR AL ROMÂNIEI

Stud. Marian SOCOLIUC Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The export of the goods independently constitutes an organization form of the indirect

export ways in which the societies of exterior commerce buy goods form the productive units and sell them to extern clients on theirs account and risk.

Concerning accounting of export types we can speak about the following types of exports: accounting of goods export one’s own account; accounting of goods export one’s own account on commercial credit; accounting of goods export in commission.

În procesul integrării comerţului exterior, România trebuie să apeleze la protecţionism, mai cu seamă atunci când se pune problema aşteptatei armonizări tarifare legată de gama largă a industriilor ce se află în competiţie. [2] Principalul argument în abordarea acestei probleme constă în povara previzibilă a efectelor atribuţionale pe care liberalizarea comerţului şi integrarea o vor genera în economie.

De asemenea, importul ar putea fi atenuat dacă s-ar acorda mai multă atenţie acelor factori care determină avantajele comparative la nivel regional. Prin opţiunea de integrare, economia României a absorbit de 20 de ori mai multe investiţii din partea statelor membre ale Uniunii Europene în perioada 1993-2003.

Din această perspectivă, devine importantă acţiunea de perfecţionare a avantajelor competitive ale exporturilor româneşti, prin unirea investitorilor privaţi din ţară cu cei străini. Prin aceasta, România capătă avantajul de a concura şi dezvolta o activitate de comerţ şi investiţii dinamică, ţinând seama că schimburile comerciale externe se desfăşoară pe arii europene mari.

Un indicator de bază al capacităţii unei ţări de a atrage investiţii în industrii, în care veniturile sunt mai mari ca unitatea, este nivelul veniturilor populaţiei. Făcând o comparaţie între venitul mediu al ţărilor Uniunii Europene la nivelul anului 1997, se constată că România, cu 30 % faţă de acel nivel, se află pe o poziţie joasă, spre mijloc faţă de aceste ţări, şi chiar de Cipru şi Malta, al căror PIB pe locuitor reprezenta 38% din nivelul Uniunii Europene.Aceste cifre arată că România avea asemănări cu Estonia (36%),Polonia (35,4%), Lituania(30%), Letonia (26,9%) şi Bulgaria cu 22,6%. Specializarea regională este mai puţin favorabilă României. În perioada 1989-1993, bunurile industriale intensive realizate prin muncă necalificată s-au aflat la originea reorientării comerţului pentru toate ţările central şi est europene. Însă acestea au cunoscut o creştere disproporţionat de mare pentru România, de la 36% la 62%, în timp ce în celelalte ţări aceleaşi bunuri au păstrat ponderi moderate în exporturi, cum ar fi Bulgaria, de la 16% la 30%, Ungaria, de la 19% la 27%, Polonia, de la 17% la 30%. [2]

Structura geografică a comerţului României prezintă două caracteristici. Pe de o parte, măsura concentrării comerţului în cadrul regiunii depăşeşte în intensitate Polonia, Bulgaria şi multe alte ţări membre ale Uniunii Europene, iar pe de altă parte, furnizorii şi cumpărătorii de componente sunt mult mai dispersaţi geografic în România, decât în celelalte ţări din sud-estul Europei.

Aproape 30% din importurile României provin din NAFTA şi Asia de Est, respectiv de două ori mai mult decât pentru ţările din sud-estul Europei, cu o pondere de 17%. Chiar

80

dacă relaţiile comerciale externe vor deveni tot mai puternice în cadrul Europei lărgite, tendinţa firmelor româneşti se va orienta pe exploatarea unui număr minim de reţele regionale de producţie şi asamblare. Această tendinţă ar putea, pe termen lung, implica ajustări comerciale prin interesul firmelor de a beneficia de oportunităţi mai apropiate de ele. În acelaşi timp, anticiparea armonizare tarifară va face ca efectele de creare de comerţ să fie mai mari pentru România, datorită variantelor de aprovizionare neeuropene, care în prezent întâmpină taxe vamale mari.

Din cele menţionate, se pot desprinde două concluzii: • Dacă se ţine seama de considerentele de ordin geografic şi de nivelul dezvoltării

economice, România are atuuri mult mai mari să beneficieze de avantajele integrării regionale în partea de sud a Europei, şi într-o oarecare măsură cu Polonia şi ţările baltice. Acesta poate deveni o sursă valoroasă pentru un comerţ industrial mai accentuat, respectiv prin comercializarea unor produse distincte de cele ale competitorilor. Găsirea unor asemenea şanse de îmbunătăţire a nivelului competitiv al industriilor nu va fi uşoară, ţinând seama că România nu are nici capacitatea şi nici locaţia pentru a asigura un comerţ reciproc înfloritor. [2]

• Cea de-a doua concluzie a acestei argumentări are în vedere armonizarea tarifară, respectiv acceptarea unor niveluri mai reduse ale protecţiei. Diminuarea protecţiei va duce la eliminarea oricărui sprijin faţă de industrie pentru a face faţă concurenţei, şi de aici va obstrucţiona definitiv capacitatea ţării de a concura pe segmente de înaltă tehnologie. Odată cu integrarea, produse similare mult mai ieftine, în locaţii concurente din ţări vecine sau importate din Uniunea Europeană vor intra liber în România şi vor face neprofitabile proiectele bazate pe preţuri mari de vânzare.

Faţă de acestea există şi contraargumente. Orice reducere asimetrică a taxelor vamale faţă de alte state candidate va slăbi legăturile proceselor de producţie şi marketing transnaţionale şi ar putea include şi pe producătorii români. În acelaşi timp, taxele vamale înseamnă costuri pentru importurile de componente, ceea ce pentru România va însemna o slăbire a comerţului, şi chiar o tendinţă de decuplare de structurile europene comerciale şi industriale.

Aşadar se constată faptul că nu se poate vorbi de performanţe din sfera comerţului practicat în România fără a face o analiză a sectorului industriei prelucrătoare, care este responsabilă cu cea mai mare parte din totalul exporturilor. O analiză sectorială scoate în evidenţă diferenţele mari între ramurile economice, ale căror rezultate se pot obţine prin folosirea a doi indicatori de competitivitate specifici, respectiv:

- cota de piaţă internă; - indicele intensităţii exporturilor;

Astfel, calculele [2] făcute pentru o perioadă de 3 ani, ţinând seama de evoluţia medie a cotelor de piaţă internă a sectorului industriei prelucrătoare din România, au urmat o tendinţă descrescătoare, ajungând în 1998 la 745 faţă de anul 1990. Intensitatea exporturilor (ponderea exporturilor în totalul producţiei interne) a crescut în aceeaşi perioadă de la 12,85 în 1990, la 29,8% în 1998.

O cauză a performanţelor sporite ale exporturilor constă în faptul că producătorii naţionali şi exportatorii au găsit o soluţie mai bună de a vinde produsele în exterior, decât pe piaţă internă. S-a constatat că partea de piaţă internă a bunurilor fabricate în ţară a scăzut în perioada tranziţiei, în timp ce ponderea bunurilor exportate în cadrul producţiei societăţilor interne a crescut, acestea fiind o situaţie normală în procesul de deschidere şi liberalizare a comerţului.

Se pot desprinde două aspecte interesante, referitoare la restructurarea unor ramuri prelucrătoare din România, cum este industria textilă, care împreună cu industria de confecţii textile şi-au redus producţia internă, în perioada 1990-2000, şi în mod corespunzător forţa de muncă. Migraţia forţei de muncă din industria de confecţii textile a dus la creşterea producţiei. Exporturile ambelor industrii au avantaje comparative pe pieţele mondiale. De asemenea, un

81

alt exemplu îl constituie industria de echipamente de radio TV şi telecomunicaţii, unde până în anul 1998 întreaga piaţă a fost pierdută, iar după privatizare a înregistrat rezultate notabile.

Un alt aspect negativ îl constituie industriile alimentară şi de prelucrare a ţiţeiului, precum şi toate mijloacele şi vehiculele de transport, inclusiv piese şi subansamble care au pierdut piaţa internă şi şi-au redus ponderea producţiei pentru export.

Referitor la ponderea exporturilor sectoriale în totalul exporturilor româneşti, se remarcă o creştere a gradului de specializare şi, implicit, a indicelui de concentrare a exporturilor din industria prelucrătoare.

Indicele de specializare a exporturilor României în raport cu Uniunea Europeană, pentru unele ramuri ale industriei prelucrătoare, se calculează ca raport între ponderea exporturilor industriei X în totalul exporturilor din România şi ponderea exporturilor aceleiaşi industrii X cu totalul exporturilor Uniunii Europene. În urmă cu 3-4 ani 9 subramuri industriale exportatoare din România însumau peste 80 % din exporturile globale, iar peste 40 % din exporturi erau concentrate în două subramuri: industria de confecţii textile şi industria metalurgică. [2]

În ceea ce priveşte nivelul importurilor sectoriale, din analizele efectuate se constată că evoluţia importurilor româneşti a prezentat largi variaţii din punct de vedere structural până în anul 1998, în schimb producându-se salturi mari la preţurile de import în echivalent dolari S.U.A. Începând cu anul 1999, structura comerţului exterior a fost mai stabilă, atât în ceea ce priveşte dezagregarea geografică, cât şi cea sectorială.

Poziţia de vârf în importurile româneşti aparţine produselor industriei textile, care au o pondere de trei ori mai mare, la care se adaugă şi sectorul pielăriei.

În ceea ce priveşte comerţul cu produse agroalimentare pe relaţia România - Uniunea Europeană, trebuie să se ia în considerare şi evaluarea avantajului comparativ. Din analizele efectuate, rezultă ca produsele agroalimentare româneşti, comparativ cu cele din Uniunea Europeană, sunt avantajoase, doar în domeniul sectorului vegetal.

În ceea ce priveşte contabilitatea tipurilor de export putem vorbi de următoarele tipuri de export:

- contabilitatea exportului de mărfuri pe cont propriu; - contabilitatea exportului de mărfuri pe cont propriu cu credit comercial; - contabilitatea exportului de mărfuri în comision. Dintre aceste forme lucrarea îşi propune reliefarea câtorva aspecte referitoare la

contabilitatea exportului de mărfuri pe cont propriu. Exportul de mărfuri pe cont [2] propriu constituie o formă de organizare a modalităţii indirecte de export în care societăţile de comerţ exterior SCE cumpără mărfuri de la unităţile producătoare şi le vând clienţilor externi pe contul şi pe riscul lor. Contractele economice încheiate cu clienţii externi cuprind, ca element esnţial, preţul de vânzare al mărfurilor negociat în una din următoarele condiţii de livrare:

• FOB (free on board) portul românesc de încărcare – preţul extern cuprinde numai preţul mărfii corespunzător valorii internaţionale negociate;

• CAF (cost and freight) portul străin de descărcare – preţul extern cuprinde preţul mărfii şi transportul pe parcurs extern

• CIF (cost insurance and freight) portul străin de descărcare - preţul extern cuprinde preţul mărfii, transportul pe parcurs extern şi asigurarea pe parcurs extern. Mărfurile gestionate în depozitele SCE sunt evidenţiate cu ajutorul contului 371

„Mărfuri”. Mărfurile lăsate temporar în custodia unităţilor producătoare, trimise la terţi spre prelucrare şi cele expediate clienţilor externi direct din depozitele unităţilor producătoare sunt înregistrate în contabilitatea SCE cu ajutorul contului 357 „Mărfuri în custodie sau consignaţie la terţi.”

82

Bibliografie 1. D. Rădoi, A. Beldescu, V. Aldea, Impactul pe plan vamal al adoptării acquis-ului

comunitar referitor la politica comercială în Oeconomia X(Y) 2002; 2. D. Rădoi, A. Beldescu, V. Aldea - Adaptarea politicilor României la cerinţele Uniunii

Europene, 2002 3. Tulvinschi Mihaela, Contabilitatea în comerţ şi turism, Editura Didactică şi

Pedagogică, RA.Bucureşti 2003. 4. Vişan Dumitru, Contabilitatea în comerţul exterior, Editura Economică, Bucureşti

1999 5. xxx. Revista Tribuna Economică, numărul 33, miercuri 17 august 2005. 6. xxx. Universul afacerior azi,numărul 516,13 februarie 2005. 7. xxx. Adevărul economic, nr.7, din 1 martie 2005

83

SECŢIUNEA 4

STATISTICĂ ŞI MATEMATICĂ – INFORMATICĂ

84

UTILIZAREA UNOR TEHNICI ŞI INSTRUMENTE ALE INTELIGENŢEI ARTIFICIALE PENTRU ANALIZA EVOLUŢIEI

ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Lector univ. dr. Nicolae MORARIU Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The paper presents an example of how some artificial inteligence techniques can be

applied to the diagnosis of the evolution in time of economic indexes at regional level. The software product REFORME realised by the author and NeuroShell product was designed to classify and recognize patterns by means of two methods of artificial intelligence, namely: pattern-recognition and multi layer perceptron. In problem solving, the two methods can be applied either jointly or independently. The case study presented in the final section describes the diagnosis of the” labor force” synthetical index for North-Est region, as a result of the data processing corresponding to the period 1991 –2001 for the following base indexes: global amount of population, total amount of employees, unemployment ratio and thediagnosis of the global economical activity.

Arhitectura generală a sistemului inteligent de diagnosticare Lucrarea prezintă o modalitate de utilizare a unor tehnici ale inteligenţei artificiale [1],

[2], [6], [7] pentru analiza evoluţiei unor indicatori economici la nivel regional pentru un anumit interval de timp. Sunt utilizate în acest sens două tehnici de clasificare şi recunoaştere a formelor şi anume:

- recunoaşterea formelor; - perceptronul multistrat cu retro-propagarea erorii.

Cele două tehnici sunt implementate în cadrul programului REFORME realizat de autorul lucrării [3], [4], [5], iar pentru comparaţie sunt ilustrate rezultate obţinute cu produsul NeuroShell.

Componentele sistemului sunt: administrare baza de date, diagnosticare prin tehnici de recunoaşterea formelor, sistem expert de diagnosticare (figura 1).

Administrare baza de date

REFORME EXPERTG

Diagnosticare prin tehnici de clsificare şi recunoaşterea formelor

Sistem expert de diagnosticare

Baza de cunoştinţe

Fig. 1. Schema bloc a sistemului inteligent de diagnosticare

SISTEM INTELIGENT DE DIAGNOSTICARE

85

Baza de date a sistemului Baza de date conţine informaţii referitoare la localităţile zonei monitorizate, indicatorii

specifici şi realizările pe indicatori şi pe localităţi, organizate în următoarele tabele: LOCALITATI, INDICATORI, REALIZARI, având structura de mai jos Tabela LOCALITATI codloc cod localitate denloc denumire localitate Tabela INDICATORI codind cod indicator denind denumire indicator umi unitate de măsură indicator

Tabela REALIZARI codloc cod localitate codind cod indicator an an raportare valoare valoare indicator

Componenta de administrare a bazei de date realizează crearea şi întreţinerea bazei de date şi furnizează datele utilizate de celelalte componente ale sistemului.

Diagnosticare prin tehnici de recunoaşterea formelor Modulul de diagnosticare este realizat prin utilizarea combinată a unor tehnici

specifice recunoaşterii formelor şi a perceptronului multistrat, care procesează un set comun de date preluate într-o foaie de calcul Excel. Datele privind evoluţia în timp a unor indicatori la nivelul unei zone sunt prelucrate prin proceduri specifice metodelor menţionate mai sus pentru evaluarea tendinţei de evoluţie a acestor indicatori. Pentru ieşire s-a considerat o variabilă calitativă reprezentând rezultatul diagnosticării.

Diagnosticarea indicatorului sintetic “ocuparea forţei de muncă” la nivel

regional Pentru analiza evoluţiei indicatorului sintetic “ocuparea forţei de muncă” la nivelul

regiunii Nord-Est (care cuprinde judeţele: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui) s-au luat în considerare date pentru perioada 1991-2001 pentru următorii indicatori de bază: populaţia totală, numărul total de salariaţi, rata şomajului (sursa [8]). Datele de intrare sunt preluate în foaia de calcul Excel după cum este ilustrat în figura 2.

Fig.2. Preluare date de intrare

În figura 3 este ilustrată grafic evoluţia celor 3 indicatori.

86

Fig. 3. Reprezentarea grafică a setului de indicatori de bază pentru perioada 1991-2001.

Fiecare rând din foaia de calcul reprezintă o formă definită de valorile celor 3 indicatori la nivelul unui an. Aceste date sunt prelucrate prin proceduri specifice metodelor menţionate mai sus pentru evaluarea tendinţei de evoluţie a acestor indicatori, utilizând programul REFORME şi produsul NeuroShell.

Pentru ieşire s-a considerat o variabilă calitativă reprezentând rezultatul diagnosticării (împărţirea în clase) codificat prin numere reale putând avea ca interpretare gradul de ocupare a forţei de muncă (interpretarea corectă a fiecărei clase putând fi făcută de un specialist în analiză macroeconomică). După normalizarea datelor, clasificare (recunoaştere nesupravegheată prin algoritmul de prag) utilizând distanţa euclidiană, pentru valoare prag = 0.8, prin programul REFORME, rezultă împărţirea formelor de intrare în trei clase conform imaginii de ecran din figura 4.

Fig.4. Clasificare forme prin algoritmul de prag

Se defineşte un perceptron multistrat cu 3 intrări (cei 3 indicatori), un strat ascuns cu 5 neuroni şi un strat de ieşire. În faza de antrenare a reţelei neuronale (învăţare supervizată) prin algoritmul back propagation, plecând de la ieşirile date ca fiind clasele obţinute mai sus prin recunoaşterea formelor, cu rata de învăţare de 0.3, după executarea a 20000 de cicluri se obţin ieşirile calculate şi erorile conform imaginii de ecran din figura 5. Datele iniţiale au fost folosite pentru învăţare (66% din datele acumulate) şi pentru test (34%). În scopul evaluării performanţelor s-a luat în considerare întregul set (învăţare, la care s-au adăugat şi valorile setului de test). Rezultatul fazei de test-evaluare este ilustrat în figura 6.

87

Fig. 5. Rezultatul instruirii reţelei după execuţia a 20000 cicluri

Fig. 6. Faza de test evaluare

Rezultate similare se obţin utilizând produsul NeuroShell pentru o reţea cu 3 neuroni

pe stratul de intrare, 6 neuroni pe stratul ascuns, 1 neuron pe stratul de ieşire şi funcţiile de activare pe straturi astfel: Slab 1- funcţie de activare liniară, Slab 2- funcţie de activare logistică, Slab 3- funcţie de activare liniară, după cum este ilustrat în imaginile de ecrane din figurile 7, 8, 9.

88

Fig. 7. Arhitectura reţelei utilizate

Fig. 8. Rezultatul fazei de antrenare după execuţia a 20000 cicluri

(factorul de corelare obţinut este r = 0.996)

Fig. 9. Rezultatul fazei de test evaluare

Diagnosticarea evoluţiei activităţii economice în ansamblu Datele privind evoluţia în timp a unor indicatori la nivelul unei zone sunt prelucrate

prin proceduri specifice metodelor menţionate mai sus pentru evaluarea tendinţei de evoluţie a acestor indicatori, iar pentru ieşire s-a considerat o variabilă calitativă reprezentând rezultatul diagnosticării. Modalităţile acestei variabile calitative au fost codificate prin numere reale care pot fi interpretate spre exemplu astfel:

0.1 regres economic, 0.2 stagnare, 0.3 creştere economică. S-au luat în considerare două seturi de date de test conform tabelului T1 şi tabelului

T2. (surse: [9], [10]:). Primul set de intrări este format din valorile următorilor indicatori economici: investiţii în formă mixtă, investiţii în formă privată, produs intern brut, produs intern brut pe locuitor, indice producţie industrială, rata şomajului, număr agenţi economici,

89

iar al doilea set cuprinde o submulţime din aceştia şi anume: investiţii în formă mixtă, investiţii în formă privată, produs intern brut, număr agenţi economici.

T1. Set1. Date privind evoluţia unor indicatori economici la nivelul judeţului Suceava

Denumire indicator 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000I1. Investiţii în formă mixtă (mil. lei) 875 2767 2800 3000 2980 3020 3100 3100I2. Investiţii în formă privată (mil. lei) 5960 23934 24000 24220 24300 24000 24400 24000I3. Produs intern brut (%) 86 89,4 87 93 92 90 90 95I4. Produs intern brut pe locuitor (%) 83,9 87,3 85 91 90 88 88 93I5. Indice producţie industrială (%) 100 100 100 100 94,2 91,5 86,1 82,5

I6. Rata şomajului (%) 8,0 8,9 10,0 11,0 12,4 13,7 13,5 12,0I7. Număr agenţi economici 10013 14501 17012 19746 22983 19469 22987 23130

Datele de intrare sunt preluate în foaia de calcul Excel ca în figura 10.

După clasificare (recunoaştere nesupravegheată prin algoritmul de prag) utilizând metrica euclidiană, pentru valoare prag = 1, rezultă împărţirea formelor de intrare în trei clase după cum este ilustrat în imaginea de ecran din figura 11.

Fig. 10. Preluare date din tabelul T4.1 în foaia de calcul Excel

90

Se defineşte un perceptron multistrat cu 7 intrări (cei 7 indicatori), un strat ascuns cu 6

neuroni şi un strat de ieşire. În faza de antrenare a reţelei neuronale (învăţare supervizată) prin algoritmul back propagation, plecând de la ieşirile date ca fiind clasele obţinute mai sus prin recunoaşterea formelor, cu rata de învăţare de 0.3, după executarea a 4000 de cicluri fiind verificată condiţia Er_medie < 0.0001, se obţin ieşirile calculate şi erorile aferente conform imaginii de ecran din figura 12.

Datele iniţiale au fost folosite pentru învăţare (75% din datele acumulate) şi pentru test (25%). În scopul evaluării performanţelor s-a luat în considerare întregul set (învăţare, la care s-au adăugat şi valorile setului de test). Rezultatele obţinute în faza de test-evaluare sunt redate în figura 13.

Fig. 12. Rezultatul antrenării reţelei neuronale

Fig. 11. Rezultatul execuţiei componentei de Recunoaşterea formelor

91

Fig. 13. Rezultatul execuţiei fazei de test-evaluare T2. Set2. Date privind evoluţia unor indicatori economici la nivelul judeţului Suceava

Denumire indicator 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000I1. Investiţii în formă mixtă (mil. lei) 875 2767 2800 3000 2980 3020 3100 3100I2. Investiţii în formă privată (mil. lei) 5960 23934 24000 24220 24300 24000 24400 24000I3. Produs intern brut (%) 86 89,4 87 93 92 90 90 95I7. Număr agenţi economici 10013 14501 17012 19746 22983 19469 22987 23130

Datele de intrare sunt preluate în foaia de calcul Excel ca în figura 14.

După clasificare (recunoaştere nesupravegheată prin algoritmul de prag) utilizând distanţa euclidiană, pentru valoare prag = 0.5, rezultă împărţirea formelor de intrare în trei clase după cum este ilustrat în imaginea de ecran din figura 15.

Fig. 14. Preluare date din tabelul T4.2 în foaia de calcul Excel

92

Se defineşte un perceptron multistrat cu 4 intrări (cei 4 indicatori), un strat ascuns cu 5 neuroni şi un strat de ieşire. În faza de antrenare a reţelei neuronale (învăţare supervizată) prin algoritmul back propagation, plecând de la ieşirile date ca fiind clasele obţinute mai sus prin recunoaşterea formelor, cu rata de învăţare de 0.3, după executarea a 4000 de cicluri se obţine Er_medie = 2.90293289736558E-04, ieşirile calculate şi erorile aferente conform imaginii de ecran din figura 16.

Datele iniţiale au fost utilizate pentru învăţare (75% din datele acumulate) şi pentru test (25%). În scopul evaluării performanţelor s-a luat în considerare întregul set (învăţare, la care s-au adăugat şi valorile setului de test). Rezultatele obţinute în faza de test-evaluare sunt redate în figura 17.

Fig. 15. Rezultatul execuţiei componentei de Recunoaşterea formelor

Fig. 16. Rezultatul antrenării reţelei neuronale

Fig. 17. Rezultatul execuţiei fazei de test - evaluare

93

Concluzii Reţeaua astfel construită şi antrenată poate fi utilizată atât pentru diagnosticare, cât şi

pentru predicţie prin simulare. Din experimentările efectuate mai sus se pot trage următoarele concluzii:

- modul de rezolvare a problemei de diagnosticare reprezintă un exemplu de utilizare combinată a unor tehnici de clasificare şi recunoaşterea formelor şi anume: clasificare nesupravegheată prin algoritmul de prag, clasificare şi recunoaştere forme utilizând perceptronul multistrat şi retropropagarea erorii;

- antrenarea reţelei neuronale (instruire supervizată) se realizează prin execuţia unui număr relativ redus de cicluri fiind totodată asigurată şi convergenţa procesului de instruire atunci când ieşirile indicate pentru antrenare sunt determinate apriori în baza unui clasificator, spre deosebire de situaţia în care aceste ieşiri ar fi stabilite după alte criterii;

- privitor la seturile de intrări alese se poate afirma că ambele seturi au acelaşi potenţial discriminativ relativ la stabilirea diagnosticului, însă faptul că al doilea set de intrări este o submulţime a primului set poate sugera obţinerea unui set minim de intrări cu potenţial discriminant ridicat.

Referinţe bibliografice: [1]. Ioan Andone, Sisteme inteligente hibride. Teorie. Studii de caz pentru aplicaţii

economice. Ghidul dezvoltatorului, Editura Economică, Bucureşti, 2002 [2]. D. Dumitrescu, Hariton Costin – Inteligenţa Artificială. Reţele neuronale teorie şi

aplicaţii, Ed. Teora Bucureşti, 1996 [3]. Nicolae Morariu, “Utilizarea unor instrumente ale inteligenţei artificiale pentru

diagnosticare şi predicţie în economie”, Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători Ediţia II - a, Academia de Studii Economice din Moldova, aprilie 2004, Departamentul Editorial-Poligrafic al A.S.E.M. Chişinău, ISBN 9975-75-239-X, Vol.I pag.14-16.

[4]. Nicolae Morariu, “REFORME – A software product for pattern clasification and recognition by joint use of pattern recognition techniques and multi-layer perceptron”, “The Proceedings of the Central and East European Conference in Business Information Systems”, Cluj-Napoca, may 2004, Ed. Risoprint, ISBN 973-656-648-X, pag.100-105.

[5]. Nicolae Morariu, “Artificial Inteligence Techniques in an Evaluation and Decision System for Economic Activity”, SACI 2004, Budapest Polytechnic Nepszinhaz, Budapest, Hungary.

[6]. Şt.Gh.Pentiuc, Nicolae Morariu, ş.a., Intelligent System for Prognosis and Estimation of Economic Decisions at Districtual Level, Advances in Electrical and Computer Engineering, Faculty of Electrical Engineering “Stefan cel Mare” University of Suceava, vol.1(8), nb.1(15), 2001, pp. 44-47.

[7]. Romul Vancea, Ştefan Holban, Dan Ciubotariu, Recunoaşterea Formelor Aplicaţii, Ed. Academiei R.S.R. 1989.

[8]. Statistică teritorială, Institutul Naţional de Statistică, Ediţia 2003. [9]. Prefectura Judeţului Suceava – Carta verde a judeţului Suceava, vol. 1-III, 1998. [10]. Prefectura Judeţului Suceava – Judeţul Suceava. Programul de dezvoltare

economică şi socială pe anul 2001, 2001.

94

FOLOSIREA INSTRUMENTELOR STATISTICE PENTRU ANALIZA

UTILIZĂRII SISTEMELOR INFORMATICE ÎN UNITĂŢILE TURISTICE DIN SUCEAVA

Conf. univ. dr. Valentin HAPENCIUC Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

Introducere

Motivaţia alegerii temei acestei cercetări rezultă, în principal, din dorinţa de a oferi informaţii relevante referitoare la o situaţie reală de pe piaţa turistică, şi anume: utilizarea sistemelor informatice în întreprinderile de turism din oraşul Suceava. Utilizând metoda sondajului statistic, s-a urmărit analiza următoarelor aspecte referitoare la agenţiile de turism şi hotelurile din Suceava:

• studiul motivaţiei alegerii sistemelor informatice de către conducerea agenţiilor de turism şi a hotelurilor din oraş;

• identificarea celor mai utilizate sisteme informatice în hotelurile şi agenţiile de turism din Suceava;

• analiza calităţii sistemelor informatice şi a raportului calitate-preţ; • identificarea dificultăţilor cu care se confruntă unităţile menţionate în utilizarea

sistemelor informatice; • cercetarea opiniilor, opţiunilor personalului de conducere cu privire la utilizarea

sistemelor informatice în agenţii de turism şi hoteluri; • analiza utilizării serviciilor Internet de către agenţiile de turism şi hotelurile din

Suceava. În acest scop s-au parcurs următoarele etape: 1. Definirea temei de cercetare 2. Stabilirea populaţiei cercetate şi a teritoriului în care se desfăşoară ancheta 3. Alegerea tipului de cercetare 4. Prezentarea ipotezelor şi a obiectivelor cercetării 5. Mărimea eşantionului şi caracteristicile acestuia 6. Elaborarea chestionarului 7. Culegerea de date prin aplicarea chestionarului 8. Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor.

1. Definirea temei de cercetare

Din multitudinea de întreprinderi de turism – restaurante, pensiuni, moteluri etc. – s-au ales doar agenţiile de turism şi hotelurile din două motive:

1. În prezent, în Suceava (şi chiar în România), utilizarea sistemelor informatice în unităţile de turism este la începuturile ei, numărul sistemelor informatice utilizate fiind redus;

2. În oraşul Suceava sistemele informatice sunt utilizate, în prezent, mai ales în hoteluri mari şi agenţii de turism.

2. Stabilirea populaţiei cercetate şi a teritoriului în care se desfăşoară ancheta

Această etapă presupune stabilirea populaţiei din care va fi selecţionat eşantionul. Pentru acest studiu, populaţia cercetată o reprezintă agenţiile de turism şi hotelurile din oraşul Suceava, în perioada mai – iunie 2004. Pe baza datelor obţinute de la Asociaţia de Turism Bucovina, Direcţia Judeţeană de Statistică Suceava şi prin intermediul Internet-ului, s-a stabilit un eşantion de 60 de agenţii de turism şi hoteluri din oraş.

95

3. Alegerea tipului de cercetare Culegerea informaţiilor statistice, în procesul cercetării, reprezintă una din problemele

importante, de volumul şi calitatea acestora depinzând în mod direct calitatea concluziilor obţinute. Importanţa procesului de culegere a informaţiilor rezultă, în principal, din necesitatea asigurării volumului de date în procesul prelucrării, pentru analiza fenomenului studiat şi restricţionarea volumului de date după criterii de resurse financiare şi umane.

Ţinând cont de caracteristicile procesului de culegere a datelor, în acest studiu s-a utilizat metoda sondajului statistic, ca formă a observării parţiale, datorită avantajelor sale. Principalul avantaj constă în faptul că această metodă este aplicabilă în toate cazurile când se preconizează realizarea unei economii de timp, pentru obţinerea unui volum de informaţii necesar şi suficient, cu un grad de exactitate acceptabil.

S-a ales ca metodă de selecţie sondajul statistic şi datorită faptului că prin această metodă se are în vedere surprinderea obiectivităţii conduitelor, spre deosebire de interviu ce are în primul rând funcţia de a reconstitui sensul subiectiv.

Prin cercetarea selectivă s-a urmărit obţinerea unor date cu un grad mai ridicat de redare a realităţii, ţinând totuşi cont de faptul că erorile de reprezentativitate (sistematice şi întâmplătoare), specifice selecţiei, apar inevitabil, ca în cazul oricărei cercetări statistice. 4. Prezentarea ipotezelor şi a obiectivelor cercetării

Prezentarea ipotezelor şi a obiectivelor constituie o etapă foarte importantă în cadrul cercetării, deoarece de ea depinde în mare măsură eficienţa cercetării. Trebuie să se formuleze cele două tipuri de ipoteze: nule – care admit caracterul întâmplător al deosebirilor (presupunem că nu există deosebiri esenţiale şi care necesită să fie verificate), şi alternative – ce presupun existenţa unei diferenţe în privinţa variabilei cercetate.

Pentru studiul de faţă situaţiile pentru care se pot stabili ipotezele nule şi alternative se referă la:

• dimensiunea agenţiilor de turism, respectiv hoteluri sucevene ca factor ce influenţează achiziţia unui sistem informatic;

• interesul manifestat pentru utilizarea de sisteme informatice în unităţile menţionate; • aprecierile personalului agenţiilor de turism şi al hotelurilor privind sistemele

informatice; • aprecierile privind utilizarea Internet - ului în cadrul unităţilor vizate.

Pornind de la aceste ipoteze s-au stabilit următoarele obiective ale cercetării: 1. Studiul motivaţiei alegerii sistemelor informatice de către conducerea agenţiilor de

turism şi a hotelurilor din oraş; 2. Identificarea celor mai utilizate sisteme informatice în hotelurile şi agenţiile de

turism din Suceava; 3. Identificarea facilităţilor oferite de sistemele informatice şi a raportului calitate-preţ

sau calitate-cheltuieli implicate; 4. Identificarea dificultăţilor cu care se confruntă unităţile menţionate în utilizarea

sistemelor informatice; 5. Cercetarea opiniilor, opţiunilor personalului de conducere cu privire la utilizarea

sistemelor informatice în agenţii de turism şi hoteluri; 6. Analiza utilizării serviciilor Internet de către agenţiile de turism şi hotelurile din

Suceava. 5. Mărimea eşantionului şi caracteristicile acestuia

Metoda sondajului oferă tehnici variate de prelevare, diferenţiate şi adaptate diferitelor tipuri de populaţie, astfel încât să se asigure selecţia optimă a unităţilor şi respectiv reprezentativitatea eşantionului.

Eficienţa sondajului depinde de variaţia colectivităţii generale, cât şi de volumul n al eşantionului. Este adevărat că volumul mare al eşantionului - în virtutea legii numerelor mari

96

- sporeşte precizia rezultatelor, reduce eroarea medie probabilă, dar ţinând seama de criteriile de economicitate este necesar ca acest volum să fie conform şi cu suma de bani alocată cercetării, dar şi cu gradul de reprezentativitate al rezultatelor finale.

Din populaţia vizată în efectuarea acestei cercetări, 60 agenţii de turism şi hoteluri din Suceava, s-a stabilit un eşantion de 40 unităţi (agenţii de turism şi hoteluri) din oraşul Suceava. În stabilirea eşanţionului s-a ţinut cont de faptul că la nivelul oraşului funcţionează aproximativ 50 agenţii de turism şi 10 hoteluri (conform datelor obţinute de la Direcţia Judeţeană de Statistică, Asociaţia de Turism Bucovina). Din lista agenţiilor de turism vizate, au fost excluse cele care realizează doar servicii de transport şi în acest caz, nu sunt de importanţă pentru cercetare şi cele care nu mai funcţionează. Astfel s-a ajuns la un eşantion de 40 unităţi de turism din oraş, adică 29 de agenţii de turism şi 11 hoteluri.

În acest studiu, chestionarul fiind adresat unităţilor de turism, structura eşantionului sa realizat şi după funcţia ocupată de respondent în cadrul unităţii.

Tabel 1 Structura eşantionului după funcţia respondentului în cadrul unităţii Frecvenţa Procent

Manager 12 30,0 Şef de departament 8 20,0

Recepţioner 7 17,5 Agent de turism 10 25,0

Alta (agent tiketing, administrator) 3 7,5

R Ă S P U N S TOTAL 40 100,0

6. Elaborarea chestionarului

Un chestionar este un grupaj de întrebări cu răspunsuri fixate sau libere, gândit în scopul realizării unor obiective cerute de o activitate de cercetare. În cadrul studiilor chestionarul are rolul principal în munca de cercetare, deoarece în timpul cercetării dialogul se poartă între chestionar şi subiect, operatorul având doar un rol secundar şi modest, el fiind doar un interpret al chestionarului (în formularea cu voce tare a întrebărilor acestuia) şi al subiectului (în notarea răspunsurilor lui). Având în vedere rolul special pe care este chemat să-l joace în cadrul studiului cantitativ, chestionarului i se acordă o atenţie deosebită. Alegerea cuvintelor, redactarea întrebărilor, succesiunea lor, dimensiunea chestionarului, toate acestea trebuie cântărite cu grijă şi verificate în repetate rânduri astfel încât, în final, chestionarul distribuit să poată corespunde pe deplin scopului pentru care a fost creat. Cât priveşte dimensiunile chestionarului, acestea depind în primul rând de scopul studiului. El n-ar trebui să fie însă prea lung, iar cei care îl redactează trebuie să ţină seama de acest lucru în faza de testare a lui. Testarea chestionarului are în vedere nu numai dimensiunile lui, ci întregul lui conţinut.

Chestionarul utilizat în studiul de faţă cuprinde un număr de 14 întrebări, majoritatea închise, pentru evitarea răspunsurilor superficiale şi pentru prelucrarea mai uşoară a datelor culese. S-au utilizat în cadrul chestionarului şi întrebări deschise, într-un număr redus, tocmai pentru a cunoaşte mai bine opiniile utilizatorilor sistemelor informatice.

Primele două întrebări au rol introductiv şi furnizează informaţii despre necesitatea utilizării unui sistem informatic şi gradul de utilizare a acestora. Întrebările Q3-Q6 vizează tipul de sisteme informatice utilizate, determinarea motivaţiei, avantajelor şi dezavantajelor utilizării acestora.

În segmentul de întrebări Q7 - Q10, pentru măsurarea răspunsurilor a fost utilizată scala ordinală, unde celui intervievat i se cere să acorde câte o notă (de la 1 la 5), în funcţie de importanţa pe care o acordă acesta criteriilor de alegere a sistemelor informatice. Un alt aspect vizat a fost cel legat de aflarea gradului de utilizare a internetului în agenţiile şi hotelurile din Suceava şi motivul alegerii publicităţii online.

97

Chestionarul se încheie cu întrebările de identificare a subiecţilor (I1 – I5) prin care s-a urmărit obţinerea informaţiilor care sunt de interes major pentru caracterizarea unităţilor şi anume:

- tipul unităţii; - categoria de clasificare şi capacitatea de cazare în locuri pentru hoteluri; - serviciile oferite de agenţiile de turism (pentru a observa mărimea agenţiei); - funcţia în unitate a respondentului.

7. Culegerea de date prin prelucrarea chestionarului Pentru că eşantionul nu este de dimensiune mare şi pentru că în perioada studiilor au

mai participat la astfel de cercetări, datele au fost culese de un grup de studenţi de la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Suceava, specializarea Economia comerţului, turismului şi serviciilor, care a efectuat această cercetare pe o durată de aproximativ 2 săptămâni. Cuantificarea răspunsurilor la întrebările deschise, introducerea informaţiilor din chestionare în computer pentru prelucrarea finală au fost realizate de aceleaşi persoane.

8. Prelucrarea şi interpretarea datelor

Prelucrarea electronică a informaţiilor culese s-a realizat cu ajutorul pachetului de programe SPSS. Toate datele obţinute sunt prezentate sistematizat în continuare.

În ceea ce priveşte necesitatea utilizării sistemelor informatice toate unităţile turistice sucevene chestionate (40) au răspuns afirmativ la prima întrebare (Credeţi că este necesară utilizarea sistemelor informatice în întreprinderile de turism?). Tot un procent maxim 100% s-a obţinut la întrebarea Q2, deci toate unităţile chestionate utilizează sisteme informatice după cum urmează:

Tabel Q3. Care sunt sistemele informatice pe care le utilizaţi? * BOT-urile sunt bilete de odihnă şi tratament

SISTEMUL INFORMATIC FRECVENŢA Internet 40

Worldspan 4 Amadeus 1

Sisteme proprii 7 Sisteme de rezervare on-line (BOT-uri, bilete lamijloacele de

transport) 8

Soft-uri obişnuite (Word, Excel, baze de date) 10 Fidelio 1

Hostware 1 Sitel 3

Se observă că cel mai utilizat sistem informatic în agenţiile de turism şi hotelurile

sucevene este Internetul, după care urmează sistemele de rezervare on-line, iar pe locul trei se regăsesc sisteme obişnuite ca Word, Excel etc.

Referitor la motivaţia utilizării sistemelor informatice s-au obţinut următoarele rezultate: Tabel Q4. Care este motivul pentru care aţi ales să utilizaţi sistemele informatice?

FRECVENŢA PROCENT Pentru creşterea flexibilităţii şi uşurinţei în

utilizarea documentelor şi a datelor 9 22,5

Oferă noi posibilităţi de comunicare şi afaceri 6 15

R Ă Oferă noi instrumente de promovare a serviciilor 7 17,5

98

turistice Sporeşte calitatea şi precizia activităţii unităţii de

turism 12 30

Pentru că în zilele noastre aproape orice unitate foloseşte sisteme informatice

2 5

Altul (este absolut necesar) 4 10

S P U N S

TOTAL 40 100,0

Din analiza datelor tabelului de mai sus rezultă că principalul motiv al utilizării sistemelor informatice este sporirea calităţii şi preciziei activităţii unităţii de turism (30%), apoi cu un procent de 22,5 % creşterea flexibilităţii şi uşurinţei în utilizarea documentelor. Între variantele de răspuns posibile, varianta 5 (pentru că în zilele noastre aproape orice unitate foloseşte sisteme informatice) a fost introdusă pentru a descoperi unităţile care au ales sistemele informatice cu un motiv greşit. Important de menţionat este faptul că din analiza datelor rezultă că numărul acestor unităţi în Suceava, din totalul celor chestionate, este redus (5%).

În ceea ce priveşte avantajele şi dezavantajele, principalul avantaj al utilizării sistemelor informatice s-a determinat ca fiind eficienţa activităţii (40%) iar ca dezavantaj predomină problemele tehnice (35%), virusarea (27,5%) şi siguranţa informaţiilor (7,5).

Importanţa acordată de către unităţile chestionate, unor criterii de alegere a sistemelor informatice se poate observa în următoarele 4 tabele:

Tabel Q7 Importanţa acordată nivelului preţului FRECVENŢA PROCENT

Neimportant 0 0,0 Puţin important 4 10,0

Indiferent 0 0,0 Important 23 57,5

Foarte important 13 31,5

R Ă S P U N S TOTAL 40 100,0

Tabel Q8 Importanţa acordată facilităţilor oferite de sistem

FRECVENŢA PROCENT Neimportant 0 0

Puţin important 0 0 Indiferent 0 0 Important 5 12,5

Foarte important 35 87,5

R Ă S P U N S TOTAL 40 100,0

Tabel Q9 Importanţa acordată cheltuielilor cu personalul de specialitate necesar

FRECVENŢA PROCENT Neimportant 3 7,5

Puţin important 3 7,5 Indiferent 2 5 Important 25 62,5

Foarte important 7 17,5

R Ă S P U N S TOTAL 40 100,0

99

Tabel Q10 Importanţa acordată cheltuielilor cu echipamentul necesar FRECVENŢA PROCENT

Neimportant 1 2,5 Puţin important 3 7,5

Indiferent 3 7,5 Important 26 65

Foarte important 7 17,5

R Ă S P U N S TOTAL 40 100,0

Din analiza datelor prezentate în tabelele de mai sus şi din corelaţiile efectuate se

desprinde concluzia că în alegerea unui sistem informatic conducerea agenţiilor de turism care oferă mai multe servicii, deci sunt mai dezvoltate, alături de hotelurile cu o capacitate de cazare mai mare folosesc drept criteriu principal facilităţile sistemului, apoi costurile. În cazul unităţilor mai mici situaţia se schimbă, costurile implicate fiind prioritare în dauna facilităţilor oferite.

În urma răspunsurilor primite la întrebarea Q12 Care din următoarele servicii Internet sunt utilizate? rezultă că majoritatea unităţilor folosesc e-mail-ul (39 unităţi) şi World Wide Web (32 unităţi). Newsgroup –urile şi serviciul FTP sunt utilizate de un număr mic de unităţi, 7 în fiecare caz.

Motivul pentru care cele 21 unităţi (52,5%) care au pagină web au ales această modalitate de a-şi face publicitate este prezentat în tabelul Q14. Tabel Q14 Care este motivul pentru care unitatea a ales să-şi facă publicitate on-line?

FRECVENŢA PROCENT Pentru că toţi concurenţii fac acest lucru 1 2,5

Reducerea cheltuielilor de vânzare, de pregătire a personalului, de promovare, de amenajare a

spaţiilor de lucru

3 7,5

Este o modalitate modernă de a face publicitate 7 17,5 Face posibilă comunicarea unor mesaje

individualizate către un public ţintă, cu costuri mici

7 17,5

Campania publicitară pe Internet poate fi modificată sau întreruptă imediat

2 5

Alta (este absolut necesară) 1 2,5 Nu au pagină web 19 47,5

R Ă S P U N S

TOTAL 40 100,0

În urma analizei tuturor datelor obţinute precizăm câteva observaţii: Hotelurile din Suceava care sunt clasificate şi au o capacitate de cazare între 50-100

locuri utilizează sisteme informatice moderne şi variate. Conducerea lor a înţeles necesitatea şi utilitatea prezenţei unităţii lor pe Web, aşa că majaritatea au pagina web proprie.

Agenţiile de turism folosesc sisteme informatice în funcţie de multitudinea serviciilor pe care le oferă. Astfel cele care realizează mai ales vânzare de bilete la mijloace de transport şi mai puţin vânzarea de servicii de cazare, masă etc., folosesc mai ales sistemele de rezervare on-line şi nu au încă pagină web. Cele care oferă şi alte servicii alături de cele enumerate mai sus, cum ar fi asistenţă turistică, organizarea de programe turistice în ţară şi străinătate folosesc sisteme informatice mai performante, moderne (exemplu Amadeus, Worldspan).

În Suceava utilizarea sistemelor informatice în unităţile analizate este la începuturile ei, puţine agenţii de turism profitând de avantajele acestora.

100

Bibliografie: 1. CHELCEA, S. – Chestionarul în investigaţie sociologică, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1975 2. GHERASIM, T., GHERASIM, D. – Marketing turistic, Editura Economică, Bucureşti,

1999 3. HAPENCIUC, C.V. - Cerecetarea statistică în turism, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2003 4. MOSER, C. A. – Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1995 5. NOVAC, A. – Sondarea opiniei publice, Editura Studenţiască, Bucureşti, 1996

101

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ PRIN PRISMA

INTELIGENŢEI ARTIFICIALE

Asist. univ. drd. Eugenia IANCU Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Inteligenţa artificială este un domeniu care reţine din ce în ce mai mult atenţia economiştilor, managerilor şi celorlalte profesii, deoarece sistemele bazate pe cunoştinţe, sistemele expert, sistemele bazate pe algoritmi genetici, sistemele fuzzy, sistemele hibride şi sistemele neuronale sunt sisteme de inteligenţă artificială pe cale de a ocupa un loc din ce în ce mai important în viaţa profesională. Sistemele expert constituie una dintre ariile cele mai importante ale inteligenţei artificiale.

Dezvoltarea regională impune o serie de obiective majore. Dintre aceste obiective

putem aminti: - diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării

echilibrate, prin reducerea accelerate a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

- corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale la nivelul regiunilor, prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării reale a acestora.

Aceste obiective pot fi atinse numai în cazul în care sunt îndeplinite o serie de cerinţe, fenomene care pot fi foarte uşor folosite cu precădere în crearea unor algoritmi de calcul. Un aport deosebit poate să-l aducă în acest sens utilizarea inteligenţei artificiale.

Scopul este acela de a operaţionaliza un număr de variabile ce pot fi măsurate şi comparate în timp şi spaţiu pentru evaluarea competitivităţii regionale şi pentru asigurarea suportului adecvat în elaborarea strategiei regionale de dezvoltare pe dimensiunea competitivităţii economice. Considerentele luate în calcul în selectarea indicatorilor au fost următoarele:

a) Indicatorii să fie simpli, adică să nu fie o agregare de indici ce caracterizează alţi indicatori. Indicatorii compuşi sunt formaţi prin agregarea ponderată a unor indici simpli, de unde rezultă riscul „manipulării” realităţii;

b) Indicatorii să fie cuprinzători, adică să acopere cât mai multe aspecte; c) Indicatorii să fie robuşti la factori reziduali, care pot genera rezultate false.

Deoarece orice performanţă tinde să fie afectată de factori reziduali, cei mai buni indicatori sunt aceia în care influenţa elementelor reziduale este minimă; cea mai bună situaţie fiind aceea în care efectele factorilor reziduali sunt pozitiv corelate cu performanţa, iar reziduul reprezintă o componentă minoră.

Indicatorii joacă un rol determinant în problema definirii corecte a unei strategii de dezvoltare robuste referitoare la competitivitatea regională:

• Indicatori economici naţionali: competitivitatea regională şi a firmelor din regiune va fi întotdeauna afectată de condiţiile naţionale (ex. stabilitatea valutară, rata inflaţiei, ratele dobânzilor bancare etc.);

• Indicatori referitori la inovaţie: deoarece inovaţia este o componentă cheie a competitivităţii, se urmăreşte măsurarea cât mai cuprinzătoare a acestei dimensiuni;

102

• Indicatori de grup în care pot intra indicatori privind piaţa forţei de muncă, educaţia etc.

• Indicatori de performanţă industrială. Din perspectiva strategiei de dezvoltare regională, un număr de trei direcţii sunt

considerate esenţiale la nivel naţional şi la nivelul regiunii de N-V a României: dezvoltarea IMM-urilor; cercetarea, dezvoltarea şi inovarea; societatea informaţională.

Analiza trebuie să acopere aspecte precum: • Factorii de influenţă în dezvoltarea economică a regiunii; • Importurile şi exporturile; • Evoluţia sectorului IMM-urilor; • Investiţiile străine; • Evoluţia cercetării-dezvoltării-inovării; • Evoluţia macrosectoarelor (primar, secundar, terţiar); • Infrastructura de afaceri etc.

Pentru o analiză mai concludentă a regiunilor de dezvoltare este foarte importantă definirea criteriilor de alegere a indicatorilor care trebuie folosiţi. Astfel, în funcţie de utilitatea informaţiilor, pot fi definiţi următoarele categorii de indicatori:

1. indicatori de context, care ilustrează aspectele esenţiale ale situaţiei socio-economice ale fiecărei regiuni de dezvoltare şi furnizează punctul de plecare pentru definirea programelor;

2. datele de intrare, care sunt necesare pentru investigarea şi estimarea operaţiilor şi pentru implementarea lor;

3. indicatori de producţie, care sunt folosiţi în monitorizarea datelor; 4. indicatori de impact, care reflectă gradul în care obiectivele unui program de

dezvoltare s-a realizat. Pentru ca un indicator să devină esenţial în analiza disparităţilor regionale trebuie să

fie supus unor cercetări statistice, pentru a determina în ce măsură poate servi ca: mijloc de informare privind starea unui anumit domeniu de interes, într-o anumită perioadă de timp; mijloc de cercetare a elementelor sociale dintr-un anumit domeniu; mijloc de determinare a consecinţelor, în momentul modificării anumitor parametri.

O metodă utilizată este înlocuirea modelului liniar de regresie cu modelul de reţele neuronale [2]. Acest model are multe similarităţi cu modelele statistice de prelucrare a datelor. Construcţia unui model statistic sau neuronal este un proces format din mai mulţi paşi [5]:

1. definirea obiectivelor sistemului 2. colectarea datelor 3. analiza şi transformarea datelor 4. selectarea textului de învăţare, testare şi validare 5. selecţia variabilelor 6. dezvoltarea modelului 7. verificarea modelului. Definirea obiectivelor sistemului. Este foarte importantă înţelegerea obiectivelor

sistemului total în care modelul va fi dezvoltat. Multe modele neuronale eşuează din cauză că pun importanţă pe măsurătorile tehnologice fără a privi cum lucrează acest model în sistemul general.

Colectarea datelor este un proces foarte important în construcţia modelului. Acesta ia timp pentru a fi siguri că ştim aspectele care vor folosi.

Analiza şi transformarea datelor cuprinde trei părţi: a) structurarea problemei b) codificarea datelor c) transformarea continuă numerică (y = a0+a1x1+ ....anxn)

103

Selecţia datelor pentru setul de învăţare este bazată pe obiectivele pentru care modelul va fi utilizat. Setul de testare este selectat pentru a determina cât de bine interpolează modelul estimat (cu ajutorul setului de învăţare). Setul de validare estimează performanţa modelului.

Selecţia variabilelor În general pentru selecţia variabilelor se foloseşte regresia liniară.

Dezvoltarea modelului. Se specifică modalitatea de învăţare a reţelei; se foloseşte algoritmul propagării înapoi (back – propagation)

Verificarea modelului. Modelele statistice utilizează „testul T”. Dacă erorile sunt aproximative cu o distribuţie normală acest test poate fi aplicat şi la modelele neuronale.

Metodele de recunoaştere a formelor constituie proceduri algoritmice implementabile pe calculatoarele electronice utilizate în scopul clasificării unor observabile (obiecte, fenomen) în grupuri discrete (clase) pe baza caracteristicilor acestora, grupate în matrice multidimensionale de date.

Actualmente există în lume o serie de sisteme de recunoaştere a formelor implementate pe calculatoare sub forma unor pachete de programe care conţin toate modele importante de recunoaştere a formelor. De asemenea, au fost create sisteme specializate pe anumite probleme, adevărate maşini de recunoaşterea formelor. Este important de subliniat că implementarea şi utilizarea unor astfel de pachete de programe necesită totuşi o profundă recunoaştere a programării şi a recunoaşterii formelor.

Recunoaşterea formelor cuprinde o multitudine de tehnici de clasificare a formelor funcţie de caracteristicile acestora [5]. Una dintre cel mai importante probleme este analiza formelor efectuată cu scopul extragerii celor mai reprezentative caracteristici care urmează să fie utilizate ulterior în procesul de cunoaştere. Le vom folosi şi în cazul unor analize privind mulţimile de populaţii. Această etapă este efectuată cu ajutorul selectorului de caracteristici care nu reprezintă altceva decât o selecţie de tehnici matematice cu rol de eliminare a acelor caracteristici, care nu sunt esenţiale. Dintre acestea pot fi amintite: metode statistice de analiză dispersională şi regresională, proceduri de transformare (rotaţionale, diagonale), transformări liniare şi neliniare.

Etapa de analiză a formelor este deosebit de importantă deoarece determină procesul de recunoaştere, simplificând procesul de clasificare prin reducerea dimensionalităţii spaţiului formelor. Alegerea optimă a caracteristicilor duce în final la gruparea cea mai bună a formelor în spaţiul n-dimensional şi la construirea unor algoritmi de clasificare mai simpli. În cazul în care selectorul de caracteristici este impropriu sau inefectiv, algoritmii de clasificare vor fi mai puţini eficienţi, iar probabilitatea de eroare a clasificării va creşte.

Formalizarea matematică a acestui proces de extragere a caracteristicilor esenţiale este extrem de dificilă deoarece algoritmii matematici respectivi se doresc a avea aceeaşi finalitate ca şi în cadrul unui proces uman de recunoaştere.

Selectorul uman de caracteristici este extrem de complex şi, cel puţin aparent, el nu poate fi „stimulat” printr-un formalism matematic [4]. De fapt, dacă am utiliza un om pentru a înlocui sectorul de caracteristici dintr-o maşină de recunoaştere a formelor, el ar efectua o extragere de caracteristici pe baza experienţei anterioare (învăţare) şi a personalităţii sale. Trebuie remarcat faptul că selecţia caracteristicilor este limitată la două sau trei dimensiuni, cu convingerea că vizualizarea unui spaţiu cu o dimensionalitate mai mare este extrem de dificilă dacă nu imposibilă.

Însuşi cuvântul caracteristică denotă o entitate derivată din unele măsurători iniţiale. Acest lucru implică unele măsurători iniţiale ce ar trebui făcute. Extragerea şi selecţia caracteristicilor are următoarele scopuri:

a) găsirea caracteristicilor cheie care permit generarea sau reconstrucţia formelor originare;

b) selectarea caracteristicilor care identifică cel mai bine formele; Marea majoritate a metodelor matematice care sunt utilizate pentru extragerea şi

selecţia caracteristicilor se bazează pe:

104

1. transformări liniare şi neliniare pentru reducerea multidimensionalităţii spaţiului formelor şi pentru mărirea separabilităţii claselor;

2. criterii de evaluare a caracteristicilor; 3. proceduri de căutare pentru selectarea optimă a unui subset dintr-un set de

caracteristici. Problema selecţiei caracteristicilor poate fi privită ca problemă de optimizare

combinatorială care necesită o funcţie criteriu şi o procedură de căutare. Singurul mod de a fi siguri că a fost ales subsetul cel mai bun de k caracteristici din totalul de N caracteristici este de a analiza toate combinaţiile posibile Cn

k. Alegerea funcţiei criteriu utilizată în alegerea subsetului cel mai bun ca şi procedura de căutare sunt determinate de problema concretă de recunoaştere a formelor.

Etapele necesare pentru a fi parcurse în afară de analiza formelor şi selectare a caracteristicilor sunt rezumate în figura de mai jos:

Figura nr.1. Fazele procesului de selectare a caracteristicilor

O altă problemă de care trebuie să se ţină seama atunci când se aplică o anumită metodă de selectare a caracteristicilor se referă la efectele de ordinul doi, deoarece multe din aceste metode neglijează acest tip de efect. Dacă două caracteristici corelează foarte bine una cu alta atunci ambele caracteristici vor fi selectate dacă ele se doresc a fi intrinseci, semnificative procesului de clasificare, deşi una din caracteristici va conţine informaţii similare cu informaţiile conţinute de cealaltă caracteristică. În această situaţie este necesar să se facă apel la metode capabile să elimine corelările dintre caracteristici. Metodele optime pentru eliminarea corelărilor sunt acelea care asigură generarea unor caracteristici noi, ortogonale.

Extragere N caracteristici

Selectare caracteristici

Alegerea procedurii de testare a caracteristicii

Execuţie procedură

Caracteristici esenţiale

DA

NU

105

Metode de vizualizare Scopul acestor metode constă în vizualizarea structurii datelor din spaţiul n-

dimensional prin reprezentări într-un spaţiu bi- sau tri-dimensional. Aceste metode care au apărut ca o consecinţă a dezvoltării tehnologice fără precedent din domeniul calculatoarelor electronice au permis construirea de sisteme de calcul interactive şi cu posibilităţi grafice, se bazează pe faptul evident că omul este capabil să recunoască cel mai bine formele dintr-o lume bi- sau tri-dimensională. În consecinţă, cercetătorul va putea să recunoască domeniul şi să atribuie formele necunoscute la clasele în funcţie de apropierea acestora faţă de forme cu clasificare cunoscută.

Metodele de vizualizare încearcă să conserve toate distanţele dintre formele aflate în hiperspaţiul formelor astfel încât acest fapt să fie păstrat în plan sau în spaţiul tridimensional.

Metodele de vizualizare constituie de fapt primul pas, prima etapă dintr-o aplicaţie concretă de recunoaştere a formelor. Ele reprezintă primul contact al cercetătorului cu informaţia conţinută în forme şi deoarece acest prim studiu determină adeseori cursul următoarelor acţiuni , aceste metode constituie o parte extrem de importantă a recunoaşterii formelor. În literatura de specialitate au fost propuse foarte multe metode de vizualizare bazate pe transformări liniare sau neliniare.

Inteligenţa artificială este un domeniu care reţine din ce în ce mai mult atenţia economiştilor, managerilor şi celorlalte profesii, deoarece sistemele bazate pe cunoştinţe, sistemele expert, sistemele bazate pe algoritmi genetici, sistemele fuzzy, sistemele hibride şi sistemele neuronale sunt sisteme de inteligenţă artificială pe cale de a ocupa un loc din ce în ce mai important în viaţa profesională [5]. Sistemele expert constituie una dintre ariile cele mai importante ale inteligenţei artificiale.

În literatura ştiinţifică românească există câteva lucrări care oferă o gamă largă de informaţii pertinente în domeniul sistemelor expert – o categorie aparte de sisteme inteligente cu o sferă largă de aplicaţii în statistică, contabilitate, finanţe-bănci, asigurări, management, marketing, etc.

Sistemele expert (SE) sunt sisteme de programe bazate pe tehnicile inteligenţei artificiale (IA), care înmagazinează cunoştinţele experţilor umani dintr-un domeniu bine definit şi apoi le folosesc pentru rezolvarea problemelor din acest domeniu [1].

Astfel se pot contura câteva idei despre sistemele expert: - din punct de vedere conceptual sistemele expert vizează reconstituirea

raţionamentului uman pe baza expertizei obţinute de la experţi; - sistemele expert dispun de cunoştinţe şi de capacitatea de a desfăşura activităţi

intelectuale umane; - dispun de metode de invocare a cunoaşterii şi exprimarea expertizei, comportându-se

ca un „sistem inteligent”; - sunt capabile să memoreze cunoaşterea, să stabilească legături între cunoştinţe şi să

infereze concluzii, soluţii, recomandări, sfaturi pe baza faptelor şi prelucrării cunoaşterii incerte;

- ca nivel de realizare informatică, sistemele expert se bazează pe principiul separării cunoaşterii (bazei de cunoştinţe) de programul care o tratează (motorul de inferenţe).

106

EXPERT UMAN SISTEM EXPERT

Figura nr. 2. Analogia dintre expertul uman şi sistemul expert

În toate cazurile, cercetătorii sunt de acord cu faptul că sub denumirea de sistem expert

se află acele programe de inteligenţă artificială sau maşini bazate pe cunoaşterea de nivel înalt, comparabilă cu a celor mai competenţi specialişti dintr-un domeniu aplicativ şi în care aceste programe pot realiza performanţe de gândire şi intuiţie similare experţilor umani.

Elementul central al prelucrării inteligente îl constituie raţionamentul artificial, capabil să imite raţionamentul uman. Sistemele expert reproduc raţionamentul experţilor umani asupra cunoştinţelor puse la dispoziţia lor într-o anumită manieră, multiplică eventual aceste cunoştinţe şi explică liniile proprii de raţionament [6].

Sursele cunoştinţelor de bază au fost sistematizate în trei categorii: - acte normative şi reglementări în vigoare; - standardele internaţionale în domeniu; - cunoştinţele experţilor.

În privinţa beneficiilor unii sceptici în profesie adresează întrebări de genul : - De ce nu mai aşteptăm? - Ce domeniu aplicativ este mai potrivit? - Cât de mult va costa? - Cum vom reuşi să construim un sistem expert pentru activitatea X? - Care vor fi efectele implementării?

Cu privire la sistemele expert trebuie ştiut că ele pot servi atât intereselor profesiei, dar mai ales clienţilor acestei profesii.

Pentru viitorul sistemelor expert, punctul de vedere optimist ne relevă la întrebările de mai sus răspunsuri semnificative, deoarece aplicaţii pline de succes în toate domeniile, nu numai în cel contabil, au contribuit la obţinerea de economii semnificative atunci când exploatarea sistemelor a fost adecvată.

Natura schimbărilor pot determina atât efecte interne cât şi efecte asupra competitorilor şi efecte asupra clienţilor. Aceste efecte sunt prezentate în tabelul nr.1.

Tabelul nr. 1. Efecte posibile ale introducerii sistemelor expert Natura schimbărilor

Efecte interne Efecte asupra competitorilor

Efecte asupra clienţilor

Schimbări în strategia internă (eficienţă internă a

- creşte eficienţa - schimbări în atitudinea personalului

- efecte mici - percepţie crescută a ameninţării

- focalizarea atenţiei asupra dezvoltării

Sfaturi, soluţii recomandări

Sfaturi, soluţii recomandări

Gândire Inferenţă

Cunoaştere generală

Fapte despre cazuri spcifice

Bază de cunoştinţe

Bază de fapte

107

firmei) - reorganizări pentru reducerea autonomiei

sistemelor expert

Schimbări în strategia competiţională (mişcări în profesie)

- practici noi ale firmei - încurajarea high-tech-ului printre competitori - creşte presiunea asupra competitorilor - apar noi rivali

- schimbări asupra onorariilor - fluenţă de clienţi - efecte asupra auditorilor interni - reputaţie de high-tech

Schimburi în strategia de portofoliu (în afaceri)

- reorganizare funcţională - politici mai bune de recrutare - politici mai bune de instruire de personal

- competitori noi - schimbări în relaţiile cu partenerii de afaceri

- clienţi noi - afaceri noi cu clienţii

Efectele implementării sunt cele care constituie motorul introducerii în viitor a acestei

tehnologii deoarece tot pe această cale se obţin noile mijloace investiţionale. De aceea se consideră că strategia cea mai rezonabilă este încercarea cât mai rapidă a proiectelor de sisteme expert, mai mici la început, deoarece îi oferă experienţă în aplicaţii rapide, formarea personalului propriu.

Tabelul nr. 2. Efectele sistemelor expert asupra întreprinderilor

Tipuri de efecte Denumirea efectelor Efecte de raţionalizare - economii la costul personalului

- utilizarea mai bună a capacităţilor de producţie; - economii din producţie, - economii din documentare automată.

Efecte de îmbunătăţirea calităţii - exploatarea efectelor din raţionalizările multiple; - controlul soluţiilor propuse de personal şi programe; - calificarea înaltă şi instruirea rapidă a personalului; - proiectarea rapidă şi mai bună a ofertelor pentru obţinerea de comenzi; - echiparea produselor scumpe cu inteligenţă proprie pentru acelaşi nivel de diagnostic; - automatizarea activităţilor.

Efecte organizaţionale pozitive - multiplicarea expertizei; - conservarea expertizei; Descentralizarea luării deciziilor; Favorizarea schimbului şi evoluţiei expertizei; Distribuirea dinamică a deciziilor.

Domeniile integrării. Sistemele expert sunt deja integrate cu aproape toate tipurile de

sisteme informatice. În multe dintre domenii integrarea se află la începuturi, în stadiu de experimentare, dar în altele a dat deja rezultate fructuoase.

Există deja sisteme care includ două sau mai multe aplicaţii informatice clasice şi un singur sistem expert, după cum există şi sisteme în care sunt cuplate câteva sisteme expert şi una sau mai multe aplicaţii convenţionale.

Principalele posibilităţi de integrare a sistemelor expert sunt următoarele: integrarea sistemelor expert cu sistemele de gestiune a bazelor de date;

108

integrarea sistemelor expert cu modele cantitative de management; integrarea cu sistemele de sprijinire a deciziei; integrarea sistemelor expert în fabricaţia automată.

Integrarea cu sistemele de gestiune a bazelor de date reprezintă unul dintre cele mai critice domenii. Aceasta se datorează faptului că există mai multe obiective şi modalităţi fizice de realizare a acestei integrări. Sistemele expert sunt capabile să adminstreze în manieră simplă baze de date, sporind astfel puterea SGBD-urilor din dotare cu capacităţi de inferenţiere.

Integrarea sistemelor expert cu modele cantitative de management reprezintă o temă cu semnificaţii deosebite datorită beneficilor substanţiale.

Cum bine se ştie, modelele cantitative se află în zona de interes a managementului în scopul luării deciziei.

Integrarea cu sistemele de sprijinire a deciziei. Din cele menţionate până acum, deducem că sistemele expert se pot integra cu toate componentele majore ale sistemelor de sprijinire a deciziei: baza de date, baza de modele şi subsistemul de dialog. Integrarea de acest tip are drept consecinţe îmbunătăţirea construcţiei şi funcţionării componentelor integrate. Astăzi, tot mai mulţi cercetători susţin proiectarea de sisteme expert şi sisteme de sprijinire a deciziei complet integrate.

Integrarea sistemelor expert în fabricaţia automată are în vedere fluxul de producţie cu calculator integrat, celulele flexibile de fabricaţie, cu roboţi, în care diferite maşini şi roboţi manipulează materiale, semifabricate pe baza comenzilor de lucru, trimise automat şi constant, în conformitate cu planul de operaţii al fabricii. Un sistem expert se poate utiliza pentru executarea acestei planificări în legătură cu sistemele de sprijinire a deciziei şi roboţii.

Un alt domeniu de utilizare a sistemelor expert integrate îl constituie descoperirea defecţiunii echipamentelor. Deoarece fabricaţia automată este mereu monitorizată de către senzori şi alte dispozitive de detecţie, datele astfel colectate sunt interpretate de către un sistem expert, punându-se în evidenţă erorile potenţiale şi reale, în operarea fiecărei componente de pe fluxul de producţie. Tot sistemul expert realizează diagnosticul cauzei ţi recomandă operaţiile necesare.

În ultimii ani se constată o maturizare a întregului domeniu al inteligenţei artificiale ce a evoluat ca o disciplină activă şi în continuă creştere. În prezent, majoritatea temelor de cercetare sunt orientate către Inteligenţa artificială şi în special către Sistemele Expert.

Astfel principalele domenii de cercetare se consideră a fi următoarele: modelarea cauzală; raţionamentul strategic; sistem explicativ; achiziţia şi verificarea cunoştinţelor, raţionament anatomic; raţionament temporar; instruire inteligentă asistată de calculator.

Sistemele expert permit folosirea descentralizată a tezaurului de cunoaştere acumulat în organizaţii şi servesc drept instrument de planificare a consistenţei obiectivelor şi operaţiilor, semnalează interdependenţele tuturor activităţilor care afectează deciziile critice, determină impactul deciziilor şi acţiunilor proiectate , încurajează învăţarea, oferă explicaţii pentru operaţiile declanşate, învaţă ele însele din experienţa experţilor şi îşi actualizează în felul acesta tezaurul de cunoaştere şi experienţă.

Sistemele expert produc semnale pentru controlul eficient al operaţiilor şi proceselor, sesizează nevoia de reorganizare în scopul reducerii complexităţii şi incertitudinii, reduc necesitatea şedinţelor şi oferă lecţii participanţilor la consiliile de administraţie, scurtându-le timpul cheltuit cu informarea despre activităţile desfăşurate.

Avantajele sistemelor expert sunt numeroase şi variază în funcţie de tipul fiecăruia, precum şi de domeniile în care se utilizează.

109

Bibliografie 1. Andone, I., Ţugui, A. Sisteme inteligente în management, contabilitate,

finanţe - bănci, marketing, Editura Economică, 1999 2. Durkin J. Expert Systems. Design and Development,

Macmillan, Pub.Co., Ny, 1994 3. Karkan, J.M., Tjaen, G. Ssystemes experts.Un nouvel ouil pour l’aide a la

decision, Masson, Paris, 1993 4. Pigford, D.V., Baur, G. Expert Systems for Business. Concepts and

Application, Featuring VP Exert Body and Vozer Pub.Co., 1990

5. Tacu, Al.P., Vancea, R., Holban, Şt., Burciu, A.

Inteligenţa artificială. Teorie şi aplicaţii economice, Editura Economică, 1998

6. Warkins, P.R. Expert Systems in Business and Finance. Issue and Applications, John Willey, Chichester, 1993]

110

SECŢIUNEA 5

TEORIA DREPTULUI

111

DESCENTRALIZAREA ŞI DECONCENTRAREA – PRINCIPII DE

ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Lector univ. drd. Irina BILOUSEAC, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract During the last ten years, Romania has made important progresses in area of

decentralisation. In the context of the administrativ-teritorial reform we talk about an efficient decentralisation. Decentralisation is usually referred to as the transfer of powers from central government to lower levels in a political-administrative and territorial hierarchy. Administrative decentralisation, also known as deconcentration, refers to a transfer to lower-level central government authorities, or to other local authorities who are upwardly accountable to the central government.

România promovează şi aplică principiile şi politicile de descentralizare, autonomie fiscală, democraţie locală şi regională privind dezvoltarea economică prin accelerarea reformelor economice şi instituţionale în vederea alinierii la criteriile de performanţă economică şi la standardele sociale europene.

Unul dintre fundamentele unei administraţii publice democratice şi eficiente constă în consolidarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară. Legea nr. 339 din 2004 [1], lege - cadru privind descentralizarea, reglementează principiile fundamentale şi regulile generale, precum şi cadrul instituţional pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară în România, proces al transferului de autoritate şi responsabilitate administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local. Iar, în conformitate cu Constituţia României republicată [2], „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. În acelaşi timp, legea fundamentală consideră Consiliul Judeţean drept "autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean" (art. 122 alin.1).

Acest fundament este consacrat de Guvernul României prin Programul de guvernare pentru perioada 2004-2006 şi prin Strategia actualizată a Guvernului României pentru accelerarea reformei în administraţia publică [3] în scopul atingerii de către administraţia publică din România a standardelor europene şi a valorilor referitoare la transparenţă, anticipare, responsabilitate, adaptabilitate şi eficienţă.

În acord cu cerinţele impuse de procesul de modernizare al administraţiei publice şi al integrării europene se au în vedere următoarele priorităţi pentru reforma administraţiei publice: reforma administraţiei publice locale prin continuarea procesului de descentralizare/deconcentrare a serviciilor publice prin care trebuie sa se asigure îmbunătăţirea managementului serviciilor publice la nivel local si creşterea calităţii acestora. alocarea coerentă a responsabilităţilor, resurselor financiare şi drepturilor legate de serviciile oferite.

112

Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral.

În cazul descentralizării, statul nu îşi asumă singur sarcina administrării, ci o împarte, în anumite cote, cu alte categorii de persoane, cum sunt colectivităţile locale. Sistemul descentralizării înlocuieşte puterea ierarhică – specifică centralizării – cu controlul administrativ de legalitate.

Deconcentrarea administrativă este considerată ca fiind o formă intermediară între organizarea centralizată şi cea descentralizată, caracterizată fiind printr-o oarecare independenţă a organelor locale în fruntea cărora sunt funcţionarii numiţi de organele centrale.

Noţiunea descentralizării are o accepţie largă şi una restrânsă. În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central

în plan local, indiferent de procedeul folosit. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acestuia. Un procedeu este cel al transferului de atribuţii către unităţile administrativ – teritoriale (descentralizarea teritorială). Al doilea procedeu al descentralizării este acela al serviciului public, când se realizează desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală şi se conferă acestora personalitate juridică.

Aşadar, literatura de specialitate a impus două forme ale descentralizării: - descentralizarea teritorială, care presupune faptul că teritoriul statului este împărţit în

unităţi administrativ-teritoriale, care se bucură de independenţă faţă de autoritatea centrală. - descentralizare tehnică (pe servicii), prin care unul sau mai multe servicii publice

sunt scoase din competenţa autorităţilor centrale sau locale şi sunt organizate în mod automat. [4]

Procesul de descentralizare a serviciilor publice va asigura preluarea atribuţiilor administrative şi financiare ale unor activităţi, de către autorităţile administraţiei publice locale - consilii judeţene şi consilii locale şi, reprezintă unul dintre obiectivele pe care administraţia publică românească le are de îndeplinit în perioada următoare.

În prima accepţiune de descentralizarea teritorială, de cele mai multe ori cele două noţiuni de descentralizare şi de autonomie se folosesc împreună, ideea de descentralizare implicând şi ideea de autonomie locală. [5] Conducerea unităţilor administrativ-teritoriale create aparţin autorităţilor administraţiei publice locale, care au competenţă materială generală.

Teritoriul României este organizat sub aspect administrativ în judeţe, oraşe şi sate, iar autorităţile prin care se realizează autonomia locală în sate şi oraşe sunt Consiliile locale alese şi primarii aleşi, iar Consiliul judeţean are iniţiativă şi hotărăşte în numele legii în problemele de interes judeţean. În acest sens Constituţia României prevede în art.3 alin.(3) că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, iar în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii.

Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Autonomia locală vizează trei componente: organizatorică, funcţională şi gestionară. Autonomia locală se referă pe de o parte la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, iar pe de altă parte la gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă.

Componenta organizatorică se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale (modul de alegere a consiliilor locale şi a primarilor, precum şi atribuţiile lor, sunt stabilite de lege).

Componenta funcţională reprezintă competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva o parte importantă a treburilor politice fără intervenţia altor autorităţi. [6]

Principiul autonomiei locale presupune ca organele administraţiei publice locale să hotărască în mod independent pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale. Însă principiul autonomiei locale presupune o delegare a

113

competenţelor către autorităţile locale numai de ordin administrativ, nu şi legislativ, astfel încât autorităţile administrative teritoriale “nu pot recurge la modificarea structurii administrative stabilite prin lege şi nici nu pot crea alte autorităţi administrative” [7].

Componenta gestionară se regăseşte în existenţa unui buget propriu, adică a unor mijloace (venituri) materiale şi băneşti proprii, care să-i permită rezolvarea unor probleme locale. Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează şi aprobă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi au dreptul să instituie impozite şi taxe locale, în condiţiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate exista fără o autonomie financiară.

Una dintre cele mai dificile probleme ale autonomiei locale o constituie autonomia financiară. Administraţia publică locală trebuie să aibă resurse proprii suficiente, de care să dispună în mod liber în exerciţiul componentelor lor, obţinându-se astfel o reală autonomie financiară.

Autonomia locală şi descentralizarea au reprezentat principii definitorii în organizarea sistemului de administrare publică locală, conform standardelor internaţionale, acestea fiind prevăzute în Carta Europeană “Exerciţiul autonom al puterii locale”. România a aderat la acest principiu odată cu semnarea Cartei Europene a Exerciţiului Autonomiei Locale, asumându-şi obligaţia constituirii unui sistem de administraţie publică locală de standard european. Conform Cartei Europene a Autonomiei Locale a Consiliului Europei prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor locale de a decide şi conduce, în limitele stabilite de lege, o parte substanţială a treburilor publice, pe propria lor răspundere şi în interesul populaţiei din zonă (Articolul 3); Convenţia Europeană a Autonomiei Locale defineşte autonomia locală ca "principiu stabilit prin Constituţie sau prin legile statelor-părţi, conferind colectivităţilor locale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi gestiona în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în interesul populaţiei acestora, o parte importantă din treburile publice”.

O parte considerabilă a activităţilor economice se desfăşoară sub conducerea şi responsabilitatea administrativă, financiară şi legală a autorităţilor locale. Intensitatea implicării autorităţilor locale în activitatea economică diferă de la ţară la ţară şi depinde de tradiţiile istorice, de mediul social şi de contextul politic din ţara respectivă. Transferul către comunităţile locale şi către reprezentanţii lor aleşi a dreptului şi răspunderii de a decide asupra unor elemente, este una dintre cele mai importante activităţi în administraţia publică din România. Conceptul autonomiei locale rămâne fără suport atâta timp cât autorităţile locale nu vor avea la dispoziţie resursele materiale necesare, competenţe legale suficiente şi autoritatea politică pentru a-şi asuma efectiv responsabilităţile acordate de această autonomie. Autorităţile locale trebuie să dispună, în cadrul politicii economice naţionale, de resurse financiare proprii adecvate, de care să poată dispune liber în cadrul competenţelor lor.

Resurse financiare ale autorităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu competenţele prevăzute de Constituţie sau de lege.

Autonomia locală este concepută, însă, şi în sensul unui instrument de apărare şi întărire a puterii locale pentru asigurarea unei Europe, întemeiate pe principiile democratice şi ale descentralizării puterii, ceea ce a determinat comunitatea de state europene să garanteze premisele juridice necesare pentru funcţionarea unor colectivităţi locale, dotate cu împuterniciri şi organe legitime, constituite în mod democratic. Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor administrativ teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale. Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în competenta autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare descentralizarea.

Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Din prevederile constituţionale

114

rezultă elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează şi în prezent administraţia publică din România. În primul rând, rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, oraşul sau judeţul este dată în competenţa autorităţilor şi funcţionarilor publici aleşi de corpul electoral. Aceste autorităţi locale au o competenţă materială generală, dreptul şi obligaţia de a rezolva toate problemele care interesează unitatea administrativ teritorială respectivă. În al doilea rând, persoanele care alcătuiesc aceste autorităţi (consilierii locali, consilierii judeţeni, primarii) sunt aleşi de către locuitorii localităţii sau judeţului respectiv. În privinţa raporturilor acestor autorităţi cu autorităţile centrale, precum si a raporturilor dintre ele este de subliniat faptul că însăşi Constituţia prevede că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul ,,autonomiei locale”, deci pe inexistenta unei subordonări a acestor autorităţi faţă de autorităţile locale.

Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale.

În ceea ce priveşte gradul de descentralizare administrativă acest grad este nemijlocit legat de modul de organizare a autorităţilor autonome descentralizate (dacă sunt sau nu alese, dacă trebuie confirmate de autorităţile centrale), de forma în care se exercită tutela administrativă şi de numărul serviciilor publice date în componenţa autorităţilor descentralizate [8]. Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de colectivităţile locale, care funcţionează în mod autonom.

Aderarea la Uniunea Europeană presupune un efort nu doar al administraţiei publice centrale, ci şi al celei locale. Aplicarea acquis-ului comunitar se asigură la nivel local, iar accelerarea negocierilor şi, implicit, aderarea la Uniunea Europeană în 2007, depind de acest deziderat. Bibliografie:

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

2. Rodica Petrescu, Principiile organizării administraţiei publice locale consacrate de Constituţia României, Revista Transilvăneană de Ştiinţe Administrative, nr.1(2)/1999, Cluj – Napoca

3. Mircea Preda, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

4. Legea cadru privind descentralizarea nr. 339 din 12/07/2004, publicată în M.Of. nr. 668 din 26 iulie 2004

5. Legea nr. 429/2003, publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 6. H.G. nr. 699/ 2004 Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea

reformei în administraţia publică 2004-2006 7. http://licenta2222.3x.ro/centralizare_si_descentralizare_.htm

115

FUNDAMENTAREA INDICATORILOR BUGETARI ÎN CADRUL

PROCESULUI BUGETAR LOCAL

Asist. univ. Cristinel ICHIM, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Resume Les revenus et les depenses laquelles s’encrient dans le budget local s’evaluent

conforment des diverses méthodes, en fonction des certains facteurs. Pour dimensioner les revenus et les depenses qui s’encrient dans le budget local les autoritès locales apliquent diverses méthodes:

- la méthode automatique; - la méthodede l’évaluation directe; - la méthode PPBS ( Planning, Programming, Budgeting Szstem) - la méthode ZBB (Zero Base Budgeting) - la méthode RCB (Rationalisation des Choix Budgetaires)

Proiectele bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor, şi judeţelor se elaborează pe baza propunerilor din proiectele de bugete ale administraţiei proprii, ale instituţiilor publice şi serviciilor de sub autoritatea lor. Proiectul bugetului local al comunei, oraşului şi municipiului se întocmeşte de primar, iar proiectul bugetului judeţean de către preşedintele consiliului.

La bugetele locale se anexează programele întocmite de către instituţiile şi serviciile publice de interes local în scopul finanţării unor acţiuni, obiective, proiecte după ce în prealabil au fost analizate de către ordonatorii principali de credite. [1]

Veniturile şi cheltuielile care se prevăd în bugetele locale se evaluează pe baza unor metode diferite în funcţie de anumiţi factori. În vederea dimensionării veniturilor şi cheltuielilor ce se înscriu în bugetele locale se aplică, diferite metode.

Potrivit metodei automate se iau drept bază pentru întocmirea bugetului pe anul următor (t+1) veniturile şi cheltuielile penultimului an (t-1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat. Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul următor nu se cunosc încă realizările certe ale bugetului pe anul în curs (t). Metoda este simplă, nu necesită un volum mare de lucrări, dar prezintă dezavantajul că este departe de realitate, deoarece condiţiile economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul pentru care elaborează proiectul de buget.

Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în considerare rezultatele exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor şi cheltuielilor anului bugetar în curs se determină nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pe anul următor. Determinarea veniturilor şi cheltuielilor prin extrapolarea tendinţelor rezultate din evoluţia indicatorilor, aferenţi perioadei considerate drept bază, este aproximativă, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influenţă mai mare sau mai mică asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii care au servit drept bază de calcul.

Metoda automată şi cea a majorării (diminuării) [2] nu corespund unei practici bugetare moderne, a cărei cerinţă principală este evaluarea cât mai realistă a nevoilor şi

116

posibilităţilor de procurare a resurselor publice. Aceste metode au lăsat locul evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursă de venit şi fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop, se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul bugetar următor. La estimarea veniturilor aferente bugetului pe anul viitor se ţine seama de nivelul acestora prevăzut pentru anul în curs, care se ajustează în funcţie de eventualele modificări ce vor interveni în legislaţia cu privire la impozite şi alte venituri, precum şi de influenţa unor factori de natură economică, socială şi politică, ca şi de conjunctură internaţională.

Dimensionarea indicatorilor bugetari se realizează în directă corelaţie, cu nivelul produsului intern brut previzionat pentru anul următor celui în curs, în condiţiile unei rate estimate a inflaţiei şi ale unui nivel previzibil al cursului de schimb al monedei naţionale. În acest context, o importanţă deosebită prezintă evaluarea cheltuielilor publice la nivelul necesităţilor anului bugetar următor. Aceasta presupune o armonizare a solicitărilor de credite bugetare cu posibilităţile economiei reale de a susţine, cu venituri corespunzătoare, creşterea cheltuielilor publice.

Metoda evaluării directe, deşi este considerată a fi mai aproape de realitate, totuşi nu asigură o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari, impunându-se rectificări ale acestora în timpul execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.

Metodele clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare prezintă anumite limite determinate de volumul insuficient de informaţii şi de imposibilitatea previzionării şi cuantificării efectelor unor factori ce vor influenţa în viitor economia reală şi financiară a unei ţări. În plus, metodele clasice nu vizează eficienţa acţiunilor ce se vor realiza cu mijloace bugetare şi nu urmăresc corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor ce concură la realizarea unui anumit obiectiv din resursele bugetului local. Indiferent, însă, de tehnica de dimensionare a cheltuielilor şi de luare a deciziei cu privire la utilizarea pe termen scurt, mijlociu sau lung a resurselor statului, practicată în fiecare ţară, metodele moderne de raţionalizare a opţiunilor bugetare se bazează, în principal, pe analiza cost-avantaje sau cost-eficacitate, a cărei aplicabilitate este condiţionată de existenţa a două sau mai multe soluţii de realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite Analiza cost-avantaje (costbenefit analysis) reprezintă un set de tehnici construite în vederea asigurării unei alocări eficiente a resurselor limitate, în primul rând între sectorul public şi cel privat şi, în al doilea rând, între diferitele proiecte ale sectorului public. Această analiză constituie, în fapt, o încercare de a măsura costurile şi câştigurile ce s-ar degaja ca urmare a unor direcţii alternative de acţiune.

Când există un anumit număr de proiecte de investiţii şi se impune alegerea unuia dintre ele, „agentul raţional" are drept criteriu de selectare maximizarea utilităţii, optând pentru acel proiect care generează cea mai mare valoare actualizată a beneficiilor nete, în condiţiile unor resurse limitate. Simplificând, analiza „cost-avantaje" reprezintă un mod practic de a alege acel proiect care maximizează rezultatele obtenabile cu un anumit nivel al costurilor, sau conduce la obţinerea aceloraşi efecte cu costuri minime. Metoda implică evaluarea şi ierarhizarea tuturor costurilor şi beneficiilor relevante.

În cadrul analizei „cost-avantaje", se urmăresc probleme, cum sunt: - ce costuri şi ce beneficii trebuie luate în considerare? - cum pot fi evaluate costurile şi beneficiile? - la ce rată a dobânzii trebuie să se facă actualizarea? Pe lângă aceste probleme, un alt element important, de care ţine seama analiza „cost-

avantaje", este criteriul investiţional „optim". În practică, analiza „cost-avantaje" a fost aplicată, .cel mai frecvent, pentru selectarea

proiectelor ce implică investiţiile sectorului public pentru construirea unor autostrăzi, aeroporturi, centrale nuclearo-electrice, reconstrucţia şi modernizarea localităţilor etc. Metoda de Planificare, programare, bugetizare (P.P.B.S.) este o altă metodă modernă de dimensionare a cheltuielilor publice, aplicată iniţial în domeniul militar şi extinsă, apoi, la nivelul bugetului

117

federal al S.U.A., având la bază analiza „cost-avantaje". Obiectivul urmărit în elaborarea metodei P.P.B.S. a fost acela de a defini criterii mai raţionale de gestionare a banului public, în sensul repartizării creditelor bugetare pe baza randamentului sau avantajelor nete pe care le comportă diferitele categorii de cheltuieli. [3]

Utilizarea metodei P.P.B.S. presupune identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe termen lung, cuantificarea (pe baza unor, calcule specifice) a costurilor şi avantajelor diferitelor programe ce pot fi finanţate de la buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport de indicatorii de eficacitate. Adoptarea deciziei în funcţie de ierarhia programelor alternative este considerată a fi criteriul tehnocratic, ce înlocuieşte criteriul politic, în materie de buget.

Fazele metodei P.P.B.S. sunt: planificarea, programarea şi bugetizarea (sau includerea în buget). Planificarea reprezintă construirea perspectivei pe termen lung în contextul unei anumite strategii administrative. Prin studii prospective se stabilesc obiectivele pe termen lung şi căile de realizare a acestora. În această perspectivă, pe termen lung se integrează procesul administrativ de elaborare a bugetului local. În realitate, dacă sunt identificate proiecţiile pe 10 - 20 de ani pot fi definite mai facil politicile bugetare cele mai adecvate prin intermediul aşa-numitului „plan-revolving". Acesta are la bază o abordare secvenţială a obiectivelor, în sensul că se aleg obiectivele ce corespund necesităţilor perioadei pentru care se întocmeşte bugetul, urmând ca şi acestea să fie supuse unor revizuiri periodice în funcţie de condiţiile economice, sociale, politice nou apărute.

Programarea corespunde tacticii administrative şi presupune definirea clară a obiectivelor de urmat în cadrul programelor alternative şi al termenelor precise la care urmează să se realizeze programele respective. Această fază prezintă o importanţă deosebită pentru că în cadrul ei se identifică costurile directe şi indirecte pe care le implică realizarea fiecărui program şi se iau în considerare toate informaţiile utile recalculării costurilor. Tehnica cercetărilor operaţionale permite alegerea unuia dintre programele alternative, care răspunde cel mai bine obiectivelor de perspectivă şi care maximizează rezultatele la acelaşi efort bugetar.

Bugetizarea reprezintă înscrierea în bugetul local a tranşei anuale din creditul bugetar aferent programului pentru care s-a optat. Aşadar, programul ales va fi finanţat pe parcursul mai multor exerciţii bugetare, iar în bugetul fiecărui an se va reflecta tranşa corespunzătoare realizării obiectivelor din program, prevăzute pentru acel an.

Limitele metodei P.P.B.S., de natură politică şi tehnică, reprezentat un obstacol în calea aplicării pe scară largă a acestei metode. Din punct de vedere politic, s-au adus următoarele critici metodei P.P.B.S.:

- aplicarea pe scară largă a metodei prezintă riscul creşterii puterii tehnocratice şi al diminuării libertăţii de alegere a decidentului public, în măsura în care acceptând criteriile ştiinţifice, se va opta pentru alternativa clasată pe primul loc;

- metoda conduce la centralizarea deciziei în detrimentul puterii efective a administratorilor locali, deoarece puterea de decizie aparţine organismelor care, la nivel naţional, elaborează programul de perspectivă; Deşi metoda P.P.B.S. are capacitatea de formalizare, evaluare, proiecţie şi

cuantificare, totuşi se consideră că aceasta şi din punct de vedere tehnic prezintă anumite limite:

- imposibilitatea de a defini cu claritate anumite obiective, ceea ce poate să conducă la confuzie între obiectivul propus şi mijloacele de atingere a acestuia;

- dificultatea de a calcula cu exactitate costurile directe şi mai ales pe cele indirecte (inclusiv pe cele generate de externalităţi);

- măsurarea avantajelor este, de asemenea, dificil de realizat. La avantajele directe, mai uşor de comensurat, se adaugă efectele indirecte mai greu de sesizat şi mai ales de cuantificat, ceea ce modifică gradul de eficacitate, având o influenţă pozitivă asupra ratei de creştere;

118

- alegerea celei mai corespunzătoare rate de actualizare pune, de asemenea probleme încă nerezolvate; Toate aceste limite, ca şi dificultăţile legate de imposibilitatea luării în calcul a

influenţei unor factori, mai ales de natură subiectivă, au redus posibilităţile de utilizare a metodei P.P.B.S.

Metoda Bază bugetară zero (Z.B.B.) reprezintă o altă metodă modernă de dimensionare a cheltuielilor şi veniturilor de înscris în bugetul local, al cărei scop este de a preîntâmpina creşterea excesivă a cheltuielilor bugetare de la un an la altul. Metoda constă în a alege acea combinaţie de programe care minimizează costurile determinate de realizarea unui anumit obiectiv şi la un anumit nivel al resurselor posibil de obţinut. Programarea bugetară prezintă, în acest caz, elemente comune cu planul de afaceri al unei întreprinderi private care-şi propune producerea unor output-uri date, cu costuri minime, în condiţiile maximizării profitului.

Elaborarea bugetului după metoda Z.B.B. presupune justificarea programelor alternative bazate pe costuri diferite, inclusiv o bază zero, sau cel mai scăzut nivel de cost la care poate fi realizat obiectivul propus. Forul legislativ reexaminează bugetul, în mod sistematic, la intervale regulate de timp, ca şi cum s-ar porni de la zero. La fiecare cinci ani se reevaluează fiecare acţiune şi se rediscută fiecare autorizaţie de program în vederea aprobării. Prin intermediul unor aşa-numite pachete de decizie sau "pachete program" sunt evaluate rezultatele diferite ce corespund atât unui nivel dat al costurilor, cât şi altor niveluri de cost situate sub şi peste nivelul considerat. Pentru fiecare program se determină nivelul minim al efortului (baza-zero) şi se evaluează consecinţele reducerii cheltuielilor bugetare la acest nivel minim. Un "pachet de decizii în contextul metodei Z.B.B. include: obiectivul sau rezultatul ce se doreşte a fi obţinut; descrierea programelor şi sub-programelor de realizare a obiectivului; analiza diferitelor costuri şi avantaje degajate; lista mijloacelor alternative de realizare a fiecărui obiectiv împreună cu costurile fiecărei alternative, precum si justificarea alternativei propuse.

Opţiunea pentru unul sau altul dintre programele propuse depinde de efectele ce pot fi obţinute la un nivel dat al costurilor. Efectele sunt evidenţiate prin prisma avantajelor directe şi indirecte, iar costurile sunt estimate la nivelul lor real, inclusiv prin luarea în consideraţie a costurile generate de externalităţi. După ce se evidenţiază şi se evaluează atât costurile, cât şi avantajele corespunzătoare, se procedează la actualizarea beneficiilor nete viitoare. Beneficiile nete viitoare se reduc în condiţiile existenţei unei rate a dobânzii, real pozitive, în economie, ceea o face ca o unitate monetară obţinută în viitor cu titlu de beneficiu să reprezinte mai puţin decât o unitate monetară obţinută în prezent drept beneficiu.

Metoda franceză bazată pe analiza sistemică, a Raţionalizării Opţiunilor Bugetare (R.C.B.), folosită pentru dimensionarea indicatorilor bugetari, în contextul gestiunii prin obiective a resurselor publice constituie o altă modalitate modernă de cuantificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului local. Analiza sistemică are drept scop, ca prin iteraţii succesive să reformuleze obiectivele şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor, permiţând decidentului să aleagă un mod de acţiune preferenţial dintre mai multe alternative posibile.

Ţinând seama de un număr de restricţii referitoare la caracterul limitat al mijloacelor, metoda raţionalizării opţiunilor bugetare constă în identificarea şi studierea obiectivelor, compararea soluţiilor alternative, adoptarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje şi controlul permanent al cheltuirii resurselor.

Originalitatea metodei constă în capacitatea de adaptabilitate şi de reformulare a opţiunilor. Având caracter iterativ, metoda permite analiza obiectivelor şi glisarea acestora prin intermediul aşa numitului „plan-revolving”

Demersul logic al raţionalizării opţiunilor bugetare implică selectarea obiectivelor, alegerea mijloacelor şi controlul rezultatelor. .Obiectivele pot fi complexe, incluzând activităţile specifice unui întreg domeniu, dar şi punctuale pe segmente precise de activitate.

119

Selecţia obiectivelor se realizează pornind de la criteriile stabilite de decident, în funcţie de priorităţi şi pe baza ierarhizării obiectivelor. Deosebit de importantă este identificarea tuturor soluţiilor care fac posibilă atingerea obiectivului selectat. Cel mai adesea, unul şi acelaşi obiectiv poate fi atins pe mai multe căi, motiv pentru care se impune compararea soluţiilor alternative, determinarea costului total de realizare a programelor propuse în diferite variante şi adoptarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje, cost-eficacitate sau a analizei multicriteriale. Realizarea programelor aprobate presupune întocmirea bugetelor-program şi includerea, în fiecare an, a creditelor necesare realizării obiectivului ales, în bugetul corespunzător anului respectiv (bugetizarea).

Controlul rezultatelor are drept scop aprecierea măsurii în care obiectivele selectate au fost realizate sau nu. Se întocmesc diverse tablouri de bord care pun în evidenţă ansamblul operaţiunilor efectuate, diferitele categorii de costuri, indicatorii de eficacitate care permit măsurarea gradului de concretizare a obiectivului de atins, indicatorii de mijloace, care reflectă resursele antrenate etc. În cazul apariţiei unor distorsiuni, promotorii programelor trebuie să identifice cauzele nerealizărilor (erori de gestiune, mijloace insuficiente, obiective nerealiste etc.) şi totodată au posibilitatea să refacă în sens invers drumul parcurs pentru a reexamina ansamblul programului şi gestiunea acestuia.

Raţionalizarea opţiunilor bugetare este considerată ca fiind o metodă coerentă de elaborare a bugetului (definirea obiectivelor, alegerea mijloacelor posibile de utilizat), de execuţie a acestuia (programare şi gestiune) şi de control (compararea rezultatelor obţinute cu cele scontate şi formularea previziunilor pentru viitor). Principalele faze ale metodei R.C.B. sunt, aşadar, studiul, decizia, execuţia şi controlul.

Metoda „Raţionalizării opţiunilor bugetare" urmăreşte realizarea pe termen mijlociu a obiectivelor propuse, prin intermediul bugetelor-program şi oferă posibilitatea reexaminării pe parcurs a opţiunilor, în funcţie de condiţiile nou apărute. Aplicarea în practică a acestei metode a pus în evidenţă o serie de dificultăţi legate de elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului. Astfel, prin aplicarea metodei R.C.B. nu pot fi respectate cerinţele unor principii bugetare, cum ar fi anualitatea şi neafectarea veniturilor bugetare. [4]

Raţionalizarea opţiunilor bugetare implică o programare pe termen mediu, ceea ce constituie o derogare de la principiul anualităţii. Totodată, metoda R.C.B. porneşte de la comensurarea cheltuielilor generate de un anumit program şi de la identificarea resurselor ce pot fi mobilizate, ceea ce reprezintă tocmai venituri special afectate. În faza aprobării bugetului elaborat după metoda R.C.B., membrii forului legislativ local votează, practic, varianta optimă ce a rezultat dintr-o multitudine de soluţii posibile, ceea ce reduce la minimum decizia politică.

Utilizarea metodei „Raţionalizării opţiunilor bugetare", ca tehnică de elaborare a bugetelor program, prezintă numeroase avantaje. Astfel, metoda permite determinarea costului global al operaţiunilor, indiferent de sursa de finanţare, ceea ce înseamnă că s-a trecut de la finanţarea exclusiv bugetară la acoperirea cheltuielilor publice din surse multiple. Un alt avantaj al metodei constă în aceea că oferă informaţii cu privire la costul unui anumit capitol de cheltuieli înscris în bugetul funcţional, ale cărui elemente sunt dispersate pe mai multe credite bugetare.

Un buget elaborat prin folosirea metodei R.C.B. reflectă obiectivele ce urmează a fi realizate în cadrul fiecărui domeniu şi facilitează controlul prin intermediul "indicatorilor de impact", ce pun în evidenţă măsura în care scopul urmărit a fost realizat. Totodată, un astfel de buget prezintă ansamblul resurselor, existente şi suplimentare, ce vor fi antrenate pentru realizarea obiectivelor propuse şi în acelaşi timp substituie autorizarea de a cheltui cu obligaţia de realizare a obiectivelor înscrise în buget, reducându-se importanţa structurării cheltuielilor în cheltuieli curente şi de capital, deoarece esenţa rezidă în contribuţia acestora la atingerea obiectivelor şi nu în natura cheltuielilor.

Cu toate avantajele ce decurg din determinarea opţiunilor bugetare pe baza criteriilor economice, nici in ţările de origine, nici în ţările care le-au adoptat şi adaptat nu s-a reuşit

120

generalizarea metodelor moderne de elaborare a indicatorilor bugetari. Cheltuielile necesare în anul următor funcţionarii instituţiilor de învăţământ preuniversitar se fundamentează în funcţie de numărul elevilor, numărul personalului didactic, numărul normelor didactice, suprafaţa. Cheltuielile destinate culturii şi religiei ce se înscriu în proiectul de buget depind de numărul bibliotecilor, al caselor de cultură, al instituţiilor de cultură şi de numărul cărţilor, numărul de spectacole şi spectatori, programe culturale, numărul personalului, suprafaţă.

Propunerile de cheltuieli privind asistenţa socială, ajutoarele se efectuează în funcţie de numărul instituţiilor de asistenţă socială, numărul persoanelor asistate, drepturile de ajutoare, alocaţiile de hrană şi medicamente, consumurile necesare preţurile bunurilor necesare funcţionării instituţiilor de asistenţă socială.

Cheltuielile privind serviciile, dezvoltarea publică şi locuinţe se cuantifică în funcţie de suprafaţa străzilor, suprafaţa de iluminat public, suprafaţa grădinilor publice, parcurilor şi zonelor verzi, cantitatea de resturi menajere, suprafaţa locuinţelor deţinute şi alţi factori.

În funcţie de natura lor, cheltuielile care se prevăd în bugetele locale se pot estima pe baza factorilor specifici.

Cheltuielile pentru salarii se dimensionează în funcţie de numărul personalului, salariul lunar, precum şi de alte drepturi băneşti cum sunt sporul de vechime, indemnizaţia de conducere, sporuri pentru mediu.

Cheltuielile necesare deplasării, detaşării şi transferului se determină în funcţie de numărul personalului, drepturile legale de deplasare, număr perioade de deplasare, tarife de transport, tarife de cazare.

Cheltuielile pentru burse depind de numărul elevilor, de cuantumul bursei, de numărul lunilor de acordare a bursei şi de criteriile de acordare a burselor.

Cheltuielile privind materialele necesare se stabilesc în funcţie de normele de aprovizionare, cantităţi şi preţuri de aprovizionare.

Cheltuielile pentru hrană se calculează pornind de la numărul persoanelor, alocaţia legală de hrană, numărul zilelor, preţurile alimentelor. [5]

Cheltuielile pentru încălzit se determină ţinând seama de cantitatea de combustibil necesară, de preţul combustibilului.

Cheltuielile privind materialele de curăţenie, furnituri de birou se cuantifică ţinând seama de suprafaţa instituţiilor publice locale, de preţurile materialelor, numărul personalului.

Cheltuieli care se referă la iluminat, depind de consumuri şi de tarifele practicate de furnizorii de energie.

Cheltuielile privind reparaţiile curente şi capitale se cuantifică în funcţie de suprafaţa clădirilor, materialele necesare, manopera, preţuri şi tarife de salarizare.

Cheltuielile pentru mijloacele de transport depind de consumul de carburanţi, de piesele de schimb şi de preţul carburanţilor.

Ordonatorii de credite principali din bugetele locale pot elabora sau solicita instituţiilor şi serviciilor publice locale programe care să fundamenteze necesarul de resurse din bugetul local. În vederea dimensionării veniturilor şi cheltuielilor ce se înscriu în bugetele locale se mai iau în considerare:

- prognozele principalilor indicatori economici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget precum şi pentru următorii trei ani, elaborate de către organele abilitate;

- politicile fiscale şi bugetare naţionale şi locale; - prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale

memorandurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale semnate sau ratificate; - politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în

formularea propunerilor de buget; - propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine; - programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor

acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de

121

rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi a căror alegere este justificată;

- programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local [6]. Bibliografie

1. Filip Gheorghe, Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2002; 2. Roman Constantin, Gestiunea financiară a instituţiilor publice, Editura Economică,

Bucureşti, 2000; 3. Ştefura Gabriel, Procesul bugetar în România, Tipo Moldova, Iaşi, 2004; 4. Văcărel Iulian, Finanţe publice, ediţia a-III-a, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2001; 5. Voinea M. Gheorghe, Finanţe locale, Editura Junimea, Iaşi, 2002; Legea nr. 500/2002

a finanţelor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597/13 august 2002; 6. Ordonanţa de urgenţă nr. 45 din 5 iunie 2003 privind finanţele publice locale,

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 431 din 19 iunie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 108/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 336/2004;

122

DESCENTRALIZAREA SERVICIILOR PUBLICE ŞI CONSOLIDAREA

AUTONOMIEI LOCALE

Asist. univ. Ciprian UNGUREANU, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Prep. univ. Liana Teodora PASCARIU Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract The present paper approach attempts to set up some landmarks to define, in its

content, the concept of “deconcentration of public services”, a new concept introduced by the revised and republished Constitution, closely connected with the concepts of “administrative decentralization” developped by Law no.339/2004, and “local self-determination”. The paper also highlights elements which they have in common, as well as elements which are different, but which on the whole ensure the efficient organization and functioning of public administration in the local administrative units.

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experienţa sociala şi asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor.

Etimologic, noţiunea de principiu vine de la latinescul principium care are sensul de început, obârşie sau element fundamental. Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursa de acţiune. Principiile generale ale dreptului sunt prescripţiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului şi aplicarea sa, şi asigură unitatea, omogenitatea, coerenţa şi capacitatea de dezvoltare a unor relaţii asociative. Un principiu de drept este rezultatul experienţei sociale, iar utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem juridic şi exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au un important rol în administrarea justiţiei, deoarece cei abilitaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai norma juridică, ci şi spiritul său, iar principiile dreptului determină tocmai spiritul legilor. În altă ordine de idei, în situaţii determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglementare. În consecinţă, judecătorul nu poate refuza soluţionarea unei cauze, invocând lipsa textului legal, în baza căruia poate judeca, deoarece ar fi învinuit de denegare de dreptate şi va soluţiona acea pricină în baza principiilor de drept.[1]

Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi presupune rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de colectivităţile locale (nu numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând autonom, în condiţiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de autorităţi din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanţele judecătoreşti.

În sistemul constituţional român, descentralizarea priveşte deci, pe plan organizatoric şi instituţional, autorităţile administraţiei publice locale alese – consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene, inclusiv instituţiile publice care le sunt subordonate – iar pe plan funcţional, competenţele şi atribuţiile care le sunt conferite de lege.

Din punct de vedere al formei în care sunt exprimate cele două norme constituţionale, se poate lesne observa, pe de o parte, că noul text se referă, mai întâi, la principiul descentralizării şi apoi la cel al autonomiei locale, iar, pe de altă parte, alături de aceste principii este prevăzut şi un alt principiu – acela al deconcentrării serviciilor publice.

Acţiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garanţiei dreptului împotriva imprevizibilităţii normelor coercitive şi asigurarea concordanţei legilor şi oportunităţii lor.

123

Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile constituţionale sau sunt deduse pe cale de interpretare din alte norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evoluţia socială.[2]

Cele mai importante principii ale dreptului sunt: Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului - acţiunea acestui principiu

constituie premisa existenţei statului de drept, deoarece caracteristica fundamentală a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legală a puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii.

În statul de drept izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voinţa suverană a poporului, care trebuie să-şi găsească formele juridice de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie. Poporul trebuie să aibă garanţii constituţionale eficiente, asigurându-se exerciţiul separat al puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv si judecătoresc şi în acelaşi timp interconexiunile şi intercontrolul fiecărei componente a puterii. În acest context se poate considera că acţiunea principiului asigurării bazelor legale de funcţionare a statului se constituie în premisa existenţei statului de drept.

Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor Ca fundamente ale vieţii sociale, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi găsească expresia

lor juridică. Nu poate exista egalitate decât între oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii sociale, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără oprelişti, dar astfel încât, prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora.

În planul realizării efective a libertăţilor sociale, rolul dreptului se materializează prin îngrădirea înclinaţiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place şi în înlăturarea tuturor barierelor şi discriminărilor care persista în asigurarea şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.

Libertatea este una singură, însă căile şi formele de manifestare a libertăţii sunt numeroase şi le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în Constituţie, cum ar fi:[3]

- libertatea de opinie; - libertatea de exprimare, Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor Responsabilitatea însoţeşte libertatea, si de aceea, trebuie făcută delimitarea netă între

libertate si liberul arbitru. Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale. Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sociale a omului, se admite ideea că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, şi totodată, că libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii. [4]

Dreptul nu trebuie sa fie privit şi apreciat doar prin efectul său sancţionator, intervenind pe tărâmul răului deja făptuit, ci trebuie avută în vedere posibilitatea ca prin conţinutul prescripţiilor juridice să contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor faţă de lege, care presupune grija faţă de integritatea valorilor ocrotite de lege.

Principiul echităţii şi justiţiei Cuvântul echitate provine din limba latină: ecvitas - nepărtinire, cumpătare, dreptate. Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului – în

elaborarea actelor normative -, cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către organele care aplică legea.

Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime. Prin finalitatea sa, justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigure armonia şi pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale si juridice.

124

Alte principii sunt temeiul organizării şi funcţionării administraţiei publice în unităţile administrativ-teritoriale. Aplicarea acelor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.

Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază, se organizează si funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele si în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot egal, direct, secret şi liber exprimat. Analiza conţinutului şi sferei de cuprindere a conceptului de autonomie locală presupune surprinderea determinărilor legale ale acestuia, cuprinse în dispoziţiile Legii administraţiei publice locale.

Se disting trei elemente ale autonomiei locale, ce definesc în plan logic conţinutul conceptului: elementul organizatoric, elementul funcţional şi cel gestionar.

Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local, indiferent de procedeul folosit. [5] În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia.

Un procedeu analizat deja, este cel al transferului de atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale (descentralizare teritorială). Al doilea procedeu al descentralizării este acela al serviciului public, când se realizează desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală şi se conferă personalitate juridică. Acest principiu al descentralizării pe servicii a fost consacrat iniţial atât prin intermediul Legii nr. 15/1990, care a organizat regiile autonome şi societăţile comerciale ce desfăşurau servicii publice, cât şi prin Legea nr.69/1991, cu privire la administraţia publică locală.

Ca modalitatea de organizare administrativă, în cazul organizării descentralizate, statul nu îşi asumă singur sarcina administrării, ci o împarte, în anumite cote, cu alte categorii de persoane, cum sunt colectivităţile locale. Organizării descentralizate îi este specifică noţiunea afacerilor locale (a interesului local), colectivităţile locale având posibilitatea să soluţioneze problemele ce interesează cetăţenii ce le compun. Prezenţa persoanelor juridice de drept public, având o organizare autonomă şi organe alese, este o altă caracteristică a organizării descentralizate. Sistemul descentralizării înlocuieşte puterea ierarhică, care este specifică centralizării, cu controlul administrativ de legalitate.

Serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune. Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din serviciile publice ale comunei sau oraşului se fac de conducătorii acestora, în condiţiile legii. Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din aparatul propriu de specialitate al consiliului local se fac de către primar, în condiţiile legii.

Consiliul local poate recomanda motivat primarului eliberarea din funcţie a conducătorilor compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului local. [6]

Funcţionarii din cadrul serviciilor publice ale comunei sau oraşului şi din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii. [7] În raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se foloseşte limba română.

Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

125

Serviciile publice de gospodărie comunală reprezintă ansamblul activităţilor şi acţiunilor de utilitate şi de interes local, desfăşurate sub autoritatea administraţiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care asigură:

alimentarea cu apă; canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale; salubrizarea localităţilor; alimentarea cu energie termică produsă centralizat; alimentarea cu gaze naturale; alimentarea cu energie electrică; transportul public local; administrarea fondului locativ public; administrarea domeniului public;

În funcţie de necesităţi, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv prin hotărâre a consiliului local, se pot înfiinţa şi alte servicii publice de gospodărie comunală, având ca obiect alte activităţi decât cele prevăzute anterior. Desigur, la organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea serviciilor publice interesul general al cetăţenilor este prioritar iar sistemele publice de gospodărie comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public şi / sau celui privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Serviciile publice de gospodărie comunală se organizează şi se administrează cu respectarea următoarelor principii:

- principiul dezvoltării durabile; - principiul autonomiei locale; - principiul descentralizării serviciilor publice; - principiul responsabilităţii şi legalităţii; - principiul participării şi consultării cetăţenilor; - principiul asocierii intercomunale şi parteneriatului; - principiul corelării cerinţelor cu resursele;

Astfel, se garantează tuturor persoanelor dreptul de a utiliza serviciile publice de gospodărie comunală. Statul sprijină prin măsuri legislative şi economice asigurarea dezvoltării şi îmbunătăţirii cantitative şi calitative a serviciilor publice de gospodărie comunală, precum şi a infrastructurii edilitare a localităţilor. Bibliografie:

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

2. Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Editura All, Bucureşti, 2000 3. Corneliu Manda, Drept administrativ, Editura Victor, Bucureşti, 2000 4. Rodica Petrescu, Principiile organizării administraţiei publice locale consacrate de

Constituţia României, Revista Transilvăneană de Ştiinţe Administrative, nr.1(2)/1999, Cluj-Napoca

5. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003 6. Ciprian Tripon, Descentralizare şi dezvoltare regională, Accent, 2000 7. Verginia Verdinaş, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005 8. Legea cadru privind descentralizarea nr. 339 din 2004, publicată în M.Of. nr. 668 din

26 iulie 2004

126

SIMBIOZA DINTRE NOŢIUNILE „PUTERE DE STAT”, „PUTERE

POLITICĂ” ŞI „SUVERANITATE”

Lector. drd. Gabriela NEGRU Universitatea” Ştefan cel Mare”Suceava

Abstract The state seen as a phenomenon in a continuous transformation cannot be regarded

but from the point of view of the general theory of law, as a history of the judicial relationships between the human being and the state, each and every entity being entitled with rights and obligations. The present study focuses, both from the judicial point of view and also from an overall point of view, the close relationship among these elements, the state authority, the political authority as phenomena that are valid only in the case of the state.

În general termenii “formă de stat”, “suveranitate”, “putere de stat” sau “putere politică”, exprimă fie fenomenul puterii ca atare fie forma instituţionalizată a acestuia. Ca fenomen, puterea politică este caracterizată ca putere globală exercitată în cadrul colectivităţii, în scopul de a o organiza, de a o menţine şi de a o apăra. În alt context aceiaşi termeni pot fi priviţi şi ca o capacitate generalizată de a obţine efectuarea unor îndatoriri obligatorii de către indivizi sau grupări sociale într-un sistem de organizare colectivă atunci când îndatoririle sunt legitimate prin legătura lor cu scopuri colective. Privite din alt punct de vedere, termenele de “ suveranitate” , “stat”, “ putere”, reprezintă o capacitate colectivă abstractă, inerentă vieţii sociale organizate politic şi nepersonalizată, aparţinând întregii colectivităţi umane rezidente pe un anumit teritoriu şi constând în forţa de a impune respectarea generală a anumitor comandamente sociale. Georges Budeau consideră că puterea este o forţă născută din conştiinţa socială, destinată să conducă grupul social (societatea) în căutarea binelui comun, şi capabilă să impună în caz de nevoie membrilor grupului atitudinea pe care o comandă. Definiţia puterii care o redactează Georges Budeau, impune şi prezenţa elementelor constitutive ale statului (grup social) dar nu numai atât ci chiar şi sistemul de implementare a unor îndatoriri judiciare care să înglobeze interesul general. [2] Definiţia profesorului Tudor Drăgan despre putere constă în “capacitatea de a lua, pe calea unor manifestări de voinţă unilaterale şi în afara oricărei subordonări faţă de vreo organizaţie superioară sau concurentă măsuri obligatorii, susceptibile de a impune respectul general cu ajutorul forţei de constrângere care a fost constituită în acest scop. Cele două definiţii privesc în termeni juridici noţiunea de “putere politică” nu sub formă de fenomen ci sub formă instituţionalizată a acesteia adică sub forma de “putere de stat”. Prin prisma instituţională “ puterea “ este capacitatea unui individ sau a unui grup de indivizi de a schimba comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit sau abilitatea de a-i face pe alţii să facă ceea ce doreşti de la ei presupunând că diferă de ceea ce ar fi dorit să facă, dacă nu ar fi fost siliţi să se supună altei voinţe. [2] Atât ca fenomen cât şi ca formă instituţionalizată puterea se reflectă doar prin prisma unor organisme cărora le sunt delegate atribuţiile. Puterea se raportează în mod necesar la un titular care are anumite prerogative. În cazul puterii de stat titularul care deţine controlul îl reprezintă autorităţile statale, puterea

127

publică, dacă este vorba de puterea politică, naţiunea sau poporul prin elementul de suveranitate. Raporturile reciproce dintre guvernaţi (titularul puterii politice) şi guvernant (titularul puterii de stat) apar, pe de o parte ca transferul de către guvernaţi a exerciţiului unora dintre prerogativele puterii politice şi controlul înfăptuit de ei asupra “ celor aflaţi la putere” , iar pe de altă parte ca raporturile de putere concretizate în comandamente, ordine, instrucţiuni impuse de agenţi politici specializaţi (guvernanţii), membrilor colectivităţii, individual sau grupaţi pe criterii sociale, politice, profesionale, economice. [2] Delegare de către popor sau naţiune a anumitor prerogative de putere unor autoriţăţi specializate, aflate sub controlul său, nu fac decât să investească prin aceasta o exercitare în mod legal fără a defavoriza anumite categorii sociale. Structurile de putere sunt obligate ca în deciziile lor să ia apel în a-şi exprima voinţa generală a naţiunii. În acest caz puterea statală se bazează pe dominaţie şi forţa de constrângere, trăsături care să funcţioneze într-un termen legal. Din acest punct de vedere se poate face o distincţie între “putere” şi “autoritate”. Deşi autoritatea se întemeiază pe putere raporturile dintre aceasta şi puterea de stat au factori distincţi de care depind fiecare. Puterea echivalează cu folosirea constrângerii iar autoritatea are la bază legea adoptată de organismele competente şi legitime asigurându-se prin respectarea de bună voie a normelor juridice. Colaborarea care stă între cele două forme de “putere” constă în implementarea trăsăturile politice care se regăsesc în puterile statului pe când trăsăturile statului nu le găsim în totalitate în ansamblul puterii politice. [2] O putere de stat este o putere derivată şi condiţionată de puterea politică deţinută de popor. În afara acestei condiţionări puterea de stat, ar fi o putere concurentă şi egală ca pondere cu puterea politică. Fiind o putere “delegată” sau “condiţionată” este legitimă numai dacă rezidă din puterea suverană a poporului. Forţa de constrângere a statului este creată pe o voinţă superioară cea a naţiunii sau a poporului. Voinţa supraindividuală a poporului reprezintă suportul de lansare a puterii – suveranităţii acestuia şi constituie conţinutul său, statul sau puterea de stat reprezintă “ forma politică” – sau exteriorizarea instituţională a suveranităţii poporului. Puterea politică este denumită uneori suveranitate întrucât în cadrul teritoriului statal nu există o altă putere care să o restrângă sau să o concureze şi pentru a se sublinia caracterul ei suprem faţă de orice alte forme de autoritate. [2] Sintagma “putere de stat suverană” este echivalentul puterii de stat instituită de naţiunea care este perfect îndreptăţită să ia orice decizie, să determine natura regimului politic, forma de guvernământ sau structura de stat. Ca o diferenţiere conţinutul suveranităţii poporului, este foarte general pe când conţinutul puterii de stat este extrem de specializat. În acelaşi context “puterea politică” sau “suveranitatea” nu îşi schimbă conţinutul în procesul de dezvoltare socială a unei naţiuni, pe când “puterea de stat” îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitare de la o etapă la alta a evoluţiei statului potrivit voinţei guvernantului. Puterea absolută şi perpetuă a unui stat este indicată prin suveranitate.

Jean Bodin consideră că suveranitatea în doctrina constituţională modernă se confundă cu “puterea politică” şi prezintă următoarele trăsături.

a) unicitate, b) idivizibilitate, c) inalienabilitate, d) imprescriptibilitate

Unicitatea ca şi caracter al suveranităţii se manifestă prin faptul că : existenţa unei puteri politice asupra unei naţiuni deci asupra unui popor care formează un stat impune şi existenţa unei singure puteri de stat.

128

Indivizibilitatea puterii politice este sugerată prin imposibilitate segmentării acesteia în alte fracţiuni care să aparţină unor titulari diferiţi. Acest fenomen este justificat prin deţinerea şi exercitarea dreptului de vot care este considerat un drept natural, subiectiv al fiecărui individ şi nu în cadrul de reprezentare de tip naţiune – individ. Dreptul de vot aparţine individului şi nu naţiunii. [2]

Caracterul inalienabil pune în evidenţă faptul că naţiunea nu îşi poate înstrăina definitiv şi irevocabil suveranitatea, fie unor persoane, fie unor organizaţii internaţionale. Statul însă are dreptul în anumite condiţii să renunţe la anumite prerogative ale puterii sale suverane. [2]

Imprescriptibilitatea – puterea politică există atât timp cât există şi titularul său poporul , naţiunea sau monarhul.

Aceleaşi caracteristici le găsim şi la puterea de stat cu specificarea că pe lângă acestea mai sunt câteva trăsături specifice, dintre care enumerăm:

a) este o putere transmisă prin delegaţie de către naţiune unor organisme care exercită conducerea de stat;

b) este o putere de dominaţie şi constrângere, c) este o putere organizată, d) este supremă în cuprinsul teritoriului statului şi independentă faţă de o altă putere

de stat; e) este limitată prin drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti recunoscute şi garantate de

Constituţie, f) este “revocabilă” prin dreptul Naţiunii de a nu reînnoi mandatul reprezentanţilor

săi aleşi sau prin dreptul ei de a se răzvrăti împotriva guvernanţilor care conduc în mod tiranic.

În conceptul profesorului Ioan Muraru se pot identifica următoarele trăsături generale ale puterii de stat: caracter de putere; putere de constrângere; putere socială; putere de a exprima şi de a realiza voinţa de stat; caracter organizat; suveranitate. [2] Un alt doctrinar al dreptului constituţional profesorul Ion Deleanu apreciază, din punctul său de vedere că puterea de este: forma exteriorizată (publică) a puterii politice; o putere de constrângere; o putere suverană. [3]

Într-o lucrare mai recentă a profesorului Dan Claudiu Dănişor acesta afirmă că puterea statului este o putere de centralizare; o putere de arbitraj; o putere extrapatrimonială şi o putere civilă şi temporală. [3]

Ca o concluzie, conform definiţiilor anterioare trebuie făcută o deosebire între trăsăturile generale ale puterii de stat şi anumite cerinţe generale pe care trebuie să le întrunească aceasta, cum ar fi: legitimitatea, legalitatea exercitării sale, respectarea pluralismului politic şi ideologic, a democraţiei constituţionale. Aceste trăsături aparţin puterii de stat în cazul regimurilor democratice.

Puterea de stat are multiple legături cu societatea civilă, însăşi elementele componente ale acesteia pot exercita asupra diferitelor structuri statale o puternică presiune şi influenţă menită să sigure reprezentarea şi apărarea intereselor diferitelor categorii şi grupuri sociale la nivel statal.

Suveranitatea se raportează la naţiune pe când puterea de stat presupune constituirea unor elite sau a clasei politice care îşi asumă în primul rând rolul în organizarea şi conducerea societăţii.

Puterea politică sau suveranitatea este un element constitutiv al puterii statului. Simbioza dintre cele trei elemente constă de fapt în activitatea pe care o desfăşoară

într-o permanentă coraborare devenind în acelaşi timp unul pentru altul generator. Cele trei noţiuni “putere de stat”, “putere politică” şi “suveranitate” (naţională sau populară”) nu pot funcţiona individual una separată de alta, ele se regăsesc în acelaşi plan – statul de drept.

129

Bibliografie: 1. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţiile politice, Vol.I, Ed. Europa,

Craiova, 1995; 2. Tudor Drăgan, Drept constituţional şi instituţiile politice, vol.I. Tg. Mureş, 1993; 3. Cristian Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Ed.Fundaţia, “România de

mâine”, Bucureşti, 1999; 4. Geffrey Panton, Peter Gill, Introducţion to politics, Blackwell, Oxford, 1988;