Franta

1713-Pacea de la Utrecht 1715-Moartea lui Ludovic XIV 1715-1743-Cardinalul Fleury este regentul lui Ludovic XV 1756-1763-Razboiul de 7 ani 1769:Nasterea lui Napoleon 1774-Ludovic XVI urca pe tron 1788-Adunarea Starilor Generale 1789-Juramantul de la Jeu de Paume 1789-Inceputul revoltei prin asediul Bastiliei 1789-Declaratia drepturilor omului si cetateanului 1789-Marsul Painii al femeilor din Paris 1790-Adoptarea Constitutiei 1791-Fuga familiei regale 1792-Declaratia de razboi Austriei 1792-Luarea cu asalt a palatului Tuileries de catre Sans-Culottes 1792-Batalia de la Valmy 1792-1793-Lupta pentru putere dintre girondini si iacobini 1792-1797:Razboiul Primeii Coalitii 1793-Executia lui Ludovic XVI 1793-Instituirea Tribunalului revolutionar 1793-Girondinii sunt infranti 1793-Asasinarea lui Marat 1793-1794-Lupta pentru putere dintre Danton si Robespierre 1794-Executia lui Danton 1794-Inceputul Terorii Iacobine 1794-Inlaturarea si executia lui Robespierre 1795-Abolirea Tribunalului revolutionar 1795-Directoratul preia puterea 1795-Napoleon devine comandant al armatei interne 1796-Napoleon detine comanda suprema a armatei din Italia 1797-1799-Congresul de la Rastatt 1798-1802-Razboiul celei de-a doua coalitii 1799-Napoleon devine prim-consul 1800-Batalia de la Marengo 1800-Infiintarea Bancii Franceze

[modificare]Marea Britanie

1701-Actul de instalare 1704-Ocuparea Gilbratarului si a insulei Menorca 1707-Uniunea Angliei si Scotiei formeaza Marea Britanie 1714-George I devine rege

1721-1742:Robert Walpole conduce guvernul 1763-Tratatul de la Paris 1775-1783:Razboiul american pentru independenta 1784:Guvernul preia controlul asupra Companiei Indiilor Orientale 1793-Declaratia de razboi adresata Frantei

Stéphane Mallarmé(Redirigé depuis Mallarmé (poète))

 Pour les articles homonymes, voir Mallarmé.Cet article ne cite pas suffisamment ses sources (novembre 2009).Si vous disposez d'ouvrages ou d'articles de référence ou si vous connaissez des sites web de qualité traitant du thème abordé ici, merci de compléter l'article en donnant les références utiles à sa vérifiabilité et en les liant à la section «   Notes et références   » . (Modifier l'article)

Stéphane Mallarmé

Mallarmé

photographié par Nadar en 1896.

Activités Poète

Naissance18 mars 1842

Paris,   France

Décès9 septembre 1898 (à 56 ans)

Valvins,   France

Langue d'écriture français

Mouvement symbolisme, hermétisme

Genres poésie

modifier

Étienne Mallarmé, dit Stéphane Mallarmé, né à Paris le 18 mars 1842 et mort à Valvins (commune de Vulaines-sur-Seine, Seine-et-Marne) le 9 septembre 1898, est un poète français .

Admirateur de Théophile Gautier, Charles Baudelaire et Théodore de Banville, Stéphane Mallarmé fait paraître en revue quelques poèmes en 1862. Professeur d'anglais par nécessité, il est nommé en septembre 1863 au lycée deTournon-sur-Rhône en Ardèche et passe parBesançon ou Avignon, avant d'arriver à Paris en1871. Il fréquente alors des littérateurs commePaul Verlaine, Émile Zola ou Auguste de Villiers de L'Isle-Adam et des artistes comme Édouard Manet qui a peint son portrait en 1876.S'il rencontre des difficultés dans son métier de professeur (il est chahuté par ses élèves), il mène une vie familiale paisible, avec cependant des difficultés financières et des deuils. Il poursuit l'écriture de poèmes très élaborés et reçoit ses amis créateurs lors des Mardis de la rue de Rome ou dans sa maison de campagne, à Valvins, près de Fontainebleau où il meurt le 9 septembre 1898 à 56 ans.

Attiré par l'esthétique de l'art pour l'art, il collabore au Parnasse contemporain dès 1866, cherchant à dépasser son sentiment d'impuissance lié à un état dépressif, il est dès lors en quête d'une beauté pure que seul peut créer l'art : « le monde est fait pour aboutir à un beau livre », affirme-t-il. Il entreprend des œuvres ambitieuses qu'il retravaillera longtemps comme Hérodiade (1864-1887) ou L'Après-Midi d'un faune(1865-1876, mis en musique par Debussy en 1892-94). Admirateur d'Edgar Poe il traduit Le Corbeau, publié en 1875 illustré par Édouard Manet, et écrit le Tombeau d'Edgar Poe en 1876 (« Tel qu’en Lui-même enfin l’éternité le change,... ») avant de traduire en prose d'autres poèmes.

En 1887, il fait paraître une édition de ses Poésies qui montrent sa recherche stylistique comme dans le sonnet en yx : Ses purs ongles très haut dédiant leur onyx ou le sonnet en octosyllabes Une dentelle s'abolit (Une dentelle s'abolit // Dans le doute du Jeu suprême //A n'entrouvrir comme un blasphème //Qu'absence éternelle de lit.) L'aboutissement de cette ambition du poème absolu apparaît dans le poème graphique de 1897 Un coup de dés jamais n'abolira le hasard. Cette recherche d'une expression tendue vers l'épure lui vaut cependant dès l'époque le reproche d'hermétisme qui reste attaché à l'art mallarméen.

La renommée de Stéphane Mallarmé se consolide encore à partir de 1884 quand Verlaine publie l'article qui l'insère dans sa série des Poètes maudits, et, porteur de modernité et proche des avant-gardes en art comme en littérature, il est reconnu comme un maître par les jeunes générations poétiques, d'Henri de Régnier et des symbolistes à Paul Valéry. Ainsi, auteur d'une œuvre poétique ambitieuse, Stéphane Mallarmé a été l'initiateur, dans la seconde moitié du XIX e   siècle , d'un renouveau de la poésie dont l'influence se mesure encore auprès de poètes contemporains comme Yves Bonnefoy.

Sommaire

  [masquer] 

1   Biographie

2   Regards sur son œuvre

3   Influences

4   Œuvres

5   Enregistrements

6   Œuvres mises en musique

7   Bibliographie

8   Voir aussi

o 8.1   Articles connexes

o 8.2   Liens externes

o 8.3   Notes et références

Biographie[modifier]

Il perd sa mère en 1847 et est confié à ses grands-parents. Mis en pension dès 1852, il se montre élève médiocre, et se fait renvoyer en 1855. Pensionnaire au lycée de Sens, il est marqué par le décès de sa sœur Maria en 1857. À cette même époque, il compose ses premiers poèmes d'adolescence, recueillis dans Entre deux murs, textes encore fortement inspirés par Victor Hugo,Théodore de Banville ou encore Théophile Gautier. La découverte des Fleurs du mal de Charles Baudelaire en 1860 est marquante et influence ses premières œuvres. Cette même année, Mallarmé entre dans la vie active en devenant surnuméraire à Sens, « premier pas dans l'abrutissement » selon lui. En 1862, quelques poèmes paraissent dans différentes revues. Il fait la connaissance d'une jeune gouvernante allemande à Sens, Maria Gerhard, née en 1835, et quitte son emploi pour s'installer àLondres avec elle, ayant l'intention de devenir professeur d'anglais.

Réformé du service militaire en 1863, Stéphane Mallarmé se marie à l'Oratoire de Londres avec Maria le 10 août. Il obtient en septembre son certificat d'aptitude à enseigner l'anglais. En septembre, il est nommé au lycée impérial de Tournon (Ardèche), où il se considère comme exilé. Il ne cesse durant cette période de composer ses poèmes, comme Les fleurs, Angoisse, « Las d'un amer repos... ». Durant l'été 1864, Mallarmé fait la connaissance à Avignon des félibres, poètes de langue provençale :Théodore Aubanel, Joseph Roumanille et Frédéric Mistral, avec qui il entretient une correspondance. Sa fille Geneviève naît à Tournon le 19 novembre 1864. Il fut parallèlement professeur d'anglais dans cette ville ainsi qu'à Besançon, Toulon et Paris durant la même période1.

Stéphane Mallarmé

L'année suivante, il compose L'Après-Midi d'un faune, qu'il espère voir représenter au Théâtre-Français, mais qui est refusée. Il se lie avec le milieu littéraire parisien, notamment avec Leconte de Lisle et José-Maria de Heredia.

L'année 1866 marque un tournant pour Mallarmé : lors d'un séjour à Cannes chez son ami Eugène Lefébure, il traverse une période de doute absolu qui dure jusqu'en 1869. Nommé professeur à Besançon, il débute en novembre une correspondance avec Paul Verlaine. En 1867, alors qu’il est en poste à Avignon, il commence la publication de ses poèmes en prose et va plusieurs fois rendre visite à Frédéric Mistral àMaillane. Il débute en 1869 l'écriture d’Igitur, conte poétique et philosophique laissé inachevé, qui marque la fin de sa période d'impuissance poétique débutée en 1866. En 1870, il se met en congé de l'instruction publique pour raisons de santé et se réjouit de l'instauration de la République en septembre. Son fils Anatole naît le 16 juillet 1871 à Sens et, Mallarmé ayant été nommé à Paris au Lycée Condorcet, la famille s'installe rue de Moscou.

En 1872, Mallarmé fait la connaissance d'un jeune poète, Arthur Rimbaud, qu’il fréquente brièvement, puis, en 1873, du peintre Édouard Manet, qu'il défend lorsque ses tableaux sont refusés au Salon de1874 2 . C’est par Manet qu’il rencontre ensuite Zola. Mallarmé publie une revue, La Dernière Mode, qui a huit numéros et dont il est l'unique rédacteur sous divers pseudonymes, la plupart féminins. Nouveau refus des éditeurs en juillet 1875 de sa nouvelle version de L'Après-Midi d'un faune, qui paraît néanmoins l'année suivante, illustrée par Manet. Il préface la réédition du Vathek de William Beckford. Dès 1877, des réunions hebdomadaires, devenues vite célèbres, se tiennent le mardi chez Mallarmé. Il fait la rencontre de Victor Hugo en 1878 et publie en 1879 un ouvrage sur la mythologie Les Dieux antiques. Cette année est marquée par la mort de son fils Anatole, le 8 octobre 1879.

À partir de 1874, Mallarmé, de santé fragile, effectue de fréquents séjours à Valvins près deFontainebleau. Il loue pour lui et ses proches le premier étage d'une ancienne auberge au bord de laSeine. Il finit par l'acquérir et l'embellit de ses mains pour en faire son « home ». Là, les

journées s'écoulent entre deux parties de pêche avec Nadar ou d'autres illustres hôtes, face à la forêt miroitant dans la Seine, et le poète alors de dire : «  J'honore la rivière qui laisse s'engouffrer dans son eau des journées entières sans qu'on ait l'impression de les avoir perdues. »

Édouard Manet, Portrait de Stéphane Mallarmé,1876

En 1884, Paul Verlaine fait paraître le troisième article des Poètes maudits consacré à Mallarmé ; cette même année, Joris-Karl Huysmans publie À rebours, dont le personnage principal, des Esseintes, voue une vive admiration aux poèmes de Mallarmé; ces deux ouvrages contribuent à la notoriété du poète. Stéphane Mallarmé est nommé au lycée Janson-de-Sailly. En 1885, il évoque l'explication orphique de la Terre. Son premier poème sans ponctuation paraît en1886, M'introduire dans ton histoire. La version définitive de L'Après-midi d'un faune est publiée en1887. Un an plus tard paraît sa traduction des poèmes d'Edgar Allan Poe.De nouveau sa santé vacille en 1891 ; Mallarmé obtient un congé puis une réduction d’horaire. Il fait la connaissance d’Oscar Wilde et de Paul Valéryau pont de Valvins (ce dernier faillit s'y noyer...). Valéry est un invité fréquent des Mardis mallarméens. En 1892, à la mort d'Eugène Manet, frère d'Édouard Manet, Mallarmé devient le tuteur de sa fille, Julie Manet - dont la mère est le peintre Berthe Morisot. C'est à cette époque que Claude Debussy débute la composition de sa pièce Prélude à l'après-midi d'un faune, présentée en 1894. Mallarmé obtient sa mise à la retraite en novembre 1893, l'année suivante, en 1894, il donne des conférences littéraires àCambridge et Oxford. Deux années passent, le poète assiste aux obsèques de Paul Verlaine, décédé le 8 janvier 1896, il lui succède comme Prince des poètes.

En 1898, il se range aux côtés d'Émile Zola qui publie dans le journal L'Aurore, le 13 janvier, son article J'accuse en faveur du Capitaine Alfred Dreyfus (Voir l’Affaire Dreyfus). Le 8 septembre 1898, Mallarmé est victime d'un spasme du larynx qui manque de l'étouffer. Le soir même, il recommande dans une lettre à sa femme et à sa fille de détruire ses papiers et ses notes, déclarant : « Il n'y a pas là d'héritage littéraire... ». Le lendemain matin, victime du même malaise, il meurt dans les bras de son médecin, en présence de sa femme et de sa fille. Il est enterré auprès de son fils Anatole au cimetière de Samoreau près de Valvins.

Regards sur son œuvre[modifier]

En lisant Hegel, Mallarmé a découvert que si « le Ciel est mort », le néant est un point de départ qui conduit au Beau et à l'Idéal. À cette philosophie devait correspondre une poétique nouvelle

qui dise le pouvoir sacré du Verbe. Par le rythme, la syntaxe et le vocabulaire rare, Mallarmé crée une langue qui ressuscite « l'absente de tous bouquets3 ». Le poème devient un monde refermé sur lui-même dont le sens naît de la résonance. Le vers se fait couleur, musique, richesse de la sensation, « concours de tous les arts suscitant le miracle ». C'est avec Mallarmé que la « suggestion » devient le fondement de la poétique antiréaliste et fait du symbolisme un impressionnisme littéraire. Son œuvre est alors celle de l'absence de signification qui « signifie davantage » et le poète cherche à atteindre les « splendeurs situées derrière le tombeau ».

« La Poésie est l'expression, par le langage humain ramené à son rythme essentiel, du sens

mystérieux des aspects de l'existence : elle doue ainsi d'authenticité notre séjour et constitue la

seule tâche spirituelle. »

« (...) Qui parle autrement que tout le monde risque de ne pas plaire à tous ; mieux, de passer

pour obscur aux yeux de beaucoup. (...) L'attrait de cette poésie tient à ce qu'elle est vécue

comme un privilège spirituel : elle semble élever au plus haut degré de qualité, moyennant

l'exclusion de la foule profane, cette pure joie de l'esprit que toute poésie promet4. »

Influences[modifier]

Edgar Allan Poe

Charles Baudelaire

Gustave Moreau

Œuvres[modifier]

Hérodiade (1864-1887) Brise Marine  (1865) Don du Poème  (1865) L'Après-Midi d'un faune  (1876) Préface au Vathek de William Beckford (1876) Petite philologie, les mots anglais (1877) Les Dieux antiques (1880) Album de vers et de prose (1887) Pages (1891) Oxford, Cambridge, la musique et les lettres (1895) Divagations (1897)

Publications posthumes

Poésies  (1899), dont Sonnet en X Un coup de dés jamais n'abolira le hasard  (1914)

Vers de circonstance (1920) Igitur (1925) Contes indiens (1927) Pour un tombeau d'Anatole

Traductions

Le Corbeau d'Edgar Poe (The Raven), traduction française de Stéphane Mallarmé avec illustrations par Édouard Manet, Éditions Richard Lesclide, Paris, 1875.

L'Étoile des fées de Mme W.C. Elphinstone Hope, 1881. Poèmes d'Edgar Poe, 1888. Le Ten o'clock de M. Whistler, 1888.

Enregistrements[modifier]

Villiers de l'Isle-Adam, avec une remarque de Roger Lewinter sur « Le Tombeau d'Edgar Poe ». Lecture de la conférence (CD) par Roger Lewinter, Paris, éditions Ivrea, 1995

La Musique et les Lettres, Crise de vers, lecture des textes (CD) par Roger Lewinter, Paris,éditions Ivrea, 1999

Igitur ou la folie d'Elbehnon. Lecture d'extraits du manuscrit d'Igitur par Jean Pierre Bobillot. Vidéo Joëlle Molina .Cerisy la Salle 2010. http://www.youtube.com/watch?v=nJiWdWFZohU

Œuvres mises en musique[modifier]

Debussy , Prélude à l'après-midi d'un faune, 1891-1899 Debussy , Apparition, 1884 Debussy , Trois poèmes de Stéphane Mallarmé (Soupir - Placet futile - Éventail), 1913 Ravel , Trois poèmes de Stéphane Mallarmé (Soupir - Placet futile - Surgi de la croupe et

du bond), 1913 Boulez , Pli selon pli, portrait de Mallarmé (Don du poème - Le vierge, le vivace et le bel

aujourd'hui - Une dentelle s'abolit - A la nue accablante tu - Tombeau), 1957-1962 (diverses révisions dans les années 1980)

Bibliographie[modifier]

Œuvres complètes de Mallarmé. Édition présentée, établie et annotée par Bertrand Marchal. Gallimard, "Bibliothèque de la Pléiade", 2 tomes, 1998-2003.

Pierre Beausire , Essai sur la poésie et la poétique de Mallarmé, "Bibliothèque des Trois Collines", Roth, libraire-éditeur, Lausanne, 1942

Henri Mondor , Vie de Mallarmé, Paris, Gallimard, 1942. Henri Mondor  pour l'introduction, Mallarmé, documents iconographiques, Pierre Cailler

éditeur, Genève, 1947.

Charles Mauron , Introduction à la psychanalyse de Mallarmé, Neuchâtel, La Baconière, 1950.

Jacques Scherer , « Le Livre »5 de Mallarmé. Premières recherches sur des documents inédits, Gallimard, 1957 - rééd. augmentée en 1978

Jean-Pierre Richard , L'univers imaginaire de Mallarmé, Paris, Seuil, 1961. Charles Mauron , Mallarmé l'Obscur, Paris, Champion, 1966. Jean-Paul Sartre , Mallarmé, la lucidité et sa face d'ombre, Gallimard, 1986. Bertrand Marchal , La Religion de Mallarmé. Poésie, mythologie et religion, Paris, José

Corti, 1988.(ISBN   978-2-7143-0275-5 )

André Stanguennec , Mallarmé et l'éthique de la poésie, Paris, Vrin, 1992. Paul Bénichou , Selon Mallarmé, Gallimard, 1995. Jean-Luc Steinmetz , Stéphane Mallarmé. L'absolu au jour le jour, Fayard, 1998.

Eric Benoit , Mallarmé et le Mystère du Livre, Paris, Éditions Champion, 1998.

Eric Benoit , Les Poésies de Mallarmé, Paris, Éditions Ellipses, 1998.

Pascal Durand, Crises. Mallarmé via Manet, Leuven, Peeters/Vrin, 1998. Pascal Durand, Poésies de Mallarmé, Paris, Gallimard, coll. Foliothèque, 1998. Roger Lewinter , Mallarmé, et l'écriture de la prose, Paris, éditions Ivrea, 1999.(ISBN   978-2-

85184-270-1)

Eric Benoit , De la crise du sens à la quête du sens (Mallarmé, Bernanos, Jabès), Paris, Éditions du Cerf, 2001.

Hendrik Lücke , Mallarmé - Debussy. Eine vergleichende Studie zur Kunstanschauung am Beispiel von „L'Après-midi d'un Faune“. (= Studien zur Musikwissenschaft, Bd. 4). Dr Kovac, Hamburg 2005. (ISBN   978-3-8300-1685-4 )

Jean-François Chevrier  avec la collab. d'Élia Pijollet, L'action restreinte : l'art moderne selon Mallarmé, Musée des beaux-arts de Nantes, Hazan, 2005 (ISBN   978-2-7541-0021-2 ).

Joseph Attie, Mallarmé le livre : étude psychanalytique, éditions du Losange, 2007.

Eric Benoit , Néant sonore. Mallarmé ou la traversée des paradoxes, Genève, Éditions Droz, 2007.

André Stanguennec , Mallarmé : penser les arts et la politique, Nantes, Cécile Defaut, 2008.

Pascal Durand, Mallarmé. Du sens des formes au sens des formalités, Paris, Seuil, coll. Liber, 2008.

Thierry Roger , L’Archive du « Coup de dés », Garnier, 2010. Franck Ancel , Du LIVRE de Mallarmé au livre mal armé, gravitons éditions, 2010. Quentin Meillassoux , Le Nombre et la Sirène, Fayard, 2011.

Voir aussi[modifier]

Articles connexes[modifier]

Musée départemental Stéphane Mallarmé Académie Mallarmé Prix Mallarmé Les Poètes maudits L'Inde et l'Occident

Sur les autres projets Wikimedia :

Stéphane Mallarmé , sur Wikimedia Commons

Stéphane Mallarmé , sur Wikisource

 

Stéphane Mallarmé , sur Wikiquote

Liens externes[modifier]

Maison de Stéphane Mallarmé à Valvins et musée départemental Stéphane Mallarmé

Stéphane Mallarmé, son œuvre en version audio

Notes et références[modifier]

1. ↑  Stéphane Mallarmé sur Evene.fr [archive] (consulté le 8 septembre 2011).

2. ↑  Cf. Manet et Mallarmé   : "la complète amitié"  [archive]

3. ↑  René Ghil, Avant-dire au Traité du Verbe

4. ↑  Paul Bénichou, Selon Mallarmé, Gallimard, 1995

5. ↑  Contient les notes en vue du "Livre", reproduites désormais dans le tome 1 de l'édition de La Pléiade

(B. Marchal, 1998)

Napoleon IDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Napoleon Bonaparte)

Acest articol sau această secțiune are bibliografiaincompletă sau inexistentă.Puteți contribui prin adăugarea sus ț inerii bibliografice  pentru afirmațiile conținute.

Pagina „Napoleon” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Napoleon (dezambiguizare)

Napoleon I

Napoleon în cabinetul său de lucru, deJacques-Louis David, 1812.

Împărat al Fran ț ei

Domnie 20 martie 1804 – 6 aprilie 1814

1 martie 1815 – 22 iunie 1815

Încoronare 2 decembrie 1804

Predecesor Consulatul francez (executivulPrimei Republici

Franceze, cu Napoleon ca Prim Consul;

monarhul anterior: Ludovic XVI ca rege al Franței (d. 1793)

Succesor Ludovic XVIII (de facto)

Napoleon II (de jure)

Rege al Italiei

Domnie 17 martie 1805 – 11 aprilie 1814

Încoronare 26 mai 1805

Predecesor El însuși ca Pre ș edinte  al Republicii Italia

Monarhul anterior a fost împăratul Carol al V-lea, încoronat

la Bologna în 1530

Succesor Regat desființat

Următorul monarh încoronat la Milano a fost împăratul

Ferdinand I, următorul rege al Italiei a fostVictor Emmanuel

al II-lea de Savoia

Căsătorit(ă) cu Joséphine de Beauharnais

Marie Louise de Austria

Urmași

Napoleon al II-lea al Fran ț ei

Nume complet

Napoleon Bonaparte

Casa regală Casa de Bonaparte

Tată Carlo Buonaparte

Mamă Letizia Ramolino

Naștere 15 august 1769

Ajaccio, Corsica

Deces 5 mai 1821 (51 ani)

Insula Sfânta Elena

Înmormântare Les Invalides, Paris

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, îninsula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon Iși inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Fran ț ei , ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a DouaCoaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecări puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influen ț ă  a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelarefranceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe

deplin. În 1813, a Ș asea Coali ț ie  l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insulaElba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloodin iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă derăzboi total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării codului napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Origini ș i educa ț ie

2   Începuturile carierei

o 2.1   Asediul Toulonului

o 2.2   Campania din Italia (1796)

o 2.3   Campania din Egipt (1798)

3   Prim Consul al Republicii (1799-1804)

4   Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

o 4.1   Încoronarea lui Napoleon

o 4.2   Exilul în Insula Elba

5   Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

6   Moartea lui Napoleon

7   Caracterizări

o 7.1   Caracterizări în literatură

o 7.2   Napoleon ș i femeile

8   Note

9   Legături externe

[modificare]Origini și educație

Tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, reprezentatul Corsicii la curtea luiLudovic al XVI-lea al Fran ț ei

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, încasa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769 , un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițialNapoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.

Familia corsicană Buonaparte își avea originile în micanobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regalăbritanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

[modificare]Începuturile carierei

Liderul naţionalist corsican Pasquale Paoli, portret de Richard Cosway

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numitofi ț er  cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revolu ț iei Franceze  în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

[modificare]Asediul ToulonuluiArticol principal: Asediul Toulonului.

În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină laBeaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre [1] . Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă [2] . Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul eraAugustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iarMaximilien Robespierre dispune a fi eliberat[3].

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarieprimește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și fortificațiile ei,Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a ministruluiRepublicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cuRobespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovățește și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martieflota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.

Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face

deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.

Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni "înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27 august 1795 a fost votată o nouă Constitu ț ie , cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituieConsiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secționari și soldații comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față de subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le știa la perfecție".

Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

[modificare]Campania din Italia (1796)Articol principal: Războaiele Revolu ț iei Franceze .

"Napoleon trecând Alpii"

(tablou de Jaques-Louis David)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, șiChauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

[modificare]Campania din Egipt (1798)Articol principal: Războaiele Revolu ț iei Franceze .

O altă campanie celebră a lui Napoleon a fost cea din Egipt, în anii 1798-1801, încheiată cu un eșec din cauza supremației maritime a englezilor, tăindui-se astfel legăturile cu Franța ...

[modificare]Prim Consul al Republicii (1799-1804)Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo din anul 1800. El cucerește Belgia (zone de la Rin și Italia). Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a

încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perptuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Fran ț a  renunță la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul razboaielor anterioare.

[modificare]Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

Incoronarea

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în1804, printr-un senatus-consultus.

Napoleon ca împărat

Încoronat în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită citare]. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europaera împărțită între împaratul Franței și țarul Rusiei,Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insulaElba, în anul 1814.

[modificare]Încoronarea lui NapoleonÎncoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm[necesită citare] și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită citare] - spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor,Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.

David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.

[modificare]Exilul în Insula ElbaLui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.

[modificare]Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. ElenaLa un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea

aliaților, între care au intervenit repede divergente. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu[necesită citare]. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

[modificare]Moartea lui NapoleonControversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc in congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Detractorii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit de împărat. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoléon a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic și că datorită

noilor teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

[modificare]Caracterizări[modificare]Caracterizări în literatură

Petre Ț u ț ea  - „...El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.”[5]

[modificare]Napoleon și femeileFemeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea și la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost "Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simțit în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost un dictator[necesită citare] și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine[necesită citare]. Puțini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va șterge memoriile victoriilor mele"[necesită citare], dar bineînțeles că se înșela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.

[modificare]Note

1. ̂  Tarle, E. V. - Napoleon, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1964

2. ̂  Michelet, Jules - Istoria Franței, Ed. Biblioteca pentru toți, București, 1973

3. ̂  Eminescu, Gh. - Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei, București, 1986

4. ̂  Madaule, Jacques - Histoire de France, Editions Gallimard, Paris, 1943

5. ̂  Petre Țuțea - 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura

Humanitas, 1997, p.73./ISBN 973-28-0630-3

[modificare]Legături externe

La Wikicitat găsiți citate legate deNapoleon I.

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate deNapoleon I

Misterul mor ț ii lui Napoleon Société Napoléonienne Internationale: Articole despre otrăvirea lui Napoleon, inclusiv

punctul de vedere al Pre ș edintelui Ben Weider Napoleon între politică ș i femei , 11 mai 2010, Ion Oltean, Historia Amorurile lui Napoleon , 7 Februarie 2012, Irina-Maria Manea, Historia Napoleon, o legendă fără sf ș r ș it , 16 ianuarie 2007, Descoperă Destinul împăratului de larg consum - Planeta Bonaparte , 19 iunie 2007, Andreea

Zaporojanu,Descoperă Clipele astrale ale lui Napoleon , 3 decembrie 2008, Revista Magazin

Predecesor:Directoratul

Consul provizoriu al Franței11 noiembrie - 12 decembrie 1799 împreună cu Roger Ducos și Emmanuel Joseph Sieyes

Succesor:Consulatul

Predecesor:Consiliu provizoriu

Prim-consul al Fran ț ei 12 decembrie 1799 - 18 mai 1804 cu Jean Jacques Régis de Cambacérès și Charles-

François Lebrun

Succesor:Imperiul

Predecesor:Consulatul

Împărat al francezilor18 mai 1804 - 22 iunie 1815

Succesor:Ludovic al XVIII-lea al

Fran ț ei  ca rege al Franței

Predecesor:Francisc II, Împărat Romano-German

Rege al Italiei26 mai 1805 - 1814 Succesor:

Vacant

Predecesor:Titlu nou

Protector al Confedera ț iei Rinului 12 iulie 1806 - 19 octombrie 1813

Succesor:Confederația Rinului

dizolvată

Ludovic al XVI-lea al FranţeiDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ludovic al XVI-lea

Ludovic XVI de Joseph Siffred Duplessis

Rege al Fran ț ei ș i al Navarei

Domnie 10 mai 1774 – 10 august 1792

Încoronare 11 iunie 1775

Predecesor Ludovic XV

Succesor El însuși ca rege al francezilor

Rege al francezilor

Domnie 1 octombrie 1791 – 21 septembrie 1792

Predecesor El însuși ca rege al Franței și a Navarei

Succesor Monarhie abolită

De facto Convenția Națională, organ legislativ al Primei Republici FrancezeDe jure Ludovic XVII

Căsătorit(ă) cu Marie Antoinette

Urmași

Marie-Thérèse-Charlotte a Fran ț ei Louis-Joseph-Xavier-François, Delfin al Fran ț ei Louis-Charles, viitorul rege Ludovic XVIISophie Hélène Béatrix a Fran ț ei

Nume complet

Louis-Auguste de France

Casa regală Casa de Bourbon

Imn regal Domine salvum fac regem et exaudi nos in die qua invocaverimus te

Tată Ludovic, Delfin al Fran ț ei

Mamă Marie-Josèphe de Saxonia

Naștere 23 august 1754Palatul Versailles, Fran ț a

Deces 21 ianuarie 1793 (38 ani)Paris, Franța

Înmormântare Biserica Saint Denis, Franța

Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege

al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost

ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Copilăria

2   Monarh absolut al Fran ț ei, 1774-1789

3   Regim revolu ț ionar, 1789–1792

4   Arestarea ș i execu ț ia, 1792-1793

5   Arbore genealogic

6   Note

7   Legături externe

[modificare]Copilăria

La dreapta, ducele de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea; la stânga contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea.

Ludovic-Auguste, care la naștere a primit titlul de duce de Berry, s-a născut la Palatul Versailles în

Franța. A fost al treilea fiu alDelfinului Ludovic-Ferdinand și, deci, stră-strănepot al regelui Ludovic al

XIV-lea. Mama sa era Marie-Josèphe de Saxonia, fiica lui Frederick Augustus al II-lea al Saxoniei,

prinț elector al Saxoniei șirege al Poloniei.

Ducele de Berry a avut o copilărie dificilă pentru că părinții săi l-au neglijat în favoarea frumosului său

frate mai mare, Ludovic, duce de Bourgogne, care a murit la vârsta de nouă ani, în 1761. Îndurerați, părinții nu i-au oferit lui Ludovic atenția și afecțiunea de care el avea nevoie. Copil puternic și sănătos,

cu toate că era foarte timid, Ludovic a excelat în studiile sale, dovedind înclinare

pentru latină,istorie, geografie și astronomie. Vorbea fluent italiana șiengleza.

La moartea tatălui său, care a murit de tuberculoză la 20 decembrie 1765, Ludovic-Auguste, în vârstă

de 11 ani, devine noul Delfin. Mama sa, care nu și-a revenit niciodată după pierderea soțului său, a

murit la 13 martie 1767 tot de tuberculoză.[1] Educația strictă și conservatoare pe care Ludovic a

primit-o de la preceptorul său, ducele de La Vauguyon Paul François de Quelen, nu l-a pregătit pentru

tronul pe care l-a moștenit în 1774 la moartea bunicului său.

[modificare]Monarh absolut al Franței, 1774-1789

Ludovic al XVI-lea.

Când Ludovic al XVI-lea a urcat pe tronul Franței avea nouăsprezece ani. Avea o enormă

responsabilitate devreme ce guvernul avea mari datorii iar resentimentele față de monarhia despotică

erau în creștere. A căutat să câștige dragostea poporului său reinstalând parlamentul. În timp ce

nimeni nu se îndoia de capacitatea intelectuală a lui Ludovic de a guverna Franța, a fost destul de clar

faptul că, deși crescut ca un Delfin al Franței, era indecis și nu suficient de ferm pentru domnie.[2] Ludovic l-a numit consilier pe experimentatul Jean-Frédéric Phélypeaux conte de Maurepas, care,

până la moartea sa în 1781, a fost cel care a luat cele mai importante decizii.

Reformele financiare radicale ale lui Turgot și Malesherbes au înfuriat nobilii care le-au blocat în

parlament insistând asupra faptului că regele nu are dreptul să perceapă noile taxe. Turgot a fost

eliberat din funcție în 1776 iar Malesherbes a demisionat în același an fiind înlocuit de Jacques

Necker. Necker a sprijinit Revolu ț ia americană  și a preferat să facă mari împrumuturi externe decât să

crească taxele interne. Când politica sa a eșuat, Ludovic l-a demis și l-a înlocuit în 1783 cu Charles

Alexandre de Calonne care a crescut cheltuielile publice pentru a scoate țara din datorii. Și această

metodă a eșuat, așa încât Ludovic a convocat Assemblée des notables în 1787 pentru a discuta

asupra noii reforme fiscale propusă de Calonne. Adunarea a repins planul. Toate aceste eșecuri i-au

semnalat lui Ludovic faptul că și-a pierdut capacitatea de a domni ca un monarh absolut, fapt ce i-a

cauzat depresie.

Au existat apeluri din ce în ce mai puternice ca regele să convoace Stările Generale lucru pe care l-a

făcut în mai 1789. În iunie 1789 a început Revolu ț ia Franceză . Încercările lui Ludovic de-a o controla

au avut ca rezultat Serment du jeu de paume (20 iunie) și declarația Adunării Constituiente de la 9

iulie. În trei luni, autoritatea executivă a regelui a trecut la reprezentanții poporului. Căderea Bastiliei

de la 14 iulie a servit la întărirea acestei schimbări radicale din mintea maselor.

[modificare]Regim revoluționar, 1789–1792[modificare]Arestarea și execuția, 1792-1793

Execuția lui Ludovic al XVI-lea în Piața Revoluției. Pe piedestalul gol din fața lui fusese statuia bunicului

său, Ludovic al XV-lea, dărâmată în timpul Revoluției franceze.

Ludovic a fost arestat la 13 august și închis în Templul din Paris. La 21 septembrie Adunarea

Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia.

La 11 decembrie, regele detronat a fost adus din Templu pe străzile aglomerate și tăcute să stea în

fața Convenției și să audă acuzația de înaltă trădare și crime împotriva statului.

La 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați, a votat verdictul. Având în vedere

dovezi incontestabile de complicitate a lui Ludovic cu invadatorii, 693 de deputați au votat pentru

vinovăție, nici unul pentru achitare și 23 s-au abținut. A doua zi, un vot prin apel nominal a fost

efectuat pentru a decide soarta regelui, iar rezultatul a fost, aproape neplăcut pentru o astfel de

decizie dramatică. 288 de deputați au votat împotriva morții și pentru alte alternative, în principal,

închisoare sau exil, 72 de deputați au votat pentru pedeapsa cu moartea, dar sub rezerva unor

condiții și 361 de deputați au votat pentru moartea imediată a lui Ludovic.

A doua zi, o moțiune la condamnarea la moarte a lui Ludovic a fost votată în felul următor: 310

deputați au solicitat milă iar 380 deputați au votat pentru executarea imediată a pedepsei cu moartea.

Această decizie va fi definitivă. Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de

către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este

astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a

înfruntat cu curaj soarta.[3]

[modificare]Arbore genealogic[arată]Arbore genealogic pentru Ludovic al XVI-lea al Franței

[modificare]Note

1. ̂  Lever, Évelyne, Louis XVI, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1985

2. ̂  Andress, David,(2005) The Terror, pp.13

3. ̂  Alberge, Dalya. What the King said to the executioner..., The Times, 8 April 2006.

Accessed 26 June 2008.

[modificare]Legături externe

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate deLudovic al XVI-lea al Fran ț ei

Findagrave.com

Encyclopaedia Britannica, Louis XVI - full access article

Ludovic al XVI-lea al Franței

Casa de Bourbon

Ramură a Dinastiei Cape ț ienilor

Naștere: 23 august 1754 Deces: 21 ianuarie 1793

Titluri regale

Predecesor:Ludovic al XV-lea

Rege al Fran ț ei  și al Navarei10 mai 1774 – 1 octombrie 1791

Succesor:Convenția Națională;

în cele din urmă Napoléon Ica Împărat al Franței

Rege al Fran ț ei 1 octombrie 1791 – 21 septembrie 1792

Regalitate franceză

Predecesor:Ludovic

Delfin al Fran ț ei 20 decembrie 1765 – 10 mai 1774

Succesor:Louis-Joseph

Predecesor:Ludovic, Delfin al Fran ț ei

Mo ș tenitor al tronului ca moștenitor aparent

20 decembrie 1765 — 10 mai 1774

Succesor:Ludovic, Conte de Provence

Titluri pretendente

Titlu nou— TITULAR —

Rege al Fran ț ei  și al Navarei1 octombrie 1791 – 21 ianuarie 1793

Succesor:Ludovic XVII

[arată]v • d • m

Prin ț i ai Fran ț ei

[arată]v • d • m

Monarhi ai Fran ț ei

[arată]v • d • m

Casa de Bourbon

[arată]v • d • m

Delfini ai Fran ț ei

Maria Antoaneta, regină a FranţeiDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maria Antoaneta

Regină a Franței

Domnie 10 mai 1774–21 septembrie 1792

Căsătorit(ă) cu Ludovic al XVI-lea al Fran ț ei

Urmași

Marie-Thérèse, Ducesă de AngoulêmeLouis-Joseph, Delfin al Fran ț ei Ludovic al XVII-lea al Fran ț ei Sophie Hélène Béatrice

Casa regală Casa de Habsburg-Lorena

Tată Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman

Mamă Maria Theresa a Austriei

Naștere 2 noiembrie 1755Palatul Hofburg, Viena, Austria

Deces 16 octombrie 1793 (37 ani)Piața Revoluției, Paris, Fran ț a

Înmormântare Biserica Saint Denis, Franța(21 ianuarie 1815, în timpul Restaurației Bourbonilor)

Semnătură

Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena(germană Maria Antonia Josepha Johanna von

Habsburg-Lothringen; franceză Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg-Lorraine; n. 2

noiembrie 1755 - d. 16 octombrie 1793), cunoscută în istorie sub numele deMaria

Antoaneta (pronunție în IPA, /maʁi ɑ̃twanɛt/), s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu devenind

regină a Franței și a Navarei. La vârsta de 15 ani s-a măritat cuLudovic al XVI-lea al Franței, devenind

apoi mama „delfinului pierdut” Ludovic al XVII-lea. Maria Antoaneta este cunoscută mai degrabă

pentru excesele sale legendare (considerate exagerări de unii istorici moderni), precum și pentru

moartea sa: a murit executată pringhilotinare, în toiul Revoluției Franceze, în 1793, pentru un așa-zis

incest cu fiul ei, precum și pentru înaltă trădare, nedovedită, însă. S-a pretins pe durata vieții sale că ar

fi fost lesbiană, că ar fi întreținut relații sexuale cu numeroși bărbați, inclusiv cu cumnații ei, dar nu

există nici o dovadă în acest sens, toate acestea fiind acuze care au ajutat la declanșarea Revoluției Franceze.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Educa ț ie

2   Delfină a Fran ț ei

3   Regină a Fran ț ei

o 3.1   Revolu ț ia franceză

4   Referiri la Maria Antoaneta în artă

5   Arbore genealogic

6   Note

7   Legături externe

[modificare]Educație

Marie Antoinette la vârsta de doisprezece ani, de Martin van Meytens.

Născută la Palatul Hofburg din Viena în 1755, Arhiducesa Maria Antonia a fost fiica cea mică a

luiFrancisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Mariei Theresa, regină a Ungariei și Boemiei.

Maria Antonia era descrisă [1] ca „micuță, dar o Arhiducesă complet sănătoasă”. Arhiducesa a fost

botezată Maria Antonia Josepha Johanna. La curtea austriacă era cunoscută drept Madame Antoine.[2]

Maria Antonia și sora ei mai mare, Maria Carolina, au fost crescute împreună și au împărțit aceeași

guvernantă până în 1767; au devenit foarte apropiate. Mariei Antonia îi plăcea muzica și a învățat să

cânte la clavecin. De asemenea, a excelat la dans.[3] La 10 ani se lupta să citească și să scrie în

germană, vorbea puțin și cu dificultate franceza și foarte puțin italiana – trei limbi care erau vorbite

frecvent în familia imperială. A învățat, de asemenea, unele elementele de bază ale limbii latine. În

acel moment, eticheta de la curtea austriacă era mult mai puțin strictă decât cea de la Versailles, iar

dansurile erau mai puțin complexe.

Mama sa, Maria Tereza, ca toți suveranii epocii, au pus căsătoriile copiilor în slujba politicii de alianță

între Casa de Habsburg și Casa de Bourbon pentru a face față ambițiilor Prusiei și a Marii Britanii.

Astfel, printre surorile mai mari ale Mariei Antoaneta, Maria Cristina, copilul preferat al împărătesei, s-a

căsătorit în 1766 cu Albert de Saxonia, numit duce de Teschen și regent al Țărilor de Jos, iar Maria

Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand I, Duce de Parma iar Maria Carolina s-a căsătorit în 1768

cuFerdinand I, regele celor Două Sicilii. Căsătoria dintre Delfinul Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea și

Maria Antoaneta trebuia să fie apoteoza acestei politici. Arhiducesa de Austria era strănepoata de

frate a lui Ludovic al XIV-lea [4] prin bunica paternă, Élisabeth Charlotte d'Orléans.

[modificare]Delfină a Franței

Ludovic, Delfin al Franței.

Maria Antoaneta a părăsit Viena în aprilie 1770, la vârsta de paisprezece ani. La 17 aprilie 1770 a

renunțat oficial la drepturile sale asupra coroanei Austriei, și la 7 mai a trecut granița cu Franța. L-a

întâlnit pe Delfinul Ludovic-August și, o săptămână mai târziu, pe mătușile acestuia (fiicele lui Ludovic

al XV-lea, cunoscute drept Mesdames). Înainte de a ajunge la Versailles, și-a cunoscut

cumnații [5], Ludovic Stanislav Xavier, conte de Provence și Carol Filip, conte d'Artois. Mai târziu, a

întâlnit restul familiei inclusiv pe sora mai mică a soțului ei,Madame Élisabeth, care a devenit cea mai

bună prietenă a Mariei Antoaneta.

Căsătoria Delfinului și a Delfinei a avut loc la 16 mai 1770 laPalatul Versailles.[6] Populația Parisului a

reacționat ambiguu la căsătoria dintre Maria Antoaneta și Ludovic-August. Pe de o parte, Delfina era

populară, oamenii erau ușor fermecați de personalitatea și frumusețea ei. Totuși, la curte, căsătoria n-

a fost atât de populară ca urmare a tensiunilor de lungă durată dintre Austria și Franța. Mulți curteni

au susținut o căsătorie între Delfin și diferite prințese saxone. Pe la spatele ei, Mesdames au numit-o

„l'Autrichienne” (austriaca). (Mai târziu, în ajunul Revoluției, când nepopularitatea reginei era din ce în

ce mai mare, l'Autrichienne s-a transformat în l'Autruchienne, un joc de cuvinte care folosea „struț” (franceză : autruche) și „cățea” (franceză : chienne)).[7]

Portret al Mariei Antoaneta realizat de Joseph Ducreux în 1769 și trimis Delfinului, pentru a-și vedea viitoarea

soție înainte de a se întâlni.

Tânăra Delfină are dificultăți în adaptarea la noua sa viață, spiritul ei s-a pliat greu la complexitatea și

la viclenia „vieții de la curte”, la libertinajul regelui Ludovic al XV-lea și a metreseisale, contesa du

Barry.

Contesa a avut un rol esențial în înlăturarea de la putere a ducelui de Choiseul care ajutase la

orchestrarea alianței franco-austriece și la căsătoria Mariei Antoaneta. Mesdames, care o urau pe

madame du Barry din cauza relației ei dezgustătoare cu tatăl lor, au manipulat-o pe Delfină să refuze

să recunoască favorita, lucru considerat de unii a fi o gafă politică. După luni de continuă presiune din

partea mamei sale și a lui Florimond Claude, conte de Mercy-Argenteau și ambasadorul Austriei la

Paris, Maria Antoaneta a fost silită să vorbească cu contesa du Barry în ziua Anului Nou 1772. Deși

conversația s-a limitat la un banal comentariu al Delfinei către metresa regală „este multă lume astăzi

la Versailles”, contesa a fost mulțumită iar criza depășită. Mai târziu, Maria Antoaneta a devenit mai

politicoasă cu contesa [8], mulțumindu-l pe Ludovic al XV-lea.

Încă de la început Delfina a primit scrisori de la mama sa. Maria Theresa îi scria regulat fiicei ei și

primea rapoarte secrete de la Mercy d'Argenteau în legătură cu comportamentul ei. Această

corespondență voluminoasă este o sursă importantă de informații cu privire la toate detaliile vieții

Mariei Antoinette de la căsătorie în 1770 până la decesul Mariei Tereza în 1780. Delfina era criticată

constant de mama sa pentru inabilitatea de a „inspira pasiune” soțului ei, care rareori dormea cu ea și

care era mai interesat de hobby-urile lui cum ar fi vânătoarea sau ceasornicăria. Împărăteasa a mers

atât de departe încât i-a spus direct fiicei ei că nu mai este frumoasă și că și-a pierdut grația.

Pentru a compensa lipsa de afecțiune a soțului ei și criticile nesfârșite ale mamei ei, Maria Antoaneta

a început să cheltuiască mai mult pe jocurile de noroc, îmbrăcăminte și cosmetice.[9] Era de așteptat

să cheltuiască bani pe haine și să le pună în umbră pe celelalte femei de la curte (regina Maria

Leszczyńska murise în 1768, cu doi ani înainte de sosirea Mariei Antoaneta).

Delfina a început să se împrietenească cu diferite doamne din suita ei. Cel mai mult s-au remarcat

sensibila și „pura” văduvă prin ț esa de Lamballe  pe care a numit-o superintendent al casei sale și

iubitoarea de distracții ducesă de Polignac care în cele din urmă a format piatra de temelie a cercului

intim de prieteni ai reginei (Société Particulière de la Reine).[10] Mai târziu, ducesa de Polignac a

devenit guvernanta copiilor regali și a fost prietenă atât cu Maria Antoaneta cât și cu Ludovic. Prietenia

Delfinei cu aceste doamne, influențată de diverse publicații populare care au promovat astfel de

prietenii, a cauzat mai târziu acuzația de lesbianism.[11]

La 27 aprilie 1774, la o săptămână după premiera operei lui Gluck Iphigénie en Aulide, care a asigurat

poziția Delfinei de patroană a artelor, Ludovic al XV-lea s-a simțit rău. La 4 mai regele a fost insistent

sfătuit să o trimită pe contesa du Barry departe de Versailles; la 10 mai, la trei după-amiază, regele a

murit de variolă la vârsta de șaizeci și patru de ani.[12] Ludovic-August a fost încoronat ca

regeleLudovic al XVI-lea al Fran ț ei  la 11 iunie 1775 la catedrala din Rheims. Maria Antoaneta n-a fost

încoronată alături de el [13], doar l-a însoțit la ceremonia de încoronare.

[modificare]Regină a Franței

Maria Antoneta, regină a Franței, 1775.

Maria Antoaneta devine regină a Franței și a Navarei la vârsta de optsprezece ani. Situația Mariei

Antoaneta devine mai precară când, la 6 august 1775, cumnata ei, contesa d'Artois dă naștere unui

fiu, ducele d'Angoulême - moștenitorul prezumtiv al tronului Franței când tatăl lui, contele d'Artois

devine regele Carol al X-lea al Fran ț ei  în 1824. Urmează [14] o serie de pamflete grafice satirice care se

concentrează în special pe impotența regelui și pe aventurile sexuale ale reginei cu bărbați și femei.

Încă fără să fi oferit Franței moștenitori și încă considerată străină, regina devine în 1777 ținta primului

cântec ostil care circulă de la Paris până la Versailles. Regina cheltuia necontenit prin cumpărarea

rochii de la Rose Bertin și cu jocuri de noroc. A început să atragă diferiți admiratori masculini pe care i-

a acceptat în cercul ei intim de prieteni, inclusiv pe baronul de Besenval, ducele de Coigny și contele

Esterházy.[15]

Maria Antoaneta în rochie de muselină deÉlisabeth Vigée Le Brun, 1783

I s-a îngăduit renovarea Micului Trian (Petit Trianon), un castel mic din Versailles oferit în dar de

Ludovic al XVI-lea la 15 august 1774, cu deplina libertate bugetară. S-a concentrat în special pe

horticultură, reproiectând în stil englezesc grădina. Deși Petit Trianon fusese construit pentru Madame

de Pompadour, metresa lui Ludovic al XV-lea, el a devenit asociat cu extravaganța Mariei Antoaneta.

Zvonurile care circulau spuneau că pereții sunt tencuiți cu aur și diamante.[16] O problemă și mai mare

totuși era datoria suportată de Franța în timpul Războiului de Ș apte Ani , care nu fusese încă achitată.

În micul ei teatru, a jucat în piese ca Bărbierul din Sevillade Beaumarchais în rolul unei servitoare,

spre amuzamentul lui Ludovic al XVI-lea. Prin dorința sa către plăcerile simple și prieteniile

exclusiviste, Maria Antoaneta își face din ce în ce mai mulți inamici chiar și la curtea de la Versailles.

A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul

prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. A existat o întreagă

campanie împotiva ei, au circulat pamflete, a fost acuzată că are amanți (cumnatul ei contele d’Artois,

contele suedez Hans Axel de Fersen) sau chiar amante (ducesa de Polignac), că face risipă de bani

publici pentru frivolitate și pentru favoriți, că face jocurile Austriei acum condusă de fratele ei Iosif al II-

lea.

Portret al Mariei Antoneta

de Élisabeth Vigée Le Brun (1788).

Puțin înainte de Anul Nou 1778, Maria Antoaneta a născut primul ei copil. Au urmat alți trei,

Marie-Thérèse Charlotte , (19 decembrie 1778 - 19 octombrie 1851)

Louis-Joseph, Delfin al Fran ț ei  (22 octombrie 1781 - 4 iulie 1789)

Ludovic al XVII-lea al Fran ț ei  (27 martie 1785 - 8 iunie 1795)

Sophie Hélène Béatrice  (1786-1787)

Acest lucru nu servește în mod necesar Mariei Antoaneta, deoarece apar calomnii care spun că copiii

săi, inclusiv fiul său nu sunt ai regelui Ludovic al XVI-lea.

Regina a devenit un cititor pasionat de romane istorice și interesul său științific a determinat-o să

asiste la lansarea de baloane cu aer cald. Ea a fost fascinată de filosofia luiRousseau precum și de

cultura incașilor din Peru, de cultul lor pentru soare. A vrut să învețe limbaengleză și deși n-a vorbit

niciodată fluent, știa să scrie în engleză prietenei ei, ducesa de Devonshire, a cărei viață era foarte

similară cu a ei.

Acest portret de Élisabeth Vigée Le Brun(1787) al Mariei Antoaneta și a copiilor ei Marie Thérèse, Louis Charles

(în brațe), și Louis Joseph, a fost menit să ajute reputației ei, descriind-o ca o mamă, în haine simple dar

impunătoare.

În august 1784, când regina era însărcinată, a cumpărat Castelul de la Saint-Cloud, un loc pe care l-a

iubit dintotdeauna, de la ducele d'Orléans, tatăl ducelui de Chartres, căzut în dizgrație. Aceasta a fost

o achiziție extrem de nepopulară, în special în rândul unelor facțiuni ale nobilimii, care deja o

displăceau, dar, de asemenea, și a unui procent în creștere a populației care s-a simțit șocată de

faptul că o regină franceză ar putea avea o reședință proprie, independent de rege. Prețul mare a

castelului, de aproape 6 milioane de livre, la care s-a adăugat costul suplimentar substanțial pentru

redecorarea acestuia, a asigurat mai puțini bani pentru rambursarea datoriei substanțiale a Franței.[17]

Deteriorarea continuă a situației financiare în Franța, deși s-au făcut reduceri în suita regală, a forțat

în cele din urmă pe rege să colaboreze cu ministrul său de finanțe, Charles Alexandre de Calonne,

pentru a apela la Adunarea notabililor, după o pauză de 160 de ani. Adunarea a fost convocată pentru

a încerca să se adopte unele dintre reformele necesare pentru a ușura situația financiară, atunci când

Parlamentul a refuzat să coopereze. Prima reuniune a Adunării a avut loc la 22 februarie 1787, la care

Maria Antoaneta nu a fost prezentă. Mai târziu, absența sa a dus la acuzația de încercarea de a

submina scopul Adunării.[18]

Adunarea ar fi fost eșuat, cu sau fără prezența reginei, deoarece nu a adoptat nici o reformă și a sfidat

regele, cerând alte reforme și consimțământul Parlamentului. Ca urmare, regele l-a demis pe Calonne

la 8 aprilie 1787; ministrul de externe Vergennes a murit la 13 februarie. Regele, ignorând încă o dată

candidatul pro-austriac al reginei, a numit [19] un prieten din copilărie, contele de Montmorin, pentru a-l

înlocui pe Vergennes ca ministru de externe.

În acest timp, deși candidatul ei a fost respins, regina a început să abandoneze activitățile ei și să se

implice în politică mai mult decât oricând înainte, și mai ales împotriva intereselor Austriei. Acest lucru

a avut mai multe motive. În primul rând, copiii ei erau Enfants de France, copii ai Franței, și deci

viitorul lor ca lideri ai Franței trebuia asigurat.

Un portret foarte realist al Mariei Antoaneta,

pictat în jurul anului 1791 de Alexandre Kucharsky.

În al doilea rând, prin concentrarea asupra copiilor ei, regina a încercat să îmbunătățească imaginea

negativă pe care a dobândit-o prin „afacerea colierul de diamant” (implicarea la o infracțiune de

fraudare a bijuteriilor coroanei). În al treilea rând, regele a început să se retragă dintr-un rol de luare a

deciziilor în guvern ca urmare a unei depresii acute din cauza presiunilor făcute asupra lui.

Ca rezultat, Maria Antoaneta a apărut ca o entitate politică viabilă, deși nu a fost niciodată intenția sa

reală. În noua sa calitate de politician bucurându-se de o oarecare putere, regina a încercat cât a putut

să ajute la reglementarea situației dintre rege și Adunare.[19]

Această schimbare în rolul ei politic a semnalat începutul sfârșitului influenței ducesei de Polignac.

Mariei Antoaneta a început să-i displacă cheltuielile mari ale ducesei și impactul acestora asupra

finanțelor Coroanei. Ducesa a plecat în Anglia în mai, lăsându-și copiii la Versailles. De asemenea, în

luna mai, Étienne Charles de Loménie de Brienne, arhiepiscop de Toulouse și unul dintre aliații politici

ai reginei, a fost numit de rege pentru a-l înlocui pe Calonne ca ministru de finanțe. El a început să

reducă cheltuielile curții.[20] Brienne, totuși, nu a reușit să îmbunătățească situația financiară. Din

moment ce el a fost aliatul ei, acest eșec a afectat poziția politică a reginei. La 25 mai Adunarea

notabililor a fost dizolvată, din cauza incapacității sale de a duce lucrurile la capăt. De această lipsă de

soluții a fost acuzată regina. În realitate, vina era o combinație de mai mulți alți factori. Au fost prea

multe războaie costisitoare, o familie regală prea mare, cu cheltuieli mari și o lipsă a dorinței din

partea multora dintre aristocrații responsabili de a ajuta la acoperirea costurilor de guvern din propriile

lor buzunare cu impozite mai mari. Maria Antoaneta a obținut porecla de „Madame Déficit”, „doamna

Datorie” (sic) în vara anului 1787, ca urmare a percepției publice că ea singură a ruinat finanțele

națiunii.[21]

Situația politică din 1787 s-a înrăutățit când Parlamentul a fost exilat și a culminat la 11 noiembrie

când regele a încercat să utilizeze lit de justice. El a fost provocat în mod neașteptat de către vărul său

căzut în dizgrație, ducele de Chartres, care a moștenit titlul de Duce d'Orléans la moartea recentă a

tatălui său. Noul duce de Orléans a protestat public la acțiunile regelui, iar ulterior a fost exilat. În cele

din urmă, la 8 iulie și 8 august, regele a anunțat intenția sa de a convoca Adunarea Stărilor Generale,

legiuitorul tradițional ales al țării, care nu fusese consultat din 1614.

Preocuparea principală a reginei la sfârșitul anului 1787 și în 1788 a fost îmbunătățirea stării de

sănătate a Delfinului. Suferea de tuberculoză și avea coloana răsucită și curbată sever. A fost dus la

castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea

a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze.[22] Băiatul, în

vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la 4 iunie 1789 de tuberculoză, lăsând titlul de Delfin fratelui

său mai mic, Louis Charles.

Moartea sa, care în mod normal ar fi fost jelită la nivel național, a fost ignorată de poporul francez care

se pregătea pentru următoarea reuniune a Adunării Stărilor Generale.

[modificare]Revoluția franceză

Maria Antoaneta împreună cu copiii ei și Madame Élisabeth, când mulțimea a intrat în Palatul Tuileries la 20 iunie

1792.

La sfârșitul lui august a fost adoptată Declara ț ia Drepturilor Omului ș i ale Cetă ț eanului  (La Déclaration

des Droits de l'Homme et du Citoyen) , ceea ce a dus la începutul monarhiei constituționale în Franța.[23] La 5 octombrie familia regală este obligată să se mute la Paris, la Palatul Tuileries sub

supraveghere. În ciuda încercărilor ei de a rămâne în afara interesului publicului, regina a fost acuzat

de a avea o aventură cu comandantul Gărzii Naționale, marchizul de La Fayette. În realitate ea îl

detesta [24] pe marchiz pentru tendințele sale liberale și pentru că era parțial răspunzător pentru

plecarea forțată de la Versailles a familiei regale.

În acest timp au fost proiectate mai multe comploturi pentru a ajuta membrii familiei regale să evadeze.

Regina a respins mai multe, deoarece n-a vrut să plece fără rege. Alte ocazii pentru a salva familia au

fost în cele din urmă anulate de regele nehotărât. Când în cele din urmă regele s-a angajat într-un

plan de scăpare, indecizia lui a jucat un rol important în eșecul planului. Într-o încercare de a scăpa din

Paris spre cetatea regalistă Montmédy, planificată de contele Axel von Fersen și baronul de Breteuil,

unii membri ai familiei regale au trebuit să joace rolul unor slujitori ai unei baronese ruse bogate.

Maria Antoaneta în 1793

Ulei pe pânză de Kucharski.

Inițial, regina a respins planul întrucât acesta prevedea ca ea să plece doar cu fiul ei. Ea dorea ca și

restul familiei regale să-i însoțească. Regele a pierdut timp pentru a decide pe care membri de familie

ar trebui să-i expună riscului, care ar trebui să fie data de plecare și calea exactă a traseului care

urmează să fie utilizat. După multe amânări, în cele din urmă evadarea a avut loc la 21 iunie 1791, și a

fost un eșec. Întreaga familie a fost capturată [25] douăzeci și patru de ore mai târziu, laVarennes,

azi Varennes-en-Argonne, și adusă înapoi la Paris, într-o săptămână.

Deși noua constituție [26] a fost adoptată la 3 septembrie 1791, Maria Antoaneta a sperat până la

sfârșitul anului 1791 că noul drum politic ar putea fi oprit. A sperat că noua constituție se va dovedi

imposibilă și că fratele ei, noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea, va găsi o cale pentru a înfrânge

revoluționarii. Ea a ignorat faptul că Leopold era mai interesat să profite de starea de haos din Franța

în beneficiul Austriei decât de a-și ajuta sora și familia ei.[27]

Maria Antoaneta în drum spre ghilotină

(Cerneală de Jacques-Louis David, 16 octombrie 1793)

Rezultatul tendințelor agresive ale lui Leopold și cele ale fiului său, Francisc al II-lea, care l-a succedat

în luna martie 1792, a fost faptul că Franța a declarat război Austriei la 20 aprilie 1792 . Regina a fost

privită ca un dușman, chiar dacă ea personal a fost împotriva pretențiilor austriece asupra teritoriilor

franceze. Situația s-a complicat în vară, când armatele franceze erau în permanență învinse de

austrieci și regele a exercitat dreptul de veto la mai multe măsuri care ar fi limitat puterea lui pe viitor.

În acest timp, din cauza activităților politice ale soțului ei, Maria-Antoaneta a primit [28] porecla de

„Madame Veto”.

La 13 august familia regală a fost închisă în turnul Templului din Marais în condiții considerabil mai

aspre decât cele de la Palatul Tuileries.[29] O săptămână mai târziu, mulți dintre apropiații familiei

regale, printre care și Prințesa de Lamballe, au fost interogați de către Comuna din Paris. Transferată

la închisoarea La Force, ea a fost una dintre victimele Masacrului din Septembrie, fiind ucisă la 3

septembrie. Capul ei a fost aplicat pe o știucă și plimbat prin tot orașul. Deși Maria Antoaneta n-a

văzut capul prietenei ei de la ferestra închisorii, ea a leșinat [30] la auzul sfârșitului înspăimântător care

s-a abătut asupra prietenei ei credincioase.

La 21 septembrie abolirea monarhiei a fost declarată oficial iar Convenția Națională a devenit

autoritatea supremă a Franței. Familia regală a fost redenumită „Capet” și au început pregătirile pentru

procesul regelui.[31] La 26 decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui iar Ludovic al

XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793, la vârsta de 38 de ani. La 27 martie Robespierre evocă

soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. La 13 iulie Delfinul este luat de lângă mama lui și

încredințat cizmarului Simon. La 2 august Maria Antoaneta este separată de prințese (fiica saMadame

Royale și cumnata sa madame Élisabeth) și este condusă la Conciergerie. În timpul șederii sale în

închisoare, Maria Antoaneta a suferit de tuberculoză și posibil de cancer la uter, ceea ce îi cauza

hemoragii frecvente.[32]

La 14 octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul reginei. Spre deosebire de rege,

căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în

considerare timpul acordat (mai puțin de o zi) și punctul de vedere misogin iacobin. Acuzația cea mai

infamă a fost că a abuzat sexual de fiul ei. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare în

dimineața zilei de 16 octombrie 1793. Întoarsă în celulă a scris o scrisoare cumnatei sale afirmând

conștiința ei clară, credința catolică și sentimentele pentru copiii ei. Scrisoarea nu a ajuns la Élisabeth.[33]

În aceeași zi, părul ei a fost tăiat și a fost plimbată prin Paris într-un coș deschis purtând o rochie albă

simplă. La 12:15 pm, cu două săptămâni jumătate înainte de a împlini 38 de ani, a fost executată [34]

[35] în Piața Revoluției (în prezent Place de la Concorde). Ultimele sale cuvinte au fost „Iertați-mă,

domnule, n-am vrut” adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior. Corpul ei a fost aruncat

într-un mormânt nemarcat în cimitirul Madeleine (care a fost închis anul următor).

Cumnata sa Élisabeth a fost executată în 1794 iar fiul ei a murit în închisoare în 1795. Fiica ei s-a

întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât

corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul

Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Înmormântarea

rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea

regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis.[36]

[modificare]Referiri la Maria Antoaneta în artă

Propoziția „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” a fost adesea atribuită Mariei-Antoaneta,

pe când aceasta privea, pe 5 octombrie 1789, mulțimea de parizieni răsculați adunați sub

ferestrele palatului de la Versailles. Cu toate acestea, nu există nici o dovadă în sprijinul acestei

aserțiuni[37]. Singura referire existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările unui

hoinar singuratic [38], opera autobiografică a lui Rousseau:

Enfin je me rappelai le pis-aller d’une grande princesse à qui l’on disait que les paysans n’avaient pas

de pain, et qui répondit : Qu’ils mangent de la brioche.

„Îmi adusei aminte de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că țăranii nu au pâine, a spus că pot

să mănânce cozonac.”

Nu există nici o rațiune documentară să se considere că „prințesa” din textul rousseauist este Maria-

Antoaneta.

1835  În romanul „Mo ș Goriot ” [39] eroul eponim, un colecționar pasionat, pare a fi în posesia

evantaiului reginei Maria Antoaneta.

1849 /1850 Colierul reginei [40], romanul lui Alexandre Dumas, oferă o relatare romanțată a

„afacerii colierului”.

1947 /1948 Romanul „Vulpile în vie” [41] dă o descriere realistă a personalității reginei, în

contextul mai larg al descrierii acțiunii de lobbying întreprinsă de Franklin și Beaumarchais pentru

subsidierea revolu ț iei americane .

2006  Filmul „Marie-Antoinette” [42], cu Kirsten Dunst în rolul principal și Jamie Dornan în rolul

contelui Fersen, repovestește viața reginei.