F.P-curs zi

IOSIF MOLDOVAN

FINANŢE PUBLICE

ŞI LEGISLAŢIE

INCIDENTĂ

Curs universitar

SIBIU 2010

IOSIF MOLDOVAN

1.3

FINANŢE PUBLICE

SIBIU 2010

1

Motto: „Sistemele noastre economico-bugetare moderne, sunt structural dotate cu forte de

stabilizare automate foarte eficace. Ziua si noaptea, indiferent daca Presedintele se afla sau nu la Casa Alba,

sistemul bugetar contribuie, aidoma unui reostat, la neutralizarea factorilor de dezechilibru.”

Paul D. Samuelson ,L’ Economique ,tome I Paris, Librarie Armand Colin,1977

CUPRINS2

Introducere................................................................................. 7

Prezentarea cursului................................................................... 8

CAPITOLUL I STIINŢA FINANŢELOR PUBLICE - CONCEPT ŞIFUNCŢII................................................................................... 9

1.1 Finanţe publice, istoric şi conţinut……………………………. 9

1.2 Conceptul, Obiectul de studiu şi rolul finantelor publice......... 12

1.3 Funcţiile finanţelor publice........................................................ 16

1.4 Instituţii publice cu atribuţii în domeniul finanţelor publice..... 19

Intrebări recapitulative............................................................... 26

CAPITOLUL II SISTEMUL BUGETAR.......................................................... 29

2.1 Procesul bugetar caracteristici şi criterii de evaluare................. 30

2.2 Componentele bugetului general consolidat.............................. 34

2.3 Principiile bugetare.................................................................... 37

2.3.1 Principii, reguli si responsabilităţi la nivelul finanţelor publice locale.......................................................................................... 42

2.4 Metode de estimare a indicatorilor bugetari .............................. 46

2.5 Procedura bugetară..................................................................... 50


CAPITOLUL III SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE......................... 61

3.1 Cheltuielile publice – concept şi trăsături.................................. 62

3.2 Clasificarea cheltuielilor publice................................................ 64

3.3 Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice................... 66

3.4 Factorii care influentează nivelul cheltuielilor publice.............. 70

3.5 Cheltuieli publice pentru actiuni social- culturale...................... 72

3.5.1 Cheltuielile publice pentru învătământ...................................... 73

3.5.2 Cheltuieli publice pentru cultură, culte si actiuni cu activitatea sportivă si de tineret................................................................... 77

3.5.3 Cheltuielile publice pentru sănătate........................................... 78

3.5.4 Cheltuielile publice pentru securitate socială............................. 82

3.6 Asigurările sociale...................................................................... 89

3.6.1 Abordarea economic a necesitaţii reconsiderării sistemului de pensii în România (Studiu de caz)……………………………. 91

3.7 Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice........ 101

3.8 Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare..................................................... 103

3.9 Eficienţa economică a cheltuielilor publice............................... 1063


CAPITOLUL IV SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE...... 115

4.1 Categorii de resurse financiare publice şi factorii care influentează nivelul acestora ..................................................... 116

4.2 Funcţiile sistemului fiscal ......................................................... 122

4.3 Structura resurselor financiare publice....................................... 123

4.4 Impozitele – definire şi caracteristici......................................... 126

4.5 Elementele impozitelor.............................................................. 127

4.6 Clasificarea impozitelor............................................................. 128

4.7 Principii fiscale, obligaţii şi creanţe fiscale 129

4.8 Tehnici de colectare a creanţelor fiscale…………………… 133

4.9 Presiunea fiscală......................................................................... 141

4.10 Impozite şi taxe reglementate prin Codul fscal.......................... 142

4.11 Impozitele directe....................................................................... 143

4.12 Impozitele indirecte.................................................................... 152


CAPITOLUL V EVAZIUNEA FISCALĂ......................................................... 172

5.1 Conceptul de evaziune fiscală, presiune fiscală, funcţia evaziunii fiscale.......................................................................... 173

5.2 Practica fiscală .......................................................................... 177

5.3 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală………………… 178

5.4 Definire şi modalităţi de recurgere la evaziune fiscală............ 184

5.5 Cauze, manifestări şi efecte ale evaziunii fiscale....................... 189

5.6 Modalităti de dimensionare a evaziunii fiscale ......................... 193


CAPITOLUL VI ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ..... 199

6.1 Instituţii cu atribuţii în gestionarea împrumuturilor de stat…... 200

6.2 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat........................... 202

6.3 Operatiunile aferente împrumuturilor de stat............................. 206

6.4 Tipologia împrumuturilor publice.............................................. 209

6.5 Destinatia şi rolul împrumuturilor publice................................. 211

6.6 Datoria publică........................................................................... 214

6.6.1 Conţinutul şi formele de manifestare ale datoriei publice......... 214

6.6.2 Datoria publică internă............................................................... 217

6.6.3 Datoria publică externă.............................................................. 218

4

6.6.4 Acordul cu Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială…………………………………………….. 220Intrebări recapitulative............................................................... 223

CAPITOLUL VII TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE. ECHILIBRUL FINANCIAR.................................................. 231

7.1 Conceptul de trezorerie a finantelor publice.............................. 232

7.2 Necesitatea înfiinţării trzoreriei finanţelor publice.................... 234

7.3 Importanţa organizării trezoreriei finantelor publice................. 237

7.4 Functiile de bază ale trezoreriei finantelor publice.................... 238

7.5 Funcţiile actuale ale trezoreriei finantelor publice..................... 241

7.6 Organizarea şi funcţiile trezoreriei în profil teritorial................... 244

7.7 Echilibrul financiar..................................................................... 245

7.8 Pentagonul macrostabilizării - instrument de analiză a echilibrului financiar.................................................. 246


CAPITOLUL VIII SISTEMUL BUGETAR AL UNIUNII EUROPENE…… 256

8.1 Bugetul Uniunii Europene, noţiuni generale………………… 256

8.2 Cerinţele şi istoricul bugetului Uniunii Europene……… 257

8.3 Principii bugetare…………………………………………… 259

8.4 Procedura bugetară……………………... 260

8.5 Gestionarea bugetului………………………………………. 26o

8.6 Veniturile bugetului Uniunii Europene……………………….. 261

8.7 Cheltuielile bugetului Uniunii Europene................................... 264

8.8 Controlul gestiunii comune a bugetului 266

CAPITOLUL IX INFLUENŢA FINANŢĂRILOR DIN FONDURI STRUCTURALE ŞI DIN ALTE INSTRUMENTE FINANCIARE ALOCATE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2007 – 2013 ASUPRA FINANŢELOR PUBLICE………… 269

9.1 Principiile finanţărilor din fonduri europene

nerambursabile…

269

9.2 Reguli generale de implementare……………………………... 277

9.3 Aspecte practice ce privesc implementarea Fondurilor Structurale…………………………………………………….. 278

9.4 Aspecte practice care privesc modul de rambursare a taxei pe valoarea adaugată pentru proiectele cu finanţare

5

nerambursabilă......................................................................................... 2809.5 Programarea financiară....................................................................... 281

9.6 Implementare, nivelul alocărilor din fondurile structurale şi de

coeziune,structura fondurilor

nerambursabile…………………

282

9.7 Programele operaţionale………………………………………. 284

Bibliografie generală.................................................................. 286

Anexa 1...................................................................................... 291

Anexa 2...................................................................................... 304

Anexa 3...................................................................................... 308

6

INTRODUCERE

Ştiinţa finanţelor publice oferă studenţilor ca specialişti în devenire şi specialiştilor în

general, celor din administraţia publică în special, cunoştinte despre finanţele publice ale

României şi ale altor state cu economie de piaţă dezvoltată, în curs de dezvoltare sau în tranzitie.

Ne propunem să abordăm în acest curs, componentele ştiinţei finanţelor publice, probleme ale

teoriei finanţelor, ale mecanismelor şi politicilor financiare promovate de stat, ale structurii,

nivelului şi dinamicii cheltuielilor publice, posibilităţile de acoperire ale acestora prin

constituirea, alocarea şi utilizarea resurselor financiare publice în cadrul unui proces bugetar

complex care se derulează cu respectarea unor principii şi reguli bine definite şi reglementate

prin acte normative.

Este importantă dobîndirea unor cunoaştinţe despre ştiinţa finantelor publice, dacă se

are în vedere că acestea reprezintă componenta majoră a finanţării activităţilor social-economice

a oricărui nucleu funcţional din structura instituţional-administrativă a oricărei societătii. În fapt,

cu ajutorul finanţelor publice utilizând metode şi tehnici financiare specifice se constituie şi se

alocă la dispoziţia autorităţilor publice centrale şi locale, a instituţiilor publice, resurse financiare

care pot ajunge până la 40% din volumul produsului intern brut al unui stat. Impactul finanţelor

publice asupra economiei naţionale sau locale este determinat de procesul redistribuirii

produsului intern brut pe care-l generează şi îl controlează în derularea lui.

În statele mileniului trei politicile fiscale, bugetare, monetare sau valutare promovate de

puterea executivă a unui stat produce efecte în primul rând în plan naţional dar au influenţe şi

asupra relaţiilor cu celelalte state, influenţează parcursul fluxurile financiare de capital la nivel

mondial. Dacă sunt luate în considerare politicile fiscale promovate prin recurgerea la utilizarea

pîrghiilor economico-financiare sub aspectul tratamentului fiscal al investitorilor străini în

determinarea unui anumit comportament al acestora faţă de economia naţională, afirmaţia de mai

sus este pe deplin justificată.

Importanţa studierii finanţelor publice ca ştiinţă, rezidă şi din faptul că la nivelul

comunităţilor locale sau la nivel naţional trebuie conştientizat faptul că niciunde nu se poate

consuma mai mult decât se produce, iar când acest lucru se întâmplă, progresul social-economic

este periclitat, împovărarea şi sărăcia populatiei pot fi consecinţe inevitabile în condiţiile în care

nivelul datoriei publice nu este ţinut sub control. Exemplele de acest tip sunt destule în ultima

perioadă şi se potrivesc României aflată în recesiune după criza economică declanşată începînd

cu trimestrul IV 2008.

7

Cunoaşterea şi folosirea riguroasă a unor pârghii economico-financiare adecvate, a unor

politici financiare riguros fundamentate, predictibile pe termen lung, ferme şi transparente, pot

constitui garanţia depăşirii recesiunii economice, a relansării creşterii economice, realizarea

echilibrului economico-social în România.

PREZENTAREA CURSULUI

Obiectul şi obiectivele cursului

Cursul de Finanţe publice este dedicat prezentării metodelor, tehnicilor, procedurilor şi

normelor juridice care reglementează relaţiile economico-financiare de constituire, alocare şi de

utilizare a resurselor financiare publice.

Obiective :

Cunoaşterea şi însuşirea modului de derulare a circulaţiei fluxurilor financiare către şi de

la bugetul general consolidat.

Prezentarea raportului de intercondiţionalitate dintre plătitorii de obligaţii bugetare şi utilizatorii

direcţi sau indirecţi de credite bugetare.

Cunoaşterea cadrului instituţional şi legislativ de reglementare a relaţiilor specifice

finanţelor publice.

Obiective principale:

a) Înţelegerea mecanismelor, metodelor şi tehnicilor specifice, a reglementărilor ce

guvernează domeniul vast al finanţelor publice.

b) Abordarea sistemică a problematicii ce priveşte rolul finanţeelor publice, cheltuielile

ce pot fi angajate de sectorul public, resursele financiare la care se poate apela, necesitatea şi

condiţiile în care se pot angaja împrumuturi de stat, abordări ce privesc evaziunea fiscală, cadrul

instituţional de derulare al procesului bugetar precum şi instituţii cu atribuţii în domeniul

finanţelor publice.

c) Educarea în scopul formării unei atitudini şi a unui limbaj specific finanţelor în

general, finanţelor publice în special. 8

CAPITOLUL I

ŞTIINŢA FINANŢELOR PUBLICE-CONCEPTE ŞI FUNCŢII

Obiective

Definirea conceptului de finanţe publice; Prezentarea obiectului de studiu şi a funcţiilor

finanţelor publice;

Competenţe

Identificarea deosebirilor dintre finanţele publice si cele private. Cunoaşterea obiectului

de studiu şi a rolului finanţelor publice exercitat prin intermediul celor două funcţii principale .

Rezumat

Finanţele publice se constituie dintr-un sistem de relaţii economice prin intermediul

cărora se asigură formarea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice în scopul

dezvoltării economice şi sociale a statului, şi al satisfacerii unor nevoi sociale.

Misiunea economică şi socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin funcţiile pe care le exercită şi anume, funcţia de repartiţie si funcţia de control. Realizarea acestei misiuni se realizează prin intermediul unor instituţii ale statului constituite într-un areal instituţional cu atribuţii şi responsabiltăţi bine stabilite, reglementate de acte normative adecvate.

1.1 Finanţe publice, istoric şi conţinut.

Evoluţia finanţelor publice a fost influenţată de apariţia statului, care pentru exercitarea

funcţiilor şi atribuţiilor specifice avea nevoie de resurse, umane, materiale şi financiare. La

început resursele erau sub formă de contribuţii în natură iar mai tîrziu în formă bănească.

9

Elemente ale finanţelor publice s-au manifestat încă din orînduirea comunei primitive,

perioadă în care economia avea caracter natural.

Pe măsura diversificării activităţilor producătoare de bunuri marcate de diviziunea socială

a muncii, de creşterea productivităţii muncii şi pe seama sporirii volumului producţiei ca urmare

a dezvoltării schimburilor comerciale, acumulările de bunuri au dus la scindarea societăţii in

clase sociale. A apărut astfel necesitatea unei instituţii, statul, menit să apere proprietatea în

componentele ei publică şi privată.

Orînduirea sclavagistă, la început bazată pe economie naturală, recurgea la modalităţi

diferite de finanţare a cheltuielilor publice, cu menţiunea că apar primele elemente specifice de

finanţe, impozitele şi taxele.

In feudalism, productia de mărfuri şi relaţiile bani-marfă-bani s-au dezvoltat, iar folosirea

monedei ca mijloc de schimb a rămas restransă. Pentru a finanţa funcţionarea instituţiilor sale,

statul a continuat să folosească prestaţiile in muncă şi impozitele (dările ) in natură, formele de

manifestare a finanţelor rămînînd retrînsă.

In capitalism, producţia de mărfuri, relaţiile băneşti si relaţiile bani-marfă-bani au

cunoscut o dezvoltare accentuată, iar intretinerea aparatului de stat, finanţarea cheltuielilor

publice se baza exclusiv pe folosirea resurselor financiare în formă bănească.

In perioada socialistă, statul şi-a creat mecanisme specifice, a recurs la sistemul

centralizat de conducere pentru a mobiliza şi dispune de o parte importantă din venitul naţional

în dubla sa calitate de autoritate publică si proprietar al marii majorităţi a capitalului din

economie.

Caracterul istoric al finanţelor publice este dat de faptul că ele au aparut şi s-au dezvoltat

odată cu statul, care, şi-a creat condiţiile economico-sociale necesare, a înfiinţat instituţii şi a

impus reglementări specifice.

Conţinutul economic al finanţelor publice

Îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor statului, satisfacerea nevoilor de interes general ale

societatii reclamă mobilizarea unor importante resurse financiare publice. Această moblizare se

realizează prin intermediul unor relaţii economico-financiare specifice al căror conţinut este

influenţat de sursa de constituire şi de destinaţia acestora.

Sursa de constituire a resurselor financiare publice este Produsul Intern Brut, iar

destinaţia lor se regăseşte în satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, care se identifică şi se

dimensionează la nivel naţional sau local.

Constituirea acestor fonduri pe seama Produsului Intern Brut presupune un transfer de

resurse băneşti, încasarea unor prelevări bugetare obligatorii de la persoane fizice sau juridice

( contributori) către bugetul general consolidat şi distribuţia de la acesta către diverşi utilizatori

10

de credite bugetare (persoane fizice sau juridice). Derularea acestui proces generează fluxuri

băneşti in dublu sens, către şi de la bugetul general consolidat, se nasc relaţii economico-sociale

intre participanţii implicaţi.

Relaţii financiare, relaţii băneşti

Literatura de specialitate face distincţie între relaţiile financiare şi cele băneţti. Se

consideră că pentru ca relaţiile financiare să fie in acelaşi timp şi relaţii băneşti trebuie să

indeplinească următoarele condiţii :

să exprime un transfer de valoare şi nu o transformare a valorii;

Relaţiile băneşti ce rezulta din actele de vanzare cumparare a unor bunuri, de exemplu, nu

reprezintă relatii financiare deoarece exprimă o schimbare a formelor valorii ( forma marfă in

forma bani) şi ca atare nu reprezintă o cedare definitivă şi fără contraprestaţie imediată.

transferul de valoare trebuie să aibă drept scop satisfacerea unor nevoi de interes

general ;

transferul de valoare către şi de la bugetul general consolidat să se facă in cu titlul

nerambursabil ;

Conţinutul economic al finanţelor publice este dat de relaţiile economico-financiare ce

se derulează in economie, clasificate ca relaţii financiare şi care se grupează in trei categorii

distincte :

1. Relaţii financiare clasice care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu

titlu nerambursabil, reflectate in bugetul general consolidat;

2. Relaţii care exprimă un transfer de resurse banesti cu titlu rambursabil pentru o anumita

perioadă de timp şi pentru care se percep anumite costuri (dobîzi, comisioane), cunoscute ca

relatii de credit fiind mijlocite in principal de sistemul bancar ;

3. Relaţii care exprimă un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti in schimbul

unei contraprestatii. Ele pot avea titlu obligatoriu sau facultativ. Cele facultative depind de

producerea unui eveniment, achiziţia unor bunuri sau in procesul constituirii si repartizării

fondurilor de asigurari de bunuri, răspundere civilă, fonduri pentu pensia suplimentara, din care

numai o parte intră în sfera finanţelor publice.

In literatura economică intîlnim relaţii financiare in sens restrans care sunt relaţii financiare clasice si relaţii financiare in sens larg care includ toate cele trei categorii descrise şi care particularizează conţinutul economic al acestora.

11

1.2 Conceptul, obiectul de studiu şi rolul finanţelor publice

Finanţele publice constituie o componentă importantă a vieţii social-economice a fiecărui

stat. Impactul lor asupra economiei naţionale se manifestă în procesul de redistribuire a

Produsului Intren Brut. Evoluţia proceselor economice la nivel macro sau microeconomic sunt

influenţate de mărimea prelevărilor obligatorii la bugetul general consolidat dimensionate ca

procent din Produsul Intern Brut.

În sensul exprimat, finanţele publice reprezintă relaţii economico-financiare,

băneşti prin intermediul cărora puterea publică în general, instituţiile publice în particular

îşi constituie şi utilizează resursele financiare publice în scopul dezvoltării administrative,

economice şi sociale a statului, satisfacerea unor nevoi sociale ale cetăţenilor.

Finanţe publice, finanţe private

Originea cuvîntului finanţe este în limba latină. Încă în secolul XIII se utilizau termenii:

finanţio, financias sau financia pecuniaria cu sensul de plată în bani. Pe parcursul evoluţiei

istorice, finanţele publice sau diferenţiat de cele private.

Dacă finanţele publice se referă la veniturile, cheltuielile, imprumuturile si datoria

instituţiilor statului ca institutii de drept public, finantele private sunt asociate cu operatorii

economici privaţi şi persoanele fizice, în legătură directă cu resursele financiare şi cheltuielile

acestora, imprumuturile, debitele si creanţele lor, asigurările şi reasigurările de bunuri şi servicii,

etc..

Asemănările dintre finanţele publice şi finanţele private constă in faptul că în ambele cazuri

scopul este optimizarea cheltuielilor, procurarea resurselor ordinare si extraordinare necesare,

exercitarea controlului asupra utilizarii acestora, organizarea evidenţei si gestionarea lor

eficientă.

Deosebirile dintre finanţele publice si finanţele private sunt date de procedurile pe baza

cărora se derulează fluxurile financiare. În timp ce circuitul finanţelor private este condiţionat de

regulile specifice economiei de piaţă, de raportul cerere-ofertă, finanţele publice sunt determinate

de limita pînă la care statul intrvine în economie prin diferite politici publice.

Deşi în ambele cazuri se discută de fluxuri financiare derulate în cadrul unor circuite

economico-financiare asemănătoare, se remarcă deosebiri importante între finanţele publice si

cele private, date de:

Modalitatea de procurare a resurselor ;

12

Statul se bazează pe prerogativelor sale şi recurge, dacă este cazul, la forta de constrîngere

( executare silită) pentru încasarea prelevarilor bugetare obligatorii sau într-o proportie mai mică

la dezvoltarea unor relaţii contractuale de credit, prin angajarea împrumuturilor publice.

Resursele financiare ale agenţilor economici, se constituie din veniturile realizate ca urmare a

prestării unor activităţi şi in completare se apelează la resurse de pe piata de capital .

Controlul asupra monedei nationale ;

Statul poate interveni prin mijloace monetare asupra finanţelor publice, pe cînd intreprinzatorii

privaţi nu pot influenţa in mod legal evoluţia monedei.

Scopul utilizării.

Finanţele publice, prin intermediul instituţiilor statului, sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor

generale ale societăţii, iar finanţele private sunt angajate în finanţarea activităţilor economice şi

în realizarea de profit.

Reglementări specifice de gestionare

Gestiunea finanţelor publice este reglementată de dreptul public iar gestiunea financiară a

agenţilor economici este reglementată de dreptul comercial.

Obiectul de studiu al finanţelor publice

Este important de cunoscut obiectul de studiu al finanţelor publice deoarece acesta o

individualizează în raport cu alte ştiinţe economice.

Obiectul de studiu al finanţelor publice se constituie dintr-un ansamblu de relaţii

economico-financiare, tehnici, proceduri şi metode de lucru specifice care se manifestă în:

procesul de constituire şi repartizare al fondurilor bugetare şi extrabugetare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice;

metode de gestionare a resurselor financiare publice cu norme şi reguli specifice;

activitatea de constatare, stabilire, urmărire şi încasare a veniturilor fiscale şi nefiscale;

dimensionarea şi repartizarea cheltuielilor publice, proceduri de utilizare a fondurilor

bugetare şi extrabugetare;

organizarea şi exercitarea controlului financiar -fiscal;

gestionarea datoriei publice;

programarea priorităţilor bugetare;

elaborarea unor metode de analiză şi control al eficienţei, eficacităţii şi economicităţii

utilizării resurselor financiare publice.

13

Sfera de cuprindere a finanţelor publice este dată de relaţiile economico-sociale în

formă bănească ce se derulează în cadrul procesului bugetar şi care presupun un transfer valoric

de Produs Intern Brut, care are următoarele trăsături caracteristice :

se realizează în formă bănească de la entităţi fizice şi juridice (contribuabili) către

bugetul general consolidat pe de o parte şi de la acesta către beneficiarii direcţi şi indirecţi de

credite bugetare;

transferul de valoare nu presupune o contraprestaţie directă, imediată sau individualizată

din partea statului;

transferul de valoare se realizează, de regulă, cu titlu nerambursabil.

Rolul finanţelor publice in economia contemporană

Rolul finanţelor publice este să asigure statului resursele financiare necesare finanţării

activităţilor impuse de satisfacerea unor nevoi de interes general, rezultate din politicile de

dezvoltare economico-socială adoptate, în raport cu funcţiile şi atribuţiile conferite acestuia prin

lege. Pentru îndeplinirea acestui rol, finanţele publice identifică metode, tehnici şi proceduri

specifice, în cadrul unor mecanisme financiare funcţionale, care sunt puse în aplicare prin

instituţii abilitate.

Rolul social al finanţelor publice La nivelul unei societăţi, se pot identifica următoarele tipuri de nevoi:

Individuale derivate din nevoia de hrană, adăpost, imbrăcăminte, etc. Acestea depind de

preferinţele şi posibilităţile fiecărui individ şi sunt diferenţiate in funcţie de vîrstă, sex, ocupaţie,

mediu social, etc şi se asigură din veniturilor individuale;

Colective sau sociale concretizate în asigurarea infrastructurii de utilităţi publice, în nevoia de

apărare, de asigurare a ordinii de drept, de protecţie impotriva riscurilor naturale, a riscurilor

sociale, etc.. Aceste nevoi se asigură de catre stat prin instituţii specializate care furnizează

servicii publice sociale sau de utilităţi, care nu se regăsesc în oferta de piaţă ;

Semipublice, care pot fi asigurate de piaţă, cu suportarea costurilor de către beneficiari dar şi

prin finanţare integrală sau cofinanţare din fonduri publice. Aceste nevoi sunt : nevoia de

educaţie, nevoia de cultură, nevoia de asistenţă medicală.

Satisfacerea nevoilor sociale constituie obiectivul final al politicilor publice promovate de

stat. Atingerea acestui obiectiv este condiţionat de resursele financiare publice de care statul

dispune, care sunt dependente de nivelul de dezvoltare al economiei.

Rolul economic al finanţelor publice14

În domeniul economic rolul finanţelor publice se manifestă asupra structurii economiei

şi asupra conjuncturii economice.

Acţiunea asupra structurii economiei are scopul de a incuraja activităţile economice in

diferite ramuri sau sectoare de activitate sau descurjare a dezvoltării altora. Mijloacele de

actiune la dispoziţia statului pot fi, recurgerea la utilizarea pîrghiilor economico-financiare sau

alocarea cheltuielilor publice, ca modalitate de stimulare a cererii pentru investiţii publice sau

private.

Prin intermediul finantelor publice se poate influenţa procesul de restructurare a economiei

cu consecinţe în ritmul de privatizare a sectorului de stat sau prin acordarea selectivă dar in

conditii de transparenţă şi de comptiţie a subvenţiilor de la buget. Procesul poate fi influenţat şi

de exercitarea unui control mai riguros asupra modului de utilizare a resurselor sau prin

restrîngerea activitatii în domenii neprofitabile .

Renunţarea la sistemul centralizat de conducere al economiei a determinat reformarea

sistemului fiscal românesc, reorientarea acestuia pe acordarea unor facilităţi fiscale şi a unor

avantaje pentru agenţii economici, pentru incurajarea activităţilor din anumite sectoare.

Rolul finanţelor publice se manifestă şi in redistribuirea veniturilor intre membrii societăţii

in vederea corectării unor inegalităţi care apar intre indivizi din punct de vedere al veniturilor

realizate.

În exercitarea funcţiilor lor finanţele publice îndeplinesc un rol politic şi administrativ.

Prin democratizarea relaţiilor economico-sociale s-a reorganizat şi restructurat arealul

instituţiilor statului, raportul dintre administraţia publică centrală si cea locală a fost reconsiderat.

Atribuţiile statului sunt abordate în cadrul unui proces de descentralizare, care trenează

nepermis de mult, cu scopul creşterii autonomiei colectivităţilor locale, al eficientizării

procesului administrativ în general.

În evoluţa lor istorică, funcţiile statului modern au crescut în complexitate producînd mutaţii

majore asupra doctrinei şi concepţiei despre rolul finanţelor publice. Dacă prin concepţia clasică

despre finanţe se excludea rolul statului în economie, sincopele înregistrate la nivel mondial

(crizele mondiale de supraproducţie sau financiare) au modificat susţinerile şi teoriile clasice

asupra rolului intervenţionist al statului în economie, în societate în general. În noile condiţii s-a

fundamentat concepţia modernă despre finanţe care justifică şi chiar reclamă intervenţia statului

în economie.Rolul finanţelor publice se dovedeşte de importanţă majoră pentru orice societate

indiferent de gradul ei de dezvoltare.

Pentru realizarea rolului lor finanţele publice îndeplinesc anumite funcţii care vizează

procesul de colectare, alocare şi de control al utilizării resurselor financiare publice.

15

1.3 Funcţiile finanţelor publice

Misiunea economico-socială a finanţelor publice se realizează prin funcţiile pe care

acestea le exercită. Literatura de specialitate recunoaşte finanţelor publice două funcţii de bază

şi anume : funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

I. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

În exercitarea funcţiei de repartitie, finanţele publice parcurg două etape distincte etapa de

constituire şi etapa de repartizare, prima influenţînd-o direct pe a doua.

Asistăm într-o primă etapă la constituirea fondurilor de resurse financiare publice. Acest proces

se realizează din mai multe surse după cum urmează: impozite, taxe, contributii la asigurări

sociale, asigurări de sanatate, fonduri speciale (cu destinatie economica si cu destinatie sociala),

amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome, chirii, redevenţe, imprumuturi, etc.

Partea importantă a fondurilor de resurse financiare publice sunt de natură fiscală, ca urmare a

restrîngerii continue a sectorului de stat.

La constituirea fondurilor publice participă cu resurse financiare toate entităţile economice

provenind din: sectorul public, privat, mixt, ONG-uri şi persoane fizice, în funcţie de potenţialul

fiscal sau de capacitatea contributivă.

Etapa a doua de repartizare (distribuţie) a fondurilor publice pe beneficiari (utilizatori)

de credite bugetare, care pot fi persoane fizice sau juridice, este precedată de inventarierea şi

evaluarea în expresie bănească a nevoilor economico-sociale din perioada de referinţă. După

inventariere şi evaluare, distribuirea efectivă implică alocarea cheltuielilor publice pe destinaţii

în funcţie de priorităţile bugetare stabilite prin programele de guvernare. Aceste destinatii se pot

concretiza în finanţarea unor actiuni social-culturale (invăţămînt, sănătate, cultură), finanţarea

protectiei, asistenţei si asigurarilor sociale, a unor actiuni cu caracter economic, a cheltuielilor ce

privesc apărarea natională, ordinea publică, gospodarirea comunala, rambursarea datoriei

publice, etc.

In această etapă a funcţiei de repartiţie resursele financiare publice imbracă forma unor

cheltuieli publice pentru plata salariilor si a altor drepturi de personal din sectorul bugetar,

16

achiziţii de materii prime, materiale, obiecte de inventar, plata unor servicii pentru sectorul

public, transferul catre persoane juridice sau fizice sub diferite forme sau acordarea unor

subvenţii.

Procesul de distribuire este în fapt un act de decizie politică deoarece cererea de resurse

financiare, ca expresie a nevoii sociale, depăşeşte în majoritatea oferta de resurse financiare.

Ambele etape ale funcţiei de repartiţie se realizează în procesul de distribuire şi

redistribuire a avuţiei nationale, care are loc între persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat

reprezentat prin instituţii specifice, pe de altă parte.

II. Funcţia de control a finanţelor publice

Resursele financiare publice reprezintă o parte însemnată din produsul intern brut, care

aparţine întregii societăţi. Aceasta, reclamă necesitatea exercitării unui control responsabil şi

riguros în procesul de constituire, de repartiţie şi de utilizare efectivă a acestora.

Funcţia de control a finanţelor publice presupune derularea unor activitaţi specifice prin care se

verifică şi se urmăreşte modul de respectare a reglementărilor ce privesc, constituirea,

administrarea şi utilizarea fondurilor publice.

Rolul major în realizarea funcţiei de control îl are auditul public extern desfăşurat de Curtea de

Conturi care cuprinde, auditul financiar şi auditul performanţei.

Auditul financiar este activitatea prin care se urmăreşte dacă situaţiile financiare sunt complete,

reale şi conforme cu reglementările în vigoare, furnizându-se în acest sens o opinie1;

Auditul performanţei, reprezintă o evaluare independentă a modului în care o entitate publică, un

program, o activitate sau o operaţiune funcţionează din punctele de vedere ale eficienţei,

economicităţii şi eficacităţii2.Din perspectiva analizei modului în care sunt angajate şi cheltuite

resursele financiare publce este consacrat principiul celor trei E, eficacitate, eficienţă şi

economicitate ca şi criterii de evaluare a procesului bugetar.

Funcţia de control a finanţelor publice vizează toate fazele reproducţiei sociale şi este

strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă, deoarece în

exercitarea acestei funcţii este controlat atât modul de constituire şi de repartizare a fondurilor

publice cât şi modul lor de utilizare (de cheltuire efectivă) in prcesul bugetar.

Intre cele doua functii exista relatii de interconditionare. Functia de repartiţie asigură

cîmpul de acţiune al funcţiei de control iar funcţia de control generează formele de manifestare

ale funcţiei de repartiţie.

1 Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 24 octombrie 2008, art.2

2 Idem

17

Necesitatea funcţiei de control se justifică prin faptul că resursele financiare publice,

colectate la buget şi puse la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Din această perspectivă,

prin exercitarea funcţiei de control a finanţelor publice sunt influenţate procesele economice şi

bugetare în domeniile care ţin de sectorul public şi de cel privat.

Statul, prin instituţii specifice este interesat să supravegheze si să controleze volumul şi

modul de constituire al resurselor financiare publice, destinatia pe care o capătă acestea în raport

cu anumite priorităţi, eficienţa utilizării şi dacă acstea armonizează intereselor imediate ale

societatii cu cele de perspectiva.

Controlul este necesar pentru a impiedica folosirea irationala a fondurilor publice, pentru a

împiedice risipa şi pentru a împiedica efectuarea unor cheltuieli ilegale, ineficiente si inoportune.

De asemenea controlul exercitat contribuie la recuperarea prejudiciilor aduse patrimoniului

public, la respectarea disciplinei in gestionarea banilor publici.

Controlul exercitat de instituţiile statului are o sferă largă de acţiune, deoarece sunt

incluse toate domeniile vietii economico-sociale. Intră sub incidenţa acestei funcţii domenii care

vizează activitatea economică, educativă, cultură, ocrotirea sănătăţii, protecţie socială,

menţinerea ordinii publice, apărare naţională, promovarea relaţiilor economice internaţionale cu

alte state, cu diverse instituţii şi organisme internaţionale, etc.

Controlul financiar se exercită asupra activităţilor furnizoare de bunuri, lucrări şi servicii, din

sectorul public şi din cel privat, asupra modului de angajare a cheltuielilor publice corelat cu

sistemul de achiziţii publice, etc.

Instituţiile de control ale statului urmăresc încasarea ritmică si în cuantumul prevăzut a

veniturilor statului, încadrarea cheltuielilor publice în limita alocărilor bugetare, instaurarea si

menţinerea disciplinei financiare, precum si controlul încadrării în limite rezonabile a evaziunii

fiscale.

În realizarea practică a funcţiei de control a finanţelor publice, atribuţiile aparatului de control

depăşesc sfera strictă a relaţilor financiare. Astfel, caracterul complex al controlului poate viza şi

aspecte legate de integritatea patrimoniului public.

Obiectivele funcţiei de control a finanţelor publice, sunt:

exprimarea în formă bănească a efortului bugetar, pentru îndeplinirea atribuţiilor şi

funcţiilor statului, sarcinile specifice, ce revin fiecarui domeniu şi modul de realizare

a lor ;

analiza eficienţei, eficacităţii şi economicităţii utilizării efortului bugetar alocat,

verificarea legalităţii şi a efectelor care se obţin, care pot fi cuantificate si

evaluate in bani( după caz), în care beneficiarii de credite bugetare utilizează sumele alocate

18

de la buget si le cheltuiesc efectiv pentru obiectivele cărora le-au fost destinate în raport cu

atribuţiile conferite prin lege.

1.4 Instituţii publice cu atribuţii în domeniul finanţelor publice

În România, funcţile finanţelor publice se realizează prin instituţii abilitate cărora prin

lege le sunt conferite atribuţii în domeniul finanţelor publice, fiind asigurat cadrul legal, de

relementare în toate etapele funcţiei de repartiţie sau de control financiar-fiscal şi bugetar. În

arealul acestor instituţii se regăsesc: Parlamentul României, Banca Naţională, Guvernul,

Ministerele de resort ( de linie), Instituţiile autonome finanţate integral sau parţial de la bugetul

de stat, Agenţii şi Autorităţi naţionale, Consiliile locale ale unităţilor administrativ teritoriale şi

Operatorii economici cu capital de stat.

Parlamentul ca for legislativ suprem în domeniul finanţelor publice are următoarele atribuţii:

- aprobă prin lege impozitele, taxele şi alte venituri ale statului;

- stabileşte normele şi normativele de cheltuieli pentru instituţiile publice;

- analizează şi aprobă bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale şi contul de execuţie al

acestora.

Guvernul, în exercitarea puterii executive a administraţiei publice la nivel central, elaborează

proiectele bugetului de stat, bugetele fondurilor speciale şi întocmeşte conturile generale de

execuţie ale acestora pe care le supune spre aprobare Parlamentului. După aprobare Guvernul

răspunde de execuţia bugetului.

Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice,

examinând periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului public naţional şi a

bugetelor fondurilor speciale şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea

echilibrului bugetar, după caz.

În categoria instituţiilor de importanţă majoră se regăsesc Ministerul Finanţelor

Publice cu structura sa centrală (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) şi cea teritorială

(Direcţii judeţene a finanţelor publice, Garda financiară, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi

Curtea de Conturi.

19

În domeniul finanţelor publice Ministerul Finanţelor Publice3 are următoarele atribuţii

principale :

- dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;

- emite norme metodologice pentru elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a acestora;

- emite norme metodologice, precizări şi instrucţiuni prin care se stabilesc practicile şi

procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor,

controlul cheltuirii acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual, contabilizarea şi raportarea;

- aproba clasificatiile bugetare, precum şi modificările acestora;

- furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de credite,

documentele care au stat la baza fundamentarii proiectelor legilor bugetare anuale;

- asigura monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constata abateri ale veniturilor

şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru reglementarea

situaţiei;

- avizează, în faza de proiect, acordurile, memorandmurile, protocoalele sau alte asemenea

înţelegeri încheiate cu partenerii externi, precum şi proiectele de acte normative, care conţin

implicaţii financiare;

- blocheaza sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau

fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite;

- colaborează cu Banca Nationala a României la elaborarea balanţei de plati externe, a balanţei

creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi valutar;

Atribuţiile Guvernului şi implcit ale Ministerului Finanţelor Publice au fost completate cu

atribuţii ce derivă din legislaţia responsabilităţii fiscal bugetare4.

Inspecţia fiscală este activitatea specifică prin care se exercită funcţia de control a

finanţelor publice sub aspectul constituirii resurselor financiare publice, al administrării

creanţelor fiscale, reglementată prin Codul de procedură fiscala5.

Prin inspecţie fiscală se urmăreşte verificarea bazelor de impunere, a legalitatii si

conformitatii declaratiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea indeplinirii obligatiilor fiscale de

către contribuabili6.

3 Vezi, art.19 din Legea 500 din 2002 privind finanţele publice4 Legea nr. 69 din 16 aprilie 2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare5 Ordonanta Guvernului nr.92/2003, privind aprobarea Codului de procedură fiscală, Titlul VII6 Inspecţia fiscală se efectueaza, de regula, in cadrul termenului de prescriptie a dreptului de a stabili obligatii fiscale, care este de 5 ani, cu exceptia cazului in care acestea rezulta din savarsirea unei fapte prevazuta de legea penala, caz in care termenul de prescriptie este de 10 ani. În practică, perioada care face obiectul inspectiei fiscale este diferentiata in functie marimea contribuabilului. În cazul contribuabililor mari, perioada supusa inspectiei succede perioadei supusa anterior inspectiei, iar in cazul celorlalti contribuabili inspectia fiscala se poate extinde asupra ultimilor 3 ani fiscali pentru care exista obligatia depunerii declaratiilor fiscale, cu posibilitatea extinderii inspectiei pe perioada de prescriptie a dreptului de a stabili impozite sau taxe, in cazul in care exista indicii privind diminuarea impozitelor si taxelor ori nu au fost depuse declaratii fiscale'. Rezultatele inspectiei fiscale se consemnează intr-un raport ce va sta la baza emiterii deciziei de impunere modificatoare, acesta fiind actul administrativ impotriva caruia contribuabilul poate exercita caile de atac daca se considera lezat in drepturile sale. Raportul de inspectie

20

Ministerele şi celelalte instituţii ale administraţiei publice centrale îndeplinesc o

serie de atribuţii, cum ar fi:

- elaborează bugete de venituri şi cheltuieli proprii şi urmăresc realizarea acestora;

- repartizează credite bugetare organelor ierarhice inferioare;

-exercită controlul financiar intern asupra unităţilor subordonate.

Consiliile locale, în calitatea lor de autorităţi ale administraţiei publice locale, au următoarele

atribuţii principale:

aprobă anual bugetul local;

stabilesc în condiţiile legii impozitele şi taxele locale, precum şi taxele cu regim special;

aprobă împrumutile, virările de credite şi hotărăşte asupra modului de utilizare a

rezervei bugetare;

aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva

inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase;

analizează şi aprobă în limitele competenţelor sale documentaţiile tehnico-economice

pentru lucrările de investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesare în vederea realizării

acestora;

hotărăsc în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei

publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi

internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese

comune;

aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Atribuţiile acestuia se concretizează în :

- întocmeşte proiectul proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le

supune spre aprobare consiliului local;

- exercită funcţia de ordonator principal de credite;

- prezintă trimestrial dări de seamă consiliului local cu privire la executarea bugetului;

- verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică

de îndată consiliului local cele constatate;

-supune spre aprobare consiliului local virările de credite bugetare etc. Regiile autonome,

societăţile comerciale cu capital de stat şi instituţiile publice întocmesc BVC, urmăresc realizarea

acestora şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de buget, precum şi utilizarea resurselor financiare

primite de la stat potrivit destinaţiilor şi în condiţii de eficienţă.

Ministerul Administraţiei şi Internelor faţă de atribuţiile proprii specifice în anul

fiscala este un act unilateral, al organului de inspectie fiscală, care nu constituie titlu de creanţă.

21

2010 şi-a creat o structură proprie7 ( Direcţie) cu atribuţii în administrarea politicilor fiscale şi

bugetare pentru comunităţile locale. Crează semne de întrebare această structură din punct de

vedere al necesităţii şi oportunităţii în condiţiile în care un organism similar există la Ministerul

Finanţelor Publice.

Curtea de Conturi

Curtea de Conturi este instituţia cea mai reprezentativă a statului care îşi desfăşoară

activitatea în mod autonom, înfiinţată8 în scopul exercitării funcţiei de control asupra modului

de formare, de administrare şi de utilizare a resurselor financiare ale statului, ale

sectorului public în general.

Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern

prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit

internaţionale general acceptate.

Acţiunile de control Curţii de Conturi se iniţiază din oficiu şi nu pot fi oprite decât de Parlament

şi numai în cazul depăşirii competenţelor stabilite prin lege, hotărîrile acesteia fiind obligatorii.

Atribuţiile Curţii de Conturi9

Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de

administrare şi de utilizare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,

furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind

utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii,

economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.

Curtea de Conturi poate exercita auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general

consolidat, precum şi a oricăror fonduri publice, cu respectarea unor norme proprii, adoptate pe

baza standardelor de audit internaţionale general acceptate.

Prin constatările şi recomandările sale, auditul performanţei urmăreşte diminuarea costurilor,

sporirea eficienţei utilizării resurselor şi îndeplinirea obiectivelor propuse.

Curtea de Conturi realizează auditul financiar asupra operaţiunilor derulate prin

următoarele conturi de execuţie10:

contul general anual de execuţie a bugetului de stat;

contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat;

conturile anuale de execuţie a fondurilor speciale;

7 ORDIN nr. 209 din 16 septembrie 2010privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei pentru politici fiscale şi

bugetare locale, publicat în Mon. of. Nr. 657/ 2010.

8 Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 (*republicată*)privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi9 Idem art.2110 Idem art.26

22

conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, ale municipiului Bucureşti, ale judeţelor,

ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ale municipiilor, oraşelor şi comunelor;

contul anual de execuţie a bugetului trezoreriei statului;

conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice autonome;

conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial

de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat, de la bugetele locale şi de la

bugetele fondurilor speciale, după caz;

conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din

venituri proprii;

contul general anual al datoriei publice a statului;

conturile anuale de execuţie a bugetului fondurilor externe nerambursabile;

Atribuţii specifice ale Curţii de Conturi

Curtea de Conturi îşi desfăşoară atribuţiile specifice11 asupra următoarelor domenii:

formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de

stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste

bugete;

constituirea şi utilizarea celorlalte fonduri publice componente ale bugetului general

consolidat;

formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

credite interne şi externe;

utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor

forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;

constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către autorităţile

administrative autonome şi de către instituţiile publice înfiinţate prin lege, precum şi de

organismele autonome de asigurări sociale ale statului;

situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi

al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi

societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din

proprietatea publică;

constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului,

îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi de muncă;

Entităţi controlate

11 Idem art.23

23

În cadrul competenţelor sale Curtea de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice de

control referitor la activitatea entităţilor publice dar şi a altor entităţi care derulează activităţi care

reclamă susţinere publică.

În sfera entităţilor controlate12 intră:

persoane juridice de drept public, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau

neautonome, unităţile administrativ-teritoriale;

Banca Naţională a României;

regiile autonome;

societăţile comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice

sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul

social;

organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri,

valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condiţiile în care prin lege sau prin statutele

lor se prevede acest lucru.

De asemenea Curtea de Conturi exercită controlul execuţiei bugetelor13 Camerei Deputaţilor,

Senatului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii

Constituţionale, Consiliului Legislativ şi Avocatului Poporului

Alte entităţi

Curtea de Conturi are competenţe de control, conferite de lege, şi la alte entităţi14, care:

beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme de

sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii publice;

administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri aparţinând

domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale;

administrează şi/sau utilizează fonduri publice (legalitatea administrării şi/sau utilizării

acestor fonduri).

Atribuţii în domeniul gestionării fondurilor europene

Pentru îndeplinirea obligaţiilor în domeniul auditului extern, ce revin României în calitate

de stat membru al Uniunii Europene, este organizată şi funcţionează Autoritatea de Audit pentru

fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de Uniunea Europeană prin

programele PHARE, ISPA şi SAPARD, pentru fondurile structurale şi de coeziune, pentru

12 Idem art.2313 Idem art.2414 Idem art.25

24

Fondul European de Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură şi

Dezvoltare Rurală, pentru Fondul European pentru Pescuit, precum şi pentru fondurile acordate

în perioada postaderare. Autoritatea de Audit, care are atribuţii şi proceduri de lucru proprii.

Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operaţional faţă

de Curtea de Conturi şi faţă de celelalte autorităţi responsabile cu gestionarea şi implementarea

fondurilor comunitare nerambursabile.

Autoritatea de Audit este singura autoritate naţională competentă să efectueze audit public

extern, în conformitate cu legislaţia comunitară şi naţională.

Principalele atribuţii ale Autorităţii de Audit sunt următoarele:

a) evaluarea conformităţii sistemelor de management şi control pentru programele

operaţionale cofinanţate prin instrumentele structurale şi prin Fondul European pentru Pescuit,

cu prevederile legale comunitare;

b) verificarea, pe bază de eşantion reprezentativ, a cheltuielilor declarate de autorităţile

responsabile cu gestionarea şi implementarea fondurilor prevăzute la art. 12;

c) raportarea anuală privind compatibilitatea sistemelor de management şi control ale

autorităţilor responsabile cu gestionarea şi implementarea fondurilor prevăzute la art. 12,

referitor la capacitatea acestora de a asigura conformitatea operaţiunilor cu reglementările

comunitare;

d) verificarea existenţei şi corectitudinii elementului de cofinanţare naţional;

e) eliberarea certificatelor de audit privind conturile anuale ale agenţiilor de plăţi, precum şi

pentru contul Euro SAPARD, în ceea ce priveşte integralitatea, acurateţea şi veridicitatea acestor

conturi;

f) emiterea opiniei asupra declaraţiei de asigurare, emise de agenţiile de plăţi pentru

agricultură şi dezvoltare rurală;

g) emiterea declaraţiilor de închidere, însoţite de rapoarte de audit, pentru fiecare program sau

măsură, finanţate din fondurile prevăzute la art. 12, după caz;

h) urmărirea respectării criteriilor de acreditare a autorităţilor responsabile cu gestionarea şi

implementarea fondurilor comunitare nerambursabile, destinate agriculturii şi dezvoltării rurale,

pe toată perioada de implementare tehnică şi financiară a acestora;

i) urmărirea modului de implementare de entităţile auditate a recomandărilor formulate ca

urmare a acţiunilor de audit efectuate de Autoritatea de Audit.

Autoritatea de Audit raportează Comisiei Europene modul de utilizare a fondurilor comunitare

nerambursabile, iar principalele constatări şi recomandări rezultate în urma auditurilor efectuate

sunt incluse în raportul public anual al Curţii de Conturi.

25

Cuvinte cheie

finanţe publice, resurse financiare publice, distribuirea fondurilor pe beneficiari, repartitie şi

control

Intrebări recapitulative

1. Ce sunt finanţele publice?

2. În ce constă obiectul de studiu al finantelor publice?

3. Care este rolul şi atribuţiile statului?

4. Care sunt funcţiile finanţelor publice?

5. Care sunt cele două faze de manifestare a functiei de repartitie a finantelor publice?

6. În ce constă funcţia de control a finanţelor publice?

Teste grilă de evaluare

1) Finantele publice au apărut si au evoluat în conditiile:

a) diviziunii sociale a muncii si apariţiei economiei de schimb;

b) existentei omului pe măsura angajării acestuia în sustinerea statului care la rândul lui îi

apără interesele;

c) folosirea banilor în schimbul trocului.

2) Într-un cadru mai larg, finanţele publice cuprind:

a) relatiile social-economice bănesti prin intermediul cărora instituţiile statului îşi

constituie si utilizează fondurile de resurse financiare publice;

b) operatiunile pe pieţele valutare şi de capital;

c) relatii economicossociale ce apar temporar datorită caracterului sezonier al activitătilor;

d) funcţiile şi principiile de bază ale sectorului tertiar.

3) Ştiinţa finanţelor publice se referă la următoarele categorii:

a) cheltuieli deductibile;

b) acreditive si cambii;

c) bugetul statului, securitate socială, apărare natională.

26

4) Obiectul de studiu al finanţelor publice este dat de:

a) metodele de constatare, stabilire, urmărire şi încasare a veniturilor financiare publice

curente;

b) gestionarea datoriei publice;

c) analiza eficienţei resurselor întreprinderii;

d) ansamblul metodelor si tehnicilor prin care firmele reuşesc să-şi maximizeze profiturile.

5) Transferul valoric de produs intern brut în cadrul sferei de cuprindere a finantelor publice se

caracterizează prin:

a) relaţiile băneşti existente între persoane fizice sau juridice pe de o parte, si institutiile

statului pe de altă parte;

b) obtinerea dividendelor ca urmare a detinerii unui pachet de actiuni la institutiile statului;

c) analiza în dinamică a cursului valutar.


1) Funcţiile finanţelor publice se referă la:

a) motivarea şi organizarea functionarilor publici;

b) perfectionarea sistemului de economiei de piată;

c) repartitia şi controlul colectării veniturilor şi al utilizării cheltuielilor publice alocate.

2) În prima fază a funcţiei de repartiţie, de constituire a resurselor financiare publice, participă:

a) agentii economici indiferent de forma de proprietate;

b) institutiile publice;

c) persoanele fizice;

d) asociatii profesionale sau nonguvernamentale.

3) Angrenarea contribuabililor în procesul constituirii resurselor financiare publice îmbracă

diverse forme si anume:

a) impozite, taxe, contributii diverse;

b) regie si telecomunicatii;

c) cheltuieli profesionale.

4) Domeniile cărora le sunt destinate resursele financiare publice constituite la nivel national si

27

local sunt următoarele:

a) agricultură;

b) industria constructoare de maşini;

c) gospodărire comunală si locuinte, actiuni sportive si de tineret;

d) apărare natională si ordine publică;

e) asigurări sociale si securitate socială.

5) Principalele obiective ale funcţiei de control a finanţelor publice sunt:

a) determinarea cauzelor care au condus la creşterea ratei inflatiei;

b) exprimarea în formă bănească a efortului financiar al statului,

pentru îndeplinirea functiilor sale;

c) eficacitatea efortului financiar alocat pentru diverse domenii.

Temă de casă

Rolul finanţelor publice în îndeplinirea rolului şi funcţiilor statului ;

Instituţii cu atribuţii în domeniul finanţelor publice ;

Rolul funcţiei de repartiţie în realizarea resurselor financiare publice ;

Rolul funcţiei de control în colectarea veniturilor bugetului general consolidat ;

Funcţia de control şi rolul acesteia în eficientizarea cheltuielilor publice ;

Bibliografie selectivă

Moşteanu, T., Finante publice: note de curs seminar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,

2002 Mosteanu, T., Câmpeanu, Finante publice: teste grilă, Ed. E.M., Stoian, A., Tribuna

Economică, Bucureşti, 2003

28

CAPITOLUL II

SISTEMUL BUGETAR

Obiective

Definirea conceptului de buget general consolidat; Identificarea componentelor bugetului

general consolidat; Cunoasterea principiilor bugetare; Analiza construcţiilor bugetare;

Cunoaşterea etapelor derulării procedurii bugetare.

Competenţe

Însuşirea cunoştinţelor ce privesc componentele sistemului bugetar, a principiilor bugetare

aplicabile în construcţia bugetelor la nivelul administraţiei publice centrale sau locale.

Dobîndirea unor cunoştinţe ce privesc etapele procesului bugetar, calendarul bugetar, metodele

şi tehnicile de dimensionare a indicatorilor bugetari, relaţiile interinstituţionale funcţionale in

procesul bugetar.

Rezumat

Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile

statului, în scopul concretizării politicilor financiare, fiscal-bugetare, promovate şi aplicate de

autoritatea guvernamentală.

Bugetul de stat poate fi definit sub două aspecte:

-sub aspect juridic, prevede si reglementează, în formă legislativă, cheltuielile si resursele

statului;

-sub aspect economic, exprimă relatiile economice în formă bănească, ce iau nastere în

procesul repartitiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică,

socială si financiare ale fiecărei perioade.

Bugetul general consolidat cuprinde : bugetul de stat, bugetele comunităţilor locale, bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul fondului pentru plata ajutorului

29

de somaj, bugetul creditelor interne si externe, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul fondurilor

nerambursabile.

Legea finantelor publice 500/2002 defineşte bugetul general consolidat ca fiind „ansamblul

tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate si consolidate pentru a

forma un întreg .

În derularea procesului bugetar este reglementată prin lege aplicarea unor principii bugetare ce

priveşte constituirea şi alocarea resurselor financiare publice.

Conceptul de constructii bugetare moderne, presupune folosirea unor tehnici de previziune si a

unor analize macroeconomice care să permită evidentierea impactului economic, social si politic

al optiunilor care să asigure resursele financiare în volumul necesar acoperirii cheltuielilor

publice.

Procedura bugetară reprezintă ansamblul actelor si operatiunilor privind întocmirea proiectului

de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea si aprobarea contului general de

executie bugetară.

2.1 Procesul bugetar caracteristici şi criterii de evaluare

Procesul bugetar, reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile

abilitate ale statului în scopul concretizării politicii fiscal.bugetare, promovate şi aplicate de

puterea executivă.

Derularea procesului bugetar presupune constituirea resurselor financiare publice şi

alocarea lor către diverşi beneficiari de bunuri şi servicii publice. Instrumentul în care sunt

reflectate totalitatea resursele financiare publice constituite şi nivelul cheltuielilor publice alocate

pe domenii prioritare este bugetul general consolidat, care cuprinde, potrivit normelor europene,

ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului public.

Componentele bugetului general consolidat sunt grupate pe trei sectoare publice:

administraţia centrală, administraţia locală şi administrarea sistemului de asigurări sociale.

La nivelul administraţiei publice centrale procesul bugetar se derulează prin: bugetul de

stat, bugetul trezoreriei statului, bugetele diferitelor instituţii publice de subordonare centrală,

bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor interne şi externe contractate de administraţia

centrală şi bugetul fondurilor externe nerambursabile destinate administraţiei centrale.

În sectorul administraţiei locale se includ: bugetele unităţilor administrativ teritoriale,

bugetele diferitelor instituţii publice de subordonare locală, bugetele creditelor interne şi externe

30

contractate de administraţiile locale şi bugetele fondurilor externe nerambursabile destinate

administraţiei locale.

Sistemul de asigurări sociale cuprinde: bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul

asigurărilor pentru şomaj, bugetul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,

bugetele diferitelor instituţii publice din sistemul de asigurări şi bugetele fondurilor externe

nerambursabile destinate sistemului de asigurări.

Pentru ca sistemul bugetar să devină operaţional este necesară elaborarea şi aprobarea

unor politicii fiscal-bugetare, într-un cadru juridic riguros reglementat şi fundamentat economic.

Acesta stabileşte categoriile şi nivelul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de la

persoanele fizice şi juridice şi destinaţiile spre care pot fi orientate alocaţiile bugetare în vederea

furnizării de bunuri şi servicii publice.

Caracteristicile procesului bugetar

Gradul de dezvoltare al elementelor democraţiei într-un stat, experienţa acumulată în

domeniul finanţelor publice conferă procesului bugetar particularităţi specifice.

Derularea normală a procesului bugetar scoate în evidenţă caracteristicile sistemului bugetar, ca

rezultat al rolului pe care bugetul îl are de îndeplinit.

Bugetul ca instrument financiar al managementului public are rol:

● Decizional, în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii

pentru bunuri şi servicii publice,

● Democratic, pentru că în cursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât

atributele statului de drept, al separaţiei puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor

economico-sociale ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie;

● Preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică economică,

în general, de politici financiare , monetare, fiscale şi bugetare în special, sunt reflectate în

conţinutul bugetului indiferent de gradul de cuprindere al acestuia.

Bugetul odată aprobat, reprezintă un act specific al deciziei politice a forţelor majoritare

în forul politic cu atribuţii legislative şi implicit executive. La rândul lor, forţele politice

majoritare reprezintă, în forul legislativ al statului, interesele economico-sociale ale anumitor

grupuri de cetăţeni, care le-au acordat votul. Optând pentru un tip sau altul de politică fiscal-

bugetară şi selectând anumite opţiuni de alocare a resurselor bugetare, reprezentanţii forţelor

politice adoptă, cu certitudine, o hotărâre de ordin politic.

● Ciclic de dezvoltare, pentru că etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi

speciale într-un calendar bugetar, cu precizarea termenelor de derulare şi finalizare a fiecărei

etape, în baza principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare;

31

● Public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic în plan economic şi social.

Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a procesului de stabilizare

macroeconomică durabilă. Soldul bugetului influenţează, direct evoluţia creşterii economice, a

nivelului preţurilor, a şomajului şi indirect dinamica ratei dobânzii şi a soldului contului curent al

balanţei de plăţi. Procesul bugetar generează efecte în profil economic şi social, deoarece

elaborarea, aprobarea şi executarea unui anumit tip de buget se repercutează direct asupra cererii

şi, respectiv, ofertei agregate din economie, precum şi asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi

servicii publice a nevoilor membrilor societăţii.

Criterii de apreciere a utilizării fondurilor publice

Armonizarea alocării şi utilizarea eficientă a resurselor bugetare reclamă elaborarea

proiectului de buget în raport cu rezultatele obţinute în domeniile economico-sociale finanţate de

la buget. În acest sens devine necesară identificarea unor criterii adaptate la particularităţile

sectoriale de activitate, pentru evaluarea eficienţei, eficacităţii şi economicităţii cheltuielilor

finanţate din buget.

Elaborarea unor criterii de performanţă concrete, în raport cu specificul fiecărui domeniu finanţat

din buget, este un proces necesar pentru că permite factorilor de decizie eliminarea

subiectivismului şi arbitrarului în alocarea resurselor bugetare, aprecierea corectă a eficienţei,

eficacităţii şi economicităţii, cu care sunt utilizate fondurile publice.

Eficienţa urmăreşte maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie directă cu

resursele alocate şicheltuite. Ea exprimă rezultatele care se obţin dintr-o activitate economico-

socială prin utilizarea anumitor resurse economice (materiale, financiare şi umane).

Cuantificarea eficienţei se poate face fie ca raport între efectele (rezultatele) obţinute şi eforturile

(cheltuielile) făcute într-o unitate de timp, fie invers. În prima ipoteză, eficienţa poate fi exprimat

astfel:

Ef = R/C .

În care:

Ef – eficienţa,

R – rezultatele (efecte) obţinute,

C – mijloace (eforturi) cheltuite.

Compararea efectelor cu eforturile se face sub multiple aspecte. Astfel, efectele obţinute

apar sub diferite forme de manifestare şi pot fi clasificate după locul apariţiei în directe şi

indirecte, după momentul apariţiei: prezente şi viitoare, după perioada de analiză: anuale şi

totale, după gradul de cuprindere: globale sau nete, după gradul de cunoaştere: programate sau

realizate. Este important ca în analiză să fie urmărite şi aspecte ce privesc manifestarea unor

efecte conexe, colaterale, care se propagă în plan cultural, social, politic, spiritual, etc.;

32

Eficacitatea exprimă gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru o activitate,

raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv obţinut al activităţii respective,.

Cuantificarea eficacităţii este rezultatul raportului dintre efortul bugetar alocat şi efectul estimat

ce se va obţine la proiectarea şi implementarea unui anumit program economico-social.

Dacă eficienţa este măsurată prin raportul dintre efect şi efort sau invers, eficacitatea

reflectă raporturile fie numai între efectele realizate faţă de cele scontate, fie numai între

mijloacele (eforturile) consumate comparativ cu cele programate.

Determinarea eficacităţii prin luarea în considerare a rezultatelor (efectelor) se face

utilizând următoarea formulă:

Er = Rr/Rp ,

În care:

Er – eficacitatea,

Rr – rezultatul efectiv realizat (înregistrat),

Rp – rezultatul prevăzut.

În acest caz, valoarea supraunitară a raportului reflectă o situaţie favorabilă.

Determinarea eficacităţii, prin luarea în considerare a mijloacelor consumate (eforturilor) se face

astfel:

Er = Mr/Mp,

În care:

Mr – mijloace efectiv utilizate (consumate),

Mp – mijloace programate a fi consumate.

Un rezultat subunitar al acestui raport este de natură să confere fenomenului examinat

caracteristici pozitive.

Economicitatea este o caracteristică atribuită unei acţiuni, activităţi sau implementării

unui proiect, în care se obţine minimizarea costurilor alocate pentru atingerea rezultatelor

estimate, condiţionat de menţinerea calităţii corespunzătoare a rezultatelor.

Ea se materializează în surprinderea fenomenului de reducere a volumului mijloacelor

consumate efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al rezultatelor proiectate.

Măsurarea economicităţii se poate efectua utilizând următoarea relaţie:

Ec = Mr/Rp : Mp/Rp

Un rezultat subunitar al expresiei de mai sus conduce la aprecieri favorabile pentru evoluţia

fenomenului analizat.

Analiza anterior şi posterior a eficienţei, eficacităţii şi economicităţii specifice fiecărui

sector furnizor de bunuri şi servicii publice asigură condiţii atât pentru adoptarea deciziei

adecvate de alocare a unor resurse bugetare limitate în scopul obţinerii de efecte economico-

33

sociale cât mai ridicate, cât şi pentru aprecierea ulterioară a calităţii gestionării fondurilor publice

de către fiecare entitate guvernamentală.

2.2 Componentele bugetului general consolidat

În sistemul legislativ al României, este reglementat conceptul de buget public naţional15,

care cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale

comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.

Acelaşi act normativ16 reglementează unele aspecte importane pentru derularea

procesului bugetar. Astfel se stabileşte că guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi

pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune separat, aprobării Parlamentului. Este

reglementat că, în condiţiile în care legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale

de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în

continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la

adoptarea noilor bugete. O altă reglementare importantă se referă le faptul că nici o cheltuială

bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.

Practica bugetară şi literatura de specialitate a impus conceptul de buget general

consolidat, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor de natură publică ale unui stat.

Componentele bugetului general consolidat, prezentate în continuare, sunt autonome, au venituri

şi cheltuieli proprii, se elaborează si se aprobă distinct iar din punct de vedere administrativ,

titularii acestora au autonomie financiară.

Bugetul de stat este documentul elaborat si administrat de Guvern, care dimensionează

veniturile si cheltuielile publice alocate. El este aprobat de Parlament, prin legea bugetară anuală.

Bugetul de stat cuprinde resursele financiare publice mobilizate la dispozitia statului si

repartizarea acestora în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare economică si socială a tării,

precum si pentru funcţionarea autorităţii publice. În practica bugetară, prin bugetul de stat se

realizează o previzionare, pentru o anumită perioadă de timp ( anual sau multianual ) a

veniturilor şi a cheltuielilor publice ale unui stat, a celor alocate unităţilor administrativ-

teritoriale (comună, oraş,municipiu, sau judeţ), agenţilor economici cu capital de stat (regii

autonome, societăţi comerciale) şi a unor organizaţii obşteşti de utilitate publică.

15 Constituţia României art.13816? Idem

34

Bugetul de stat ca instrument important al managementului administraţiei publice este

documentul care prezintă într-un mod ordonat date despre efectele şi consecinţele financiare ale

activităţii puterii executive.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte distinct de

bugetul de stat si se aprobă de Parlament prin lege, fiind administrat si gestionat de Ministerul

Muncii, Solidaritătii Sociale şi Familiei.

Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli

bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin prevederile legii de aprobare a bugetului

respectiv. Destinaţia sumelor prevăzute în acest buget este pentru a asigura plata pensiilor,

ajutoarelor si a celorlalte cheltuieli prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de stat.

Bugetele locale sunt bugetele unitătilor administrativ-teritoriale cu personalitate

juridică, elaborate în condiţii de autonomie, menite să stimuleze iniţiativa locală în realizarea

veniturilor pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare şi sociale la nivel local.

Unităţile administrativ - teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu strategiile proprii

de dezvoltare, în corelare strictă cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe si

celelalte venituri stabilite prin legea bugetară sau prin legi specifice17, efectuând controlul

propriu asupra modului de utilizare al fondurilor alocate.

În cazul în care bugetele locale nu îşi pot acoperi cheltuielile din venituri proprii,

beneficiază de cote din impozitul pe venit sau sume pentru echilibrare din TVA, transferuri sau

subvenţii de la bugetul de stat.Veniturile bugetelor locale sunt structurate pe capitole si

subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate si paragrafe şi

se constituie, conform legii18, din:

a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contributii, alte varsaminte, alte venituri si

cote defalcate din impozitul pe venit;

b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;

c) subventii primite de la bugetul de stat si de la alte bugete;

d) donatii si sponsorizari;

e) sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor efectuate

şi pentru prefinanţări.

Fundamentarea veniturilor proprii ale bugetelor locale se bazează pe constatarea,

evaluarea şi inventarierea materiei impozabile şi a bazei de impozitare. Fundamentarea,

dimensionarea si repartizarea cheltuielilor bugetelor locale pe ordonatori de credite, pe destinatii,

respectiv pe actiuni, activitati, programe, proiecte, se efectueaza in concordanta cu atributiile ce

17 Legea nr. 73/2006 privind finanţele publice locale18 Idem, art.5

35

revin autoritatilor administratiei publice locale, cu prioritatile stabilite de acestea, in vederea

functionarii lor şi in interesul colectivitatilor locale respective. Cheltuielile au destinatie precisă

şi limitată, pe secţiuni de funcţionare şi de capital.

Reglementare specială o au cheltuielile de funcţionare, dependente de numărul de

personal, fondul salariilor de bază, care se aproba distinct, prin anexa la bugetul fiecarei institutii

publice.

Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, in conformitate cu creditele

de angajament şi cu duratele de realizare a investiţiilor.

În construcţia bugetelor locale loc important îl ocupă finanţarea unor activităţi

descentralizate.Transferul unor cheltuieli publice ce privesc atribuţii ale administraţiei centrale,

in administrarea si finanţarea autoritatilor administratiei publice locale, ca urmare a

descentralizarii se face prin legi specifice, pe activităţi transferate dar numai cu asigurarea

resurselor financiare necesare realizarii acestora. În primul an, finanţarea se asigură prin

cuprinderea distinctă in anexă la legea bugetului de stat a sumelor defalcate cu destinatie

speciala, necesare finantarii cheltuielilor publice transferate, iar in anii urmatori, prin cuprinderea

resurselor respective in ansamblul sumelor defalcate pentru echilibrarea bugetelor locale alocate

unitatilor administrativ-teritoriale. Fac excepţie cheltuielile nominalizate distinct prin anexă la

legea bugetului de stat.

Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării unor obiective sau

acţiuni considerate prioritare într-o anumiră perioadă. În acest scop se instituie prelevări

obligatorii pe baza unor legi speciale (Fondul de mediu, Fondul pentru reabilitarea infrastructurii

rutiere, etc.).

Fondurile colectate în acest mod au o afectare specială fiind destinate finanţării exclusiv a

obiectivelor sau acţiunilor pentru care au fost instituite.

Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise veniturile

si cheltuielile trezoreriei statului şi privesc activitatea desfăşurată de această instituţie în scopul

îndeplinirii funcţiilor sale.

Bugetele instituţiilor publice autonome include veniturile si cheltuielile institutiilor

publice centrale, nesubordonate nici unei alte instituţii de drept public.

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat,

includ veniturile si cheltuielile institutiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei

alte institutii de drept public dar care primesc subventii de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat sau de la bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor proprii.

Bugetele institutiilor publice finanţate integral din venituri proprii sunt

documentele în care sunt prevăzute si aprobate anual veniturile si cheltuielile unor instituţii

36

publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte institutii de drept public. Veniturile

proprii provin din prestatii editoriale, chirii, organizarea de manifestări culturale si sportive,

concursuri artistice, publicatii, studii, proiecte, valorificări de produse din activităti proprii sau

anexe, prestări de servicii, etc.

Bugetul fondurilor provenite din credite externe este documentul în care sunt

prevăzute si aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat si a căror

rambursare, dobânzi si alte costuri se asigură din fonduri publice.

Bugetul fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt prevăzute şi

aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care nu trebuie

rambursate.

2.3 Principiile bugetare

În practica bugetară se impune respectarea următoarelor principii bugetare, reglementate prin

legislaţia incidentă19:

principiul universalitătii;

principiul unitătii;

principiul neafectării veniturilor;

principiul anualitătii bugetului public;

principiul specializării bugetare;

principiul unitătii monetare;

principiul echilibrului bugetar;

principiul publicitătii.

1. Principiul universalitătii

Acest principiu prevede ca:

- Veniturile si cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat cu sumele lor globale;

- Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu exceptia,

fondorilor speciale a donaţiilor si sponsorizărilor care au stabilite destinaţii distincte;

- Veniturile si cheltuielile publice se realizează numai în cadrul bugetului public prin

componentele acestuia.

Avantajele respectării acestui principiu sunt :

19 Legea nr. 500 din 2002, privind finanţelle publice.

37

- cunoaşterea cât mai exactă si reală a volumului total al veniturilor si cheltuielilor publice;

- cunoaşterea corelaţiei care există între venituri si cheltuieli, aflate în conexiune directă;

- asigurarea posibilitătii de control a Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi

cheltuielilor publice.

Aplicarea strictă a principiului universalitătii conferă bugetului public caracterul de buget brut

evidenţiind suma globală a încasărilor de venituri publice şi alocarea acestora pentru acoperirea


Legătura dintre bugetul public şi bugetul instituţilor publice este dată de diferenţa dintre

cheltuielile (mai mari) şi veniturile proprii (mai mici), respectiv soldul cheltuielilor neacoperite

din venituri proprii. În aceste conditii, aplicarea principiului universalitătii bazat pe legăturile per

sold conferă bugetului caracteristica de buget net.

2. Principiul unităţii

Acest principiu presupune ca veniturile si cheltuielile publice să fie înscrise într-un

singur document, pentru a asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice. Astfel,

bugetul public, prin unicitatea documentului, asigură a prezentare de ansamblu şi deci o

cunoaştere clară a situaţiei finantelor publice, adică a surselor de venituri şi a destinatiei

cheltuielilor, precum si a formei echilibrate sau deficitare a bugetului.

În literatura de specialitate şi în practica bugetară abaterile acceptate de la cerinta unitătii

bugetare sunt denumite derogări.

Derogările de la principiul unitătii bugetare, ce facilitează debugetarea unor cheltuieli publice

sunt:

Conturile speciale ale tezaurului public, care reprezintă operaţiuni financiare ce constau în

înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât angajamentul la care ele

au dat naştere urmează să fie incluse în contul de execuţie bugetară;

Bugetele extraordinare, bugete prin care se asigură finanţarea unor cheltuieli exceptionale sau

în cazori de uegenţă (militare, de apărare,etc.) în afara regulilor curente ale procedurii bugetare;

Bugetele anexe ca excepţie formală de la regula unităţii bugetare, în sensul că ele cuprind

operatiunile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter economic sau comercial

necuprinse în bugetul general decât prin viramentul soldului lor creditor;

Bugetele autonome care constituie o excepţie reală de la regula unităţii bugetare, deoarece ele

sunt adoptate de Consiliile de administratie ale companiilor naţionale sau ale instituţiilor publice

care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse controlului Parlamentului;

Rectificările bugetare datorate imposibilităţii estimării cu exactitate a nivelului cheltuielilor si

al veniturilor în momentul aprobării legilor bugetare anuale, ceea ce face necesară revenirea

38

asupra nivelului indicatorilor macroeconomici şi implicit a celor bugetari în cursul exerciţiului

bugetar;

3. Principiul neafectării veniturilor

Acest principiu presupune depersonalizarea veniturilor bugetare care servesc la

acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Potrivit acestui principiu nu este permisă

perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite categorii de cheltuieli publice, a

căror finanţare se stabileşte pe baza prioritizărilor identificate, în funcţie de utilitatea, de

oportunitatea si de eficienţa acestora.

Existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice pe

ansamblu. Majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se poate efectua cu condiţia ca

iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.

Repartizarea resurselor financiare pe destinaţii (de cheltuieli) nu implică în nici un fel egalitatea

dintre un anumit venit si o anumită cheltuială.

4. Principiul anualităţii bugetului

Acest principiu se referă la durata de timp pentru care puterea legislativă (Parlamentul,)

autorizează Guvernul să încaseze veniturile publice si să efectueze cheltuielile publice. Această

perioadă este limitată, la un an care corespunde exerciţiului bugetar.

Anualitatea bugetară este perioada de timp în care se execută bugetul public, respectiv perioada

în care se derulează operaţiunile de încasări şi plati în cursul unui an bugetar, în contul unui

buget aparţinînd exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.

5. Principiul specializării bugetare

Acest principiu prevede ca veniturile bugetare să fie înscrise în buget si aprobate de

Parlament pe surse de provenientă (pe capitole şi subcapitole), iar cheltuielile publice ce urmează

să se efectueze trebuie înscrise în buget pe destinaţii în funcţie de conţinutul lor economic (părţi,

capitole, subcapitole, paragrafe, respectiv titluri, articole şi alineate).

Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă si clară si să ofere o imagine privind: sursele de

provenientă ale veniturilor; care sunt impozitele directe, care sunt impozitele indirect, ce loc

ocupă fiecare impozit în ansamblul veniturilor fiscal, care sunt veniturile extraordinare;

destinatiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente si de capital), în cadrul

grupării functionale (pe ramuri si domenii de activitate, către care sunt orientate resursele) si ale

grupării administrative, pe institutii ai căror conducători sunt ordonatori de credite bugetare.

39

6. Principiul unităţii monetare

Acest principiu prevede ca toate operaţiunile bugetare să se exprime în moneda

natională.

7. Principiul echilibrului bugetar

Acest principiu prevede ca veniturile bugetare să acopere cheltuielile publice, ceea ce

înseamnă că bugetul este echilibrat, respectiv balansat.

Pe parcursul execuţiei bugetare echilibrul bugetar se realizează când lichiditătile băneşti

provenite din încasarea veniturilor publice acoperă nevoile de plăti scadente.

Echilibrul bugetului anual presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor obligatorii ale

statului (R) si nivelul cheltuielilor totale (C). În functie de relatia dintre acestea, putem avea una

din următoarele situaţii:

R = C - echilibru bugetar anual;

R < C - deficit bugetar anual;

R > C - excedent bugetar anual.

Deficitul bugetar poate fi analizat prin raportul dintre veniturile şi cheltuielile estimate a se

realiza în anul bgetar cît şi prin raportare la Produsul intern brut.

Astfel, de exemplu, bugetul de stat al României pentru anul 201020 este stabilit la venituri în

sumă de 66.654,3 milioane lei, iar la cheltuieli, în sumă de 101.678,4 milioane lei, cu un deficit

bugetar de 35.024,1 milioane lei.

Evoluţia deficitului bugetar în România ca procent din PIB în perioada 2000-2010 este redată

mai jos 21:

------------------------------------

2000 3,5%

2001 3,3%

2002 2,7%

2003 2,3%

2004 1,1%

2005 0,8%

2006 1,7%

2007 2,4%

2008 4.8 %

2009 7,3%22

20 Legea bugetului de stat pe anul 2020 nr. 11din 27.01.10 Mon. Of..6021 Institutului Naţional de Statistică ( INS). 22Jeffrey Franks, seful misiunii FMI in Romania

40

2010 5.9%23

-------------------------------------

Se remarcă efectele crizei economico- financiare în evoluţia deficitului bugetar estimat.

După o evoluţie în limite acceptabile în perioada analizată se remarcă creşterea accentuată a

deficitului bugetar începînd cu trimestrul patru 2008, încadrarea cu dificultate în

limita propusă de 7,3% din PIB pentru anul 2009 şi o estimare a deficitului de 5,9% estimat

pentru anul 2010, care după estimări recente va fi depăşită.

La nivelul unor state din Uniunea Europeană, previziunile Comisiei Europene privind evoluţia

datoriei publice şi a deficitului bugetar pentru anul 2010 ( % din PIB) sunt prezentate în figura

de mai jos:

SURSA: COMISIA EUROPEANA

23 Idem

41

8. Principiul publicităţii

Acest principiu presupune ca bugetul public să fie adus la cunostinta opiniei publice

prin mijloacele de publicitate. Bugetul statului este cunoscut prin masssmedia încă din faza de

proiect si în timpul dezbaterilor parlamentare.

2.3.1 Principii, reguli si responsabilităţi la nivelul finanţelor publice

locale

Principiile bugetare care se au în vedere în construcţia bugetelor la nivelul administraţiei

publice locale sunt reglementate prin legislaţia specifică 24. Sunt aplicabile şi la acest nivel

principiile prezentate mai sus, inclusiv cel al neafectării, nereglementat în actul normativ citat,cu

unele particularităţi dar şi alte principii specifice.

Principiile comune sunt:

1. Principiul universalităţii care presupune că veniturile si cheltuielile se includ in

buget in totalitate, in sume brute iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli

bugetare anume, cu exceptia donaţiilor si sponsorizărilor, care au destinaţii stabilite prin

contractele încheiate .

2. Principiul transparenţei si publicităţii:

Acest principiu presupune că procesul bugetar trebuie să se deruleze într-un cadru

transparent. Această cerinţă sw realizează prin, publicarea in presa locală, pe pagina de internet

a instituţiei publice, sau afisarea la sediul autoritatii administratiei publice locale respective a

proiectului de buget local si a contului anual de executie a acestuia. Alte posibilităţi sunt oferite

de dezbaterea publică atît a proiectului cît şi a contului anual de execuţie a bugetului local.

3.Principiul unităţii, veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu intr-un singur

document, pentru a se asigura utilizarea eficientă si monitorizarea fondurilor publice locale şi

interzice reţinerea şi utilizarea de venituri in regim extrabugetar, ca şi constituirea de fonduri

publice locale in afara bugetelor locale, excepţie cînd legea prevede altfel.

4. Principiul unităţii monetare

24 Legea finanţelor publice locale nr.273 din 2006.

42

5. Principiul anualităţii

6. Principiul specializarii bugetare

7. Principiul echilibrului care presupune că cheltuielile bugetului local se asigură

integral din veniturile bugetului respectiv.

Principiile specifice, aplicabile la nivelul finanţelor publice locale sunt:

1. Principiul solidaritatii care reglementează faptul că, politicile bugetare locale pot fi

duse pentru ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum si a persoanelor fizice aflate in

situatie de extremă dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit in

bugetul local.

2. Principiul autonomiei financiare locale, este un principiu relativ nou în practica

finanţelor publice locale, concordant cu demersurile care se fac în efortul de descentralizare a

unor competenţe ale autorităţilor publice centrale în favoarea celor locale cu scopul eficientizării

acestora.

În baza acestui principiu se reglementează faptul că:

- unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care le

pot utiliza in exercitarea atributiilor lor.

- autoritatile administratiei publice locale au competenţa de a stabili nivelul impozitelor si

taxelor locale, in conditiile legii.

- alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie sa afecteze

aplicarea politicilor bugetare ale autoritatilor administratiei publice locale in domeniul lor de

competentă.

- sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de catre autoritatile administratiei

publice locale in conformitate cu prevederile legale.

3. Principiul proportionalităţii

Acest principiu presupune că resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie sa

fie proportionale cu responsabilitatile autoritatilor administratiei publice locale stabilite prin lege.

43

4. Principiul consultării

În sensul acestui principiu, autoritatile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale

acestora, trebuie sa fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la

bugetul de stat către bugetele locale.

Reguli bugetare

În procesul bugetar la nivelul finanţelor publice locale sunt instituite şi se respectă (sub rezerva

sancţionării), următoarele reguli bugetare :

Sunt interzise plăţi direct din veniturile incasate, cu exceptia cazurilor in care legea

prevede altfel.

Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată fiind determinate de autorizările

conţinute in legi speciale si in legile bugetare anuale.

Cheltuielile nu pot fi prevăzute în buget şi nu pot fi angajate şi efectuate, dacă nu există

baza legală pentru acestea.

Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonantată şi plătită

dacă nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finantare.

Pentru fluidizarea şi eficientizarea procesului bugetar, după aprobarea bugetelor locale pot fi

aprobate acte normative incidente asupra acestora ( hotărîri de consilii locale, dispoziţii ale

ordonatorilor de credite), dar numai cu precizarea surselor de acoperire a reducerii veniturilor

sau a majorării cheltuielilor bugetare aferente exercitiului bugetar pentru care s-au aprobat

bugetele locale respective.

Competenţe si responsabilităţ in procesul bugetar local

În derularea procesului bugetar la nivel local, rolul principal îl deţin autorităţile alese ale

administraţiei publice locale.

Competenţele si responsabilităţile autorităţilor alese în domeniul finanţelor publice

locale se referă la:

- elaborarea si aprobarea bugetelor locale, in conditii de echilibru bugetar. - stabilirea,

constatarea, controlul, urmărirea si incasarea impozitelor şi taxelor locale, precum si a oricaror

alte venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale;

- contractarea directă de imprumuturi interne si externe;

44

- garantarea angajării de imprumuturi interne si externe, pe termen scurt, mediu si lung, de catre

ordonatorii de credite din subordine;

- administrarea eficientă a fondurilor publice locale pe parcursul executiei bugetare;

- stabilirea optiunilor si a prioritatilor in aprobarea si in efectuarea cheltuielilor publice locale;

- elaborarea, aprobarea, modificarea si urmarirea realizarii programelor de dezvoltare a

unitatilor administrativ-teritoriale ca baza a gestionarii bugetelor locale anuale;

Ordonatorii de credite

În derulare procesului bugetar la nivel local rolul executiv îl au ordonatorii de credite, care sunt

de trei categorii: ordonatori principali25, ordonatori secundari si ordonatori terţiari.

Conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din

bugetele locale, pot fi ordonatori secundari sau tertiari de credite,.

Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate

prin bugetele locale si prin bugetele institutiilor publice, ai caror conducatori sunt ordonatori

secundari sau tertiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu

respectarea dispozitiilor legale.

Responsabilităţile ordonatorilor de credite

Ordonatorii de credite au obligatia de a angaja si de a utiliza creditele bugetare numai

in limita prevederilor si destinatiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea

institutiilor publice respective si cu respectarea dispozitiilor legale.

Ei răspund de :

- elaborarea si fundamentarea proiectului de buget propriu;

- urmărirea modului de realizare a veniturilor;

- angajarea, lichidarea si ordonantarea cheltuielilor in limita creditelor bugetare aprobate si a

veniturilor bugetare posibil de incasat;

- integritatea bunurilor aflate in proprietatea sau in administrarea institutiei pe care o conduc;

- organizarea si tinerea la zi a contabilitatii si prezentarea la termen a situatiilor financiare asupra

situatiei patrimoniului aflat in administrare si a executiei bugetare;

25 Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale pot fi primarii unitatilor administrativ-teritoriale, primarul general al municipiului

Bucuresti, primarii sectoarelor municipiului Bucuresti si presedintii consiliilor judetene, care pot delega aceasta calitate inlocuitorilor de drept sau altor persoane imputernicite in acest scop. Prin actul de delegare, ordonatorii principali de credite vor preciza limitele si conditiile delegarii.

45

- organizarea sistemului de monitorizare a programului de achizitii publice si a programului de

investitii publice;

- organizarea evidentei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenti acestora;

- organizarea evidentei patrimoniului, conform prevederilor legale;

În gestionarea bugetului local, controlul financiar preventiv propriu, auditul public intern si

controlul ulterior are un rol important şi urmăreşte:

- operatiunile care afecteaza fondurile publice locale si/sau patrimoniul public si privat;

- modul de angajare, lichidare, ordonanţare şi plată a cheltuielilor din fonduri publice locale;

Formarea si utilizarea fondurilor publice locale si contul de executie a bugetelor locale sunt

supuse controlului Curtii de Conturi.

2.4 Metode de estimare a indicatorilor bugetari

Conceptul de construcţii bugetare moderne, presupune folosirea unor tehnici de

previziune si a unor analize macroeconomice care să permită evidenţierea impactului economic,

social si politic al opţiunilor care să asigure resursele financiare în volumul necesar acoperirii


Literatura de specialitate oferă practicii bugetare următoarele metode clasice de dimensionare a

indicatorilor bugetari:

a) metoda automată

b) metoda majorării (diminuării)

c) metoda evaluării directe

Metoda automată presupune ca la întocmirea bugetului pe anul următor să se ia în

calcul veniturile si cheltuielile penultimului an al cărui exercitiu bugetar a fost aprobat. Metoda

este simplă, presupune un volum mic de lucrări, dar are ca principal dezavantaj faptul că nu

prezintă un buget real. Numai pe cale de exceptie, în conditiile unei inflatii aproape de zero şi în

absenţa distorsiunilor economice, metoda automată poate fi aplicată.

Metoda majorării sau diminuări ia în calcul rezultatele exercitiilor bugetare pe un

interval de cinci sau mai multi ani consecutivi din perioada premergătoare anului pentru care se

elaborează bugetul. Determinându-se ritmul mediu anual de cre tere sau descreştere al veniturilor

si cheltuielilor bugetare se determină nivelul acestora pentru proiectul de buget pe anul următor.

Ambele metode prezentate nu răspund unor cerinte moderne ale constructiilor bugetare.

Metoda evaluării directe este folosită în conditiile în care sunt posibile calcule pentru

46

a determina fiecare sursă de venit în parte şi fiecare capitol de cheltuieli. La estimarea veniturilor

se tine seama de nivelul acestora pe anul în curs, urmând o ajustare a acestora în functie de

modificările care vor interveni în legislatia fiscală, în anul următor. Se va lua în calcul influenta

unor factori de natură economică, socială si politică, precum si conjunctura internatională,

respectiv evolutia produsului intern brut, a inflatiei si nu în ultimul rând, evolutia cursului de

schimb a monedei nationale.

O estimare a cheltuielilor publice nu trebuie să presupună o creştere automată a acestora, ci

dimensionarea lor optimă, în aşa fel încât să fie posibil de sustinut şi de suportat sarcina fiscală

de către plătitorii obligaţiilor bugetere.

Principalele deficienţe ale metodelor clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari se regăsesc

în volumul insuficient al informaţiilor utilizate, în imposibilitatea previzionării unor factori cu

influentă directă asupra economiei reale, şi nu iau în calcul eficienţa, eficacitatea şi

economicitatea surselor financiare alocate şi cheltuite în perioada anterioară.

Metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari

Pentru a elimina deficienţele metodelor clasice, în practica bugetară a statelor s-au structurat

două categorii principale de metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari, care se

bazează pe analiza cost - avantaje sau cost eficacitate si anume:

-metode de tip american: sistem bugetizare prin planificare si programare „Planned

Programmed Budgediny System” (P.P.B.S.), Management prin obiective „Management by

objectives” (M.B.O.) si Bugetizare bază zero „Zero Base Budgeding” (Z.B.B.)

-metode utilizate în procesul bugetar francez: Rationalizarea alegerilor bugetare „La

Rationalization des Choix Budgetaires”

-metoda bugetului construit pe bază de programe si performanţe

Metoda sistem bugetizare prin planificare si programare (P.P.B.S.) prezintă

bugetele ordonatorilor de credite bugetare pe baza unor programe prezentate într-o succesiune

logică. Gestionarea procesului bugetar construit pe această metodă apare ca un sistem de

subpolitici, considerate optime care parcurg următoarele etape:

STRATEGIE

PLANIFICARE

PROGRAMARE

BUGETARE

47

Fazele unei construcţii bugetare bazată pe această metodă, Sistem, Planificare,

Programare şi Bugetare (P.P.B.S.), este prezentat grafic, astfel 26:

Fazele de analiză, decizie şi programare nu este necesar să fie reluate anual pentru toate

Programele, în schimb cele ce privesc aprobarea bugetului, execuţia şi controlul trebuie să se

deruleze în ciclul anual reglementat prin legislaţia specifică.

Utilizarea metodei P.P.B.S. presupune identificarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe

termen lung, cuantificarea (pe baza unor calcule specifice) a costurilor şi avantajelor diferitelor

programe ce pot fi finanţate de la buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport cu

indicatorii de eficacitate.

Metoda managementului prin obiective (M.B.O.), pune accentul pe identificarea

finalităţilor (obiectivelor) care se urmăresc a fi atinse pe orizontală pentru fiecare domeniu de

activitate din sfera de competenţă. Este indicat să se folosească această metodă pentru a facilita

coordonarea obiectivelor planificate a fi realizate pe termen mediu şi lung.

Metoda bugetizare bază zero (Z.B.B.) este practicată în SUA, începînd cu anul 1980,

în scopul preîntâmpinării creşterii excesive a cheltuielilor bugetare în fiecare an.

Constructia bugetară după această metodă, presupune construcţia unor programe alternative

bazate pe costuri diferite, inclusiv cu creştere zero faţă de perioada anterioară sau costuri cât mai

scăzute care pot asigura realizarea obiectivului propus.

Ea presupune alegerea unor combinatii de programe care să minimizeze costurile determinate de

realizarea unui anumit obiectiv, în condiţiile impuse de nivelul limitat al resurselor.

26 Văcărel I. – “Bugetul pe programe multianual – concepţii, reglementări, rezultate, perspective”, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 23

48

În acest caz, programarea bugetară are puncte comune cu planul de afaceri al unei întreprinderi

private care-şi propune construcţia unor scenarii, a unor output-uri date cu costuri minime, în

condiţiile maximizării profitului.

Metoda bugetului construit pe bază de programe.

Complexitatea procesului bugetar, diversitatea şi volumul mare de cerinţe la care acesta

trebuie să răspundă raportat la strategiile naţionale sau locale construite, însuşite şi aprobate şi la

cerinţele Comisiei Europene referitoare la finanţarea şi cofinanţarea Programelor Operaţionale

din Fondurile Structurale au impus o nouă metodă de dimensionare a indicatorilor bugetari pe

bază de programe şi performanţă. Acest tip de dimensionare a indicatorilor bugetari este utilizat

la nivelul Uniunii Europene atît pentru finanţarea programelor de preaderare cît şi a celor

postaderare.

Un buget construit pe programe este considerat acel buget care: ’’prezintă scopurile si

obiectivele pentru care sunt necesare fondurile, costurile programelor propuse pentru

indeplinirea acestor obiective şi datele cantitative care măsoară indeplinirile şi

performanţele fiecarui program”27.

Utilizarea acestei metode in practica bugetară presupune parcurgerea cu rigurozitate a unor paşi

în etapele de elaborare şi de execuţie a bugetului.

În perioada de elaborare a bugetului

1. Identificarea programelor si a subprogramelor de realizat

2. Fundamentarea costurilor aferente

3. Identificarea şi cuantificare unor indicatori de evaluare specifici pentru activităţile din

program : ore/ muncă, km. de infrastructură rutieră de rebilitat sau de modernizat, costuri lunare

de intreţinere pe persoană asistată in sistem rezidential sau la domiciliu, etc.

4. Elaborarea si aprobarea de către instituţia competentă a programului sau a

programelor de realizat în perioada următoare pe termene care privesc bugetarea efectivă,

5. Alocarea (bugetarea) fondurilor bugetare necesare pe baza unui concept ( montaj) de

finanţare aprobat de forul competent.

În perioada de execuţie a bugetului

1. Implementarea programului (programelor)

2.Monitorizarea performanţelor atinse in implementarea programului comparativ cu

cele proiectate in programul sau programele aprobate,

27 Trezoreria S U A49

3. Intocmirea rapoartelor trimestriale de performanţă.

4. Analiza finală care trebuie să evalueze eficacitatea, eficienţa şi economicitate

costurilor finale înregistrate pentru atingerea obiectivelor de performanţă urmărite.

2.5 Procedură bugetară

Procedura bugetară reprezintă ansamblul documentelor şi operaţiunilor care

reglementează întocmirea proiectului de buget, aprobarea şi execuţia bugetului precum şi cele

privitoare la încheierea exerciţiului bugetar.

Procedura bugetară derulată în cadrul procesului bugetar presupune parcurgerea mai multor

etape, reglementate de legislaţia specifică28.

Într-o succesiune logică aceste etape sunt:

1.Elaborarea proiectului de buget;

2. Aprobarea bugetului;

3.Executarea bugetului;

4.Încheierea exercitiului (controlul execuţiei bugetului, raportarea execuţiei bugetului,

aprobarea contului general de execuţie a bugetului.

I. Elaborarea proiectului bugetului de stat

Elaborarea proiectului bugetului de stat cuprinde activitatea de determinare (estimare,

prognozare) a veniturilor si cheltuielilor bugetare şi începe în anul premergător celui pentru care

se întocmeşte. Ea se realizează în sistem piramidal. Elaborarea proiectului bugetului de stat este

atributul puterii executive, al Guvernului29 prin Ministerul Finanţelor Publice sau prin ministerul

de resort dacă se elaborează bugetul asigurărilor sociale. Potrivit reglementărilor actuale,

Guvernul răspunde de elaborarea proiectul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de

stat, al fondurilor speciale, precum si al contului general anual de executie al bugetului. -

Guvernul asigura realizarea politicii fiscal-bugetare, care ia în considerare perspectivele

economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament. În

raport cu acest demers,Guvernul asigură:

- elaborarea raportului privind situaţia macroeconomica pentru anul bugetar respectiv şi proiectia

28 Legea finanţelor publice nr.500 din 2002

29 art.18 din Legea 500din 2002 a finanţelor publice.

50

acesteia în următorii 3 ani;

- elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare

Parlamentului, în cadrul termenului limita prevăzut de prezenta lege;

- exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz;

- supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare şi a contului general anual de execuţie;

- utilizarea fondului de rezerva bugetară şi a fondului de intervenţie la dispoziţia sa.

Activităţile ministerelor de resort ( de linie) presupun:

- îndrumări metodologice de specialitate;

- operaţiuni de estimare şi calcul al veniturilor si cheltuielilor bugetare de către

instituţiile de stat abilitate, care au relaţii cu bugetul de stat (Comisia Naţională de Prognoză,

Institutul Naţional de Statistică, etc.) care se regăsesc în Scrisoarea-cadru (vezi anexa 1)

privind contextul macroeconomic, metodologia de elaborare a proiectelor de buget pe anul

următor şi estimări pentru următorii trei ani şi limita sumelor din taxa pe valoarea

adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale elaborată de Ministerul Finanţelor Publice.

- stabilirea categoriilor principale de venituri si cheltuieli bugetare anuale de stat sau cu

caracter general.

Pentru îndrumarea metodologică a operaţiunilor de elaborare a proiectului bugetului de

stat Ministerul Finanţelor Publice, este abilitat să elaboreze norme metodologice obligatorii

pentru toţi agenţii economici, instituţii publice de stat care întocmesc bugete proprii.

Din punct de vedere metodologic, pentru estimarea sau evaluarea cheltuielilor şi

veniturilor bugetare, în statele moderne se utilizează modalităti diferite.

În Romînia, evaluarea veniturilor si cheltuielilor bugetare se face prin metode combinate, mixte,

care presupun - din punct de vedere metodologic - o evaluare directă care se aplică prin

compararea cifrelor de venituri si cheltuieli ce se propun. cu cele din anul precedent. Astfel,

nivelul veniturilor şi al cheltuielilor rezultate din evaluarea directă se prevăd în proiectele de

buget comparativ cu cele din exercitiul bugetar precedent.

Pentru înscrierea în proiectul anual al bugetului de stat a veniturilor si cheltuielilor

bugetare Legea finantelor publice stabileste că acestea se vor grupa în “venituri ordinare si

extraordinare”, iar cheltuielile se vor împărti în “cheltuieli curente si de capital”, toate acestea

desfăşurate pe baza clasificatiei bugetare tip elaborată de Ministerul Finantelor Publice.

În desfăşurarea procedurii de elaborare a proiectului bugetului de stat, loc important îl

51

ocupă elaborarea proiectelor de bugete ale ministerelor şi celorlalte instituţii publice centrale şi

locale.

Proiectele de bugete anuale ale ministerelor si celorlalte instituţii centrale de stat elaborate

conform dispozitiilor legale se depun la Ministerul Finantelor Publice, însotite de documentatia

necesară pentru investitii şi de expuneri de motive, atât pentru venituri, cât si pentru cheltuieli,

până la 1 august a fiecărui an.

Pe baza proiectelor de bugete definitivate ale ministerelor si celorlalte instituţii de stat,

Ministerul Finantelor Publice întocmeşte proiectul bugetului de stat şi proiectul legii bugetare

privind acest buget, până la 25 septembrie, pe care le supune Guvernului spre „însuşire”.

Însuşirea proiectului de buget de către Guvern comportă o ultimă verificare a veniturilor şi

cheltuielilor şi aprobarea acestora de către toţi membrii guvernului în vederea înaintării acestuia

la Parlament.

II. Aprobarea bugetului şi adoptarea legii bugetare anuale

Această etapă se parcurge, de obicei, tot în anul premergător celui pentru care s-a

întocmit proiectul de buget, dar din anumite motive, se poate întâmpla ca dezbaterea si aprobarea

bugetului să se facă în prima parte a anului pentru care el s-a elaborat.

În conformitate cu dispozitiile Legii finanţelor publice aprobarea bugetului de stat este de

competenţa exclusivă a Parlamentului.

În funcţie de conjunctura social-economică, internă şi internaţională, la aprobarea

bugetului de stat în cadrul procedurii specifice, Parlamentul este necesar să ia în considerare

următoarele elemente:

programul cu privire la evoluţia indicatorilor macroeconomici ai economiei naţionale.

asigurare drepturilor cetăteneşti reglementate prin lege cu privire la învăţământ,

sănătate, cultură, artă, ocrotire socială, ordine şi siguranţă publică, protecţia mediului

înconjurător, etc.;

stimularea prin politici fiscale a mediului de afaceri;

asigurarea resurselor financiare necesare susţinerii politicilor ce privesc securitatea şi

siguranţa naţională;

cerinţa ca bugetul de stat dincolo de disputele politice, să reprezinte un instrument al

managementului public, un factor stabilizator în economia naţională, capabil să asigure corelarea

necesităţilor interne de dezvoltare cu resursele financiare, umane şi materiale disponibile ;

Bugetul de stat se aprobă de Parlament - cu cel puţin trei zile înainte de expirarea

exercitiului bugetar curent pe ansamblu, pe capitole, articole şi pe ministere si celelalte instituţii

centrale şi locale de stat. În cazul de excepţie în care bugetul de stat nu se aprobă pînă la

52

termenul precizat mai sus, este reglementată posibilitatea alocării şi utilizării resurselor

financiare publice în limita nivelului creditelor bugetare alocate în anul anterior.

Legea de aprobare a bugetului de stat anual trebuie să specifice si să prevadă:

aprobarea şi precizarea nivelului total al veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pe

exerciţiul bugetar următor;

specificarea nivelului veniturilor alocate bugetelor: Adunării Deputatilor, a Senatului, a

Preşedinţiei statului, a Guvernului, a ministerelor si altor instituţii centrale de stat;

dispozitii de autorizare a emisiunilor de bonuri de tezaur şi a împrumuturilor de la

Banca Natională destinate acoperirii cheltuielilor bugetare anuale, dacă este cazul;

aprobarea contului general de executie a bugetului statului pe exercitiul financiar

anterior.

III. Execuţia bugetară.

Execuţia bugetului (sau executia bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele

şi nivelurile prevăzute, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit destinatiilor stabilite. Dacă

realizarea veniturilor bugetare reprezintă obligatii minime, efectuarea cheltuielilor reprezintă

limite maxime, care nu pot fi depăşite.

Procedura executiei bugetare comportă următoarele faze:

repartizare pe trimestre a veniturilor si cheltuielilor bugetare;

executia de casă a bugetului sau operatiunile de trezorerie;

o realizarea veniturilor bugetare;

o efectuarea cheltuielilor bugetare.

În realizarea veniturilor bugetare sunt aplicabile următoarele reguli:

nici un impozit, taxă sau alte obligatii de natura acestora nu pot fi încasate dacă nu au

fost stabilite prin lege;

lista impozitelor si taxelor, precum si a cotelor acestora trebuie să fie aprobate prin

legea bugetară anuală;

inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu sau sub orice denumire de contribuţii directe

sau indirecte, în afara celor stabilite prin lege.

Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală, în vederea îndeplinirii

acţiunilor şi obiectivelor social-economice, presupune un ansamblu de acte si operatiuni care

cuprind :

solicitarea si punerea la dispozitia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare;

repartizarea fondurilor bugetare regiilor autonome, societătilor comerciale cu capital de

stat si institutiilor publice;

53

transferuri pentru unitătile administrativ teritoriale, în cazurile în care acestea nu îşi pot

acoperi integral cheltuielile din veniturile proprii, stabilite în conditiile legii;

utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiarii creditelor bugetare.

Credite bugetare, ordonatori de credite

Creditele bugetare reprezintă resurse financiare de la bugetul genral consolidat puse la

dispoziţia beneficiarilor de credite bugetare în limita pînă la care se poate decide de către aceştia

efectuarea de cheltuieli.

Finanţarea de la bugetul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:

beneficiarii de credite bugetare şi scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare

trebuie să fie precizaţi prin lege;

fondurile bugetare se acordă beneficiarilor, de regulă, cu titlu gratuit (fără echivalent

direct);

creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt obligati

să le restituie) cu anumite excepţii.

Creditele bugetare se primesc de către beneficiari în cadrul unei proceduri speciale care

implică deschiderea, repartizarea si utilizarea, pe baza documentelor intocmite de către

ordonatorii de credite bugetare.

Ordonatorii de credite bugetare sunt acele persoane fizice, investite cu dreptul de a

dispune asupra creditelor bugetare, cu respectarea prevederilor legale şi în virtutea

funcţiei pe care o deţin în conducerea unei institutii publice.

Procedura utilizării creditelor bugetare presupune mai întâi deschiderea acestora pe baza

trimestrialităţii stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, moment din care ordonatorii de credite

au posibilitatea de a utiliza sumele de bani alocate. Din acest moment se poate trece la efectuarea

cheltuielilor publice pentru care sau alocat resursele financiare.

Operatiuni specifice pentru utilizarea creditelor bugetare

Procedura de utilizare a creditelor bugetare se derulează după o succesiune logică, înregistrîndu-

se operaţiuni specifice care privesc: angajarea cheltuielilor bugetare, constatarea lichidităţii

lor, ordonanţarea şi plata creditelor bugetare (ALOP).

Angajarea presupune că din buget se pot face cheltuieli numai în limita creditelor

bugetare aprobate, care sunt limite maxime.

Lichiditatea este operaţiunea care constă în verificarea cuantumurilor bănesti pe

capitole de cheltuieli bugetare, pentru a se stabili cu certitudine dacă acestea sunt reale, certe şi

exigibile.

54

Ordonanţarea cheltuielilor bugetare reprezintă actul administrativ-financiar prin care

se dispune plata efectivă a sumelor de bani către persoane fizice sau juridice care au furnizat

produse, au prestat servicii sau au executat lucrări în favoarea unui beneficiar de credit bugetar.

Plata constă în virarea efectivă a sumei de bani în contul persoanei fizice sau juridice

care a furnizat produse, au prestat servicii sau au executat lucrări beneficiarului de credit bugetar.

Virarea sumei datorate reprezintă modalitatea de stingere a obligaţiei în raport cu subiectul de

drept titular al creditului bugetar.

IV. Încheierea exercitiului bugetar

Încheierea exercitiului bugetar presupune întocmirea şi supunerea spre aprobare, a

unei dări de seamă ce cuprinde contul anual de execuţie bugetară, cu privire la modul de

realizare a veniturilor si la efectuarea cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat este elaborat de către Ministerul Finanţelor

Publice pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite

bugetare, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, precum si în urma verificărilor

şi analizelor pe care acest minister este dator să le efectueze.

Cuvinte cheie

proces bugetar, buget de stat, buget general consolidat, componentele bugetului public, principii

bugetare, principiul neafectării veniturilor, specializarea bugetară, echilibrul bugetar, procedură

bugetară


1. Ce este bugetul general consolidat?

2. Care sunt componentele bugetului public?

3. La ce se referă constructiile bugetare?

4. Care sunt principiile bugetare?

5. Ce este procedura bugetară?

6. Detaliati etapele procedurii bugetare.

55

Teste grilă de autoevaloare

1. Procesul bugetar reprezintă, sub aspectul conţinutului său:

a) ansamblul de activităti întreprinse în scopul finalizării obiectivelor;

b) ansamblul actiunilor si măsurilor întreprinse de institutiile competente ale statului, în

scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală;

c) ansamblul metodelor, tehnicilor si procedeelor prin care se previzionează profiturile:

2. Bugetul de stat se defineste, după cum urmează:

a) sub aspect juridic, prevede si reglementează, în formă legislativă, cheltuielile si

resursele statului;

b) sub aspect economic, exprimă relatiile economice în formă bănească, ce iau na5tere în

procesul repartitiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică

economică, socială si financiare ale fiecărei perioade;

c) ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate si consolidate pentru a

forma un întreg.

3. Modul de înscriere si detaliere a indicatorilor bugetari pentru analiza si cunoasterea în

structură a finantelor publice reprezintă;

a) executia bugetară;

b)bugetul general consolidat;

c) specializarea bugetară.

4. Suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă admisă până la care se pot ordonanta si

efectua plăti în cursul anului bugetar pentru angajamente contractate în cursul exercitiului

bugetar sau din exercitii anterioare multianuale, defineste:

a) creditul bugetar;

b) deschiderea de credite bugetare;

c) plata cheltuielilor.

5. Elaborarea si executia bugetului de stat se face cu respectarea anumitor principii, printre care:

a) anualitate, universalitate, unitate, specializare, neafectare a veniturilor bugetare;

b) echilibrul bugetar;

c) publicitatea bugetului.56

6. Principiul neafectării veniturilor bugetare, ca principiu bugetar, se referă la:

a) aprobarea veniturilor bugetare de forul legislativ;

b) depersonalizarea veniturilor încasate la buget utilizate pentru acoperirea cheltuielilor

bugetare;

c) înscrierea veniturilor si cheltuielilor publice într-un singur document.


1. Metodele clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari sunt:

a) metoda bugetizare zero;

b) metoda evaluării directe;

c) metoda rationalizării alegerilor bugetare.

2. Din categoria metodelor moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari fac parte:

a) metoda automată;

b) metoda diminuării (majorării);

c) metoda sistem bugetizare prin planificare si programare.

3. Metoda majorării, ca metodă de dimensionare a indicatorilor bugetari, presupune:

a) calcule pentru a determina fiecare sursă de venit în parte si fiecare capitol de cheltuieli;

b) determinarea bugetului anului pentru care se elaborează pe baza rezultatelor

exercitiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai multi ani premergători anului analizat;

c) întocmirea bugetului pe anul următor pe baza veniturilor si cheltuielilor penultimului an al

cărui exercitiu bugetar a fost aprobat.

4. Metoda bugetizare bază zero, se fundamentează pe:

a) alegerea unor combinatii de programe care să minimizeze costurile determinate de

realizarea unui anumit obiectiv, în conditiile impuse de nivelul resurselor;

b) rationalizarea alegerilor bugetare;

c) identificarea finalitătilor pe orizontală, pentru fiecare domeniu de activitate

5. Din punct de vedere al structurii bugetului, partea de venituri bugetare cuprinde:

a) venituri curente, venituri din capital;

6. Etapele procesului bugetar se referă la:57

a) elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, executia bugetului;

b) încheierea executiei bugetare, controlul executiei bugetare, aprobarea executiei bugetare;

c) toate cele de mai sus.

Aplicaţie practică

1. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine;

a) soldul curent;

b) soldul de capital;

c) soldul total.

-Miliarde lei-

VENITURI – an N

Venituri fiscale 326698,7

Venituri nefiscale 24409,3

Venituri din capital 386,6

Donatii si sponsorizări 246,4

CHELTUIELI – an N

Cheltuieli de personal 58174,1

Cheltuieli materiale si servicii 81119,0

Subventii, prime, transferuri 167891

Cheltuieli de capital 36548,5

Dobânzi aferente datoriei publice 44609,9

Împrumuturi acordate 978,1

Soldul curent = Venituri curente - Cheltuieli curente

Veniturile curente sunt formate din veniturile fiscale si veniturile nefiscale.

Cheltuielile curente se compun din cheltuieli cu personalul, cheltuielile cu materialele si

serviciile, subventii, prime si transferuri.

Soldul curent = (326698,7 mld. lei + 24409,3 mld. lei) - (58174,1 mld. lei + 81119 mld lei +

167891 mld. lei) = 351108 mld. lei - 307184,1 mld. lei = 43923,9 mld lei

Soldul de capital = Venituri din capital - Cheltuieli de capital = 386,6 mld. lei s 36548,5 mld. lei

= - 36161,9 mld. lei

58

Soldul total = Venituri totale - Cheltuieli totale = 351741 mld. lei - 389320,6 mld. lei = - 37579,6

mld. lei

Aplicaţie propusă pentru evaluare

1. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine;

a) soldul curent;

b) soldul de capital;

c) soldul total.

-Miliarde lei-

VENITURI – an N

Venituri fiscale 400000

Venituri nefiscale 26400

Venituri din capital 392

Donatii si sponsorizări 412

CHELTUIELI – an N

Cheltuieli de personal 292000

Cheltuieli materiale si servicii 194000

Subventii, prime, transferuri 26900

Cheltuieli de capital 6970

Dobânzi aferente datoriei publice 3600

Împrumuturi acordate 26300

Sursa: Raport privind proiectul bugetului de stat pe anul 2003, Ministerul Finantelor Publice

Teme de casă

-Rolul şi importanţa bugetării fondurilor speciale;

-Importanţa respectării principiilor bugetare;

-Instituţii implicate in elaborarea proiecţiilor bugetare;

-Calendarul bugetar;

-Construcţii bugetare pe bază de programe;

-Competenţe de aprobare a bugetelor;

-Rolul Ministerului Finanţelor Publice în procesul bugetar;59


Manolescu, Ghe., Buget: abordare economică şi financiară, Ed. Economică, 1997

Moldovan Iosif - Finanţe Publice şi Autonomie Locală, Ed. Continent Sibiu 2002

Moşteanu, T., Buget şi trezorerie publică, Ed. DU, Style, BucureŞ ti, 2000

60

CAPITOLUL III

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Obiective

Definirea conceptului de cheltuieli publice;

Cunoasterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor publice;

Identificarea unor indicatori de analiză ai nivelului, structurii si dinamicii cheltuielilor publice;

Analiza factorilor care influentează evoluţia cheltuielilor publice;

Analiza principalelor categorii de cheltuieli publice.

Competenţe

Cunoaşterea domeniilor de referinţă, activităţilor, acţiunilor care se pot finanţa în

sistemul cheltuielilor publice, a factorilor specifici care influenţează nivelul acestora,

identificarea surselor de finanţare, a rolului politicilor publice promovate.

Însuşirea şi creerea aptitudinilor necesare pentru recurgerea la utilizarea indicatorilor de analiză

ai evoluţiei nivelului cheltuielilor publice pe domenii specifice.

Rezumat

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească manifestate

între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice pe de altă parte, care se constituie in

procesul repartizării şi utilizării resurselor financiare publice în scopul îndeplinirii funcţiilor

statului.

Cercetarea ştiinţifică şi practica bugetară referitor la cheltuieli publice susţine

următoarele:

serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întodeauna în mod gratuit,

finanţarea de la buget a serviciilor publice poate şi trebuie să fie înlocuită cu finanţarea

privată sau în parteneriat public privat cînd este posibil ,

modul de furnizare al serviciilor publice poate fi reconsiderat prin recurgerea la

mecanisme cvasipiaţă prin utilizarea de cupoane sau bonuri valorice.

Cheltuielile publice se realizează prin plăti efectuate de către instituţii ale statului, cu

61

respectarea unor reguli şi proceduri specifice stabilite prin lege, pentru îndeplinirea diferitelor

obiective concordante cu politica statului. Aceste obiective pot fi legate de finanţarea unor

servicii publice generale, actiuni social-culturale, apărare, ordine publică, actiuni economice,

etc.

Ele se materializează în achiziţionarea unor servicii, bunuri sau lucrări.

În acest cadru, din punctul de vedere al modului de acoperire cu resurse financiare publice

bunurile se împart în:

Bunuri publice al căror consum individual nu generează, de regulă, sustragerea de la consumul

lor a altor indivizi (pacea, securitatea comunitătilor, iluminatul public), iar consumul lor este

neconcurential;

Bunuri mixte (semipublice) ce au pronuntat caracter privat, dar implică o alocare de resurse

publice, care influenţează conditiile de competitie de pe piată (servicii de transport, servicii

medicale - cu excludere, parcuri publice, săli publice de sport - fără excludere);

Cheltuielile publice se clasifică după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt: cel

administrativ, economic, functional, financiar, după rolul cheltuielilor publice în procesul

reproductiei sociale, criteriul ONU de clasificare.

Nivelul, structura si dinamica cheltuielilor publice se estimează prin intermediul indicatorilor

specifici, pe care îi vom detalia în cuprinsul acestui capitol.

3.1 Cheltuielile publice – concept şi trăsături

Cheltuielile publice sunt definite ca relaţii economico-sociale în formă bănească, care se

manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia

repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, cu scopul de a fi îndeplinite funcţiile

acestuia30.

Conceptul de cheltuieli publice este legat de conceptele de sector public, politici

publice, instituţii publice, întreprinderi publice, reglementări publice,servicii publice etc.

Susţinearea componentelor sectorului public presupune efectuarea unor cheltuieli menite să

acopere nevoi de interes general (educaţie, sănătate, apărare, etc.), justificate de rolul îndeplinit

de stat ca autoritate publică şi ca actor economic.

Cheltuielile publice pot fi definite ca fiind costurile realizării politicilor publice

deoarece rolul statului se realizează prin intermediul acestor politici pe care autorităţile publice le

transpun în viaţă.

Cheltuielile publice pot fi definite şi ca acţiuni care stabilesc obligaţii ce vor avea 30 Văcărel, I., şi alţii, Finanţe Publice, Ediţia a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004, p.127

62

drept rezultat plăţi imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanţare veniturile publice .

Această definiţie pune în evidenţă rolul de alocator de resurse al statului, care, folosind veniturile

din impozite şi taxe colectate de la contribuabili, satisface cererile acestora.

Cheltuielile publice depind de politicile publice promovate şi implementate de puterea

executivă , condiţionat de resursele pe care le are la dispoziţie.

Trăsături caracteristice

Cheltuielile publice31 se caracterizează prin următoarele trăsături:

- se referă la satisfacerea unor obiective colective stabilite pe baza opţiunilor colective (se

consideră că există un anumit grad de omogenitate a obiectivelor);

- privesc finanţarea realizării de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul

redistribuirii veniturilor în societate;

- sunt făcute de stat ca intermediar, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice neputând face

legatura directă dintre contribuţia lor la aceste cheltuieli (impozite platite) şi beneficiile obţinute

din utilizarea (consumarea) bunurilor şi serviciilor publice;

- nivelul şi structura lor depind de mai mulţi factori: înclinaţia populaţiei spre consumul de

bunuri şi servicii publice, potenţialul economic al ţării, ideologia partidelor aflate la putere, etc.

Evoluţia cheltuielilor publice ca nivel şi structură măsoară gradul intervenţiei statului în

economie. Creşterea cheltuielilor publice de-a lungul timpului, atât în mărime absolută, cât şi în

mărime relativă, indică, în mod evident, creşterea ponderii sectorului public în cadrul economiei.

Această progresie a fost mai accentuată în ultimul secol, fapt care reiese din compararea

veniturilor şi cheltuielilor publice în avuţia produsă de o ţară, de la mai puţin de 15% înaintea

primului război mondial la peste 40%, iar în unele ţări şi peste 50% în prezent.

Cheltuieli publice - cheltuieli bugetare

Cheltuielile publice nu sunt sinonime cu cheltuielile bugetare, raportul este de la parte la întreg.

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public, care se

acoperă din bugetul general consolidat dar şi din bugetele proprii ale instituţiilor publice din

veniturile obţinute de acestea. În sfera cheltuielilor publice intră de asemenea, cheltuielile

suportate din bugetul trezoreriei statului, cele finanţate din credite externe precum şi cele

finanţate din fonduri externe nerambursabile.

31 Moşteanu T., coordonator – “Finanţe publice – note de curs şi seminar”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, pag. 34

63

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli

bugetare, ultimele au o sferă de cuprindere mai restrînsă.

Cheltuielile publice cuprind următoarele categorii de cheltuieli32:

Cheltuieli bugetare, care se constituie din resursele financiare publice cuprinse în:

- bugetul de stat;

- bugetul asigurărilor sociale de stat;

- bugetele locale;

- bugetele instituţiilor publice autonome.

Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială;

c) Cheltuieli extrabugetare, care se efectuează din resurse financiare publice constituite în afara

bugetelor publice, prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli extrabugetare ale instituţiilor

publice;

Cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei statului.

Cheltuielile publice se realizează prin intermediul unor relaţii economice reglementate juridic

care aparţin finanţelor publice, care iau naştere, se modifică sau se sting în procesul repartizării şi

întrebuinţării resurselor financiare publice.

Cheltuielile publice se particularizează prin trei caracteristici definitorii:

• se acoperă din fonduri băneşti de natură publică;

• dreptul de utilizare aparţine statului prin autorităţile sau instituţiile sale publice

centrale sau locale;

• fondurile băneşti constituite şi alocate sunt întrebuinţate în interes public.

3.2 Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice după diferite criterii este necesară pentru cunoaşterea

conţinutului economic, a structurii şi rolului diferitelor categorii de cheltuieli. O clasificare

adecvată facilitează procesul de estimare al nivelului cheltuielilor publice necesar de alocat din

resursele băneşti ale statului, analiza comparată a evoluţiei acestora într-o anumită perioadă prin

raportare la valoarea lor globală şi în structură pe domenii, economice, soclale, funcţionale,

administrative, politice, financiare, etc.

Realizarea demersului enunţat impune utilizarea unor criterii pentru elaborarea

clasificaţiei indicatorilor bugetari pe baza cărora se construieşte şi se execută bugetul.

In funcţie de diferite criterii de grupare a cheltuielilor publice distingem mai multe

32 Văcărel I. – “Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, pag. 67

64

clasificaţii după cum urmează :

a. Clasificaţia administrativă - foloseste drept criteriu institutiile (ordonatorii de

credite) prin intermediul cărora se realizează cheltuielile publice.

b. Clasificaţia economică - recurge la două criterii.

Primul împarte cheltuielile publice în :

1. cheltuieli curente (de funcţionare);

2. cheltuieli de capital (de investiţii)

Al doilea criteriu împarte cheltuielile publice în:

1. cheltuieli pentru achiziţia de bunuri şi servicii necesare funcţionării instituţiilor statului,

2. cheltuieli de transfer, din redistribuire, de la bugetul de stat la dispoziţia unor insituţii

publice în completarea veniturilor din activităţi autofinanţate, al unor administraţii locale sau

pentru persoane fizice ( pensionari, şomeri, studenţi, elevi, etc.;

c. Clasificaţia funcţională foloseste drept criteriu domeniile,

sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice.

Acestea pot fi :

domeniul social (învătământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret)

sustinerea unor programe prioritare de cercetare în domeniul economic (investitii)

asigurarea cerintelor de apărare a tării, ordinii publice si siguranta natională

finanţarea administratiei publice centrale si locale

dobânzile aferente datoriei publice si cheltuielile determinate de emisiunea si plasarea

valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii

În raport cu această clasificaţie se disting următoarele grupe de cheltuieli publice:

1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social - culturale care cuprind:

Cheltuieli publice pentru învătământ

Cheltuieli publice pentru cultură, culte si actiuni cu activitatea sportivă si de tineret

Cheltuieli publice pentru sănătate

Cheltuieli publice pentru securitate naţională

2. Asigurări sociale;

3. Asigurările sociale pentru sănătate;

4. Cheltuielile publice pentru obiective şi actiuni economice, pentru protectia mediului si pentru

cercetare-dezvoltare;

5. Cheltuieli pentru finanţarea administraţiei publice centrale şi locale, pentru servicii publice

generale, ordine publică, sigurantă naţională si apărare, pentru finanţarea datoriei publice;

65

d. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în funcţie de momentul în care

se efectuează şi de modul în care sunt afectate resursele financiare publice în:

cheltuieli definitive

cheltuieli temporare ( finanţarea unor împrumuturi sau avansuri)

cheltuieli virtuale sau posibile rezltate din garanţii acordate sau din girarea unor

obligaţii;

După forma de manifestare, cheltuielile publice în raport cu clasificaţia financiară pot fi:

cheltuieli cu sau fără contraprestaţie

cheltuieli definitive şi provizorii

cheltuieli speciale şi globale

e. Clasificatia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproductiei sociale:

cheltuieli reale (negative)

cheltuieli economice (pozitive)

f. Clasificatia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U., se bazează pe două

criterii, clasificarea functională şi clasificarea economică;

clasificaţia funcţională O.N.U. care cuprinde, cheltuieli pentru apărare, sănătate, educaţie,

asigurările sociale, locuinte;

clasificatia economică care cuprinde, cheltuielile care reprezintă consum final, dobânzi

aferente datoriei publice, formarea brută de capital, transferuri de capital;

3.3 Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

I. Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale şi în structură se analizează atît static cât şi in dinamică, pe

baza următorilor indicatori:

1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală si reală

2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB

3. Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor

1.Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală si reală. Acest indicator

exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală, în preţurile curente ale anului

considerat, în moneda natională (Cnp). Deoarece preturile sunt influentate de inflatie, cheltuielile

publice se recalculează în preturi constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în

66

expresie reală, pe care îl notăm cu Crp. Această transformare se face cu ajutorul indicelui PIB

deflator, calculat conform relatiei:

Ip0/cst = PIB0 / PIBcst x 100

Ip1/cst = PIB1 / PIBcst x 100

unde,

Ip0/cst - indicele preturilor anului 0 fată de anul considerat Ip1/cst - indicele preturilor anului 1

fată de anul considerat

Relatiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

Crp 0 = Cnp 0 / Ip0/cst

Crp 1 = Cnp 1 / Ip1/cst

2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB.

Cp/PIB = Cnp / PIBn x 100

unde,

Cp/PIB - ponderea cheltuielilor publice în PIB

Cnp - cheltuieli publice în expresie nominală (în preturi curente) PIBn - PIB în expresie

nominală (în preturi curente)

3. Cheltuieli publice medii pe un locuitor în USD Cp/loc = Cnp în USD/N = USD/loc

Cp/loc = cheltuieli publice medii pe lociutor

Cnp în USD - cheltuieli publice, exprimate în preturi curente ale anului, recalculate în USD, pe

baza cursului de schimb

N - numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

II.Structura cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unui stat poate fi efectuată şi din punctul de vedere al structurii,

pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupări sunt:

clasificatia economică si cea functională. În acest scop, este necesară stabilirea ponderii

(greutătii specifice - gs) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza

relatiei:

Cpi = Cpi / Cpt x 100 în care,

Cpi - cheltuieli publice ale grupării si

Cpt - cheltuieli publice totale

i - 1…n grupări de cheltuieli

III.Dinamica cheltuielilor publice

67

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp. Pentru o perioadă considerată în analiză, indicatorii

dinamicii cheltuielilor publice sunt:

1. Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice

Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor publice, este necesar să se facă

distincţie între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.

Creşterea nominală rezultă din comparatia cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente, iar

creşterea reală rezultă din comparatia cheltuielilor exprimate în preţuri constante.

Ambele modalităti de calcul exprimă creşterea mărimii absolute, conform relaţiilor:

Cnp 1/0 = Cnp 1 s Cnp 0

Crp 1/0 = Crp 1 s Crp 0

în care:

Cnp 1/0 - cre terea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 fată de

perioada 0

Cnp 1 , Cnp 0 - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) si perioadei de bază (0) exprimate în

preturi curente

Crp 1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 fată de perioada 0

Crp 1 , Crp 0 s cheltuieli publice ale perioadei curente (1) si perioadei de bază (0) exprimate în

preturi constante

Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o imagine

deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creşterea

nominală a cheltuielilor, sau o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea

preturilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor.

Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară

exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru analiză,

cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din

preţuri curente în preţurile perioadei de bază, cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor

(indicele deflator), prin relatia:

Crp 1 = Cnp 1 / Ip1/0 , considerând că Cnp 0 = Crp 0 si Ip1/0 - indicele de modificare a

preturilor în perioada curentă fată de perioada de bază

De asemenea, analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza

creşterii relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat astfel:

- pentru cheltuieli nominale:

68

ICnp 1/0 = Cnp1 / Cnp0 x 100, în care

ICnp 1/0 - indicele cre terii nominale a cheltuielilor publice

- pentru cheltuieli reale:

ICrp 1/0 = Crp1 / Crp0 x 100, în care

ICrp 1/0 - indicele cre terii reale a cheltuielilor publice Cre=terea nominală relativă se calculează

astfel:

% Crncp = Icnp1/0 - 100 sau %Crncp = Cnp1/0 / Cnp0 x 100 Cre=terea reală relativă se

calculează astfel:

% Crrcp = Icrp1/0 - 100 sau %Crrcp = Crp1/0 / Crp0 x 100

în care,

% Crncp - creşterea nominală în mărimi relative % Crrcp - cre terea reală în mărimi relative

Transformarea indicatorilor supuşi analizei în mărimi deflatoare, cu ajutorul indicelui creşterii

preţurilor, este necesară pentru determinarea evolutiei cheltuielilor publice în expresie reală si

identificarea factorilor care au influentat un anumit sens al acesteia.

2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

Calculul se efectuează astfel:

Cp/PIB = Cp1/ PIB x 100 - Cp0 / PIB x PIB în care:

Cp/PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

3. Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor

Cp/loc = Cp/loc1 - Cp/loc0

4. Modificarea structurii cheltuielilor publice

gsCpi = gsCpi 1 - gsCpi 0

gsCpi - modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării si în totalul cheltuielilor

publice

În perioada considerată, ponderea unor grupări de cheltuieli în totalul acestora a crescut, în timp

ce ponderea altora a scăzut, în functie de obiectivele urmărite.

5. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice si

creşterea PIB

k = Icp1/0 - IPIB 1/0

în care,

69

k - coeficientul de corespondentă dintre cre terea cheltuielilor publice si cre terea PIB

Icp1/0 - indicele cre terii cheltuielilor publice IPIB 1/0 - indicele cre terii PIB

6. Elasticitatea cheltuielilor publice fată de PIB

Acest indicator măsoară amploarea reactiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.

ecp = (Cp1/0 / Cp0) / (PIB1/0 / PIB0)

Cp0 si Cp - cheltuieli publice si modificarea acestora în perioada de referintă

PIB si PIB - produsul intern brut si modificarea acestuia în perioada de referintă

ecp - elasticitatea cheltuielilor publice

Când ecp > 1, acesta va exprimă tendinta de utilizare întrso mai mare măsură a PIB, pentru

finantarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la cre terea PIB; când ecp < 1,

aceasta exprimă tendinta de restrângere a proportiei cheltuielilor publice în PIB. Cheltuielile

publice sunt inelastice fată de creşterea PIB.

3.4 Factorii care influenţează nivelul cheltuielilor publice

Tendinţa generală de creştere a cheltuielilor publice, faţă de resursele financiare publice

limitate, face necesară cunoaşterea factorilor care influenţează evoluţia acestora.

Există o serie de factori obiectivi şi subiectivi care determină creşterea cheltuielilor

bugetare şi care trebuie corelaţi cu creşterea rolului şi funcţiilor statului modern.

Între aceştia se pot menţiona:

evoluţia demografică;

creşterea sau reducerea venitului mediu pe cap de locuitor;

nivelul exigenţelor populaţiei faţă de volumul şi calitatea serviciilor publice furnizate;

evoluţia numerică şi calitativă a aparatului administraţiei publice centrale şi locale,

necesitatea dotării acestuia cu aparatura şi tehnica specifică;

stadiul restructurării sectorului de stat, participarea statului la societăţi mixte sau în

parteneriat, acordarea de subvenţii pentru stimularea producţiei sau exportului, etc.;

extinderea reţelei de instituţii publice de învăţământ,sănătate şi cultură;

eficinţa sistemului asigurărilor, a asistenţei sociale şi protecţiei sociale,

nivelul de dezvoltare a infrastructurii publice,

stadiul atins în procesul de sistematizare şi amenajare teritoriului.

În funcţie de natura lor, factorii care influenţează evoluţia cheltuielilor publice se pot 70

delimita în şapte grupe, după cum urmează:

Factori demografici, materializati prin creşterea sau descreşterea numerică a

populatiei, modificarea structurii acesteia pe vîrste si categorii profesionale. Evolutia acestora, de

exemplu creşterea, produce ca efecte economice, majorarea cheltuielilor publice pentru

învătământ, sănătate, ordine publică, cultură etc. si implicit creşterea cheltuielilor legate de

sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public.

Factori economici, care influenţează prin nivelul de dezvoltare al economiei, prin

efortul public de modernizare al acesteia corelat cu gradul de intervenţie al statului în economie

şi cu pondera capitalului de stat în economie. În functie de diverse stadii şi scenarii posibile,

nivelul cheltuielilor publice pentru obiective şi acţiuni economice este diferit.

Factori sociali care acţionează în funcţie de intensitatea măsurilor de protecţie socială

pe care le promovează puterea executivă.

Urbanizarea, ca regulă generală, influenţează creşterea cheltuielilor publice atât prin

creşterea fiscalităţii pentru asigurarea veniturilor proprii cât şi prin crearea şi dezvoltarea

centrelor urbane precum şi prin finanţarea serviciilor de utilităti publice specifice mediului

urban.

Factorii militari, determină creşterea cheltuielilor publice în funcţie de poliitica statului

în context international sau naţional în domeniul militar. Aceste cheltuieli sunt determinate de

angajarea statului în susţinera unor conflicte armate sau pentru înlăturarea efectelor unor

conflicte armate. Cheltuieli publice pot fi alocate şi numai pentru întreţinerea şi modernizarea

forţelor armate la nivel naţional.

Factorii de ordin istoric influentează prin transmiterea de la o perioadă la alta a unor

cheltuieli efectuate în perioade anterioare şi neachitate sau prin cheltuieli ce privesc rambursarea

unor împrumuturi angajate şi costuri adiţionale care devin scadente în perioada următoare.

Factori politico-administrativi generaţi de creşterea complexitătii funcţiilor statului

contemporan, de modficarea concepţiei politice asupra funcţiilor statului.

3.5 Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale71

Satisfacerea unor nevoi cu caracter social-cultural reprezintă o componentă importantă a

politicii sociale a statelor şi implică utilizarea într-un volum mare a resurselor financiare în

scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viată ale populatiei şi pentru ajutorarea persoanelor cu venituri

reduse sau aflate în incapacitate de muncă.

În procesul bugetar din România cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale se referă la

următoarele domenii:

Învătământ;

Cultură, religie, actiuni sportive şi de tineret;

Sănătate;

Securitate socială (asistentă socială, alocatii, ajutoare si indemnizatii, pensii)

Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau

private, interne sau externe, după caz.

Sursele de finanţare a cheltuielilor publice destinate acţiunilor social-culturale sunt:

1.fonduri bugetare, repartizate din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale şi

din bugetele unităţilor administrativ teritoriale

Aportul resurselor bugetare la finanţarea cheltuielilor social- culturale diferă de la o tară

la alta în funcţie de diferitele proceduri bugetare aprobate. În unele tări, se alocă sume numai din

bugetul guvernamental pentru astfel de acţiuni (Franţa, Austria, Elveţia) pe când în alte tări

majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina ş.a.);

2.cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice sau juridice care alimentează

fondurile financiare cu destinatie specială, cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fondurile

pentru şomaj etc.;

3.fondurile agenţilor economici publici sau privaţi şi ale instituţiilor publice

utilizate pentru finanţarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii,

etc.;

4.venituri realizate de instituţii cu profil social-cultural din activităti specifice, din

servicii către terti sau din exploatarea proprietătilor lor;

5.venituri ale populatiei, care suportă diferite taxe (coplată), cotizatii, sau direct

costurile unor servicii sau achiziţionarea bunurilor culturale;

6.fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ, provenind din diverse finanţări de la

organizaţii nonguvernamentale, instituţii de caritate, fundaţii, asociaţii si alte unităţi şi aşezăminte

de cult care participă la finanţarea unor acţiuni social-culturale.

7.ajutoare financiare externe care se pot derula prin credite rambursabile sau ajutoare

financiare nerambursabile acordate unor state din fonduri constituite în acest scop la nivelul :

72

- organismelor internationale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială) ;

- Uniunii Europeane prin intermediul Fondului Social European, prin fondurile structurale sau

ajutoare băneşti (ori materiale) oferite unor state în situatii deosebite ;

- unor state dezvoltate (Norvegia, Japonia, etc.) care finanţează acţiuni de acest gen în alte state

mai puţin dezvoltate ;

3.5.1 Cheltuielile publice pentru învăţământ

Dezvoltarea învăţământului se realizează în concordanţă cu cerinţele diferitelor etape de

dezvoltare economico-socială si cu scopul egalizării conditiilor de instruire si educare a tuturor

cetăţenilor. Învătământul este chemat să contribuie la progresul de ansamblu al societătii.

Dezvoltarea şi modernizarea învătământului au condus la creş terea resurselor alocate acestuia,

în toate tările, atât dezvoltate, cât si în curs de dezvoltare.

Creşterea cheltuielilor publice pentru învătământ este datorată actiunii conjugate a mai multor

factori după cum urmează:

- factori demografici. Creşterea populatiei antrenează creşterea populatiei scolare.

Evoluţia demografică se concretizează în numărul contingentelor şcolare, concomitant cu

ridicarea gradului de cuprindere în sistemul de învăţământ si a obligativităţii anumitor grade de

învătământ.

Aceasta atrage după sine dimensionarea numărului de cadre didactice inclse în procesul

instructiv-educativ . Necesarul de cadre didactice creşte şi ca urmare a îmbunătăţirii raportului

elevi/profesori în efortul de creştere a performanţelor ce se urmăresc a fi atinse.

- factori economici. Dezvoltarea economică, progresul tehnic, sporirea si diversificarea

capitalului fix si circulant, ca urmare a modernizării si a perfectionării proceselor tehnologice şi

tehnologia informaţiei reclamă o forţă de muncă cu calificare medie si superioară. Aceasta se

poate realiza alocînd un volum sporit de cheltuieli pentru învătământ şi cercetare. Aceste

cheltuieli sporite sunt generate de organizarea învătământului, de structura internă a

învătământului de diferite grade, de creşterea ponderii studenţilor în numărul total al

elevilor .Necesitatea modernizării învătământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii

necesare desfăşurării procesului instructiv si intensificarea utilizării acestora, precum si creşterea

nivelului preţurilor si tarifelor, actionează în aceeasi directie.

Posibilitătile de finanţare a învătământului sunt dependente de dezvoltarea economică a statului,

de creşterea produsului intern brut,care pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării si

modernizării învătământului într-o proportie mai mare sau mai mică. Existenta si a altor surse de

acoperire a acestor cheltuieli decât cele bugetare contribuie la completarea resurselor financiare 73

publice destinate învătământului.

- factori sociali şi politici. Aceştia se referă la politica şcolară, la stabilitatea acesteia, la

nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile si ajutoarele îndreptate către

instiţutiile de învăţământ sau chiar către elevi, studenţi si familiile acestora.

Finanţarea cheltuielilor pentru învătământ se realizează din diferite surse, şi anume:

bugetul de stat, bugetele unităţilor administrativ teritoriale, veniturile populaţiei, ale operatorilor

economici, ale organizaţiilor fără scop lucrativ, donaţii, finanţări externe rambursabile sau

nerambursabile.

Bugetul de stat reprezintă principala sursă de finantare a învătământului, în toate tările lumii,

ceea ce reflectă importanta deosebită acordată acestui domeniu al vietii sociale.

Finanţarea cheltuielilor pentru învătământ diferă, în funcţie de structura sistemului bugetar. În

unele tări, rolul principal în finantarea institutiilor de învătământ (cu exceptia învătământului

superior) revine bugetelor statelor sau colectivitătilor locale, care folosesc resursele financiare

proprii, dar primesc si subventii de la bugetul central (Austria, Marea Britanie, Suedia,

Norvegia; în Germania landurile finantează 74% din totalul cheltuielilor pentru învătământ). În

toate statele, însă, învătământul superior este finantat din bugetul central (cu exceptia Germaniei,

unde landurile finantează 88,7% din cheltuielile învătământului superior).

Există două tipuri de unităti de învătământ: publice, finanţate de la buget si particulare (private),

care pot fi independente sau parţial finanţate de către stat.

Unitătile de învătământ privat (primare si secundare) sunt înfiintate, în cele mai multe tări, pe

criterii confesionale (Franta, Italia, Austria). Numărul elevilor care le frecventează nu este

deosebit de mare, el reprezintă 1‚5% 4,5% din totalul elevilor.

Învătământul privat este supus controlului instituţiilor statului si se conformează reglementărilor

oficiale privind standardele, nivelul de pregătire al cadrelor didactice, organizarea

învătământului si examenele.

Învătământul superior se poate organiza de institutii private, care îşi asigură sursele de finanţare

în principal din taxele de şcolarizare percepute, din venituri proprii, donatii etc.. În multe state,

bugetul de stat alocă subventii învătământului privat: fie îi alocă fonduri numai pentru anumite

categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru

infrastructură, acoperite de bugetul de stat în Austria, Olanda, lrlanda), fie că acordă subventii

mai substantiale (în Danemarca, Finlanda, Spania, Franta, Norvegia). Există si tări în care

învătământul privat nu beneficiază de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, România).

Fondurile primite de la buget sunt completate cu venituri proprii ale unitătilor de învătământ,

realizate din activitatea de cercetare ştiintifică, din servicii pe linia educatiei continue, din

74

închirieri ori din alte activităti.

Populaţia participă la finanţarea învăţământului în mod direct prin intermediul taxelor şcolare,

dar suportă şi alte cheltuieli pentru întreţinerea extra şcolară a elevilor si studenţilor. Familia

suportă cheltuielile elevilor şi studentilor cu cazarea, transportul, procurarea de rechizite ş.a. În

multe state manualele se acordă gratuit elevilor. În majoritatea statelor se recunoaşte că deşi

învătământul public este gratuit, până la terminarea şcolarizării obligatorii, în practică institutiile

de învătământ trebuie să facă faţă unor cheltuieli suplimentare şi atunci solicită intervenţii

financiare ale părinţilor.

Operatorii economici efectuează cheltuieli pentru învătământ necesare organizării unor cursuri

de pregătire profesională, de calificare sau de specializare a salariatilor sau a viitorilor angajati,

sau acordă burse unor elevi sau studenti pe care-i va angaja la terminarea studiilor.

O altă sursă de finanţare a cheltuielilor pentru învătământ o reprezintă sponsorizările, donatiile

sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitătile de învătământ din partea unor întreprinderi,

fundatii, societăti de binefacere.. Această modalitate de a beneficia de donatii si sponsorizări

poate deveni o alternativă viabilă dacă este însotiţă de măsuri fiscale de reduceri sau scutiri de

impozite pentru sumele destinate sprijinirii învătământului.

Ajutorul financiar extern în domeniul finantării învătământului se întâlneste în special în cazul

tărilor în curs de dezvoltare si reprezintă circa 10% din volumul total al cheltuielilor de

învătământ ale acestor tări; el este destinat, în special, înlăturării analfabetismului sau pentru

finantarea învătământului elementar si a pregătirii de cadre (mai ales pentru agricultură).

Ajutorul financiar extern îmbracă forma subventiilor directe, a împrumuturilor, a finantărilor din

fonduri structurale sau se referă la trimiteri de experti, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele

resurse materiale necesare învătământului.

Cheltuielile bugetare pentru învătământ sunt repartizate cu precădere ministerului care

organizează si conduce învătământul (Ministerul Educatiei si Cercetării); dar fonduri cu aceeaşi

destinatie apar si la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apărării (pentru învătământul militar),

Ministerul de Interne (pentru academii de politie), Ministerul Agriculturii.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice pentru învăţământ

Aspectele urmărite în analiza cheltuielilor publice pentru învătământ se referă la conţinutul

economic sau la natura acestora.

În functie de conţinutul economic, cheltuielile publice pentru învătământ se clasifică în două

grupe si anume:

cheltuieli curente, care se referă la întreţinerea si functionarea unitătilor de învătământ

şi cuprind cheltuielile pentru achizitionarea de bunuri si servicii care se consumă în anul curent.

Ele se împart în: cheltuieli de personal (salarii si alte drepturi de personal), cheltuieli materiale si

75

servicii (cheltuieli de întretinere si gospodărie, manuale, transport, reparatii) si cheltuieli

reprezentând subvenţii şcolare si transferuri pentru unităti de învătământ, burse;

cheltuieli de capital (de investitii) care se referă ia construirea de unităti de învătământ,

dotarea acestora cu aparatura necesară functionării (inclusiv achizitionarea terenurilor pentru

constructii şcolare, mobilier, aparate, tehnică de calcul, etc.). Aceste cheltuieli sunt destinate

obtinerii unor bunuri durabile a căror utilizare se întinde pe mai multi ani şi au scopul îmbunătăţiri

şi modernizării infrastructurii din învăţămînt.

Planificarea financiară a cheltuielilor pentru învăţământ

În privinta cheltuielilor publice pentru învătământ, o importantă deosebită o prezintă

planificarea financiară a cheltuielilor pentru învătământ, determinarea nivelului anual al acestora,

a surselor de acoperire si mai ales a modului de repartizare si utilizare a lor. Se poate aprecia că

nu volumul acestor cheltuieli este cel mai important element în realizarea unei activităti eficiente

a sistemului de învătământ, ci modul de folosire a lor.

În actiunea de planificare se porneste de la orientarea puterii executive si a altor organisme de

decizie în politica privind învătământul, prezentată în programele de guvernare si previziunile

existente. Ministerele implicate în elaborarea “bugetului pentru învătământ” fac o estimare a

necesitătilor de fonduri si prezintă volumul global al cheltuielilor bugetului public pentru

învătământ, atât pentru investitii („buget de investiţii”), cît si pentru cheltuielile curente

(„buget de functionare”).

Pentru alocarea acestor cheltuieli s-a încercat o dimensionare a lor în functie de o serie de

elemente specifice referitoare la costuri standard generate de: contingentele şcolare (copiii,

elevii, studentii cuprinşi în sistemul de învătământ al anului respectiv), costul unitar pe forme şi

unităti de învătământ, norme, baremuri sau alte instrumente financiare cu ajutorul cărora se

fundamentează anumite categorii de cheltuieli (burse, salarii, contributii). Demersul nu s-a

finalizat din cauza imposibilităţii asigurării resurselor financiare la nivelul nescesarului.

În practica bugetară se recurge la o abordare globală a repartizării acestor cheltuieli. Se

analizează executia cheltuielilor pentru învătământ din perioada precedentă, influenţată de

elementele şi situatiile noi, specifice perioadei de bugetare.

3.5.2 Cheltuieli publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitatea

76

sportivă şi de tineret

În scopul realizării unor obiective ale politicii promovate în domeniile culturale, artistic,

sportiv etc., autorităţile publice alocă o parte din resursele financiare publice, pentru organizarea

unor acţiuni sau pentru întreţinerea si funcţionarea instituţiilor prin care se derulează acţiunile

respective.

Resursele financiare destinate culturii, cultelor, actiunilor cu activitatea sportivă si de tineret

contribuie la creşterea nivelului cultural, cultivarea gusturilor si idealurilor morale si estetice,

educaţia spirituală, activităti sportive menite a păstra o anumită conduită individului din punct de

vedere moral, estetic, al condiţiei fizice. Aceste resurse financiare intră în componenta “investiţii

în resurse umane” şi au efect indirect, dar influentează pozitiv activitatea economică si socială.

În final, contribuie şi influenţează evoluţia creşterii economice.

Cheltuielile publice pentru cultură, culte si actiuni cu activitatea sportivă si de tineret au în

structura lor diferite componente; în unele tări ele apar împreună, iar în altele apar sub forma

cheltuielilor pentru “recreere, cultură, culte”.

Institutiile şi acţiunile cărora le sunt destinate aceste resurse financiare sunt:

instituţii culturale (biblioteci, muzee, case de cultură, presa, edituri)

institutiile artistice (teatre, institutii muzicale, case de film),

unităţi recunoscute de cult,

actiuni ce privesc evenimente culturale, sportive şi de tineret,

Institutiile cultural artistice prin care se deruleauă astfel de activităţi pot fi publice, de

importantă natională sau locală (biblioteci, aşezăminte culturale, muzee, filarmonici, reviste etc.)

sau pot proveni din sectorul privat, apartinând unor persoane juridice sau fizice (teatre, edituri,

asociaţii sportive, etc.).

Activitatea desfăşurată de aceste institutii se poate concretiza în realizarea unor bunuri

materiale cu valoare culturală sau spirituală ,cum sunt : cărţi,studii, filme, CD-uri, picturi,

sculpturi sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum

sunt : concertele, spectacolele de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive ş.a, Tipul

instituţiei şi caracteristiccile acţiunilor influenţează modul de finanţare al actiunilor respective

Surse de finanţare

Realizarea serviciilor culturale, artistice si sportive se poate face în mod gratuit sau cu

plată (taxe sau preţuri) care nu acoperă întotdeauna valoarea de piată a serviciului prestat. În

aceste cazuri, instituţiile culturale sau operatorii respectivi au nevoie de subvenţii de la buget sau

din alte surse.77

Instituţiile si activitătile cultural-artistice, cultele, actiunile sportive şi de tineret se

finantează de la bugetul de stat sau local integral sau partial, prin acordarea de subventii în

completarea veniturilor proprii. Bugetul de stat sau local reprezintă sursa cea mai importantă de

finanţare a acestora.

În totalul cheltuielilor publice pentru cultură preponderente sunt cheltuielile curente (de

personal, materiale) cheltuielile de capital (cumpărări de opere artistice pentru muzee,

constructii, echipamente) având o pondere relativ scăzută.

Având în vedere ponderea mare a resurselor bugetare alocate pentru acoperirea

cheltuielilor acestor institutii se poate spune că serviciile furnizate de aceste institutii de cultură

si artă reprezintă şi o componentă a politicilor de protecţie socială. Serviciile şi produsele de

acest tip, furnizate în mod gratuit sau cu preturi reduse devin accesibile beneficiarilor de

categorii sociale diferite.

Sursele de finanţare a cheltuielilor publice ale instituţiilor pentru cultură, culte, artă,

acţiuni sportive şi de tineret, pot fi :

finantarea integrală din buget, respectiv alocarea integrală de la bugetul de stat sau

local a fondurilor necesare întreţinerii si funcţiionării institutiei ;

cofinanţarea din venituri extrabugetare si alocatii de la buget, respectiv reţinerea

veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabilite si alocarea în completare a unor

subventii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în functie de subordonare. Este cazul

caselor de cultură, al muzeelor, al unor publicatii de interes national, al unor institutii de

spectacole si concerte de interes naţional sau local.

integral din venituri extrabugetare (autofinantare) în cazul institutiilor care

realizează venituri din activităţi economice, din care îşi finanţează în totalitate cheltuielile

angajate. Este cazul editurilor al caselor de filme sau al altor institutii.

3.5.3 Cheltuielile publice pentru sănătate

Sănătatea reprezintă unul din factorii importanţi care asigură condiţiile de bază pentru

desfăşurarea diverselor activităţi în orice societate.

Organizatia Mondială a Sănătătii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică,

mentală si socială şi nu doar o absenţă a bolii şi a infirmităţii.

Ocrotirea sănătătii nu este numai o problemă de asistentă medicală de specialitate, ci si

o problemă care îmbracă un caracter social. Ea face parte integrantă din ansamblul conditiilor

social-economice de dezvoltare iar politicile de sănătate publică sunt parte integrantă a politicilor

sociale, pentru înfăptuirea alocîndu-se resurse financiare publice importante.78

Cheltuielile pentru sănătate au o tendinţă de creştere, generată de factori obiectivi, cum

sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătătii ca efect al creşterii numărului populatiei,

accentuarea factorilor de risc, creşterea costului serviciilor medicale ca urmare a introducerii în

practica medicală, a unor noi mijloace de investigatie, tratament,etc.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întretinerii si functionării institutiilor

sanitare (spitale, dispensare, policlinici ş.a), precum si finantării unor actiuni de prevenire a

îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor si de educatie sanitară.

Funcţiile principalele, reglementate de legislaţia specifică33 ale asistentei de sănătate

publică, finanţată de la bugetul de stat, vizează:

- dezvoltarea politicilor, strategiilor si programelor vizand asigurarea sănătăţii publice;

- monitorizarea si analiza starii de sanatate a populatiei;

- supravegherea epidemiologica, prevenirea si controlul bolilor;

- planificarea, managementul si marketingul strategic al serviciilor de sanatate publica;

. asigurarea calitatii serviciilor de sanatate publica;

. cercetare-dezvoltare si implementare de solutii inovatoare pentru sanatatea publica;

. prevenirea epidemiilor, inclusiv instituirea starii de alerta epidemiologica;

-informarea, educarea si comunicarea pentru promovarea sanatatii;

- mobilizarea partenerilor comunitari in identificarea si rezolvarea problemelor de sanatate;

-dezvoltarea si planificarea resurselor umane si dezvoltarea institutionala pentru sanatate publica;

-integrarea prioritatilor de sanatate publica in politicile si strategiile sectoriale de dezvoltare

durabila;

- asigurarea capacitatilor de raspuns la dezastre sau la ameninţările la adresa vietii si sanatatii

populatiei.

Sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate

În România, sistemul cheltuielilor publice pentru sănătate se află într-un proces de

reformă, demersurile urmărind descentralizarea instituţională a acestui sector prin transferarea

unor competenţe autorităţilor publice locale.

Resursele financiare destinate ocrotirii sănătătii au provenit, până în 1998, în principal de la

bugetul de stat. Într-o măsură redusă se suportau unele cheltuieli efectuate de operatorii

economici, unele venituri proprii ale institutiilor sanitare (care erau mobilizate într-un fond

special pentru sănătate) sau cheltuieli ale populatiei pentru îngrijirea si păstrarea sănătătii,

efectuate din proprie initiativă. Reforma care se desfăşoară în domeniul ocrotirii sănătătii în tara

noastră a introdus un nou sistem de ocrotire a sănătătii si anume asigurările sociale de sănătate.

33 Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma in domeniul sănătăţii,art.5

79

Ele au caracter obligatoriu, functionează descentralizat si resursele băneşti necesare functionării

sistemului de sănătate sunt constituite, în principal, din contributii ale asiguratilor, ale

angajatorilor (persoane fizice si juridice) si din alte surse.

În România analizele scot în evidenţă o subfinanţare a cheltuielilor publice pentru

sănătate comparativ cu alte state34.

Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt:

fondurile de asigurări sociale de sănătate;

bugetul de stat;

bugetele local;

venituri proprii;

fondul special pentru sănătate;

cheltuielile populatiei pentru sănătate;

cheltuielile unor organizatii nonguvernamentale de caritate;

finanţări externe;

Fondurile de asigurări sociale de sănătate reprezintă principala sursă de finantare a

sănătătii în România si ele reprezintă circa 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste

fonduri se constituie pe două niveluri: Fondul Casei Nationale de Asigurări de Sănătate si

fondurile caselor de asigurări de sănătate judetene si a municipiului Bucureşti. Constituirea

fondurilor se realizează pe seama contribuţiilor suportate de persoane fizice (salariati,

pensionari, alte persoane fizice) şi juridice( angajatori). Aceste fonduri se utilizează pentru plata

medicamentelor, a serviciilor medicale acordate. Din aceste fonduri se asigură şi cheltuieli de

administrare si funcţionare etc.

Bugetul de stat finanţează cheltuielile curente ale unitătilor sanitare, organizate ca

institutii publice, integral sau partial, prin alocatii care completează veniturile extrabugetare.

Sunt finantate integral de la bugetul de stat: institutele si centrele de sănătate publică,

inspectoratele de sănătate publică, direcţiile judeţene de sănătate publică, centrele de medicină

preventivă, Unităţile de primiri urgenţă, Institutele si Academia de Ştiinte Medicale si

preventoriile TBC, unitătile si activitătile specifice Ministerului Apărării Nationale, Ministerului

de Interne, Serviciului Român de Informatii si Ministerului Transporturilor.

Prin sistemul de asigurări de sănătate se finanţează, institutele cu activitate de cercetare şi de

învătământ sau care coordonează programe de sănătate, serviciile de ambulanţă şi unităţile

sanitare cu sectii de psihiatrie, TBC si boli contagioase, etc.

34 In Legea bugetului de stat nr. 18 pe anul 2008, cheltuielile publice cu sanatatea reprezentă 4,5% din PIB, jumatate din cat se cheltuieste in

medie in statele din Uniunea Europeana (7,3% din PIB), bugetul pe 2008 fiind cel mai mic buget al sănătăţiii, din ultimii 9 ani.

80

De la bugetul de stat se finanţează 35:

- activitatile cuprinse in programele nationale de sanatate;

-dotarea cu echipamente medicale;

- construirea de spitale noi;

- expertizarea, transformarea sau consolidarea constructiilor grav afectate de seisme si de alte

cazuri de fortă majoră;

- modernizarea, transformarea si extinderea constructiilor existente, precum si efectuarea de

reparatii capitale;

- activitati didactice si de cercetare fundamentală;

Bugetele locale36

Spitalele publice primesc in completarea sumelor alocate de la bugetul de stat şi de la

Fondul de Asigurări de sănătate, sume alocate de la bugetul propriu al judetului, pentru spitalele

judetene şi de la bugetele locale, pentru spitalele de interes local.

Din sumele alocate se pot finanţa achiziţii de bunuri, investitii, reparatii capitale, consolidări,

extinderi si modernizări, dotări cu echipamente medicale.

Venituri proprii

Spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din: donatii si sponsorizari,

legate, asocieri investitionale in domenii medicale ori de cercetare medicala si farmaceutica,

inchirierea unor spatii medicale, echipamente sau aparatura medicală către alti furnizori de

servicii medicale, in conditiile legii, contracte privind furnizarea de servicii medicale incheiate

cu casele de asigurari private sau agenti economici, editarea si difuzarea unor publicatii cu

caracter medical, servicii medicale, hoteliere sau de altă natură, furnizate la cererea unor terti,

servicii de asistenta medicala la domiciliu, furnizate la cererea pacientilor, contracte de cercetare

si alte surse;

Fonduri speciale

Pentru sănătate se pot constitui în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe percepute

asupra activitătilor dăunătoare sănătătii prelevate de la persoanele juridice care realizează venitri

din actiuni publicitare sau din vînzarea produselor din tutun, tigări si băuturi alcoolice (într-o

cotă parte din valoarea acestor încasări). În acest fond se cuprind si o serie de venituri din

35 LEGE nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma in domeniul sanatatii ART. 190

36 Idem

81

activitatea unitătilor sanitare (cota din veniturile policlinicilor cu plată, taxe pentru examene

medicale ş.a.).

Cheltuielile populaţiei pentru sănătate, sunt cheltuieli pentru servicii medicale sau

medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate. Populatia poate

încheia asigurări facultative, private de sănătate.

Finanţări externe din fonduri europene de preaderare de aderare sau de la alte state sau

organisme şi instituţii financiare internaţionale(Organizatia Mondială a Sănătătii, Crucea Roşie

Internatională, Banca Mondială), rambursabile sau nerambursabile.

Efectele cheltuielilor publice pentru sănătate

Alocarea eficientă şi responsabilă a cheltuielilor publice pentru sănătate se

concretizează în: efecte medicale, sociale si economice.

Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale actiunilor privind îngrijirea sănătătii

(consultatii, analize, diagnosticare, tratamente) si se reflectă în vindecări ori ameliorări, adică în

refacerea si păstrarea sănătătii beneficiarilor de asistenţă medicală.

Efectele sociale, reflectă efectele actiunilor de ocrotire a sănătătii la nivelul întregii

societăti si se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populatii. Ele pot fi analizate printr-o

serie de indicatori statistici, cum sunt: speranta medie de viaţă, natalitatea, morbiditatea,

mortalitatea infantilă si cea generală etc.

Efectele economice se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă

datorate îmbolnăvirilor si accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora. Păstrarea

stării de sănătate conduce la creşterea duratei medii de viată şi a vieţii active, la creşterea

capacitătii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la

creşterea venitului national (PIB). Efectele economice se produc şi datorită faptului că

sectorul sănătătii dezvoltă un sector industrial important, industria de medicamente si de

echipamente medicale şi oferă un număr mare de locuri de muncă.

3.5.4 Cheltuielile publice pentru securitate socială

82

Sistemul cheltuielilor pentru securitate sociala este bazat pe solidaritatea între indivizi:

angajaţi şi şomeri, populaţie activă şi pensionari, persoane sanatoase şi persoane bolnave;

persoane cu venituri şi cele fara resurse; familiile fara copii şi cele cu copii, etc

Cheltuielile publice pentru securitate socială se alocă pentru protecţia atit a persoanelor

apte de muncă prin sistemul asigurarilor sociale cit si a celor dezavantajate social, se află în

dificultate sau au diverse dizabilităţi, fiind beneficiare ale sistemului de asistenţă socială.

Securitatea socială acoperă o arie de cuprindere mai largă decit sistemul asigurarilor

sociale. Adesea se face confuzie intre asistenta sociala si asigurarea sociala. Ele insa difera prin

natura si sursele de finanţare. Prin asistenţă socială sunt sprijinite persoanele aflate in dificultate

sa-si dezvolte propriile capacitati si competente.

Protecţie socială-securitate socială

83

Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului 19 şi s-au referit la măsuri de

asigurare socială, la care s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele forme

căpătând denumirea de "securitate socială". Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de

instituţiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securităţii sociale din 1935, care cuprindea

reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj.

Conceptul de protecţie socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith care

defineşte politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc

alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură

"prevederea dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau

alternativ".

Ca element de drept internaţional, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat în anul

1952 ( Convenţia nr. 102 ) termenul de "securitate socială" cuprinzând ca elemente

complementare asigurările sociale şi asistenţa socială.

In prezent acţiunile de protecţie socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare

eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de odihnă şi

recreere, mediul social-politic, într-un cuvânt, condiţiile sociale de trai.

Persoanele care beneficiază de protecţie socială sunt: şomerii, persoanele cu handicap, copii şi

tineri în dificultate. Protecţia socială complementară include protecţia socială în caz de deces,

pentru incapacitate de muncă şi pentru boli profesionale.

Asistenta socială, ca parte importanta a protectiei sociale, reprezinta un mod obiectiv de

punere in aplicare a măsurilor de protectie sociala pentru urmatoarele categorii sociale:

familiile sarace; copiii care traiesc intr-un mediu familial sau social advers; copiii

abandonati; minorii delicventi; tinerii neintegrati social; persoanele dependente de droguri

sau de alcool; persoanele abuzate fizic si sexual; handicapatii fizic si mintal; persoanele cu

boli cronice fara sustinatori legali; persoanele batrine neajutorate; ersoanele care au

suferit in urma unor calamitati naturale, sociale, persecutii si discriminari de orice fel.

Asistenta sociala abordeaza probleme la diferite niveluri:

1. La nivel individual - asistenta economica, psihologica, morala pentru cei care au nevoie, ca de

exemplu somerii, cei dependenti de droguri sau de alcool, cei cu probleme de integrare in munca,

victimele abuzurilor de orice fel;

2. La nivel de grup - terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor de oameni marginalizaţi;

3. La nivel comunitar - rezolvarea conflictelor etnice, mobilizarea energiilor individuale si

colective pentru refacerea resurselor necesare integraii lor normale .

84

Volumul cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o tară la alta, în functie de

potentialul economic, de numărul si structura populatiei, de orientarea politicilor sociale, de

sistemul de asigurări sociale. În majoritatea statelor dezvoltate ele reprezintă între 50% si 80%

din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupând un loc însemnat si în ansamblul cheltuielilor

publice (în Suedia reprezintă pînă la51%, în Danemarca 49,8%, iar în celelalte tări dezvoltate

peste 30%); în schimb, în tările în curs de dezvoltare volumul şi ponderea lor sunt mult

mai reduse.

Securitatea socială cuprinde ansamblul actiunilor întreprinse de stat pentru prevenirea,

diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale care

actionează negativ asupra nivelului de trai al populaţiei.

Riscurile sociale pot fi :

- riscuri fizice, care afectează parţial sau total capacitatea de muncă ;

- riscuri economice,care împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de

venit( şomajul) , sau realizează venituri scăzute, sub minimul necesar unui trai decent ;.

- riscuri sociale, care afectează în mod substantial veniturile persoanelor ;

Mecanismele financiare la care se recurge pentru realizarea politicilor de securitate socială în

statele dezvoltate se caracterizează prin :

- perceperea contribuţiilor din cotizaţii sociale, salariale si ale angajatorilor pentru

constituirea fondurilor destinate finanţării securitătii sociale;

- acţiunile ce privesc asigurarea securitătii sociale a populaţiei se bazează pe

principiile mutualitătii, solidaritătii sociale, al universalităţii acordării ajutoarelor sau prestatiilor

sociale;

- existenta unor institutii si în sectorul privat care furnizează prestatii sau

servicii sociale (raportul între ele si sectorul public);

- asigurarea unui venit minim garantat persoanelor cu venituri reduse, din

fonduri publice ;

Resursele financiare publice destinate securităţii sociale se pot concretiza şi prin derularea unor

programe sociale de nivel naţional sau local , destinate reducerii sărăciei, şomajului, ajutorarea

handicapaţilor, a familiilor cu multi copii etc. Aceste resurse contribuie la ajutorarea si

ameliorarea situatiei populaţiei respective şi previn producerea altor riscuri în societate.

85

În acela si timp, o dată cu aceste ajutoare, statele iniţiază si măsuri active de stimulare a

muncii în general, de reconversie profesională, de ocupare a forţei de muncă în special, deoarece

se consideră că ele reprezintă o redistribuire a veniturilor realizate de către cei productivi în

favoarea celor neproductivi. De aceea, în statele dezvoltate se acordă multă atentie acestor forme

de ajutoare, pentru că uneori programe sociale bine intentionate produc efecte contrare celor

aşteptate. Astfel, atunci când sunt acordate ajutoare în bani de exemplu persoanelor cu venituri

scăzute apte de muncă, există riscul permanentizării sărăciei, în loc ca aceasta să fie eradicată. La

fel, acordarea de ajutoare substantiale mamelor singure cu mai mulţi copii poate duce la creşterea

divorţurilor.

Finanţarea cheltuielilor publice pentru securitate socială

Cheltuielile alocate pentru asistenţă socială se acoperă în principal, pe seama resurselor

din buget sau din fonduri speciale si a resurselor provenind din donatii, contributii voluntare,

resurse de la organizatii nonguvernamentale etc. Alături de aceste resurse interne sunt atrase

resurse externe. Este cazul Fondului Social European care s-a constituit la nivelul Uniunii

Europene începând cu anul 1978.

Din analiza finanţării securitătii sociale în diferite state se cunosc două sisteme

principale de finantare: contributive si necontributive. Primele se bazează pe plata de cotizaţii

sociale (sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale si de şomaj), iar celelalte pe

finantarea bugetară plus donatii sau alte resurse atrase.

Criza urmată de recesiunea economică, şomajul, reducerea veniturilor cotizanţilor, fac

ca resursele financiare să se reducă în acelaşi timp cu creşterea cheltuielilor. Reducerea

veniturilor bugetare, deficitele bugetelor, fac ca si asistenta socială finantată din buget să scadă.

Statele îşi revăd politicile sociale în sensul reducerii cheltuielilor cu securitatea socială

promovează programe de austeritate. Astfel, sunt reduse ajutoarele de şomaj, alocatiile familiale,

ajutoarele sociale. Suedia - una din tările dezvoltate în care statul acordă o protectie indivizilor

“de la naştere si până la moarte” - este nevoită astăzi să ducă o politică de austeritate în acest

domeniu, bazată pe o nouă deviză “mai multe cotizatii, mai putine avantaje sociale”.

Politici sociale în domeniul securităţii sociale

Sunt cunoscute două tipuri de politici sociale care urmăresc combaterea sărăciei:

-politici sociale de tip A, care au ca obiectiv eliminarea sărăciei prin aducerea nivelului

veniturilor tuturor oamenilor scăzute până ia limita de sărăcie, şi

-politici sociale de tip B care „ameliorează sărăcia” prin cresterea veniturilor, fără a elimina

neapărat sărăcia.

86

Politicile de tip A actionează mai ales în directia prevenirii sărăciei anumitor categorii sociale.

Statele dezvoltate din Europa Occidentală au promovat astfel de politici, “Venitul minim de

integrare” întâlnit în Franta este un exemplu în acest sens. În SUA se acordă ajutoare săracilor,

încurajând o politică de dependentă a acestora fată de stat (politici de tip B). Pentru statele în

tranzitie se consideră că ar fi potrivite politici mixte, care să îmbine elemente din ambele tipuri

de politici.

Sistemul naţional de asistenţă socială

Sistemul naţional de asistenţă socială, reglementat şi definit prin lege37 reprezintă

ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi

locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau

înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea

sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.

Principiile pe baza cărora este organizat sistemul de asistenţă socială sunt :

universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială în

condiţiile prevăzute de lege;

respectarea demnităţii umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată

dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;

solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care

nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;

parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,

instituţiile de drept public şi privat, structurile asociative, precum şi instituţiile de cult

recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;

subsidiaritatea, potrivit căruia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate

asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi,

complementar, statul;

participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii măsurilor şi acţiunilor de asistenţă

socială contribuie activ la procesul de decizie şi de acordare a acestora;

transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a

administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării active a

beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;

37 Legea nr. 47 din 8 martie 2006privind sistemul naţional de asistenţă socială art.2

87

nediscriminarea, accesul la drepturile de asistenţă socială se realizează fără restricţie sau

preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex

ori orientare sexuală, vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă,

infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca

scop ori ca efect restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale.

Asistenţa socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea

dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea

calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.

Sistemul de servicii şi prestaţii sociale

Serviciile sociale reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor

sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, în vederea prevenirii şi depăşirii

unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate ori dependenţă, pentru creşterea calităţii vieţii şi

promovarea coeziunii sociale;

Serviciile sociale pot fi de două tipuri:

- Serviciile sociale primare sunt măsuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie acordate în

comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care se poate afla la un moment

dat persoana, familia sau grupul.

- Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport şi asistenţă care au ca scop

menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor persoanei ori familiei, aflată în situaţii

specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială, şi sunt acordate de personal calificat

şi specializat.

Prestaţiile sociale

Prestaţiile sociale sunt măsuri de redistribuţie financiară destinate persoanelor sau

familiilor care întrunesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege şi se concretizează în :

alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi.

Alocaţiile familiale se acordă familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia şi întreţinerea

copiilor iar ajutoarele sociale se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate şi ale

căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viaţă, evaluate prin anchetă

socială, precum şi prin alte instrumente specifice.

Indemnizaţiile şi facilităţile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi

asigurării unei vieţi autonome. Îndemnizaţiile au caracter reparatoriu şi se acordă persoanelor şi,

după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimente sociopolitice sau

legate de catastrofe şi calamităţi naturale, recunoscute prin lege.

Criteriile pe baza cărora se acordă prestaţiile sociale sunt următoarele:

88

a) evaluarea contextului familial;

b) veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;

c) condiţiile de locuire;

d) starea de sănătate şi gradul de dependenţă.

Finanţarea prestaţiilor şi serviciilor sociale

Asistenţa socială se finanţează, în principal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau

de la bugetele locale.

De la bugetul de stat se asigură:

a) finanţarea prestaţiilor sociale reglementate prin legi speciale;

b) finanţarea programelor de interes naţional,

c) funcţionarea şi administrarea instituţiilor publice cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale,

aflate în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;

d) acordarea de subvenţii în vederea dezvoltării serviciilor sociale şi a asigurării funcţionării

acestora;

e) finanţarea în parteneriat a serviciilor sociale pentru asigurarea continuităţii serviciului, în

conformitate cu nevoia socială şi cu principiul subsidiarităţii;

f) finanţarea proiectelor-pilot pentru implementarea programelor din domeniul asistenţei

sociale.

De la bugetele bugetele locale se finanţează:

a) serviciile sociale organizate la nivelul judeţului, al sectoarelor municipiului Bucureşti şi al

municipiului Bucureşti;

b) prestaţiile sociale stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene, ale Consiliului General al

Municipiului Bucureşti, ale consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ale

municipiilor, ale oraşelor şi ale comunelor sau prin legi speciale, după caz.

De la bugetele consiliilor judeţene se pot asigura finanţarea în parteneriat a serviciilor

sociale dezvoltate la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor iar de la bugetele locale ale

municipiilor, oraşelor şi comunelor se asigură finanţarea:

a) serviciilor sociale realizate de consiliile locale, singure sau în parteneriat cu formele de

asociere ale societăţii civile;

b) ajutoarelor sociale şi facilităţilor acordate pe plan local.

Pentru finanţarea serviciilor sociale sunt utilizate şi sume provenite din venituri proprii,

din donaţii, sponsorizări sau din alte contribuţii din partea unor persoane fizice ori juridice, din

ţară şi din străinătate, precum şi din alte surse, cu respectarea legislaţiei în domeniu38.

38 Legea nr. 47 din 8 martie 2006privind sistemul naţional de asistenţă socială art.41

89

3.6 Asigurările sociale

Asigurările sociale constituie acea parte a relatiilor social-economice băneşti cu ajutorul

cărora în procesul repartitiei Produsului Intern Brut se formează, se repartizează, se gestionează

si se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor din

toate domeniile de activitate.

Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protectie şi de ajutorare a

cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie, acordat de către stat care constă

în: asigurări de sănătate, indemnizatii de şomaj, ajutoare de deces, pensii, trimiteri la odihnă,

la tratament balnear, prestaţiile de maternitate, asigurările pentru accidente de muncă şi

boli profesionale, etc.

Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru prevenirea

îmbolnăvirilor, refacerea si întărirea sănătătii, precum si pentru asigurarea unui trai decent celor

care şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza bolii, accidentelor, a atingerii unei anumite

limite de vârstă etc. si a celor care nu au sustinători legali.

În cadrul asigurărilor sociale, intră cu titlu de prestaţii noncontributive şi drepturile

acordate: invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, veteranilor de război, foştilor deţinuţi

politici, eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor din timpul Revoluţiei din 1989, magistraţilor

înlăturaţi din justiţie în perioada 1945 - 1952

Trăsăturile asigurărilor sociale sunt următoarele :

- subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică (asiguratul), iar, pe de altă

parte, organizaţia de asigurări prin organismele competente;

- conţinutul raportului de asigurare este alcătuit în esenţă din dreptul asiguratului la primirea

indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia corelativă a instituţiei de asigurări de a o plăti, din

obligaţia asiguratului de a vira contribuţia de asigurări sociale, corelativă cu dreptul instituţiei de

asigurare de a pretinde plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);

- raportul de asigurare se naşte, ca regulă, ex lege, neavând la bază voinţa subiectelor sale;

- conţinutul raportului de asigurare constă, în principal, în furnizarea unor prestaţii ce reprezintă

venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu, alte forme de venit profesional).

Sistemul asigurărilor sociale

Aplicarea în practică a politicii sociale a statului în România a contribuit la cristalizarea şi la

perfectionarea pe plan national a unui sistem de asigurări sociale.

Acest sistem cuprinde ansamblul organizat al formelor de asigurări sociale prin care sunt ocrotiti

lucratorii din unitătile de stat, mixte, private, membrii cooperativelor meşteşugăreşti, agricultorii,

90

avocatii, slujitorii cultelor, personalul casnic si de îngrijire a blocurilor de locatari, pensionarii si

membrii lor de familie.

Cuantumul fondurilor asigurărilor sociale de stat depinde, în principal, de mărimea veniturilor

realizate de personalul încadrat în muncă, deoarece entităţile economice şi instituţiile publice

plătesc contribuţiile pentru asigurările sociale în funcţie de aceste venituri.

Sursele de constituire a veniturilor pentru bugetul asigurărilor sociale sunt:

Contribuţiile pentru asigurările sociale

Contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor care beneficiază de tratament

balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor de stat.

Contributiile pentru constituirea fondului de şomaj, al ajutorului de integrare profesională

si a alocatiei de sprijin (1%)

Alte venituri

Contributia pentru pensia suplimentară

Contribuţiile pentru asigurările sociale se calculează asupra fondului total de salarii

folosit de către entităţile economice, în care se cuprind :

- salariile acordate personalului angajat (personal permanent, temporar sau zilier);

- drepturile băneşti pentru concediile legale si suplimentare; salariile cuvenite

lucrătorilor scoşi din productie pentru a urma o şcoală profesională si cele care se acordă elevilor

şcolilor profesionale pentru perioada de practică în productie; onorariile plătite speciali tilor

pentru expertizele efectuate; sporurile de salarii (sporul pentru vechimea în muncă, pentru

conditii nocive de muncă sau periculoase, pentru munca prestată suplimentar peste programul de

lucru, sporul pentru munca de noapte etc.);

- indemnizatiile de conducere;

- sumele prevăzute a se acorda din fondul de participare a personalului la profituri;

- drepturile băneşti ce se acordă personalului în perioada de timp cât îndeplineşte

diferite obligatii de stat si obşteşti;

- premiile ce se acordă personalului în cursul anului (premii pentru realizări deosebite,

pentru economii la materiale, energie, fortă de muncă).

Contributia pentru asigurările sociale nu se datorează si nu se calculează asupra sumelor

reprezentând: drepturile plătite asiguratilor din fondurile asigurărilor sociale de stat; drepturile

plătite potrivit dispozitiilor legale în cazul desfacerii contractelor de muncă; diurnele de

deplasare, detaşare si indemnizatiile de transferare; drepturile de autor sau de colaborator extern;

salariile pentru executarea de lucrări sau pentru prestarea de servicii pe bază de contracte civile,

pentru alte categorii de lucrări, care nu au la bază contracte de muncă reglementate ca atare prin

91

legislatia muncii; premiile acordate de unitătile economice din beneficiile realizate; premiile si

recompensele ocazionale individuale acordate pe baza aprecierii conducerii unitătii; încasările

realizate de şcolile profesionale din vânzarea diferitelor obiecte confectionate de elevi;

indemnizatii de încorporare etc.

Nivelul contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat este influenţat de cotele

procentuale de contribuţii si de fondul de salarii.

Suma anuală a contributiilor pentru asigurările sociale se determină prin aplicarea cotei

respective asupra fondului total de salarii, pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se

formula:

SC = FS x CP / 100

în care,

SC - suma contributiilor pentru asigurările sociale FS - fondul total de salarii

CP - cota procentuală a contributiilor pentru asigurările sociale

3.6.1 Abordarea economică a necesitaţii reconsiderării sistemului de

pensii în România39 (Studiu de caz)

Restructurarea cheltuielilor bugetare, reluarea creditării, constituirea resurselor finaciare

necesare pentru investitii publice, creşterea graduui de absorbţie a fondurilor europene şi

dialogul social sunt provocări majore ale puterii executive in acest an.

Responsabilitatea revine puterii executive care trebuie să promoveze politici bugetare cu efecte

imediate în reducerea cheltuielilor bugetare ca urmare a diminuării veniturilor bugetare. Astfel

diminuarea alocărilor bugetare pe domenii specifice a devenit o prioritate, întărită şi de

instituţiile financiare internaţionale finanţatoare, Fondul Monetar Internaţional, Comisia

Europeană şi Banca Mondială anul trecut. Domeniile care necesită reduceri majore a sumelor

alocate sunt cele legate de salarizarea personalului din sectorul bugetar şi cele care finanţează

sistemul public de pensii. Măsurile de ordin general promovate sunt aşteptate săproducă efecte

prin adoptarea legislaţiei privitoare la restructurarea agenţiilor naţionale40, aplicarea legislaţiei ce

priveţte salarizarea unitară a personalului bugetar41, promovarea legii referitoare la numărul

maxim de personal ce poate fi încadrat în administraţia publică locală şi nu în ultimul rînd

reconsiderarea sistemului public de pensii.

39 Material publicat în vol. Conf. U L B Sibiu, Facultatea de ştiinţe economice ,Internaţional Economic Conference( IECS2010), “ THE ECONOMIC WORLD*DESTINI : CRISIS AND GLOBALIZATION” Sibiu 13-14mai 2010

40 Legea 329 din 200941 Legea 330 din 2009

92

Situaţia actuală, aspecte de analizat

Principiile sistemului public de pensii

Într-o analiză obiectivă a sistemului public de pensii în România trebuie pornit de la principiile

pe baza cărora este organizat şi funcţionează sistemul actual de pensii. Acestea sunt reglementate

în legislaţia specifică42 fiind recunoscut:

principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat

pe aceleaşi norme de drept;

principiul egalităţii, care asigură un tratament nediscriminatoriu în ceea ce

priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;

principiul solidarităţii sociale, care presupune că participanţii la sistemul public îşi

asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea

riscurilor sociale prevăzute de lege;

principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii,

obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ

cu îndeplinirea obligaţiilor;

principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe

baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public,

drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;

principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata

obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii;

principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public,

conform legii.

Drepturi acordate

În actualul sistem de asigurări sociale se acordă: pensia pentru limită de vârstă,

pensia anticipată. pensia anticipată parţială, pensia de invaliditate şi pensia de urmaş.

Prin sistemul de asigurări sociale se asigură şi alte două categorii de drepturi:

drepturi cu caracter obiectiv ( indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată

de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă,

prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţie

pentru maternitate, indemnizaţie pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav şi

ajutor de deces) şi drepturi cu caracter preventiv ( indemnizaţie pentru trecerea temporară în

altă muncă. indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă, ajutoare pentru procurarea de

proteze, produse ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de

sănătate, tratament balnear care nesuportate, de la asigurările sociale de sănătate, etc.)42 Legea 19 din 17 martie 2000privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.art.2.

93

Elemente de risc

Analiza evoluţiei cheltuielilor publice pentru pensii în ultimi ani, evoluţia acestora în perioada

următoare în acelaşi context, stîrneşte îngrijorare deoarece încă din anul 2006 bugetul

asigurărilor sociale de stat înregistrează deficite anuale majore. Acestea au culminat în anul 2009

cînd s-a înregistrat cel mai mare deficit cu o valoare de aproximativ 1,5 miliarde euro. De altfel

în anul 2009, alocările pentru pensii în România au fost de aproximativ 39 miliarde lei, cea mai

mare categorie de cheltuială publică bugetată, cu o pondere în Produsul Intern Brut de 8. %, cu

tendinţă de creştere în perioada următoare. Estimări recente43 evidenţiază că la nivelul anului

2050, deficitul creat de cheltuielile cu sistemul public de pensii din PIB, dacă sistemului actual

nu este reconsiderat, va ajunge la aproximativ12%

În raport cu efortul bugetar alocat acestui tip de cheltuieli se constată însă că sistemul

public de pensii actual are multiple dezechilibre şi neajunsuri.

Dezechilibrul major este între numărul de pensionari şi numărul plătitorilor la bugetul de

asigurări sociale. Numărul total de pensionari în plată în România în noiembrie 2009 era de 5,54

milioane de persoane în timp ce numărul total de plătitori la sistemul public de pensii era de

5,65 milioane de persoane, rezultînd un raport de dependenţă de 0,98 pensionari / 1 plătitor44.

Dacă raportul va urma acelaşi trend, se estimează o scăderea cu aproximativ16% a numărului de

contribuabili la sistemul public de pensii în perioada 2010 – 2060, în timp ce numărul

pensionarilor din sistemul public va creşte cu peste 15%45.

Un aspect important de luat în analiză este vârsta medie de pensionare, de 54 ani şi 7

luni, scăzută dacă este raportată la vârstele standard de pensionare cerute de legislaţia în

vigoare46. Cauzele reducerii vârstei standard de pensionare se regăsesc în: activitatea în grupe de

muncă, pensionarea pe motiv de invaliditate, îndeplinirea anticipată a stagiului complet de

cotizare, precum şi pensionarii de urmaşi. La aceste cauze se adaugă vârstele reduse, pentru

beneficiarii de pensii speciale, 50 de ani pentru personalul navigant din aviaţia civilă, 55 ani

pentru militari şi personalul MAI, 60 de ani pentru magistraţi şi personalul auxiliar din tribunale

şi curţi de apel.

Aspectul sensibil de analizat cu responsabilitate este creşterea numărului pensionărilor

de invalidate, care suscită întrebări asupra corectitudinii procedurilor urmate. Dacă în anul2001

beneficiau de pensii de invaliditate un număr de 600.000 persoane s-a ajuns la aproximativ

900.000 de pensionaţi de invaliditate în anul 2009, înregistrîndu-se o creştere discutabilă de

50%, cu efecte negative asupra nivelului cheltuielilor publice.

43 Idem44 În anul 1990 acest raport era de 2.3/1. 45 Raportul Băncii Mondiale46 în trimestrul IV 2009 este reglementată la 58 ani şi 8 luni pentru femei, respectiv 63 ani şi 8 luni pentru bărbaţi

94

Discrepanţele sesizate pe fondul inechităţii legislative, cu trimitere directă la pensiile

speciale care reglementează diverse privilegii pentru diferite categorii profesionale a creat

diferenţe nejustificate între cea mai mică şi cea mai mare pensie publică. Pentru edificare, la 1

octombrie 2009 cea mai mică pensie în România era de 350 lei, în timp ce pensia specială cea

mai mare ajungea la peste 37.000 lei, adică de peste 100 ori mai mare.Această stare de fapt pune

la îndoială respectarea principiilor prezentate mai sus, reglementate de legislaţia specifică.

Inadvertenţe ale sistemului public de pensii actual

Sistemul public de pensii din Romania este construit pe trei componente funcţionale şi anume:

- pensii de tip contributiv, Pilonul I, constituit din contribuţia a 4,3 milioane de

salariati plus alti contribuabili obligati prin lege sa plateasca CAS. Din care se platesc pensiile

pentru 4,76 milioane de pensionari din prezent. Acest tip de contribuţii CAS, suportat de

salariatii din prezent nu se acumuleaza, nu se investesc, ci sunt folositi doar pentru plata pensiilor

de astazi. Sigur, platitorii de CAS au un drept la pensie, insa legatura dintre volumul de CAS

platit in timpul vietii active si valoarea pensiei nu este proportionala. In functie de cuantumul

contributiilor platite, contributorii acumuleaza un punctaj, iar pensia este egala cu produsul

dintre numarul de puncte acumulate si valoarea punctului. Aceasta din urma este insa stabilita în

functie de starea economiei sau de interese electorale de moment - astfel ca nu exista o

proportionalitate directa intre contributii si pensie.

- pensii pentru agricultori, de tip necontributiv, finanţat de la bugetul de stat pentru

plata pensiilor pentru aproximativ 760.000 de foşti lucratori agricoli. Pensia medie din acest

sistem este in prezent de 308 lei pe lună. Plata tuturor acestor pensii a ajuns anul trecut la circa

2,8 miliarde lei.

- pensiile speciale, pentru aproximativ 160.000 de foste cadre din ministerele de Interne

si Aparare (inclusiv servicii speciale, etc.). Acesti beneficiari au avut un regim contributiv

special fie noncontributiv la sistemul de pensii, fie de contributii in cotă redusă. Anul trecut,

plata acestor pensii a costat bugetul circa 3,7-4 miliarde de lei.

De pensii speciale beneficiaza in prezent şi aproximativ 8.300 de fosti diplomati,

membri ai personalului aeronautic, parlamentari, functionari publici parlamentari, magistrati,

lucratori in instante si de la Curtea de Conturi. Şi pentru aceştia contributiile: au fost reduse,

diferentiate sau chiar zero. Nivelul mediu al pensiei in aceasta categorie este de 6.000-7.000 de

lei lunar (din a caror valoare 70%-80% este suportata de la bugetul de stat, adica neprovenind din

contributii). Exista insa si exceptii, cum ar fi pensii de peste 20.000-30.000 de lei lunar. Anul

trecut, plata acestor pensii a costat bugetul circa 600 de milioane de lei.

Necesitatea reconsiderării sistemului public de pensii, măsuri necesare

95

În raport cu aspectele semnalate mai sus, reconsidrarea sistemului public de pensii

devine o prioritate, determinată de cauze obiective generate, de factori economici şi sociali.

Acest proces trebuie să aibă în vedere :

Sustenabilitatea financiară a sistemului public de pensii.

Eliminarea inadvertenţelor şi discrepanţelor referitoare la contribuţii de la bugetul

asigurărilor sociale, inegalităţile în alocarea resurselor pentru finanţarea pensiilor publice.

Eliminarea criteriilor discriminatorii pentru unele categorii profesionale, respectarea

principiilor consacrate, reglementate prin lege

Armonizarea sistemului public de pensii naţional cu practica europeană şi cu

recomandările Uniunii Europene în domeniul pensiilor publice47

Consolidarea sistemului de pensii private

Reconsiderarea legislaţiei va trebui să reglementeze subdomenii importante ale sistemului

actual de pensii, după cum urmează:

1. Reglementarea vârstei standard de pensionare

Vîrsta standard este subiectul cel mai disputat pentru că pune în discuţie majorarea

vârstelor de pensionare până în anul 2014 la 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, în

concordanîă cu prevederile actuale. Problema suscită discuţii justificate în opinia noastră, dacă la

finalizarea acestei etape, respectiv din anul 2015, vârsta de pensionare pentru femei urmează să

crească gradual (până în anul 2030) de la 60 de ani la 65 de ani. Demersul este fără îndoială

mobilizator dar întrebarea care se pune este dacă el corespunde stării reale a societăţii, dacă nu se

vor reduce cheltuielile publice pentru pensii şi vor creşte cheltuielile pentru şomaj sau cele

pentru sănătate. Alte argumente sunt greu de adus pentru că în Europa, varsta standard de

pensionare este de 65 de ani, (pentru barbati si pentru femei) dar cu o speranţă medie de viaţă

mai ridicata decît in România.

Problema se pune şi pentru pensionarii cu statut special din domeniul apărării naţionale, ordinii

publice şi siguranţei naţionale a căror vârstă de pensionare va urma să crească începînd din anul

2010, de la 55 de ani, la 60 de ani gradual, până în anul 2025 ţi pentru cei din magistratură,

diplomaţie, personal auxiliar din instanţe de judecată, funcţionari publici parlamentari, care vor

beneficia de pensie la vârstele de pensionare stabilite printr-un calendar special48.47 Soluţii, propuse şi acceptate în acordurile de împrumut din anul 2009 cu Fondul Monetar Internaţional, cu Comisia Europeană şi cu Banca Mondială.

48 Magistraţii, personalul auxiliar din instanţe, personal asimilat, de la 60 de ani în prezent, atât femei cât şi bărbaţi:

Femei – 58 ani şi 9 luni;Bărbaţi – 63 ani şi 9 luni;

Funcţionari publici parlamentari, personal asimilat, de la 65 de ani în prezent atât femei cât şi bărbaţi:

Femei – 58 ani şi 9 luni;Bărbaţi – 63 ani şi 9 luni.

96

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/MassMedia/020210varste_pensionare_in_lume.pdf%20

http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/MassMedia/020210varste_pensionare_in_lume.pdf%20

2. Finanţarea sistemului unitar public de pensii.

Proiectul noii legi prevede plata contribuţiei de asigurări sociale, în sarcina angajatorilor şi

angajaţilor. Angajatorul va plăti 20,8%, aplicat fondului de salarii brut iar angajatul 10,5%

aplicat salariului brut lunar. În cazul personalului din apărare naţională, ordine publică şi

siguranţă naţională se transferă cei 5% ce se plăteau la bugetul de stat către bugetul asigurărilor

de stat şi se adaugă încă 5,5%. Majorarea cu 5,5% a contribuţiei, se realizează prin creşterea

soldei/ salariului brut astfel încât câştigul net să nu fie afectat.

3. Mod de calcul

Stabilirea pensiilor se face prin înmulţirea numărului mediu de puncte pe care persoana l-ar fi

realizat pe toată durata de activitate, dacă ar fi plătit contribuţii de asigurări sociale, cu valoarea

unui punct de pensie, stabilită prin lege. Acesta era 732,8 lei în decembrie 2009.

Procedura de stabilire a valorii punctului de pensie, şi anume:

Valoarea punctului de pensie se stabileşte etapizat prin lege.

Până în anul 2020, se va majora anual cu 100% rata inflaţiei, la care se adaugă

50% din creşterea reală a salariului mediu brut, realizate pe anul precedent.

Începând cu anul 2021, valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% rata

inflaţiei la care se adaugă 45% din creşterea reală a salariului mediu brut, realizate pe anul

precedent. Procentul din creşterea reală a salariului mediu brut, luat in considerare la majorarea

anuală a valorii punctului de pensie, se reduce gradual cu câte 5 % în fiecare an.

4. Recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii

sistemului unitar de pensii publice.

Prevederea ca în termen de 6 luni de la apariţia noii legislaţii, toate pensiile aflate în

plată, care au fost stabilite pe baza legilor speciale, urmează a fi recalculate utilizând sistemul de

puncte realizat în toată perioada de activitate produce disconfort în condiţiile în care aceste

pensii speciale vor fi diminuate.. Noul cuantum al pensiei, după recalculare, va fi cel care va

rezulta din înmulţirea punctajului obţinut şi valoarea unui punct de pensie, prevăzut de lege la

data finalizării procedurii de recalculare. Plata pensiei, în cuantum recalculat, se va face din

bugetul asigurărilor sociale de stat, începând de la data finalizării procedurii de recalculare.

Economiile la buget estimate se situează intre 500 si 800 milioane de euro pe an49.

49 Date publicate de ZF, cheltuielile totale la nivelul anului 2008 pentru pensii speciale din alocatiile ministeriale se ridicau la circa 725 de milioane de euro, dintre care cea mai mare parte mergea catre salariatii din Ministerul Apararii si salariatii din Ministerul de Interne. Aceiaţi sursă arată că la nivelul anului 2008, circa 8.500 de judecatori si de procurori primeau pensii in valoare totala de 66 de milioane de euro.

97

5. Creşterea numărului de contribuabili la sistemul unitar de pensii publice

Principiul obligativităţii şi principiul contributivităţii la sistemul unitar de pensii publice va

trebui să ia în considerare ca toate persoanele care obţin venituri profesionale (liberi

profesionişti, manageri, membri asociaţiilor familiale, etc) să plătească contribuţii la bugetul

asigurărilor sociale de stat.

6. Descurajarea numărului de pensionări anticipate parţiale

După datele comunicate de Casa Naţională de Pensii, numărul de pensii anticipate parţiale

aflate în plată este de 115.000, tendinţa fiind de creştere. Noul proiect de lege va trebui să

prevadă înăsprirea condiţiilor de acordare a acestui tip de pensii, majorînd penalizarea acordată

la 0,75% pentru fiecare lună de pensionare anticipată faţă de vârsta standard de pensionare.

7. Descurajarea pensionărilor de invaliditate, nejustificate medical.

Noua legislaţie prevede ca documentarul medical completat de medicul curant va fi înlocuit

cu raportul medical de evaluare completat de medicul asigurărilor sociale. De asemenea, se

prevăd reglementări suplimentare, cu termene şi mai ales cu penalizări, la procedura de

expertizare medicală. Legea prevede posibilitatea încheierii de convenţii între casele de pensii şi

spitale, laboratoare, clinici, etc. pentru reverificarea dosarelor medicale la care există suspiciuni.

8. Finanţarea indemnizaţiei de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I din

bugetul de stat.

Indemnizaţia de însoţitor care se acordă pensionarilor de invaliditate gradul I nu reprezintă

o prestaţie de asigurări sociale de natură contributivă, ci una de asistenţă socială. Legea prevede

ca finanţarea acestei indemnizaţii de însoţitor să se facă de la bugetul de stat şi nu de la bugetul

de asigurări sociale de stat, urmând ca plata acestei prestaţii să se facă în continuare, prin casele

de pensii.

Impactul economic preconizat

La nivel macro-economic impactul se cuantifică prin evoluţia numărului de contributori

şi de beneficiari ai sistemulu, astfel:

Numărul de contribuabili va creşte cu aproximativ 244 mii persoane în 2010 şi 529 mii

persoane în 2020, prin integrarea în sistemul public de pensii a cadrelor militare şi funcţionarilor

publici cu statut special din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale

precum şi prin atragerea de noi contribuabili din categoria liberilor profesionişti, avocaţi şi

personal clerical (culte recunoscute de lege şi neintegrate în sistemul public de pensii).

98

Numărul de pensionari se vs reduce cu.253 mii persoane în anul 2010 şi cu .284 de mii

persoane în anul 2020, urmare a măsurilor de modificare a vârstelor de pensionare precum şi de

descurajare a accesului la pensionarea anticipată şi de invaliditate.

Impactul economic, pe termen lung (anul 2020)

1. Reducerea cheltuielilor în cazul pensiei medii de asigurări sociale de stat cu cca.3.747

milioane lei în anul 2010 şi cu cca.23.144 milioane lei în anul 2020.

2. Reducerea cheltuielilor cu plata pensiei este de cca.784 milioane lei în anul 2010 şi cu

cca.1459 milioane lei în anul 2020.

3. Veniturile anuale estimate asupra cărora se calculează contribuţiile de asigurări sociale

sunt de cca.6873 milioane lei în 2010 şi cca.11.318 milioane lei în anul 2020.

4. Reducerea cheltuielilor bugetului public consolidat cu cca.2761 milioane lei în anul

2010 şi cu cca.24.119 milioane lei în anul 2020.

5. Creşterea venitului bugetului public consolidat cu cca.152 milioane lei în anul 2010 şi

cu cca.2626 milioane lei în anul 2020.

Impactul preconizat asupra bugetului general consolidat al

propunerilor de modificare a sistemului unitar de pensii publice

Indicatorul 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020

Reducerea

cheltuielilor

milioane lei

- % in PIB

-

2761,3

-

3033,9

-

3861,7 -4886,8

-

6712,4

-

10114,4

-

12688,5

-

15352,9

-

18020,1

-

20822,1

-

24118,6

-0,5 -0,5 -0,6 -0,7 -0,9 -1,3 -1,5 -1,7 -1,8 -2,0 -2,1

Cresterea

veveniturilor

milioane lei 152 338 589 894 1117 1360 1605 1840 2065 2306 2626

- % in PIB 0,03 0,06 0,10 0,13 0,15 0,17 0,19 0,20 0,21 0,22 0,23

Sursa:MFP

Concluzii

După anul 1996, cu exceptia perioadei 2005-2007, bugetul asigurarilor sociale a

înregistrat deficit. Efectele crizei economico-financiare au rezonat în acest sector făcînd ca

situatia să devină cu adevarat serioasă. Dacă ne raportăm la gradul de sustenabilitate a sistemului

public de pensii, in anul 2009 cheltuielile cu pensiile au depăşit veniturile încasate din CAS cu

16.9%, iar in 2010 procentul va fi similar, adică pensiile sunt cu 16.9% mai mari decat se

99

încasează pentru asigurări sociale. Dacă un pensionar primeste in medie o pensie de 675 de lei

lunar, guvernul aacoperă din bugetul de pensii 561 de lei, iar diferenta de 114 lei o ia de la alte

capitole bugetare din bugetul de stat.

Această situaţie este rezultatul politicilor lipsite de realism, tributare unor abordări

sectoriale, promovate de puterea executivă în perioada anterioară, cînd s-a înregistrat crestere

economică.

Fără îndoială că organizaţiile profesionale (UNJR, Asociaţia Ambasadorilor şi Diplomaţilor de

Carieră din România, etc,) vor reacţiona la demersul referitor la reconsiderarea sistemului public

de pensii. Motivele invocate pot fi strict juridice cu trimitere la Constituţia României

(neretroactivitatea legii, egalitatea de tratament a cetăţenilor în faţa legii, principiul

nediscriminării,etc.), procedurale prin faptul că nu se îndeplinesc criteriile de tehnică legislativă,

sau că proiectul de lege promovat de Guvern are dispoziţii care contravin, Convenţiei Europene.

Motive de îngrijorare stîrneşte şi faptul că proiectul legii unitare a pensiilor, lasă în afara câteva

instituţii ale statului şi privilegiază altele (armata, poliţia, funcţionarii publici cu statut special din

sistemul penitenciarelor) prin aplicarea unui sistem de recalculare diferit.

O metodă de crestere a pensiilor mici ar putea fi majorarea ajutoarelor sociale, care insa, incalcă

principiul contributivităţii reluat şi in noua lege si care induce neîncredere in sistemul de pensii

de stat. În prezent, exista pensionari cu un stagiu de cotizare de 10-15 ani care primesc pensii de

400-450 de lei, adica foarte putin peste ajutorul social. Situaţia crează nemultumiri pe motiv de

tratament inegal si discriminator.

În acest sens vor trebui puse in balantă, dorinta de protectie sociala cu principiile contributivitatii

şi echităţii.

Dincolo de orice abordare. considerăm că trebuie să primeze evaluarea şi analiza economică

motivat de faptul că sistemul de pensii este dezechilibrat. Deficitul la fondul public de pensii pe

primele doua luni ale anului curent a ajuns la 1,5 miliarde de lei (aproximativ 350 de milioane de

euro 50.

Implementarea Pilonului II de pensii private poate şi trbuie să fie o soluţie. Necesitatea este de

necontestat in contextul demografic si bugetar actual, avînd un cost nesemnificativ in totalul

cheltuielilor publice. Suma totală a contributiilor virate de la bugetul de pensii catre Pilonul II

reprezinta in prezent 0,7% din totalul cheltuielilor bugetului general consolidat si doar 0,24% din

PIB. In plus, rezultatele investitionale obtinute de fondurile de pensii private, au un randament

mediu anual de aproape 18% , aspect ce recomandă stimularea acestui sistem.De altfel, aceasta

recomandare a fost facută şi de institutiile financiare internationale, cu expertiză in domeniu,

cum sunt Banca Mondiala si OECD.

50 Mihai Seitan, ministrul muncii, familiei şi solidarităţii sociale

100

http://www.pensiileprivate.ro/OECD-Criza-globala-face-pensiile-private-mai-necesare-ca-oricand-articol-17,9-35384.htm

http://www.pensiileprivate.ro/Banca-Mondiala-Nu-afectati-pensiile-private-de-maine-pentru-a-pansa-pensiile-publice-de-azi-articol-17,9-37536.htm

http://www.apapr.ro/images/stories/materiale/COMUNICATE/2010/2010%2013.doc

Concluziile sunt evidente, deficitele bugetare ridicate, sistemul de pensii si structuri

administrative generoase comparativ cu ce se poate suporta din buget, duce la situatii care

contravin principiilor dezvoltării durabile. Perspectiva unui stat care nu respectă reguli de bază

din punct de vedere al echilibrului bugetar se poate schimba uşor, spre recesiune. Oricît ar

suplini progresul tehnic ineficienţa de ansamblu a unei societăţi, aspectul de luat în considerare

faţă de tema analizată este că nereconsiderarea sistemului de pensii va duce la imposibilitatea

finanţării.

Romania trebuie să promoveze şi să susţină politici de coeziune socială care să nu

pericliteze ci să se integreze şi să asigure echilibrele macroeconomice in contextul politicilor

bugetare promovate.

Bibliografie:

Badiu A- Sistemul naţional de asistenţă azi, Ed, Agnos 2008

Duverger M. – Finances publiques, Edit. Presse Universitaire de France Paris 1978.

Moşteanu T – Finanţe publice, Ed.Universitară Bucureşti Ediţia aIII-a 2008

Văcărel I., - Finanţele publice Ediţia a VI-a – revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi

pedagogică R.A. Bucureşti, 2007.

Site Guvernul României: http://x.gov.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=200

Site Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro;

Site Ministerul Finanţelor Publice: www.mfinante.ro;

Legislaţie incidentă:

3.7 Cheltuielile publice pentru obiective şi actiuni economice

În sistemul cheltuielilor publice un loc important îl ocupă cheltuielile care influenţează

activitatea economică. Aceste cheltuieli sunt destinate finanţării regiilor autonome sau

societătilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermelor si altor operatori economici

care desfăşoară activităţi economice.

Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice reflectă funcţia şi rolul

statului de reglare a proceselor economice si se realizează prin intervenţia acestuia

utilizând forme, metode, tehnici şi instrumente specifice.

În primul rând, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către

societăţile şi regiile autonome cu capital de stat. În acest sns, sectorul public cuprinde societăţile

comerciale cu capital majoritar de stat, regii autonome, companii naţionale care au obiect al

101

http://www.mfinante.ro/

http://www.insse.ro/

http://x.gov.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=200

activitătii productia de bunuri sau prestarea unor servicii de utilitate publică, în care statul

dispune de puterea de decizie.

Sectorul pblic

Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a unor întreprinderi proprii în

anumite ramuri strategice cu implicaţii asupra suveranităţii naţionale sau în ramuri care necesitau

resurse financiare importante (investitii majore), dar ofereau o rentabilitate nesigură şi nu erau

atractive pentru sectorul privat. În aceste conditii, sectorul public a crescut în volum prin:

constituirea unor societăţi cu capital de stat, prin nationalizare, prin majorarea participări statului

la capitalul întreprinderilor constituite sau prin achiziţionarea unor acţiuni de la societăţi private

în contul obligaţiilor bugetare neachitate.

Ponderea sectorului de stat în raport cu cel privat este influenţată de forma de organizare

a statului şi de politicile promovate de stat în acest domeniu.

În afara sectorului public statul finanţează şi întreprinderile private. În caz de dificultăti

financiare (perioade de criză), acordă ajutoare financiare sub diverse forme( ex. dobînzi

subvenţionate, împrumuturi, acordare de garanţii, etc.) sau acordă facilităţi fiscale pentru a

stimula dezvoltarea economică (ex.scutiri de impozit pe prfitul reinvestit), sau susţine financiar

anumite sectoare prin instituirea unor cote de impoziare diferenţiate care să încurajeze sau să

descurajeze anumite activităţi.

Ajutoarele financiare acordate de stat către întreprinderile private se prezintă sub

diverse forme. Ele sunt folosite de toate statele cu economie de piaţă, dar importanţa acordată

unei forme sau alteia diferă în funcţie de condiţiile economice- financiare şi sociale din perioada

respectivă.

Ajutoarele financiare ale statului se pot clasifica în directe şi indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt:

-subvenţiile;

-investiţiile;

-împrumuturile cu dobândă subventionată;

-ajutoarele financiare pentru difuzarea de informatii, studii de marketing, --organizarea de

expozitii, tirguri,burse, locuri de munca, etc;

-avansurile rambursabile.

In categoria ajutoarelor financiare indirecte, intră:

-avantajele fiscale (cheltuieli financiare)

-împrumuturile garantate de stat.

Subventiile reprezintă forma cea mai utilizată si cea mai importantă a ajutorului

financiar direct al statului.

102

Subventia este un ajutor neramburnsabil, acordat unilateral, fără contraprestaţie, dar

conditionat si cu afectare specială pe care statul îl acordă operatorilorilor economici în

dificultate, asigurându-le functionarea în conditiile în care activitatea lor este ineficientă.

Investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează şi prin care

contribuie la dezvoltarea sectorului public si a altor sectoare. Alocările pentru investitii se

realizează având ca obiectiv principal satisfacerea interesului general si nu numai criteriul

obtinerii de profit. Ele nu au caracter permanent, ci se fac în funcţie de necesităţile de realizare

de investiţii de importanţă deosebită pentru economia natională.

Împrumuturile cu dobândă subventionată. Din bugetul de stat sau din alte fonduri

speciale se acordă întreprinderilor publice împrumuturi în conditii avantajoase. În cazul când

apar dificultăti financiare temporare, de trezorerie sau legate de restructurare, se acordă de către

stat sau în numele statului, împrumuturi variate. Ele sunt avantajoase pentru că au o dobândă

redusă si termene de rambursare convenabile. Dobânda bonificată permite statului să stabilească

pentru întreprinderile private o dobândă reală inferioară celei practicate de băncile comerciale,

diferenta suportândso bugetul. Credite cu dobânzi subventionate se acordă de stat pentru actiuni

legate de procurarea de ma ini agricole, îngrăşăminte, animale.

Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informatii, prognoze,

studii de marketing, organizare de expozitii. Statul finantează pe seama cheltuielilor bugetare o

serie de actiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispozitia exportatorilor asistentă

tehnică de specialitate, informatii privind pietele externe, organizează târguri si expozitii.

Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se

acordă între 20% si 50% din valoarea realizării unor actiuni de prospectare si prezentare în

străinătate a unor produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din încasările obtinute la

vânzarea în străinătate a noilor produse.

Formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt:

Avantajele fiscale acordate de autoritătile publice agentilor economici cu scopul de a

stimula, cointeresa şi incuraja activităţile economice. Ele se mai cunosc si sub denumirea de

cheltuieli fiscale pentru că au un efect financiar asemănător cu subventiile sau alocatiile

bugetare.

Garantarea împrumuturilor bancare

În cazul în care beneficiarul unui împrumut nu îşi onorează obligatia fată de banca creditoare,

statul este obligat să efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.

Pe lângă cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice resursele financiare publice se

alocă pe domenii distincte cum sunt : cheltuielile publice pentru industrie,transporturi, drumuri,

gospodărie comunală si locuinte sociale; cheltuieli publice pentru agricultură; cheltuieli publice

103

pentru protectia mediului; cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

3.8 Cheltuielile pentru servicii publice generale, Ordine publică,

Siguranţă naţională si apărare

În orice stat există instituţii publice care au rolul să asigure functionarea în bune condiţii

a administraţiei publice centrale şi locale, care asigură ordinea publică internă, siguranţă

naţională, apărare naţională, etc. Existenta lor reprezintă un răspuns la necesitătile publice de

asigurare a structurilor si aparatului de stat care, prin activitatea specifică, contribuie la

dezvoltarea economică, socială, la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.

Serviciile publice generale satisfac necesităti publice cu caracter indivizibil iar costul lor este

suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare.

Autoritatea publică generală se realizează prin institutii ale puterii si administratiei publice

centrale şi locale, în cadrul cărora se cuprind:

institutia prezidentială;

institutiile puterii legislative centrale si locale (parlamente, unicamerale sau bicamerale;

consilii locale, autorităti locale);

instituţiile puterii judecătoresti;

institutii publice cu rol executiv, centrale si locale (guvern, ministere,prefecturi,

primării, alte institutii);

institutii de ordine publică în care se cuprind: politia, jandarmeria, securitatea natională;

servicii de informatii, servicii speciale de pază si protectie.

Atributiile aparatului de stat sunt reglementate prin Constitutie si legi speciale care stabilesc

modul de organizare si functionare a diferitelor instituţii administrative, cu rol de ordine şi de

justitie.

Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de la o perioadă la alta,

mai accentuat în perioade în care structura instituţională a statului suportă transformări şi

adaptări, la perioade scurte de timp iar decizia politică nu ia în cosiderare analiza eficienţei

economice a unor instituţii (agenţii, autorităţi, institute, servicii, etc.).

Factorii care influentează nivelul cheltuielilor pentru servicii publice generale

sunt:

- Numărul si structura aparatului de stat si a institutiilor de ordine publică, care reclamă cheltuieli

importante pentru întretinere si functionare;

- Nivelul salarizării functionarilor publici, a personalului bugetar in general;

104

- Dezvoltarea economică, socială si urbană care conduce la aparitia unor sarcini si atributii noi,

complexe pentru aparatul de stat, care trebuie sa solutioneze probleme social-economice,

administrative, edilitar-gospodăresti. Formele de administratie trebuie adaptate permanent la

modificările social-economice in conditiile in care, toate statele se confruntă cu o serie de

probleme noi cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul, coruptia, cresterea

tensiunii sociale ca urmare a amplificării somajului, cresterea concentrării populatiei în centrele

urbane, înzestrarea cu

echipamente si aparatură informatică, mijloace de transport si alte mijloace tehnice specifice.

Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă de la un stat la altul, în functie de

gradul de dezvoltare economico-socială.În România, această categorie de cheltuieli este înscrisă

în bugetul de stat în două pozitii distincte:

Cheltuieli cu autoritătile publice. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru: insituţia

prezidenţială, instituţii legislative (Senat, Camera Deputatilor), instituţii judecătoreşti (Ministerul

Justitiei, Curtea Supremă de Justitie, Ministerul Public); autorităti executive si alte structuri ale

autoritătii publice (Secretariatul General al Guvernului, Ministerele si celelalte instituţii de

specialitate ale administratiei publice centrale:

Curtea de Conturi, Curtea Constitutională, Comisia Natională a Valorilor

Mobiliare, Avocatul Poporului s.a.

Cheltuieli cu ordinea publică si siguranta natională. În cadrul acestora se cuprind

cheltuielile cu: politia, jandarmeria, grănicerii, protectia si paza contra incendiilor, penitenciare,

pa apoarte, arhivele statului.

Aceste cheltuieli se înscriu între aproximativ 3% si 8% din totalul cheltuielilor publice si între

1% si 2,8% din P.I.B.

Din punct de vedere al structurii economice, predomină cheltuielile curente de funcţionare care

reprezintă circa 84% din total în cazul autoritătilor publice si chiar 90% în cazul cheltuielilor cu

ordinea publică; cheltuielile de capital reprezintă dotări cu echipamente, constructii ş.a.

Factorii care influentează nivelul acestor cheltuieli sunt: numărul (efectivele) de

salariati, nivelul salariilor, indexările si majorările, mărimea cheltuielilor materiale.

În România, legislaţia privind salarizarea personalului bugetar a suferit modificări în avantajul

unor sectoare, cu influenţă negativă asupra bugetului general consolidat, puse în evidenţă cu

acuitate de criza economico-financiară pe care o parcurge economia şi societatea. Efortul de

elaborare a unei legi unice de salarizare a personalului bugetar are rolul şi poate contribui la

eficientizarea acestui tip de cheltuieli.

Sursa de finantare a cheltuielilor cu autoritătile publice o reprezintă bugetul de stat

sau bugetele locale. În cazul unor ministere sau institutii publice există unele venituri încasate

105

din activitatea specifică (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe consulare) care se

reţin si se utilizează în regim extrabugetar.

O altă sursă o pot reprezenta creditele externe (Ministerul Afacerilor Externe pentru ambasadele

în străinătate, Ministerul Justitiei pentru Cadastru sau pentru Registrul comerţului).

Finanţarea cheltuielilor cu ordinea publică este tot bugetară, dar din 1 991 ea începe să fie

completată cu unele venituri proprii realizate din actiuni specifice (pază militară sau alte prestări

de servicii) sau reţinerea unor procente din amenzile si penalizările încasate, suferind un proces

evident de descentralizare în ultima perioadă.

O parte din aceste venituri sunt reţinute ca venituri extrabugetare si servesc la finanţarea

cheltuielilor materiale si de capital, conform normelor legale.

Apărarea naţională reprezintă în fiecare stat o componentă importantă a strategiei de

asigurare a siguranţei naţionale şi, în acelaşi timp, exprimă conţinutul funcţiei externe a statului.

Pentru apărarea naţională se alocă importante resurse financiare. Aceste resurse servesc

întretinerii si functionării armatei nationale, participării la diferite aliante militare, purtării de

războaie sau înlăturării urmărilor acestora, mentinerii de baze militare pe teritorii străine,

ajutoare militare acordate altor tări şi nu în ultimul rînd , în cazul României pentru restructurarea

armatei.

Cheltuielile de apărare sunt de două catagorii: directe şi indirecte.

Cheltuielile de apărare directe, cuprind cheltuielile cu întreţinerea şi dotarea forţelor

armate în tară sau în cadrul bazelor militare din alte tări si se concretizează în achiziţionarea de

bunuri si servicii reclamate de această întretinere, precum si dotarea cu echipament, armament,

tehnică de luptă. Aceste cheltuieli figurează în bugetul Ministerului Apărării Naţionale. În afara

acestora, există si alte cheltuieli militare, finantate din fonduri speciale separate de bugetul de

stat sau există cheltuieli “civile” cu finalitate militară, cuprinse în bugetele altor ministere. De

asemenea, în diferite state există structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ sau nu

pensiile militarilor, se includ uneori cheltuielile cu unităţile de jandarmerie).

Cheltuieli de apărare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor

conflictelor militare sau pentru pregătirea unor viitoare actiuni armate: plăti în contul datoriei

publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor; despăgubiri de

război datorate de statele învinse, care au câştigat războiul; cheltuieli de refacere a propriei

economii distruse; plăti de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război; cercetări

ştiintifice cu finalitate militară etc.

Cunoaşterea tuturor acestor categorii de cheltuieli şi identificarea lor în ansamblul cheltuielilor

publice ale statelor face posibilă cuantificarea întregului efort financiar de natură militară a

statului.

106

3.9 Eficienţa economică a cheltuielilor publice

În analiza modului în care sunt alocate şi cheltuite resursele financiare publce este

consacrat principiul celor trei E, eficacitate,eficienţă şi economicitate.

Eficacitatea cuantifică gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru o activitate,

raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv obţinut al activităţii.

Eficienţa urmăreşte maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele alocate şi

cheltuite.

Economicitatea are scopul de minimizare a costurilor comparativ cu resursele alocate pentru

atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, condiţionat de menţinerea calităţii

corespunzătoare a activităţii finanţate.

În practica bugetară, în toate etapele procesului bugetar se impune şi trebuie avută în vedere

analiza eficienţei economice a modului de realizare a cheltuielilor publice.

Analiza se realizează recurgînd la utilizarea următoarelor metode:

analiza cost-beneficiu, care compară costurile diferitelor bunuri sau servicii de utilitate

publică cu rezultatele exprimate în bani ale acestora; ea are o aplicabilitate redusă, datorită

numărului restrâns de “produse” ale serviciilor publice care se pot evalua în bani;

analiza cost-eficacitate presupune compararea costurilor serviciilor publice cu

eficacitatea acestora calculată cu ajutorul diverşilor indicatori. În cazul cheltuielilor publice

pentru sănătate aceşti indicatori ar puiea fi: ani de supravietuire pentru anumite diagnosticări,

număr de îmbolnăviri evitate, grad de recuperare s.a.În acest fel se pot compara diferite metode

de tratament pentru o anumită maladie.

analiza cost-utilitate, care leagă costul unei actiuni de consecinţele ei exprimate în

variabile calitative cum ar fi de exemplu, anii de viată câştigaţi (supravieţuire) ponderaţi cu un

indicator al calitătii vieţii acestor ani.

Cuvinte cheie

cheltuieli publice, cheltuieli administrative, cheltuieli functionale, cheltuieli economice,

coeficient de devansare, securitate socială, politici sociale, principii, asigurări sociale, asigurări

sociale de sănătate, servicii publice generale, ordine publică, apărare, securitate natională


107

1. Ce sunt cheltuielile publice?

2. Care sunt criteriile principale de clasificare a cheltuielilor publice?

3. Detaliati indicatorii de volum si nivel ai cheltuielilor publice.

4. La ce folosesc indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice? Detaliati aceşti indicatori.

5. Care sunt cele mai importante tipuri de cheltuieli publice, potrivit clasificatiei functionale?

Analizati fiecare tip de cheltuială publică, conform acestei clasificatii.

Teste grilă de autoevaluare

1. Cheltuielile publice reprezintă:

a) plăti efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului,

servicii publice generale, actiuni social-culturale, armată, ordine publică, actiuni

economice;

b) relatii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între sta, pe de o

parte, persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării

resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii functiilor acestuia;

c) relatii ce exprimă un transfer de valoare de la persoane fizice si juridice către stat.

2.Cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale cuprind:

a) cheltuieli publice pentru învătământ;

b) cheltuieli publice pentru cultură;

c) cheltuieli publice pentru ordine publică;

d) cheltuieli publice pentru sănătate;

e) cheltuieli publice pentru securitate natională;

f) cheltuieli publice pentru securitate socială.

3. Conform clasificatiei economice de grupare a cheltuielilor publice, acestea se împart în:

a) cheltuieli curente;

b) cheltuieli virtuale si posibile;

c) cheltuieli de capital;

d) cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative;

e) cheltuieli de transfer.

4. După forma de manifestare din cadrul clasificatiei financiare, cheltuielile publice se împart în:

108

a) cheltuieli cu asigurările sociale;

b) cheltuieli cu apărarea natională;

c) cheltuieli cu sau fără contraprestatie;

d) cheltuieli definitive si provizorii;

e) cheltuieli speciale si globale.

5. Indicatorii nivelului cheltuielilor publice, ce se apreciază atât static cât si dinamic sunt:

a) indicele preturilor;

b) volumul cheltuielilor publice;

c) ponderea cheltuielilor publice în PIB;

d) deflatorul PIB;

e) volumul cheltuielilor publice pe locuitor

6. Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările ce intervin în cuantumul şi structura

acestora în decursul unui interval de timp?

a) adevărat;

b) fals.

7. Cresterea nominală absolută a cheltuielilor publice se determină cu ajutorul formulei:

a) Cnp 1/0 = Cnp 1 4 Cnp 0;

b) Crp 1 = Cnp 1 / Ip1/0;

c) Cp/loc = Cp/loc1 - Cp/loc0.

8. Coeficientul de devansare, ce arată corespondentă dintre cresterea

cheltuielilor publice si cresterea PIB, este:

a) gsCpi = gsCpi 1 - gsCpi 0;

b) ecp = (Cp1/0 / Cp0) / (PIB1/0 / PIB0)

c) k = Icp1/0 / IPIB 1/0

9. Factorii demografici, factorii economici, factorii sociali, urbanizarea, factorii militari, factorii

de ordin istoric, factorii politici reprezintă factori care influentează cresterea cheltuielilor

publice?

a) fals;

b) adevărat.

109

10. Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse interne sau externe,

publice sau private, printre care:

a) ajutorul financiar extern;

b) cotizatiile si contributiile suportate de persoane fizice sau juridice;

c) veniturile populatiei;

d) fondurile bugetare;

e) amenzi si penalităti;

f) fondurile proprii ale institutiilor publice;

g) veniturile realizate de institutii social-cultural.

11. Dimensionarea cheltuielilor publice pentru învătământ se face în functie de o serie de

elemente specifice dintre care:

a) contingentele şcolare - număr de elevi, studenţi;

b) costul unitar pe forme de învătământ;

c) norme si baremuri;

d) executia cheltuielilor din anii anteriori;

e) cercetarea stiintifică

12. Începând cu 1 ianuarie 1999 fondurile bugetare pentru învătământul superior îmbracă

următoarele forme:

a) finantare de bază;

b) finantare complementară;

c) finantare aditională.


1. Care dintre următoarele asertiuni sunt adevărate:

a) cheltuielile publice pentru cultură, culte si actiuni cu activitatea sportivă si de tineret au

în structura lor diferite componente; în unele tări ele apar împreună, iar în altele apar sub

forma cheltuielilor pentru “recreare, cultură, culte”;

b) cheltuielile financiare publice destinate culturii, cultelor, actiunilor cu activitatea

sportivă si de tineret contribuie la creşterea calitătii factorului uman;

c) cheltuielile publice pentru culte reprezintă fonduri directionate spre institutiile de plasament

familial.

110

2. Activitatea desfăsurată de institutiile culturale si artistice se concretizează în:

a) cărti, filme, discuri, picturi;

b) concerte, spectacole de teatru;

c) campionate si concursuri sportive;

d) toate cele de mai sus si altele.

3. Sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sănătătii sunt reprezentate de:

d) Fondul Cinematografic;

a) fonduri alocate din buget;

b) cotizatii de asigurări de sănătate;

c) resurse ale populatiei;

d) fondul cinematografic

e) fonduri externe;

f) fondul de pensii.

4. Activitatea de ocrotire a sănătătii se concretizează în mai mult categorii de efecte. Care dintre

următoarele sunt adevărate:

a) efecte politice;

b) efecte istorice;

c) efecte medicale;

d) efecte sociale;

e) efecte economice.

5. Analiza cost-beneficiu de determinare a eficientei economice a cheltuielilor publice constă în:

a) compararea costurilor diferitelor servicii cu rezultatele exprimate în bani ale acestora;

b) compararea costurilor serviciilor cu eficacitatea acestora;

c) integrarea si compararea costului serviciului respectiv în utilitatea acestuia;

6. Cheltuielile publice pentru securitate socială cuprind cheltuieli pentru acordarea de ajutoare,

alocatii, pensii, indemnizatii următoarelor categorii de persoane:

a) salariati;

b) bătrâni;

c) invalizi;

d) handicapati;

e) şomeri;

111

f) copii;

g) tineri;

h) femei;

i) toate cele de mai sus.

7. Politicile sociale ce au ca obiectiv eliminarea sărăciei prin aducerea nivelului veniturilor

tuturor oamenilor săraci până la limita de sărăcie sunt politici de tip A/ tip B si sunt practicate,

cu precădere, în Europa Occidentală/ SUA.

8. Care dintre următoarele principii stau la baza organizării Sistemului public national de

asigurări sociale:

a) unicitatea;

b) garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale;

c) obligativitatea

d) ocrotirea cetătenilor în toate cazurile si pentru toată perioada pierderii capacitătii de muncă;

e) contributivitatea;

f) egalitatea;

g) scutirea de impozite si taxe a pensiilor;

h) toate cele de mai sus si altele.

9. Suma anuală a contributiilor pentru asigurările sociale se determină folosindu-se formula:

a) Sc = venituri impozabile x cota procentuală a contributiilor pentru

asigurările sociale;

b) Sc = fond total de salarii x cota procentuală a contributiilor pentru

asigurările sociale;

c) Sc = fond total de salarii x impozit pe salarii.

10. Sectorul public cuprinde:

a) întreprinderile cu capital majoritar privat în care decizia apartine patronului;

b) întreprinderile cu capital străin ce beneficiază de anumite facilităti fiscale;

c) întreprinderile cu capital majoritar de stat în care puterea de decizie o detine statul.

11. Care dintre următoarele afirmatii sunt false:

a) principalele forme directe de finantare a cheltuielilor pentru obiective si actiuni economice

112

sunt:

subventiile; investitiile; împrumuturile cu dobândă subventionată; ajutoarele financiare pentru

difuzarea de informatii; avansurile rambursabile;

b) avantajele fiscale oferite agentiilor economici au ca scop destimularea activitătii acestora;

c) avansurile rambursabile oferite de stat pentru investitii de interes national reprezintă o formă

de ajutor financiar public direct.

12. Serviciile publice generale satisfac necesităti publice cu caracter indivizibil si costul lor este

suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare. Drept urmare, ce

cuprind autoritătile publice generale:

a) institutia prezidentială; organele puterii judecătoreşti;

b) organele executive centrale si locale;

c) organele puterii legislative centrale si locale;

d) politia, jandarmeria, securitatea natională, serviciul de informatii, servicii speciale de

pază si protectie.

13. Cheltuielile indirecte de apărare cuprind: cheltuielile cu întretinerea fortelor armate în tară

sau în cadrul bazelor militare din alte tări, dotarea cu echipament, armament, tehnică de luptă.

a) adevărat;

b) incorect.

Aplicatii propuse pentru rezolvare

1. Pe baza datelor de mai jos să se analizeze din punct de vedere

structural cheltuielile publice totale.

Cheltuieli publice Valoare( miliarde lei)

a. Cheltuieli publice pentru actiuni 72960

social-culturale, din care:

Cheltuieli publice pentru învătământ 32832

Cheltuieli publice pentru cultură 2918

Cheltuieli publice pentru sănătate 21888

Cheltuieli publice pentru securitate 15322

socială

113

b. Cheltuieli publice pentru apărare 95760

c. Cheltuieli publice pentru activităti 82080

economice

d.Cheltuieli publice aferente datoriei 114000

publice

e. Alte cheltuieli publice 91200

Total cheltuieli publice

2. Se dau următorii indicatori de analiză macroeconomică:

Indicatori Anul n Anul n+1

Produsul Intern Brut

miliarde lei - preturi curente

1200500 1690030

Indicele preţurilor constante

Anul n = 100

457800 682000

Populaţiaioane locuitori 45 48

Să se determine:

-total cheltuieli publice ;

-modificarea nominală absolută si relativă a cheltuielilor publice generale;

-modificarea reală absolută si relativă a cheltuielilor publice generale;

-modificarea nominală si reală, absolută si relativă, a volumului mediu al cheltuielilor publice

generale pe locuitor;

-modificarea nominală absolută a ponderii cheltuielilor publice în PIB;

-coeficientul de devansare a cheltuielilor publice.

Temă de casă

1.Indicatori de analiză ai evoluţiei cheltuielilor publice ( cu studiu de caz pentru o perioadă la

alegere);

2.Factori ce influenţează nivelul cheltuielilor publice ( cu studiu de caz pe domenii specifice);

3.Necesitatea clasificării cheltuielilor publice;

114

4.Influenţa politicilor sociale asupra nivelului cheltuielilor publice;

5.Rolul cheltuielilor publice pentru obiective şi acţiuni economice în economia de piaţă;

6.Influenţa fondurilor structurale asupra cheltuielilor publice;


Moldovan.I ,Finanţe publice şi autonomie locală, Ed. Continent, Sibiu 2002

Moldovan.I ,Finanţe publice şi dezvoltare regională, Ed. ULBSibiu 2008

Moşteanu, T., Finanţe publice: note de curs =I (coordonator) seminar, Ed. Tribuna Economică,

Bucure ti, 2002 Mo=teanu, T., Câmpeanu, Finante publice: teste grilă, Ed.E.M., Stoian, A.,

Tribuna Economică, Bucure ti, 2003 Mo=teanu, T., Buget =i trezorerie publică, Ed. DU, Style,

Bucureşti, 2000

Raportul privind bugetul de stat pe anul 2008, Guvernul României, Ministrul Finantelor Publice

CAPITOLUL IV

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

Motto:

“Impozitele, până la urmă, sunt cotizațiile pe care le plătim pentru

privilegiul de a fi membrii unei societăți organizate.”

Franklin D. Roosevelt

Obiective

Definirea conceptului de resurse financiare publice;

Definirea conceptului de impozite, conţinutul şi clasificarea impozitelor, principiile fiscale;

Analiza impozitelor directe şi indirecte, a convenţiilor de evitare a dublei impuneri;

115

Competenţe

Identificarea factorilor care influentează nivelul resurselor financiare publice;

Cunoaşterea structurii resurselor financiare publice ca elemente de fundamentare a veniturilor

bugetare ;

Însuşirea elmentelor distinctive a impozitelor care influenţează criteriile de clasificare ale

acestora şi problematica generată de instituirea lor ;

Fundamentarea sistemului fiscal pe tipuri de impozite ;

Rezumat

Creşterea volumului resurselor financiare publice a făcut posibilă amplificarea

cheltuielilor publice. Evolutia în corelaţie directă a acestor indicatori este determinată de o

multitudine de factori obiectivi, de natură economică,monetară, sociali, politici, demografici

etc., dar şi subiectivi rezultaţi din ştiinţa sau capacitatea de a aplica politici fiscal-bugetare

adecvate.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, pe surse

de provenienţă, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Este funcţional un sistem fiscal

bine conturat, transformat şi modernizat după anul 1990 în condiţiile trecerii economiei

româneşti de la economia socialistă centralizatătă la economia de piaţă. În prezent sistemul fiscal

românesc se află în proces de armonizare cu sistemul fiscal al Uniunii Europene, aflat el însuşi în

proces de reordonare şi de consolidare în condiţiile în care începînd cu data de 1 ianuarie 2007

România este stat membru al acestui organism suprastatal din care fac parte 27 de state

europene.

Potrivit prevederilor cadrului normativ construit51, în România, resursele financiare publice se

constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete: bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi

bugetele altor instituţii cu caracter autonom, care concură la asigurarea echilibrului economic în

general a celui financiar în special.

4.1 Categorii de resurse financiare publice şi factorii care

influenţează nivelul acestora

51 Legea 500/2002 privind finanţele publice

116

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societătii este necesară constituirea unor

importante resurse financiare publice la dispoziţia autorităţilor publice centrale şi locale pe

seama prelevării la bugetul general consolidat a unei părţi din produsul intern brut.

Fondurile respective se constituie prin transferul de valoare, de putere de cumpărare de la

plătitorii de obligaţii bugetare către diversele instituţii ale administraţiei de stat, centrale si

locale.

Are loc o circulaţie de fluxuri de resurse băneşti în dublu sens - către şi de la bugetul general

consolidat - ceea ce generează relaţii economico-sociale specifice între participanţii la acest

proces.

Aceste relaţii se constitie, într-o primă etapă, între participanţii la procesul de încasare a

fondurilor de resurse financiare publice care pot fi: operatorii economici indiferent de forma de

proprietate care desfăşoară activitatăţi cu scop lucrativ, diferite entităţi economice si membrii

societătii luati în mod individual, ca cetăteni ai statului care realizează venituri, pe de o parte, si

colectivitatea reprezentată prin stat, pe de altă parte;

În următoarea etapă, relaţiile se constituie între stat, şi beneficiarii fondurilor băneşti

publice: operatorii economici, institutii publice, personal bugetar, membrii ai societătii luaţi în

mod individual ca beneficiari ai sistemului de asistenţă socială, pensii, alocatii pentru copii,

ajutoare, burse şi alte indemnizatii, etc.

Resursele financiare publice, odată constituite, devin elemente ale bogăţiei unei naţiuni,

avînd un rol deosebit în consolidarea acesteia alături de celelalte resursele materiale, umane,

valutare, informaţionale, etc..

Resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare

realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Ele includ,

resursele administraţiei centrale şi locale de stat, resursele asigurărilor sociale de stat şi

resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

Creşterea sau descreşterea volumului resurselor financiare publice influenţează evoluţia


Relaţiile care apar în procesul constituirii si repartizării resurselor financiare publice

sunt prin natura lor relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia produsului intern brut. Din

această perspectivă, operatorii economici, entităţile economice în general sunt parte a unui mediu

de care sunt influenţate şi pe care pot să-l influenţeze. Diferitele componente ale acestui proces

de constituire a resurselor financiare publice, ponderea lor diferită ( cotele de prelevare

obligatorie), consecinţele utilizării lor, influenţează deciziile care se iau la nivelul operatorilor

economici. În acest sens, componenta fiscală îşi pune o amprentă semnificativă asupra activităţii

117

acestora. Implicatiile fiscale se manifestă, prin intermediul prelevărilor obligatorii de natura

impozitelor, al taxelor şi a diverselor contribuţii .

Venituri publice, venituri bugetare

Veniturile bugetare sunt venituri de natură publică, dar între ele şi veniturile publice nu se poate

pune semnul egalitătii. Veniturile publice au o sferă mai largă de cuprindere, incluzându-le pe

cele bugetare. Veniturile bugetare deţin o pondere majoră în structura veniturilor publice,

mărimea si structura lor influentează într-o măsură substantială mărimea si structura veniturilor

publice. De exemplu, veniturile bugetului de stat, reprezintă acea parte a veniturilor publice ale

statului folosite în scopul îndeplinirii obiectivelor şi programelor.

Veniturile publice, după dictionarul economic, reprezentă totalitatea mijloacelor banesti

pe care autoritatile publice le incasează de la intreprinderi si populatie, in virtutea suveranitatii

fiscale si prin relatii economice, avand ca destinatie acoperirea cheltuielilor publice.

Sursele de provenienţă a veniturilor publice pot fi:

- exploatarea patrimoniului statului, sau activitati economice desfasurate de agentii

economici cu capital de stat care produc bunuri sau furnizează servicii;

- prelevari financiar- fiscale cu caracter obligatoriu;

Categorii de resurse financiare publice

Analizate din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse

financiare publice sunt:

- prelevările fiscale cu caracter obligatoriu;

- resursele de trezorerie:

- resursele provenind din împrumuturi publice;

- creditele furnizori;

- finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire;

- finanţările europene nerambursabile;

Prelevările fiscale cu caracter obligatoriu, respetiv prelevările din impozite, taxe şi

diverse contribuţii, constituie cea mai mare parte a resurselor financiare publice, Volumul

acestora este însă limitat si de cele mai multe ori insuficient. Este bine cunoscut faptul că

încasările din impozite nu pot spori rapid. Măsurile luate de puterea executivă pentru creşterea

veniturilor fiscale se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, pe majorarea cotelor de

impunere sau pe instituirea unor noi impozite. Implementarea unor astfel de măsuri, care trebuie

să primească girul puterii legislative, nu se poate realiza pe termen scurt. Ca urmare se apelează

118

la alte categorii de resurse pentru a acoperi necesarul de resurse la un moment dat. Recurgerea la

alte surse de finanţare a cheltuielilor publice decît cele fiscale sunt determinate de maturitatea şi

gradul de predictibilitate al politicilor fiscal-bugetare promovate de puterea executivă.

Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al

bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate

la bugetele locale şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale.

Pentru asigurarea concordanţei între nivelul cheltuielilor şi cel al veniturilor se poate apela la

resurse de trezorerie. Acestea sunt împrumuturi acordate pe

termen scurt din veniturile trezoreriei52 sau contractate pe piaţa de capital, prin emisiunea si

vânzarea unor titluri de stat, certificate de trzorerie, bonuri de tezaur, etc. Resursele de trezorerie

au caracter temporar şi rambursabil, comportând un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor

de stat pe termen scurt, precum si de cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea din

circulaţie a înscrisurilor respective.

Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin

sistemul trezoreriei publice. Împrumuturile publice interne si externe reprezintă un mijloc

frecvent de procurare a resurselor financiare şi de acoperire a deficitului bugetar.

Emisiunea monetară fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar, este

posibilă, dar în acelaşi timp produce efecte negative. Pe de o parte, un nivel ridicat al inflatiei

antrenează o sporire a resurselor fiscale prn creşterea încasărilor din impozitele pe venit si din

impozitele indirecte, în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată şi accizelor.

Pe de altă parte, însă, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale statului,

îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situatia în care rata dobânzii la împrumuturile de

52 Prin O U G nr. 51 din 16.o6.2010 privind reglementarea unor măsuri pentru reducerea unor arierate din economie, motivat de volumul

mare al plăţilor restante pe care le au unităţile administrativ-teritoriale către operatorii economici care prestează servicii şi lucrări de interes public local,Ministerul Finanţelor Publice este abilitat să acorde împrumuturi unităţilor administrativ-teritoriale din veniturile obţinute din privatizare. Dobînda este de 6,25%, cu termen de rambursare de maximum 5 ani, cu o perioadă de graţie de un an, în limita sumei totale de 1.500.000 mii lei.

Sumele acordate cu titlu de împrumut vor avea un regim restrictiv de utilizare find utilizate exclusiv pentru:

a) stingerea obligaţiilor fiscale restante ale operatorilor economici furnizori de bunuri, servicii sau lucrări ai unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv ale operatorilor economici care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat;

b) stingerea obligaţiilor fiscale restante ale operatorilor economici care au de încasat sume restante de la operatorii economici care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat.

119

stat este sub nivelul creşterii anuale a preţurilor. Astfel de avantaje sunt, însă, contracarate de

gravele inconveniente pe care le presupune inflatia, pe plan economic si social.

Finanţări europene nerambursabile

România a beneficiat de finaţări europene prin fondurile de preaderare Phare, ISPA şi

SAPARD. Din poziţia de stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, România

participă la Politica de Coeziune, de Convegenţă, la Politica Agricolă Comună şi Politica

Comună de Pescuit promovată de Uniunea Europeană. Pentru susţinerea acestor politici, din

bugetul Uniunii Europene, în perioada de programare 2007-2013, este disponibilă o alocare

financiară de aprox. 30 miliarde euro.

Finanţări europene nerambursabile, prin Fondurile Structurale şi de Coeziune,

identificate ca instrumente financiare prin care Uniunea Europeană, finanţează proiecte care

vizează eliminarea disparităţilor economice si sociale intre regiuni, in scopul realizării coeziunii

economice si sociale.

120

Pentru România în perioada de programare sunt accesabile următoarele fonduri:

Fondul European de Dezvoltare Regională , prin care se finanţează dezvoltarea

economică durabilă la nivel regional si local prin mobilizarea capacităţilor locale şi

diversificarea structurilor economice.

Fondul Social European, înfiinţat cu scopul de a contribui la sporirea adaptabilitatii

forţei de muncă şi a intreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa fortei de muncă, prevenirea

somajului, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate si combaterea discriminãrii.

Fondul de Coeziune, prin care se finanţeazã proiecte în domeniul protecţiei mediului si

reţelelor de transport transeuropene, proiecte in domeniul dezvoltării durabile precum si proiecte

care vizează imbunătăţirea managementului traficului aerian şi rutier, modernizarea transportului

urban.

Obiectivele prioritare ale Fondurilor Structurale pentru perioada 2007-2013 sunt:

Convergenta, Competitivitate regionala si ocuparea fortei de munca si Cooperare teritoriala

europeană.

Valoarea Fondurilor Structurale si de Coeziune alocate Romaniei pentru perioada 2007 – 2013

este de 19,668 miliarde Euro din care 12,661 miliarde Euro reprezinta Fonduri Structurale in

cadrul obiectivului de Convergenta, 6,552 miliarde Euro sunt alocate prin Fondul de Coeziune si

0,455 miliarde Euro sunt alocate obiectivului Cooperare teritorială europeană.

Investiţiile din instrumentele structurale aferente Politicii de Coeziune, vor fi completate cu

fondurile Politicii Agricole Comune şi Politicii Comune de Pescuit a UE. Alocările pentru

Romania in perioada 2007-2013 din Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurala si

Fondul European pentru Pescuit, vor avea un buget de cca. 12 miliarde euro.

Influenţa fondurilor structurale asupra finanţelor publice îmbracă mai multe aspecte, care

privesc:

- finanţarea directă, nerambursabilă a unor cheltuieli publice pe domenii majore de intervenţie:

- finaţarea de la bugetul de stat a unor cheltuieli publice ce privesc: finanţări pe programe

naţionale de dezvoltare asumate;

- cofinanţări obligatorii de la buget pe programe;

- asigurarea contribuţiilor proprii ale instituţiilor publice pe programe.

Programarea financiară s-a realizat în cadrul Programului Naţional de Dezvoltare care

realizaează un tablou general al surselor de finanţare pentru dezvoltare. Alocarea ar trebui utilizate

in perioada 2007-2013 pentru creşterea gradului de convergenţă cu UE, avînd o valoare global

estimată de aproximativ 58,7 miliarde Euro. Programarea financiara globala a PND 2007-2013 pe cele

6 priorităţi nationale de dezvoltare ale PND este redată mai jos:

121

-mil. Euro-

Prioritati PND 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total

P1 Competitivitate 651,48 620,72 793,14 882,76 842,95 761,25 682,12 5.234,43

P2. Infrastructurea de

transport

2.094,99 2.517,48 2.465,25 2.071,29 1.819,84 1.832,20 1.853,75 14.654,79

P3. Mediu 753,18 898,70 1.099,11 1.160,45 1.069,54 810,78 806,23 6.597,98

P4. Resurse umane 711,65 912,51 1.297,08 1.317,59 1.313,22 1.115,85 940,72 7.608,60

P5. Dezvoltare rurala 1.585,56 1.757,72 2.200,96 2.335,49 2.395,08 2.445,15 2.517,37 15.237,32

P6. Dezvoltare regional! 1.294,79 1.280,99 1.397,96 1.336,37 1.342,35 1.344,55 1.342,97 9.339,98

Total 7.091,65 7.988,12 9.253,50 9.103,95 8.782,98 8.309,78 8.143,16 58.673,10

Sursa: MFP (PND2007-2013)

Structura pe surse de finantare a PND 2007-2013 se prezintă după cum urmează:

- Fonduri comunitare - 43%. Repartizarea definitivă a acestora pe cele sase prioritati de dezvoltare

nu a fost decisă prin PND, ci in urma negocierilor cu Comisia Europeana in cursul anului 2006.

- Surse publice nationale,centrale si locale, inclusiv credite de la instituţii financiare internaţionale.

- Surse private 9% , cofinantari private aferente fondurilor comunitare.

Factorii care influenţează nivelul resurselor financiare publice

Evolutia nivelului resurselor financiare publice este determinată de o multitudine de

factori după cum urmează :

Factorii economici, care influenţează evolutia produsului intern brut, sporirea sau

reducerea veniturilor bugetare, ca urmare a creşterii sau descreşterii veniturilor impozabile sau

taxabile.

Factorii monetari sunt reprezentati de credit, dobândă si masa monetară, iar influenta

acestora se transmite prin preturi. În conditiile creşterii generalizate a preţurilor, ca efect al

accentuării fenomenelor inflationiste, se înregistrează si creşterea nominală a profiturilor,

salariilor si a altor venituri impozabile, care se traduce printr-o sporire a veniturilor bugetare

realizate prin perceperea impozitelor directe aferente.

Factorii sociali se manifestă în strânsă legătură cu accentuarea rolului statului în

această directie, prin renunţarea la colectarea unui volum însemnat de resurse pentru satisfacerea

nevoilor cetătenilor în ce priveşte învătământul si educaţia, întreţinerea sau refacerea sănătăţii,

protecţia si securitatea socială prin recurgerea la pârghii fiscale (cote reduse de TVA, facilităţi

angajare şomeri, acordare burse profesionale, etc.)

Factorii demografici îşi manifestă influenţa prin sporirea numărului de contribuabili ca

rezultat al creşterii numerice a populatiei ocupate.

122

Factorii politici de natură fiscală au o influentă deosebită şi apar ca rezultat al deciziilor

macroeconomice care vizează dezvoltarea activitătilor economice în anumite ramuri sau regiuni,

concretizate în creşterea veniturilor personale şi bugetare, în modul de organizare a sistemului

asigurărilor sociale de stat, în ajustarea presiunii fiscale prin renunţarea sau instituirea de noi

impozite si taxe, etc.

Factorii militari îşi fac simţită influenţa lor prin consumul de resurse financiare publice

în situaţii deosebite. Situatiile de conflicte armat, participarea la acţiuni militare în exterior

determină o nevoie suplimentară de resurse bugetare, influenţează susţinerea activităţilor

economice din industri de profil, necesită instituirea unor impozite noi pentru susţinerea

campaniilor militare sau pentru impozitarea veniturilor suplimentare obtinute în timpul sau ca

urmare a războiului.

Factorii de natură financiară reprezintă sinteza influenţelor tuturor celorlalţi factori,

care se concretizează în nivelul veniturilor bugetare mobilizate pentru acoperirea cheltuielilor

publice. În cazul apariţiei deficitului bugetar, în vederea acoperirii sale, statul caută solutii

vizând creşterea volumului resurselor bugetare.

Existenta unei multitudini de factori de influenţă a condus la aparitia unor noi tipuri de resurse

publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare.

4.2 Funcţiile sistemului fiscal

Sistemul fiscal este ansamblul impozitelor şi taxelor instituite şi percepute de la

contribuabili într-un areal determinat în limitele unui cadru legislativ aprobat de forurile

competente.

Funcţiile sistemul fiscal sunt următoarele:

- Finanţarea cheltuielilor publice, urmărindu-se obiectivul de randament bugetar. Nivelul

prelevărilor obligatorii este determinat de mărimea cheltuielilor publice. Se pot distinge, din

acest punct de vedere, sisteme fiscale liberale (în care sarcina fiscală suportată de contribuabili

este mai redusă şi implicit, interventia statului prin cheltuielile publice este mai redusă) şi

sisteme fiscale interventioniste, în care statul îşi propune să finanteze mai multe activităti şi are

nevoie de resurse mai mari, mobilizate îndeosebi prin impozite si taxe (dar si prin împrumuturi

sau alte resurse nefiscale).

- Redistribuirea veniturilor conform principiului echitătii , care poate fi interpretată în

sensul că impozitele trebuie repartizate cât mai echitabil între contribuabili urmărindu-se şi rolul

acestora de a corecta repartiţia veniturilor primare.

123

- Stabilizarea activităţilor economice sau corectarea dezechilibrelor în scopuri de eficientă

economică. Impozitul este un instrument de politică economică si poate juca un rol în sensul

stimulării, descurajării sau stabilizării unor comportamente ale operatorilor economici.

În ansamblul măsurilor de aşezare şi percepere a impozitelor (asieta53), pentru

asigurarea eficienţei sistemului fiscal este importantă creerea şi optimizarea unui mecanism

fiscal constituit dintr-un set de instrumente, metode şi tehnici folosite pentru realizarea

funcţiilor sistemului fiscal, în condiţiile respectării principiilor fiscale.

Instituirea impozitelor şi taxelor este justificată de existenţa cheltuielilor publice iar

necesitatea şi obligativitatea prelevării lor la buget este înscrisă în legea fundamentală a

României54, care prevede că :

Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice, iar stemul

legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

4.3 Structura resurselor financiare publice

Analizate prin prisma bugetului general consolidat, resursele financiare publice includ:

- resursele financiare ale bugetului de stat;

- resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;

- resursele financiare cu destinatie specială;

- resursele financiare ale bugetelor unitătilor administrativsteritoriale, cum sunt:

impozitele, taxele si veniturile nefiscale cu caracter local, cotele si sumele defalcate din unele

venituri ale bugetului de stat, cotele aditionale la unele venituri ale bugetului de stat si

transferurile cu destinatie specială de la bugetul de stat, la care se adaugă diverse venituri proprii

ale bugetelor locale, inclusiv venituri din capital.

În funcţie de ritmicitatea încasării la buget, resursele financiare publice formează două

categorii de resurse: resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare, incidentale sau

întâmplătoare.

Resursele ordinare sunt acele resurse la care statul apelează în mod obişnuit, în

conditii considerate normale, care se încasează la buget cu o anumită regularitate, la termene

stabilite prin legislaţia specifică. În această categorie se include: veniturile fiscale, contributiile

pentru asigurările sociale de stat, contributiile ce alimentează fondurile speciale si veniturile

nefiscale.

53 Sistemul de aşezare a impozitelor in funcţie de fiecare subiect impozabil, de materia impozabilă şi de impozitul datorat bugetului general consolidat.54 Constituţia României art. 56

124

Resursele extraordinare sunt instituite în anumite situaţii deosebite, când veniturile

ordinare sunt insuficiente în raport cu necesitătile de mijloace băneşti ale autoritătilor publice.

Astfel de venituri se mobilizează de către stat pentru înfăptuirea unor obiective considerate a fi

exceptionale. Ele vizează constituirea de fonduri speciale destinate finantării activitătilor

consacrate ieşirii din criză, acoperirii unor dificultăti de mare amploare ca efect al calamitătilor

naturale, acoperirii deficitelor bugetare ş.a.

Veniturile de acest gen se procură pe calea creditului public, adică pe seama angajării

împrumuturilor de stat din ţară sau din străinătate, a certificatelor de trezorerie si a altor forme

ale titlurilor de stat, Veniturile extraordinare pot fi procurate si pe căi monetare, prin recurgerea

la angajarea de împrumuturi de la Banca Natională (sau Centrală) sau prin acoperirea deficitelor

prin emisiunea monetară fără acoperire, ceea ce duce la inflatie.

În structura veniturilor extraordinare se mai includ: ajutoarele si alte transferuri primite din

străinătate, sumele rezultate din lichidarea participatiilor de capital ale statului în străinătate,

precum si sumele provenite din vânzarea unora din bunurile statului aflate în afara granitelor

tării.

În funcţie de provenientă, resursele financiare publice se grupează în resurse interne si

resurse externe.

În ansamblul resurselor financiare ale unui stat, resursele externe sunt, în principal,

împrumuturi de stat externe contractate la institutii financiare internationale, la guvernele altor

tări, la bănci cu sediul în alte state, la orice detinători străini de capitaluri băneşti. La acestea se

adaugă diferitele transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile de la

organisme internationale sau din partea altor state.

Toate celelalte resurse, de tipul impozitelor, taxelor, contributiilor, veniturilor nefiscale,

împrumuturilor contractate la persoane fizice si juridice din propria tară, altor venituri

exceptionale, sunt considerate a fi resurse de provenientă internă.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate

cu structura sistemului bugetar.

Principalele categorii de resurse publice sunt:

I. Resursele bugetului de stat

Venituri curente

Venituri fiscale:

- impozite directe

- impozite indirecte

Venituri nefiscale

Venituri din capital

125

II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat

Venituri fiscale

Contributia pentru asigurările sociale

Alte contributii

Venituri nefiscale

III. Resursele bugetelor locale

Venituri proprii (fiscale si nefiscale)

Cote si sume defalcat din venituri ale bugetului de stat

Cote aditionale la unele venituri ale bugetului de stat si ale bugetelor locale

Transferuri cu destinatie specială de la bugetul de stat

IV. Resursele bugetelor fondurilor speciale

Fondurile speciale se formează pe baza unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi taxelor cu

destinatie specială (contributia pentru pensia suplimentară, contributia la fondul pentru plata

ajutorului de şomaj, taxa pentru reabilitare infrastructurii rutiere, fondul pentru mediu, etc.)

precum si din venituri nefiscale stabilita în raport de destinatia fiecărui fond (venituri din

aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea

angajatilor).

Fondurile speciale au destinaţie (alocare) specială şi răspund unor nevoi temporare, specifice

fiecărui program de guvernare, şi, de aceea, ele diferă ca număr si destinatie, de la o perioadă la

alta.

4.4 Impozitele – definire şi caracteristici

Impozitele pot fi definite în mai multe moduri, în funcţie de unghiul din care sunt

abordate. O definiţie clasică, în care se pune accentul pe scopul principal al impozitului, de a

asigura resursele necesare acoperirii cheltuielilor publice, defineşte impozitul ca fiind,

“procedeul de repartizare a cheltuielilor bugetare între indivizi, în funcţie de facultăţile lor

contributive”.

Într-o altă abordare, impozitul este definit ca vărsămînt obligatoriu, efectuat fără

contraprestaţie, în favoarea administratiei publice, de către persoanele fizice si juridice,

pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă.

O definiţie mai complexă a impozitelor aparţine profesorului C. Tulai în opinia căruia,

“impozitele reprezintă în zilele noastre, obligaţii pecuniare, pretinse în temeiul legii de 126

către autoritatea publică de la persoanele fizice şi juridice, în raport cu capacitatea

contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi fără contraprestaţie

imediată şi folosită de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice şi ca

instrument de armonizare a interesului public cu interesele individuale ale oamenilor”.55

Caracteristicile impozitelor

Oricare ar fi definiţia impozitului, din ea trebuie să se desprindă următoarele

caracteristici principale ale impozitelor:

- Randamentul impozitelor56, prin raportarea la cheltuielile publice care trebuie

suportate de contribuabili pentru administrarea acestora. Analiza raportului cauză şi efect al

impozitului ;

- Caracterul obligatoriu şi de constrângere, prin faptul că impozitele rezultă din

decizia puterii publice şi au scopul de a asigura resursele financiare necesare pentru acoperirea

cheltuielile publice;

- Act de justiţie fiscală, de egalitate în faţa impozitului, în măsura în care repartizarea

cheltuielilor publice este subordonată facultătilor contributive ale persoanelor fizice si juridice;

- Caracterul legal, colectarea resurselor financiare publice pentru finanţarea

cheltuielilor publice se face numai pe baza unui act normativ aprobat de un for legislativ

competent.

4.5 Elementele impozitelor

Pentru ca prin impozite să poată fi realizate obiectivele financiare, economice si sociale

urmărite de către stat la instituirea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute si

respectate atât de instituţiile fiscale cu atribuţii de stabilire şi colectare, cât si de contribuabili.

Drept urmare, în legislaţia specifică prin care se instituie impozite se precizează persoanele în

sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea impozitului, termenele

de plată, sanctiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-si onorează obligaţiile

fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii

legale.

55 C.Tulai,H.Tulai-Probleme actuale ale fiscalitatăţii în Finanţele şi controlul financiar în actualitate, Târgu Mureş, 199856

De exemplu, costurile de administrare ale instituirii impozitului pe avere, vehiculat la un moment dat , sunt foarte mari comparativ cu beneficiile si nu justifica introducerea acestuia. Multe state din Europa care aveau această formă de impozitare au renunţat la ea, din cauza costurilor ridicate pe care le implica. Mai mult, in Germania acest impozit a fost declarat neconstitutional, fiind considerat o forma de expropiere.

127

Elementele impozitului sunt: subiectul, plătitorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, cota

impozitului, asieta, termenele de plată, înlesnirile acordate, sanctiunile.

Subiectul impozabil este persoana obligată direct potrivit legii, să suporte plata unui

impozit sau a unei taxe. Subiectul impozabil poate fi o persoană fizică sau juridică care posedă

bunuri, realizează venituri sau face cheltuieli pentru care legea prevede obligatia plătii unor

impozite si taxe. În mod curent, subiectul impozabil se mai numeşte şi contribuabil.

Plătitorul de impozit este persoana obligată conform legii să efectueze calculul si plata

obligatiei fată de buget. De cele mai multe ori, plătitorul este însuşi subiectul impozabil, dar sunt

şi cazuri în care plătitorul nu este şi subiect (impozitul pe salarii, impozitul pe dividende).

Baza impozabilă desemnează suma sau identifică obiectul impozabil asupra căreia se

aplică o cotă de impozitare pentru a se determina cuantumul impozitului datorat.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În

cazul impozitului pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la

impozitele pe avere, de regulă impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii

respective si numai arareori acesta diminuează substanta averii propriu-zise.

Cota de impunere se exprimă într-o sumă fixă sau un procent care se aplică asupra

bazei impozabile si cu ajutorul căreia se determină impozitul datorat.

Termenul de plată reprezintă perioada de timp în care se poate plăti impozitul, fiind

prevăzut de lege.

Înlesnirile acordate la plată apar sub forma scutirilor, amânărilor, eşalonărilor,

reducerilor.

Sancţiunile apar atunci când nu se respectă termenele legale de plată a impozitelor sau

atunci când obligaţia de plată este determinată incorect.

4.6 Clasificarea impozitelor

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite fiscale şi parafiscale care se

deosebesc prin forma şi prin conţinutul lor.

A.După trăsăturile de fond si de formă, impozitele pot fi grupate în impozite

directe si indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor

persoane fizice sau juridice, în functie de veniturile sau bunurile impozabile ale acestora, pe baza

cotelor de impozit prevăzute de lege, subiectul şi plătitorul impozitului fiind acelaşi.

Impozitele directe pot fi grupate în: impozite reale si impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădiri 128

civile sau industriale,mijloace de transport, bunuri comercializabile, etc. ) făcându-se abstracţie

de situaţia personală a subiectului impozabil. Se mai numesc şi impozite obiective sau pe produs,

iar în această categorie se include impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităti

industriale, comerciale şi pe profesii liberale.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu

situatia personală a subiectului impozabil, motiv pentru care sunt cunoscute sub denumirea de

impozite subiective. Din această categorie fac parte: impozitele pe veniturile persoanelor fizice,

impozitele pe veniturile societătilor de capital, impozitele pe avere, impozitele pe circulatia

mărfurilor sau a averii, impozitele pe sporul de avere.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri si al prestării unor

servicii, al importului ori exportului, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv

cheltuirea unor venituri. După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:

taxe de consumatie, venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi de

înregistrare.

B. Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în

impozite pe venit, impozite pe bunuri (impozabile) si impozite pe consum.

C. În funcţie de scopul urmărit de stat la instituirea lor, impozitele pot fi financiare

sau de ordine.

Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii

cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt impozitele pe venit, taxele de consumaţie, etc.

Impozitele de ordine sunt instituite mai ales pentru limitarea efectelor unei anumite

actiuni sau în vederea atingerii unui tel ce nu are caracter fiscal.

D. După frecventa perceperii lor, deosebim impozite permanente ce se încasează

periodic (de regulă trimestrial şi în unele cazuri anual) si impozite incidentale care se instituie si

se încasează cu caracter întîmplător în situaţii speciale.

E. Din punct de vedere al institutiilor care le administrează, distingem: impozite

federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federatiei si impozite

locale în statele cu structură federală; impozite ale administratiei centrale de stat si impozite ale

administratiei locale în statele de tip unitar.

4.7 Principii fiscale, obligaţii şi creanţe fiscale

Precizarea funcţiilor sistemului fiscal şi a caracteriticilor impozitelor permite punerea în

evidenţă a principiilor fiscale care trebuie să se manifeste în acest domeniu. În funcţie de

129

respectarea cărora se pot aprecia eficienţa, randamentul şi echitatea sistemului fiscal.

Principiul randamentului

Impozitul este apreciat în functie de randamentul său bugetar. Obiectivul propus este

maximizarea veniturilor bugetare din impozitul instituit pentru un cost dat sau diminuarea

costurilor de administrare raportate la un randament dat.

Principiul simplităţii (al lipsei de arbitrariu).

Impozitul trebuie să fie uşor de administrat, să se bazeze pe prevederi clare, uşor de înteles atît

de către contribuabili cît şi de aparatul de control fiscal. El trebuie să fie calculat, declarat şi

prelevat potrivit unor reguli simple, care să nu dea naştere la niciun arbitrariu.

Principiul flexibilitătii.

Impozitul flexibil se adaptează rapid la necesitătile politicii conjuncturale. În acest context,

flexibilitatea poate fi apreciată ca sensibilitatea bazei de impozitare la evolutia activitătii

economice.

Principiul stabilitătii . Prin acesta se consacră regula potrivit căreia “un impozit bun este un

impozit vechi”. Modificările frecvente ale legislatiei fiscale sunt sursă de ineficacitate şi, în plus,

un impozit vechi este acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acest principiu este aparent

contradictoriu cu cel precedent, este de dorit stabilitatea impozitului pentru ai asigura pe

contribuabili împotriva arbitrariului şi pentru a le menţine încrederea în sistemul fiscal.

Stabilitatea impozitelor permite operatorilor economici să ia decizii în condiţiile unei cât mai

mari certitudini şi cu o predictibilitate cît mai mare asupra evoluţiei obligaţiilor bugetare în

perioada următoare.

Principiul echivalentei. Obligaţia fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie corelată cu

avantajele pe care aceştia le vor avea prin accesul la bunurile si serviciile publice oferite de stat.

Dacă acceptăm existenţa unei echivalenţe între impozitele plătite şi bunurile şi serviciile publice

de care beneficiază contribuabilii, atunci impozitele ar putea fi interpretate din punct de vedere

strict contabil, o cheltuială. Aceasta ar fi o eroare în condiţiile în care pentru analiză trebuie luate

în considerare şi principiile bugetare.

Dacă, dimpotrivă, nu acceptăm decât într-o mică măsură teoria echivalentei sau dacă suntem în

situatia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea bunurilor si

serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezintă mai degrabă o participare la profit a

statului si mai putin o cheltuială.

Principiul neutralitătii. Impozitul trebuie să contribuie la o mai bună administrare în economie,

să incite la o gestionare mai bună a activităţilor de către contribuabili. Impozitele trbuie să se

stabilească după reguli unitare pentru toti, fără discriminări directe sau indirecte.

Principiul echităţii, presupune ca contributia fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice

130

trebuie să se facă în functie de capacitatea sa contributivă. O problemă o reprezintă cuantificarea

corectă a capacităţii contributive care poate fi influenţată de considerente politice, economice,

sociale, morale sau filosofice.

Principiul legalităţii. Impozitele se instituie pe bază de reglementări legale. Acest principiu

trebuie corelat cu stabilitatea, cu simplicitatea si lipsa de arbitrariu astfel încât contribuabilul să

fie întotdeauna sigur că găseşte în normele legale toate elementele de care are nevoie pentru a

determina corect obligatiile de plată faţă de buget.

Impozitele şi mediul de afaceri

În relaţie cu mediul de afaceri care este principalul furnizor de resurse financiare publice,

politicile şi mecanismele fiscale promovate şi aplicate trebuie să urmărească:

tratamentul nediferenţiat al operatorilor economici, indiferent de forma de proprietate;

stimularea activităţilor economice prin acordare unor facilităţi (înlesniri) fiscale bine

fundamentate care se justifică raportat la anumiţi factori conjucturali;

evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze de impozitare;

încercarea de diminuare a sarcinii (poverii) fiscale ;

stabilirea unei sarcini fiscale “reale”, prin actualizarea la inflatie a elementelor luate în

calculul profitului impozabil;

descurajarea unor activităţi sau consumuri;

aducerea la un nivel cât mai scăzut a evaziunii fiscale.

Evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze de impozitare este o

preocupare care se manifestă şi la nivel international iar rezolvarea ei este dată de încheierea de

convenţii de evitare a dublei impuneri.

În efortul de modernizare a sistemului fiscal, a reconstrucţiei acestuia după evenimentele din

decembrie 1989, trebuie remacate demersurile făcute pentru evitarea impunerilor în cascadă.

Impozitul pe circulatia mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată care are specific

faptul că, din punct de vedere al impozitării veniturilor operatorilor economici este afectată

numai valoarea nou creată de aceştia.

De asemenea, reglementările fiscale au urmărit evitarea impunerii multiple a profitului,

stabilindu-se că dividendele încasate de la persoane juridice române nu se supun impozitului pe

profit la unitatea care le încasează, deoarece ele se plătesc din profitul net, adică un profit care a

suportat deja impozitul pe profit şi impozitul pe dividende.

Obligaţia fiscală şi creanţa fiscală

Normele de drept aplicabile in sistemul fiscal românesc, obligă operatorii economici,

entităţile economice în general, să plătească impozite, taxe si alte contribuţii. Destinaţia acestor

131

prelevări obligatorii poate fi: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale sau

bugetele fondurilor speciale.

Obligatia fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti la buget, impozitele, taxele si alte

prelevări fiscale reglementate prin lege.

Obligatia fiscală este legală deoarece are la bază acte normative prin care sunt instituite impozite

si taxe.

Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe, prin instituţii create

special cu atribuţii în domeniul fiscal, impozite, taxe, fiscale şi parafiscale, contribuţii si alte

venituri în contul bugetului statului sau în fonduri bugetare speciale.

În raport cu cele două concepte, obligaţie şi creanţă fiscală se analizează cel de stingere

a obligaţiei fiscale care are loc în momentul în care relatia juridică nu mai există, iar dreptul de

creanţă al statului asupra contribuabilului încetează prin diverse modalităţi.

Modalităţile de stingere a obligatiei fiscale se referă la: plată directă (prin numerar,

virament), compensarea (din plătile exigibile la o anumită scadentă sunt deduse sumele plătite în

plus la buget, la scadentele anterioare), scăderea (în caz de insolvabilitate), anularea (amnistie

fiscală, anulare totală sau partială), prescriptia, darea în plată, executarea silită.

Lista obligaţiilor bugetare, pe seama cărora se realizează veniturile bugetului general

consolidat cuprinde: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe dividende, impozitul

pe profitul obtinut din activităti comerciale ilicite, taxa pe valoarea adăugată, accizele si

impozitul pe titeiul si gazele din productia internă, taxa pe jocurile de noroc, taxe vamale, taxe

pentru eliberări de licenţe si autorizaţii de funcţionare, taxa pe activitatea de exploatare a

resurselor minerale, taxa asupra tranzacţiilor cu valori mobiliare, taxa pentru folosirea

terenurilor proprietate de stat, impozit pe clădiri si impozit pe terenuri, taxa asupra mijloacelor

de transport, impozitul pe venitul agricol, taxe de timbru, contributia unitătii la asigurările

sociale, contributia unitătii si a personalului la fondul pentru ajutor de şomaj, contributia

personalului pentru pensia suplimentară, contributia unitătii si a personalului la fondul pentru

asigurări de sănătate, taxa pentru fondul special al drumurilor publice, contributia la fondul

special pentru sănătate, contributia la fondul special pentru modernizarea punctelor de trecere a

frontierei precum si a celorlalte unităti vamale, contributia la fondul special de risc şi accident

pentru protectia persoanele handicapate, contributia la fondul special pentru dezvoltarea

sistemului energetic, contributia la fondul special pentru protejarea asiguratilor, contributia la

fondul special pentru pensii si asigurări sociale ale agricultorilor, contributia la fondul cultural

national, contributia la fondul pentru modernizarea turismului, contributia la fondul special al

aviatiei civile, contributia la fondul cinematografic national, etc..

Societatea nu poate exista fără un sistem fiscal adecvat. Eficienţa sistemului fiscal

132

asigură eficienţa statului. La rândul său, contribuabilul de regulă onest şi cu spirit civic vede în

impozit un rău necesar si consimte la plata acestuia. Atunci când impozitele depăşesc însă

limitele suportabilităţii, când inhibă initiativa sau când incită la revolte sau greve fiscale, suntem

în situatia în care contribuabilii resimt presiunea fiscală care-i apasă, influenţînd comportamentul

fiscal al acestora.

4.8 Tehnicii de colectare a creanţelor fiscale

În România s-a creat cadrul juridic necesar pentru recurgerea la proceduri de colectare a

creanţelor fiscale, de la stabilirea titlului de creanţă la modalităţi de stingere a creanţelor pentru

contribuabilii care nu-şi achită prin conformare voluntară obligaţiile bugetare.

Legislaţia aplicată pînă în anul 198957 a fost abrogată, noua legislaţie specifică58 fiind aprobat în

anul 2003. Prin noua abordare s-a urmărit ca aparatul fiscal să dispună de reguli adaptate la

economia de piaţă pentru colectarea prin executare silită a obligaţiiolr bugetare neachitate prin

conformare voluntară.

Colectarea obligaţiilor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă sau al unui titlu executoriu,

după caz.59

Titlul de creanţă este actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează obligaţia de

plată.

Asemenea titluri pot fi:

decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;

declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care

acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit

legii;

decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele

fiscale accesorii (dobânzi şi penalităţi de întârziere);

declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă pentru statele din afara UE;

documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală, inclusiv

accesorii, potrivit legii;

procesul verbal de contravenţie, pentru obligaţiile privind plata amenzilor

contravenţionale;

57 Decretul nr.221/1960(abrogat de art.116 din OTA.11/1996)cu privire la executarea silita impotriva persoanelor fizice a platii impozitelor si a taxelor neachitate in termen si a creantelor banesti ale organizatiilor socialiste, precum si cu privire la executarea confiscarii*)publicat în B. Of. Nr.. 10/ 1 iulie 1960 58 O. G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.59 Idem ar. 110

133

ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori

un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al

altor creanţe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească.

Termene de plată şi ordinea stingerii obligaţiilor fiscale

Stingerea creanţelor fiscale se poate efectua în llimita unor termene stabilite de lege prin

plată, compensare, restituire şi prin executare silită.60

Termenele de plată

Creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor specifice pe tipuri de impozite,

reglementate de Codul Fiscal sau de alte legii.

Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite

potrivit legii, termenul de plata se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora, astfel:

- dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la

data de 5 a lunii următoare;

- dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la

data de 20 a lunii următoare.

Pentru obligaţii fiscale eşalonate sau amânate la plată, precum şi pentru accesoriile acestora

termenele de plată se stabilesc prin documentele prin care se acordă înlesnirile respective.

Ordinea stingerii creanţelor fiscale.61

Dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume

reprezentând creanţele fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile,

atunci se sting datoriile acelui tip de creanţă fiscală principală pe care îl stabileşte contribuabilul.

În cadrul tipului de impozit, taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţa fiscală stabilit

de contribuabil, plata se efectuează în următoarea ordine:

- sume datorate în contul ratelor din graficele de plată a obligaţiilor fiscale, pentru care s-au

aprobat eşalonări şi/sau amânării la plată, precum şi dobânzile datorate pe perioada eşalonării

şi/sau amânării la plată şi calculate conform legii;

- obligaţii fiscale principale cu termene de plată în anul curent, precum şi accesoriile acestora, în

ordinea vechimii;

- obligaţii fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea

vechimii, până la stingerea integrală a acestora;

- obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.

60 Cap.II din O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala republicata61 Art. 115 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala republicata

134

Orice plată făcută după comunicarea somaţiei în cadrul executării silite va stinge, mai întâi,

obligaţia fiscală stabilită în titlul executoriu.

A.Stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare sau restituire

Stingerea obligaţiilor prin plată

Plata obligaţiilor fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi al altor

instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.

Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă,

contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv dobânzi şi penalităţi de

întârziere.

În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:

- în cazul plăţilor în numerar, dată înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau

persoanele abilitate de organul fiscal;

- în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul poştal;

- în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, dată la care băncile debitează contul

plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin stampilă şi semnătura

autorizată a acestora;

- pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile, data înregistrării

documentului sau a actului pentru care s-au depus şi anulat timbrele datorate potrivit legii.

În documentul de plată plătitorul menţionează în mod obligatoriu actul prin care s-a instituit

obligaţia de plată, numărul şi data acestuia, cuantumul obligaţiei de plată, precum şi organul care

l-a întocmit.

Stingerea obligaţiilor prin compensare

Prin compensare se sting creanţele fiscale ale statului cu creanţele debitorului reprezentând sume

de restituit.

Compensarea se face de instituţia fiscală din oficiu sau la cererea debitorului înainte de

restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia.

Compensarea creanţelor debitorului se va efectua cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca

din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete în următoarea ordine:

a) bugetul de stat;

b) fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;

c) bugetul asigurărilor sociale de stat;

d) bugetul naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

135

e) bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Stingerea obligaţiilor fiscale prin restituire

Contribuabilii pot cere stingerea raporturilor de drept generate de existenţa unei creanţe

fiscale prin restituire în cazul în care obligaţiile au fost plătite fără existenţa unui titlu de creanţă,

în plus faţă de obligaţia fiscală evidenţiată sau ca urmare a unei erori de calcul sau a aplicării

eronate a prevederilor legale. Pot fi restituite şi sumele de rambursat de la bugetul de stat, cele a

căror drept de restituire este stabilit prin hotărîre a unei institţii judiciare competente, cele rămase

după efectuarea distribuirii în cazul bunurilor vândute la licitaţie sau cele rezultate din

valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii

judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite;

Dacă debitorul înregistrează obligaţii fiscale restante, sumele solicitate pot fi restituite numai

după efectuarea compensării. În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare

decât suma reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea

până la concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultă restituindu-se debitorului.

B.Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită

Condiţii necesare începerii executării silite

Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei de plată.62 Dacă în termen de 15

zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de executare silită.

Somaţia63 este însoţită de un exemplar din titlul executoriu, întocmit pentru fiecare tip de creanţă

fiscală reprezentând impozite, taxe, contribuţii, alte venituri bugetare, precum şi accesoriile

acestora.

În cazul în care există debitori care răspund solidar pentru aceeaşi creanţă fiscală, organul de

executare competent emite un singur titlu executoriu, făcând menţiuni despre numele şi

prenumele sau denumirea tuturor debitorilor.

Atunci când este cazul, împreuna cu titlurile executorii se vor transmite şi copii certificate de pe

procesele-verbale de ducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii.

62 Art. 145 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală republicată

63 Somaţia cuprinde ca elemente principale următoarele:denumirea organului emitent;data la care a fost emisă şi data la care îşi produce efectele; date de identificare a contribuabilului;numele şi prenumele persoanelor împuternicite ale organului fiscal;termen de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune acesta;numărul dosarului de executare;suma pentru care sa început executarea silită;termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută în titlul executoriu;indicarea consecinţelor nerespectării acestuia.

136

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietatea a debitorului,

urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru

realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare.

Bunurile supuse unui regim special de circulaţie por fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor

prevăzute de lege.

Executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzute

de lege.

Executarea silită se suspendă64:

a) dacă a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;

b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;

c) în cazul în care debitorul, după primirea procesului verbal de sechestru, solicită organul de

executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata creanţelor fiscale să se

facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni;

d) în alte cazuri prevăzute de lege.

Executarea silită se întrerupe:

a) la data declarării stării de insolvabilitate a debitorului;

b) în alte cazuri prevăzute de lege.

Executarea silită încetează dacă:

a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată

accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;

b) a fost desfiinţat titlul executoriu;

c) în alte cazuri prevăzute de lege.

1. Executareă silită prin poprire

Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume reprezentând veniturile şi disponibilităţi

băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau

datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau

deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.65

În cazul sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt

autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de

cont, la cursul de schimb afişat de acestea pentru ziua respectiva.

64 Art. 148 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată65 Art. 149 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată

137

Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoana fizică, realizarea ca angajat,

pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse

urmării numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de

către organul de executare printr-o adresa care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu

dovada de primire, terţul poprit, împreună cu o copie certificată de titlul executoriu. Totodată va

fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi.

Poprirea nu este supusă validării şi se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de

înfiinţare de către terţul poprit.

După înfiinţarea popririi terţul poprit este obligat:

să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal,

suma reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare;

să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre acestea

organul de executare;

Adresa de înfiinţare a popririi va cuprinde: denumirea şi sediul organului de executare; numărul

şi data emiterii; denumirea şi sediul sau numele, prenumele şi domiciliul terţului poprit; temeiul

legal al executării silite prin poprire; datele de identificare a debitorului; numărul şi data titlului

executoriu, precum şi organul emitent; natura creanţei fiscale; cuantumul creanţei fiscale pentru

care s-a înfiinţat poprirea, când acesta este mai mic decât cel evidenţiat în titlul executoriu, ca

urmare a stingerii parţiale a debitului; contul în care urmează a se vira suma reţinută; semnătura

şi ştampila instituţiei de executare.

2. Executarea silită a bunurilor mobile

Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de

lege.66

În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi

muncii debitorului, precum şi familiei sale:

a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea

profesională, precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter

permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele,

îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;

b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale,

precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

66 Art. 151 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată

138

c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă

debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;

d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea

hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;

e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor

bolnave;

f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.

Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate

de la executare silită.

Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, chiar dacă

acestea se afla la un terţ. Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar

putea acoperi decât cheltuielile executării silite.

Executarea silită a bunurilor mobile are la bază procesul verbal de sechestru, care cuprinde:

a) denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a făcut

sechestrul;

b) numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi

al delegaţiei;

c) numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi

titlul executoriu în baza căruia se face executarea silită;

e) sumele datorate pentru a căror executare silită se aplica sechestrul, inclusiv cele

reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul

normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;

f) numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale

persoanei majore ce locuieşte împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele,

prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului,

precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane;

g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia,

după aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea şi individualizarea acestora,

menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum şi dacă

s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul

unde se află, sau de administrare ori conservare a acestora, după caz;

h) menţiunea ca evaluarea se va face înaintea începerii producerii de valorificare, în

cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de

specialitate;

139

i) menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj,

ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile

sechestrate;

j) numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de

depozitare a acestora, după caz;

k) eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;

l) menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-

verbal de sechestru, debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale se va trece la valorificarea bunurilor

sechestrate;

m) semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care

au fost de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să

semneze, executorul fiscal va menţiona această împrejurare.

În vederea valorificării organul de executare este obligat să verifice dacă bunurile sechestrate se

găsesc la locul menţionat în procesul-verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite

sau degradate.

În cazul în care executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit

fapte care pot constitui infracţiuni va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru şi vor

înştiinţa instituţiile de urmărire penală.

Executarea silită a bunurilor imobile

Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului.67

În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de

debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru iar sechestrul

constituie ipotecă legală.

Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita

biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului-

verbal de sechestru.

La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare poate numi un

administrator-sechestru, dacă această măsura este necesară pentru administrarea imobilului

urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv

pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv.

Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi

67Art. 154 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala republicata

140

Creanţele fiscale urmărite de organele de executare pot fi scăzute din evidenţa acestora în cazul

în care debitorul respectiv se găseşte în stare de insolvabilitate68, conform art.176 din O.G.

92/2003 privind codul de procedura fiscala republicata.

Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:69

a) când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;

b) când după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului rămân debite neachitate;

c) când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;

d) când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut şi la acestea ori în alte locuri,

unde există indicii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;

e) când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate

obligaţii fiscale.

Pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate, conducătorul

organului de executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o

evidenţă separată.

În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile după

declararea stării de insolvabilitate, organele de executare vor lua măsurile necesare de redebitare

a sumelor şi de executare silită.

Pentru creanţele fiscale pentru care s-a declarat starea de insolvabilitate a debitorului, organele

de executare sunt obligate să urmărească situaţia debitorilor pe toată perioada, până la împlinirea

termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, inclusiv pe perioada în care

cursul acesteia este suspendat sau întrerupt. Verificarea situaţiei debitorului se va face cel puţin o

dată pe an, repetându-se, când este necesar, investigaţiile prevăzute de lege.

4.9 Presiunea fiscală

Indiferent de conceptul utilizat, presiune fiscală, povară fiscală sau coeficient fiscal, se

exprimă acelaşi lucru, totalitatea obligaţiilor de natură fiscală achitate la bugetul general

consolidat cu consecinţă directă asupra diminuării veniturilor nete realizate.

Presiunea fiscală se măsoară ca raport între suma prelevărilor bugetare obligatorii (impozite,

taxe, contribuţi) încasate sau estimate a se încasa într-o perioadă anume şi produsul intern brut.

Creşterea presiunii fiscale este legată de extinderea rolului economic si social al statului.

Datorită faptului că prelevările obligatorii sunt sursa fundamentală de acoperire a cheltuielilor

publice, prelevările obligatorii ş i presiunea fiscală au tendintă de creştere în decursul

68 Art. 176 din O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicată69Idem

141

timpului ca şi cheltuielile publice. Riscul este ca o presiune fiscală prea mare să descurajeze

contribuabilii să susţină activităţi econimice, să realizeze venituri, să economiseacă şi să

investească.

Impozitele percepute de stat de la operatori economici se constituie în elemente de

presiune fiscală, care este cu atât mai pronunţată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată

realizată de aceştia este mai mare.

Presiunea fiscală este resimtită si amplificată indirect si din partea impozitelor indirecte (accize

şi TVA) care, deşi nu sunt suportate de firme, afectează volumul veniturilor şi competitivitatea

prin intermediul preţurilor, cu repercursiuni directe atât asupra numărătorului cât si a numitorului

expresiei care defineşte presiunea fiscală.

Nivelul presiunii fiscale la care este supusă o firmă (PFF) se calculează cu formula:

PFF = Impozite plătite de firmă / Valoarea adăugată de firmă = (Impozit pe profit + CAS +

alte impozite) / Valoarea adăugată de firmă

Presiunea fiscală a firmei depinde, pe de o parte de ponderea fiecărui tip de prelevare în totalul

prelevărilor si respectiv, în valoarea adăugată, iar, pe de altă parte, de mărimea ratei fiecărui tip

de prelevare fiscală.

Atunci când presiunea fiscală depăşeşte anumite limite, randamentul impozitelor si

taxelor scade deoarece se vor manifesta fenomene de rezistenţă la impozite din partea

contribuabililor: rezistenţe în plan politic, abstinenţă fiscală, evaziunea fiscală.

În condiţiile unei presiuni fiscale mari, contribuabilii pot ajunge să deruleze operatiuni care să nu

respecte normele fiscale, contabile sau de altă natură, intrând în sfera evaziunii fiscale. Formele

de manifestare ale evaziunii fiscale au apărut odată cu impozitul, deoarece orice prelevare de

către stat a unor sume de la contribuabili nu poate să nu fie simţită ca o constrângere de către

aceştia din urmă.

Prezentarea presiuneii fiscale a fost realizată de A. Laffer, cu ajutorul unei curbe care îi poartă

numele, potrivit căreia de la un anumit prag orice creştere a presiunii fiscale provoacă o scădere

a sumei prelevărilor obligatorii încasate de puterea publică.

După această curbă, suma prelevărilor obligatorii este o functie crescătoare a ratei presiunii

fiscale, dar numai până la un anumit prag maximal, ce corespunde nivelului maxim al curbei,

după care devine o functie descrescătoare a acestei rate. Aceasta se explică, după Laffer, prin

faptul că prelevările obligatorii foarte mari distrug asieta (modul de aşezare a impozitelor) , aduc

ineficienţă sistemului fiscal.

Curba Laffer

142

Venituri totale

Curba lui Laffer se împarte în două zone: în zona din stânga, denumită normală si admisibilă,

reducerea asietei prelevărilor obligatorii este inferioară creşterii ratei de presiune fiscală. Pe de

altă parte, în zona din dreapta, denumită zona inadmisibilă, orice creştere a presiunii fiscale nu

este suficientă pentru a compensa reducerea asietei pe care o provoacă, rezultând o diminuare a

sumelor încasate la bugetul general consolidat.

Totuşi, curba Laffer, rămâne o reprezentare pur teoretică care nu permite identificarea cu

exactitate a mărimii pragului de impozitare, la care presiunea fiscală poate fi considerată

excesivă. Acest prag este variabil în funcţie de state si circumstante diferite, astfel încât la o rată

a presiunii fiscale dată un stat se poate afle în stânga sau în dreapta pragului maxim.

4.10 Impozite şi taxe reglementate prin Codul fiscal

Un rol important în eficientizarea sistemului fiscal românesc, după evenimentele din

1989, l-a avut elaborarea şi aprobarea în anul 2003 a codului fiscal70. Prin acest act normativ s-a

stabilit cadrul legal pentru instituirea impozitelor şi taxelor care se constituie venituri la bugetul

de stat şi la bugetele locale, modalitatea de administrare a impozitelor şi taxelor instituite. Sunt

precizaţi contribuabilii obligaţi să plătească impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de

plată al acestora.

Legislaţia prin care se aprobă codul fiscal reglementează procedura de modificare a

impozitelor şi taxelor, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme

metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea codului şi a convenţiilor de evitare a dublei

impuneri.

Prin codul fiscal sunt reglementate, unitar, într-un singur act normativ, următoarele

impozite şi taxe:

1. impozitul pe profit;

2. impozitul pe venit;

70 Legea nr.571din 2003 privind aprobarea codului fiscal

Venit maxim

C

C - cota optimă Cota de

impunere

3. impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

4. impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;

5. impozitul pe reprezentanţe;

6. taxa pe valoarea adăugată;

7. accizele;

8. impozitele şi taxele locale.

Pentru asigurarea stabilităţii legislaţiei fiscale este reglmentat în legea de aprobare a

codului fiscal că, acesta: “se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de

regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia”şi orice modificare sau

completare a codului fiscal ”intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor

celui în care a fost adoptată prin lege.”71

4.11 Impozitele directe

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Sunt supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor codului fiscal, veniturile

obţinute din72:

- activităţi independente ;

- salarii, ;

- cedarea folosinţei bunurilor, mobile sau imobile;

- din investiţii financiare, din dividende, din venituri impozabile din dobînzi, din transferul

titlurilor de valoare (din operaţiuni de vinzare cumpărare valută la termen, dinvenituri realizate la

lichidarea unei persoane juridice);

- pensii, care exced suma de 1000 lei lunar ( neimpozabilă);

- unele activităţi agricole (pepiniere pomicole şi viticole,legume cultivate în sere şi solarii,

cultura arbuşti ornamentali etc. ;

- premii şi din jocuri de noroc;

- transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;

- alte surse ( cîştiuri de la societăţi de asigurări, vniturile persoanelor fizice primite de la curtea

de arbitraj, etc.;

71 Legea nr.571-2003 art.472 Idem art.41

Cota unică de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător

fiecărei surse de venit, din activităţile prezentate mai sus. Perioada impozabilă este anul fiscal

care corespunde anului calendaristic.

Impozitul pe veniturile din activităti independente

Veniturile din activităţi independente cuprind :

- veniturile din profesii liberale (cabinete medicale, de avocatură, expertiză contabilă, contabil

autorizat, arhitect, etc.);

- veniturile comerciale, respectiv venituri din fapte de comerţ sau din prestarea serviciilor;

- venituri din proprietate intelectuală;

Aceste venituri pot fi realizate atât individual, cât şi sub diferite forme de asociere, fără

a da naştere unei persoane juridice.

Veniturile din activităti independente se determină în sistem real, pe baza datelor din

contabilitatea în partidă simplă condusă de contribuabili ,cu respectarea reglementărilor privitor

la evidenţa contabilă. Se conduc, Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-inventar şi alte

documente contabile prevăzute de legislaţia în materie.

Venitul net impozabil se calculează ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente

realizării venitului (deductibile).

Venitul brut cuprinde:

a) sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfăşurarea

activităţii economice;

b) veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale sau din alte creanţe utilizate

în legătură cu o activitate independentă;

c) câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii, utilizate într-o activitate

independentă, inclusiv contravaloarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a activităţii;

d) veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate independentă sau de a nu

concura cu o altă persoană;

e) veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o

activitate independentă.

Nu sunt considerate venituri brute:

a) aporturile în numerar sau echivalentul în lei al aporturilor în natură făcute la

începerea unei activităţi sau în cursul desfăşurării acesteia;

b) sumele primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la persoane

fizice sau juridice;

c) sumele primite ca despăgubiri;

d) sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizări, mecenat sau donaţii.

Cheltuielile deductibile aferente veniturilor realizate, pentru a putea fi deduse fiscal,

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului,

justificate prin documente;

b) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost

plătite;

c) să respecte regulile privind amortizarea;

d) cheltuielile cu primele de asigurare să fie efectuate pentru:

1. active corporale sau necorporale din patrimoniul afacerii;

2. activele ce servesc ca garanţie bancară pentru creditele utilizate în desfăşurarea activităţii

pentru care este autorizat contribuabilul;

3. prime de asigurare pentru asigurarea de risc profesional;

Unele cheltuieli au deductibilitate limitată:

a) cheltuielile de sponsorizare, mecenat, precum şi pentru acordarea de burse private,

efectuate conform legii, în limita unei cote de 5% din baza de calcul determinată conform legii.

b) cheltuielile de protocol calculate calculate în limita legală, (2% din diferenţa dintre

venitul brut şi cheltuielile deductibile) ;

c) suma cheltuielilor cu indemnizaţia plătită pe perioada delegării şi detaşării în altă

localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, în limita a de 2,5 ori nivelul legal

stabilit pentru instituţiile publice;

d) cheltuielile sociale, în limita sumei obţinute prin aplicarea unei cote de până la 2% la

fondul de salarii realizat anual;

e) pierderile privind bunurile perisabile, în limitele prevăzute de actele normative în

materie;

f) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii;

g) contribuţiile efectuate în numele angajaţilor la fonduri de pensii facultative, în

conformitate cu legislaţia în vigoare, în limita echivalentului în lei a 200 euro anual pentru o

persoană;

h) prima de asigurare voluntară de sănătate, conform legii, în limita echivalentului în

lei a 200 euro anual pentru o persoană;

i) cheltuielile efectuate pentru activitatea independentă, cât şi în scopul personal al

contribuabilului sau asociaţilor sunt deductibile numai pentru partea de cheltuială care este

aferentă activităţii independente;

j) cheltuielile reprezentând contribuţii sociale obligatorii pentru salariaţi şi contribuabili,

inclusiv cele pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale, potrivit legii;

k) dobânzi aferente împrumuturilor de la persoane fizice şi juridice, utilizate în

desfăşurarea activităţii, pe baza contractului încheiat între părţi, în limita nivelului dobânzii de

referinţă a Băncii Naţionale a României;

l) cheltuielile efectuate de utilizator, reprezentând chiria - rata de leasing - în cazul

contractelor de leasing operaţional, respectiv cheltuielile cu amortizarea şi dobânzile pentru

contractele de leasing financiar, stabilite în conformitate cu prevederile privind operaţiunile de

leasing şi societăţile de leasing;

m) cotizaţii plătite la asociaţiile profesionale în limita a 2% din baza de calcul

determinată conform alin. (6).

n) cheltuielile reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate, potrivit legii,

organizaţiilor profesionale din care fac parte contribuabilii, în limita a 5% din venitul brut

realizat.

Sunt considerate cheltuieli nedeductibile:

a) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale;

b) cheltuielile corespunzătoare veniturilor neimpozabile ale căror surse se află pe

teritoriul României sau în străinătate;

c) impozitul pe venit datorat , inclusiv impozitul pe venitul realizat în străinătate;

d) cheltuielile cu primele de asigurare, altele decât cele recunoscute;

e) donaţii de orice fel;

f) amenzile, confiscările, dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile datorate

autorităţilor române şi străine, potrivit prevederilor legale, altele decât cele plătite conform

clauzelor din contractele comerciale;

g) ratele aferente creditelor angajate;

h)dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea de imobilizări corporale de

natura mijloacelor fixe, în cazul în care dobânda este cuprinsă în valoarea de intrare a

imobilizării corporale, potrivit prevederilor legale;

i) cheltuielile de achiziţionare sau de fabricare a bunurilor şi a drepturilor amortizabile

din Registrul-inventar;

j) cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau degradate şi

neimputabile, dacă inventarul nu este acoperit de o poliţă de asigurare;

k) sumele sau valoarea bunurilor confiscate ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în

vigoare;

l) impozitul pe venit suportat de plătitorul venitului în contul beneficiarilor de venit;

Normele de venit73

Venitul realizat din unele activităţi independente, cuprinse într-un nomenclator stabilit de

MFP, desfăşurate de către contribuabili individual, se impozitează pe baza normelor de venit care

reprezintă bază de calcul pentru impozitul datorat.

Ministerul Finanţelor Publice elaborează normele care conţin nomenclatorul acestor activităţi

şi precizează regulile pentru stabilirea acestor norme de venit.

Competenţele de aplicare revin Direcţiilor generale ale finanţelor publice teritoriale care au

obligaţia de a stabili şi publica anual normele de venit pentru anumite activităţi înainte de data de

1 ianuarie a anului în care urmează a se aplica normele respective.

Venitul net impozabil din drepturile de proprietate intelectuală se stabileşte prin

scăderea unei cote de 40% din venitul brut ca cheltuială deductibilă şi a contribuţiilor sociale

obligatorii plătite.

În cazul în care veniturile provin din crearea unor lucrări de artă monumentală, venitul net se

determină la fel cu menţiunea că cheltuiala deductibilă este egală cu 50% din venitul brut;

Impozitul pe salarii

Veniturile din salarii reprezintă toate veniturile în bani şi/sau în natură obtinute de o

persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă. Sunt supuse

impozitării atât salariile primite în cazul unui contract de muncă încheiat pe durată determinată,

cât si nedeterminată. De asemenea, se cuprind în veniturile din salarii: indemnizaţiile pentru

incapacitate temporară de muncă, de maternitate ş i pentru concediul privind îngrijirea

copilului în vârstă de până la 2 ani.

Totodată, legea asimilează notiunii de salariu în vederea impunerii si următoarele categorii de

venituri:

indemnizatiile acordate ca urmare a desfăşurării unei funcţii de demnitate publică;

drepturile băneşti specifice acordate potrivit legii cadrelor militare (solda lunară,

indemnizatii, prime, premii, sporuri);

indemnizatia lunară brută, precum si suma din profitul net, cuvenite administratorilor la

companii/societăti nationale, societăti comerciale la care statul sau o autoritate a administratiei

publice locale este actionar majoritar, precum si la regiile autonome;

sumele primite de membrii fondatori ai societătilor comerciale constituite prin

subscriptie publică;

sumele primite de către angajatii cu conventie civilă de prestări de servicii;

sumele ce se acordă ca indemnizatie de şedintă reprezentantilor în adunarea generală a

73 Idem art. 49

actionarilor, în consiliul de administratie şi în comisia de cenzori;

indemnizatiile acordate reprezentantilor statului si partenerilor sociali în organismele

tripartite, indemnizatii stabilite de lege;

orice alte drepturi si indemnizatii de natură salarială.

Impozitul pe dividende

Cota parte din profitul obtinut de societătile comerciale ce se va plăti fiecărui actionar

sau asociat constituie, conform Legii privind societătile comerciale, dividend. Dividendul poate

fi definit ca orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea actionarilor sau asociatilor,

din profitul stabilit pe baza bilantului contabil anual si a contului de profit şi pierderi,

proportional cu cota de participare la capitalul social.

Impozitul pe dividend este datorat de asociatii sau actionarii societătilor comerciale beneficiari

de dividende. Subiectii impunerii pot fi atât persoane fizice, cât si persoane juridice, române sau

străine, indiferent de provenienta si natura capitalului social al societătilor comerciale

distribuitoare a dividendelor.

Cota de impunere

Impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de 10% asupra

dividendului brut plătit către o persoană juridică română.

Nivelul cotei de impunere este redus în raport cu cel practicat în alte tări, urmărindu-se

stimularea dezvoltării activităţilor economice, la stabilirea lui avându-se în vedere convenţiilele

internationale încheiate de România (în multe din cele peste 50 de conventii pentru evitarea

dublei impuneri încheiate de România cu alte state s-a prevăzut impozitarea la sursă a

dividendelor).

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit rămâne unul dintre cele mai disputate impozite, datorită faptului că

influenţează veniturile operatorilor economici şi este prezentat ca avînd efect negativ asupra

capacităţii de dezvoltare a intreprinderilor.

Indiferent cum este privit, impozitul pe profit reprezintă cea mai importantă sursă de venituri a

bugetului de stat.

Contribuabilii obligati să plătească impozit pe profit sunt:

- persoane juridice române, pentru profitul impozabil obtinut din orice sursă, atât

din România cât şi din străinătate.

Fac parte din această categorie de contribuabili :regiile autonome, companiile nationale, societăti

nationale, societăti comerciale (indiferent de forma juridică de organizare si de forma de

proprietate) inclusiv cele cu participare cu capital străin sau cu capital integral străin,

societăti agricole si alte forme de asociere agricolă cu personalitate juridică, organizatiile

cooperatiste, institutiile financiare si de credit, fundatiile (pentru activităţi economice),

asociatiile, organizatiile, trusturile, precum si orice entitate care are statutul legal de persoană

juridică română;

- persoane juridice străine, care desfăşoară activităti printr-un sediu permanent în

România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu. În acest sens, persoanele juridice străine

devin subiect al impunerii atunci când îşi desfăşoară activitatea, integral sau partial, prin

intermediul unui sediu permanent autorizat să functioneze în România, numai după

înmatricularea acestuia la registrul comertului şi înregistrarea la instituţia fiscală teritorială.

- persoanele juridice şi fizice străine care desfăşoară activităti în România ca partener

într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din

activitatea desfă urată în România;

- asocierile dintre persoanele fizice române si persoanele juridice române care nu

dau naştere unei persoane juridice, pentru veniturile realizate atât în România cât si în străinătate.

În acest caz, impozitul datorat se calculează, se retine si se virează de către persoana juridică;

- institutiile publice, pentru veniturile extrabugetare din activităti economice

desfăşurate în condiţiile legii.

Excepţii de la plata impozitului pe profit

Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit: trezoreria statului, pentru operatiunile

din fondurile publice derulate prin contul general al trezoreriei; institutiile publice, pentru

fondurile publice constituite potrivit Legii nr. 500/2002 privind finantele publice; unitătile

economice fără personalitate juridică ale organizatiilor de nevăzători, de invalizi si ale

asociatiilor persoanelor cu handicap; fundatiile testamentare (subiect de drept înfiintat de

una sau mai multe persoane, care, pe baza unui act juridic pentru cauză de moarte, constituie un

patrimoniu afectat în mod permanent si irevocabil realizării unui scop de interes general sau

comunitar); cooperativele care functionează ca unităti protejate, special organizate potrivit legii;

unitătile apartinând cultelor religioase, pentru veniturile obtinute din producerea si

valorificarea obiectelor si produselor necesare activitătii de cult; institutiile de învătământ

particular acreditate, precum si cele autorizate, potrivit legii; asociatiile de proprietari

constituite ca persoane juridice, pentru veniturile obtinute din activităti economice,care sunt

utilizate pentru îmbunătătirea confortului si a eficientei clădirii, pentru întretinerea şi repararea

proprietătii comune.

Determinarea profitului impozabil

Profitul impozabil se determină ca diferentă între veniturile obtinute din livrarea

bunurilor mobile, a serviciilor prestate şi a lucrărilor executate, din vânzarea bunurilor

imobile, inclusiv din câştiguri din orice sursă si cheltuielile efectuate pentru realizarea

acestora, într-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile si se adaugă cheltuielile

nedeductibile.

Din valoarea obţinută se scade si pierderea fiscală rămasă de recuperat din anii

precedenti în condiţiile stabilite de lege.

Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate sau de încasat şi includ: veniturile din

exploatare, respectiv venituri din vânzarea produselor, lucrărilor executate si serviciilor prestate,

din productia stocată, din productia de imobilizări, din subventii de exploatare, precum si alte

venituri din exploatarea curentă; veniturile financiare, respectiv venituri din participatii, din alte

imobilizări financiare, din creante imobilizate, din titluri de plasament, din diferente de curs

valutar, din dobânzi, din sconturi obtinute, creante imobilizate si alte venituri financiare;

veniturile extraordinare, respectiv venituri din operatiuni de exploatare, din operatiuni de

capital si alte venituri extraordinare.

La stabilirea profitului impozabil se vor lua în calcul numai cheltuielile care

concură direct la realizarea veniturilor si care se regăsesc în costul produselor si serviciilor,

în limitele prevăzute de legislatia în vigoare.

Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit, după natura lor, care sunt aferente

realizării veniturilor.

În cadrul cheltuielilor se includ: cheltuieli de exploatare, respectiv cheltuieli cu materii prime,

materiale şi mărfuri, cheltuieli cu lucrările si serviciile executate de terti, cheltuieli cu personalul,

cheltuieli cu taxele si vărsămintele asimilate, cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat,

cheltuieli cu primele de asigurare, alte cheltuieli de exploatare; cheltuieli financiare, respectiv

cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, cheltuieli din diferente de curs valutar, cheltuieli

cu dobânzile, pierderi din creante legate de participatii, alte cheltuieli financiare; cheltuieli

extraordinare, respectiv cheltuielile privind operatiunile de capital si cele privind operatiunile de

gestiune.

Veniturile neimpozabile reprezintă veniturile care nu sunt rezultate din activitatea

contribuabilului si care vin să acopere cheltuielile pentru care nu s-a acordat deducere la

momentul efectuării lor, cum sunt: rambursările de impozit pe profit plătit în perioadele

anterioare, restituirea unor majorări de întârziere, partea din veniturile din asigurare care depă

şeşte valoarea neamortizată a activelor asigurate, venituri din anularea de provizioane. Aceste

venituri sunt:

-dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică,

română sau străină;

-diferentele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate ca urmare a

încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea unor

creante la societatea la care le care se detin participatiile;

-veniturile, respectiv cheltuielile, rezultate din anularea datoriilor sau din încasarea

creantelor, după caz, ca urmare a transferului de actiuni sau de părti sociale de la Fondul

Proprietătii de Stat;

-rambursările de cheltuieli nedeductibile, precum si veniturile rezultate din anularea

provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sau veniturile realizate din stornarea sau

recuperarea unor cheltuieli nedeductibile.

Impunerea microîntreprinderilor

Pentru a încurja ectivităţile economice prin Ordonanta nr. 24 din 26 iulie 2001 privind

impunerea microîntreprinderilor, microintreprinderile pot opta la plata unui impozit aplicat

asupra veniturilor obtinute, dacă îndeplinesc cumulativ, la data de 31 decembrie a anului

precedent, următoarele condiţii74:

- realizează venituri, altele decât cele din consultanţă şi management, în proporţie de peste

50% din veniturile totale;

- are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;

- a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro;

- capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul,

autorităţile locale şi instituţiile publice.

Cota de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor a fost la început de 1,5%, de 2%

în anul 2007, de 2,5% în anul 2008 şi de 3% în anul 2009.

În situaţia în care impozitul datorat de microîntreprinderi era mai mic decât impozitul minim

anual, instituit în anul 2009, acestea erau obligate la plata impozitului la nivelul acestei sume.

Pentru anul 2010 politica fiscală referitor la acest impozit s-a reorientat . Printr-un

ordin al preşedintelui ANAF75. vectorul fiscal al contribuabililor care la 31 decembrie 2009 erau

înregistraţi în evidenţele fiscale ca plătitori de impozit pe venitul microîntreprinderilor se

modifică, din oficiu, începând cu 1 februarie 2010, de către ANAF. În sensul actului normativ

emis,începând cu obligaţiile aferente lunii ianuarie 2010, cu termen de declarare 25 februarie

74 Legea nr,571-2003 privind Codul Fisscal art.103

75 ORDINUL nr. 101 din 28 ianuarie 2010 privind modificarea din oficiu a vectorului fiscal pentru contribuabilii care la 31 decembrie

2009 erau înregistraţi ca plătitori pe venitul microîntreprinderilor

2010, contribuabilii care la 31 decembrie 2009 erau înregistraţi în evidenţele fiscale ca plătitori

de impozit pe venitul microîntreprinderilor se înregistrează ca plătitori de impozit pe profit.

4.12 Impozitele indirecte

Taxa pe valoarea adăugată

Impozitele pe consum au menirea să completeze veniturile fiscale obţinute din

impozitele directe. Din această cauză, impozitele pe consum cu o amploare variabilă ocupă un

loc important în toate sistemele fiscale moderne.

Principalul impozit pe consum este taxa pe valoarea adăugată (TVA), cunoscut ca un impozit

indirect, un impozit general pe consum care se stabileşte cu ocazia operatiunilor privind

transferul bunurilor si serviciilor prestate cu plată sau asimilate acestora.

Valoarea adăugată reprezintă diferenta dintre încasările obţinute din vânzarea

bunurilor sau prestarea serviciilor si plătile efectuate pentru bunuri si servicii aferente

aceluiaşi stadiu al circuitului economic (valoarea nou creată de întreprindere în urma cilului de

productie).

În analiza financiară, ea este definită ca diferentă între productia exercitiului si

marja comercială, pe de o parte, si consumul intermediar, pe de altă parte.

Sistemul de functionare al taxei pe valoarea adăugată are la bază un principiu fundamental care

constă în aceea că din taxa facturată pentru bunurile livrate si serviciile prestate se scade taxa

aferentă bunurilor sau serviciilor achizitionate sau executate în unităti proprii destinate realizării

de operatii impozabile.

Caracteristicile principale ale acestui impozit sunt:

are un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor si serviciilor din

economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare cât si din activitatea de fructificare

a capitalurilor disponibile;

este un impozit neutru unic, dar cu plată fractionată; este eliminată discriminarea

deoarece cotele se aplică asupra tuturor activitătilor din economie;

asigură transparenta, deoarece asigură fiecărui subiect impozabil posibilitatea de a

cunoa te exact si concret care este mărimea impozitului si obligatiei de plată cesi revine;

asigură eficacitatea, întrucât, ca o taxă cumulativă, ea este percepută la fiecare

tranzactie privind produse si servicii; asigură neutralitatea datorită faptului că, fiind o taxă unică,

mărimea sa rămâne independentă de numărul tranzactiilor si deci de lungimea circuitul economic

parcurs de un produs sau serviciu.

Operaţiunile care intră în sfera de aplicare a TVA sunt :

-livrarea de bunuri (transferul dreptului de a dispune de bunuri ca un proprietar)

-prestarea de servicii

-schimbul de bunuri sau servicii

-achiziţiile intracomunitare de bunuri

-importul de bunuri

Calcularea taxei

Calcularea taxei pe valoare adăugată implică două operatiuni succesive:

(1) calculul taxei datorate, care constă în aplicarea la baza de impozitare a ratei în vigoare atunci

când survine faptul generator si

(2) determinarea taxei deductibile, achitată în amonte.

Cotele de impozitare pentru calcularea TVA în România sunt :

1. Cota standard de 19% care se aplică asupra bazei de impozitare pentru

operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor

reduse, majorată începînd cu iulie 2010 la 24 %.

2. Cota redusă de TVA

Cota redusă de 9% este aplicată asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări

de servicii şi/sau livrări de bunuri:

a) vizita la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de

arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente

culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;

b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate

exclusiv sau în principal publicităţii;

c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;

d) livrarea de produse ortopedice;

e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;

f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv

închirierea terenurilor amenajate pentru camping.

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru construcţia locuinţelor

ca parte a politicii sociale a statului, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care

este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei. În sensul legii, prin locuinţă livrată

ca parte a politicii sociale se înţelege:

a) livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate

drept cămine de bătrâni şi de pensionari;

b) livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate

drept case de copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;

Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţării

3. Operaţiuni de interes general scutite de taxa pe valoarea adăugată:

Sistemul fiscal românesc prevede o serie de activităţi scutite de taxă pe valoarea

adăugată, după cum urmează:

a) spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de

unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de forma de organizare, precum: spitale,

sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale,

centre de îngrijire medicală şi de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii de salvare şi

alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi;

b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi

tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi şi de tehnicieni

dentari;

c) prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical,

conform prevederilor legale aplicabile în materie;

d) transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în

acest scop, de către entităţi autorizate în acest sens;

e) livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană;

f) activitatea de învăţământ prevăzută în Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată,

cu modificările şi completările ulterioare, formarea profesională a adulţilor, precum şi prestările

de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de aceste activităţi, efectuate de instituţiile publice

sau de alte entităţi autorizate;

g) livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate de căminele şi cantinele

organizate pe lângă instituţiile publice şi entităţile autorizate prevăzute la lit. f), în folosul

exclusiv al persoanelor direct implicate în activităţile scutite conform lit. f);

h) meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului

şcolar, preuniversitar şi universitar;

i) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de asistenţa şi/sau

protecţia socială, efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având

caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de bătrâni;

j) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de protecţia copiilor şi a

tinerilor, efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social;

k) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor

colectiv, în schimbul unei cotizaţii fixate conform statutului, de organizaţii fără scop patrimonial

care au obiective de natură politică, sindicală, religioasă, patriotică, filozofică, filantropică,

patronală, profesională sau civică, precum şi obiective de reprezentare a intereselor membrilor

lor, în condiţiile în care această scutire nu provoacă distorsiuni de concurenţă;

l) prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice,

efectuate de organizaţii fără scop patrimonial pentru persoanele care practică sportul sau educaţia

fizică;

m) prestările de servicii culturale şi/sau livrările de bunuri strâns legate de acestea,

efectuate de instituţiile publice sau de alte organisme culturale fără scop patrimonial, recunoscute

ca atare de către Ministerul Culturii şi Cultelor;

n) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri efectuate de persoane ale căror

operaţiuni sunt scutite, potrivit lit. a), f) şi i)-m), cu ocazia manifestărilor destinate să le aducă

sprijin financiar şi organizate în profitul lor exclusiv, cu condiţia ca aceste scutiri să nu producă

distorsiuni concurenţiale;

o) activităţile specifice posturilor publice de radio şi televiziune, altele decât activităţile

de natură comercială;

p) serviciile publice poştale, precum şi livrarea de bunuri aferentă acestora;

q) prestările de servicii efectuate de către grupuri independente de persoane, ale căror

operaţiuni sunt scutite sau nu intră în sfera de aplicare a taxei, grupuri create în scopul prestării

către membrii lor de servicii direct legate de exercitarea activităţilor acestora, în cazul în care

aceste grupuri solicită membrilor lor numai rambursarea cotei-părţi de cheltuieli comune, în

limitele şi în condiţiile stabilite prin norme şi în condiţiile în care această scutire nu este de

natură a produce distorsiuni concurenţiale.

r) furnizarea de personal de către instituţiile religioase sau filozofice în scopul

activităţilor prevăzute la lit. a), f), i) şi j).

În domeniul financiar-bancar o serie de servicii specifice sunt scutite de taxa pe

valoarea adăugată:

- acordarea şi negocierea de credite, precum şi administrarea creditelor de către persoana care

le acordă;

- negocierea garanţiilor de credit ori a altor garanţii sau orice operaţiuni cu astfel de garanţii,

precum şi administrarea garanţiilor de credit de către persoana care acordă creditul;

- tranzacţii, inclusiv negocierea, privind conturile de depozit sau conturile curente, plăţi,

viramente, creanţe, cecuri şi alte instrumente negociabile, exceptând recuperarea creanţelor;

- tranzacţii, inclusiv negocierea, privind valuta, bancnotele şi monedele utilizate ca mijloc

legal de plată, cu excepţia obiectelor de colecţie, şi anume monede de aur, argint sau din alt

metal ori bancnote care nu sunt utilizate în mod normal ca mijloc legal de plată sau monede de

interes numismatic;

- tranzacţii, inclusiv negocierea, dar exceptând administrarea sau păstrarea în siguranţă, cu

acţiuni, părţi sociale în societăţi comerciale sau asociaţii, obligaţiuni garantate şi alte instrumente

financiare, cu excepţia documentelor care stabilesc drepturi asupra bunurilor;

Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat asupra bunurilor si

serviciilor atunci când acestea trec granitele vamale ale statului. Rezultă că taxele vamale

reprezintă un instrument de politică comercială de natură fiscală, constituind o sursă de venit

pentru bugetul de stat,cu impact direct asupra pretului produselor care fac obiectul comerţului

exterior. După 1 ianuarie 2007, după aderarea României la Uniunea Europeană, acest venit al

bugetului de stat a scăzut ca pondere în buget.

În calitate de plătitori apar agentii economici, persoane juridice şi fizice române sau străine care

introduc sau scot din ţară bunuri care intră sub incidenta codului vamal.

În obiectul taxelor vamale intră bunurile, mărfurile, prestările de servicii, etc. care sunt

importate, cu exceptia celor care sunt scutite de la plata taxelor vamale. În ceea ce priveşte

bunurile importate, ele pot intra în ţară în regim vamal definitiv si în regim vamal suspensiv.

Regimurile vamale suspensive sunt operaţiuni de import cu titlu temporar care au drept efect

suspendarea plătii taxelor vamale. Regimul vamal suspensiv se solicită de către importatori, iar

instituţia vamală aprobă cererea introdusă numai dacă se poate asigura supravegherea si

controlul vamal suspensiv. În acest scop se fixează un anumit termen care poate fi prelungit

numai la cererea expresă si justificată a titularului operaţiunii si cu aprobarea autoritătii vamale.

Autoritatea vamală solicită, în acest caz, titularului operatiunii să constituie o garantie din care să

se încaseze eventualele drepturi de import ce ar putea fi datorate.

Regimul vamal suspensiv aprobat î si încetează valabilitatea în momentul în care mărfurile

primesc un alt regim vamal. Dacă importatorul nu încheie regimul vamal la termenul stabilit,

unitatea vamală poate dispune suspendarea din oficiu.

Sistemul de prelungire a regimului vamal suspensiv se aplică si produselor compensatoare sau

transformate, obtinute în cadrul regimurilor de transformare activă sau pasivă ori de transformare

sub control vamal.

Baza de calcul a taxelor vamale

Valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale

stabilite procentual, specifice sau mixte, prevăzute în tariful vamal al României.

Baza de calcul a taxelor vamale reprezintă valoarea în vamă transformată în lei la cursul

de schimb stabilit si comunicat de Banca Natională a României. Acest curs de schimb se

utilizează pe toată durata săptămânii următoare, pentru declaratii vamale înregistrate în cursul

acelei săptămâni.

Valoarea în vamă reprezintă pretul extern al mărfii, obtinut prin înmultirea costului unitar al unui

produs cu numărul de produse.

În valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate, se includ:

cheltuielile de transport ale mărfurilor importate până la frontiera română;

cheltuielile de încărcarea/descărcare si de manipulare ale mărfurilor din import, aferente

parcursului extern;

costul asigurării pe parcursul extern.

Cuantumul unitar al taxelor vamale

Taxele vamale sunt stabilite sub forma unor cote procentuale proportionale diferentiate

în functie de bunurile importate sau sub forma unor sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii.

Aceste cote sau sume fixe, precum si combinatii ale lor sunt prevăzute în codul vamal.

Taxele vamale practicate pe plan mondial sunt foarte diferite si diferentiate în functie de criterii

economice, politice, financiare, etc. se impune astfel o clasificare a taxelor vamale după mai

multe criterii, după cum urmează:

din punct de vedere al modului de percepere:

taxe vamale ad valorem;

taxe vamale specific

taxe vamale mixte.

din punct de vedere al scopului impunerii:

taxe vamale cu caracter fiscal;

taxe vamale cu caracter protectionist.

din punct de vedere al obiectului impunerii:

taxe vamale de import;

taxe vamale de export;

taxe vamale de tranzit.

din punct de vedere al modului de stabilire a taxelor vamale

taxe vamale autonome;

taxe vamale conventionale;

taxe vamale preferentiale;

taxe vamale de retorsiune.

Taxele vamale ad valorem se percep de către stat asupra valorii vamale a mărfurilor importate

sau exportate, fiind stabilite în cote procentuale aplicate la valoarea în vamă a mărfurilor

respective. Acestea sunt cele mai răspândite taxe vamale pe plan mondial, dar si cele mai vechi

din punct de vedere al aplicării.

Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor

importate (metru cub, tonă, bucată, etc.) si se stabilesc sub forma unei sume fixe pe unitatea de

măsură a mărfii.

Taxele vamale mixte se practică atunci când taxele vamale ad valorem nu sunt suficient de

eficace ca mijloc de protectie în conditiile în care preturile mărfurilor importate înregistrează

importante scăderi. Aceste taxe vamale au o componentă ad valorem, stabilită prin aplicarea unui

procent la valoarea în vamă si o componentă specifică, stabilită printrso sumă fixă pe unitatea

fizică de măsură a mărfii.

Taxele vamale cu caracter fiscal au, în general, un nivel redus, scopul aplicării lor fiind obtinerea

de venituri pentru bugetul de stat.

Taxele vamale cu caracter protectionist au, de regulă, un nivel ridicat, urmărindu-se, prin

practicarea lor, să se reducă forta concurentială a mărfurilor importate şi, implicit, protejarea

pietei interne de concurenta străină.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci acestea trec granitele

vamale ale statului importator.

Taxele vamale de import se caracterizează prin aceea că: au cea mai largă sferă de răspândire pe

plan international; cuprind cel mai mare nomenclator de produse supuse taxării; se practică pe

perioade mai lungi de timp; au, în general, un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export sau

de tranzit

Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene, în conditiile în care

acestea sunt exportate. Aceste taxe au o arie de răspândire mai restrânsă comparativ cu cele de

import deoarece nomenclatorul de produse este mai limitat, iar practicarea lor poate fi limitată în

timp.

Taxele vamale de tranzit se percep de către stat pentru mărfurile străine care tranzitează teritoriul

vamal al tării respective. Ele se caracterizează prin aceea că nu au o răspândire prea largă pe plan

international, au un nivel relativ mai scăzut pentru a încuraja tranzitul pe teritoriul statului

respectiv, fiind si o sursă de venituri la buget pentru unele tări avantajate din punct de vedere

geografic.

Taxele vamale autonome sunt stabilita de către stat în mod independent si nu pe bază de

conventii internationale. Aceste taxe se percep, de regulă, pentru mărfurile care provin din unele

tări cu care tara respectivă nu are încheiate conventii sau acorduri comerciale. Ele au, în cea mai

mare parte a cazurilor, un nivel foarte ridicat si nu fac obiectul negocierilor, constituind o barieră

în calea schimburilor comerciale între tări.

Taxele vamale conventionale se stabilesc de către stat prin întelegeri cu alte state, în baza

acordurilor stabilite sau încheiate. Aceste taxe se percep, de regulă, asupra mărfurilor care provin

din tările care î si acordă reciproc clauza natiunii celei mai favorizate. Ca urmare a acestui fapt,

taxele conventionale sunt mult mai reduse decât cele autonome si fac obiectul negocierilor

tarifare în Acordul General pentru Tarife si Comert.

Taxele vamale preferenţiale sunt taxe reduse care se aplică anumitor categorii de mărfuri din

anumite state şi care nu se aplică mărfurilor provenind din alte state.

Taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii si ca răspuns la politica

comercială neloială a altor state. Aceste taxe îmbracă două forme: taxe antidumping si taxe

compensatorii si se percep ca taxe suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.

Accizele

Accizele sunt considerate taxe speciale de consumaţie care fac parte din categoria

impozitelor indirecte aplicate asupra unor mărfuri si produse provenite atât din producţia internă,

cât şi din import.

Ele sunt aplicate unui număr restrâns de produse impozabile, nominalizate în codul fiscal, la care

statul apelează pentru a asigura resursele financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor

publice.

Statul, prin intermediul accizelor, urmăreşte, atât colectarea unor venituri mai mari la bugetul de

stat, dar şi determinarea comportamentului consumatorilor, prin preţ, pentru anumite categorii

de produse care au efect negativ asupra sănătăţii populaţiei. După aderarea României la Uniunea

Europeană, procedura de instituire a acestui impozit a suportat un proces de armonizare cu

practicile din uniune.

Astfel accizele aplicate in cazul bijuteriilor, parfumurilor si confecţiilor din blănuri vor fi

eliminate pentru evitarea declanşării de catre Comisia Europeana a procedurii de infringement

impotriva Romaniei si aplicarea unor sanctiuni.

Prevederile au fost incluse în proiectul de modificare a Codului fiscal elaborat de Ministerul

Finantelor si urmaresc eliminarea din 2010 a accizelor stabilite in cota procentuală.Au fost

eliminate accizele nearmonizate - taxele de consumatie pentru produsele de lux - cu exceptia

accizelor pentru cafea.

După codul fiscal in vigoare, accizele stabilite in cote procentuale, care sunt aplicate asupra

bazei de impozitare ca valoare determinată pe baza preturilor, vizează bijuterii din aur si/sau din

platina, confecţii din blănuri naturale, parfumuri, articole din cristal, iahturi si alte nave si

ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru agrement, arme de vînătoare, altele decat cele de uz

militar, motoare cu putere de peste 25 de cai-putere pentru iahturi si alte ambarcaţiuni pentru

agrement.

Accizele armonizate, aplicate in cazul alcoolului si bauturilor alcoolice, tutunului prelucrat si

produselor energetice, vor continua sa fie aplicate iar de la 1 aprilie 2010 urmează sa se aplice

reglementari noi cu privire la accizele armonizate.

Sfera de aplicare

Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru

următoarele produse provenite din producţia internă sau din import76:

- bere;

- vinuri;

- băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;

- produse intermediare;

- alcool etilic;

- tutun prelucrat;

- produse energetice;

- energie electrică.

Faptul generator al accizelor

Produsele sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe teritoriul comunitar sau la

momentul importului lor în teritoriul comunitar.

Exigibilitatea

Acciza este exigibilă77 în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau

lipsuri de produse accizabile.

Plata accizelor

Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de plată a accizelor este până la data de 25

inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă.

Baza de impozitare şi calculul accizelor

Baza de impozitare diferă, în funcţie de felul produselor care se supun accizelor şi de

provenienţa lor (piaţa internă sau din import).

Pentru produsele din import, baza de impozitare este dată de valoarea în vamă la care se adaugă

taxa vamală, comisionul vamal si alte taxe prevăzute de lege, astfel:76 Idem art.16277 Data la căre executarea unei obligații bănești poate fi cerută de îndată de către creditor. – Din fr. exigible.

Baza de impozitare = valoarea în vamă (pretul extern + cheltuieli conexe parcursului extern +

transport, asigurarea, manipulare) + comision vamal + taxă vamală + alte taxe în vamă

În cazul în care, indiferent de modul de provenientă a produselor (import sau productie internă),

acciza se percepe sub forma unei accize specifice, baza de impozitare este dată de cantitatea

lvrată. Pentru produsele petroliere baza de calcul o reprezintă cantitatea de carburanti, exprimată

în tone, diferentiată pe feluri de carburanţi. În cazul cafelei, baza de impozitare a accizei este

dată de cantitatea de cafea (exprimată în tone).

Taxele de timbru

Alături de taxa pe valoarea adăugată, accize, taxele vamale, taxele de timbru sunt

mobilizate la bugetul de stat ca impozite indirecte.

Taxele de timbru reprezintă plata serviciilor sau lucrărilor efectuate de diferitele instituţii

ale statului, care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte sau prestează servicii

pentru persoane fizice sau juridice.

Fiind tratate ca impozite, taxele de timbru au caracter obligatoriu si sunt preluate cu titlu

nerambursabil dar în raport direct cu serviciul prestat. Între taxele de timbru si impozite există o

diferentă majoră. Dacă impozitele sunt preluate la bugetul statului fără contraprestaţie directă din

partea acestuia, taxele de timbru reprezintă plăti nemijlocit legate de un anumit serviciu specific,

prestat de o instituţie publică, de un notar public sau alte instituţii cu atribuţii notariale.

În categoria actelor sau serviciilor supuse taxei de timbru se includ:

-actele si serviciile prestate de birourile notariale sau de servicii administrative publice cu

atributii notariale;

-reclamatiile si memoriile taxabile, adresate instituţiilor administratiei publice;

-certificate de diverse tipuri;

-eliberarea actelor de identitate;

-acţiunile si cererile adresate instanţelor judecătoreşti, indiferent dacă ele sunt sau nu evaluabile

în bani;

-eliberarea permiselor de conducere si a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor;

Taxele de timbru se stabilesc diferenţiat, în funcţie de natura si complexitatea

serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau de caracterul si de importanţa actelor sau faptelor

supuse taxării.

Ele pot fi grupate pe instituţii care oferă servicii taxabile, după cum urmează:

- taxe de timbru pentru actiuni şi cereri introduse în justiţie;

- taxele de timbru pentru activitatea notarială:

taxele asupra transferului dreptului de proprietate;

taxe aferente dezbaterii procedurilor succesorale;

- alte operaţiuni supuse taxelor de timbru;

taxele de timbru asupra contestaţiilor privitoare la actele de impozitare;

taxele pentru întocmirea şi eliberare actelor de starea civilă;

- taxele de timbru în legătură cu actele de identitate;

- taxele pentru eliberarea permiselor şi a altor documente.

Cuvinte cheie

resurse financiare publice, venituri fiscale, resurse de trezorerie, finanţarea

cheltuielilor publice, elementele impozitului, impozite reale, impozite personale, principii fiscale,

impozite directe, impozitul pe salar, impozitul pe profit, impozitul pe dividende, impozite

indirecte, taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de timbru


1. Ce sunt resursele financiare publice?

2. Care sunt factorii care influentează volumul resurselor financiare publice?

3. Care este structura resurselor financiare publice?

4. Ce reprezintă impozitul?

5. Care sunt principiile fiscale?

6. Care sunt impozitele directe? Dar cele indirecte?

7. Prin ce instrument se măsoară nivelul presiunii fiscale dintr-o ţară?


1. Constituirea resurselor financiare publice este parte integrată din:

a) functia de control a finantelor publice;

b) functia de repartitie PIB;

c) functia de repartitie a finantelor publice, prima etapă.

2. Relatiile sociale între participantii la procesul constituirii fluxurilor de resurse bănesti, constau

din:

a) relatii care apar între participantii la procesul de constituire a fondurilor de resurse

financiare, pe de o parte, si colectivitatea reprezentată de stat, pe de altă parte;

b) relatii care apar între colectivitate, reprezentată de sta, şi beneficiarii fondurilor băneşti

ce se constituie în economie;

c) relatii apărute în procesul de alocare a capitalurilor străine pentru finanţarea firmelor private.

3. Care dintre următoarele afirmatii sunt adevărate?

a) ansamblul impozitelor si taxelor provenite de la persoane fizice si juridice formează

sistemul fiscal;

b) resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănesti necesare realizării

obiectivelor economice si sociale ale statului într-un interval de timp.

c) resursele financiare publice nu includ resursele administratiei locale si resursele asigurărilor

sociale de stat.

4. Evolutia resurselor si utilitătilor publice este determinată de o multitudine de factori, dintre

care:

a) factori economici;

b) factori monetari;

c) factori sociali;

d) factori demografici;

e) factori politici;

f) factori militari;

g) factori de natură financiară;

h) nici unul de mai sus;

i) toti cei de mai sus.

5. Din punctul de vedere al continutului lor economic, resursele financiare publice sunt:

a) câştigurile tuturor agentilor economici;

b) veniturile cu caracter fiscal;

c) resursele de trezorerie;

d) resursele financiare provenind din împrumuturi publice;

e) emisiune bănească.

6. Care dintre următoarele afirmatii sunt false?

a) resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent ale bugetului

de stat, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate la bugetele locale;

b) factorii monetari ce influentează evolutia resurselor financiare publice sunt reprezentati de

credit, dobândă şi masa monetară;

c) încasările din impozite cunosc un ritm de creştere foarte ridicat si sunt suficiente pentru

acoperirea cheltuielilor publice.

7. În functie de ritmicitatea încasări lor la buget resursele financiare publice pot fi:

a) resurse ordinare;

b) resurse extraordinare;

c) resurse financiare ale unitătilor administrativ-teritoriale;

8. În structura veniturilor extraordinare se includ şi:

a) impozitele si taxele locale;

b) ajutoare si transferuri primite din străinătate;

c) sume rezultate din lichidarea participatiilor de capital ale statului în străinătate;

d) taxele de timbru;

e) sume provenite din vânzarea unor bunuri ale statului aflate în afara granitelor tării.

9. În categoria veniturilor curente ale bugetului de stat sunt cuprinse:

a) veniturile fiscale;

b) veniturile din capital;

c) veniturile nefiscale;

d) împrumuturile de stat.

10. Fondurile speciale se formează pe baza unor venituri fiscale de tipul contributiilor,

impozitelor indirecte sau din venituri nefiscale, stabilite în raport cu destinaţia fondului

respectiv.

a) adevărat;

b) fals.

11. Care dintre următoarele afirmatii sunt adevărate?

a) Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, efectuate fără contraprestatie, în favoarea

administratiei publice, de către persoane fizice sau juridice, pentru veniturile pe care le

obtin sau pentru bunurile pe care le posedă;

b) Impozitul este rezultatul deciziei puterii publice care are sarcina de a stabili cheltuielile

şi modul de acoperire a acestora;

c) Repartizarea cheltuielilor publice nu este subordonată facultătilor contributive ale

persoanelor fizice si juridice, cu respectarea “justitiei fiscale”;

12. Sistemul de impozite si taxe îndeplineste functiile de:

a) finanţare a cheltuielilor publice;

b) redistribuire a veniturilor conform principiului echitătii;

c) control si evaluare a cheltuielilor publice;

d) stabilizare a activităţii economice sau corectare a dezechilibrelor

13. Impozitul ca instrument de politică economică poate avea rol de:

a) stimulator al unor investitii;

b) destimulator sau descurajator pentru începerea sau continuarea unor afaceri;

c) stabilizator si egalizator.

14. Elementele tehnice ale impozitelor se referă la:

a) subiectul impozabil;

b) plătitorul de impozit;

c) obiectul impozabil;

d) sursa impozitului;

e) cota de impunere;

f) termenul de plată;

g) înlesniri acordate la plată;

h) sancţiuni;

i) locul în care se plăteşte impozitul.


a) impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale făcându-se abstractie de

situatia personală a subiectului impozabil;

b) impozitele personale se axează asupra bunurilor si serviciilor ce fac obiectul

comercializării;

c) impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri si al prestării unor servicii, al

importului sau exportului.

16. După obiectul impunerii impozitele pot fi clasificate în:

a) impozite de ordine;

b) impozite pe venit;

c) impozite pe avere;

d) impozite pe consum.

17. Nivelul presiuni fiscale la care este supusă o firmă se calculează cu formula:

a) presiunea fiscală = impozite plătite de firmă / cheltuieli deductibile;

b) presiunea fiscală = impozite plătite de firmă / valoarea adăugată de firmă;

c) presiunea fiscală = cheltuieli deductibile / valoarea adăugată de firmă.

18. Conform Curbei Laffer suma prelevărilor obligatorii reprezintă o functie crescătoare a ratei

fiscale, dar numai până la un anumit prag, după care functia devine descrescătoare. Care este

zona în care reducerea asietei prelevărilor obligatorii este inferioară ratei de presiune fiscală?

a) zona din stânga;

b) zona din dreapta;

c) punctul de maxim.


1. Diferentierea căror elemente ale impozitului duc la clasificarea acestora în directe si indirecte:

a) obiectul impozabil de sursa impozitului;

b) sanctiunile de înlesnirile de la plată;

c) obiectul impozabil de plătitorul de impozit;

d) subiectul impozabil de plătitorul impozitului.

2. Veniturile din activităti independente cuprind veniturile din profesii liberale, precum si

veniturile comerciale, printre care:

a) dobânzile;

b) dividendele;

c) venituri din servicii de avocatură;

d) venituri din activităti de comert;

e) venituri din servicii de arhitectură.

f) salariile.

3. Veniturile din salarii reprezintă:

a) toate veniturile în bani şi/sau în natură obtţinute de o persoană fizică ce desfă oară o

activitate în baza unui contract individual de muncă;

b) toate veniturile obtinute din drepturi de proprietate intelectuală;

c) sumele primite de angajatii cu conventie civilă de prestări servicii;

d) indemnizatiile acordate ca urmare a desfă urării unei functii de demnitate publică.

4. Desi în cazul impozitelor pe dobânzi, impozitelor pe dividende si impozitelor pe salar

subiectul impozabil diferă de plătitorul de impozit, diferentă ce delimitează impozitele directe de

cele indirecte, acestea sunt impozite directe. De ce?

a) pentru că sunt impozite sigure si ordinare;

b) pentru că dividendele, dobânzile si salariul reprezintă rezultate ale factorilor de

productie clasici;

c) pentru că se plătesc doar la sfârşitul anului si se globalizează.

5. Contribuabilii obligati să plătească impozit pe profit sunt:

a) persoanele juridice române, pentru profitul realizat din orice sursă;

b) persoanele juridice si fizice străine care desfă oară activităti înRomânia ca partener

întrso asociere ce nu dă na tere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din

activitatea desfăşurată în România;

c) toate persoanele fizice care realizează venituri din orice sursă.

6. Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit următoarele institutii:

a) trezoreria statului;

b) institutiile publice;

c) unitătile economice fără personalitate juridică ale organizatiilor de nevăzători;

d) unitătile apartinând cultelor religioase, pentru veniturile obtinute din reducerea si valorificarea

obiectelor si produselor necesare activitătii de cult;

e) toate cele de mai sus;

f) nici una din cele de mai sus.

7. Veniturile supuse impozitului pe profit sunt:

a) dividendele primite de la o altă persoană juridică română sau străină;

b) diferentele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate ca urmare a încorporării

rezervelor;

c) veniturile, respectiv cheltuielile, rezultate din anularea datoriilor sau din încasarea creantelor;

d) rambursări de cheltuieli nedeductibile;


f) nici unele dintre cele de mai sus.

8. Determinarea venitului impozabil se face după formula:

a) venituri totale

- cheltuieli totale + cheltuieli nedeductibile

-venituri neimpozabile;

b) venituri totale - cheltuieli deductibile - venituri neimpozabile;

c) rezultatul exercitiului

- pierderea fiscală din anul anterior +cheltuieli nedeductibile.

9. Taxa pe valoarea adăugată este:

a) un impozit general pe consum care se stabile te cu ocazia operatiunilor privind

transferul bunurilor si serviciilor prestate cu plată sau asimilate acestora;

b) un impozit indirect ce se percepe asupra valorii bunurilor de lux;

c) un impozit ce se percepe ad valorem asupra valorii unor bunuri şi servicii destinate exportului;

10. Caracteristicile principale ale taxei pe valoarea adăugată sunt:

a) caracterul universal;

b) nondiscriminarea;

c) rivalitatea

d) transparenta;

e) eficacitatea;

f) neutralitatea.

11. Taxa pe valoarea adăugate datorată bugetului de stat se plăteşte de către:

a) contribuabilii înregistrati la organele fiscale competente ca plătitori de taxă pe valoarea

adăugată;

b) consumatorii finali;

c) titularii operatiunilor de import de bunuri efectuat direct;

d) persoanele fizice, pentru bunurile introduse în tară potrivit regulamentului vamal;

e) titularii operatiunilor de export de bunuri efectuat direct.

12. Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă:

a) valoarea bunurilor autohtone comercializate pe piaţa internă;

b) valoarea în vamă a bunurilor care trec granitele vamale ale României;

c) cantitatea de bunuri care face obiectul unui act comercial.

13. Din punct de vedere al modului de percepere, taxele vamale pot fi:

a) taxe vamale cu caracter fiscal;

b) taxe vamale ad valorem;

c) taxe vamale specifice;

d) taxe vamale de import;

e) taxe vamale mixte.

14. Taxele vamale pot fi clasificate din punct de vedere al obiectului impunerii în:

a) taxe vamale cu caracter protectionist;

b) taxe vamale de import;

c) taxe vamale autohtone;

d) taxe vamale preferentiale;

e) taxe vamale de export;

f) taxe vamale de tranzit.

15. Care dintre următoarele afirmatii sunt adevărate:

a) taxele vamale cu caracter fiscal au, în general, un nivel redus, scopul aplicării lor fiind

obtinerea de venituri la bugetul de stat;

b) taxele vamale conventionale sunt stabilite de către stat în mod independent si nu pe bază de

conventii;

c) taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii ş i ca răspuns la

politica neloială a anumitor tări;

d) taxele vamale ad valorem se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor

importate si se stabilesc sub forma unei sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii.

16. Produsele care se supun accizelor, ce reprezintă taxe de consumatie, sunt:

a) produsele din tutun;

b) valorile mobiliare;

c) produsele petroliere;

d) titlurile de participare;

e) alcoolul brut;

f) cafeaua.

17. Care este diferenta între impozite si taxele de timbru:

a) impozitele reprezintă prelevări obligatorii iar taxele de timbru prelevări facultative;

b) impozitele sunt preluate la bugetul de stat cu o contraprestatie;

c) impozitele nu presupun nici o contraprestatie din partea statului, însă taxele de timbru

reprezintă, în majoritatea cazurilor, plăti nemijlocit legate de un anumit serviciu specific.

Teme de casă

Rolul pîrghiilor economico-financiare în stimularea activităţilor economice ;

Modul de calcul al impozitului pe profit ;

Posibilităţi de stingere a obligaţiilor fiscale ;

Caracteristicile principae ale taxei pe valoarea adăugată ;

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Brezeanu, P., Marinescu, Finantele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică, Ed. Fundatiei

“România de mâine”, Bucureşti, 1998

Stolojan, Th.ş.a, Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Burg, Sibiu, 2002

Văcărel, I., Politici economice şi financiare de ieri de de azi, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

CAPITOLUL V

EVAZIUNEA FISCALĂ

Obiective

Definirea conceptului de evaziune fiscală;

Cunoasterea formelor de manifestare ale evaziunii fiscale;

Analiza cauzelor, manifestărilor si efectelor evaziunii fiscale;

Cunoasterea modalitătilor de combatere a evaziunii fiscale.

Competenţe

Însuşirea şi clarificarea conceptului de evaziune fiscală, fraudă fiscală, caracterul ilicit al

evaziunii fiscale, identificarea posibilităţilor de dimensionare şi analiză a evoluţiei evaziunii

fiscale. Identificarea şi cunoaşterea unor fapte care intră în sfera evaziunii fiscale sub aspect

infracţional.

Asimliarea unor cunoştinţe referitoare la optimul fiscal în relaţie directă cu necesarul de resurse

financiare publice şi fenomenul evaziunii fiscale.

Rezumat

Evaziunea fiscală este definită ca fiind un fenomen economico-social care constă în

sustragerea totală sau partială de către unii contribuabili de la plata obligatiilor fată de

buget, sau după cum spunea M. Duvereger un fenomen care desemnează ansamblul

manifestărilor de fugă din faţa impozitului.

Există mai multe moduri în care se consideră că se manifestă evaziunea fiscală. Unele opinii

acceptă, greşit în opinia nostră, ca forme de manifestare pentru evaziunea fiscală licită:

avantajele în natură; reduceri de impozite pe profitul reinvestit; deducerea din venituri a unor

cheltuieli ca amortizarea sau fondul de rezervă în cantităti mai mari decât justificabile economic;

domicilii stabilite în “paradisuri fiscale” .

Pentru evaziunea fiscală ilicită: desfăşurarea de activităti ce aduc venituri clandestine care nu

sunt declarate instituţiilor fiscale; diminuarea masei impozabile prin neînregistrarea si

nedeclararea în totalitate a veniturilor realizate; supradimensionarea costurilor de productie si a

altor cheltuieli în scopul diminuării venitului impozabil;

În practică, operatiunea de delimitare dintre evaziunea fiscală licită si ilicită este acoperită de

incertitudine din două motive: interpretarea legalului şi ilegalului şi contradicţiile soluţiilor

dreptului comparat.

Măsurarea evaziunii fiscale este dificil de realizat. Din multitudinea de instrumente de măsură

existente se disting cele ce se bazează pe utilizarea metodelor aproximative, precum si

cele care utilizează o metodă mai precisă, având la bază ancheta asupra unui eşantion

reprezentativ.

5.1 Conceptul de evaziune fiscală, presiune fiscală, funcţia evaziunii

fiscale

O problemă mereu dezbătută în literatura de specialitate, în analizele ce privesc

economia în general, cea din România în special, o constituie existenţa unui sector al economiei

neplătitor de impozite şi taxe, aşa numita “economie subterană” sau’’ economia gri’’.

Problematica este generată de faptul că acest sector reprezintă forma de manifestare a evaziunii

fiscale cu repercursiune negativă asupra colectării veniturilor bugetare.

Evaziunea fiscală ca formă de manifestare a apărut odată cu statul, odată cu instituirea primelor

impozite, rădăcinile regăsindu-se în însăşi natura umană. Ea este “portiţa” pe care contribuabilii

o aleg pentru un interes ilegal, uneori considerat normal, de sporire a veniturilor, întrucât,

fiscalitatea excesivă este o inoportunitate pentru orice contribuabil, independent de spiritul lui

civic.

Indiferent de modul în care a fost definită sau analizată ca fenomen economic,

evaziunea fiscală reprezintă o realitate prezentă în economa tuturor statelor indiferent de nivelul

de dezvoltare şi este sancţionată în toate locurile unde ea se manifestă şi este depistată.

Ca exemplificare este semnificativ faptul că, în Franta, în urma unui sondaj de opinie în rândul

contribuabililor s-a determinat că aproape 20% dintre aceştia găseau ca foarte putin sau chiar

deloc condamnabilă evaziunea fiscală. De asemenea, după unele studii efectuate de Trezoreria

SUA, s-a ajuns la concluzia că evaziunea fiscală poate reduce veniturile din impozite cu până la

20%.

Evaziunea fiscală reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai studiate fenomene în

cadrul Dreptului fiscal si al Fiscalitătii atât sub aspect teoretic cât si practic. Cu toate acestea sau

poate tocmai din această cauză, nu există o delimitare conceptuală clară a fenomenului studiat

sau a domeniului în care aceasta se desfăşoară.

Se poate vorbi astfel de unele imprecizii în definirea termenului de evaziune fiscală, în condiţiile

în care acesta este tratat asemănător cu termenii de fraudă fiscală sau criminalitate economică

pentru a defini în esenţă acelaşi lucru: neîndeplinirea voită a obligaţiilor fiscale de către

contribuabili.

Se poate face o diferenţă între fraudă şi evaziune fiscală, pentru aceasta este însă

necesar să se înţeleagă faptul că în timp ce frauda reprezintă o infracţiune privind nerespectarea

legii cu privire la impozite,unii autori interpretează evaziunea ca o mânuire abilă a legii de către

contribuabili pentru a diminua obligaţiile privind impozitele şi taxele datorate. Altfel spus,

evaziunea reprezintă o metoda de minimizare a obligaţiilor faţă de buget acceptată din

punct de vedere legal, în timp ce frauda reprezintă o trecere intenţionată a contribuabilului

peste legea fiscală tot în acelaşi scop.

Unii autori au mers mai departe în stârnirea unor confuzii prin împărtirea conceptului de

evaziune fiscală în licită şi ilicită, cea din urma luând locul fraudei fiscale.

De fapt din toate încercările de a defini acest concept se desprind clar două aspecte, care dau

naştere la două întrebări.

O primă întrbare ar fi dacă există evaziune fiscală legală , care constă în

minimizarea pe căi licite a datoriilor către buget şi a doua, dacă există evaziune fiscală ilegală

(sau fraudă) care serveşte aceluiaşi scop dar prin încălcarea legii fiscale.

Răspunsul poate fi dat dacă se înţelege modul în care statul recurge la utilizarea pîrghiilor

economico-financiare pentru a determina un anumit comportament plătitorilor de impozite şi

taxe şi în acest caz nu putem vorbi de evaziune fiscală legală. Pentru răspunsul la a doua

întrebare trebuie să acceptăm că este vorba despre aplicarea legislaţiei care prevede combaterea

evaziunii fiscale prin sancţionarea faptelor catalogate ca evaziune şi care sunt incidente acestei

legislaţii.

În România, evaziunea fiscală este un fenomen mereu actual. A luat amploare în prima

parte a ultimului deceniu al secolului trecut, dar nu trebuie să uităm că există referiri la acest

fenomen încă din anul 1918. Prima lege în România menită să reglementeze lupta împotriva

acestui fenomen a fost promulgată în anul1929 sub denumirea de “Legea pentru represiunea

evaziunii fiscale la contribuţiile directe”.

În prezent, în ţara noastră evaziunea fiscală ocupă după coruptie locul al doilea ca

amploare în cadrul fenomenelor negative şi se estimează că ar ajunge la 30-35 % din PIB.

Specialiştii care au calculat acest procent oferă si explicatia dimensiunii impresionante

la care a ajuns acest fenomen. Potrivit lor, cauzele evaziunii fiscale se regăsesc în legislaţia plină

de lacune şi în existenta unei presiuni fiscale ridicate, neadaptată la potentialul real al

contribuabililor şi nu în ultimul rînd lipsa necesarului de specialităţi în domeniul fiscal.

Aceleaşi surse oferă şi măsuri de urmat pentru a preveni şi limita evaziunea fiscală, care

se regăsesc în:

- construcţia unei legislaţii fiscale moderne şi fără lacune,

- întărirea şi eficientizarea controlului fiscal multisectorial,

- dezvoltarea unui sistem de informare şi consulting pentru contribuabili, etc.

Presiunea fiscală

Cauza majoră care determină evoluţia evaziunii fiscale în cadrul oricărei societăţi este

presiunea fiscală, înţeleasă ca domeniul integrat al oricărei economii care se ocupă cu impozite

şi taxe, cu reglementările şi procedurile de aplicare a acestora.

Indiferent de intensitatea presiunii fiscale, orice guvern se vede pus în permanenţă în

situaţia de a echilibra o balanţă în care apare pe de o parte interesele legitime ale statului cu

privire la buget, deci o presiune fiscală cît mai mare capabilă să acopere veniturile bugetare ale

statului şi pe de altă parte interesele contribuabililor care doresc o presiune fiscală cât mai

scăzută.

Indiferent însă de unghiul de analiză , presiunea fiscală este generată de totalitatea

obligaţiilor fiscale de achitat la bugetul general consolidat.

În situatia ţării noastre trebuie să realizam faptul că presiunea fiscală este mai presantă acum,

decât oricând atât din cauza recesiunii economico-financiare, resimţite puternic în toate

domeniile cât şi datorită faptului că se legislaţia fiscală parcurge încă o perioadă de armonizare

cu cea a Uniunii Europene.

Presiunea fiscală nu trebuie înţeleasă numai ca un indicator strict economic de analizat

comparativ cu alte state. Trebuie acceptat faptul că pentru a atinge o presiune fiscală adecvată

situatiei dintr-o economie, problema trebuie abordată la interferenţa dintre social si uman. Acesta

este motivul pentru care, pe lângă presiunea fiscală obiectivă, care este determinată de limita

potenţialului fiscal la nivel micro sau macroonomic la un moment dat, s-a definit şi

conceptul de presiune fiscală psihologică. Aceasta din urmă, măsoară pragul de toleranţă al

populatiei la impozite, în strânsă legătură cu indicatorul de presiune fiscală individuală care se

calculează prin raportarea veniturilor realizate înainte si după impozitare.

Apare astfel necesară identificarea factorilor de care ar trebui să se ţină cont în stabilirea

nivelului fiscalităţii sau într-o abordare mai riguroasă a optimului fiscal. Aceşti factori sunt:

- performantele economice;

- eficienta cheltuielilor publice finantate din impozite si taxe,

- nevoile publice de finanţat, stabilite si aprobate de către forul legislativ,

- gradul de înţelegere de către contribuabili a priorităţilor bugetare;

- nivelul colectării obligaţiilor bugetare, corelate cu stadiul democratizării relaţiilor soiale în

statul respectiv.

Din orice unghi am studia problema este evident că nivelul fiscalităţii nu poate fi

majorat într-un stat cu o economie în dificultate fără a spori în mod evident tendinţa

contribuabillilor de a recurge la evaziune fiscală. În acest caz efortul este de a găsi nivelul maxim

al presiunii fiscale, modalitătile de a se ajunge la ceea ce specialiştii denumesc optimul fiscal,

sau altfel spus criteriile de optimizare fiscală.

Nivelul optim al presiunii fiscale este atins atunci când se maximizează nivelul

prelevărilor bugetare de la contribuabili prin creşterea Produsului Intern Brut şi nu a ratei

fiscalităţii.

Se poate aprecia că. o presiune fiscală prea ridicată are un impact negativ deosebit

asupra comportamentului contribuabililor prin creşterea înclinaţiei acestora spre evaziune şi

asupra dezvoltării economiei în ansamblu.

Funcţia evaziunii fiscale

Având conceptele de evaziune fiscală si fraudă fiscală, precum si cauzele principale

care le determină, cercetarea ştiinţifică fundamentează o funcţie a evaziunii fiscale,

determinată de o singura variabilă - politica fiscală .

Potrivit laureatului premiului Nobel pentru economie ( 1992), economistului Gary S.

Becker această funcţie trebuie abordată şi prin prisma comportamentului uman.

Funcţia generală a evaziunii fiscale, este dată de următoarea formulă:

E = f (u, x, y)

In care :

u este gradul de înclinaţie spre evaziune

x reprezintă o mărime reprezentativă a politicii fiscale

y semnifică o variabila reală a economiei (PIB,VN)

Se face următorul raţionament: având în vedere că înclinatia spre evaziune adică u este invers

proportională cu presiunea fiscală sau cu rigurozitatea controlului în domeniu, deducem că u =

f(x) (r1). Dacă avem în vedere caracterul constant pe perioade scurte şi medii ale lui y putem

admite că şi

y = y(x)(r2) si astfel deducem din r1 si r2 că E=f(x).

Este valabil acest rationament, deoarece este recunoscută importanta comportamentului uman în

cadrul fenomenului evaziunii si demonstrată prin două abordări:

- din punct de vedere economic: se observă că în cazul banilor, spre deosebire de bunurile de

consum, nu se aplică legea utilitătii marginale descrescânde;

- din punct de vedere psihologic: dacă ar fi să recunoaştem egoismul ca o trăsătură definitorie a

caracterului uman atunci ajungem la concluzia că evazionistul sesizează doar faptul că i se “

confiscă” pe nedrept ceva muncit de el si că cel putin din punctul lui de vedere ceea ce el face

este cel putin “moral” dacă nu chiar legal;

Acelaşi Gary Becker atrage atentia că în vederea descoperirii modului optim de

combatere a evaziunii fiscale, trebuie să se dezvolte un model care să aibă în vedere : pagubele

provocate, costul descoperirii evaziunii, numărul de infractiuni. Analiza trebuie să pună în

balantă veniturile realizabile prin corectarea acestui fenomen cu cheltuielile realizate pentru a

atinge acest obiectiv. Tot el atrage de asemenea atentia asupra importantei construcţiei unui

sistem de control fiscal riguros şi ferm prin remarcarea faptului că numărul infractiunilor este

invers proportional cu creşterea probabilitătii de condamnare a unei persoane.

5.2 Practica fiscală

Dincolo de dezbaterile teoretice asupra conceptului de evaziune fiscală, suportul

legislativ78, instituie măsuri de prevenire şi combatere a evaziunii fiscală şi a unor infracţiuni

aflate în legatura cu aceasta.

78 Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

În cuprinsul legii sunt stabilite faptele care sunt considerate infracţiuni şi cuantumol pedepselor

pasibile.

În sensul legii79 constituie infracţiune fapta contribuabilului care, cu intenţie:

- nu reface documentele de evidenta contabila distruse, în termenul înscris în documentele de

control, deşi putea sa o facă;

- refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta aparatului de control, după ce a fost somată

de 3 ori, documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor

financiare, fiscale sau vamale;

- împiedicarea, sub orice formă, a aparatului de control de a intra, în condiţiile prevăzute de lege,

în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;

- reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând

impozite sau contribuţii cu reţinere la sursa;

- punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în

domeniul fiscal, cu regim special;

- tipărirea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate,

utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate;

-stabilirea cu rea-credinţa de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca

rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la

bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

În sensul legii constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare

de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii

de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

- ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

- omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a

operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

- evidentierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la

baza operaţiuni reale ori evidentierea altor operaţiuni fictive;

- alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de

marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

- conducerea de evidente contabile duble, folosind înscrisuri sau alte mijloace de stocare a

datelor;

- sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea,

declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale

79 Idem

persoanelor verificate;

- substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a

bunurilor sechestrate cu încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală şi sub incidenţa

prevderilor Codului de procedura penală.

5.3 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF)

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a fost înfiinţată în anul 200380 în

subordinea Ministerului Finanţelor Publice. În structura instituţională a agenţiei sunt organizate

şi funcţionează, instituţii care au atribuţii importante în exercitarea funcţiilor finanţelor publice în

general a evaziunii fiscale în special. Acestea sunt : Garda Financiară, Autoritatea Naţională a

Vămilor, Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti.

Ca instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, înfiinţată pentru a îndeplini

atribuţii în aplicarea politicii de administrare fiscală, ANAF81 îşi desfăşoară activitatea în

domeniul administrării veniturilor bugetare.Începând cu 1 ianuarie 2007, odata cu aderarea

României la Uniunea Europeană, ANAF asigură schimburile de informaţii intracomunitare în

ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată şi accizele, precum şi adaptarea procesului de

gestiune, colectare şi control, astfel încât să răspundă cerinţelor administraţiilor fiscale ale

statelor membre ale Uniunii Europene.

80 O.G.86 din 200381 H.G nr.109 din 18 februarie 2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală

Rolul ANAF

Principalul rol al A.N.A.F coincide cu rolul finanţelor publice, de a asigura resursele

financiare publice pentru a finanţa cheltuielile publice prin colectarea şi administrarea eficace şi

eficientă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general

consolidat.

Pentru îndeplinirea acestui rol ANAF se bazează pe două principii: egalitatea contribuabililor în

faţa impozitului şi eficienţa colectării veniturilor bugetare şi pe trei direcţii prioritare:

încurajarea conformării voluntare pentru prevenirea fraudei fiscale, prin

diversificarea şi creşterea calităţii serviciilor şi asigurarea unor proceduri simplificate.

combaterea fraudei prin promovarea unui control fiscal de calitate şi orientat mai mult

spre sectoarele cu risc ridicat de fraudă;

eficacitate şi eficienţă crescută în activitatea de colectare a impozitelor, taxelor şi

contribuţiilor sociale, pentru a garanta veniturile bugetare necesare.

Obiectivele ANAF

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are următoarele obiective:

a) realizarea veniturilor bugetului general consolidat din impozite, taxe, contribuţii

sociale şi din orice alte sume datorate bugetului de stat, prin îmbunătăţirea continuă a nivelului

conformării voluntare a contribuabililor;

b) aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale;

c) prestarea de servicii de informare şi asistenţă către contribuabili, în scopul înţelegerii

şi aplicării corecte a legislaţiei fiscale;

d) creşterea constantă a eficienţei colectării veniturilor bugetare;

e) formarea de resurse umane competente şi motivate;

f) garantarea încrederii contribuabilului în integritatea şi imparţialitatea administraţiei

fiscale;

g) prevenirea şi combaterea evaziunii şi fraudei fiscale;

h) apărarea intereselor fiscale şi financiare ale Uniunii Europene.

Atribuţiile ANAF

Pentru îndeplinirea obiectivelor prezentate mai sus, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

are, următoarele atribuţii conferite de lege82:

1. elaborează şi aplică procedurile pentru plata voluntară şi pentru alte modalităţi de

stingere a obligaţiilor bugetare pentru care este competentă;

82 Idem

2. participă la estimarea veniturilor bugetare pe care le administrează şi face propuneri

privind nivelul veniturilor ce pot fi colectate de la contribuabili, furnizează Ministerului

Finanţelor Publice informaţiile necesare fundamentării estimării veniturilor ce pot fi colectate

de la contribuabili;

3. repartizează la nivel teritorial programul de încasări ale veniturilor bugetului general

consolidat, analizează modul de realizare a veniturilor bugetare;

4. asigură aplicarea unitară, corectă şi nediscriminatorie a prevederilor legislaţiei

privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi celelalte venituri bugetare, colectarea

veniturilor bugetare, exercitarea prerogativelor stabilite prin lege, prin aplicarea unui tratament

echitabil tuturor contribuabililor;

5. participă la elaborarea proiectelor de norme metodologice, a modificărilor şi

completărilor legislaţiei fiscale;

6. avizează proiecte de acte normative care conţin prevederi referitoare la administrarea

veniturilor bugetare, proceduri de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi a

celorlalte venituri bugetare pentru care este competentă;

7. aplică, prin Autoritatea Naţională a Vămilor, în domeniul vamal măsurile specifice

rezultate din programele guvernamentale şi din reglementările vamale, precum şi alte dispoziţii

aplicabile mărfurilor aflate sub supraveghere vamală sau supuse controlului vamal;

8. elaborează, cu avizul direcţiilor de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor

Publice, conţinutul şi modelele formularelor şi imprimatelor tipizate, utilizate pentru

administrarea veniturilor, precum şi instrucţiunile de completare a acestora;

9. stabileşte competenţa teritorială pentru administrarea impozitelor, taxelor,

contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat;

10.urmăreşte acquis-ul comunitar în legătură cu administrarea fiscală şi elaborează

propunerile de modificare a cadrului normativ naţional şi metodologic naţional, conform

evoluţiei acestuia;

11. îndrumă contribuabilii în aplicarea legislaţiei fiscale şi a prevederilor convenţiilor de

evitare a dublei impuneri prin intermediul unităţilor fiscale teritoriale;

12. aplică legislaţia în domeniul resurselor umane - recrutare, angajare, avansare,

promovare, mobilitate, sancţionare şi încetare a raporturilor de muncă/serviciu, respectiv

salarizare a personalului din autoritatea sa;

13. soluţionează contestaţiile împotriva actelor administrative fiscale, în condiţiile legii;

14. exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit inspecţia fiscală, în condiţiile stabilite cu

respectarea legislaţiei specifice83 .

83 O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

15. exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea

oricăror acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea

fiscală;

16. exercită, prin Autoritatea Naţională a Vămilor, activitatea de inspecţie vamală,

activitatea de control vamal ulterior şi orice altă formă de control specific în legătură cu aplicarea

şi respectarea reglementărilor în vigoare în domeniul vamal;

17. exercită controlul financiar şi, după caz inspecţia fiscală, privind respectarea

disciplinei economico-financiare şi a modului de administrare şi gestionare a mijloacelor

materiale şi a fondurilor financiare de către instituţiile publice şi operatorii economici la care

statul, direct sau printr-o instituţie ori autoritate publică, are calitatea de acţionar;

18. acţionează pentru anticiparea căilor, metodelor şi mijloacelor utilizate de

contribuabili în scopul sustragerii de la plata sumelor datorate bugetelor administrate de Agenţia

Naţională de Administrare Fiscală şi pentru prevenirea, descoperirea şi combaterea evaziunii

fiscale;

19. verifică bazele de impunere, legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale,

corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, precum şi modul în

care aceştia respectă prevederile legislaţiei fiscale şi contabile, stabileşte diferenţe privind

obligaţiile de plată, precum şi accesoriile aferente acestora;

20. asigură asistenţa pentru recuperarea în România de la persoane fizice şi persoane

juridice a creanţelor bugetare stabilite prin titlu de creanţe într-un alt stat membru al Uniunii

Europene, precum şi recuperarea de către alt stat membru al Uniunii Europene de la persoane

fizice şi persoane juridice a creanţelor bugetare stabilite în România;

Funcţiile ANAF

În exercitarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală dezvoltă

următoarele funcţii:

1. Gestionare a veniturilor bugetare:

a) administrează fiscal depunerea de către plătitori a declaraţiilor de impunere la

impozite, taxe, contribuţii sociale şi alte venituri bugetare, potrivit legii, precum şi evidenţa

plăţilor efectuate;

b) elaborează şi aplică procedurile de impunere pentru persoanele juridice şi

persoanele fizice, conform dispoziţiilor legale;

c) elaborează şi aplică procedurile referitoare la producţia şi circulaţia

produselor accizabile în regim suspensiv;

d) elaborează şi aplică procedurile privind evidenţa contribuabililor, gestiunea

dosarului fiscal şi a cazierului fiscal;

e) răspunde de gestiunea arieratelor bugetare şi monitorizează recuperarea

acestora;

f) organizează activitatea de monitorizare a recuperării creanţelor bugetare

prin aplicarea măsurilor prevăzute de legislaţia specifică84 ;

g) acordă, la cererea temeinic justificată a contribuabililor, înlesniri la plata

obligaţiilor fiscale restante, în condiţiile legii;

h) organizează activitatea privind publicarea pe pagina de internet a

Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -, în

condiţiile legii, a contribuabililor care înregistrează obligaţii bugetare restante;

i) organizează activitatea de înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Reale

Mobiliare a creanţelor fiscale ale contribuabililor pentru care s-au emis titluri executorii;

î) organizează activitatea de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate,

potrivit legii, în proprietatea privată a statului, precum şi a bunurilor sechestrate în cadrul

procedurii de executare silită, potrivit legii;

j) aplică împreună cu unităţile sale subordonate legislaţia în domeniul

ajutorului de stat;

k) stabileşte impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului

general consolidat, care se plătesc în contul unic, şi metodologia de distribuire şi stingere

a acestora;

l) stabileşte procedura privind cesiunea creanţelor fiscale sau stingerea acestora

prin alte modalităţi prevăzute de lege, numeşte comisiile respective şi stabileşte atribuţiile

acestora;

2. Elaborarea strategiilor

a) propune soluţii de reformă în domeniul administrării veniturilor bugetare

pentru care este competentă potrivit legii;

b) urmăreşte realizarea unui management eficient şi coerent al administrării

fiscale;

c) elaborează, implementează, menţine şi dezvoltă sistemul informatic în

domeniul său de activitate;

3. Cooperare internaţională84 Idem

a) asigură aplicarea prevederilor cu caracter fiscal din convenţiile şi tratatele

internaţionale la care România este parte;

b) încheie şi derulează convenţii şi proiecte de colaborare cu organisme şi

instituţii internaţionale în domeniul său de activitate;

c) iniţiază măsuri pentru dezvoltarea cooperării internaţionale în domeniul său

de activitate;

d) colaborează cu direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor

Publice, urmărind aplicarea acquis-ului comunitar în legătură cu administrarea fiscală;

e) asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de cooperare internaţională şi

participă la reuniunile cu organismele şi instituţiile internaţionale, în domeniul său de

activitate;

f) iniţiază şi participă la negocierile pentru elaborarea unor convenţii bilaterale în

materie de recuperare a creanţelor bugetare;

g) are reprezentanţi permanenţi la Misiunea României pe lângă Uniunea

Europeană sau în cadrul altor organisme internaţionale, care asigură legătură operativă pe

probleme vamale - fiscale.

4. Activitate internă

a) exercită funcţia de audit public intern în condiţiile legii;

b) efectuează inspecţii privind respectarea legalităţii, atât la nivelul aparatului

propriu, cât şi la nivelul unităţilor subordonate;

c) exercită controlul financiar de gestiune şi controlul financiar preventiv propriu,

în scopul constituirii şi utilizării legale şi eficiente a fondurilor publice;

5.4 Definire şi modalităţi de recurgere la evaziune fiscală

Multitudinea şi nivelul ridicat al obligaţiilor fiscale care revin în sarcina

contribuabililor au stimulat în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor de a inventa

procedee diverse de eludare a legislaţiei fiscale,.

O definitie clară si unanim acceptată de toti specialiştii cu privire la evaziunea fiscală si

frauda fiscală este greu de găsit.

Legislatia promovată în România, după 1990, defineşte evaziunea fiscală ca fiind :

“sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor

şi a altor sume datorate bugetului de stat, local, al asigurărilor sociale de stat si fondurilor

speciale, de către persoane fizice si juridice, române sau străine”85.

Se observă că în legislatia română nu se face diferenta dintre evaziunea fiscală si frauda

fiscală. Totuşi, cel mai adesea, frauda fiscală desemnează, strict, o infractiune la lege si se

distinge de evaziunea fiscală care într-o accepţiune mai largă este definită ca o utilizare abilă a

posibilitătilor oferite de lege.

Sunt cazuri când anumiti autori asimilează cele două notiuni. Astfel, în tările anglo-

saxone “tax evasion” desemnează frauda, iar “tax avoidance” evaziunea fiscală. C.V. Brown si

P.M. Jackson definesc “tax avoidance” , adică evaziunea fiscală ca pe o rearanjare

(reorganizare) legală a unei afaceri astfel încât să minimalizeze obligatia fiscală, iar “tax

evasion” ca pe o rearanjare (reorganizare) ilegală a unei afaceri în acelaşi scop.

În acelaşi spirit, în lucrarea americană, “Federal Tax Course”, se ecunoaşte că: **

Literatura fiscală privitoare la evaziunea fiscală si fraudă este abundentă, totuşi nu există indicii

precise referitoare la diferenţele dintre acestea. Evaziunea fiscală este minimalizarea

excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile, reale. Frauda fiscală este

determinată de contribuabili sau consilierii lor specialişti, preocupaţi de intenţia de a nu ţine

seama de legea fiscală în vigoare. **

Încercând o concluzie asupra diversităţilor de opinii vizavi de conceptul de evaziune

fiscală, putem considera că există un singur fenomen care aduce atingere veniturilor

bugetare, evaziunea fiscală. În funcţie de raportul faţă de lege, sub aspect teoretic, evaziunea

fiscală ar putea lua o formă acceptabilă, licită, îngăduită de lege dar care totuşi depăşeşte cadrul

legal fiind sancţionată ca atare şi evaziunea fiscală ilicită care este sinonimă cu frauda fiscală.

Suprapunînd aceste interpretări teoretice pe legislaţia specifică, prima formă ar corespunde

contravenţiilor la legislaţia fiscală iar cea de a doua formă se referă faptele încadrate infracţiune

fiscală.

În practică, demersul de delimitare dintre evaziunea fiscală licită şi ilicită este acoperit

de incertitudine din două motive, interpretarea confuză a legalului şi a ilegalului şi soluţiile

contradictorii oferite de dreptul comparat.

Pentru o delimitare mai corectă, contribuabilii sau grupat în raport cu evaziune fiscală în

trei categorii:

- una a celor “cinstiti” -zona albă

- una a celor “necinstiti” -zona neagră

- una a celor care evadează, fie legitim prin abilitate, fie ilegal prin abuz de lege -zona gri.

Alb Zona legală abstinenţa

85 Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale art. 1

aplicarea regimurilor fiscal de favoare

eroare

respctarea legii

Gri Zona gri abuz de drept

abilitate fiscal

Negru Zona ilegală fraudă

După schema de mai sus, contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea optiunilor

fiscale, de la abstinenţă la manipularea abilă a legii şi, în sfârşit, de la abuz fată de legile fiscale

la fraudă calificată.

In practică este dificil să se distingă eroarea contabilă involuntară de decizia luată

conştient în vederea diminuării efectelor impozitului. În plus, formele de manifestare a evaziunii

fiscale au un conţinut a cărui geometrie variabilă împiedică trasarea cu precizie a unei delimitări

nete între actele conforme cu legea şi actele contrare legii cauza fiind lipsa de claritate a

legislaţiei fiscale.

De aici rezultă limita de departajare dintre formele evaziunii fiscale “legitime” şi cele

“nelegitime” , care nu pot fi trasate cu exactitate decât de la caz la caz.

Modalităţi de practicare a evaziunii fiscale

Practicile utilizate de către contribuabili pentru a recurge la evaziune fiscală se pot

grupa după mai multe criterii :

- După tipurile de impozite şi taxe;

- Pe domenii de activitate

- Prin intermediul firmelor fantomă ( fictive);

- Prin constituirea de firme prin care se derulează operaţiuni offshore :

I. După tipurile de impozite şi taxe

1.In cazul impozitului pe profit, sarcina fiscală se reduce prin:

reducerea bazei de impozitare;

neinregistrarea integrală a veniturilor realizate;

transferul veniturilor impozabile la societăţile nou create in cadrul aceluiaşi grup;

încadrarea eronată in perioada de scutire;

2.În cazul taxei pe valoarea adaugată, evaziunea fiscală se practică prin:

aplicarea eronată a regimurilor de deduceri;

necuprinderea unor operaţiuni care intră in sfera de aplicare a TVA in baza de calcul;

neinregistrarea ca platitor la atingerea plafonului anual de venit, stabilit prin lege;

neevidenţierea si nevirarea TVA aferentă avansurilor incasate de la clienti;

sustragerea de la plata TVA prin declararea unor importuri ca fiind temporare.

3.In cazul accizelor, impozitele de plată se reduc prin:

micşorarea bazei de impozitare;

utilizarea unor cote inferioare celor reale;

nedeclararea corectă a operatiunilor reale in cazul unor produse ale caror preturi erau

purtatoare de accize (ex. alcool).

II. Pe domenii de activitate generatoare de evaziune fiscală, aceasta se manifestă prin

neinregistrarea sau inregistrarea parţială a veniturilor ralizate de către operatorii economici sau

de persoanele fizice;

Operatorii economici practică evaziunea fiscală în domeniile:

- producţiei si prestaţiilor de servicii prin neinregistrarea documentelor aferente intrărilor de

materii prime, forţei de muncă (munca la negru), utilităţilor şi nici a ieşirilor pentru produse şi

servicii comercializate.

- comerţului şi importului de produse si servicii prin neinregistrarea facturilor aferente intrărilor

şi ieşirilor;

Alte forme pot fi:

Contrabanda cu produse din import neinregistrate la instituţiile vamale

Diminuarea valorii in vamă a produselor importate prin falsificarea facturii originale a

mărfurilor importate.

In cazul in care falsificarea facturii externe este facută cu ştiinţa exportatorului, pentru

a-si recupera diferenţa, exportatorul emite o a doua factura pentru prestare de diverse servicii

( finantarea exportului, credite comerciale, consultanţă, asistenţă tehnică, management,

prospectarea pietei etc.) pentru care nu se intocmeşte declaratie vamală de import şi nu se platesc

taxe vamale.

Dacă falsificarea facturii nu se efectuează cu ştiinţa exportatorului, recuperarea valorii

reale a facturii se face, de obicei prin plata in cash, prin plata din conturile offshore ori, prin

compensarea cu alte operaţiuni de export din România.

Persoanele fizice care exercită profesii generatoare de venituri pot recurge la evaziune

urmînd două atitudini.

În domeniile producţiei, comerţului şi serviciilor, a profesiilor liberale ( avocaţi, notari,

experţi, contabili, medici, arhitecti, profesori etc.), persoanele fizice autorizate, nu declară în

totalitate veniturile realizate în vederea impozitării. În paralel cu acestea sunt identificate

persoane fizice neautorizate care prestează diferite activităţi în construcţii, meditaţii, consultaţii

medicale, consultanţă juridică, contabilă, financiară, etc., care nu înregistrează şi nu declară

deloc veniturile realizate în vederea fiscalizării.

III. Prin intermediul firmelor fantomă ( fictive) inregistrate de la începutul înfiinţării

firmei intr-un sediu fictiv sau mutarea ulterioară a sediului real intr-unul fictiv creat special

pentru practicarea evaziunii fiscale. De obicei se recurge la această modalitate pentru o singură

afacere de anvergură,după care dispar.

IV. Constituirea de firme prin care se derulează operaţiuni offshore86 in state

considerate paradisuri fiscale, care se incadrează, greşit în opinia noastră, după unii autori, in aşa

numita evaziune fiscală legală.

Evaziunea fiscală in acest mod se practică astfel: exportatorul efectuează un export cu

preţul diminuat, diferenţa reală de preţ este incasată in contul firmei offshore prin reexportul la

adevarata valoare. Această diferenţă nu e impozitată in statul recunoscut ca paradis fiscal, putînd

fi transferată in tara exportatoare, intr-un cont personal fără a plati nici un impozit pe venitul

obţinut din acest export.

Paradisurile fiscale

Este recunoscut dreptul oricarui contribuabil de a căuta soluţii legale pentru plata

impozitelor într-un volum cît mai redus, prin recurgerea la paradisuri fiscale.

Statele considerate şi recunoscute cu statut de paradisuri fiscale nu percep deloc impozit

pe venit, percep un impozit redus sau percep impozite doar asupra unor categorii de venituri, in

comparatie cu impozitele din statele de origine. De exemplu, guvernele din Insulele Bahamas,

Bermude, Cayman şi altele nu percep nici un impozit asupra veniturilor sau averii personale.

Acest tip de state asigură şi protecţia informatiei bancare sau comerciale urmărind o politică de

incurajare a activităţii bancare din străinatate. De asemenea, activitatea cetăţenilor străini nu e

supusă, de regulă, controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau alte controale.

Specific paradisurilor fiscale este birocraţia redusă, uşurinţa cu care se obţin licenţe de

funcţionare pentru companii şi bănci.

La nivel mondial, după unele date furnizate de organizaţia nonprofit Tax Justice

Network, sunt peste 73 state sau jurisdicţii la care se recurge pentru evitarea impozitelor. Această

organizaţie nonprofit este cunoscută prin faptul că militează împotriva acestor paradisuri fiscale

sub motivul invocat că prin acestea creşte sărăcia la nivel mondial. State identificate ca

paradisuri fiscale mai importante sunt: Andorra, Antigua, Bahamas, Bahrain,Barbados,Belize,

86 Vezi, Eludarea fiscalităţii prin operaţiuni offshore (Avoiding fiscality by offshore operations) Rev. Transilvania nr.5/2010 ISSN02550539

Bermuda, Cayman, Costa Rica, Elvetia, Hong Kong, Liberia, Liechtestein, Luxemburg, Monaco,

Antilele olandeze, Olanda, Panama, Singapore, Sf. Vincent, Sri Lanka.

Tipuri de evaziune fiscală

1. După locul constatării faptelor de evaziune se pot evidenţia trei tipuri de evaziune: l

- la frontieră,

- pe drumurile publice,

- la locul desfăşurării activitătii.

2. După aria de întindere se delimitează de asemenea doua tipuri de evaziune :

- naţională,

- internaţională.

Evaziunea fiscală naţională se împarte la rândul ei în artizanală, care presupune un

caracter mai simplu şi de obicei individual cum ar fi de exemplu munca la negru şi industrială

care are un caracter mai complex. Mai des întâlnite sunt contrabanda cu ţigări, băuturi alcoolice

sau cafea, etc.

Evaziunea fiscală internaţională are la baza principiul dublei impuneri fiscale şi se

manifestă de obicei prin orientarea activităţii anumitor firme spre state cu o legislaţie fiscală mai

favorabilă, sau se bazează pe zonele extrateritoriale care scapă sau nu sunt chiar atât de bine

controlate de legislaţia diferitelor state.

Formele principale de manifestare ale acestui tip de evaziune pot fi:

- abstinenta, care presupune abţinerea de la investiţii şi producţie şi îndreptarea spre un stat cu

fiscalitate mai redusă;

- disimularea sau nedeclararea către instituţiile fiscale a veniturilor realizate în afara ţării.

5.5 Cauze, manifestări şi efecte ale evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală prin efectele economice pe care le generează are repercusiuni

negative asupra procesului bugetar, asupra aplicării politicilor bugetare şi asupra echilibrului

economic general.

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale complexe cu care statele se

confruntă şi ale cărei consecinte nedorite caută se le limiteze cât mai mult, eradicarea în totalitate

a acesteia fiind practic imposibilă.

Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra nivelului veniturilor fiscale, conduce la

distorsiuni în mecanismul pietei si poate contribui la inechităţi sociale datorate “excesului” si

“înclinaţiei” la evaziune fiscală din partea contribuabililor.

Statul, prin atitudinea faţă de combaterea evaziunii fiscale, poate favoriza acest

fenomen urmărind în principal două scopuri, unul pozitiv, argumentat de dorinţa de a stimula

formarea (acumularea) capitalului şi un scop negativ, reflectat de sprijinirea unor grupuri de

interese.

De aici se desprinde chiar rolul evaziunii fiscale ca element, dorit sau nu, al politicii

fiscale. Se apreciază, de exemplu, că unul din secretele japonezilor, în ceea ce priveşte formarea

capitalului, este evaziunea fiscală care este încurajată oficial. Astfel, un japonez adult, în mod

legal, este scutit de taxe pentru un cont de economii mediu. Din această cauză au rata cea mai

mare de formare a capitalului. Opinia unui autor, reputatul profesor, scriitor şi consuitant Peter F.

Drucker ( 1909-2005), în acest sens este: “Orice ţară care vrea să fie competitivă trebuie să-şi

construiască un sistem de impozite de tipul celui japonez, care, printr-o atitudine de ipocrizie

semioficială, încurajează formarea capitalului”. În mod logic capitalul astfel format ar trebui să

se întoarcă în economie sub formă de investitii sau de consum.

Intervenţia statului în menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală, în aceste

scopuri, trebuie analizată prin prisma raportului dintre efect, formarea capitalului şi efort, o mare

risipă de resurse bugetare, care crează inechităţi în realizarea veniturilor contribuabililor.

În ciuda unor efecte pozitive ale evaziunii fiscale, arătate mai sus, evaziunea fiscală

rămâne un fenomen economic negativ pentru majoritatea contribuabililor care înţeleg să nu se

sustragă de la plata impozitelor. Sumele prelevate de la aceştia vor trebui să crească pentru

acoperirea nevoilor generale, pentru că statul are nevoie de venituri pentru îndeplinirea

obiectivelor sale economice, politice, sociale etc.

Pentru a combate evaziunea fiscală, în fapt pentru a aduce nivelul ei în limite

acceptabile, este important de cunoscut şi eliminat cauzele care favorizează formele ei de

manifestare.

În ordinea importantei lor, acestea sunt:

1. Fiscalitatea ridicată. În conditiile unei fiscalităti ridicate, reacţia plătitorilor de

impozite devine de respingere. Aceştia caută diferite modalităti de a evita o povară fiscală greu

de suportat. În opinia specialiştilor se consideră normal o rată a fiscalitătii de până la 33-34%

din P.I.B.

2. Legislatia fiscală ineficientă. În România postdecembristă, legislatia fiscală a

contribuit la creşterea evaziunii fiscale. Legislaţia fiscală poate fi caracterizată ca incoerentă în

întrega perioadă, cu modificări dese si posibilităti de interpretare diferite. Un climat de stabilitate

în domeniu s-a înregistrat după anul 2002 prin aprobarea codului fiscal cu toate că au fost

înregistrate dese excepţii de la respectarea cadrului legal instituit.

3. Birocratia, produce efecte negative asupra întreprinzătorilor. În cele mai multe

cazuri aceştia sunt bine intenţionaţi în derularea unor activităţi producătoare de venit dar sunt

descurajaţi în demersul lor de calitatea şi operativitatea furnizorilor de servicii publice.

4. Comportamentul psihologic. Există opinii ale unor autori care susţin o înclinaţie

naturală spre evaziune a plătitorilor, care nu văd imediat efectul economico-social al impozitelor

şi taxelor plătite. Acest comportament este întărit şi de faptul că în multe situaţii, statul se

dovedeşte un prost gospodar al banului public.

Constatarea a fost întărită, de exemplu de misiunea Băncii Mondiale, care printr-un studiu

realizat în anul 1999, a demonstrat că statul, în tripla sa ipostază de proprietar, producător si

beneficiar, este greu să aplice măsuri serioase pentru redresarea economico - financiară a

firmelor pe care le are în portofoliu. Din păcate aceste concluzii rămîn actuale, ele fiind dovedite

de modul în care puterea executivă nu a reuşit să restructureze sectorul bugetar în ansamblul său,

ca demers pentru contracararea efectelor recesiunii economice.

5. Ineficienta controlului financiar, fiscal si vamal. Modul de îndeplinire al

atribuţiilor de administrare al veniturilor şi de control ale aparatului financiar - fiscal si vamal, s-

a dovedit ineficient în primul rând prin faptul că o mare perioadă de timp nu s-a creat cadrul

juridic necesar în România. De exemplu, legislatia privind combaterea evaziunii fiscale s-a

adoptat numai în anul 1994, cea privind controlul fiscal, numai începând cu ianuarie 1998, iar, o

legislatie care să asigure o eficienţă în controlul activităţii producătorilor de alcool, numai

începând cu anul 1999.

Nivelul evaziunii fiscale estimat la aproximativ 30-35% din PIB în anul 2009, pe fondul

reducerii încasărilor la bugetul general consolidat şi măsurile inadecvate de reducere a

cheltuielilor bugetare demonstrază necesitatea eficientizării acestui domeniu.

6. Procesul greoi de formare a personalului fiscal de specialitate. O motivare reală şi

corectă sub aspectul programelor de pregătire profesională, al salarizării şi al dotării logistice,

corelat cu nivelul rezultatelor obţinute poate stabiliza şi performa aparatul de stat din acest

sector. Starea de fapt prezentă de acumulare a unor cunoştinte de specialitate şi opţiunea pentru

alte locuri de muncă mai bine remunerate nu crează premize de performare a sistemului.

7. Ineficienţa instanţelor judecătoreşti. Faptul că instanţele se confruntă cu o lipsă de

specialişti în dreptul fiscal este un aspect recunoscut. Pe de altă parte există opinii care susţin

crearea unor instanţe specializate în drept fiscal.

Cuantificarea factorilor prezentaţi mai sus în limita unor indicatori agreaţi de eficienţă şi al

unui cod al controlului intern, dar şi dispunerea unor măsuri ferme la nivelul puterii executive,

poate face ca fenomenul evaziunii fiscale, să fie serios diminuat.

Manifestările evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală nu este numai imaginea fiscalităţii ci şi a climatului politic şi social, a

specificului naţional şi chiar a celui religios. Fenomenul are o geografie internaţională şi nu

există state care să nu fie procupate de stăpînirea lui. Elementele amintite îşi pun amprenta

asupra dimensiunii şi formelor sale de manifestare.

În acest context, apar şi pot fi analizate diferite manifestări ale evaziunii fiscale, care pot fi de

natură sociologică şi tehnică:

Manifestări sociologice

Evaziunea fiscală există în toate statele iar formele şi nivelul atins, pot varia în funcţie de

regiuni. Evaziunea fiscală atinge cote ridicate în statele în curs de dezvoltare. După date

publicate în diferite studii aceste cote ajung pînă la 80-90% din veniturile fiscale ce ar trebui

percepute de stat.

Aceste date sunt concordante cu estimările fostului profesor de la Cambridge Nicholas Kaldor

(1908 - 1986) potrivit căruia frauda fiscală din lumea a treia variază între procentele menţionate

mai sus.

La amploarea acestui fenomen, pentru acest grup de state, un rol important îl au: incoerenţa si

permisivitatea legislaţiei fiscale, modul incorect de aplicarea, comportamentul contribuabililor,

corupţia, lipsa de autoritate a instituţiilor statului.

Cum s-a mai precizat, există diferenţe de evaziune fiscală chiar în interiorul aceluiaşi stat. În

România, de exemplu,cele mai expuse zone sunt: capitala şi zonele de frontieră. Explicatia

acestei stări de fapt constă în dezvoltarea zonelor de productie si comert şi afluxul mare de

produse importate în România. În general geografia evaziunii fiscale determină şi geografia

încasărilor fiscale.

În ceea ce priveşte analiza evaziunii fiscale după structura socio-profesională, în România, este

dificil de probat statistic. Studiile confirmă faptul că evaziunea este o functie caracteristică

micilor contribuabili. Explicatia vine din faptul ca întreprinderile mici sunt mai putin verificate,

aspect care le expune la riscul de control posterior mai redus. În comparaţie cu acestea, firmele

mari dispun de resurse financiare, umane, materiale şi informaţionale mai adecvate. Logistica şi

specialiştii mai bine pregătiţi, relatiile funcţionale intre salariaţii firmei pe departamente

funcţionale sunt mai bine structurate si dimensionate.

Manifestări tehnice

Manifestările tehnice ale evazinii fiscale fac trimitere la modalităţile concrete de

respingere a fiscalităţii prezentate în subcapitolul 5.3. Atent analizate ar trebui opiniile care

susţin conceptul de evaziune fiscală licită.

http://ro.wikipedia.org/wiki/1986

http://ro.wikipedia.org/wiki/1908

Aceste opinii consideră următoarele forme de manifestare ale acesteia :

-avantajele în natură, cum ar fi: autoturismele de serviciu, indemnizaţii de diverse tipuri,

cheltuieli profesionale, participarea la cheltuielile de şcolarizare a copiilor acordate salariaţilor,

etc.

-reduceri de impozite pe venit pentru profitul reinvestit pentru dezvoltarea activitătilor

producătoare de venit.

-posibilitatea deducerii din venituri a unor cheltuieli privind amortizarea si fondul de rezervă

într-un cuantum mai mare decât cel care s-ar justifica din punct de vedere economic.

-domicilii în străinătate, în paradisuri fiscale.

Formele de manifestare tehnică prezentate mai sus se pot constitui ca studii de caz pentru a se

formula opinii pertinente, după luarea în analiză a legalităţii acestora şi a scopului pentru care

aceste avantaje au fost promovate şi reglementate.

5. Modalităti de dimensionare a evaziunii fiscale

Pentru a combate evaziunea fiscală este necesar să fie cunoscute cauzele care o

generează dar şi dimensiunile înregistrate, intinderea ei ca fenomen economic în diverse sectoare

ale economiei.

Procesul de măsurare a evaziunii fiscale este dificil de realizat cu exactitate. Din multitudinea de

instrumente de estimare utilizate se disting cele ce se bazează pe metode aproximative şi cele

care utilizează o metodă mai precisă, care are la bază ancheta asupra unui eşantion reprezentativ.

1. Metodele aproximative

Aceste metode merg de la o simplă afirmaţie politică (incantatie), pînă la estimarea ştiinţifică.

Incantaţia politică

Constă în avansarea de cifre speculative pentru obtinerea unui impact asupra opiniei publice.

Obiectivul este, în acest caz, mai puţin de a da o informatie reală utilizabilă cât de a determina o

reacţie în favoarea unor măsuri mai aspre, urmărite de cel care lansează aceste cifre.

Incantaţia politică este o metodă intuitivă la care se apelează frecvent . Ea este folosită mai ales

pentru aprecierea economiei subterane, productia sau veniturile realizate şi nedeclarate. Se

lansează cifre pur si simplu speculative pentru a convinge puterea executivă, cetăţenii, oamenii

politici că fenomenul este în stare acută.

În unele cazuri evaluarea unor cifre simbolice, exagerate ale evaziunii fiscale urmăreşte să

pregătească opinia publică în legătură cu severitatea verificărilor ce se impun şi care urmează a

se efectua.

Estimarea ştiinţifică

Această metodă se face prin utilizarea unor instrumente economice sau sociologice.

Instrumentele economice, sunt utilizate pentru a măsura atât frauda cât si fenomenul mai vast al

economiei subterane. Economia subterană este rezultatul producerii de bunuri, servicii sau

lucrari realizate si nedeclarate in vederea impunerii,

La rândul ei, productia nedeclarată, componenta principală a economiei subterane, corespunde la

ceea ce se numeste “economia la negru”(frauda si evaziunea, munca la negru). Trebuie notat

faptul că dacă ea este ascunsă fiscului, nu înseamnă în mod necesar că ea scapă în totalitate

contabilitătii nationale, deoarece contabilitătile nationale practică corecţii pentru a tine cont de

declaratiile subevaluate.

Estimarea economiei subterane, adică munca la negru, comertul cu stupefiante,

prostitutia, veniturile în natură nedeclarate, etc., se face plecând de la diverse metode care se

bazează pe aceeasi idee. Se estimează că economia subterană lasă urme care apar pe piaţa

muncii, în agregatele monetare sau sub forma dezacordului între venituri si cheltuieli.

Indicii economiei subterane pe piaţa muncii pot fi cercetaţi prin sondaje. De exemplu, unui

eşantion reprezentativ al populatiei i se pune întrebarea dacă a participat la economia clandestină

în calitate de cumpărător sau vânzător de bunuri si servicii nedeclarate. Deoarece populatia

eşantionului chestionat este întrebată si în legătură cu numărul de ore de muncă la negru, salariul

oral etc., se pot obţine informaţii pentru a evalua mărimea economiei subterane.

Instrumentele sociologice, sunt gîndite plecând de la statistici ale controlului fiscal sau sub

forma anchetelor făcute în rândul anumitor profesii considerate ca expuse la evaziune fiscală.

Datele obţinute în urma controalelor fiscale au o marjă ridicată de aproximare pentru că,

recalcularea obligaţiilor bugetare care se face în cursul sau în urma verificărilor fiscale, pot fi

urmarea unor erori constatate din cauza aplicări greşite a legislatiei, deci fără a demonstra

intenţia săvârşirii faptei de evaziune fiscală şi totuşi au ca rezultat reîntregirea bazei de

impozitare cu veniturile sustrase de la impozitare.

2. Metoda eşantionului reprezentativ

Este o metodă des utilizată în asociere cu sondaje de opinie sau cu verificări fiscale pe

anumite tematici prestabilite.

Această metodă este frecvent utilizată în diverse state, mai puţin în România, unde

dimensionarea evaziunii fiscale, se face prin metode aproximative şi prin incantatie politică.

Ca şi concluzie generală se poate spune că, ideea eradicării în totalitate a evaziunii fiscale ar fi

un demers sortit eşecului pentru orice guvern. Este dificil de realizat acest demers chiar şi în

statele cu economie centralizată şi cu atât mai mult în cele cu economie de piaţă în proces de

consolidare.

Cuvinte cheie

evaziune fiscală, presiune fiscală, fraudă fiscală, Curba Laffer, frauda internaţională, frauda

naţională, formele evaziunii fiscale, manifestările evaziunii fiscale


1. Ce este evaziunea fiscală?

2. Care sunt formele de manifestare ale evaziunii fiscale?

3. Care sunt modalitătile de combatere ale evaziunii fiscale?


1. Neîndeplinirea voită a obligatiilor fiscale de către contribuabili poate lua, în general, forma:

a) evaziunii fiscale;

b) fraudei fiscale;

c) criminalitătii economice

2. Care este diferenţa dintre evaziunea fiscală si frauda fiscală?

a) evaziunea fiscală reprezintă o mânuire abilă a legii de către contribuabil pentru a

diminua obligatiile privind taxele datorate, în timp ce frauda reprezintă o infractiune prin

nerespectarea legii cu privire la impozite;

b) definesc acela si lucru în totalitate;

c) frauda fiscală reprezintă o mânuire abilă a legii de către contribuabil pentru a diminua

obligatiile privind taxele datorate, în timp ce evaziunea reprezintă o infractiune prin

nerespectarea legii cu privire la impozite;

3. Cauzele care au condus la dimensiuni impresionante ale evaziunii fiscale în România au

constat si constau în:

a) legislatia plină de lacune;

b) existenta unei presiuni fiscale prea ridicatei;

c) existenta unui număr prea mare de agenti economici;

d) lipsa de specialisti în domeniul fiscal

4. În stabilirea nivelului fiscal ar trebui să se tină seama de o serie de factori, printre care:

a) performantele economice;

b) eficienta cheltuielilor publice din impozite si taxe;

c) necesitătile publice reale;

d) gradul de întelegere al contribuabililor în domeniul necesitătilor bugetare;

e) stadiul democratiei;

f) toate cele de mai sus.

5. Evaziune fiscală ilicită se caracterizează prin:

a) avantaje în natură;

b) desfăsurarea unor activităti ce aduc venituri clandestine care nu sunt declarate

organelor fiscale;

c) supradimensionarea costurilor de productie în scopul diminuării veniturilor impozabile;

d) diminuarea masei impozabile prin neînregistrarea sau nedeclararea unor venituri;

e) reduceri de impozite pe profitul reinvestit.

6. După aria de extindere frauda fiscală se împarte în fraudă fiscal naţională si internaţională.

Frauda fiscală internaţională se fundamentează pe:

a) principiul dublei impuneri fiscale si se manifestă de obicei prin orientarea anumitor

firme spre tări cu o legislatie favorabilă;

b) munca la negru;

c) frauda industrială;

d) sustragerea de la plata taxelor vamale.



a) Manifestările tehnice ale evaziunii fiscale constau în avantajele în natură date de

patroni salariatilor pentru a scăpa de ratele ridicate ale impozitului pe venit;

b) Evaziunea fiscală este o functie a micilor contribuabili pentru că acestea sunt mai putin

verificate, ceea ce le expune la riscuri ulterioare mai mari;

c) Deoarece firmele mari dispun de mijloace importante si de relatii functionale între salariatii

firmei, posibilitătile de a recurge la evaziune fiscală sunt maxime.

2. Care este diferenta dintre frauda fiscală artizanală si frauda industrială?

a) definesc acela si fenomen;

b) frauda fiscală artizanală este definită de modul izolat, pe cont propriu,de actiune al

autorilor ei, pe când frauda industrială implică mai multe persoane fizice şi/sau juridice

pentru realizarea de profit;

c) frauda fiscală industrială este definită de modul izolat, pe cont propriu, de actiune al autorilor

ei, pe când frauda artizanală implică mai multe persoane fizice şi/sau juridice pentru realizarea de

profituri;

3. Modalitătile cele mai răspândite de fugă, la nivel international, din fata impozitelor sunt:

a) frauda fiscală industrială;

b) abstinenta;

c) disimularea;

d) frauda fiscală artizanală.

4. Instrumentele de realizare a fraudei fiscale internationale, se rezumă, la trei tipuri de societăti,

si anume:

a) societăti pe actiuni;

b) societăti holding;

c) societăti de bază;

d) societatea în comandită simplă;

e) societăti fictive.


a) Disimularea reprezintă destimularea productiei în tările în care presiune fiscală este foarte

mare;

b) Abstinenta ca modalitate de sustragere de la plata impozitelor constă în ascunderea materiei

impozabile si nedeclararea veniturilor obtinute în străinătate;

c) Societătile de bază este instalată în “paradisuri fiscale” si gestionează portofoliile de valori

mobiliare pentru societătile de grup;

d) toate cele de mai sus;

e) nici una dintre cele de mai sus.

6. Dintre metodele aproximative de dimensionare a evaziunii fiscale fac parte:

a) incantaţia politică;

b) controlul sumar;

c) estimarea metodică;

d) controlul aprofundat.

Teme de casă

Rolul pîrghiilor economico-financiare în dezvoltarea activităţilor economice ;

Despre paradisuri fiscale ;

Societăţi fictive ;

Dimensionarea evaziunii fiscale ;

Bibliografie selectiva

Aglietta, M., Macroeconomie financiară, Ed. CNI Coresi SA, Bucure ti, 2001

Bodea, G., Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare, Ed. Dacia, ClujsNapoca, 1999

Impozite şi taxe, Ed. Tribuna Economică.

CAPITOLUL VI

ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ

Obiective

Definirea conceptului de credit public şi de datorie publică;

Identificarea elementelor tehnice ale împrumuturilor publice;

Analiza tipologiei împrumuturilor publice;

Identificarea destinaţiei si rolului împrumuturilor publice;

Competenţe

Cunoaşterea operaţiunilor specifice, a regulilor ce trebuie respectate pentru angajarea

împrumuturilor publice;

Însuşirea unor metode de analiză a datoriei publice interne si externe în raport cu necesităţile de

dezvoltare ale societăţii la nivel macro şi microeconomic.

Rezumat

Pentru a asigura fluxurile de trezorerie, în condiţiile neîncasării ritmice a veniturilor

bugetare cu efecte asupra echilibrului bugetar sau pentru finanţarea unor cheltuieli de dezvoltare,

statul, prin intermediul puterii executive, apelează la împrumuturi de stat.

Definirea şi individualizarea împrumuturilor publice se realizează cu ajutorul unor elemente

tehnice, care sunt stabilite în actele normative pe baza cărora acestea sunt lansate şi angajate.

Operaţiunile specifice împrumuturilor publice pe care le vom trata în continuare sunt: plasarea,

conversiunea sau consolidarea şi amortizarea împrumuturilor publice.

Valoarea totală a angajamentelor statului, inclusiv cheltuielile generate de acestea se constituie în

datoria publică totală ( internă şi externă). Urmărirea evoluţiei datoriei publice în raport cu

gradul de angajare şi cu termenele de rambursare este importantă pe parcursul procesului

bugetar. Neîncadrarea datoriei publice în parametri de suportabilitate proiectaţi poate provoca

dezechlibre economico-sociale majore.

6.1 Instituţii cu atribuţii în gestionarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat iau forma creditului public materializat printr-o înţelegere între

stat, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, prin care cele din urmă

consimt să pună la dispozitia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut pe o perioadă

determinată în schimbul obţinerii unor avantaje.

Împrumuturile de stat se individualizează prin: caracterul legal, aprobarea de către forul

legislativ, executiv sau deliberativ competent, caracterul contractual al angajării, caracterul

temporar şi caracterul rambursabil.

Instutuţia publică cu atribuţii în angajarea împrumuturilor de stat şi gestionarea datoriei publice

este Ministerul Finanţelor Publice87. Acesta este administratorul datoriei publice

guvernamentale (directă şi garantată), în lei şi în valută şi are următoarele atribuţii:

- de estimare şi asigurare a disponibilităţilor băneşti pentru realizarea la timp şi în condiţii de

siguranţă a cheltuielilor bugetare;

- de administrare a datoriei publice guvernamentale, inclusiv a costurilor şi riscurilor asociate, la

cele mai bune costuri care poate fi obţinut pe pieţele financiare interne şi externe;

- de stabilire a strategiei, instrumentelor şi caracteristicilor datoriei publice guvernamentale în

funcţie de contextul şi de perspectivele macroeconomice;

- de a menţine şi de a dezvolta relaţii cu instituţii financiare interne şi externe, cu mediile

investiţionale şi cu agenţiile internaţionale de rating şi de monitorizare a factorilor care pot

influenţa condiţiile derulării eficiente şi în siguranţă a operaţiunilor specifice;

- de elaborare anual a Contului general al datoriei publice, ca anexă la Contul general anual de

execuţie a bugetului de stat.

Surse de angajare a împrumuturilor de stat

Împrumuturile de stat pot fi angajate din următoarele surse:

- disponibilităţile existente în contul general al Trezoreriei statului, în scopul asigurarii resurselor

bănesti necesare finanţării sau refinanţării deficitelor bugetare, pentru finanţarea datoriei interne

angajate sau pentru asigurarea resurselor băneşti necesare convertirii în datorie publica internă a

garanţiilor pentru împrumuturile contractate;

- Banca Naţională a României;

- bănci comerciale;

- alte institutii de credit din România;

- din emisiunea de titluri de stat sau eurobonduri.

Surse de rambursare a împrumuturilor de stat

87 Vezi,Normele metodologice de aplicare a OUG nr.64/2007 privind datoria publică, aprobate prin HG nr. 1.470/2007, cu modificările şi

completările ulterioare,punctul 3.1

Pentru rambursarea împrumuturilor de stat contractate, obligaţia constituirii resurselor

necesare revine Ministerului Finanţelor Publice. Acesta poate apela la următoarele surse88:

- disponibilitatile contului curent general al Trezoreriei Statului;

- finanţările rambursabile angajate in numele statului pentru refinantarea datoriei publice

guvernamentale;

- cheltuielile prevazute cu aceasta destinatie in bugetul de stat;

- sumele incasate de MFP de la subimprumutaţi, in baza acordurilor incheiate cu aceştia, cu

respectarea condiţiilor acordurilor prin care au fost angajate finantarile rambursabile;

- sumele prevăzute in bugetele persoanelor juridice care au contractat finanţări rambursabile cu

garantia statului;

- fondul de risc;

Împrumuturi garantate de stat

În practica bugetară sunt reglementate şi angajate împrumuturile garantate de stat. Acestea se

constituie într-o obligaţie certă a statului, executată de creditor, în cazul în care beneficiarul

împrumutului nu are capacitatea să achite integral sau partial împrumutul, dobânda şi alte costuri

decurgând din condiţiile şi clauzele contractului la scadenţă.

Pentru acoperirea riscurilor financiare ce pot să apară ca urmare a garantării de catre stat a unor

împrumuturi se constituie un fond de risc la nivelul Ministerului Finanţelor Publice sau ale

autoritatilor administraţiei publice locale, după caz.

Sumele încasate in fondul de risc sunt destinate achitării obligatiilor aferente garantiilor de stat si

subimprumuturilor, in cazul in care cei giraşi de stat, nu dispun la scadenţă de resurse financiare

proprii pentru achitarea obligaţiilor de plată.

Sursele de constituire a fondului de risc89 sunt:

- sumele incasate sub forma de comisioane de la subimprumutati/garantati de stat;

- sumele incasate de la subimprumutati/garantati de stat reprezentand rate de capital, dobanzi,

comisioane si alte costuri aferente finantarilor rambursabile garantate sau subimprumutate de stat

platite de M F P, in numele garantatului sau subimprumutatului;

- dobînzi la disponibilităţile aflate in contul fondului de risc;

- majorări de intîrziere, la nivelul celor prevazute pentru neplata in termen a obligatiilor fiscale,

aplicate pentru neplata in termen de catre subimprumutati sau garantati de stat, a comisioanelor

88 Idem punctul 5.3.1

89 HG 1470-2007 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a prevederilor O UGnr. 64/2007 privind datoria publica, punctul 6.3

la fondul de risc si, respectiv, a ratelor scadente, dobanzilor, comisioanelor si a altor costuri

aferente finanţării rambursabile;

- sume recuperate conform legii;

- fonduri alocate de la bugetul de stat in acest scop;

6.2 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

Subscriitorii potentiali pot face aprecieri cu privire la conditiile plasării disponibilitătilor

băneşti proprii în înscrisuri ale împrumuturilor de stat numai după cunoaşterea elementelor

tehnice ale acestora .

Elementele tehnice specifice împrumuturilor de stat sunt:

1. Denumirea împrumutului constituie acel element tehnic prin care se precizează

scopul şi destinaţia dată de către emitent resurselor obtinute prin contractarea împrumutului.

Daca se doreşte atragerea atentiei opiniei publice asupra caracterului exceptional al

împrumutului sau asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, apreciat de interes naţional, se

precizează acest lucru prin însăşi denumirea lui ( vezi anexa 2).

2. Împrumutatul (care apare si sub denumirea de subscris, debitor sau emitent) este

autoritatea publică solicitantă a creditului. În cazul împrumutului de stat, acesta devine debitor si

emitent, deoarece emite înscrisuri cu denumiri specifice ( titluri de stat, obligatiuni, bonuri de

tezaur, rente de stat ş.a.) care precizează ( vezi anexa2) :

subscrierea la împrumut;

valoarea împrumutului;

perioada;

dobânda şi/sau câştigul;

scadenţa.

3. Împrumutătorii (denumiti si subscriitori, creditori sau depunători) sunt persoanele

fizice sau juridice care consimt sa crediteze statul (sau orice autoritate publica), primind, în

schimbul sumelor subscrise, obligatiuni, polite sau alte titluri de stat.

4. Titlurile de credit public sunt documente scrise având o formă şi un continut stabilit

prin actul normativ de lansare a împrumutului, în care se precizează sumele subscrise si

drepturile creditorilor. Aceste înscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligaţiuni, titluri

de stat sau hârtii de valoare), în functie de termenul de rambursare a împrumutului şi de

caracteristicile lor juridice.

În funcţie de termenul de rambursare, în cazul împrumuturilor pe termen scurt (de

până la 1 an) se emit:

bonuri de tezaur - sunt înscrisuri care se adresează unei categorii speciale de

subscriitori, deoarece nu se supun regulilor dreptului cambial si nu pot fi transmise la cursuri

variabile, prin cesiunea de creante; ele pot fi, însă, lombardate la bănci şi pot fi vândute la licitatii

la cursuri variabile;

certificate de datorie - sunt înscrisuri care au caracteristicile bonurilor de tezaur, dar se

vând numai la valoarea lor nominală, având cursuri fixe;

certificate sau bonuri de impozite - sunt înscrisuri nepurtătoare de dobânda pe care

statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau pentru onorarea altor

angajamente; detinătorii acestor înscrisuri le pot utiliza pentru achitarea impozitelor datorate

statului şi nu pot fi transmise decât statului;

poliţe de tezaur - spre deosebire de înscrisurile prezentate anterior, se afla sub incidenta

dreptului cambial, care reglementează conditiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit

etc., acestea pot fi scontate la bănci sau pot fi negociate la bursele de valori;

obligatiuni aferente creditului public - sunt titluri de credit emise de stat pentru

împrumuturile angajate pe termen mediu sau lung şi care asigură posesorilor acestora un venit

fix din dobânzi anuale. Sunt cazuri când sunt atribuite doar câştiguri sau atât cîştiguri cât si

dobânzi;

titluri de rentă - sunt specifice împrumuturilor fără termen, iar posesorii acestor

înscrisuri au dreptul să primească de la stat anumite sume de bani, precizate anticipat, care se

plătesc periodic, pe toata durata vietii acestora.

În functie de caracteristicile lor juridice, titlurile de credit public

pot fi:

nominale (se emit când împrumutul public se adresează unui număr redus de

subscriitori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectuează doar

către titulari sau reprezentanţi ai acestora);

la purtător (se emit când împrumutul public se adresează unui număr mare de

subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se efectuează oricărui

deţinător al acestor înscrisuri si în orice localitate unde functionează ghişeele sale de specialitate).

Trebuie reţinut faptul că, sumele exigibile, de la autoritătile publice emitente ale împrumuturilor

pe termene scurte formează datoria publică flotantă, iar cele exigibile pe termene medii şi lungi

(inclusiv cele fără termen) reprezintă datoria publică consolidată.

5. Cuantumul (mărimea) împrumutului public apare atât sub forma cuantumului

aprobat de organismul legislativ sau executiv,după caz, cât si sub forma cuantumului realizat

după încheierea operatiunilor de plasare. Cuantumul aprobat se prezintă în următoarele forme:

cuantum limitat, ca valoare nominală a unei sume ce urmează a fi împrumutată şi în ce

priveşte perioada de timp în care se pot efectua subscrierile;

cuantum nelimitat, când se solicită împrumuturi deschise (ca sumă şi/sau ca durata a

subscrierii).

Cuantumul realizat este determinat de conditiile stabilite de autoritătile emitente cu privire la

dobânzi, câştiguri si anuitate si evidenţiază încrederea/neîncrederea potenţialilor creditori

(subscriitori) în autoritătile emitente.

Cuantumul împrumutului public se determină cu formula:

Cip = VT x Nr.Te(pl)

unde:

Cip - cuantumul împrumutului public

VT - valoarea unui titlu

Nr.Te(pl) - numărul titlurilor emise sau plasate efectiv

6. Cursul de emisiune al împrumutului public (Cei) reprezintă pretul, stabilit de

emitent, pentru 100 de unităti monetare din valoarea nominală a acestuia.

Acest curs se stabileşte de emitent în functie de raportul dintre cererea si oferta de capital de

împrumut, de nivelul dobânzii şi a altor avantaje promise de acesta potentialilor emitenti.

În practică se utilizează:

curs „al pari", când Cei = 100 u.m.;

curs „sub pari", când Cei < 100 u.m.;

curs „supra pari", când Cei > 100 u.m.

De regulă, datorită concurentei care se manifestă pe piaţa de capital si a inexistentei unor solutii

alternative, cursul de emisiune al împrumuturilor publice este „sub pari", subscriitorii beneficiind

de o prima de emisiune, dată de diferenta dintre valoarea nominală a titlului şi suma plătită la

subscriere.

Când statul emitent are o reputatie bună pe piaţa capitalului, cursul de emisiune al titlurilor de

stat este „al pari" si în mod exceptional „supra pari".

7. Valoarea titlului creditului public, chiar dacă este o notiune care se foloseste în

mod conventional (deoarece înscrisurile care certifică împrumuturile publice nu au o valoare

proprie), apare sub următoarele forme:

ca valoare nominală, reprezintă suma înscrisă pe titlul de credit public si exprimă

mărimea creantei pe care detinătorul acestuia o are de încasat de la stat sau, invers,

datoria pe care statul o are de plătit detinătorului titlului respectiv; ca valoare reală, reprezintă

suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de credit public si se manifestă nu doar cu

ocazia emiterii si angajării creditului respectiv, ci si în cursul perioadei de valabilitate a

împrumutului angajat, în functie de cursul la care se optează la bursă înscrisurile publice

negociabile.

8. Veniturile sau alte avantaje ce revin subscriitorilor la împrumuturile publice

sunt plăti efective pe care împrumutatul le efectuează către împrumutători, ca „pret" al dreptului

de folosintă temporară a sumelor bănesti împrumutate. În evoluţia lor acestea au luat diferite

forme: dobânzi, câstiguri, rente, prime de emisiune sau de rambursare sau anumite facilităti care

nu angajează fluxuri băneşti directe.

a) Dobânda reprezintă suma de bani pe care statul o plăteşte creditorilor săi pentru

împrumuturile angajate de la aceştia. Nivelul (mărimea) dobânzii anuale (Da) se stabileşte pe

baza ratei dobânzii, care se fixează anticipat, prin prospectul de emisiune a împrumutului public

( vezi anexa 2).

Rata dobînzii la împrumuturile publice se fixează la un nivel apropiat de cel al ratei medii a

dobânzii de pe piaţa bancară.

b) Cîştigurile sunt veniturile încasate de subscriitorii care sunt detinători ai titlurilor de

credit public câştigătoare cu ocazia tragerilor periodice la sorti. Suma totală a câştigurilor se

stabileşte, în acest caz, la nivelul dobânzilor care se atribuie în varianta titlurilor publice cu

dobândă, dar suma se împarte doar posesorilor de titluri de credit public ieşite cîştigătoare.

Aceste titluri de credit public se emit în scopul creşterii atractivităţii unor împrumuturi si se

adresează acelor subscriitori cărora li se pare mai tentantă perspectiva obtinerii unui câştig mare,

în comparatie cu realizarea certă a unui venit procentual anual, din dobândă.

c) Primele de emisiune sau primele de rambursare Faţă de împrumuturile publice cu

dobândă şi cîştiguri, subscriitorii acceptă o rată a dobânzii mai scăzută, în conditiile în care

diferenta de venit astfel rezultată este compensată prin cîştigurile atribuite sub forma primelor de

emisiune sau a primelor de rambursare.

d) Rentele sunt sume de bani pe care statul se obligă să le plătească persoanelor fizice

care subscriu la împrumuturile publice fără un termen expres de rambursare. Aceste sume de

bani, denumite si rente viagere, se plătesc regulat, în cuantumuri fixe stabilite anticipat, până la

sfârşitul vietii subscriitorilor,după care obligatia statului se stinge.

e) Avantajele sau facilităţile, care nu presupun fluxuri monetare directe) se referă la:

scutirea de impozitare a veniturilor încasate pentru împrumuturile subscrise sau

pentru titlurile de credit public procurate în tranzactiile bursiere;

acceptarea, de către autoritătile fiscale, a unora dintre titlurile de credit public, la

valoarea lor nominală, pentru stingerea unor obligaţii faţă de stat, ale subscriitorilor;

acordarea privilegiului juridic pentru unele înscrisuri ale împrumuturilor publice de

a nu fi expuse executării silite, în cazul declarării stării de faliment pentru detinătorii acestora;

garantarea juridică a unor împrumuturi publice împotriva deprecierii monetare,

prin exprimarea lor într-o valută mai stabilă sau prin indexarea lor s.a.

Cu titlu de exemplu, este prezentat cadrul normativ referitor la gestionarea împrumuturilor de

stat, care prevede că decontarea titlurilor de stat se evidenţiază după cum urmează 90:

- valoarea nominală, în finanţarea/refinanţarea datoriei publice guvernamentale;

- prima, exprimată ca diferenţă între valoarea nominală a titlului de stat de tip benchmark şi

preţul net al acestuia, în care preţul net este mai mare decât valoarea nominală şi reprezintă o

cheltuială negativă a bugetului de stat;

- discontul, exprimat ca diferenţă între valoarea nominală a titlului de stat de tip benchmark şi

preţul net al acestuia, în care preţul net este mai mic decât valoarea nominală, reprezintă

cheltuială a bugetului de stat şi se suportă de la cap. 55.01 "Tranzacţii privind datoria publică şi

împrumuturi", titlul 30 "Dobânzi", art. 30.01 "Dobânzi aferente datoriei publice interne". Cu

suma reprezentând discontul se reîntregeşte, la data decontării rezultatelor adjudecării emisiunii,

valoarea nominală a titlurilor de stat de tip benchmark;

- dobânda acumulată încasată ca urmare a emisiunilor de titluri de stat de tip benchmark

reprezintă venit al bugetului Trezoreriei Statului;

6.3 Operaţiunile aferente împrumuturilor de stat

Într-o abordare generală, operaţiunile specifice angajării împrumuturilor publice se

referă la demersuri ce privesc:plasarea, consolidarea (refinanţarea) şi rambursarea acestora.

I. Plasarea împrumuturilor publice

Practica financiară în domeniul împrumuturilor publice include, ca operatiune initială, plasarea

acestora. Aceasta se efectuează prin următoarele modalităti:

-prin subscripţie publică;

-prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare - care se angajează, fie să realizeze

operatiunile necesare în numele statului, fie să le cumpere în anumite condiţii;

-prin vânzare la bursa de valori.

Procedura lansării emisiunilor de titluri de stat pe pieţele internaţionale presupune parcurgerea

următoarelor etape91:

1. memorandum - care se supune aprobării Guvernului, direcţia de

90H.G nr. 608 din 23 iunie 2010 pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.470/2007, punctul 4.1 91 H.G nr. 608 din 23 iunie 2010 pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.470/2007, punctul 4.1.a),b)2

specialitate din Ministerul Finanţelor Publice fundamentează necesitatea lansării

unei emisiuni individuale de titluri de stat pe pieţele internaţionale de capital sau a unui program-

cadru de emisiuni de titluri de stat pe termen mediu "Medium Term Notes";

2. cererea de ofertă - transmisă către instituţii financiare care au capacitate şi experienţă

în efectuarea unor astfel de tranzacţii. În cuprinsul acesteia se specifică principalele caracteristici

ale emisiunii/Programului:valoarea emisiunii/Programului, scadenţa/perioada, criteriile de

selecţie, termenul-limită până la care pot fi primite oferte;

3. criteriile de selecţie a instituţiilor financiare care vor asigura intermedierea

emisiunii/Programului pot include elemente de evaluare cantitative şi calitative, şi anume:

nivelul comisioanelor şi cheltuielilor aferente tranzacţiei, comisionul de intermediere/vânzare

către investitori, cheltuielile cu consultanţa juridică şi altele asemenea, strategia de lansare,

capacitatea de distribuţie a emisiunii/Programului către potenţiali investitori, istoricul şi

experienţa în finalizarea unor tranzacţii similare ale emitenţilor suverani, activitatea pe piaţa

primară şi secundară, internă şi externă a titlurilor de stat emise de România, precum şi alţi

factori consideraţi relevanţi de emitent; Ministerul Finanţelor Publice poate efectua selecţia, în

etape, prin întocmirea unei "liste scurte" de ofertanţi, care se aprobă de către ministrul finanţelor

publice, cu care va purta discuţii detaliate privind îmbunătăţirea ofertelor depuse iniţial;

4. evaluarea finală a ofertelor rezultate şi fundamentarea propunerii de numire a

administratorilor/dealerilor pentru emisiune

5. Programul-cadru de emisiuni de titluri de stat pe termen mediu se aprobă prin

hotărâre a Guvernului, iar emisiunile individuale şi/sau emisiunile efectuate în cadrul

Programului se aprobă prin ordin al Ministrului Finanţelor Publice;

6. Ministerul Finanţelor Publice acordă mandatul instituţiilor financiare selectate să

asigure intermedierea emisiunii/Programului. Acesta va cuprinde responsabilităţile şi obligaţiile

părţilor în pregătirea tranzacţiei, nivelul comisioanelor percepute, precum şi eventuale cheltuieli

care sunt suportate de către administratorii emisiunii/Programului; în cazul emisiunilor efectuate

în cadrul Programului, comisioanele se pot agrea fie în momentul aprobării Programului, fie în

momentul efectuării fiecărei tranzacţii;

7. procesul de selectare a firmei/firmelor de consultanţă juridică care va/vor analiza şi

definitiva documentaţia contractuală în numele Ministerului Finanţelor Publice se iniţiază în

paralel cu cel de selecţie a administratorilor emisiunii individuale/Programului. Selecţia se va

realiza pe baza criteriilor precizate în cererea de ofertă;

8. în funcţie de specificul fiecărei tranzacţii are loc procesul de pregătire şi lansare a

emisiunii/Programului: elaborarea/actualizarea prospectului de emisiune, organizarea de întâlniri

între administratorii tranzacţiei şi instituţii reprezentative ale statului, procesul de "due

dilligence", promovarea emisiunii prin organizarea de "road-show" în centre financiare

recomandate de administratorii tranzacţiei, negocierea documentaţiei contractuale, stabilirea

termenilor şi condiţiilor financiare, în cazul unei emisiuni individuale: cupon, randament, preţ,

comisioane aferente;

9. documentaţia specifică tranzacţiei/Programului se semnează de către ministrul

finanţelor publice, şi anume: Acordul de subscriere/Acordul-cadru, Acordul privind descrierea

procedurilor de lucru pentru iniţierea şi finalizarea fiecărei tranzacţii în parte, Acordul de agent

fiscal şi plătitor, termenii şi condiţiile pro-forma care se aplică fiecărei emisiuni în cadrul

Programului, nota globală, definitivă şi altele asemenea;

10. suma aferentă emisiunii se virează în contul Ministerului Finanţelor Publice, potrivit

prevederilor legale în vigoare. Valoarea nominală va fi reîntregită, după caz, cu valoarea

comisionului de administrare a tranzacţiei şi a altor cheltuieli aferente emisiunii, cheltuieli cu

avocaţii, cheltuieli cu promovarea emisiunii şi altele asemenea, la care se adaugă discontul, în

cazul în care emisiunea se lansează cu discont.

II. Conversiunea sau consolidarea (refinanţarea) împrumuturilor publice.

Pe piaţa de capital, datorită modificării raportului dintre cerere si ofertă, nivelul ratei

medii a dobânzii practicate la împrumuturile publice nu rămâne constant. În perioadele în care

rata medie a dobânzii scade, împrumutatul fructifică situatia creată pentru a uşura efortul

financiar determinat de împrumuturile contractate în condiţii mai puţin favorabile. În această

perioadă se preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui nou

împrumut emis cu o dobândă mai scăzută. Această operaţiune, denumită conversiune se

derulează, de regulă, în faza de depresiune si la începutul fazei de înviorare a ciclului economic,

motivat de faptul că dobânda atinge nivelul minim.

În practica împrumuturilor publice sunt utilizate următoarele forme de conversiune:

conversiune forţată, când posesorii titlurilor de credit public sunt obligati să le preschimbe cu

titlurile unui nou împrumut, în decursul unei anumite perioade de timp, dar cu o rată a dobânzii

mai mică, iar la expirarea termenului stabilit, cele vechi nepreschimbate, îşi pierd valabilitatea;

conversiune facultativă, oferă posibilitatea detinătorilor titlurilor de credit public să-şi

preschimbe aceste titluri cu înscrisurile unui nou împrumut sau să-şi păstreze înscrisurile

vechiului împrumut, în funcţie de propriile interese;

conversiunea sau rambursarea anticipată, când subscriitorii pot opta între, a accepta

preschimbarea titlurilor împrumutului vechi în conditiile stabilite de stat pentru noul împrumut şi

a refuza preschimbarea, în condiţiile solicitării rambursării anticipate a împrumutului vechi.

Dintre cele trei forme de conversiune prezentate anterior, cea mai utilizata este conversiunea

anticipată.

Prin conversiune statul obtine un avantaj financiar concretizat în reducerea cheltuielilor cu plata

dobânzii şi, implicit, a serviciului datoriei publice, dar înregistrează un prejudiciu moral, datorat

scăderii credibilitătii sale pe piaţa de capital.

III. Rambursarea împrumuturilor publice

Statul îşi stinge obligaţiile bănesti fată de creditori, care au subscris la împrumuturile

publice plasate anterior, prin operaţiunea de amortizare (rambursare).

Aceasta operatiune constă fie în rambursarea efectivă a capitalului împrumutat, fie în

răscumpărarea titlurilor publice scadente de la posesorii lor.

După regimul său stabilit prin contractele de împrumut, amortizarea împrumuturilor publice

poate avea caracter obligatoriu sau facultativ, astfel:

rambursarea obligatorie, se aplică în cazul împrumuturilor publice cu termen, în cazul

cărora statul s-a obligat, în mod expres, ca la anumite termene şi în anumite modalităţi să

ramburseze sumele împrumutate;

rambursarea facultativă, este specifică împrumuturilor publice perpetue, în cazul

cărora nu este prevăzută, în mod expres, obligatia statului de a le rambursa; în cazul acestor

împrumuturi, atunci când conditiile îi sunt favorabile, statul îsi poate stinge obligatiile financiare,

integral, faţă de posesorii înscrisurilor.

6.4 Tipologia împrumuturilor publice

Împrumuturile publice (de stat) se contractează în diverse forme, atât pe piaţa internă,

cât şi pe cea externă. Ele sunt însoţite de o serie de conditii specifice care le individualizează.

Clasificarea împrumuturile de stat ia în considerare atât caracteristicile lor comune cât şi cele

operaţionale.

Împrumuturile de stat se clasifică după mai multe criterii, astfel:

1. după forma de exprimare, împrumuturile publice sunt:

în natură;

în bani .

2. în funcţie de moneda în care se exprimă distingem:

împrumuturi publice în monedă naţională;

împrumuturi publice în monedă externă;

3. în funcţie de garanţiile acordate de stat subscriitorilor la împrumuturi, distingem :

împrumuturi publice cu garantii personale (care obligă statul debitor să angajeze

cauţiunea asiguratorie a altui stat);

împrumuturi publice cu garanţii reale (implică angajamentul garantării împrumutului

printr-un venit bugetar sigur si permanent, proportional cu serviciul aferent datoriei publice

angajate).

4. după clauza rambursării, împrumuturile publice sunt:

amortizabile (termenele de rambursare si modalitătile de efectuare a rambursării se

stabilesc în prealabil);

împrumuturi neamortizabile (când statul se obligă să plătească, anual, dobânzile

datorate, fără să definească precis termenele de stingere a datoriei sale fată de subscriitorii

împrumutului)

5. după forma titlurilor emise de stat, distingem:

împrumuturi cu titluri nominative sau cele cu clauza de inscripţiune

Acestea se emit când numărul subscriitorilor este redus şi se caracterizează prin restricţia plăţii

veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente doar către titulari;

împrumuturi cu titlu „la purtător", care se emit în cazul unor subscrieri cu adresabilitate

mai mare în scopul asigurării operativitătii în încasarea cupoanelor aferente veniturilor promise

si în transmiterea ;

împrumuturi cu titluri mixte, caz în care, titlul fiind nominativ, se rambursează doar

titularilor, iar dobânzile se plătesc pe baza cupoanelor „la purtător".

6. în funcţie de natura raporturilor juridice dintre părti, împrumuturile publice sunt:

voluntare sau liber consimtite (în acest caz, subscrierea este voluntară, fără nici o

constrângere directă);

forţate (în acest caz, statul obligă anumite categorii de contribuabili să subscrie).

7. în functie de perioada de timp pentru care se contractează, deosebim:

împrumuturi pe termen scurt sau flotante (au termene de rambursare de până la 1 an);

împrumuturi pe termen mediu (contractate pe perioade cuprinse intre 1 si 5 ani);

împrumuturi pe termen lung (contractate pe perioade mai mari de 5 ani);

împrumuturi fără termen (este cazul împrumuturilor perpetue şi a rentelor viagere).

8. în functie de posibilitatea negocierii titlurilor de credit public, deosebim:

împrumuturi publice certificate cu titluri negociabile (titlurile au o circulatie

asemănătoare cu aceea a efectelor de comerţ şi pot fi vândute/cumpărate la bursele de valori, în

functie de cotatia lor efectivă);

împrumuturi publice certificate cu titluri nenegociabile

6.5 Destinaţia şi rolul împrumuturilor publice

Necesitatea creditului public este determinată de două cauze principale. Prima este

determinată de un anumit prag al fiscalităţii, care nu poate excede un anumit nivel, pentru ca

astfel s-ar transforma într-o piedică a dezvoltării economice. Iar a doua este dată de

neregularitatea încasarii obligaţiilor bugetare.

Împrumuturile angajate de stat, pot capăta urmatoarele destinaţii92:

- finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor din anii

precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această

destinaţie, finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor

sociale de stat din exerciţiul curent;

- refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice angajate;

- menţinerea unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei Statului, stabilit de

Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu criteriile prevăzute în normele metodologice

elaborate în conformitate cu art. 12 alin. (1);

- finanţarea unor programe/proiecte sau a altor necesităţi prioritare pentru economia românească.

-susţinerea balanţei de plăţi în conformitate cu Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.

332/2002 de stabilire a unui mecanism de asistenţă financiară pe termen mediu pentru balanţele

de plăţi ale statelor membre.

Într-o abordare generală, statul apelează la împrumuturi din necesităti de trezorerie sau

pentru asigurarea echilibrului bugetar.

Împrumuturile pentru necesităţi de trezorerie se angajază cînd, deşi pe întregul an

bugetul se prezintă echilibrat, este posibil ca pe parcursul acestuia, cu deosebire în primele luni

să nu existe o concordantă perfectă între termenele la care se încasează veniturile si cele la care

se efectuează cheltuielile. În aceste condiţii pot să apară goluri de casă (de trzorerie) când plătile

devansează încasările şi atunci se justifică angajarea împrumuturilor pentru acoperirea


Trezoreria publică trebuie să cunoască, din timp, perioadele în care pot să apară goluri de casă

pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului public national.

Dacă resursele financiare disponibile ale institutiilor publice (fondurile corespondenţilor) nu sunt

suficiente pentru a acoperi golurile de casă, atunci se solicită împrumuturi, pe termen scurt, de la

alti deţinători de resurse băneşti de pe piaţă, inclusiv de la banca centrală, sub forma unui avans

92 OUG.64.2007 privind datoria publică, ART. 4

în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele si în conditiile prevăzute de lege.

Resursele bănesti, împrumutate de la diverşi detinători publici sau privati, nu măresc masa

monetară, ci numai o redistribuie. În schimb, resursele împrumutate de la banca centrală

constituie o emisiune de bani fără acoperire materială. De asemenea, apelul la împrumuturi din

necesităti de trezorerie poate avea consecinte negative asupra circulatiei monetare dacă sumele

obtinute nu se rambursează la termenele stabilite.

Pentru finanţarea deficitului bugetar, statul se împrumută pe piaţa internă sau pe

piaţa externă. Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe

termen scurt, se emit titluri de stat. Emisiunea titlurilor de stat, în unele tari, este limitată prin

lege, în timp ce în altele este nelimitată.

Titlurile de stat sunt purtătoare de dobândă, la fel ca obligatiunile si împreună fac parte din

categoria efectelor publice protejate împotriva falsificării sau contrafacerii. Fiecare bon de tezaur

cuprinde denumirea, emitentul, precizarea sumei de bani stabilită ca unitate valorică a

împrumutului, precum si alte informatii privind dobânda, termenul de rambursare, eventual

numărul de serie si alte conditionări din ansamblul cărora rezultă că titlul respectiv dovedeşte şi

reprezintă o creantă a detinătorului fată de stat.

Motivarea contractării împrumuturilor de stat

Pentru acoperirea deficitului bugetar, guvernul are de ales între creşterea veniturilor

fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea altora noi) si contractarea de

împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung.

Puterea executivă optează pentru contractarea de împrumuturi din următoarele motive:

Majorarea impozitelor afectează standardul de viată al populatiei, iar partidul (coalitia)

de la putere evită, de regulă, să aplice aceasta măsură, considerată nepopulară, pentru a nu-şi

pierde electoratul. În statele cu un nivel ridicat al fiscalitătii, o nouă creştere a acesteia ar genera

o împotrivire a categoriilor de plătitori care ar urma să suporte sarcina fiscală suplimentară;

Împrumuturile de stat, pe piaţa internă, oferă celor care au disponibilităti băneşti un

plasament sigur;

Împrumuturile de stat constituie o modalitate mai rapidă de procurare a resurselor

financiare decât impozitele. Perioada necesară identificării şi evaluării materiei impozabile este

mai lungă decât cea de subscriere la împrumut şi efectuarea vărsămintelor în contul acestuia;

Împrumutul solicitat băncii centrale, de regulă, se obtine intr-un termen mai scurt decât

în cazul în care acesta se plasează în rândul altor persoane juridice si al populatiei.

Opinii faţă de angajarea împrumuturilor de stat

Angajarea împrumuturilor de stat a generat, de-a lungul timpului, opinii diferite.

În perioada de ascensiune a capitalismului, specialiştii erau adepţii majorării

fiscalităţii şi criticau recurgerea la împrumuturi publice, deoarece considerau că:

-echilibrarea bugetului de stat trebuie să se asigure exclusiv pe seama veniturilor ordinare

(fiscale si domeniale);

-împrumuturile generează cheltuieli bugetare suplimentare sub forma de dobânzi, comisioane

etc., care fac necesară, în final, majorarea impozitelor; împrumuturile uşurează sarcina fiscală a

generatiei prezente, dar împovărează generatiile viitoare, datorită cheltuielilor reclamate de

rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor;

-împrumuturile afectează capitalul naţiunii, în timp ce impozitele diminuează numai veniturile

acesteia.

În perioada crizei economice din 1929-1933, numeroşi specialişti au renunţat la conceptia

neamestecului statului în viaţa economică, susţinând necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul

pârghiilor economico-financiare, între care, împrumuturile, cheltuielile publice, rata scontului,

cursul valutar deţineau rol important;

În perioada contemporană, concepţia privind rolul statului în economie a suferit mutaţii

profunde culminînd cu atitudinea provocată de efectele crizei economico-financiare cînd s-a

recunoscut unanim rolul intervenţionist al statului în economie.

Opinia potrivit căreia împrumuturile constituie un mijloc de transferare a sarcinilor financiare

asupra generaţiilor viitoare trebuie bine analizată, deoarece plusului de cheltuieli pe care-l va

avea de suportat plătitorii de impozite în legătură cu împrumuturile contractate în perioada

anterioară, în condiţii de alocare fundamentată a acestora pentru dezvoltare îi va corespunde un

plus de venituri bugetare, direct sau indirect, din investiţiile realizate.

O analiză riguroasă necesită şi opinia potrivit căreia împrumuturile de stat afectează ”capitalul

natiunii”. Nu împrumuturile afectează negativ capitalul natiunii, ci modul ineficient al unor

unităti economice, a utilizatorilor de credite bugetare în general care pentru buna întretinere,

reparare si modernizare a echipamentelor industriale, a infrastructurii de toate tipurile, a

mijloacelor de transport şi a instalatiilor energetice, pentru formarea profesionala a fortei de

muncă etc., recurg la această modalitate de finanţare.

Se apreciază, totuşi, ca împrumuturile constituie un mijloc de procurare a resurselor financiare

publice mai costisitor decât impozitele, iar dobânzile si celelalte avantaje acordate creditorilor

statului majorează, inevitabil, cheltuielile publice.

Influenţa împrumuturilor asupra produsului intern brut

Asigurarea echilibrului bugetar sau acoperirea unor necesităti curente de trezorerie, prin apelarea

la împrumuturi publice, generează anumite procese de redistribuire a produsului intern brut, care

se manifestă atât în interiorul fiecărui stat, cât si pe plan internaţional.

Pe plan intern, efectele redistribuirii produsului intern brut încep să apară odată cu subscrierea la

împrumuturile lansate de autoritătile publice. În acest moment are loc o redistribuire între partea

destinată formării brute de capital (de acumulare) si cea destinată consumului, deoarece o parte

din capitalul bănesc disponibil este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat si se utilizează

şi în scopuri neproductive. Aceasta redistribuire se realizează si ulterior, prin plata dobânzilor si

a eventualelor cîştiguri angajate, care se realizează în favoarea subscriitorilor la împrumuturi, din

veniturile încasate prin impozite.

Împrumuturile publice contractate pe piaţa externă contribuie la redistribuirea produsului intern

brut intre statele care acordă împrumuturi si cele care le solicită. La acordarea acestor

împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la statele împrumutătoare câtre cele împrumutate.

Din momentul începerii restituirii împrumuturilor şi al plătii dobânzilor aferente sensului

fluxurilor financiare se schimbă, respectiv pornesc de la statele împrumutate câtre cele

împrumutătoare.

Dacă redistribuirea produsului intern brut al statului împrumutător către statul împrumutat are

caracter temporar, împrumutul fiind rambursabil, în schimb plăţile efectuate de statul debitor, cu

titlu de dobânzi si comisioane, câtre cel creditor reprezintă o redistribuire nerambursabilă si

definitivă a produsului intern brut pe plan international.

6.6 Datoria publică

6.6.1 Conţinutul şi formele de manifestare ale datoriei publice

Datoria publică reprezintă valoarea totală a angajamentelor statului, de natura datoriei

publice guvernamentale şi locale, inclusiv cheltuielile generate de acestea.

Datorie publică guvernamentală reprezintă totalitatea obligaţiilor statului la un moment

dat, provenind din împrumuturile (finanţările rambursabile) angajate pe baze contractuale sau

garantate de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice în limita cadrului normativ existent93.

Datorie publică locală se constituie din totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-

teritoriale, la o anumită dată, provenind din finantarile împrumuturile angajate pe baze

contractuale sau garantate de catre acestea, conform dispozitiilor legale94;

La rîndul ei datoria publica guvernamentală se compune din datoria publica guvernamentala

directă şi cea garantată. Datoria publica guvernamentala directă reprezinta totalitatea

obligatiilor statului la un moment dat, provenind din finantarile rambursabile angajate pe baze

93 OUG 64/2007 privind datoria publică94 OUG 64/2007 privind datoria publică, Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale;

http://www.legestart.ro/Legea-273-2006-finantele-publice-locale-(MjAyMDQy).htm

contractuale de Guvern prin Ministerul Finantelor Publice, iar datoria publică guvernamentală

garantată reprezinta totalitatea obligatiilor statului la un moment dat, provenind din finantarile

rambursabile garantate de Guvern prin Ministerul Finantelor Publice, exclusiv cele contractate

de autoritatile administraţiei publice centrale pînă la intrarea in vigoare a ordonante de urgenţă

oug 64/2007.

Datoria publică totală reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare ale statului (guvern,

institutii publice, unităti administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din împrumuturi

interne si externe (în lei si în valută) contractate pe termen scurt, mediu şi lung, precum si

obligatiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în scopul acoperirii

deficitului bugetar.

În cuantificarea şi analiza angajamentelor statului faţă de o gamă largă de creditori precum

şi în legislaţia incidentă este uzitat conceptul de serviciu al datoriei publice.

Serviciul datoriei publice 95 este dat de totalitatea sumelor reprezentand: rate de

capital, dobanzi, comisioane si alte costuri aferente datoriei publice provenind din împrumuturile

(finantarile rambursabile) angajate pe baze contractuale sau garantate de catre Guvern, prin

Ministerul Finantelor Publice, sau de către unităţile administrativ-teritoriale prin autorităţile

administraţiei publice locale pentru o perioada determinată de timp.

Datoria publică se exprimă în monedă naţională sau în valută, în funcţie de locul unde

se contractează şi de condiţiile împrumutului.

În scopul evaluării datoriei publice a României, obligaţiile exprimate în altă monedă decât cea

naţională se calculează în moneda naţională, utilizându-se cursul de schimb comunicat de Banca

Naţională a României.

Datoria publică totală a unui stat se poate exprima în:

- valori absolute, pentru a cunoaşte sarcina la care este supusă economia statului respectiv fată

de creditori;

- valori relative, ca procent din P.I.B. (pentru a permite comparaţia în timp si intre state) şi ca

mărime medie pe locuitor (pentru a permite comparatii si analize în timp şi spatiu).

Datoria publică totală se calculează si se gestionează separat pe cele doua forme ale

sale, respectiv datoria publică internă si datoria publică externă.

Datoria publică internă constituie o parte integrantă a datoriei publice totale si

evidentiază împrumuturile de stat de pe piaţa financiară internă, de la persoane fizice şi/sau

juridice, în monedă naţională sau în valute străine, precum si împrumuturile angajate de terti, cu

garanţia statului, nerambursate la un moment dat.

Datoria publică externă constituie, de asemenea, o parte integrantă a datoriei publice

95 OUG 64/2007 privind datoria publică, art.2

totale si se defineşte prin creditele externe contractate si angajate de către stat, în nume propriu,

sau de către autoritătile administratiei publice locale, precum si prin creditele externe contractate

si angajate de către alti subiecti autonomi, cu garanţia expresa a statului.

Exigibilitatea datoriei publice

Gradul de exigibilitate al datoriei publice se exprimă cu ajutorul datoriei flotante şi a datoriei

consolidate.

Datoria publică flotantă reprezintă datoria publică pe termen scurt si cuprinde

împrumuturile contractate, pe perioade de până la un an, în scopul acoperirii golurilor de casă

generate de neconcordanţa, în timp, a veniturilor cu cheltuielile bugetare.

Datoria publică consolidată cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din împrumuturile

de stat contractate pe termen mediu si lung, precum si a celor rezultate din prelungirea

termenelor de rambursare a împrumuturilor pe termen scurt, pe perioade de timp mediu si lung.

În afara celor două forme ale datoriei publice (flotantă si consolidată), se vorbeşte şi despre

datoria publică la vedere, care include atît depozitele constituite la Trezoreria publică, de către

diverşi subiecţi autonomi, cît şi alte sume băneşti colectate de aceasta prin circuitul său propriu.

Distincţia dintre datoria publică flotantă si cea consolidată este importantă si pentru aprecierea

efortului financiar pe care statul este nevoit să-l facă, în mod curent, pentru rambursarea datoriei

scadente si pentru plata dobânzilor aferente în cursul unui an. Astfel cu cât ponderea datoriei

publice flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia curentă de resurse

financiare menite să acopere serviciul datoriei publice este mai presantă, si invers.

Valoarea totală a împrumuturilor contractate, la un moment dat, de către autoritătile publice

formează datoria publica brută, iar dacă din aceasta se scade valoarea împrumuturilor angajate de

la institutiile de stat (Trezoreria publică, Banca Centrală, s.a.) se obtine datoria publică netă.

Datoria publică a României

Datoria publică a României a s-a majorat mult în ultima perioadă. Ea a crescut în anul

2009 cu aproape 40 miliarde de lei, la 29,29% din PIB96, faţă de nivelul inregistrat la finele

anului 2008, de 21,8% din PIB. Pe tipuri de instrumente, cea mai mare pondere a datoriei publice

este reprezentată de imprumuturile de stat 38%, urmată de certificatele de trezorerie cu o pondere

de 17%, si obligatiunile de stat 16,8%. Eurobondurile reprezinta 6,61% din totalul

imprumuturilor, in timp ce finanţarea din alte surse are o pondere de 21,47%. Emisiunile de

titluri de stat pe piata internă s-au ridicat la 76,1 miliarde de lei anul trecut, ocupînd cea mai

ridicată pondere in structura imprumuturilor. Imprumuturile de stat s-au ridicat la 37,17 miliarde

de lei, respectiv 35,1 miliarde contractate direct, iar 2,07 miliarde de lei au fost imprumuturi

garantate de stat.

96 MFP

Considerente de ordin general arată că datoria publica nu este un pericol atît timp cît nu

depăşeşte 60% din PIB iar deficitul bugetar se înscrie in max, 3% din PIB, ţinte stabilite prin

Tratatul de la Maastricht.

În ultimele decenii şi cu preponderenţă în anii 2009-2010, datoria publică a crescut

considerabil nu doar in Romania, ci in majoritatea statelor lumii. Din documentele furnizate de

Banca Centrală Europeană, rezultă că media ponderii datoriei publice in PIB a fost de 79%

pentru statele mari, de 60% pentru statele de mărime medie şi de 53% pentru statele mici.

Evoluţia datoriei publice la nivelul unor state din Uniunea Europeană, după estimările

Comisiei Europene pentru anul 2010 ( % din PIB) sunt prezentate în subcapitolul 2.3 al lucrării.

Pentru România, perspectivele devin îngrijorătoare în condiţiile în care un studiu

prezentat de Banca Natională arată că datoria publică ar putea atinge anul viitor aproximativ

40% din PIB iar raportul dintre datoria publică şi veniturile bugetare va fi de 120%, mult peste

cota de 105% atinsă in 1999.

In ultimele două decenii România a avut trei perioade de recesiune, perioada 1990-

1992, 1997-1999 şi cea de acum. In anii 1997-1999, Romania a fost la un pas sa intre in

incapacitate de plata desi raportul datorie publica/PIB era de numai 33%.

6.6.2 Datoria publică internă

La nivel national, atât angajarea împrumuturilor publice de pe piaţa financiară internă,

cât si garantiile acordate de stat unor terti pentru a contracta împrumuturi se realizează de către

Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, prin intermediul Ministerului Finantelor Publice

sau al altor institutii financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului.

Datoria publică internă constituie o obligatie irevocabilă si neconditionată a statului de a

rambursa împrumuturile contractate în lei, de a plăti dobânzile, cîştigurile si alte costuri aferente.

Pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice interne se acordă o autorizare bugetară

permanentă, respectiv o aprobare nelimitată de rambursare a împrumuturilor si de plată a

dobânzilor si câ tigurilor aferente, care nu necesită aprobări suplimentare prin legea anuală a

bugetului de stat.

Indicatori de apreciere ai datoriei publice

Cunoaşterea mărimii datoriei publice interne şi a serviciului pe care acesta îl generează este

importanta atât pentru împrumutat (statul), cât si pentru creditorii acestuia.

Pentru realizarea acestui deziderat se utilizează indicatori de apreciere ca:

- gradul de îndatorare a statului, se determină ca raport procentual între cuantumul datoriei

publice si produsul intern brut, cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atît statul este

mai îndatorat);

- datoria publică internă angajată, calculată ca totalitate a obligaţiilor asumate de stat fată de

creditorii interni si nerambursate în momentul realizării analizei;

- datoria publică angajată pe locuitor, determinată ca raport între mărimea absolută a acesteia

şi numărul locuitorilor unui stat;

- serviciul datoriei publice interne, în mărime absolută;

- ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut sau în totalul cheltuielilor

bugetare;

- mărimea ratelor scadente pentru datoria publică internă si ponderea acestora în produsul intern

brut;

- mărimea dobânzilor si comisioanelor datorate pentru datoria publică internă si ponderea

acestora în produsul intern brut.

6.6.3 Datoria publică externă

Imprumuturile externe reprezintă o formă a exportului de capital şi au înregistrat o

dezvoltare foarte mare în a doua parte a secolului al XX-lea datorită existenţei, în statele

dezvoltate, a unui surplus de capital, care îsi căută plasament peste graniţele naţionale în condiţii

mai avantajoase decât în interior.

Opţiunea statelor lumii pentru împrumuturile interne şi externe este dependentă de:

- mărimea pieţei interne de mărfuri şi de capital;

- volumul comerţului exterior;

- raportul dintre exportul si importul care compun comertul exterior.

Instrumentele datoriei publice externe pot fi urmatoarele:

-titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;

- eurobligaţiuni emise ;

-împrumuturile angajate, contractate sau ca urmare a unor acorduri, de la guverne

străine, agenţii guvernamentale straine, instituţii financiare multinaţionale; împrumuturi de la

bănci sau companii străine.

Plata datoriei publice externe se face din urmatoarele surse: sumele prevazute în

bugetul de stat cu aceasta destinatie; fondul de rezerva la dispozitia Guvernului, în limitele

prevazute de legea bugetara; sumele încasate de la beneficiarii de împrumuturi destinate

investitiilor si importurilor.

Există opinii care susţin că spre deosebire de datoria publică internă, datoria publică externă este

mai dezavamtajoasă, din următoarele motive:

- Imprumuturile externe, de regulă trebuie rambursate la scadenţă, împrumuturile

interne pot fi transformate în împrumuturi perpetue, sau rambursarea lor poate fi amânata printr-

o conversie intr-un împrumut pe termen lung;

- Obligatiile privind dobânzile si alte cheltuieli aferente împrumuturilor externe se

stabilesc de către creditori, guvernul ţării beneficiare neavând control asupra acestora;

- Deprecierea valutei debitorului pe pietele monetare interne creşte povara plătilor de

dobânzi si a capitalului rambursat;

- Plătile trebuie efectuate la termenele stabilite de către creditori si nu la cele

convenabile ţării debitoare;

- Neplata/Nerestituirea la termene stabilite a dobânzilor, comisioanelor sau a capitalului

împrumutat atrage penalităti si creează dificultăti pentru obtinerea unor credite în viitor;

- Balanţa de plăti este influenţată negativ dacă sumele obtinute, prin împrumuturi

externe, nu sunt utilizate pentru creşterea exporturilor, sau pentru reducerea importurilor ţării

debitoare;

- Pierderea suveranităţii reprezintă, uneori, un pret indirect al recurgerii la împrumuturi

externe (este cazul împrumuturilor obtinute de la unele institutii financiare internationale si care

pot cere guvernului tarii beneficiare sa promoveze anumite politici economice).

Motivele invocate au un anumit grad de subiectivism. În condiţiile globalizării generale,

a pieţei de capital în special efectele motivelor de îngrijorare invocate pot fi contracarate. Un

exemplu elocvent în acest sens este Acordul cu FMI.

6.6.4 Acordul cu Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană

şi Banca Mondială

Motivarea acordului

Încheierea în data de 4 mai 2009 a unui Acord de împrumut cu Fondul Monetar

Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială s-a justificat prin necesitatea creşterii

rezervei valutare internaţionale a României cu scopul ameliorării increderii mediului de afaceri

extern şi pentru a sprijini reformele structurale mult întîrziate din România.

Consiliul Director al FMI a aprobat prezentul Acord stand-by pe 24 de luni, in valoare

de 11.44 milarde DST (12.95 miliarde EUR), ca parte a unui pachet financiar international care

inlcude alte 5 miliarde EUR prin facilitatea Uniunii Europene de sprijinire a balantei de plati, 1

miliard EUR prin programele de dezvoltare susţinute de Banca Mondială şi 1 miliard EUR de la

alte instituţii internaţionale. Din valoarea totală a imprumutului, de 19,95 mld. euro, 64,9%, care

provin de la FMI respectiv 12,95 mld. euro care fi directionaţi la BNR.

Condiţiile de angajare a împrumutului pot fi apreciate ca pozitive, cu costuri relativ modeste

comparativ cu cele la care Romania se poate imprumuta de pe pietele externe. Astfel dobînda

aferentă imprumutului de la Comisia Europeană este de 3% pe an, in timp ce de la FMI sumele

sunt accesate cu 3,5% pe an. Imprumutul acordat de FMI va fi tras in tranşe pînă la sfîrşitul

anului 2010, iar rambursarea se va face pînă in anul 2015.

In ceea ce priveste imprumutul de la Comisia Europeană de 5 mld. euro, prima transa a

intrat in Romania la inceputul lunii iulie, costurile fiind calculate luînd ca bază dobîndaEuribor.

Destinatia imprumutului

În mare parte imprumutul extern va merge la Banca Nationala, cu doua destinatii:

interventii pe piata valutara pentru a stopa un eventual trend de depreciere a leului si pentru a se

putea elibera o parte din rezerva minima obligatorie in valută detinuta de banci la BNR.

Motivarea acestei destinaţii este faptul că nivelul rezervei valutare detinută de BNR

constituie un indicator de baza luat in calcul la analizele de risc ale României.

Condiţionarea acordului

În raport cu sumele împrumutate, sunt importante de urmărit codiţionările impuse

autorităţilor române la semnarea acordului. În acest sens, condiţionarea acordului prevede ca:

Autoritatile române trebuie sa revizuiască, intr-un interval de doi ani, cu asistenta

internatională, sistemul de salarii si pensii in sectorul public, precum si procedurile de

monitorizare si control pentru companiile de stat.Motivul este faptul că salariile in sistemul

public s-au dublat intr-o perioada de trei ani. Fondul public de salarii ar trebui sa scada ca

procent din PIB in perioada urmatoare, în condiţiile în care acum acesta reprezinta 8% din PIB.

Executivul s-a angajat de asemenea să aplice, in acelasi interval de doi ani, si o lege a

responsabilitatii fiscale97, prin care sa evite noi creşteri ale deficitului bugetar. In ceea ce priveste

pensiile, s-a convenit asupra reformarii sistemului de pensii, pentru a se asigura sustenabilitatea

acestora pe termen lung.

97 Legea 69/ 16 Aprilie 2010 Lege responsabilitatii fiscal-bugetare,publicata in Monitorul Oficial nr. 252 din 20 Aprilie 2010

Istoricul asistenţei financiare şi tipuri de imprumuturi acordate de FMI

Responsabilitatea principală a FMI este acordarea de imprumuturi pentru statele care au

dificultăţi cauzate de balanţa de plăţi oferind acestora posibilitatea refacerii stocului de rezerve

internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a platii importurilor pentru

asigurarea condiţiilor de reluare a creşterii economice. Spre deosebire de bancile de dezvoltare,

FMI nu acordă imprumuturi pentru finanţarea unor proiecte specifice.

FMI a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite si "facilităţi", concepute pentru a

răspunde nevoilor specifice fiecărui stat membru. Astfel, statele cu venituri reduse pot lua

imprumuturi cu dobîndă preferenţială, prin Facilitatea de Creştere Economică şi Reducere a

Sărăciei (PRGF) si prin Facilitatea privind Şocurile Externe (ESF).

Imprumuturile nepreferentiale sunt in general de tipul Acordului Stand-by (SBA),

ocazional folosindu-se si Facilitatea Extinsa (EFF), Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor

(SRF) si Facilitatea de Finantare Compensatorie (CFF).

FMI ofera si asistenţă financiară de urgenţă, pentru a sustine refacerea economiilor in

urma dezastrelor naturale si a conflictelor, uneori la dobanda preferentiala. In cadrul Strategiei pe

Termen Mediu, FMI analizează posibilitatea introducerii unui nou instrument de finanţare pentru

economiile emergente, care rămîn vulnerabile la socurile externe, in ciuda politicilor interne

solide. Acest instrument urmează a fi destinat finantării necesare mentinerii increderii si

reducerii riscului de criză.

Pentru Romania, asistenţa financiară s-a materializat in programe de imprumut de tipul

Acord Stand-by. Incepand cu 1972, Romania a folosit resursele FMI in unsprezece ocazii

(prezentate mai jos) ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului.

Tipul Acordului Data Aprobarii Data Expirarii

sau Rezilierii

Suma Aprobata

(milioane SDR)

Suma Trasa

(milioane SDR)

Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0

Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1

Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5

Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1

Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7

Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3

Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6

Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75

Stand-by 10/31/01 10/15/03 300.0 300.0

Stand-by preventiv 07/07/04 07/07/06 250.0 0 (nefinalizat)

Stand-by 05/04/2009 03/15/2011 11443.0 6088

Sursa:MFP

Se observă că dintre acordurile prezentate, numai Acordul stand-by aprobat in iulie

2004 a fost de tip preventiv(precautionary), pe 24 de luni, din care autoritatile romane nu au

făcut trageri.

Totalul creditelor nerambursate la sfarsitul lunii octombrie 2009 se ridica la 6088

milioane DST, respectiv 690.95% din cota.

Întrebări recapitulative

1. La ce se referă conceptul de credit public?

2. În ce constau elementele tehnice ale împrumuturilor publice?

3. Care sunt operatiunile specifice împrumuturilor publice?

4. Care este tipologia împrumuturilor publice?

5. Care este destinatia si rolul împrumuturilor publice?

6. În ce constă datoria publică internă si externă?


1. Care din următoarele afirmatii sunt adevărate:

a) Creditul comercial reprezintă resursele împrumutate de pe piaţa internă sau externă de capital,

în vederea acoperirii deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie;

b) Creditul public este cel la care apelează agentii economici pentru sustinerea activităţii curente;

c) Creditul public reprezintă o întelegere între stat, pe de o parte, si persoane fizice sau

juridice, pe de altă parte, prin care cea din urmă consimte să pună la dispozitia statului o

sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată.

2. Trăsăturile caracteristice al împrumutului public sunt:

a) contractualitatea, ce exprimă acordul de vointă al părtilor;

b) rambursabilitatea - restituirea la termenul fixat al împrumutului;

c) contraprestatia - asigurarea unei dobânzi sau a unui câstig;

d) proportionalitatea - împărtirea egală a obligatiunilor între creditori;

e) depersonalizarea.

3. Împrumutul de stat poate fi contractat pentru necesităti de trezorerie sau pentru echilibrarea

bugetului de stat.

a) adevărat;

b) fals.

4. Rolul împrumutului public se manifestă pe mai multe planuri, si anume:

a) folosirea lui ca instrument de securitate socială;

b) folosirea lui ca instrument de politică economică;

c) folosirea lui pentru redistribuirea PIB;

d) folosirea lui ca modalitate de procurare rapidă de fonduri.

5. Împrumutul public, din punct de vedere juridic, este definit de unele elemente tehnice, printre

care:

a) subiectul impozabil;

b) denumire;

c) valoare nominală;

d) înlesniri;

e) valoare reală;

f) lombardare.

6. Forma de contractare a împrumutului public prin creante în cont reprezintă:

a) titluri de rentă perpetuă;

b) înregistrare în evidentele datoriei publice, fără eliberare de înscrisuri;

c) bonuri de tezaur, certificate de impozite, polite de tezaur.

7.Rata dobânzii la împrumuturile de stat este determinată de:

a) cererea si oferta de capital de pe piată;

b) rata dobânzii practicată la creditele comerciale;

c) situatia economică;

d) nivelul inflatiei;

8. Operatiunile legate de acordarea împrumutului public se referă la următoarele aspecte:

a) plasarea pe piată;

b) modificarea ratei dobânzii;

c) modificarea termenului de rambursare;

d) amortizarea împrumutului;

e) toate cele de mai sus.

9.Plasarea creditului public prin subscriere publică reprezintă:

a) publicitatea organizată pentru promovarea unor produse;

b) publicitatea organizată pentru informarea persoanelor fizice si juridice asupra lansării

si rambursării împrumuturilor;

c) cotarea obligatiunilor la Bursă.

10. În cazul plasării împrumutului prin intermediul consortiilor bancare, acestea se angajează să

efectueze operatiunile legate de lansarea si rambursarea împrumuturilor punând la dispozitie

următoarele variante:

a) preluarea în comision;

b) cumpărarea efectivă;

c) modificarea nivelului dobânzii;

d) amortizarea împrumutului.


1. Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor

exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen mijlociu sau lung,

sau fără termen, spre exemplu:

a) preschimbarea unor bonuri de tezaur în actiuni cotate la bursă;

b) preschimbarea unor bonuri de tezaur în obligaţiuni;

c) preschimbarea unor bonuri de tezaur în titluri de rentă;

d) preschimbarea unor bonuri de tezaur în titluri de rentă perpetuă;

2. Împrumuturile publice pot fi rambursate utilizând diverse modalităti, si anume:

a) anuităţi - modalitate prin care se achită pe lângă dobândă si o parte din suma datorată;

b) tragere la sorti a obligaţiunilor amortizabile în fiecare an;

c) răscumpărare la bursă, când cursul este scăzut.

3. Datoria publică nu include sumele împrumutate de administratia publică centrală si locală, de

la persoane fizice si juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat la un moment

dat.

a) adevărat;

b) fals.

4. Gradul de îndatorare al tării reprezintă:

a) totalitatea sumelor împrumutate de stat;

b) proportia din PIB ce ar trebui alocată pentru rambursarea integrală a datoriei;

c) serviciul datoriei publice.

5. Conform metodologiei FMI datoria externă se defineste ca fiind:

a) datoria având o scadentă initială sau prelungită mai mare de un an, datorată nerezidentilor si

rambursabilă în devize străine, în bunuri sau servicii

b) totalitatea sumelor împrumutate de administratia publică centrală si locală, de la

persoane fizice si juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat la un

moment dat;

c) anuităţile anuale pe care statul trebuie să e plătească tuturor detinătorilor de creanţe în cont.

6. Datoria publică externă si datoria externă sunt două categorii economice distincte sau reflectă

aceeasi categorie:

a) sunt două categorii distincte;

b) exprimă acela si lucru;

c) prima o include pe a doua.

7. Aparitia si extinderea datoriei externe depind de actiunea conjugată a mai multor factori,

printre care:

a) dezechilibrul dintre resursele interne si consumul intern;

b) politica economică neadecvată;

c) modificările conjuncturale pe plan international

d) nivelul real al dobânzilor percepute la creditele externe.

e) toti cei de mai sus.

8. Împrumuturile de stat se deosebesc de veniturile fiscale, deoarece:

a) împrumuturile, în general, se rambursează;

b) presupun un câstig - dobândă;

c) au ca scop principal formarea resurselor financiare publice;

d) reprezintă prelevări obligatorii.


a) datoria externă netă caracterizată datoria externă;

b) datoria externă brută caracterizează datoria externă;

c) dimensionarea corectă a datoriei publice externe se face însumând datoriile acumulate

la diferite niveluri ale administratiei publice;

d) nici una de mai sus.

10. Transformarea datoriei aflate în incapacitate de rambursare în participatii ale băncilor

creditoare la capitalul diverselor societăti productive din tările debitoare a constituit:

a) o modalitate de atragere a capitalului străin;

b) o măsură îndreptată spre redresarea situatiei de insolvabilitate a tărilor aflate în criză;

c) o posibilitate de cre tere a resurselor financiare publice. d) toate cele de mai sus.

Aplicaţii practice

1. Se emite un număr de 15000 obligaţiuni de stat cu o valoare nominală pe obligatiune de

1000000 lei. Statul decidă să facă împrumutul prin intermediul unui consortiu bancar ce cumpără

efectiv obligaţiunile la un curs de 92%. Consortiul bancar reuseste să plaseze obligaţiunile pe

piaţa valorilor mobiliare si obtine un curs de 98%.

Să se determine:

a) Valoarea integrală a împrumutului solicitat de stat;

b) Suma efectivă încasată de stat;

c) Suma ce revine consortiului bancar în urma plasării

împrumutului.

a) Valoarea integrală a împrumutului solicitat de stat

Vîmpr = Nr. obligaţiuni x Val nominală / obligatiune = 15000 x 1000000 lei = 15000000000 lei

b)Suma efectivă încasată de stat;

Ss = Vîmpr x 92% = 15000000000 lei x 0,92 = 13.800.000.00 lei

c)Suma ce revine consortiului bancar în urma plasării împrumutului.

Suma încasată de consortiu bancar prin vărsarea obligaţiunilor Sîc = Vîmpr x 98% =

15000000000 lei x 0,98 = 14.700.000.000 lei

Scb = Sîc - Ss = 14.700.000.000 lei - 13.800.000.000 lei = 900.000.000 lei

2. Statul emite, prin ofertă publică, obligaţiuni ale unui împrumut la o valoare nominală pe

obligatiune de 500.000 lei. Cursul obligaţiunilor în momentul plasării este de 95%, iar în

momentul rambursări 103%.

Să se determine:

a) Suma pe care o pierde statul pentru fiecare obligatiune;

b) Prima la care are dreptul la rambursare detinătorul a 10 obligaţiuni; c) Ce primă de rambursare

va primi detinătorul unei obligaţiuni dacă în momentul rambursării cursul este de 90%.

Suma pe care o pierde statul pentru fiecare obligatiune;

Sps = Suma pierdută cu ocazia plasării împrumutului + Suma pierdută cu ocazia rambursării

împrumutului = (500.000 lei - 500.000 lei x 0,95) + (500.000 lei x 1,03 - 500.000 lei) = 25.000

lei + 15.000 lei = 40.000 lei

a) Prima la care are dreptul la rambursare detinătorul a 10 obligaţiuni;

Pr = Suma reală la rambursare - Suma reală la plasare = 500.000 lei x 1,03 - 500.000 lei x 0,95 =

515.000 lei - 475.000 lei = 40.000 lei pe obligatiune

Prima de rambursare totală = 40.000 lei x 10 = 400.000 lei

b) Ce primă de rambursare va primi detinătorul unei obligaţiuni dacă în momentul rambursării

cursul este de 90%.

Pr = Suma reală la rambursare - Suma reală la plasare = 500.000 lei x 0,90 - 500.000 lei x 0,95 =

450.000 lei - 475.000 lei = - 25.000 lei pe obligatiune

În acest caz va pierde suna de 25.000 lei pe obligatiune.

3. Se dau următoarele date ipotetice:

Cheltuieli cu plata dobânzilor si anuităţilor privind împrumuturile

de stat externe de 1980 miliarde lei;

Venituri din exporturi de mărfuri si servicii de 12500 miliarde lei;

Cheltuielile bugetului de stat reprezintă 9500 miliarde lei;

PIB 30000 miliarde lei.

Să se determine:

a) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;

b) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare

c) ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

d) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;

%SDE/Ve = 1980 mld. lei / 12500 mld. lei x 100 = 15,84%

b) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare %SDE/Chb = 1980 mld. lei /

9500 mld. lei x 100 = 20,84%


%SDE/PIB = 1980 mld. lei / 30000 mld. lei x 100 = 6,6%

4. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine cresterea

reală a serviciului datoriei publice externe în anul T1 fată de T0.

Indicatori T0 T1

Dobânzi aferente datoriei publice 800 1300

externe - mld. lei

Rate scadente în contul datoriei 1400 2100

publice externe - mld. lei

Indicele preturilor t = 100 125 147

Serviciul datoriei externe SDE reprezintă suma dobânzilor aferente datoriei publice externe si a

ratelor scadente în contul datoriei publice externe.

SDE0 = 800 mld. lei + 1400 mld. lei = 2200 mld. lei SDE1 = 1300 mld. lei + 2100 mld. lei =

3400 mld. lei

TSDE = 3400 mld. lei - 2200 mld. lei = 1200 mld. lei (modificare nominală absolută)

SDEr0 = SDE0 / Ip0 x 100 = 2200 mld. lei / 125 x 100 = 1760 mld. lei SDEr1 = SDE1 / Ip1 x

100 = 3400 mld. lei / 147 x 100 = 2313 mld. lei

TSDEr = 2313 mld. lei - 1760 mld. lei = 553 mld. lei (modificarea reală absolută)

De si nominal serviciul datoriei publice externe a crescut în perioada 1 fată de perioada 0 cu

1200 mld. lei, real a crescut cu 553 mld. lei

Aplicatii propuse pentru rezolvare

1. Se emite un număr de 20000 obligaţiuni de stat cu o valoare nominală pe obligatiune de

800000 lei. Statul decidă să facă împrumutul prin intermediul unui consortiu bancar ce cumpără

efectiv obligaţiunile la un curs de 81%. Consortiul bancar reuseste să plaseze obligaţiunile pe

piaţa valorilor mobiliare si obtine un curs de 88%.

Să se determine:

d) Valoarea integrală a împrumutului solicitat de stat;

e) Suma efectivă încasată de stat;

f) Suma ce revine consortiului bancar în urma plasării

împrumutului.

2. Statul emite, prin ofertă publică, obligaţiuni ale unui împrumut la o valoare nominală pe

obligatiune de 700.000 lei. Cursul obligaţiunilor în momentul plasării este de 102%, iar în

momentul rambursări 97%.

Să se determine:

d) Suma pe care o pierde statul pentru fiecare obligatiune;

e) Prima la care are dreptul la rambursare detinătorul a

obligaţiuni;

f) Ce primă de rambursare va primi detinătorul unei obligaţiuni dacă în momentul rambursării

cursul este de 105%.

3. Se dau următoarele date ipotetice:

Cheltuieli cu plata dobânzilor si anuităţilor privind împrumuturile

de stat externe de 1270 miliarde lei;

Venituri din exporturi de mărfuri si servicii de 9800 miliarde lei;

Cheltuielile bugetului de stat reprezintă 6300 miliarde lei;

PIB 22000 miliarde lei.

Să se determine:

a) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;

b) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare


4. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine cresterea

reală a serviciului datoriei publice externe în anul T1 fată de T0.

Indicatori T0 T1

Dobânzi aferente datoriei publice 450 680

externe - mld. lei

Rate scadente în contul datoriei 840 960

publice externe - mld. lei

Indicele preturilor t = 100 113 142

Teme de casă

Analza evoluţiei datoriei publice în perioada 2000-2008

Efectele crizei economico-financiare asupra datoriei publice

Bibliografie selectiva

Bodea, G., Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Brezeanu, P., Marinescu, Finantele publice şi fiscalitatea între I., teorie şi practică, Ed. Fundatiei

“România de mâine”, Bucureşti, 1998 Văcărel, I., Politici economice şi financiare de ieri de de

azi, Ed. Economică, Bucureşti, 1996 Văcărel, I., (coordonator) Finante publice, Ed. Didactică si

Pedagogică R.A., Bucureşti, 2002.

CAPITOLUL VII

TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE. ECHILIBRU

FINANCIAR

Obiective

Definirea termenului de trezorerie a finanţelor publice;

Analiza celor două funcţii de bază ale trezoreriei şi a funcţiilor actuale ale trzoreriei în condiţiile

creşterii complexităţii funcţiilor statului;

Definirea conceptului de echilibru financiar;

Analiza pentagonului macrostabilizării, ca instrument principal al estimării echilibrului financiar;

Competenţe

Dobîndirea cunoştinţelor necesare specifice activităţilor care se derulează prin

Trezoreria finanţelor publice;

Cunoaşterea funcţiilor Trezoreriei finanţelor publice, a suportului legislativ de organizare şi

funcţionare care-i conferă cadrul legal de îndeplinire a atribuţiilor ce-i revin ca instituţie

reprezentativă a statului în care funcţionează economia de piaţă;

Rezumat

Trezoreria finanţelor piblice, din punct de vedere instituţional, este serviciul public cu

atribuţii directe în gestionarea resurselor financiare publice, cu asigurarea echilibrului

dintre încasările generatoare de lichidităti si plătile exigibile, dintre veniturile publice si

cheltuielile publice, cu finanţarea deficitului bugetar şi gestionarea datoriei publice, în

scopul asigurării echilibrului monetar si a echilibrului general al economiei.

În finanţele moderne, la functiile: „de casă” şi „de bancă”, ale trezoreriei se adaugă si cea de

control asupra ansamblului de activităti ale statului.

Astăzi, vorbim în mod curent de resursele de trezorerie, ca despre o categorie specială a

resurselor financiare publice, care se formează în cadrul activităţii trezoreriei şi se reflectă numai

în contabilitatea publică.

Echilibrul financiar reprezintă corelatia existentă între resursele financiare necesare economiei

pentru îndeplinirea obiectivelor şi actiunilor prevăzute, inclusiv cele pentru satisfacerea unor

nevoi suplimentare.

7.1 Conceptul şi istoricul trezoreriei finantelor publice

Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Astfel, pe de o parte, el serveşte la

delimitarea atribuţiilor de casierie propriu-zisă a statului, atunci când se vorbeşte de „situaţia

trezoreriei”, sau de „deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el serveşte la desemnarea unei

instituţii a administraţiei publice.

Cele două sensuri ale termenului sunt legate între ele şi vizează şi funcţiile pe care le

îndeplineşte trezoreria.

Functiile trezoreriei publice sunt astăzi influentate de funcţiile finanţelor publice (de

repartiţie şi de control) şi implicit de diversitatea si complexitatea rolului statului modern, care

au impus regândirea si redimensionarea circuitului fluxurilor monetare prin instituţia trezoreriei.

Funcţia originară a trezoreriei este cea atribuită de către finanţele clasice care considerau

trezoreria ca o „casierie”, unde erau depuse si gestionate fondurile statului şi ca „o bancă”, cu

activitate de credit pe termen scurt, însărcinată să echilibreze în orice moment intrările si ieşirile

de fonduri publice. Acest concept corespunde definiţiei corecte a trezoreriei statului.

Activităţile care se derulează în exercitarea funcţiilor tradiţionale ale trezoreriei (de casier public

si de bancă a sectorului public) se bazează pe două principii şi anume : centralizarea şi

gestionarea fondurilor financiare publice.

În ceea ce priveşte centralizarea fondurilor, s-a demonstrat deja că un stat nu poate să-şi

exercite pe deplin suveranitatea financiară decât dacă reuşeşte să-şi concentreze totalitatea

resurselor financiare, dacă încasează toate veniturile la care are dreptul pentru a-şi finanţa

cheltuielile pe care le-a angajat. Pentru funcţionarea unui mecanism centralizat al fondurilor

publice, s-a infiinţat trezoreria publică centrală, ca şi condiţie de separare a finanţelor publice de

finantele private.

Mecanismul centralizării fondurilor publice a presupus de la început crearea unei administraţii

speciale însărcinate cu execuţia bugetară având mai mult funcţii, atribuţii şi care derulează

operaţiuni specifice, distincte în raport cu autorităţile care iau decizii referitoare la execuţia

bugetului.

Conceptul de trezorerie a finanţelor publice s-a impus ca rezultat al evoluţei istorice,

care a condus mai întâi, la identificarea noţiunii de „monedă publică”, apoi la centralizarea

acesteia sub o autoritate unică însărcinată să vegheze la respectarea unui ansamblu de reguli

specifice.

Deşi prerogativele acesteia sunt numeroase iar competenţele diverse şi rolul extrem de important,

primele acte normative de după decembrie 1989, care au legiferat organizarea acestei instituţii în

România, s-au axat mai mult în a-i stabili locul, rolul şi atribuţiile, fără a menţiona în mod expres

o definiţie a acesteia din punct de vedre conceptual.

Legea contabilităţii din anul 199198 se referă numai la organizarea contabilităţii Trezoreriei

Finanţelor Publice şi sfera de cuprindere a acesteia, respectiv: „operaţiunile privind execuţia de

casă a bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat; constituirea şi

utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială, gestiunea datoriei

publice interne şi externe, precum şi alte operaţiuni financiare efectuate în contul organelor

administraţiei publice centrale”.

Ordonanţa Urgenţă nr. 146/200299 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin

Trezoreria Statului, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte, în principal, genul de

operaţiuni - încasări şi plăţi - pe care le efectuează Trezoreria generală în contul instituţiilor

publice, precum şi atribuţiile şi funcţiile acesteia, dar nu-i dă Trezoreriei generale o anume

definire.

Actul următor emis, Hotărârea Guvernului privind organizarea si functionarea

trezoreriei finantelor publice nr. 78/1992100, care a constituit actul propriu-zis de naştere al

acestei instituţii, nu o defineşte într-un fel anume, stabilindu-i numai atribuţiile.

98 LEGE nr.82/1991 - Publicată în Monitorul Oficial al României nr.265 din 27 decembrie 199199 Publicată în Monitorul Oficial al României nr.824 din 14 noiembrie 2002100 Publicată în Monitorul Oficial al României nr.30 din 28 februarie 1992

Normele metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice nr. 5318/1992, date în

aplicarea acestei hotărâri, îi precizează mai clar rostul şi menirea sa ca fiind: „O instituţie

financiară prin care sectorul public îşi efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi asupra

cărora Ministerul Finanţelor exercită controlul fiscal şi financiar preventiv”.

Din definiţie nu rezultă însă atribuţiile acestei instituţii pe linia gestionării datoriei publice

interne şi a efectuării de plasamente financiare, acoperirii temporare a deficitelor bugetului

asigurărilor sociale de stat, ale bugetului fondurilor speciale, şi folosirii mijloacelor băneşti

disponibile ale Trezoreriei etc..

O definiţie mai completă o dă un alt act normativ 101 care defineşte trezoreria ca fiind:

„un sistem unitar şi integrat prin care statul asigură efectuarea operaţiilor de încasări şi

plăţi privind fonduri publice, inclusiv cele privind datoria publică, şi a altor operaţiuni ale

statului, în condiţii de siguranţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare”.

În România organizarea şi aşezarea pe principii clare, din punct de vedere al eficienţei

activităţii serviciilor însărcinate cu administrarea banilor publici, s-a întins pe o lungă perioadă

de timp şi nu a înregistrat deosebiri esenţiale faţă de procesul de formare al acestei instituţii în

alte state. Adesea, vistieria publică era confundată cu vistieria domnitorului, o delimitare mai

clară fiind impusă şi înfăptuită în secolul al XIX-lea, odată cu crearea statului modern român. La

începutul secolului al XX-lea, şi în România se poate vorbi despre o organizare corespunzătoare

şi eficientă a serviciilor care administrau fondurile publice102. Legea contabilităţii publice din 29

iulie 1929 menţiona că „administrarea, mânuirea banilor, valorilor şi materialelor, contabilizarea

şi controlul lor sunt efectuate de serviciile publice şi supuse legii”.

Prin legea amintită mai sus se arăta, că gestionarii publici sunt „... administratorii,

contabilii, mânuitorii de bani sau materiale publice şi în genere toţi cei care administrează,

contabilizează sau mânuiesc bani, valori sau materiale publice”.

În contextul acestei legi, orice serviciu public care angaja, lichida, ordonanţa şi mânuia bani sau

materiale publice trebuia să aibă organizată contabilitate publică. Activitatea acesteia era

concentrată şi controlată prin serviciile centrale de contabilitate ale ministerelor care, la rândul

lor, erau răspunzătoare în faţa Ministerului Finanţelor Publice şi a Curţii de Conturi, pentru

remiterea la termenele fixate a conturilor, situaţiilor şi comunicărilor cerute.

În cursul evoluţiei sale, alături de tendinţele de identificare (separarea gestiunii

fondurilor publice de cea a fondurilor domnitorului), unificarea (Legea contabilităţii publice din

29 iulie 1929 – care prevedea obligativitatea înregistrării ca „venit” a tuturor încasărilor, faptul

că nici o cheltuială nu se putea efectua „direct” din încasări, şi interzicea serviciilor publice de a

101 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 146 din noiembrie 2002 Publicată în Monitorul Oficial al României nr.824 din 14 noiembrie 2002102 PAVEL BELDEAN, GABRIELA ANGHELACHE – „Trezoreria Statului – Organizarea, Funcţionarea şi Sistemul Contabil” ed. Economică 2004, pg.31

avea deschise conturi la bănci particulare), diversificarea funcţiilor sale, în organizarea şi

funcţionarea Trezoreriei publice, s-a impus principiul administrativ care a determinat separarea

sarcinilor şi drepturilor ordonatorului de credite de cele ale contabilului.

Un alt principiu care s-a impus, de-a lungul timpului, a fost cel al responsabilităţii personale a

administratorului, contabilului şi gestionarului.

În România acest proces de înfiinţare aTrezoreriei Statului se poate considera încheiat în ceea ce

priveşte generalizarea lui la nivelul întregii ţări.

7.2 Necesitatea înfiinţării trzoreriei finanţelor publice

Trezoreria finanţelor publice a existat în România, înaintea celui de-al doilea război

mondial, într-o altă formă decât cea existentă în sistemul actual. Până în anul 1925, pe lângă

Ministerul Finanţelor a funcţionat o casierie centrală a tezaurului, dată după care serviciul

operaţiilor de trezorerie a fost preluat de Banca Naţională a României.103

Înfiinţarea Trezoreriei Statului a devenit imperativ necesară după evenimentele din decembrie

1989, ca urmare a trecerii de la econmia centralizată la o economie de piaţă, cu modificări

majore şi în domeniul finanţelor publice.

Până în anul 1990, Banca Naţională a României asigura emiterea de bancnote şi

monede, gestiona rezerva de aur şi finanţa industria, comerţul şi asigura execuţia bugetului de

stat. De asemenea, coordona şi deţinea monopolul asupra celorlalte patru instituţii bancare:

Banca de Comerţ Exterior, care finanţa tranzacţiile cu străinătatea; Banca Agricolă, care susţinea

financiar cooperativele agricole şi întreprinderile agricole de stat; Banca de Investiţii, care

asigura finanţarea investiţiilor şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care mobiliza

disponibilităţile băneşti ale populaţiei104.

Pentru asigurarea execuţiei bugetului de stat, Banca Naţională a României avea

următoarele atribuţii:

• încasarea veniturilor bugetare şi evidenţierea acestora pe capitole, subcapitole, plătitori,

efectuarea plăţilor de casă, pe capitole de cheltuieli, pe ministere şi instituţii subordonate;

• exercitarea controlului asupra eliberării fondurilor de la bugetul de stat în numerar şi în cont

către instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor aprobate, în limita creditelor bugetare

deschise pe destinaţii de Ministerul Finanţelor Publice;

103 UNGUREANU MIHAI-ARISTOTEL: „Organizarea şi Conducerea Trezoreriei Finanţelor Publice în condiţiile Economiei de Piaţă în România”104 PAVEL BELDEAN, GABRIELA ANGHELACHE – „Trezoreria Statului – Organizarea, Funcţionarea şi Sistemul Contabil” ed. Economică 2004, pg.37

• păstrarea conturilor de disponibilităţi ale bugetelor locale, ale instituţiilor publice, ale agenţilor

economici ce au conturi deschise la trezorerie;

• transmiterea informaţiilor către Ministerul Finanţelor Publice privind execuţia bugetară.

Reforma sistemuluj bancar a determinat structurarea acestuia pe două paliere: pe de-o

parte, Banca Naţională a României, care începe să-şi exercite funcţiile tradiţionale, de Bancă

Centrală, iar, pe de altă parte, sistemul băncilor comerciale cărora le-au fost transferate

operaţiunile cu caracter comercial şi execuţia bugetului public. Noul cadru juridic - „Legea

privind activitatea bancară”105, „Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României”106 şi

„Legea bancară”107 - subordonează Banca Naţională a României direct forului legislativ al ţării,

fapt ce îi conferă acesteia un grad mai ridicat de independenţă, şi, implicit, condiţiile necesare

înfăptuirii, într-un context nou, a politicii monetare, valutare şi de credit a statului. Ea devine,

astfel, răspunzătoare pentru emisiunea monetară, gestionează rezervele valutare ale statului şi

supraveghează activitatea celorlalte bănci.

În aceste condiţii, operaţiunile privind execuţia de casă a bugetelor şi celorlalte resurse financiare

ale sectorului public au fost preluate de Banca Comercială Română, Banca pentru Dezvoltare şi

Banca Agricolă.

În mod practic, băncile comerciale efectuau numai operaţiuni de încasări şi plăţi în

contul instituţiilor publice centrale şi locale pe seama bugetelor, fără un control efectiv real, fapt

ce a generat multe neajunsuri în legătură cu urmărirea eficientă a drepturilor statului de încasat

sau respectarea destinaţiei speciale a creditelor bugetare aprobate.

Din această cauză, în timpul derulării execuţiei bugetare nu se putea acţiona operativ

pentru corectarea unor situaţii nefavorabile, din care motiv rămâneau importante venituri ale

statului neîncasate, efectuarea vărsămintelor către buget de agenţii economici rămânea, de multe

ori, la latitudinea acestora sau fonduri aprobate necheltuite, în detrimentul unor acţiuni şi

activităţi importante şi necesare din punct de vedere economic sau social. Se înregistrau, de

asemenea, deficienţe la încadrarea corectă a veniturilor bugetare pe subdiviziunile clasificaţiei

bugetare şi pe bugete componente. În multe cazuri, această încadrare era denaturată, aparatul

financiar fie că nu descoperea greşelile efectuate de bănci, fie că le identificau la un moment

când nu mai puteau face corecturi, fapt ce conducea la raportarea unor date şi situaţii nereale

privind realizarea veniturilor, cu toate consecinţele negative care decurgeau de aici.

La partea de cheltuieli, execuţia bugetelor rămânea de asemenea, de cele mai multe

ori, la discreţia ordonatorilor de credite, iar constatările ulterioare ale instituţiilor abilitate cu

105 LEGE nr.33/1991 privind activitatea bancară - publicată în Monitorul Oficial al României nr.70 din 03 aprilie 1991106 LEGE nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României ,publicată în Monitorul Oficial al României nr.582 din 30 iunie 2004107 LEGE nr.58/1998 - Publicată în Monitorul Oficial al României nr.121 din 23 martie 1998

controlul execuţiei bugetare, evidenţiau o abatere săvârşită deja, care putea fi îndreptată mai

dificil.

Renunţarea la derularea procesului bugetar prin sistemul bancar a avut la bază

următoarele argumente:

• deficienţele şi neajunsurile înregistrate cu privire la execuţia bugetelor, cum ar fi:

controlul asupra operaţiunilor cu privire la necesitatea, oportunitatea şi legalitatea efectuării

acestora, complicarea fluxurilor monetare şi prelungirea termenelor de raportare a datelor privind

execuţia bugetară;

• reorganizarea băncilor (privatizarea) şi consecinţele acesteia asupra finanţelor

publice,;

• schimbarea concepţiilor şi cerinţelor privind administrarea şi utilizarea resurselor

financiare publice;

• posibilitatea de asigurare a echilibrului bugetar, prin intervenţii încă din fazele de

urmărire a execuţiei bugetare;

• autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat, în contextul prevederilor Legii

finanţelor publice;

• întărirea autonomiei finanţelor publice locale, la nivelul bugetelor acestora în cadrul

judeţelor şi comunităţilor locale potrivit legislaţiei specifice;

• înfiinţarea şi funcţionarea fondurilor speciale;

• creşterea şi diversificarea sistemului veniturilor proprii pe diverse bugete;

• costul ridicat al cheltuielilor legate de comisioanele bancare pentru efectuarea

operaţiunilor în contul bugetului general consolidat.

În contextul prezentat, Trezoreria Statului era necesară pentru a răspunde mai bine

noilor comandamente şi cerinţe ale reformei în domeniul bugetar, legate de crearea pârghiilor şi

mijloacelor financiare specifice economiei de piaţă cu ajutorul cărora statul să poată influenţa

favorabil dezvoltarea economico-socială.

Înfiinţarea Trezoreriei Finanţelor Publice în ţara noastră a devenit o necesitate obiectivă,

determinată de aplicarea programului de reformă şi restructurare a economiei, în condiţiile în

care finanţelor publice li s-a cerut să-şi amplifice rolul şi funcţiile referitor la administrarea,

angajarea şi utilizarea mai eficientă a resurselor financiare publice.

În condiţiile României, trecerea la economia concurenţială de piaţă, transformările

petrecute în sistemul bancar, a fundamentat creerea unui sistem unitar de administrare, angajare

şi utilizare a resurselor financiare publice, care să cuprindă toate etapele procesului bugetar.

Prin această măsură, Ministerul Finanţelor Publice dispune de instrumente specifice de

analiză în toate etapele de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului de stat, a bugetului

asigurărilor sociale de stat şi bugetului local pentru asigurarea echilibrului financiar, monetar,

valutar şi al gestionării corespunzătoare a datoriei publice interne şi externe angajate.

7.3 Importanţa organizării trezoreriei finanţelor publice

Organizarea Trezoreriei finanţelor publice, ca instituţie distinctă în arealul instituţional

din Romînia este importană din următoarele considerente:

este considerat cel mai potrivit sistem de organizare care asigură condiţii de

eficientizare a execuţiei bugetare, eliminîd anumite riscuri;

asigură soluţionarea unor cerinţe financiare, prin reglementarea operaţiunilor specifice,

care privesc:

gestionarea creditelor externe angajate de Guvern pentru sprijinirea programelor de

reformă;

mobilizarea resurselor financiare din economie pentru acoperirea deficitului bugetar şi

pentru serviciul datoriei publice;

finanţarea obligaţiilor statului asumate prin acorduri guvernamentale cu decontare în

conturile de clearing, barter şi cooperare economică, în vederea echilibrării importurilor cu

exporturile.

permite cunoaşterea permanentă a resurselor publice şi nevoia de împrumuturi pentru

finanţarea deficitului bugetar.

Atribuţiile trezoreriei finanţelor publice nu se limitează numai la execuţia bugetului de

stat. Prin Trezoreria Statului se pun în practică politici de plasamente financiare din

disponibilităţile temporare aflate în conturile trezoreriei şi se asigură valorificarea

disponibilităţilor temporare (surplusul de încasări faţă de plăţi).

Înfiinţarea Trezoreriei finanţelor publice în România a completat cadrul instituţional

prin care statul şi-a creat posibilitatea de a-şi stabili şi aplica politica bugetară , organizându-şi

activitatea financiară atât la nivel central, cât şi local.

Trezoreria statului asigură cunoaşterea şi rezolvarea problematicii specifice gestiunii

financiare publice, facilitează folosirea de către Ministerul Finanţelor Publice, cu ocazia

întocmirii, aprobării şi execuţiei bugetului public, a instrumentelor de analiză fundamentală şi de

supraveghere a realizării echilibrului financiar, monetar, valutar şi a datoriei publice108.

7.4 Functiile de bază ale trezoreriei

108 I. MOLDOVAN –Fiscalitate, editura „Alma Mater”, Sibiu, 2002

I. Trezoreria ─ în calitate de casier

Această functie implică două aspecte, execuţia de casă a operaţiunilor de încasări si

plăti efectuate către şi de la bugetul general consolidat şi asigurarea disponibilităţilor băneşti

pentru a face faţă angajamentelor statului.

Executia de casă a încasărilor şi plătilor.

Obiectul acestor operatiuni îl reprezintă înregistrarea operaţiunilor de casă ale instituţiilor

publice, respectiv ale corespondenţilor.

Trezoreria efectuează, în calitate de „casier al statului”, încasări şi plăţi asigurînd derularea

fluxurilor financiare către şi de la bugetul general consolidat. Acestea sunt, operatiuni prevăzute

de legea bugetului, adică de venituri si cheltuieli bugetare propriu-zise, dar se referă şi la

operaţiuni specifice în conturile de trezorerie.

În calitate de casier al statului, trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de împrumut public şi

gestionarea datoriei publice.

Asigurarea disponibilităţilor băneşti.

Sarcina fundamentală a Trezoreriei este de a veghea ca în fiecare moment să existe

fonduri disponibile într-un cuantum suficient pentru a face fată cheltuielilor statului si ale

corespondentilor. Procurarea de bani pentru casieria publică este prima dintre operatiunile

trezoreriei. Aceasta este legată de circulaţia fluxurilor financiare la termene prestabilite, la care

devin exigibile încasările si plăţile.

Factorul timp conferă trezoreriei un caracter dinamic.

La cheltuieli, există o anumită regularitate, în unele cazuri restrînsă la perioade mai scurte de

timp, în ceea ce priveşte nivelul plăţilor lunare.

La venituri, regularitatea este mai dificil de realizat prin activităţi de trzorerie, deoarece aceasta

depinde de desfăşurarea activităţilor economice şi de eficienţa acţiunilor de încasare a creanţelor

fiscale.

Nivelul încasării veniturilor si acoperirea cheltuielilor determină alte operaţiuni ale trezoreriei

cum ar fi : angajări de fonduri exceptionale (angajarea de împrumuturi, amortizarea datoriei

publice) sau operatiuni de trezorerie cu conturile corespondenţilor.

Pentru echilibrarea disponibilităţilor trezoreriei se pot utiliza trei categorii de

resurse:

1. fondurile corespondenţilor;

2. emisiunea de bonuri de tezaur;

3. avansurile acordate de banca centrală.

1. Utilizarea fondurilor corespondentilor.

Fondurile cele mai importante provin din conturile corespondentilor (comunitati locale şi alte

institutii publice), Trezoreria avînd posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul până

când corespondentii (titularii de conturi) îşi mobilizează sumele disponibile pentru plata

angajamentelor bugetare.

Disponibilitătile astfel procurate de trezorerie pot deveni insuficiente pentru asigurarea

lichiditătilor necesare, ca şi consecintă a unui deficit bugetar important, care produce gol în

casieria trezoreriei şi ca efecz al deciziilor luate de corespondenţi de a-si utiliza fondurile din

conturi.

2. Emisiunea de bonuri de tezaur.

Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen scurt şi mediu. Se face distinctia

între bonurile de tezaur destinate publicului si cele destinate băncilor sau altor organisme

financiare. De asemenea, se face distinctie între: „bonuri în formular” şi „bonuri în cont curent”.

Bonurile în formular sunt plasate în public, la ghiseu deschis. Ele constituie unul dintre

elementele esentiale ale politicii de economisire. De asemenea, regimul lor de emisiune variază

în funcţie de obiectivele urmărite.

Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferite instituţii financiare, de regulă bănci

care doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont curent girat de Banca Centrală. Acest sistem

este mai eficient, economisind costurile de emitere, de pază, si de manipulare.

Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se referă la mecanismele operaţiunilor

trezoreriei statului pe care aceasta le utlizează pentru a influenţa masa subscrierilor,

Acestea pot fi:

Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca

procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate să fie plasată în bonuri de tezaur

Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilit ca raport între activele lichide ale

băncilor, inclusiv bonurile de tezaur, si ansamblul resurselor. În acest sistem, trezoreria nu este

singurul beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele

comerciale mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului.

Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt obligate să păstreze, într-un

cont creditor neremunerat, la Banca Centrală, active reprezentând o anumită cotă a depozitelor,

astfel încât partea respectivă din creditele potentiale să fie considerată ca economie. Cresterea

acestui procent restrânge expansiunea creditelor şi reprezintă o formă concretă de luptă împotriva

inflatiei.

Desi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul bancar, totuşi

băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilitătilor.

Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta

presupune stabilirea unui anumit procentaj al valorii bunurilor emise în raport cu nivelul total al

resurselor bugetare. Bonurile de tezaur reprezintă forma curentă, obişnuită sau normală, de

recurgere la împrumut ca mijloc de procurare de resurse publice. Împrumuturile propriu-zise sunt

relativ rare, dar mai ales neregulate. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat si de o

manieră permanentă. Ele generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de

„datorie flotantă”. „Datoria flotantă” prezintă unele dezavantaje:

3. Avansurile acordate de Banca Centrală.

Cel mai important ajutor pe care banca centrală îl acordă statului rezultă din avansurile pe care le

transmite. Avansurile se acordă pe baza unei conventii încheiate între Ministerul Finantelor

Publice si Banca Naţională, prin care Banca consimte voluntar un avans şi îi fixează si condiţiile.

Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la Bancă în contrapartidă. Conventia se

aprobă prin lege. Recurgerea la lege denotă vointa de a restrânge si de a controla utilizarea

avansurilor acordate.

Din punct de vedere financiar, recurgerea la avansuri de la Banca Centrală semnalizează o

situatie critică a finantelor publice, dezechilibrul bugetului statului şi al trezoreriei. Se apreciază

astfel că apelul la avansuri de la Banca Centrală compromite creditul public, denuntându-si

deteriorarea sa. Din punct de vedere monetar, avansurile de la Banca centrală pot conduce la

emisiune de bani fără acoperire, respedtiv pot deveni un factor inflationist.

II. Trezoreria ─ în calitate de bancă.

Calitatea de bancă a trezoreriei are două forme de manifestare :

În primul rând, trezoreria acţionează ca o bancă de depozit, asigurînd plata unei

dobînzi pentru disponibilităţile din contul corespondenţilor şi în al doilea rând, ca o bancă de

emisiune în cazul angajării unor împrumuturi.

7.5 Funcţiile actuale ale trezoreriei finanţelor publice

Având în vedere abordările moderne cu privire la Trezoreria finantelor publice,

concluzionăm faptul că trezoreria îndeplineşte cinci functii principale:

- Administrator al banilor publici;

- Intermediar financiar;

- Mandatar al puterii publice;

- Agent al interventiei finanţelor publice în economie;

- Supraveghere a echilibrelor economice.

1) Cea mai importantă functie, aceea de „administrator al banilor publici”, constă

în ajustarea resurselor financiare la sarcinile publice, adică echilibrarea intrărilor cu ieşirile de

fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei, prin asigurarea resurselor disponibile pe termen

scurt, permitând confruntarea cu nevoile neprevăzute.

Totodată, această functie presupune existenta unei distinctii între echilibrul bugetar si echilibrul

trezoreriei. Trezoreria trebuie să asigure sudura între secventele fluxurilor bugetare, pe parcursul

anului bugetar, solicitând împrumutul în numele statului. În asemenea situatii, functia de

administrator se prelunge te cu aceea de casier de care se leagă sarcinile contabilitătii si ale

controlului banilor publici. Apelul la împrumuturi obligă trezoreria să ducă, în numele statului, o

politică activă a îndatorării, prin interventia sa pe piaţa titlurilor de stat, pentru a obtine profit de

pe urma reducerii sau a extinderii costurilor datoriei.

2) Ca „intermediar financiar”, pe de o parte, trezoreria se împrumută pentru a acoperi

un deficit, iar pe de altă parte, poate acorda împrumuturi pentru a facilita fluxuri de fonduri

pentru împrumutati sau împrumutători. În acest fel, functia de intermediar al trezoreriei este

similară celei a institutiilor financiar-bancare, putând contribui în numele statului la finantarea

sectoarelor prioritare. În acest context, trebuie retinut că trezoreria, în tabloul operatiunilor

financiare din contabilitatea naţională, este numele sub care figurează Statul, în activitătile sale

monetare sau financiare.

3) Ca „mandatar al puterii publice”, trezoreria întruneşte ccalitatea de autoritate

publică în sectoarele financiar şi economic.

Astfel, trezoreria :

- reprezintă institutiile financiare care depind de ea si asupra cărora î si exercită influenta sau

actionează în nume propriu;

- veghează, împreună cu Banca Centrală, la buna functionare a institutiilor de credit;

- este acţionar si gestionar al proprietătii publice, folosind mijloacele de actiune de care dispune

statul, ca proprietar, fără a limita autonomia de gestiune a managerilor acestor întreprinderi si

mai ales în sectoarele concurentiale, poate fi asociată la conducerea institutiilor financiare si

economice internationale, ca Fondul Monetar International, Banca Mondială etc.

4) Trezoreria utilizează „mijloace de intervenţie în economie” diversificate:

autorizări eliberate pentru realizarea unor activităti de interes national, facilitând accesul

la finantări privilegiate;

subventionarea totală sau partială a unor activităti economice; acordarea de bonificatii la

dobânzi, prin preluarea unei părti din diferenta între costul resursei pe piată si rata favorabilă

acceptată de institutia de credit; acordarea de garanţii anumitor solicitanti de împrumuturi, în

scopul, reducerii resursei;

asigurarea accesului la resurse financiare al unor întreprinderi sau organisme care

apelează la împrumuturi si chiar posibilitatea obtinerii acestor resurse cu o rată mai redusă decât

în cazul solicitării împrumutului numai în numele propriu al întreprinderii;

acordarea de avansuri rambursabile pentru anumite priorităţi din economie;

accesul privilegiat al unor organisme sau institutii de refinantare din partea Băncii

Centrale, pentru sprijinirea unor sectoare sau domenii de activitate.

5) Ca „supraveghetor al echilibrelor economice”, trezoreria finanţelor publice

îndeplineşte atribuţiile unui serviciu public al statului care asigură echilibrul financiar şi

contribuie la realizarea echilibrului monetar. Realizează aceste atribuţii prin operaţiunile de

casierie, bancare si de contabilitate publică şi prin activitatea de tutelă, de finanţare si de

impulsionare a activităţilor în domeniul economic şi financiar.

Atribuţiile trzoreriei finanţelor publice în România

În România, atribuţiile pe care le îndeplineşte Trezoreria Statului, în relaţie directă cu funcţiile

prezentate mai sus sunt prevăzute în legislaţia specifică109, acestea fiind următoarele:

a) casier al sectorului public prin care se asigură încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor şi

păstrarea disponibilităţilor;

b) asigurarea execuţiei bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a

bugetelor locale, reflectate în încasarea veniturilor provenite de la contribuabili şi efectuarea

plăţilor dispuse de ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare aprobate;

c) exercitarea operativă a controlului financiar preventiv asupra încasării veniturilor cât şi

a încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată

prin bugetul de venituri şi cheltuieli al acestora;

d) efectuarea operaţiilor de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea

disponibilităţilor acestora în urma constituirii de mijloace extrabugetare şi fonduri speciale;

e) atragerea disponibilităţilor din economie (de la instituţiile financiare, agenţi economici

sau populaţie) prin constituirea de depozite şi prin împrumuturi de stat lansate în vederea

asigurării resurselor financiare pentru restructurarea şi retehnologizarea unor sectoare din

economie, acoperirea deficitului bugetar, etc.;

109 Normele metodologice nr.5318/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei publice

f) efectuarea de plasamente financiare la termen a disponibilităţilor statului existente

temporar în conturile trezoreriei, în condiţii de maximă eficienţă şi siguranţă;

g) gestionarea datoriei publice, reflectată în primirea împrumuturilor interne şi externe,

folosirea acestora potrivit destinaţiei prevăzute în contracte şi asigurarea lichidităţilor necesare

rambursării creditelor la scadenţă şi plata dobânzilor aferente;

h) conduce evidenţa contabilă a operaţiunilor privind execuţia de casa a bugetului pentru

încasări şi plăţi cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile

clasificaţiei bugetare şi pe plătitori;

i) asigură funcţionarea normală a sistemului informaţional contabil privind raportarea

execuţiei bugetului public (pe componente) a fondurilor speciale şi extrabugetare.

Se constată că unele dintre funcţiile actuale ale Trezoreriei, cum este cea de agent al

intervenţiei financiare publice în economie, nu este abordată ca atribut direct. Acest aspect

trebuie însă analizat în contextul general care priveşte rolul şi funcţiile Trezoreriei statului în

arealul instituţional, economico-financiar din România.

7.6 Organizarea şi funcţiile trezoreriei în profil teritorial

Trezoreriile organizate în profil teritorial, la nivel de judeţ, municipiu (sectoare) şi

oraşe, sunt „unităti direct functionale” prin care se exercită o parte însemnată a funcţiilor de bază

ale Trezoreriei statului, exercitîndu-se cu preponderenţă funcţia de casier şi o funcţie derivată din

aceasta de control financiar-preventiv.

În cadrul functiei de casier al sectorului public, trezoreriile asigură:

încasarea veniturilor din impozite si taxe si alte venituri în numerar de la agentii

economici, institutiile publice si contribuabili;

eliberarea de numerar la cererea institutiilor publice, din conturile acestora, în vederea

efectuării de plăti prin casieria proprie;

păstrarea disponibilitătilor.

Functia de control financiar-preventiv se realizează:

asupra încasării veniturilor prin încadrarea în conturile sintetice si analitice

corespunzătoare clasificatiei bugetare si prin asigurarea evidentei analitice pe plătitori;

asupra încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile si

destinatia aprobată prin bugetul anual.

Trezoreriile organizate în profil teritorial au rolul de asigurare a contabilitătii

sintetice şi analitice şi priveşte:

-executia de casă a bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de

stat;

-constituirea si utilizarea mijloacelor extrabugetare si a fondurilor cu destinatie specială;

Acest rol se realizează cu ajutorul conturilor sintetice si analitice desfăşurate pe subdiviziunile

clasificatiei bugetare si urmăresc în special: întocmirea zilnică si lunară a balantei de verificare

privind operatiunile derulate prin trezorerie si asigurarea lucrărilor de încheiere a executiei

financiare la finele anului, cu întocmirea bilanţului contabil anual.

7.7 Echilibrul financiar

Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al

economiei nationale, a echilibrului fortei de muncă si a echilibrului valoric;

Echilibrul financiar reprezintă corelatia existentă între resursele financiare necesare economiei

pentru îndeplinirea obiectivelor şi actiunilor prevăzute, inclusiv cele pentru satisfacerea unor

nevoi suplimentare.

Echilibrul financiar la nivel macroeconomic poate să vizeze:

a) totalitatea resurselor financiarepublice ale statului si destinatiile acestora;

b) resursele financiare apartinând unui anumit sector, unei anumite ramuri sau unei unităti

administrativ-teritoriale;

c) resursele si nevoile unui agent economic sau social;

Din categoria caracteristicilor ce definesc echilibrul financiar fac parte:

asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic;

sprijinirea în principal pe resurse financiare mobilizate pe plan national prin metode si căi

diferite;

elaborarea mai multor variante de program, cărora le corespund tot atâtea variante de

balante financiare, fiecare balantă prezentând o stare de echilibru financiar la un alt nivel decât

precedentele;

determinarea nivelului optim la care se constituie echilibrul financiar. Pentru ca statul să

asigure protejarea echilibrului financiar trebuie luate în considerare următoarele aspecte: efectele

măsurilor de politică economică; efectele măsurilor de politică financiară; efectele măsurilor de

politică monetară; efectele măsurilor de politică valutară.

7.8 Pentagonul macrostabilizării - instrument de analiză a

echilibrului financiar

Deficitul bugetar are următoarele semnificaţii:

deficit de criză ( statul nu poate să acopere cheltuielile curente se acoperă deficitul prin

împrumuturi);

deficit de dezvoltare (stare care produc resurse în plus, realizate în afara sferei sectorului

public. De exemplu, în sectorul bancar si al populatiei se preconizează venituri în plus).

Deficitul se acoperă prin:

Încasarea de venituri de dimensiuni mai mari decât cele prevăzute de legea bugetară;

Împrumuturi pe termen mediu si lung prin emisiune de titluri de credit public = datorie

publică;

Împrumuturi externe s generează datorie publică; Emisiune monetară strict limitată si

controlată de către BNR.

Pentagonul echilibrului

Legendă

rce - rata creşterii reciproce

rs - rata şomajului

ri - rata inflatiei;

SBC - deficitul bugetului consolidat în produsul intern brut;

SC - soldul contului curent în produsul intern brut.

rce

SC

SBC ri

rs

Pentagonul echilibrului este un instrument folosit in SCENARIILE DE REDRESARE

(SR) a capacitătii de plată externe.

Tipuri de scenarii de redresare:

Scenarii de redresare sustenabile; Scenarii de redresare durabile. Asigurarea

concordantei dintre parametrii în sensul atingerii obiective (ţinte) stabilite / resurse; asigurarea

mentiunii echilibrului macroeconomic pe termen lung.

Cuvinte cheie

Trezorerie, Trezoreria-casier, Trezoreria-bancher, avansuri acordate de Banca de Emisiune,

goluri de trezorerie, pentagonul macrostabilizării, scenarii sustenabile, echilibrul

financiar, echilibrul general economic, deficit bugetar.

Întrebări recapitulative

1. Ce este trezoreria finantelor publice?

2. Care sunt functiile principale ale trezoreriei?

3. Analizati trezoreria în calitate de casier.

4. Analizati trezoreria în calitate de bancher.

5. Ce reprezintă echilibrul financiar?

6. Care este pentagonului macrostabilizării?



a) Termenul de trezorerie serveşte la desemnarea casieriilor propriu zise ale statului atunci

când se vorbeşte de situati trezorerie sau de deficitul trezoreriei;

b) Trezoreria, ca administratie, este serviciul public însărcinat cu gestiunea fondului

public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre

încasările generatoare de lichidităti si plătile exigibile;

c) Trezoreria este o institutie sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea

ansamblului de reguli specifice casieriei si contabilitătii publice;

2. Printre functiile traditionale ale Trezoreriei se regăsesc:

a) functia de bancă a statului;

b) functia de mentinere a echilibrului monedei si regularizarea economiei;

c) functia de casier public;

d) functia de centralizatoare a fondurilor publice;

e) functia de gestionare a fondurilor publice;

f) functia de echilibrare a ofertelor si cererilor de capital.

3. Pentru echilibrarea Trezoreriei se poate recurge la următoarele categorii de resurse:

a) emisiunea de actiuni;

b) fondurile corespondentilor;

c) emisiunea de bonuri de tezaur;

d) avansuri acordate de banca de emisiune;

e) emisiunea de titluri de rentă perpetuă.

4. Prin functia de casierie, Trezoreria efectuează:

a) toate operatiunile propriu-zise de încasare a veniturilor bugetare şi de plăti de la buget,

în numerar sau în decontări în cont;

b) gestionează pozitia zilnică de casă a bugetului si asigură lichiditătile necesare prin

cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăti;

c) controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea

informatiei necesare privind executia de casă a bugetului în vederea întocmirii conturilor

de executie;

d) efectuează operatiunile în care statul apare în calitate de garant sau de coparticipant la

acordarea unor împrumuturi.

6.Trezoreria, în calitate de bancher, asigură următoarele servicii:

a) gestionează pozitia zilnică de casă a bugetului si asigură lichiditătile necesare prin cunoa terea

fluxurilor de încasări si plăti;

b) este banca la care institutiile publice îsi au deschise conturile de încasări si plăti,

rezultând astfel, gestionarea disponibilitătilor bănesti ale sectorului public si integrarea

acestora în politica de lichidităti a bugetului;

c) efectuează operatiunile în care statul apare în calitate de garant sau de coparticipant la

acordarea unor împrumuturi.

d) controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informatiei

necesare privind executia de casă a bugetului în vederea întocmirii conturilor de executie;

e) gestionează datoria publică, respectiv, operatiunile de luare a împrumuturilor de către Guvern

pentru finantarea deficitului bugetar, precum si de refinantare a datoriei publice.

6. Premisele înfiintării Trezoreriei Finantelor Publice în românia au fost următoarele:

a) reorganizarea băncilor si consecintele acesteia asupra executiei finantelor publice;

b) schimbarea conceptiilor privind administrarea si utilizarea resurselor financiare publice;

c) necesitatea echilibrului finantelor publice, în cadrul fiecărei componente a sistemului

fondurilor de resurse financiare publice;

d) scoaterea bugetului asigurărilor sociale de stat în afara bugetului de stat în condiţiile

prevederilor Legii finantelor publice;

e) întărirea autonomiei finantelor publice locale;

f) înfiintarea si functionarea fondurilor speciale, în afara bugetului de stat;

g) creşterea si diversificarea fondurilor extrabugetare;

h) toate cele de mai sus.

7. Printre restrictiile gestiunii finantării deficitului bugetar se numără:

a) limitarea sarcinii datoriei publice;

b) împrumuturile externe;

c) respectarea restrictiilor politicii monetare;

d) evitarea efectelor de evictie pe pietele de capital;

e) impactul amortismentelor împrumuturilor deja contractate.

8. Care dintre următoarele instrumente financiare sunt instrumente negociabile:

a) fondurile particulare;

b) împrumuturile externe;

c) emisiunea de bonuri de trezorerie în cont curent;

d) finantările de la banca centrală;

e) împrumuturile obligatare de pe piaţa internaţională.

9. Care dintre următoarele metode pot fi folosite pentru a influenta masa subscrierilor în cadrul

politicii de emisiune a bonurilor de tezaur:

a) mecanismul plafonului;

b) mecanismul intermedierii financiare;

c) mecanismul coeficientului de trezorerie;

d) mecanismul rezervelor obligatorii;

e) mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare.


a) Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen lung si foarte lung;

b) Mecanismul coeficientului de trezorerie se realizează prin calcularea raportului dintre activele

lichide ale băncilor si ansamblul resurselor;

c) Mecanismul plafonului constă în proportia stabilită de autoritatea monetară, ca procentaj din

disponibilitătile băncilor, care poate să fie plasată în bonuri de tezaur.



a) Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al

economiei nationale, a echilibrului fortei de muncă si a echilibrului valoric;

b) Echilibrul financiar reprezintă corelatia existentă între resursele financiare necesare

economiei pentru îndeplinirea obiectivelor şi actiunilor prevăzute, inclusiv cele pentru

satisfacerea unor nevoi suplimentare.

c) Asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic nu constituie o necesitate în condiţiile

economiei de piaţă

2. Din categoria caracteristicilor echilibrului financiar fac parte:

a) asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic;

b) sprijinirea în principal pe resurse financiare mobilizate pe plan national prin metode si

căi diferite;

c) elaborarea mai multor variante de program, cărora le corespund tot atâtea variante de

balante financiare, fiecare balantă prezentând o stare de echilibru financiar la un alt

nivel decât precedentele;

d) determinarea nivelului optim la care se constituie echilibrul financiar.

3. Care dintre următoarele resurse fac parte din clasificarea resurselor financiare sub aspect

economic:

a) profitul rămas la dispozitia agentilor economici;

b) disponibilitătile băne ti temporare ale bugetelor administratiei locale;

c) veniturile fiscale;

d) impozitele indirecte;

e) disponibilitătile băne ti ale populatiei corelate la clasele de economii;

f) partea din PIB care se mobilizează la fondurile publice, bugetare şi extrabugetare.

4. Sistemul Conturilor Nationale operează cu:

a) întreprinderile;

c) administratiile publice; b) şomerii;

d) gospodării ale populatiei;


f) cu nici una din cele de mai sus.

5. Exporturile si importurile de bunuri si servicii se referă la:

a) mărfuri;

b) transporturi;

c) telecomunicatii;

d) prestatii de asigurare;

e) rezerve de materiale;

f) toate cele de mai sus;

g) nici una din cele de mai sus.


a) Deficitul conventional este calculat ca diferentă între încasările si plătile efective, si reprezintă

necesarul de finantare al sectorului public;

b) Deficitul primar al bugetului general consolidat exclude din deficitul conventional cheltuielile

cu dobânzile la datoria publică şi este utilizat pentru analiza ajustării fiscale;

c) Deficitul structural exclude din deficitul conventional veniturile din privatizare, care sunt

considerate sursă de finantare si nu de venit.

d) Nici una din cele de mai sus;

e) Toate cele de mai sus.

7. Indicatorii care stat la baze reprezentării pentagonului macrostabilizării sau a pentagonului

echilibrului sunt:

a) rate de creştere economică;

b) rata rentabilitătii;

c) rata şomajului;

d )rata inflatiei;

e) veniturile fiscale;

f) soldul bugetului consolidat în PIB;

g) soldul curent în PIB.

9. La efectuarea proiectiei echilibrului financiar se iau în considerare:

a) efectele măsurilor de politică economică;

b) efectele măsurilor de politică financiară;

c) efectele măsurilor de politică monetară;

d) efectele măsurilor de politică valutară;

e) efectele măsurilor propuse de partidele politice.

10. Consumul de capital fix nu reprezintă:

a) mijloacele fixe distruse de catastrofe naturale;

b) mijloacele fixe distruse de explozii nucleare;

c) valoarea bunurilor consumate ca urmare a uzurii fizice normale;

d) toate cele de mai sus;

e) nici una de mai sus.

Aplicatie practică

1.Se dau următoarele informatii financiare ipotetice:

PIB0 = 450 miliarde unităti monetare

PIB1 = 580 miliarde unităti monetare

Exporturi = 53 miliarde unităti monetare

Importuri = 60 miliarde unităti monetare

Populatia ocupată = 5.000.000 persoane

Număr de şomeri = 610.000

Venituri publice consolidate = 82 miliarde unităti monetare

Cheltuieli publice consolidate = 104 miliarde unităti monetare

Indicele preturilor = 138%

Să se calculeze indicatorii macrostabilizării si să se reprezinte grafic pentagonul

macrostabilizării.

Rezolvare

Cei cinci indicatori ai macrostabilizării economice sunt:

rata de creştere economică (rce);

rata somajului (r );

rata inflatiei (ri);

soldul bugetului consolidat în PIB (SBC); soldul curent în PIB (SC).

PIB1 x100

rce =PIB 0 Indicele pret

100 = - 6,60%

r5 = Număr şomeri / Populatia ocupată x 100 = 12,2%

rI = Indicele preturilor - 100% = 38%

Soldul bugetului consolidat = Venituri publice consolidate - Cheltuieli publice consolidate = 82

miliarde - 104 miliarde =- 22 miliarde unităti monetare

SBC = Soldul bugetului consolidat / PIB1 x 100 = - 3,80%

Soldul curent = Exporturi - Importuri = - 7 miliarde unităti monetare

SC = Soldul curent / PIB1 x 100 = - 1,20%

Aplicatie propusă pentru rezolvare

1. Pe baza datelor de mai jos, furnizate de Ministerul de Finante în sectiunea Dezvoltări

macroeconomice externe, să se întocmească pentagoanele macrostabilizării pentru următoarele

state şi să se realizeze analize comparative între cele două superputeri.

A. SUA anul N

Rata de creştere economică = 2,3%

Rata şomajului = 5%

Rata inflatiei = 2,1%

Soldul bugetului consolidat în PIB = 0,8% Contul curent = - 446 mld. USD

B. UE anul N

Rata de creştere economică = 1,5%

Rata şomajului = 7,5%

Rata inflatiei = 1,8%

Soldul bugetului consolidat în PIB = - 1,3% Contul curent = - 20,5 mld. USD

TEME DE CASĂ

Istoricul Trezoreriei statului

Operaţiuni ce se derulează prin Trezoreria statului

Structura teritorială a trzoreriei statului


Aglietta, M., Macroeconomie financiară, Ed. CNI Coresi SA, Bucureşti, 2001

Bodea, G., Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Văcărel, I., (coordonator) Finante publice, Ed. Didactică si Pedagogică R.A., Bucureşti, 2002

Legea privind finante publice nr. 500/2002, publicată în MO Partea I nr. 579/13.08.2002

Buletin Economic şi Administrativ, Ed. Tribuna Economică

Finante publice şi Contabilitate, Revistă editată de Ministerul Finantelor Publice

Tribuna economică (colectie), Ed. Tribuna Economică

CAPITOLUL VII

SISTEMUL BUGETAR AL UNIUNII EUROPENE

8.1 Bugetul uniunii europene, noţiuni generale

Un proces bugetar coerent la nivelul Uniunii Europene influenţează în mod nemijlocit bugetele statelor membre. Din această perspectivă, bugetul Uniunii Europene este documentul care autorizează finanţarea activităţilor şi intervenţiilor comunitare la nivelul statelor membre, în el fiind exprimate valoric contribuţiile statelor membre şi priorităţile politicilor comunitare.

Evoluţia indicatorilor bugetari la nivelul Uniunii Europene reflectă transformările succesive ale construcţiei bugetare europene. La început bugetul Uniunii avea elemente comune cu construcţia bugetară a unui consorţiu transnaţional. În anii `70, bugetul era construit în principal pe seama fondurilor care se alocau pentru finanţarea politicii agricole comune. Abia mai tîrziu, după adoptarea unor reguli şi proceduri clare, bugetul Uniunii Europene este rezultatul negocierilor între statele membre şi instituţiile abilitate ale Uniunii Europene. Începînd cu anul 1988, după câţiva ani de negocieri, s-a manifestat o nouă abordare, acceptîndu-se „perspective financiare multianuale” sau “soluţii de ansamblu”, pe baza propunerilor făcute de Comisia Europeană şi aprobate de „autoritatea bugetară” – Consiliul European şi Parlamentul European.

În acest context, politica bugetară a Uniunii Europene se concentrează pe negocieri strategice periodice care iau în calcul cheltuielile şi beneficiile statelor membre, reformarea politicii agricole comune, reducerea dezechilibrelor regionale şi politica de extindere.

La nivelul Uniunii Europene construcţia bugetului presupune luarea unor decizii politice de alocare a unor resurse financiare. La acest nivel negocierile se poartă în primul rînd cu statele membre şi apoi pentru regiuni sau grupuri sociale distincte din aceste state. În prezent peste 80% din totalul cheltuielilor finanţate din bugetul UE sunt alocate pentru finanţarea politicii agricole comune și pentru fondurilor structurale nerambursabile. Diferenţa de 20% se alocă pentru cheltuieli de funcționare şi de administrare a instituțiilor proprii, pentru politici inovative (în care UE îşi propune să devină lider global), pentru ajutor umanitar și pentru cheltuieli de dezvoltare, cercetare şi de mediu.

Analizat comparativ bugetul UE este mic faţă de bugetele statelor membre, aproximativ 1% din PIB-ul acestora, dar aportul său pe componenta de dezvoltare a statelor membre poate fi important dacă bugetul este tratat într-o manieră unitară, echilibrată și coerentă. Volumul veniturilor colectate este afectat de reticența statelor membre de a-l finanța mai generos, de sentimentul că unele state le finanțează pe altele ca și de procedurile tehnice complicate.

În ceea ce privește România, în contrast cu interesul major pentru finanțări europene, Guvernul României, este considerat un jucător minor în dezbaterile despre bugetul UE. Poziția oficială exprimată în aprilie 2008 a fost apreciată ca lipsită de opțiuni clare dar România sprijină politica de coeziune ca o prioritate cheie pentru UE susținând în același timp simplificarea mecanismelor de implementare. Ca stat membru al Uniunii Europene, România este adeptă a principiului distribuției sarcinii financiare între statele membre pe baza dezvoltării lor economice, respectiv statele mai dezvoltate să contribuie proporțional mai mult la bugetul Uniunii.

8.2 Cerintele şi istoricul bugetului Uniunii Europene

Desfăşurarea procesului bugetar la nivelul Uniunii Europene îşi propune realizarea unor cerinţe esenţiale pentru ca acesta să-şi îndeplinească funcţiile şi rolul. Aceste cerinţe scot în evidenţă relaţia dintre integrarea politică şi cea economică cunoscîndu-se faptul că în accepţiunea Uniunii Europene, resursele financiare reprezintă mijlocul de consolidare al pieţei unice iar bugetul reprezintă modalitatea adecvată de măsurare a eficienţei integrării.

Aceste cerinţe sunt : asigurarea unor surse autonome de finanţare,

acoperirea cheltuielilor de funcţionare a instituţiilor europene, pentru ca acestea să-şi îndeplinească rolul şi competenţele specifice,

asigurarea transparenţei alocărilor bugetare,

corelarea obiectivelor bugetare şi a principiilor care guvernează utilizarea resurselor financiare publice în Uniunea Europeană cu problemele referitoare la natura şi evoluţia acesteia ca regim politic.

În primii ani după instituirea Comunităţii Europene, bugetul era un instrument al managementuli financiar cu rol similar celui de la nivelul unei organizaţii internaţionale tradiţionale. Mai tîrziu, recomandările şi tratatele referitoare la buget încheiate între anii 1970 - 1975, au asigurat cadrul reglementat al politicilor bugetare la nivelul Uniunii Europene.

A fost reglementat: calendarul bugetar, procedura de adoptare a bugetului, competenţele şi responsabilităţile organismelor europene în domeniul bugetar şi în mod deosebit componentele unui sistem de „resurse proprii autonome şi stabile”.

Una din reglementările bugetare fundamentare stabilea că acelaşi indicator utilizat ca bază de calcul, în raport cu care se plătesc contribuţiile la bugetul Uniunii Europene să fie aplicat tuturor statelor membre indiferent de dimensiunea, tipul de cheltuieli sau capacitatea de plată a acestora.

Ulterior s-a instituţionalizat modul de luare al deciziilor referitoare la buget. Parlamentul European a căpătat competenţe de majorare sau de reducere a cheltuielilor, de a distribui cheltuielile în domenii clasificate drept cheltuieli „neobligatorii”, de a adopta sau respinge bugetul şi de a aproba descărcarea de gestiune anuală a Comisiei Europene în calitatea acesteia de executiv al Uniunii.

Efectul adoptării acestor reglementări s-a materializat în faptul că bugetul a devenit un instrument de finanţare al politicilor publice europeane într-un cadru strict reglementat din punct de vedere al atribuţiilor şi responsabilităţilor instituţionale şi în limita unor resurse financiare disponibile.

Din punct de vedere al constrîngerilor bugetare un moment important l-a constituit Consiliul European de la Bruxelles110 care a stabilit plafonul bugetar al Uniunii Europene, 1,2 % din produsul naţional brut pentru plăţi şi 1,3 % pentru angajamente. De asemenea s-a confirmat că statele membre pot reţine 10% din veniturile din resurse proprii tradiţionale pentru acoperirea costurilor de colectare.

Dimensiunea relativ scăzută a resurselor bugetare ale Uniunii Europene evidenţiază o trăsătură importantă a „regimului politic european” referitoare la semnificaţia elaborării reglementărilor proprii ca instrumente principale de exercitare a puterii publice. Documentele cu rol de reglementare în domeniul bugetar au apărut din necesitatea de a stabiliza resursele fiscale şi de a consolida rolul finanţelor publice în procesul de integrare.110 11-13 februarie 1988

Un alt aspect de semnalat este faptul că, elaborarea politicilor bugetare se bazează pe „decizii istorice”, respectiv un ciclu bugetar anual în limite impuse de programarea multianuală, fundamentate printr-o multitudine de decizii care reglementează gestiunea în fiecare domeniu de cheltuieli aprobat.

O prezentare a transferurilor, către şi de la budetul UE, a unor state membre, în anul 2007, arată astfel:

Se poate observa că, pentru unele state ca Polonia, Spania şi România, transferurile pentru finanţarea acţiunilor cuprinse în politica de coeziune, din bugetul Uniunii Europene au ponderi importante. Raportul nu se păstrează la fel în contribuţia acestor state la bugetul comunitar.

8.3 Principii bugetare

Principiile bugetare pe baza cărora se realizează construcţiile bugetare ale statelor membre sunt aplicate şi în construcţia bugetului Uniunii Europene.

Acestea sunt:

unitatea şi exactitatea bugetară;

universalitatea bugetului;

specializarea,

anualitatea

echilibrul bugetar.

gestiunea eficientă

specificitatea bugetului

transparența bugetului

În scopul asigurării transparenţei constituirii veniturilor, alocării cheltuielilor ca şi in luarea deciziilor în procesul de monitorizare şi control al execuţiei bugetului se asigură publicitatea acestuia prin publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

De la aplicarea acestor principii în practica bugetară a Uniunii Europene există anumite excepţii.

La principiul unităţii bugetare sunt trei excepţii şi anume:- distinct de bugetul general al Uniunii Europene, până în anul 2002 a fost funcţional bugetul

Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O);- creerea unor aranjamente financiare speciale pentru anumite activităţi, veniturile cu această

destinaţie (ajutoare, donaţii) nemaifiind evidenţiate în bugetul Uniunii Europene;- bugetele proprii ale organismelor descentralizate ale Uniunii Europene (agenţiile europene),

finanţate prin transferuri din bugetul Uniunii.Excepţii se înregistrează şi de la principiul universalităţii, Astfel, se constituie venituri cu

destinaţie specială pentru finanţarea unor programe de cercetare sau pentru susţinerea unor politici specifice cum sunt ajutoarele umanitare sau cele acordate pentru situaţii de urgenţă.

Şi de la principiul anualităţii există unele excepţii. Faţă de bugetul anual care corespunde anului calendaristic este reglementată posibilitatea ca în cazul în care baza legală pentru o cheltuială a fost adoptată spre sfârşitul anului calendaristic iar cheltuiala nu a mai fost angajată şi plătită în anul respectiv se aprobă transferul de cheltuieli pentru exerciţiul financiar al anului următor.

Dintre toate principiile prezentate, principiul echilibrului bugetar este riguros respectat. Veniturile nu pot fi decât egale sau mai mari decât cheltuielile, iar organismele de lucru ale Uniunii Europene nu sunt autorizate să se împrumute pentru finanţarea unor cheltuieli, indiferent de gradul lor de urgenţă.

În demersul de reformare trienale a regulamentului financiar se propune renunţarea la această interdicţie. Comisia propune introducerea posibilității de a contracta împrumuturi111, doar în cazul în care instituțiile intenționează să își achiziționeze propriile sedii.

8.4 PROCEDURA BUGETARĂ

În adoptarea bugetului Comisia, Parlamentul şi Consiliul de Miniştri au roluri şi atribuţii directe şi distincte. Între aceste trei instituţii se încheie un acord obligatoriu pentru garantarea disciplinei bugetare, pentru planificarea acţiunilor pe termen lung şi pentru îmbunătăţirea cooperării în construcţia bugetelor anuale. Acest „acord interinstituţional” cuprinde şi cadrul financiar multianual care stabileşte limitele anuale superioare, „plafoanele”, pentru fiecare linie bugetară. Cele mai recente cicluri bugetare acoperă perioade de şapte ani, din anul 2000 până în anul 2006 şi din anul 2007 până în anul 2013.

Procedura bugetară se întinde de la 1 septembrie până la 31 decembrie dar în realitate începe mai devreme.

Proiectul preliminar de buget

Instituţiile şi organismele europene îşi stabilesc previziunile pentru proiectul de buget preliminar în raport cu procedurile lor interne. Comisia consolidează aceste previziuni şi

111 Excepţie prevederi art. 179 alineatul (3) litera (b) din RF

stabileşte „proiectul de buget preliminar”, care ia în considerare priorităţile pentru anul bugetar următor.

Bugetul preliminar “consolidat” este înaintat Consiliului de Miniştri al Uniunii în luna aprilie sau la începutul lunii mai, înainte de întrunirea Consiliului pentru buget programată în luna iulie. Consiliul de Miniştri şi Parlamentul analizează aceste propuneri de la Comisie.

După o reuniune de conciliere cu Parlamentul, Consiliul de Miniştri adoptă proiectul de buget cu modificări, dacă este cazul, pe care îl trimite Parlamentului în septembrie.

La prima analiză, în octombrie, Parlamentul poate decide să modifice proiectul Consiliului. În acest sens sunt analizate problemele controversate în cadrul întâlnirilor „tripartite” cu preşedinţia Consiliului şi cu Comisia.

Înainte de a doua analiză, programată în luna noiembrie, Consiliul organizează o nouă reuniune de conciliere cu Parlamentul şi încearcă să ajungă la un acord cu privire la ansamblul bugetului. Apoi adoptă a doua variantă de buget.

După a doua analiză, Parlamentul adoptă sau respinge bugetul.Parlamentul poate modifica ultima variantă de buget a Consiliului înainte de a vota

bugetul final în decembrie. Dacă este aprobat, preşedintele Parlamentului semnează bugetul, care capătă forţă de lege. Proceduri similare se aplică şi pentru adoptarea scrisorilor rectificative la proiectul de buget preliminar când apar informaţii suplimentare înainte de adoptarea bugetului sau a bugetelor rectificative, în cazul unor circumstanţe inevitabile, excepţionale sau neprevăzute.

Raportarea execuţiei bugetului

Regulamentul prevede publicarea stadiului execuţiei bugetului la fiecare trei luni pe site-ul Comisiei. Aceste rapoarte arată cum sunt utilizate resursele financiare alocate pe fiecare capitol al bugetului şi pe domenii de acţiune. De asemenea sunt publicate de către Comisie şi situaţiile contabile anuale, care cuprind rapoarte consolidate cu privire la execuţia bugetului şi la bilanţ. Acestea sunt elaborate în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate pentru Sectorul Public (IPSAS) şi grupează conturile tuturor instituţiilor şi organismelor UE.

Începînd cu 1 ianuarie 2005, în scopul modernizării situaţiilor sale contabile a trecut la contabilitatea de angajament112 pentru a avea o imagine mai fidelă a activelor şi pasivelor şi pentru a oferi informaţii financiare mai precise. Noua abordarea a fost esenţială pentru asigurarea unui management şi control eficient al resurselor alocate.

Descărcarea de gestiune de către Parlamentul European

Urmare a publicării raportului anual al Curţii Europene de Conturi şi a finalizării situaţiilor contabile anuale, Consiliul trimite recomandările sale Parlamentului. Pe baza acestora, Parlamentul European se pronunţă în legătură cu modul de gestiunare a bugetului de către Comisie. Dacă Parlamentul consideră că bugetul UE a fost gestionat în mod corespunzător de către Comisie, el acordă Comisiei descărcarea de gestiune.

8.5 GESTIONAREA BUGETULUI

112 Contabilitatea de angjamente prin operaţiunilecontabile recunoaşte tranzacţiile cānd apar şi nu

doar cānd numerarul este īncasat sau plătit. Elementele recunoscute ale contabilităţii de angajamente sunt activele, datoriile, activele nete (capitalurile proprii), veniturile şi cheltuielile. Avantajele acestei contabilităţi vin din faptul că reflectă evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi aexcedentul sau deficitul patrimonial

Gestionarea bugetului angajează toate nivelurile de guvernare, de la Comisia Europeană, de la agenţiile guvernamentale centrale, pînă la cele regionale şi locale din statele membre. Comisia Europeană este responsabilă de realizarea proiectului de buget în fiecare an. În mod logic Comisia Europeană sustine un buget mai mare, pentru finanţarea politicilor de integrare, dar după anul 1990 a fost obligată să acorde mai multă atenţie cheltuielilor. În plus, Comisia Europeană joacă rolul de intermediar în negocierile pe buget cu statele membre solicitându-i-se să redacteze rapoarte pe teme sensibile ca „resursele proprii” sau fluxurile nete către statele membre.

Preocupările pentru creşterea resurselor bugetare comunitare au pus în plan secund aspectele legate de optimizarea resurselor bugetare, responsabilitatea şi calitatea gestiunii financiare asigurate de Comisia Europeană. Aceste manifestări s-au remarcat pe măsură ce au crescut resursele financiare ale bugetului.

Gestionarea unui buget care presupune peste 400.000 de autorizaţii individuale de cheltuieli şi plăţi reprezintă o provocare majoră, în condiţiile în care, execuţia bugetului UE este caracterizată ca o delegare a responsabilităţii între Comisia Europeană şi autorităţile publice centrale din statele membre113. În acelaşi timp, complexitatea normelor europene, de multe ori excesivă, în special în domeniile agricultură, uniune vamală şi politica regională creează riscul apariţiei unor iregularităţi sau chiar de fraudare a bugetului UE114.

Înfiinţarea Curţii Europene de Conturi prin acordul încheiat în anul 1974 a accentuat angajamentul instituţional în favoarea unei responsabilităţi mai ridicate asupra politicilor bugetare. Rapoartele Curţii Europene de Conturi au fost în mod constant critice la adresa gestiunii financiare exercitate de Comisia Europeană, semnalîndu-se riscul de a submina încrederea publică în procesul de integrare europeană.

Curtea Europeană de Conturi analizează în fiecare an procesul de reformă prin raportul anual al acesteia. Aceasta recunoaşte existenţa unor progrese, dar subliniază problema majoră reprezentată de acele părţi ale bugetului care se bazează pe o gestiune partajată cu statele membre.

În gestionare bugetului un rol nedeclarat al Tratatelor instituite în domeniul bugetar era de a arăta că bugetul Uniunii Europene nu este rezultatul unor reglementări care pot duce la federalism fiscal. Standardul de federalism fiscal ar fi greu de atins pentru că ar necesita resurse bugetare mult mai mari decât cele pe care statele membre la pot asigura.

Pentru a contracara aceste idei se poate spune că, bugetul Uniunii Europene este elaborat şi aprobat în mod democratic, iar planurile pentru cheltuielile anuale sunt negociate între Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri pe baza propunerilor făcute de către Comisia Europeană.

Din bugetul Uniunii Europene se acoperă cheltuielile de funcţionare pentru instituţiile proprii ale Uniunii, activităţile care urmează a fi finanţate. Înainte de a putea fi finanţate, toate activităţile necesită şi un act legislativ comunitar, un act de autorizare sau o bază juridică, propus de către Comisie şi aprobat de autoritatea legislativă, Parlamentul European împreună cu Consiliul de Miniştri.

Cheltuielile bugetare ale UE sunt limitate prin tratate. Bugetul Uniunii nu trebuie să fie în deficit, ceea ce înseamnă că încasările trebuie să acopere cheltuielile pe activităţile aprobate. De altfel, cheltuielile sunt limitate şi printr-un acord multianual încheiat între membrii Parlamentului European ai Consiliului de Miniştri şi ai Comisiei Europene. Acest acord conţine un „cadru financiar multianual”. Cel mai recent acoperă planul de cheltuieli pentru perioada 2007- 2013.

8.6 VENITURILE BUGETULUI UNIUNII EUROPENE

113 Aproximativ 80% din bugetul Uniunii Europene este gestionat în numele acesteia de către statele membre114 După unele estimări aceste fraude ar atinge între 7%-10% din bugetul UE.

Uniunea Europeană dispune de resurse proprii pentru finanţarea cheltuielilor programate. Din punct de vedere legal, aceste resurse aparţin Uniunii, statelor membre revenindu-le sarcina să le colecteze în numele UE şi să le transfere la bugetul acesteia.

Veniturile provin din patru surse distincte (estimările anul 2007), după cum urmează:1. Resurse proprii tradiţionale, în principal din taxele aplicate pentru importul produselor din statele din

afara UE. Aceste taxe reprezintă aproximativ 3 miliarde de euro sau 15% din încasările totale şi provin din:

a) taxe vamale încasate din aplicarea tarifului vamal comun la valoarea in vamă a bunurilor importate din ţările nemembre. Aceste sume reprezintă 86 % din veniturile proprii tradiţionale;

b) taxe percepute pe importul produselor apicole care au mărime variabilă în funcţie de diferenţele între preţurile mondiale mai mici şi preţurile de pe pieţele europene mai mari;

c) taxele pe producţia şi stocarea zahărului.

2. Încasări din taxa pe valoarea adăugată, ca rată procentuală uniformă aplicată încasării TVA armonizate în fiecare stat membru, aproximativ 15 % din încasările totale (17,3 miliarde de euro).

3. Încasări calculate ca procent din venitul naţional brut (VNB), o rată procentuală uniformă (0,73%) aplicată asupra VNB-ului din fiecare stat membru. Deşi este considerată un element de echilibrare, a devenit sursa de venit cea mai mare şi reprezintă 69% din veniturile totale, aproximativ 80 de miliarde de euro.

O prezentare schematică a veniturilor din aceste surse la nivelul anului 2007 comparativ cu anul 1996 este redată mai jos.

Sursa: CE, UE

Aceste prime trei categorii de venituri sunt cunoscute ca venituri proprii ale Uniunii Europene Încasările totale ale Uniunii Europene pentru anul 2007 se ridică la aproximativ 116,4 miliarde de euro, în

timp ce suma totală pentru fondurile angajate în cadrul diferitelor politici este uşor mai mare. Pe lîngă veniturile proprii, la bugetul Uniunii Europene se mai colectează şi alte încasări.

4. Capitolul alte încasări include impozitele pe salarii plătite de către membrii personalului UE, contribuţiile de la state din afara UE la anumite programe, amenzi aplicate companiilor care încalcă regulile concurenţei sau alte legi, venituri de natura dobânzilor, penalităţilor pentru întârziere la plată a obligaţiilor luate faţă de Uniunea Europeană, penalităţi încasate de la firme pentru încălcarea unor reglementări comunitare. Aceste resurse adaugă aproximativ 1,3 miliarde de euro, adică aproximativ 1% din buget.

Contribuţiile pe care statele membre le aduc la bugetul Uniunii sunt proporţionale cu capacitatea fiscală a acestora. Cu toate acestea, state ca Marea Britanie, Olanda, Germania, Austria şi Suedia beneficiază de unele ajustări la calcularea contribuţiilor lor.

Pe de altă parte, fondurile UE ajung la statele membre în conformitate cu priorităţile acestora, identificate şi acceptate de Uniune. Statele membre mai puţin prospere primesc de regulă mai mult decât cele bogate, urmărindu-se ca majoritatea statelor să primească mai mult decât contribuţia lor la buget.

În procesul creerii unui sistem de venituri propriu ale Uniunii Europene s-au înregistrat trei momente importante.

Un prim moment s-a derulat în anul 1951, dată la care s-a instituit taxa asupra producţiei de cărbune şi oţel al statelor membre ale Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Al doilea moment s-a înregistrat in anul 1957 când s-au stabilit contribuţiile directe pe seama bugetelor statele membre ale Comunităţii Europene, iar al treilea moment a fost anul 1971, cînd s-au instituit reguli pentru constituirea veniturilor proprii ale bugetului Uniunii Europene.

Criterii de evaluare a sistemului de venituri ale bugetului Uniunii Europene

Performanţa sistemului de venituri ale bugetului Uniunii Europene este urmărită şi analizată de către statele membre prin prisma a cinci criterii:

gradul de asigurare a unor venituri suficiente pentru finanţarea acţiunilor şi politicilor comune aprobate; gradul de autonomie financiară; gradul de echitate, de corelare a veniturilor încasate de la statele membre cu capacitatea de plată a

acestora; transparenţa şi simplitatea; raportul cost-eficienţă.

În scopul realizării unei autonomii financiare la nivelul bugetului Uniunii Europene direcţiile de acţiune vizează două alternative: - simplificarea sistemului actual de venituri prin reducerea unor venituri şi creşterea corespunzătoare a contribuţiilor naţionale a statelor membre; - instituirea unor venituri proprii cu reducerea corespunzătoare a contribuţiilor naţionale.

Din punct de vedere al suportabilităţii de către statele membre alternativa a doua este mai economică. Succesul realizării acestei alternative este dependent de demersul de a construi un sistem fiscal la nivelul Uniunii Europene cu toată problematica specifică ce derivă.

Bugetul UE pentru anul 2010

Principala provocare a bugetului pe anul 2010 a fost asigurarea resurselor financiare necesare pentru finanţarea planului de redresare economică în scopul diminuării efectelor crizei economico-financiare imternaţionale115.

Bugetul Uniunii Europene pentru anul 2010 a fost aprobat la o valoare de aproximativ 141,4 miliarde de euro în angajamente ( cheltuieli) şi 122,9 miliarde euro în plăţi (venituri). Acesta reprezintă 1,04% din Produsul Intern Brut al UE şi echivalează cu o contribuţie de aproximativ 246 de euro pe locuitor.

Veniturile în sumă de 122,9 miliarde de euro se constituie din:

drepturi vamale încasate din resurse tradiţionale 11,55% cotă parte din TVA-ul statelor membre 11,35%

cota parte din PIB 75,94%

alte venituri.

115Planul de redresare economică va costa în acest an 2,4 miliarde de euro şi este estimat la 5 miliarde de euro.

În raport cu efortul statelor contributoare, „contribuabili neţi” în acest an sunt: Germania cu 19,5% din buget, Franţa cu 18%, Italia cu13,9%, Marea Britannie cu10,4% şi Spania cu 9,6%. Calculul acestor contribuţii nete ia în considerare, pe de o parte, ceea ce fiecare stat membru plăteşte şi, pe de altă parte, ceea ce primeşte, prin intermediul diferitelor finanţări europene. O primă concluzie ar fi că aceşti „contribuabili neţi” profită mai puţin de politicile UE decât alte state membre. Statele care fac parte din această categorie sunt cele menţionate mai sus la care se adaugă şi Suedia. O analiză corectă şi realistă a acestor aspecte ar trebui să ia în considerare beneficiile subsidiare pe care aceste state le înregistrează în statele din cealaltă categorie, prin suportul investiţional direct creat, din perspectiva pieţei de desfacere unice lărgite sau a altor avantaje de care acestea beneficiază.

În ceea ce priveşte Romania, estimările arată că in perioada 2007-2013 se vor plăti la bugetul Uniunii Europene 38,99 miliarde lei( 9,69 miliarde euro) urmînd să se incaseze 153,66 miliarde lei (38,2 miliarde euro) cu titlul de finanţări europene nerambursabile.

Previziuni bugetare pentru anul 2011

Politicile bugetare pentru anul 2011 integrează o serie de politici sectoriale pe domeniile majore de intervenţie: educatie, cercetare- dezvoltare, agenda europeană digitală şi o platformă europeană împotriva sărăciei. În consens cu aceste politici se estimează o creştere a ocupării forţei de muncă din UE de la 69% la 75%, o creştere a investiţiilor în cercetare şi dezvoltare de la 1,9% la 3% din PIB, iar 28 de milioane de cetăţeni vor trebui să depăşească nivelul de sărăcie pînă în 2020.

Alte domenii importante se referă la monitorizare emisiilor de dioxid de carbon care trebuie reduse cu 20% faţă de nivelul din 1990, iar proporţia energiei din surse alternative în consumul final trebuie să ajungă la 20%. Acest ultim domeniu reglementat urmează a fie realizat în condiţiile în care, consumul de energie total trebuie redus cu 20%. Într-o succesiune logică, aceşti parametri vor trebui transpuşi în obligaţii naţionale asumate de către statele membre.

Priorităţile bugetare pentru anul 2011, urmăresc susţinerea dezvoltării economice, creşterea competitivăţii, in conditiile unei concurente acerbe din partea marilor puteri economice, Pînă acum 10 ani principalul competitor al UE era considerat SUA. Evoluţia globalizării va produce din punce de vedere al “supremaţiei economice”, mutaţii serioase pe harta statelor lumii. Prognozele arată că în anul 2025116, Rusia va ocupa locul şase pe lista celor mai influente state din lume. In acelaşi an, Statele Unite isi vor mentine pozitia de lider, dar China va urca pe locul doi, urmată de Uniunea Europeana, India si Japonia.

8.7 CHELTUIELILE BUGETULUI UNIUNII EUROPENE În bugetul Uniunii Europene cheltuielile sunt grupate pe instituţiile create pentru punerea în aplicare a

politicilor promovate. Deciziile prin care se stabileşte nivelul cheltuielilor se grupează pe programe şi acţiuni. Sunt bugetate urmatoarele instituţii: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Curtea Auditorilor, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Ombudsman. Dintre acestea, cu excepţia Comisiei Europene, care are atât cheltuieli administrative cât şi cheltuieli operaţionale aferente programelor şi acţiunilor pe care le finanţează, celelalte instituţii au numai cheltuieli administrative.

Principalele domenii finanţate sunt: agricultura, finanţările prin fonduri structurale, , acţiuni interne şi externe, administraţie, finanţări pre-aderare, constituirea unor reserve etc.

Într-o abordare generală, din bugetul Uniunii Europene se finanţează două tipuri de cheltuieli bugetare: cheltuieli obligatorii şi cheltuieli neobligatorii. Cheltuielile obligatorii sunt cele care rezultă din acorduri internaţionale şi din tratatele UE. Toate celelalte cheltuieli sunt clasificate ca fiind neobligatorii.

116 National Intelligence Council (NIC)

http://www.dni.gov/nic/NIC_home.html

Consiliul are ultimul cuvânt cu privire la cheltuielile obligatorii, iar Parlamentul este factorul de decizie cu privire la cele neobligatorii. În ultima perioadă această deosebire a pierdut din importanţă datorită acordurilor interinstituţionale încheiate.

Acţiunile şi proiectele finanţate de la bugetul UE sunt grupate în categorii mari de cheltuieli (numite „linii bugetare”) şi în 31 de domenii de acţiune diferite. Fiecare domeniu de acţiune este subdivizat pentru a scoate în evidenţî diversitatea activităţilor finanţate pe fiecare domeniu în parte şi nivelul resurselor financiare şi umane alocate. De exemplu, acţiunile pentru protejarea pădurilor sunt finanţate în cadrul politicii de mediu.

Există şi domenii în care statele membre au hotărât să nu se acţioneze de la nivelul Uniunii. De exemplu, sistemele de securitate socială naţională, de pensii, sănătate sau educaţie sunt finanţate din bugetele de stat, locale sau regionale. „Principiul subsidiarităţi„ şi practica bugetară demonstrează că finanţarea acestor activităţi se realizează mai eficient de la aceste niveluri.

Pentru perioada 2007-2013 statele membre au convenit finanţarea dezvoltării economice şi creerea de locuri de muncă. De asemenea dezvoltarea durabilă a devenit una dintre priorităţile principale la nivel de Uniune. Obiectivul urmărit este ca economia UE trebuie să fie mai competitivă, iar statele şi regiunile mai puţin dezvoltate să recupereze decalajele117.

Dezvoltarea pe termen lung depinde şi de exploatarea şi de sporirea potenţialului economic al UE. Această prioritate, de „Coeziune”, constă în a ajuta în special regiunile mai puţin avantajate să-şi restructureze economia pentru a putea face faţă competiţiei mondiale prin componentele de inovaţie şi economia cunoaşterii118.

Un alt domeniu major, protecţia resurselor naturale include finanţarea unor măsuri directe de protejare a mediului înconjurător, restructurarea şi diversificarea economiei rurale şi promovarea pescuitului durabil. Infecţiile animale, deversările de petrol şi poluarea aerului apar ca ameninţări care necesită finanţări importante119.

Tot din bugetul Uniunii Europene se finanţează diferite acţiuni şi programe de impact mondial care exced graniţele Uniunii Europene. Astfel, se finanţează ajutoare de urgenţă în caz de dezastre naturale sau ajutoare pe termen lung pentru stabilitate şi securitate pentru statele în curs de aderare la Uniune, pentru alte state învecinate şi chiar pentru regiuni şi ţări mai sărace din întreaga lume120.

Cheltuielile administrative (de personal şi de funcţionare) ale instituţiilor proprii sunt o altă componentă importantă finanţată din bugetul Uniunii Europene.

Un tablou al locărilor financiare în ciclul bugetar 2007 – 2013 se compune din cinci capitole de cheltuieli:

117 În perioada 2007–2013, din fiecare euro cheltuit de la bugetul anual al UE, opt cenţi vor servi la îmbunătăţirea competitivităţii UE118

În perioada 2007-2013 din fiecare euro cheltuit, 36 de cenţi vor fi direcţionaţi către astfel de activităţi de coeziune.

119 În cursul perioadei 2007–13, 43 de cenţi din fiecare euro vor fi cheltuiţi de la bugetul UE în fiecare an pentru

protecţia resurselor noastre naturale.

120 Pe lângă ajutorul UE pe termen lung, 77 de ţări în curs de dezvoltare din Africa, Pacific şi Caraibe pot beneficia şi de Fondul European

de Dezvoltare (în afara bugetului UE) pentru reformarea sistemului de educaţie, sănătate şi transport, precum şi pentru consolidarea instituţiilor. În cursul perioadei 2008–13, ajutorul suplimentar va reprezenta aproximativ trei procente din cheltuielile anuale ale UE.

1. Creştere durabilă, unde sunt incluse fondurile structurale, cercetarea şi educaţia, cu un buget de 382 de miliarde de euro pentru 7 ani.

2. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale, prin care se finanţează politica agricolă comună şi politica de mediu, cu un buget de 371 de miliarde de euro.

3. Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie, cu o alocare de 10,7 de miliarde de euro destinate activităţilor legate de justiţie şi afaceri interne şi programelor care încurajează cetăţenia europeană (înfrăţirea oraşelor, dimensiunea europeană a presei şi culturii, etc.).

4. Acţiunilor promovate la nivel mondial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, promovării drepturilor omului, politicii externe şi de securitate comune şi sprijinul pentru dezvoltarea ţărilor învecinate le sunt alocate 49,5 miliarde euro;

5. Administraţia (inclusiv serviciile de traducere) va avea alocată suma de 49,8 miliarde de euro, 5,75% din bugetul total.

Regulamentul financiar

Principalele reguli prin care sunt stabilite regulile de cheltuire a fondurilor alocate se regăsesc în regulamentul financiar explicitat prin regulile de implementare. În completarea acestora fiecare program lansat este susţinut de un act de aprobare, o bază legală, înainte ca fondurile să poată fi deblocate. Aceste documente definesc obiectivele activităţii respective, costul şi limitele multianuale de cheltuieli.

Pentru efectuarea plăţilor către statele membre, Comisia are deschise conturi bancare pe lângă trezoreriile statelor membre, la băncile centrale şi comerciale şi participă la reţeaua SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication - Societatea Mondială pentru Telecomunicaţii Financiare Interbancare). Instrucţiunile de plată sunt trimise electronic , criptat şi au o cheie de autentificare codată.

Comisia europeană are relaţii financiare directe cu peste 200.000 de terţi, în principal beneficiari de subvenţii şi furnizori de bunuri şi de servicii. Pentru a derula aceste tranzacţii, se foloseşte certificatul de persoană juridică (CPJ) informatizat pentru fiecare parte terţă (care poate fi un individ sau o companie). Toate aceste certificate de persoană juridică trebuie să fie autorizate şi validate înainte ca o plată să poată fi efectuată.

8.8 CONTROLUL GESTIUNII COMUNE A BUGETULUI

Prin regulamentul financiar sunt definite regulile aplicabile pentru solicitarea, bugetarea şi utilizarea fondurilor. Toate veniturile şi cheltuielile trebuie justificate prin rapoarte financiare iar responsabilitatea pentru implementarea bugetului revine Comisiei Europene din poziţia acesteia de organism executiv (jandarm) al Uniunii Europene. Comisia realizează acest demers împreună cu statele membre.Personalul Comisiei este organizat pe departamente (Direcţii Generale), conduse de un director general al căror personal gestionează programele şi activităţile din sectoarele lor de specialitate, în legătură cu omologii lor din statele membre. Direcţiile Generale trebuie să întocmească un raport în fiecare an, în care se evaluează activitatea departamentelor şi modul în care au fost utilizate resursele care le-au fost puse la dispoziţie. Rapoartele de activitate anuale sunt prezentate membrilor Comisiei şi un raport al acestora este transmis la autoritatea bugetară, la Parlamentul European şi la Consiliul de Miniştri, înainte de data de 15 iunie ce urmează fiecărui an bugetar.

O responsabilitate majoră a Comisiei este să recupereze sumele plătite în mod necorespunzător ca urmare a unor iregularităţi sau prin fraudă. În acest demers, Statele membre au responsabilităţi egale cu Comisia pentru protejarea intereselor financiare ale UE şi cu Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).

Controalele interne sunt îmbunătăţite printr-o serie de standarde de control clar definite, controale ex ante şi ex post efectuate de către personalul de conducere, audituri interne independente pe baza evaluărilor riscurilor şi prin activităţile de raportare regulată la diferiţii comisari.

Rol activ în activitatea de gestionare îl au misiunile de audit, efectuate de auditori interni, şi externi (Curtea Europeană de Conturi). Rapoartele anuale ale acestora cu privire la gestionarea fondurilor Uniunii sunt trimise la Parlamentul European şi la Consiliul de Miniştri. În fiecare an, în cadrul procedurii de „descărcare”, Comisia Europeană şi celelalte instituţii implicate răspund în faţa Parlamentului European în legătură cu modul în care au fost utilizate resursele ce le-au fost puse la dispoziţie. Comisia este obligată să întreprindă o acţiune de urmărire a concluziilor şi a recomandărilor făcute în cadrul procedurii de descărcare de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Parlamentul, Consiliul şi Curtea verifică acţiunile de urmărire a îndeplinirii recomandărilor.

O reprezentare a modului de gestionare a fondurilor este redat mai jos.

Se observă că, cea mai mare parte a fondurilor EU (aproximativ 76%) este cheltuită pe domeniul intitulat „gestionarea în comun”. În cadrul acestor aranjamente, autorităţile centrale din statele membre sunt cele care gestionează cheltuielile şi nu Comisia. Verificările derulate sunt menite să garanteze faptul că fondurile alocate sunt gestionate corect şi în conformitate cu regulamentele şi regulile în vigoare.

Rolul major în gestionarea bugetului îl are Curtea Europeană de Conturi, care prin declaraţia de asigurare anuală cu privire la gestionarea resurselor sale de către UE, realizează controlul financiar urmărind:

fiabilitatea situaţiilor contabile (adică dacă acestea sunt înregistrate corect); şi

legalitatea şi regularitatea tranzacţiilor subdiacente (adică încasările colectate şi plăţile efectuate).

Fără nici un dubiu, bugetul reprezintă instrumentul esențial pentru punerea în practică a politicilor promovate de Uniunea Europeană. Performanţa procesul bugetar depinde de conţinutul regulamentului financiar prin care sunt stabilite principiile și normele referitoare la execuția bugetului. El este revizuibil la trei ani în conformitate cu procedura legislativă internă. Regulamentul financiar necesită revizuire pe fondul extinderii fără precedent a Uniunii Europene şi motivat de operativitatea scăzută a accesării fondurilor europene ca şi de nivelul performanţei instituţionale scăzut al noilor state.

Obiectivele reformării şi îmbunătăţirii procedurii bugetare trebuie să aibă în vedere:

reducerea sarcinii administrative (simplificarea birocraţiei) pentru partenerii implicaţi în implementarea proiectelor;

încurajarea şi dezvoltarea efectelor de pârghie al creditelor bugetare de la UE;

îmbunătățirea instrumentelor de punere în aplicare și simplificarea normelor și a procedurilor de lucru în execuţia bugetară;

protejarea intereselor financiare ale UniuniiEuropene împotriva fraudei și a altor activități ilegale.

Necesită îmbunătăţiri în sistemul de gestionare internă, în regimul de acordare a granturilor, referitor la regulile ce guvernează achiziţiile publice şi nu în ultimul rînd se impun a fi reconsiderate principiile bugetare. Prin modificarea regimului granturilor se doreşte trecerea de la gestionarea bazată pe costuri efective la un sistem bazat pe performanță. Scopul este realizarea mai precisă a obiectivelor finanţate, simplificarea cerințelor formulate și pentru a facilita utilizarea sumelor forfetare;

În ceea ce privește principiul universalității , se propune un regim dual pentru veniturile alocate, făcându-se distincția între, reutilizarea în același scop a fondurilor alocate inițial de către autoritatea bugetară și veniturile colectate de la diverși donatori. Referitor la principiul specificității, normele care reglementează transferurile de credite ar trebui să permită o mai mare flexibilitate în procedura de adoptare a unor transferuri decise de către Comisie.

Revizuirea principiului bunei gestiuni financiare presupune să se admită conceptul de risc tolerabil121 (admisibil) pentru fiecare domeniu finanţat avînd în vedere costurile controlului și beneficiile politicilor implementate..

CAPITOLUL IX

INFLUENŢA FINANŢĂRILOR DIN FONDURI

STRUCTURALE ŞI DIN ALTE INSTRUMENTE FINANCIARE ALOCATE

ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2007 – 2013 ASUPRA FINANŢELOR PUBLICE

Obiective:

121 peste pragul de semnificație de 2% utilizat de Curtea de Conturi pentru a se pronunța cu privire la legalitatea și regularitatea

tranzacțiilor subiacente.

cunoaşterea principiilor care guvernează procesul accesării fondurilor europene

nerambursabile;

însuşirea regulilor principale de implementare;

prezentarea structurii programelor operaţionale,a nivelului alocărilor de la

bugetul Uniunii Europene pentru susţinerea programelor naţionale de dezvoltare,

influenţa acestei finanţări asupra bugetului general consolidat;

9.1 Principiile finanţărilor din fonduri europene nerambursabile

Finanţări nerambursabile

Finanţarea unui proiect sau a unei acţiuni, reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a

instrumentelor pe baza cărora s-a construit conceptul de finanţare care asigură resursele băneşti

necesare pentru realizarea activităţilor economico-sociale prevăzute.

Dacă in acest proces apar elemente de extraneitate, vorbim de finanţare internatională.

Principiile generale care fundamentează decizia de finanţare sunt asemănătoare pentru

mediul international ca şi pentru mediul intern. Spre deosebire de finantarea internă, finanţarea

internatională se distinge printr-o serie de elemente care-i măresc gradul de complexitate.

Finanţarea europeană implică utilizarea a două sau mai multe monede naţionale. Ca atare, un

element de risc valutar de urmărit in decizia de finanţare internatională este cursul de schimb,

nivelul şi variaţiile monedei naţionale in raport cu alte monede. În condiţiile globalizării pieţelor

financiare ecurgerea la utilizarea unor clauze şi metode de acoperire a cursului devine oportună

şi necesară de luat în calcul.

Finanţarea internaţională într-o abordare generală, cuprinde un ansamblu de

proceduri utilizate pentru asigurarea mijloacelor de plată, a resurselor financiare necesare

efectuării operaţiunilor legate de accesarea fondurilor structurale, de execuţia investiţiilor

internationale, de finanţarea acţiunilor de cooperare economică internatională, etc. Ea se poate

realiza din surse interne sau din surse externe, poate sa aibă la bază surse publice sau surse

private şi poate fi rambursabilă sau nerambursabilă

Din punct de vedere al duratei finanţării, există finanţare pe termen scurt( 12-18 luni),

pe termen mediu( 5-7 ani) si pe termen lung( peste 7 ani). In cazul operaţiunilor ce privesc

finanţări din fonduri europene, tehnicile de finantare utilizate sunt pe termen scurt sau mediu, in

timp ce pentru investiţiile internaţionale si acţiunile de cooperare industriala sunt specifice

finanţările pe termen mediu şi lung.

Principiile finanţărilor din fonduri nerambursabile

Managementul financiar al fondurilor structurale, teoria şi practica în domeniu, impun

respectarea în procesul accesării acestora a următoarelor principii:

adiţionalitatea

cofinanţarea

rambursării şi al prefinanţării

dezangajarea automată

concentrarea

programarea (coerenţa internă în conformitate cu programe proprii)

parteneriatul ( dacă este cazul)

subsidiaritatea

eficacitatea

durabilitatea

sustenabilitatea, pe perioada implementării şi exploatării ulterioare

Principiul adiţionalităţii, presupune că sursele financiare atrase prin fondurile

structurale nu înlocuiesc în totalitate resursele financiare publice alocate prin bugetul

general consolidat de către statul membru pentru acoperirea cheltuielilor publice .

Pentru regiunile în care se alocă fonduri pentru îndeplinirea obiectivului de

"convergenţă", Comisia Europeană împreună cu statul membru negociază şi dimensionează

nivelul cheltuielilor publice sau cele echivalente structural, pe care statul membru le va

menţine în regiunile implicate, în timpul perioadei de implementare a programelor. Nivelul al

alocărilor din bugetul statului membru, va fi în perioada următoare cel puţin egal cu suma

cheltuielilor medii anuale realizate în timpul perioadei precedente de programare.

Respectarea principiului cofinanţării înseamnă că alocările din fonduri structurale de la

bugetul Uniunii Europen sunt asigurate în parteneriat cu statul membru. De la bugetul

Uniunii Europene se finanţează numai o parte din costurile eligibile ale proiectului .

Parteneriatul financiar se realizează din contribuţia financiara asigurată de la

bugetul de stat pentru cheltuielile publice alocate pe fiecare program. Această contribuţie

este obligatorie pentru implementarea proiectului, regulile fiind prestabilite in procesul de

negociere a aderării cu viitorul stat membru.

Montajul financiar în procesul accesării fondurilor structurale se construieşte pe

baza următoarelor elemente:

Rata finanţării comunitare maxime oferită României ( aproximativ 85% din totalul

Programelor Operaţionale).

Co-finanţarea publică asigurată din bugetul de stat ( aproximativ 13%).

Contribuţie proprie din bugetele locale ale autorităţilor publice locale de aproximativ

2 %, motivată de capacitatea financiară scăzută a autorităţilor locale. Exceptie fac proiectele

generatoare de venit caz în care contribuţia proprie ajunge pînă la 50% din valoarea proiectului.

Cofinanţarea privată reglementată prin regulamentele Uniunii Europene referitoare

la ajutoarele de stat în cazul investiţilor private.

Principiul rambursării

Managementul financiar în cazul fondurilor structurale se bazează pe principiul rambursării

cheltuielilor efectuate de către beneficiarii de proiecte. Procedura, presupune mai întâi

realizarea cheltuielilor de execuţie ( angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata),

certificarea şi în lterior solicitarea rambursării lor.

În aceste condiţii, presiunea bugetară la nivelul solicitanţilor de proiecte vine din faptul că ei

trebuie să-şi prevadă în buget sumele necesare achitării facturilor ce privesc lucrări executate,

servicii prestate sau produse furnizate în cadrul proiectului conform graficului de execuţie pînă la

rambursare.Experienţa unor State Membre arată că, adesea, solicitanţii nu au avut resursele

financiare necesare pentru a-şi finanţa proiectele. Aceasta a condus la imposibilitatea demarării

proiectelor sau la întârzierea implementării lor. Pentru a contracara efectele negative ale

principiului rambursării s-a consacrat principiul prefinanţării.

Principiul prefinanţării

Prin decizia Comisiei Europene s-a hotărît plata unei sume cu de prefinanţare

pentru implementarea proiectelor. Pentru România122, prefinanţarea a fost stabilită iniţial la 15%

din valoarea proiectului ulterior fiind majorată la 30% din valoarea eligibilă a contractului de

finanţare încheiat între Autoritatea de management şi solicitantul proiectului.

Prin excepţie, procentul de acordare a prefinanţării în cazul Programului operaţional

sectorial "Dezvoltarea resurselor umane" este de maximum 40% pentru proiectele finanţate în

cadrul axei prioritare 6 şi tot prin excepţie, în cazul proiectelor care intră sub incidenţa ajutorului

de stat/de minimis, prefinanţarea se acordă în procent de maximum 35% din valoarea totală a

finanţării ce poate fi acordată beneficiarului.

Principiul rambursării trebuie analizat în relaţie directă cu cel al prefinanţării

pentru că ambele se referă la procedura de decontare a cheltuielilor care se realizează pe

măsura avansării în implementarea proiectului şi amîndouă influenţează procesul bugetar.

Evidenţa financiar-contabilă conduce plăţile efective şi rambursările intermediare

efectuate pe parcursul execuţiei proiectului ca şi cele finale prin aplicarea cotei de cofinanţare

pentru fiecare categorie de cheltuieli, in baza graficului de plăţi stabilit la incheierea contractului

de finanţare a proiectului. Plăţile se fac pe baza cererii de rambursare. Aceasta include,

valoarea cheltuielilor realizate şi achitate de beneficiari executanţilor pentru implementarea

proiectului, justificate cu facturile achitate şi însoţite de documentele contabile specifice.

Principiul dezangajării automate

Principiul dezangajării automate (regula n+2) are mai degrabă un caracter penalizator din partea

Comisiei Europene şi poate influenţa procesul bugetar

Acest principiu presupune că va fi dezangajată automat orice parte a unui

angajament bugetar dintr-un program operaţional, care nu a fost folosită pentru plata

prefinanţării sau pentru plăţi intermediare, sau pentru care nu s-a primit o cerere de plată

acceptată, până la data de 31 decembrie al celui de-al doilea an care urmează anului

angajamentului bugetar făcut în cadrul programului (principiul n+2 - Reg. 1260/99). Riscurile

bugetare vin din angajarea unor cheltuieli care nu-şi găsesc finalitate şi vor necesita clarificări

ulterioare în faţa diverselor instituţii.

122 ORDIN nr. 2.286 din 8 iulie 2009 pentru prefinanţarea acordată beneficiarilor de proiecte finanţate din instrumente structurale, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă.

Principiul sustenabilităţii

Principiul sustenabilităţii, urmăreşte ca în perioada implementării şi exploatării

ulterioare a activităţilor din proiect să fie asigurate sursele de finanţare din veniturile

solicitantului. Acest aspect exercită presiune asupra bugetului naţional şi al unităţilor

administrativ-teritoriale. Gradul de sustenabilitate financiară a solicitantului proiectului este

analizat de regulă înaintea depunerii cererii de finanţare demonstrîndu-se şi fiind urmărită cu

atenţie sporită capacitatea solicitantului de a finanţa cheltuielile de funcţionare după

implementarea proiectului.

9.2 Reguli generale de implementare

La baza finanţărilor rambursabile din fonduri europene în concordanţă cu principiile

bugetare se recunosc următoarele regul de implementare:

Co-finanţarea de la bugetul naţional

Regula n, n+2/n+3 – pentru fondurile alocate in fiecare dintre anii perioadei 2007 –

2010 va functiona regula n+3 pentru toate Programele Operationale, iar pentru perioada 2011 –

2013 se va aplica regula n+2. Această regulă se va aplica asupra beneficiarilor doar în mod

indirect, adică va trebui ca ei să respecte strict termenele stabilite în proiectele proprii, astfel

încât Autorităţile de Management să poată încheia la timp cheltuirea şi decontarea banilor alocaţi

la nivel de program în anul n

Decontarea cheltuielilor – toate cheltuielile eligibile se vor recupera de la finanţator pe

baza dovezilor de plată. Perioada de decontare a cheltuielilor va fi de aproximativ 60 zile între

depunerea cererii de rambursare de către beneficiar şi până când banii intră în cont. Prefinanţare

a se acordă autorităţilor locale şi ONG-urilor după aprobarea proiectelor, pentru a facilita

demararea activităţilor proiectului

9.3 Aspecte practice ce privesc implementarea Fondurilor

Structurale

Cadrul normativ referitor la finanţarea proiectelor din fonduri externe este oferit de

legislaţia bugetară specifică123. Aspectele reglementate fac distincţie între finanţările din fonduri

externe rambursabile şi cele din fonduri externe nerambursabile.

În Anexa III este prezentată ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 64 din 3 iunie 2009

privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul

convergenţă. La emiterea acestui act normativ s-a avut în vedere necesitatea elaborării unor

reglementări pentru gestionarea financiară a instrumentelor structurale, optimizarea fluxurilor

financiare din cadrul programelor operaţionale finanţate din instrumente structurale şi asigurarea

capacităţii de absorbţie a acestor fonduri. S-au avut în vedere prevederile Regulamentului (CE)

nr. 1.083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European

de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a

Regulamentului (CE) nr. 1.260/1999, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.

210 din 31 iulie 2006.

Finanţările din fonduri externe rambursabile

Cheltuielile aferente proiectelor care îndeplinesc criteriile de eligibilitate admise la

finanţare din fonduri europene, care funcţionează pe principiul rambursării cheltuielilor eligibile

se asigură de la bugetul de stat, prin bugetele ordonatorilor principali de credite, de la bugetele

unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv de la bugetele instituţiilor publice finanţate integral

sau parţial din venituri proprii. Beneficiarilor de proiecte care sunt finanţaţi din aceste bugete, le

revine şi obligaţia recuperării sumelor utilizate cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Din punct de vedere tehnic, fondurile alocate pentru finanţarea cheltuielilor de acest tip

sunt cuprinse în bugetele ordonatorilor de credite beneficiari (solicitanţi) de proiecte, la titlul

"Proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile postaderare", respectiv la capitolele şi

subcapitolele corespunzătoare de cheltuieli, potrivit destinaţiei acestora. Evidenţa acestora sse

ţine în fişa de fundamentare a proiectului propus la finanţare, avizată din punctul de vedere

al eligibilităţii activităţilor de către autoritatea de management a programului.

Pentru asigurarea finanţării corespunzătoare şi oportune a proiectelor, ordonatorii

principali de credite sunt autorizaţi să efectueze redistribuiri de fonduri între proiectele

123 Legea bugetului de stat nr. 11 din anul 2010, ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 64 din 3 iunie 2009 privind gestionarea financiară a

instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă

finanţate din fonduri externe nerambursabile postaderare. Scopul acestei reglementări este să se

asigure implementarea la timp a acestora şi actualizarea bugetelor proprii cu proiecte noi.

În acelaşi scop este reglementat ca pe parcursul execuţiei bugetare, pentru asigurarea

resurselor de finanţare a proiectelor, unităţile administrativ-teritoriale să contracteze finanţări

rambursabile sau să utilizeze disponibilităţile înregistrate în fondul de rulment ( excedent).

Autorităţile de management cuprind în buget, după caz, sumele reprezentând

"Transferuri de fonduri din bugetul de stat către bugetele locale necesare susţinerii derulării

proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile postaderare", "Transferuri din bugetul

de stat către ONG-uri, societăţi comerciale, instituţii publice finanţate parţial sau integral din

venituri proprii şi alţi beneficiari de drept public sau privat necesare susţinerii derulării

proiectelor finanţate din FEN postaderare" şi "Alte cheltuieli ocazionate de implementarea

programelor cu finanţare din FEN".

Finanţările din fonduri externe nerambursabile

Reglementare specifică o au sumele aferente fondurilor externe nerambursabile în

perioada postaderare reprezentând contribuţia Comisiei Europene sau a altor donatori externi, la

finanţarea proiectelor. Acestea se fac venit la bugetele din care au fost finanţate proiectele

respective şi se virează la aceste bugete conform prevederilor legale comunitare şi naţionale care

reglementează fiecare domeniu care intră în sfera de cuprindere a fondurilor externe

nerambursabile postaderare. Virarea se face de către autorităţile de management care gestionează

aceste fonduri prin Autoritatea de certificare şi plată sau de către alte autorităţi naţionale

abilitate în acest sens.

În consens cu cele exprimate mai sus, se interzice ordonatorilor principali de credite ai

bugetului de stat să efectueze virări de credite de la titlul "Proiecte cu finanţare din fonduri

externe nerambursabile postaderare" la celelalte titluri de cheltuieli din cadrul aceluiaşi capitol

sau la alte capitole bugetare.

Obligaţia expresă a ordonatorilor principali de credite, potrivit legii124 este ca în cadrul

şi în limita creditelor bugetare aprobate să se asigure integral şi cu prioritate fondurile necesare

derulării programelor şi proiectelor cu finanţare internaţională, inclusiv cele reprezentând

componenta locală aferentă acestora, precum şi fondurile necesare finanţării angajamentelor

asumate prin documentele privind aderarea României la Uniunea Europeană.

124 Legea nr. 11/2010 bugetului de stat pe anul 2010, art.20

Reglementări generale ce privesc plata contribuţiei României la bugetul Uniunii

Europene

Ministerul Finanţelor Publice poate efectua în cursul întregului an virări de credite

bugetare între alineatele articolului bugetar "Contribuţia României la bugetul Uniunii Europene".

Potrivit prevederilor legislaţiei specifice125, în cursul întregului an bugetar, ordonatorii

principali de credite pot efectua virări de credite bugetare între titlurile şi articolele de cheltuieli

din cadrul aceluiaşi capitol sau de la alte capitole pentru a asigura:

plata la scadenţă a contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene, a cotizaţiilor şi

contribuţiilor la organisme internaţionale, la organisme financiar-bancare internaţionale, a

rambursărilor de credite interne şi externe, a dobânzilor, a comisioanelor şi a altor costuri

aferente creditelor, precum şi derulării corespunzătoare a programelor finanţate din fonduri

comunitare, pre- şi postaderare şi a programelor cu finanţare rambursabilă;

sumele necesare achitării debitelor datorate bugetului Uniunii Europene în conformitate

cu legislaţia specifică 126.

9.4 Aspecte practice care privesc modul de rambursare a taxei pe

valoarea adaugată pentru proiectele cu finanţare nerambursabilă

Analiză separată necesită modul de rambursare a cheltuielilor efectuate şi a taxei pe

valoarea adaugată pentru proiectele cu finaţare nerambursabilă a căror beneficiari sunt

autoritaţile administraţiei publice locale. Decontarea cheltuielilor aferente acestor proiecte duc la

blocaj determinat de sursele de finanţare limitate ale bugetelor locale. Din aceste bugete trebuie

asigurat necesarul pentru plata cheltuielilor de execuţie în vederea rambursării şi pentru plata

taxei pe valoarea adaugată. Circuitul de finanţare este îngreunat şi de perioada lungă de

recuperare a acesteia ( rambursarea fiind efectuată in termen de 60-90 zile).

Posibilităţile de asigurare a finanţării acestor proiecte pe termen lung de catre

administraţia publică locală sunt limitate, angajarea de credite bancare generînd cheltuieli

suplimetare (dobânzi şi comisioane). Pentru fluidizarea acestor fluxuri financiare se propun

următoarele variante 127:

a. Plata taxei pe valoarea adaugată către executanţii de lucrări pentru facturile

emise să se efectueze dupa rambursarea acesteia de către autoritaţile de management a

125 Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice cu modificările şi completările ulterioare126 Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/1999 cu privire la gestionarea fondurilor nerambursabile alocate României de către Comunitatea Europeană, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente acestora, aprobată prin Legea nr. 22/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi a celor reprezentând majorările de întârziere127 Asociaţia directorilor economici din cadrul consiliilor judeţene, ad.nr.138din01.02.2010

proiectelor şi corespunzător plata catre bugetul de stat de către agenţii economici să se facă in

termen de 5 zile de la primirea sumei de la beneficiari..

Pentru rambusarea cheltuielilor, beneficiarii de proiecte urmînd să prezinte documente care să

ateste plata facturilor fara TVA, conform procedurilor privind cererile de rambursare.

Avantajele acestei proceduri vin din faptul că, autorităţile administraţiei publice locale nu

blochează sume importante pentru plata TVA până la recuperarea acesteia şi nu sunt nevoit să

contracteze credite pentru asigurarea surselor de finanţare.

Din punct de vedere al procedurii fiscale se impune o reglementare pentru amănarea la plată

a TVA –ului aferent proiectelor cu finanţare nerambursabilă şi o evidentă financiar –contabilă

separată.

b. Rambursarea anticipată a taxei pe valoarea adaugată (asemănător

prefinanţărilor acordate din fondurile europene) de către autorităţile de management al

proiectelor.

Această variantă presupune ca bugetul de stat să asigure sume pentru acordarea acestor

rambursări anticipate care să reprezinte procent din valoarea taxei pe valoarea adaugată aferentă

proiectelor care este cheltuială neeligibilă.

Această variantă este aplicată cu succes în FRANTA.

Dacă varianta I înseamnă amânarea la plată a taxei pe valoarea adaugată aferentă acestor

proiecte, varianta II înseamnă disponibilizarea unor sume de la bugetul de stat pentru acordarea

de rambursări anticipate a TVA. Indiferent de varianta aleasă circuitul financiar a r fi

îmbunătăţit

9.5 Programarea financiară

Documentul de bază pentru programarea financiară a fondurilor publice pentru investitii cu

impact semnificativ asupra dezvoltarii economice si sociale a României pentru actualul ciclu bugetar

al Uniunii Europene, din surse interne sau externe este Programul Naţional de Dezvoltare pentru

perioada 2007-2013.

Programarea financiară realizată prin Programul Naţional de Dezvoltare, realizează un

tablou al surselor de finantare pentru dezvoltare care urmează a fi utilizate in perioada 2007-2013

pentru implementarea politicii de convergenţă. Suma globală estimată era la momentul elaborării

PND de aproximativ 58,7 miliarde Euro, repartizate pe cele 6 prioritati naţionale de dezvoltare.

Schema de repartizare este prezentată mai jos:

Programarea financiara globala a PND 2007-2013

-mil. Euro-

Prioritati PND 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total

P1 Competitivitate 651,48 620,72 793,14 882,76 842,95 761,25 682,12 5.234,43

P2. Infrastructurea de

transport

2.094,99 2.517,48 2.465,25 2.071,29 1.819,84 1.832,20 1.853,75 14.654,79

P3. Mediu 753,18 898,70 1.099,11 1.160,45 1.069,54 810,78 806,23 6.597,98

P4. Resurse umane 711,65 912,51 1.297,08 1.317,59 1.313,22 1.115,85 940,72 7.608,60

P5. Dezvoltare rurala 1.585,56 1.757,72 2.200,96 2.335,49 2.395,08 2.445,15 2.517,37 15.237,32

P6. Dezvoltare reg. 1.294,79 1.280,99 1.397,96 1.336,37 1.342,35 1.344,55 1.342,97 9.339,98

Total 7.091,65 7.988,12 9.253,50 9.103,95 8.782,98 8.309,78 8.143,16 58.673,10

Sursa: PND2007-2013

Structura pe surse de finantare a PND 2007-2013 era următoarea:

Fonduri comunitare - 43%, cu menţiunea că repartizarea definitivă a acestora pe cele şase

prioritati de dezvoltare se decide in urma negocierilor cu Comisia Europeana in cursul anului 2006.

Surse bugetare naţionale centrale şi locale, inclusiv credite angajate de la instituţii

financiare internaţionale.

Surse private ca rezultat al cofinanţărilor private aferente fondurilor comunitare) - 9 %

Negocierile cu Comisia Europeana privind alocarile detaliate ale acestcr fonduri pe diverse

domenii, a avut loc pe parcursul anului 2006. Este evidentă necesitatea actualizarii unor elemente ale

PND, in vederea asigurarii conformitatii depline cu alocarile financiare disponibile in perioada 2007-

2013.

9.6 Implementare, nivelul alocărilor din fondurile structurale şi de

coeziune, structura fondurilor nerambursabile

Rolul Programului Naţional de Dezvoltare este de orientare şi coordonare a programelor de

investitii pentru dezvoltare. Investitiile ce vor fi realizate in baza prevederilor acestuia vor fi

gestionate după reguli specifice în funcţie de sursele de finantare a acestora.

Mecanismele de implementare ale PND reprezintă suma regulilor de implementare, a

documentelor de programare pentru fondurile europene, a programelor nationale si locale de

investitii bugetare şi a finanţărilor rambursabile acordate de instituţiile financiare

internationale.

În Romania, arealul institutional de programare si implementare a Fondurilor Structurale si

de Coeziune este construit. Ministerul Finantelor Publice indeplineste prin Autoritatea de

Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, rolul de coordonator national al sistemului

institutional, legislaţie si proceduri de programare si implementare a instrumentelor structurale. În

cadrul Ministerului Finanţelor publice s-a constituit Autoritatea de Certificare si Autoritatea de Plata

pentru instrumente structurale.

Nivelul alocărilor din fondurile structurale şi de coeziune

Totalul fondurilor structurale şi de coeziune alocat României în perioada 2007-2013

este de 17,264 miliarde de euro, dintre care 11,115 miliarde de euro vor fi alocate sub

obiectivului Convergenţă FEDR şi FSE, iar 5,755 miliarde euro Fondul de Coeziune şi 394

milioane euro sub Obiectivul Cooperare Europeană Teritorială.

Diagrama de mai jos indică în procente, alocarea pe cele 7 Programe Operaţionale a fondurilor

structurale şi a Fondului de Coeziune sub obiectivul „Convergenţă”.

Sursa: MFP

Structura fondurilor nerambursabile

Structura fondurilor finanţate de la bugetul Uniunii Europene aproximate la peste 30

miliarde Euro, este:

1. Fonduri structurale

- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) - aproximativ 9 miliarde

- Fondul Social European (FSE) - aproximativ 4 miliarde

2. Fondul de Coeziune (FC) - aproximativ 6 miliarde

3. Alte instrumente financiare

- Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR)

- Fondul European pentru Pescuit (FEP) – pentru ambele se alocă aproximativ 12 miliarde

TOTAL FONDURI: peste 30 miliarde €

9.7 Programele operaţionale

Acţiunile finanţate din Fondurile Structurale se regăsesc în cadrul priorităţilor stabilite

prin cele 7 Programe Operaţionale. La acestea se adaugă Programul Naţional pentru Dezvoltare

Rurală (finanţat prin FEADR şi FEP) şi cele 11 Programe ce privesc domeniul Cooperării

teritoriale europene.

Programele operaţionale au stabilite obiective generale şi obiective specifice şi sunt

detaliate pe axe priritare (şase) şi pe măsuri.

Denumirea acestora, bugetul alocat din finanţarea europeană şi cofinaţarea naţională

sunt prezentate mai jos.

1. Programul Operaţional Cresterea Competitivitatii Economice

Buget total: 3,788 mld Euro

2,554 mld Euro – finanţare europeană (FEDR)

1,234 mld Euro – cofinanţare naţională

2. Programul Operaţional Mediu

Buget total: 5,589 mld. Euro

- 4,512 – finanţare UE (FC şi FEDR)

- 1,076 mld Euro – cofinanţare Naţională

3. Programul Operaţional Regional


- 3,726 mld Euro – fonduri UE (FEDR)

- 0,784 mld Euro - finanţare naţională

4. Programul Operaţional Dezvoltarea Resurselor Umane


- 3,476 mld Euro – finanţare europeană

- 635,35 mil Euro – cofinanţare naţională

5. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative

Buget total: 245 mil Euro

- 208 mil Euro – finanţare europeană

- 36,7 mil Euro – cofinnaţare europeană

6. Programul Operaţional Transport


- 4,57 mld Euro – finanţare UE (FC şi FEDR)

- 1,09 mld Euro – cofinanţare naţională

7. Asistenţa tehnică

`Programul National pentru Dezvoltare Rurala este finanţat din Fondul European

pentru Agricultură si Dezvoltare Rurală (FEADR). Este un instrument de finanţare creat de

uniunea Europeană pentru a sprijini statele member în implementarea Politicii Agricole

Comune128.

Politica Agricola Comuna este un set de reguli si mecanisme care reglementează producerea,

procesarea şi comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o mare

atenţie dezvoltării rurale.

Axele prioritare ale Programului Naţional pentru Dezvoltare Rurală (PNDR) sunt:

AXA 1: Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier

AXA 2: Îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural

AXA 3: Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale

AXA 4: Axa LEADER

Bibliografie

1) Aslan Th.C. -Finanţele României de la Regulamentele organice până astăzi 1831-1905,

Editura Academiei Romne, Bucureşti 1905

128 Politica Agricola Comuna se referă la un set de reguli si mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană şi care acordă atenţie dezvoltării rurale.

2) Bogdan I. - Management financiar bancar – tradiţie reformă, integrare – Conferinţa

economică internaţională, „Dezvoltare şi competitivitate la cumpănă de milenii” Editura

Continent Sibiu 1999

3) Codul de procedură fiscală din 1 aprilie 1942, Monitorul Oficial, Imprimeriile Statului

Imprimeria Centrală, Bucureşti 1942

4) Comăniciu C. - Fiscalitate – dispoziţii şi efecte - Ed. Continent,Sibiu, 2003

5) Condor I. – Drept fiscal şi financiar, Editura Tribuna economică, Bucureşti 1996

6) Duverger M. – Finances publiques, Edit. Presse Universitaire de France Paris 1978.

7) Gorcea, C. – Codul sancţiunilor şi pedepselor fiscale, Editura Tribuna economică, Bucureşti,

1997

8) Gorcea, C. – Lexicon fiscal şi bugetar – 1996.

9) Hada T. – Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva 1999

10) Hoanţă, N. – Evaziuna fiscală, Editura Tribuna economică Bucureşti, 1997

11)Inceu Adrian Mihai, Dan T. Lazăr, - Finanţe şi bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca,

2006

12) Inceu A. Mihai, - Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent, Cluj Napoca

2005

13) Lăcriţa G. Impozitele şi taxele locale Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 1999

14) Loth W. – Împărţirea lumii – Istoria războiului rece 1941-1955, Editura Saeculum I.O.,

1997.

15) Madgearu, N. Virgil – Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti,

1940.

16) Maievschi, M. – Contribuţii la istoria finanţelor publice ale României, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti 1957.

17) Manolescu Gh. – Buget – abordare economică şi financiară Editura Economică, Bucureşti

1997.

18) Moldovan I. - Finanţe Publice şi Autonomie Locală, Ed. Continent Sibiu 2002

19) Moldovan I. - Finanţe publice si dezvoltare regionala, Editura ULB Sibiu 2008;

20) Pătrăşcanu L. – Sub trei dictaturi Editura Forum Bucureşti 1945.

21) Popescu D. – Istoria gândirii economice, Editura Continent, Sibiu, 1999.

22) Popescu D. – Identitatea globală a dezvoltării – câteva restricţii şi semnificaţii spre un

instrumentar adecvat relaţiilor de piaţă „Conferinţa ştiinţifică internaţională „Integrarea

României în structurile euroatlantice”, Sibiu, 1999.

23) Ricardo D. – Despre principiile economiei politice şi impunerii, vol, I şi II, Editura

Academiei Bucureşti, 1959.

24) Smith A. – Avuţia naţiunilor, Editura Academiei Bucureşti, 1965

25) Slăvescu Victor – La situation économique de la Roumanie et sa capacité de paiement,

Bucarest, 1934

26) Şaguna D., Tutungiu M.- Evaziunea fiscală (pe înţelesul tuturor) Editura Oscar Print,

Bucureşti 1995.

27) Talpoş I., “Finanţele României”, vol. I., Editura Sedona, Timişoara, 1997

28) Tulai C. şi alţii – Finanţele şi controlul financiar în actualitate Editura Dimitrie Cantemir

Târgu-Mureş 1998.

29) Văcărel, I. Şi alţii – Finanţele publice, Editura Didactică şi pedagogică Bucureşti, 1999

30) Văcărel I., - Finanţele publice Ediţia a III-a – revizuită şi adăugită, Editura Didactică şi

pedagogică R.A. Bucureşti, 2006.

Legislatie incidentă

Constituţia României

Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001

Legea privind finanţele publice locale nr 273 din 2006

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi

Legea nr.241/2005 privind prevenirea si combaterea evaziunii fiscale

Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal

Legea nr. 11/2010 bugetului de stat pe anul 2010

Legea cadru de salarizare a personalului din sectorul bugetar nr. 330-2010 Legea nr. 69 din 16 aprilie 2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare

Site-uri oficiale

Site Fonduri Structurale: www.fonduri-structurale.ro;

Site Guvernul României: http://x.gov.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=200

eu-ro newsletter;

Site Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro;

Site Ministerul Finanţelor Publice: www.mfinante.ro;

Site Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii: www.mt.ro;

Site Agenţia pentru Dezvoltare Regionala Centru: www.adrcentru.ro;

AM pentru Programul Operational Regional http://www.inforegio.ro

AM pentru POS Dezvoltarea Resurselor Umane http://fseromania.ro

AM pentru POS Cresterea Competitivitatii Economice

AM pentru POS Dezvoltarea Capacitatii Administrative

AM pentru POS Mediu http://www.mmediu.ro/integrare/pos.htm

http://www.mmediu.ro/integrare/pos.htm

http://fseromania.ro/

http://www.inforegio.ro/

http://www.adrcentru.ro/

http://www.mt.ro/

http://www.mfinante.ro/

http://www.insse.ro/

http://x.gov.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=200

http://www.fonduri-structurale.ro/

AM pentru POS Transport http://www.mt.ro

AM pentru Programul National de Dezvoltare Rurala http://www.madr.ro

Programele de Cooperare Teritoriala Europeana http://www.infocooperare.ro

Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale http://www.fonduri-ue.ro,

www.fonduristructurale.ro

ANEXA 1

MINISTRUL FINANTELOR PUBLICE

CABINET MINISTRU NR. 372847/15.09.2010

SCRISOARE-CADRU

privind contextul macroeconomic, metodologia de elaborare a proiectelor de buget pe anul

2011 şi a estimărilor pentru anii 2012-2014, precum şi limita sumelor defalcate din taxa pe

valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale

In conformitate cu prevederile Legii privind finanţele publice locale, nr.273/2006, cu

modificările şi completările ulterioare, ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale

http://www.fonduri-ue.ro/

http://www.infocooperare.ro/

http://www.madr.ro/

http://www.mt.ro/

trebuie să depună la direcţiile generale ale finanţelor publice proiectele bugetelor locale

echilibrate şi anexele la acestea, pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru

următorii trei ani, potrivit metodologiei elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.

Aceste proiecte de buget sunt centralizate de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi

transmise la Ministerul Finanţelor Publice.

SECŢIUNEA I

Contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget pe

anul 2011 şi estimările pe anii 2012-2014

Propunerile de buget pentru anul 2011 şi estimările pentru anii 2012-2014 ale ordonatorilor

principali de credite se vor stabili conform indicatorilor macroeconomici a căror evoluţie se

pezinta astfel

Modificare procentuală faţă de anul anterior

2009 2010

2011

2012

2013

2014

Creştere economică - %

-7,1-

1.91,5 3,9 4,5 4,7

PIB nominal 491.274

511.582

544.426

599.060

659.429

722.918

Consumul individual efectiv al gospodăriilor

-9,2 -3,4 1,5 3,6 3,7 3,8

Consumul colectiv efectiv al administraţiei publice

1,2 -4,6 -1,0 1,5 1,8 2,0

Formarea bruta de capital fix

-25,3

-1,5 3,0 5,8 7,6 8,4

Export de bunuri si servicii

-5,5 7,0 7,7 7,8 8,3 9,5

Importuri de bunuri si servicii

-20,6

4,1 7,3 7,7 8,0 9,6

Indicele preţurilor de consum (decembrie faţă de decembrie an anterior) -%

4,74 7,9 3,2 3,0 2,8 2,5

prezintă astfel:

Deflatorul PIB 2,8 6,2 4,8 5,9 5,3 4,8

Numărul de someri-mii

persoane

681,0 771,0 755,0 720,0 700,0 675,0

Contul curent -% in PIB -4,5 -5,7 -5,5 -4,9 -4,1 -4,0

Cursul de schimb - Iei/EURO 4,2373 4,24 4,21 4,18 4,16 4,13

SECŢIUNEA II

Metodologia de elaborare de către ordonatorii principali de credite a proiectelor de buget

pe anul 2011 şi a estimărilor pentru anii 2012 - 2014.

Scopul prezentei metodologii:

Obiective stabilirea unui cadru standardizat şi unitar pentru formularea propunerilor bugetare

ale ordonatorilor principali de credite; prezentarea necesarului de fonduri publice într-un cadru omogen, în vederea

ordonării cerinţelor de fonduri publice ale ordonatorilor principali de credite ai bugetelor

locale sub forma plafoanelor de cheltuieli, spre priorităţi, politici publice şi programe

bine fundamentate.

Obiective conform Legii responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010

asigurarea si menţinerea disciplinei fiscal bugetare, a transparenţei şi sustenabilităţii pe

termen mediu a finanţelor publice.

Propunerile formulate de ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale pentru

proiectul de buget vor ţine seama de:

1. Prevederi referitoare la fonduri externe nerambursabile postaderare

Sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor proprii care vor fi depuse

pentru finanţare sau care se află în implementare în cadrul programelor aferente Politicii de

Coeziune a U.E., Politicilor Agricole Comune si de Pescuit, precum si altor facilităţi $i

instrumente postaderare care funcţionează pe principiul rambursării cheltuielilor, se cuprind

integral, în bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale.

Aceste sume se vor evidenţia atât în buget în poziţii distincte de clasificaţie cât şi în

anexe la bugetul ordonatorului principal de credite.

Ordonatorii principali de credite care implementează proiecte finanţate din FEN

postaderare vor reflecta, dupa caz, aceste fonduri si în anexele referitoare la programele de

investiţii, pentru investiţiile ale căror documentaţii tehnico-economice au fost elaborate şi

aprobate potrivit dispoziţiilor legale.

Ordonatorii principali de credite vor avea în vedere la elaborarea programării bugetare şi

propunerile de proiecte/proiectele ordonatorilor secundari/terţiari, în conformitate cu sumele

prezentate în Fişele de fundamentare ale proiectelor (vezi Anexa C, formularul Cod 98 - Fişă

fundamentare proiect propus la finanţare/finanţat din fonduri externe nerambursabile (FEN)

postaderare, fişe avizate de autoritatea de management/ gestiune şi care vor însoţi întotdeauna

Formularul Cod 23).

2. Proiecte implementate în parteneriat

În cazul proiectelor implementate în parteneriat, în bugetele ordonatorilor de credite

finanţaţi integral sau parţial din fonduri publice, care au calitatea de lider/partener, se cuprind

numai sumele necesare finanţării valorii totale a activităţilor pe care aceştia le desfăşoară în

cadrul proiectului.

3. Fonduri externe nerambursabile de preaderare

Pentru fondurile de preaderare, precum şi pentru celelalte

programe/facilitati/instrumente postaderare pentru care plăţile se fac direct din fondurile

europene. informaţiile vor fi incluse în buget după procedura similară cu cea existentă în

prezent (cu reflectarea atât în bugetul local, cât şi în bugetul fondurilor externe nerambursabile

DE REŢINUT

In vederea reflectării în buget a sumelor destinate proiectelor Politicii de Coeziune a

U.E., Politicilor Agricole Comune şi de Pescuit, precum şi altor facilităţi şi instrumente

postaderare care funcţionează pe principiul rambursării cheltuielilor către beneficiari,

ordonatorii de credite vor avea în vedere prevederile:

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.64/2009 privind gestionarea financiară a

instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă, cu modificările

si completările ulterioare, precum şi Normele metodologice date în aplicarea acesteia, aprobate

prin Ordinul nr.2548/2009.

Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.74/2009 privind gestionarea fondurilor

comunitare nerambursabile provenite din Fondul european de garantare agricolă, Fondul

european agricol de dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi a fondurilor de

cofinanţare şi prefinanţare alocate de la bugetul de stat precum şi Normele metodologice

date in aplicarea acesteia.

Reglementărilor specifice pentru obiectivul "Cooperare teritorială europeană".

4. Acţiuni multianuale

Pot fi considerate acţiuni multianuale în sensul prezentei metodologii

programele de investiţii publice care se prezintă în anexă la bugetul ordonatorilor principali

de credite ai bugetelor locale;

programele si proiectele finanţate din fonduri externe nerambursabile de preaderare,

precum şi programele si proiectele finanţate din fonduri externe nerambursabile

postaderare aferente Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, Politicilor Agricole Comune

si de Pescuit, precum si altor facilităţi si instrumente postaderare.

4.1 Anexele la bugetul ordonatorilor principali de credite

Sumele aferente acestor acţiuni multianuale se vor evidenţia în anexele corespunzătoare la

bugetele ordonatorilor principali de credite.

4.2. Prudentă în încheierea angajamentelor legale

În vederea realizării acţiunilor multianuale ordonatorii de credite încheie angajamente

legale, în limita creditelor de angajament prevăzute şi aprobate prin buget pentru anul bugetar

respectiv.

Ordonatorii de credite vor aborda cu prudenţă încheierea angajamentelor legale care

creează/pot crea o obligaţie prezentă sau viitoare pe seama fondurilor publice.

Încheierea angajamentelor legale şi programarea creditelor de angajament pe durata

acţiunii multianuale trebuie să urmeze graficul de execuţie/implementare a acţiunii, iar graficul

de plăţi anuale stabilit prin angajamentul legal să se coreleze cu posibilitatea finanţării pe

întreaga perioadă, în condiţiile în care alocările bugetare anuale reprezentate de creditele

bugetare depind de contextul macroeconomic în care se elaborează anual proiectul de buget.

Încheierea angajamentelor legale, eşalonarea creditelor de angajament şi a celor

bugetare, precum şi implementarea acţiunilor multianuale (ordonanţarea şi plata) sunt în

responsabilitatea ordonatorului principal de credite.

4.3 Creditul de angajament

Creditul de angajament reprezintă limita maxima a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul

exerciţiului bugetar, în limitele aprobate.

Creditul de angajament rămas neangajat (în cazul în care valoarea angajamentelor legale

încheiate în exerciţiul bugetar este mai mică decât valoarea creditelor de angajament

aprobată în acest exerciţiu) poate fi angajat în exerciţiile bugetare următoare în condiţiile legii

şi va fi avut în vedere la elaborarea proiectului de buget pentru anii următori până la finalizarea

acţiunii multianuale.

4.4 Creditul bugetar

Creditul bugetar al unui exerciţiu bugetar aferent unui

program multianual reprezintă suma aprobată prin buget, ca limită maximă până la care se pot

ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul

exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale.

În faza de programare bugetară, la coloana care evidenţiază acţiunea multianuală,

creditele de angajament trebuie să fie egale cu creditele bugetare, însumate corespunzător

perioadei de implementare.

Vor fi prevăzute cu prioritate credite bugetare destinate plăţii angajamentelor legale

încheiate în anii precedenţi cu scadenţă de plată în anul 2011.

Cerinţe privind elaborarea proiectului de buget

Propunerile bugetare formulate potrivit Legii nr.273/2006 privind finanţele

publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, precum si Legii nr. 69/2010.

Propunerile de buget vor fi formulate de către ordonatorii principali de credite în

conformitate cu principiile şi prevederile stipulate în Legea privind finanţele publice locale, nr.

273/2006, cu modificările şi completările ulterioare precum si ale Legii responsabilităţii fiscal

bugetare nr. 69/2010.

Surse de finanţare

în proiectele de buget vor fi prezentate toate fondurile publice alocate unui ordonator principal

de credite, provenind din:

- bugetul de stat, inclusiv cele pentru proiecte cu finanţare europeană;

- credite externe;

- credite interne;

- venituri proprii;

- fonduri externe nerambursabile de preaderare, alţi donatori, alte facilitaţi postaderare

Structura informaţiilor

Informaţiile prezentate în proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite vor cuprinde:

- realizările anului 2009;

- execuţia preliminată pentru anul 2010;

- propunerile de buget pentru anul 2011;

- estimările pentru perioada 2012-2014.

Proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite vor fi întocmite în conformitate

cu clasificaţia bugetară a indicatorilor finanţelor publice, aprobată prin Ordinul ministrului

finanţelor publice nr. 1954/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Unitatea de măsură va fi „Mii lei ", fără zecimală.

Finalizarea programelor/proiectelor finanţate din fondurile de tip preaderare

(PHARE, ISPA, SAPARD şi Facilitatea de tranziţie în România pentru anul 2007

Ordonatorii principali de credite vor avea în vedere acţiuni concrete pentru finalizarea

programelor/proiectelor finanţate din fondurile de tip preaderare (PHARE, ISPA, SAPARD şi

Facilitatea de tranziţie în România pentru anul 2007), a căror funcţionare va continua şi în anul

2011, conform prevederilor incluse în Memorandumurile de finanţare. Funcţionarea fondurilor

de tip preaderare (PHARE, ISPA, SAPARD şi Facilitatea de tranziţie în România pentru anul

2007) va înceta numai după realizarea integrală a programelor finanţate din aceste fonduri, dar

nu mai târziu de datele limită de angajare şi efectuare a plăţilor convenite cu Comisia Europeană.

Elaborarea propunerilor pentru proiectul bugetului general al unităţii

administrativ-teritoriale şi a proiectelor bugetelor componente ale acestuia.

Bugete componente ale proiectului bugetului general al unităţii administrativ-

terioriale

Proiectele bugetelor componente ale bugetului general al unităţii administrativ-teritoriale, sunt:

a) bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti,

judeţelor şi municipiului Bucureşti;

b) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz

c) bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii;

d) bugetul împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor,

comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din:

împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice

locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi

externe contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi

externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;

e) bugetul fondurilor externe nerambursabile;

Reguli de întocmire a proiectelor de buget

Proiectele bugetelor componente ale bugetului general al unităţii administrativ-teritoriale se

elaborează de către ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, având în vedere:

prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar

pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;

cadrul fiscal-bugetar cu prognozele bugetare şi politica fiscal-bugetară, precum şi

cadrul de cheltuieli pe termen mediu;

prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale

memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în

formularea propunerilor de buget;

propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;

programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii

administrativ-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional,

judeţean, zonal sau local.

Precizări privind estimarea veniturilor bugetelor locale

Estimarea veniturilor bugetelor locale se bazează pe:

- constatarea evaluarea şi inventarierea materiei

impozabile şi a bazei de impozitare, stabilită în condiţiile legii, în funcţie de care se calculează

impozitele şi taxele locale;

- evaluarea serviciilor prestate şi a veniturilor obţinute din acestea;

- alte elemente specifice, inclusiv pe serii de date, în scopul evaluării corecte a veniturilor;

În fundamentarea cât mai corectă a unei planificări bugetare, în cazul veniturilor

curente, trebuie să se ţină seama de următoarele elemente:

- nivelul fiscalităţii. Acesta trebuie fixat în funcţie de obiectivele autorităţilor administraţiei

publice locale respective;

- dezvoltarea economică ce influenţează direct creşterea/descreşterea bazei de impozitare şi

care influenţează direct şi nivelul de încasare a impozitelor locale.

DE REŢINUT

La fundamentarea veniturilor se va ţine seama de prevederile Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele

publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, în sensul că:

- Sumele rezultate din vânzarea, în condiţiile legii, a unor bunuri aparţinând domeniului privat al

unităţilor administrativ-teritoriale constituie integral venituri ale bugetelor locale şi se cuprind în

secţiunea de dezvoltare, prin rectificare bugetară locală, numai după încasarea lor;

- Donaţiile şi sponsorizările se cuprind, prin rectificare bugetară locală, în bugetul de venituri şi

cheltuieli numai după încasarea lor.

Astfel, la întocmirea proiectului de buget nu vor fi prevăzute sume la aceşti indicatori de

venituri.

Autorităţile administraţiei publice locale pot să prevadă şi să aprobe vărsăminte din secţiunea

de funcţionare pentru secţiunea de dezvoltare numai dacă au asigurate integral venituri

programate necesare acoperirii cheltuielilor secţiunii de funcţionare.

Precizări privind estimarea cheltuielilor bugetelor locale

La fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor publice locale, pe ordonatori de credite, se vor

avea în vedere atribuţiile care revin autorităţilor administraţiei publice locale, priorităţile

stabilite de acestea în vederea funcţionării lor în interesul comunităţii locale respective

precum şi prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010.

Stabilirea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă corelare cu posibilităţile reale de

încasare a veniturilor bugetelor locale, estimate a se realiza.

La stabilirea propunerilor de cheltuieli pe anul 2011 şi estimările pentru anii 2012-2014,

autorităţile administraţiei publice locale vor evalua şi fondurile necesare, inclusiv din cote şi

sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, necesare finanţării:

cheltuielilor descentralizate la nivelul judeţelor, privind:

• sistemul de protecţie a copilului şi centrele de asistenţă socială a persoanelor cu handicap;

• drepturile privind acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele l-

VIII din învăţământul de stat şi privat şi pentru copiii preşcolari din grădiniţele de stat şi private

cu program normal de 4 ore;

• drepturile privind acordarea de fructe pentru elevii din clasele I - VIII din învăţământul

de stat şi privat autorizat/acreditat;

• învăţământul special şi centrele de resurse şi asistenţă educaţională;

• instituţiile de cultură descentralizate începând cu anul 2002 (unde este cazul);

• plata contribuţiilor pentru personalul neclerical angajat în unităţile de cult din ţară;

• serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor de sub autoritatea consiliilor

judeţene;

cheltuielilor descentralizate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor sectoarelor şi

municipiului Bucureşti, privind:

• cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale în bani, stabilite

prin lege, precum şi contribuţiile eferente acestora, ale instituţiilor sau ale unităţilor de

învăţământ preuniversitar de stat;

• obiectivelor de inventar ale instituţiilor sau ale unităţilor de învăţământ preuniversitar de

stat;

• drepturile asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav;

• ajutorul social şi ajutorul pentru încălzirea locuinţei cu lemne, cărbuni şi combustibili

petrolieri;

• serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor de sub autoritatea consiliilor

locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor sectoarelor şi Consiliului General al Municipiului

Bucureşti;

• ajutoarele de stat regionale acordate în temeiul Legii nr.84/1992 privind regimul zonelor

libere, cu modificările şi completările ulterioare pentru administraţiile zonelor libere aflate sub

autoritatea consiliilor locale (unde este cazul);

• cheltuielilor creşele;

• cheltuielile descentralizate la nivelul sectoarelor şi municipiului Bucureşti, respectiv

pentru: sistemul de protecţie a copilului, centrele de asistenţă socială a persoanelor cu handicap,

drepturile privind acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele I -VIII

din învăţământul de stat şi privat şi pentru copiii preşcolari din grădiniţele de stat şi private cu

program normal de 4 ore, drepturile privind acordarea de fructe pentru elevii din clasele I - VIII

din învăţământul de stat şi privat autorizat/acreditat, învăţământul special, centrele de resurse şi

asistenţă educaţională, instituţiile de cultură descentralizate începând cu anul 2002, şi plata

contribuţiilor pentru personalul neclerical angajat în unităţile de cult.

• cheltuielilor privind drumurile judeţene şi comunale.

DE REŢINUT

Ordonatorii de credite pot face noi angajamente legale în limita prevederilor bugetare

aprobate, numai după stingerea plăţilor restante înregistrate la finele anului anterior.

Politica de personal

Politica de personal şi a numărului de personal aferentă

ordonatorilor de credite va fi în concordanţă cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale,

precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, cu privire la stabilirea numărului maxim al

posturilor ce pot fi încadrate la nivelul unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale.

Cheltuieli de personal

Cheltuielile de personal pentru anul 2011 vor fi

fundamentate ţinând seama de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010

pentru modificarea şi completarea Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi

pentru stabilirea unor măsuri financiare, cu privire la stabilirea numărului maxim al posturilor ce

pot fi încadrate la nivelul unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, acestea urmând a fi

ajustate cu noile reglementări privind salarizarea.

Contribuţiile de asigurări sociale se vor menţine la nivelul actual.

Prezentarea acestor cheltuieli se va efectua atât pentru aparatul propriu, cât şi pentru cel existent

în instituţiile publice subordonate.

Bunuri şi servicii

Cheltuielile reprezentând bunuri şi servicii se vor stabili

pe baza actelor normative specifice fiecărui domeniu de activitate, precum şi a legislaţiei care

reglementează normativele de cheltuieli. Fundamentarea acestor categorii de cheltuieli se va face

în raport cu indicatorii specifici fiecărei acţiuni, iar ordonatorii de credite vor avea în vedere în

continuare măsuri de reducere a acestor naturi de cheltuieli. Economiile rezultate vor fi

direcţionate spre alte naturi de cheltuieli considerate prioritare.

Subvenţiile

Subvenţiile vor fi stabilite în concordanţă cu reglementările din actele normative

care constituie baza legală de acordare a acestora, precum şi reglementările comunitare în

domeniu, prezentându-se fundamentările corespunzătoare pentru fiecare natură de subvenţie.

Politica in domeniul subvenţiilor va urmări continua diminuare a acestora in contextul resurselor

limitate si a evoluţiilor macroeconomice interne.

Transferuri între instituţii

Transferurile către instituţiile publice ale căror cheltuielipublice curente şi de capital

se asigură, potrivit legii, din venituriproprii şi sume acordate de la bugetul de stat sau de la

bugetele locale, sau bugetele fondurilor speciale după caz, se stabilesc în funcţie de programele

acestora, accentuându-se preocuparea pentru sporirea veniturilor proprii, identificarea de surse

noi de venituri, în scopul reducerii corespunzătoare a acestortransferuri. Cheltuielile curente şi de

capital se vor stabili având în vedere prezentele precizări privind estimarea cheltuielilor.

Cheltuieli de investiţii

Ordonatorii principali de credite vor prezenta programul de investiţii publice pe capitole

din clasificaţia funcţională, pe grupe de investiţii, pe surse de finanţare şi din toate naturile de

cheltuieli. în sensul prezentelor precizări prin sintagma „investiţii publice" se înţelege „Obiective

de investiţii" (obiective de investiţii în continuare, obiective de investiţii noi), precum şi

categoria ,,Alte cheltuieli de investiţii" defalcată după cum urmează:

a) achiziţii de imobile;

b) dotări independente;

cheltuieli pentru elaborarea studiilor deprefezabilitate, fezabilitate, a proiectelor şi a altor studii;

a) cheltuielile de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi

intervenţiile pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acţiuni

accidentale şi calamităţi naturale - cutremure, inundaţii, alunecări, prăbuşiri şi

tasări de teren, incendii, accidente tehnice, precum şi cheltuieli legate de

realizarea acestor investiţii;

b) lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrametrie, determinări seismologice,

consultanţă, asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor, potrivit legii

(include şi cheltuieli de expertiză, proiectare şi de execuţie privind lucrările de

intervenţie aşa cum sunt definite de legislaţia în vigoare).

Programele de investiţii publice cuprind obiectivele /proiectele/ categoriile de investiţii,

grupate pe capitole potrivit clasificaţiei funcţionale, care îndeplinesc, cumulativ, următoarele

cerinţe: asigură înfăptuirea prevederilor din programul de dezvoltare social-economică al unităţi

administrativ-teritoriale, precum şi din alte documente programatice; eşalonarea duratelor de

realizare este stabilită prin studiile de feyabilitate, aprobate potrivit legii pentru obiectivele de

investiţii, şi respectiv, a notelor de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării

cheltuielilor pentru „alte cheltuieli de investiţii”

Dimensionarea creditelor de angajament şi bugetare aferente cheltuielilor de

investiţii

La dimensionarea creditelor de angajament şi a creditelor bugetare aferente cheltuielilor

de investiţii, se vor avea în vedere urmatoarele:

Toate angajamentele legale din care rezultă o cheltuială pentru investiţii publice sau alte

cheltuieli asimilate investiţiilor, cofinanţate de o instituţie internaţională, se vor efectua în

conformitate cu prevederile acordului de finanţare;

Este interzisă introducerea în programele de investiţii publice a investiţiilor ale căror

documentaţii tehnico-economice, respectiv note de fundamentare privind necesitatea şi

oportunitatea unor cheltuieli de investiţii nu au fost, în prealabil, elaborate şi aprobate potrivit

prevederilor legale.

Active fixe

La întocmirea proiectului de buget pe anul 2011 şi estimările pe anii 2012 - 2014,

încadrarea activelor fixe pe categoriile prevăzute la alineatele de la Titlul XII, Active

Nefinanciare, Art. 71.01 Active fixe se va face în conformitate cu prevederile H.G. nr.

2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a

mijloacelor fixe.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale vor prezenta proiectul de buget şi

fundamentarea acestuia pe formularele din Anexele A - E.

Anexa A - va cuprinde formularele proiectelor de buget - Cod 10, 10/01 la 10/04 şi

11,11/01 la 11/05.

Anexa B - va cuprinde formulare de fundamentare a finanţării programelor - Cod

12 la 15, respectiv Sinteza finanţării programelor, Fişa programului, Programul de investiţii

publice pe grupe de investiţii şi surse de finanţare şi Fişa obiectivului/proiectului/categoriei de

investiţii.

Anexa C - va cuprinde formulare de fundamentare a proiectelor cu finanţare din

fonduri externe nerambursabile de preaderare, alţi donatori şi din alte instrumente/fonduri

post aderare - Cod 16 -17 .

Aceste formulare vor însoţi bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Anexa D - va cuprinde formulare de fundamentare a proiectelor cu finanţare în cadrul

programelor aferente Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, Politicilor Comune

Agricolă şi de Pescuit, precum şi altor facilităţi şi instrumente postaderare - Cod 18 -19 .

Aceste vor fi completate conform instrucţiunilor.

Anexa E - va cuprinde formulare de fundamentare a cheltuielilor - Cod 20 -27.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale vor identifica, dezvolta şi

implementa finanţarea pe bază de programe, folosind modelele de formulare COD 12 şi 13,

precum şi menţiunile din „Instrucţiunile privind conţinutul, forma de prezentare şi structura

programelor elaborate de ordonatorii principali de credite", aprobate prin Ordinul ministrului

finanţelor publice nr.1159/2004.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale vor prezenta proiectul bugetului

general al unităţii administrativ teritoriale, precum şi proiectele bugetelor componente ale

acestuia direcţiilor generale ale finanţelor publice pe formularele COD 11 şi 11/01 la 11/04

însoţite de formularele COD 22/01, 23/01, 26/01 şi 27/01.

Proiectul bugetului general pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti,

precum şi proiectele bugetelor componente ale acestuia vor fi transmise Ministerului Finanţelor

Publice de către direcţiile generale ale finanţelor publice pe formularele COD 10 şi 10/01 la

10/04, precum şi formularele centralizatoare COD 22, 23, 26 şi 27, pe ansamblul judeţului şi,

respectiv, al municipiului Bucureşti.

Limita sumelor defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale pe

anul 2011 şi a estimărilor pentru anii 2012-2014 sunt prevăzute în anexă la prezenta scrisoare.

MINISTRUL FINANŢELOR HJBLICE,

ANEXA 2

ORDIN nr. 2.027 din 26 iulie 2010 privind prospectul de emisiune al

certificatelor de trezorerie cu discont denominate în euro lansate în luna iulie

2010

EMITENT: MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 523 din 27 iulie 2010

Data intrarii in vigoare : 27/07/2010

În temeiul:

- art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea

Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 109/2008, cu modificările ulterioare, al Normelor

metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria

publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.470/2007, cu modificările şi completările

ulterioare;

- Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată, aprobat

prin Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 2.509/2008, al Regulamentului Băncii

Naţionale a României nr. 11/2005 privind piaţa primară a titlurilor de stat administrată de Banca

Naţională a României, al Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 12/2005 privind piaţa

secundară a titlurilor de stat administrată de Banca Naţională a României şi al Convenţiei nr.

184.575/13/2005, încheiată între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

ART. 1

În vederea refinanţării datoriei publice şi finanţării deficitului bugetar, se aprobă prospectul de

emisiune al certificatelor de trezorerie cu discont denominate în euro, în valoare nominală totală

de 400.000.000 euro, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

ART. 2

Direcţia generală de trezorerie şi datorie publică va aduce la îndeplinire prevederile

prezentului ordin.

ART. 3

Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

p. Ministrul finanţelor publice,

Bogdan Alexandru Drăgoi,

secretar de stat

Bucureşti, 26 iulie 2010.

Nr. 2.027.

ANEXĂ PROSPECT DE EMISIUNE al certificatelor de trezorerie cu discont

denominate în euro lansate în luna iulie 2010

ART. 1

În vederea refinanţării datoriei publice şi finanţării deficitului bugetar, Ministerul Finanţelor

Publice anunţă lansarea de certificate de trezorerie cu discont denominate în euro, astfel:

Cod ISIN RO1011CTE012Data licitaţiei 28 iulie 2010

Data emisiunii 30 iulie 2010

Data scadenţei29 iulie 2011

Nr. De zile 364

Valoarea emisiunii 400.000.000

ART. 2

Valoarea nominală individuală a unui certificat de trezorerie cu discont este de 50.000 euro.

ART. 3 Metoda de vânzare este licitaţia şi va avea loc la data menţionată în tabelul de mai sus,

iar adjudecarea se va face după metoda cu preţ multiplu.

ART. 4

Certificatele de trezorerie cu discont pot fi cumpărate de către dealerii primari, care vor

depune oferte atât în cont propriu, cât şi în contul clienţilor persoane fizice şi juridice.

ART. 5

(1) Ofertele de cumpărare sunt competitive şi necompetitive.

(2) În cadrul ofertei de cumpărare competitive se vor indica elementele cuprinse în anexa nr. 7

la Normele Băncii Naţionale a României nr. 13/2005 în aplicarea Regulamentului Băncii

Naţionale a României nr. 11/2005 privind piaţa primară a titlurilor de stat administrată de Banca

Naţională a României, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Numărul de tranşe valorice la rate diferite ale randamentului nu este restricţionat.

(4) Ofertele de cumpărare necompetitive pot fi depuse de persoane fizice şi juridice, cu

excepţia instituţiilor de credit, astfel cum sunt acestea definite în Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în

calitate de clienţi ai dealerilor primari.

(5) În cadrul ofertei de cumpărare necompetitive se vor indica elementele cuprinse în anexa nr.

5 la Normele Băncii Naţionale a României nr. 13/2005, cu modificările şi completările

ulterioare. Se admit oferte de cumpărare necompetitive într-o pondere de 25% din totalul

emisiunilor anunţate. Executarea acestora se va efectua la nivelul mediu ponderat al

randamentului la care s-au adjudecat ofertele competitive.

(6) Fiecare tranşă a ofertei de cumpărare competitive sau necompetitive va fi de minimum

50.000 euro.

ART. 6

Preţul şi randamentul se vor determina utilizând următoarele formule:

d x r

P = 1 - ───────

360

Y = r/P,

în care:

P = preţul titlului cu discont, exprimat cu 4 zecimale;

d = număr de zile până la scadenţă;

r = rata discontului, exprimată cu două zecimale;

Y = randamentul, exprimat cu două zecimale.

ART. 7

Ofertele de cumpărare se depun la Banca Naţională a României, care acţionează în calitate de

administrator al pieţei primare şi secundare a titlurilor de stat şi al sistemului de

înregistrare/depozitare, în ziua licitaţiei, până la ora 12,00.

ART. 8

Rezultatul licitaţiei se va stabili în aceeaşi zi la sediul Băncii Naţionale a României de către

Comisia de licitaţie constituită în acest scop şi va fi dat publicităţii.

ART. 9

Plata certificatelor de trezorerie cu discont denominate în euro se va efectua la data emisiunii,

până cel târziu la ora 15,00 - ora României, prin transferarea de către dealerul primar şi/sau de

către instituţiile de credit, aşa cum sunt acestea definite în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi

completările ulterioare, în calitate de clienţi ai dealerilor primari, deţinători înregistraţi, în contul

de euro nr. 0D al Băncii Naţionale a României (BIC: NBORROBU), deschis la Bank for

International Settlements, Basle (BIC: BISBCHBB), via Banque de France Paris (BIC:

BDFEFRPPCCT), IBAN: FR7630001000640000005532338, a sumei reprezentând preţul

certificatelor de trezorerie cu discont denominate în euro, aferentă tranşelor adjudecate.

ART. 10

Răscumpărarea certificatelor de trezorerie cu discont denominate în euro se va efectua la data

scadenţei, prin creditarea conturilor corespondente în euro ale dealerilor primari şi/sau ale

instituţiilor de credit, aşa cum sunt acestea definite în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi

completările ulterioare, în calitate de clienţi ai dealerilor primari, deţinători înregistraţi,

comunicate oficial Băncii Naţionale a României cu cel puţin două zile lucrătoare anterior datei

scadenţei, cu suma reprezentând valoarea nominală a certificatelor de trezorerie cu discont

denominate în euro.

ART. 11

Evenimentele de plată aferente certificatelor de trezorerie cu discont denominate în euro se

gestionează în conformitate cu Regulile Sistemului de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu

titluri de stat - SaFIR.

ART. 12

Dacă data la care trebuie efectuată una dintre plăţile aferente titlului de stat este o zi de

sărbătoare sau o zi nelucrătoare, plata se va face în următoarea zi lucrătoare, fără obligarea la

dobânzi moratorii. Titlurile de stat care se regăsesc în această situaţie rămân în proprietatea

deţinătorului înregistrat şi nu pot fi tranzacţionate.

ART. 13

Regimul fiscal al titlurilor de stat prevăzute la art. 1 este reglementat de legislaţia în vigoare.

ANEXA 3

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 64 din 3 iunie 2009

privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul

convergenţă

Având în vedere necesitatea optimizării fluxurilor financiare din cadrul programelor

operaţionale finanţate din instrumente structurale şi asigurarea capacităţii de absorbţie a acestor

fonduri, precum şi prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului de stabilire a

anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social

European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.260/1999, publicat

în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 210 din 31 iulie 2006, cu modificările şi

completările ulterioare, se impune elaborarea în regim de urgenţă a unor reglementări privind

gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul

convergenţă.

În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

CAP. I

Obiectul reglementat. Definiţii

ART. 1

Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul financiar general pentru gestionarea asistenţei

financiare nerambursabile alocate României pentru obiectivul convergenţă al politicii de

coeziune a Uniunii Europene, precum şi a prefinanţării şi cofinanţării aferente acestei asistenţe,

în vederea asigurării unui management financiar eficient al fondurilor provenite din instrumente

structurale.

ART. 2

(1) Termenii program operaţional, Autoritate de management, organism intermediar, obiectiv

convergenţă, beneficiar, corecţii financiare, dezangajare automată au înţelesurile prevăzute în

Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor

dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi

Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.260/1999.

(2) Termenii neregulă, creanţe bugetare rezultate din nereguli, autorităţi cu competenţe în

gestionarea fondurilor comunitare au înţelesurile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003

privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare

aferente utilizate necorespunzător, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu

modificările şi completările ulterioare.

(3) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea

semnificaţie:

a) instrumente structurale - asistenţa financiară nerambursabilă primită de România, în calitate

de stat membru al Uniunii Europene, prin intermediul Fondului european de dezvoltare

regională, Fondului social european şi Fondului de coeziune;

b) Autoritate de certificare şi plată - structura organizatorică din cadrul Ministerului Finanţelor

Publice, responsabilă de certificarea sumelor cuprinse în declaraţiile de cheltuieli transmise la

Comisia Europeană, primirea de la Comisia Europeană a fondurilor transferate României din

instrumente structurale şi transferul către beneficiari/unităţi de plată de pe lângă autorităţile de

management a fondurilor primite din instrumente structurale, precum şi a celor alocate de la

bugetul de stat, în cazul programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe;

c) Unitate de plată - structura din cadrul unui ordonator principal de credite, cu rol de

autoritate de management, având responsabilitatea managementului financiar al fondurilor

aferente unui program operaţional care utilizează mecanismul plăţii indirecte, precum şi

responsabilitatea efectuării plăţilor către contractori în cadrul proiectelor de asistenţă tehnică,

după caz;

d) prefinanţare - sumele transferate din instrumente structurale către beneficiari, alţii decât cei

prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3), prin plată directă ori prin plată indirectă, în stadiul iniţial pentru

susţinerea începerii derulării proiectelor şi/sau pe parcursul implementării acestora, în condiţiile

prevăzute în contractul/decizia/ordinul de finanţare încheiat între un beneficiar şi Autoritatea de

management/organismul intermediar responsabilă/responsabil, în vederea asigurării derulării

corespunzătoare a proiectelor finanţate în cadrul programelor operaţionale;

e) cofinanţare publică - orice contribuţie pentru finanţarea cheltuielilor eligibile din sumele

aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a)-g) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele

publice, cu modificările ulterioare, la art. 1 alin. (2) lit. a)-d) din Legea nr. 273/2006 privind

finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cofinanţarea acordată

de la bugetul de stat pentru alţi beneficiari decât cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3), precum şi alte

cheltuieli similare, în sensul art. 2 alin. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006;

f) cofinanţare privată - orice contribuţie a beneficiarului la finanţarea cheltuielilor eligibile,

alta decât cea prevăzută la lit. e), aferentă proiectelor finanţate în cadrul programelor

operaţionale;

g) cheltuieli eligibile - cheltuielile efectuate de beneficiar, aferente proiectelor finanţate în

cadrul programelor operaţionale, care pot fi finanţate atât din instrumente structurale, cât şi din

cofinanţarea publică şi/sau cofinanţarea privată, conform reglementărilor legale comunitare şi

naţionale în vigoare privind eligibilitatea cheltuielilor;

h) contribuţia publică naţională totală - totalul fondurilor publice necesare implementării

programelor operaţionale, format din cofinanţarea publică şi fondurile aferente cheltuielilor

publice, altele decât cele eligibile;

i) plată directă - transferul direct din contul Autorităţii de certificare şi plată în contul

beneficiarului al sumelor reprezentând prefinanţare şi/sau rambursarea cheltuielilor eligibile,

precum şi restituirea de la bugetul de stat a sumelor pentru finanţarea contravalorii taxei pe

valoarea adăugată plătite, aferentă cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate

din instrumente structurale;

j) plată indirectă - transferul, prin intermediul Unităţii de plată, în contul beneficiarului, al

sumelor reprezentând prefinanţarea şi/sau rambursarea cheltuielilor eligibile, precum şi

restituirea de la bugetul de stat a sumelor pentru finanţarea contravalorii taxei pe valoarea

adăugată plătite, aferentă cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate din

instrumente structurale;

k) valoarea totală a proiectului - totalul fondurilor aferente cheltuielilor necesare

implementării proiectului, la nivelul beneficiarului, format din contravaloarea contribuţiei din

instrumente structurale, valoarea cofinanţării publice şi/sau private, precum şi din valoarea

cheltuielilor publice şi/sau private altele decât cele eligibile.

CAP. II

Managementul financiar al instrumentelor structurale

ART. 3

Fondurile aferente instrumentelor structurale se alocă şi se derulează în baza prevederilor

regulamentelor comunitare, precum şi a prevederilor Cadrului strategic naţional de referinţă şi

ale programelor operaţionale, aprobate de Comisia Europeană, cu modificările şi completările

ulterioare.

ART. 4

(1) Ministerul Finanţelor Publice asigură coordonarea managementului financiar al

instrumentelor structurale, precum şi coordonarea managementului financiar al contribuţiei

publice naţionale totale.

(2) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 500/2002, cu modificările şi completările

ulterioare, se autorizează Ministerul Finanţelor Publice să efectueze pe parcursul întregului an

diminuări şi redistribuiri de credite bugetare şi de credite de angajament între ordonatorii

principali de credite ai bugetului de stat, ai bugetului asigurărilor sociale de stat şi ai bugetelor

fondurilor speciale, în funcţie de stadiul implementării proiectelor finanţate din instrumente

structurale la nivelul fiecărui ordonator de credite, precum şi în funcţie de modificările

determinate de realocările de fonduri din instrumente structurale între programele operaţionale,

efectuate în conformitate cu procedurile comunitare.

(3) Ministerul Finanţelor Publice asigură gestionarea instrumentelor structurale prin conturi

deschise la Banca Naţională a României şi/sau Trezoreria Statului.

(4) Conturile aferente gestionării instrumentelor structurale şi a contribuţiei publice naţionale

totale se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(5) Sumele aferente derulării proiectelor finanţate din instrumente structurale, existente în

conturile beneficiarilor, nu sunt supuse executării silite pe perioada de valabilitate a

contractelor/deciziilor/ordinelor de finanţare, cu excepţia creanţelor bugetare rezultate din

aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.

529/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

CAP. III

Contribuţia publică naţională totală

ART. 5

(1) În bugetele beneficiarilor care sunt finanţaţi integral din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale se cuprind integral sumele necesare

finanţării valorii totale a proiectelor proprii, cu respectarea prevederilor art. 12.

(2) În bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii se cuprind integral, cu respectarea

prevederilor art. 12 şi a prevederilor legislaţiei naţionale şi comunitare privind ajutorul de stat,

sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor proprii, precum şi sumele necesare

finanţării valorii totale a proiectelor ai căror beneficiari sunt Compania Naţională de Autostrăzi

şi Drumuri Naţionale din România - S.A., Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R" - S.A.,

Regia Autonomă "Administraţia Fluvială a Dunării de Jos" Galaţi, Compania Naţională

"Administraţia Porturilor Maritime" - S.A. Constanţa, Compania Naţională "Administraţia

Porturilor Dunării Maritime" - S.A. Galaţi, Compania Naţională "Administraţia Porturilor

Dunării Fluviale" - S.A. Giurgiu, Compania Naţională "Administraţia Canalelor Navigabile" -

S.A., Compania Naţională "Aeroportul Internaţional Henri Coandă - Bucureşti" - S.A.,

Societatea Naţională "Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa - Aurel Vlaicu" - S.A.,

Societatea Naţională "Aeroportul Internaţional Mihail Kogălniceanu - Constanţa" - S.A.,

Societatea Naţională "Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia" - S.A.

(3) În bugetul Ministerului Mediului se cuprind integral, cu respectarea prevederilor art. 12,

sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor proprii, precum şi sumele necesare

finanţării valorii totale a proiectelor al căror beneficiar este Administraţia Naţională "Apele

Române".

(4) În bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii şi/sau finanţate parţial

de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale se

cuprind sumele necesare implementării proiectelor proprii finanţate din instrumente structurale.

ART. 6

(1) În bugetele beneficiarilor care au calitatea de ordonatori de credite ai bugetului local se

cuprind sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor proprii, precum şi a proiectelor ai

căror beneficiari sunt entităţi finanţate integral din bugetele acestora.

(2) În bugetele beneficiarilor care sunt entităţi publice locale finanţate integral din venituri

proprii şi/sau finanţate parţial de la bugetele locale se cuprind sumele necesare implementării

proiectelor proprii finanţate din instrumente structurale.

(3) Pe parcursul execuţiei bugetare, pentru asigurarea resurselor de finanţare prevăzute la alin.

(1), beneficiarii care au calitatea de ordonatori de credite ai bugetului local pot contracta finanţări

rambursabile sau pot utiliza disponibilităţile fondului de rulment, prin derogare de la prevederile

art. 58 alin. (3) şi art. 61 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările

ulterioare.

ART. 7

(1) După autorizarea cheltuielilor de către autorităţile de management, conform prevederilor

legale comunitare şi naţionale, sumele din instrumente structurale cuvenite a fi rambursate

beneficiarilor prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3), conform contractelor/deciziilor/ordinelor de

finanţare, se virează de către autorităţile de management/Autoritatea de certificare şi plată în

conturile de venituri ale bugetelor din care au fost finanţate proiectele respective.


legale comunitare şi naţionale, sumele cuvenite a fi rambursate beneficiarilor prevăzuţi la art. 6

alin. (1), conform contractelor/deciziilor/ ordinelor de finanţare, se virează de către autorităţile de

management/Autoritatea de certificare şi plată în conturile de venituri ale bugetelor locale din

care au fost finanţate proiectele respective.


legale comunitare şi naţionale, sumele cuvenite a fi rambursate altor beneficiari decât cei

prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3) şi art. 6 alin. (1), conform contractelor/deciziilor/ordinelor de

finanţare, se virează de către autorităţile de management/Autoritatea de certificare şi plată în

conturile de disponibilităţi prin care se gestionează bugetele de venituri şi cheltuieli ale acestora.

ART. 8

În bugetele ordonatorilor principali de credite cu rol de Autoritate de management pentru

programele operaţionale care utilizează mecanismul plăţii indirecte, cu excepţia Autorităţii de

management pentru Programul operaţional "Asistenţă tehnică", se cuprind:

a) sumele reprezentând cofinanţarea publică asigurată de la bugetul de stat pentru proiectele

finanţate din instrumente structurale ai căror beneficiari sunt alţii decât cei prevăzuţi la art. 5

alin. (1)-(3);

b) sumele pentru finanţarea contravalorii taxei pe valoarea adăugată plătite, aferentă

cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale prin

programele operaţionale care utilizează mecanismul plăţii indirecte, pentru categoriile de

beneficiari prevăzute la art. 15 alin. (1);

c) sumele necesare plăţii creanţelor bugetare ale bugetului Uniunii Europene şi/sau bugetului

de stat ca urmare a unor nereguli sau corecţii financiare, în cadrul programului operaţional

gestionat, inclusiv majorările de întârziere ca urmare a imposibilităţii recuperării ori, după caz, a

nerecuperării la timp de la beneficiari a acestora;

d) sumele necesare finanţării cheltuielilor aferente transferului de fonduri din conturile proprii

în conturile beneficiarilor;

e) sumele necesare pentru finanţarea diferenţelor rezultate la închiderea parţială/finală a

programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii indirecte, ca urmare a depăşirii

sumelor alocate în euro la nivel de program operaţional, din instrumente structurale şi din

cofinanţare publică, prin încheierea contractelor/deciziilor/ordinelor de finanţare, conform

prevederilor art. 13;

f) sumele necesare pentru acoperirea consecinţelor financiare ale suspendării plăţilor de către

Autoritatea de certificare şi plată sau de către Comisia Europeană, în conformitate cu prevederile

regulamentelor comunitare;

g) sumele necesare pentru acoperirea consecinţelor financiare ale dezangajării automate, în

conformitate cu prevederile regulamentelor comunitare;

h) sumele necesare reîntregirii conturilor Autorităţii de certificare şi plată, în cazul aplicării

prevederilor art. 82 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006, la solicitarea Autorităţii de

certificare şi plată.

ART. 9

În bugetul ordonatorului principal de credite cu rol de Autoritate de management pentru

Programul operaţional "Asistenţă tehnică" se cuprind:

a) sumele reprezentând cofinanţarea publică asigurată de la bugetul de stat pentru proiectele

finanţate din instrumente structurale ai căror beneficiari sunt alţii decât cei prevăzuţi la art. 5

alin. (1)-(3);

b) sumele pentru finanţarea contravalorii taxei pe valoarea adăugată plătite, aferentă

cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale, pentru

categoriile de beneficiari prevăzute la art. 15 alin. (1);

c) sumele necesare plăţii creanţelor bugetare ale bugetului Uniunii Europene şi/sau bugetului




d) sumele necesare finanţării valorii totale a proiectelor propuse în cadrul Programului

operaţional "Asistenţă tehnică", în cazul proiectelor în care Autoritatea pentru coordonarea

instrumentelor structurale, structurile din cadrul acesteia sau Autoritatea de certificare şi plată au

calitatea de beneficiar;

e) sumele necesare finanţării cheltuielilor aferente transferului de fonduri din conturile proprii

în conturile beneficiarilor;

f) sumele necesare pentru finanţarea diferenţelor rezultate la închiderea parţială/finală a

Programului operaţional "Asistenţă tehnică" ca urmare a depăşirii sumelor alocate în euro la

nivel de program operaţional, din instrumente structurale şi cofinanţare publică, prin încheierea

contractelor/deciziilor/ ordinelor de finanţare, conform prevederilor art. 13;

g) sumele necesare pentru acoperirea consecinţelor financiare ale suspendării plăţilor de către



h) sumele necesare pentru acoperirea consecinţelor financiare ale dezangajării automate, în

conformitate cu prevederile regulamentelor comunitare;

i) sumele necesare reîntregirii conturilor Autorităţii de certificare şi plată, în cazul aplicării

prevederilor art. 82 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006, la solicitarea Autorităţii de

certificare şi plată.

ART. 10

În bugetele ordonatorilor principali de credite cu rol de Autoritate de management pentru

programele operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe se cuprind:

a) sumele necesare plăţii creanţelor bugetare ale bugetului Uniunii Europene şi/sau bugetului




b) sumele necesare reîntregirii conturilor Autorităţii de certificare şi plată, în cazul aplicării

prevederilor art. 82 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006, la solicitarea Autorităţii de

certificare şi plată;

c) sumele necesare pentru acoperirea consecinţelor financiare ale suspendării plăţilor de către



d) sumele necesare pentru acoperirea consecinţelor financiare ale dezangajării automate, în

conformitate cu prevederile regulamentelor comunitare.

ART. 11

În bugetul Ministerului Finanţelor Publice - Acţiuni generale, la poziţia globală distinctă

denumită "Cofinanţarea asistenţei financiare nerambursabile postaderare de la Comunitatea

Europeană" se cuprind:

a) sumele reprezentând cofinanţare publică din bugetul de stat pentru programele operaţionale

care utilizează mecanismul plăţii directe, în cazul proiectelor ai căror beneficiari sunt alţii decât

cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3);

b) sumele necesare asigurării prefinanţării proiectelor ai căror beneficiari sunt alţii decât cei

prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3), în cazul indisponibilităţii temporare a fondurilor din instrumente

structurale;

c) sumele necesare continuării finanţării proiectelor în cadrul programelor operaţionale, în

cazul indisponibilităţii temporare a fondurilor din instrumente structurale;

d) sumele necesare finanţării cheltuielilor aferente transferului de fonduri din conturile

Ministerului Finanţelor Publice în conturile beneficiarilor/unităţilor de plată de pe lângă

autorităţile de management;

e) sumele pentru finanţarea contravalorii taxei pe valoarea adăugată plătite, aferentă

cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale din

programele operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe, pentru categoriile de

beneficiari prevăzute la art. 15 alin. (1);

f) sumele necesare pentru finanţarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar, aferente

operaţiunilor financiare efectuate de Autoritatea de certificare şi plată;

g) sumele necesare pentru finanţarea diferenţelor rezultate la închiderea parţială/finală a

programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe, ca urmare a depăşirii sumelor

alocate în euro la nivel de program operaţional, din instrumente structurale şi cofinanţare

publică, prin încheierea contractelor/deciziilor/ordinelor de finanţare, conform prevederilor art.

13;

h) sumele necesare pentru finanţarea cheltuielilor declarate eligibile de Autoritatea de

certificare şi plată şi care nu sunt considerate eligibile de Comisia Europeană, altele decât cele

prevăzute la art. 8 lit. c), art. 9 lit. c) şi art. 10 lit. a).

ART. 12

(1) Propunerile de credite de angajament şi de credite bugetare necesare asigurării sumelor

prevăzute la art. 8 lit. a) şi b), art. 9 lit. a) şi b) şi art. 11 lit. a) şi e) se stabilesc de ordonatorii

principali de credite cu rol de Autoritate de management pe baza valorii proiectelor aprobate

şi/sau a estimării valorii proiectelor ce urmează a fi finanţate în cadrul programelor operaţionale,

aferente altor beneficiari decât cei prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3).

(2) Propunerile de credite de angajament şi de credite bugetare pentru asigurarea sumelor

necesare implementării corespunzătoare a proiectelor proprii pentru beneficiarii prevăzuţi la art.

5 alin. (1)-(3) se stabilesc de către aceştia pe baza fişelor de fundamentare ale proiectelor

propuse la finanţare/finanţate în cadrul programelor operaţionale, avizate de principiu de către

autorităţile de management, inclusiv în funcţie de cheltuielile estimate pentru anul respectiv, în

cazul proiectelor aflate în implementare conform contractelor/ deciziilor/ordinelor de finanţare.

(3) Avizul de principiu al Autorităţii de management se acordă pe baza informaţiilor din fişa

de fundamentare a proiectului propus la finanţare şi se referă la eligibilitatea activităţilor din

cadrul proiectului, fără a reprezenta un angajament al acesteia de a accepta la finanţare proiectul

respectiv.

(4) Propunerile de credite de angajament şi propunerile de credite bugetare prevăzute la alin.

(1) şi (2) se includ anual la titlul din clasificaţia bugetară referitor la proiecte cu finanţare din

fonduri externe nerambursabile postaderare.

(5) Fondurile cuprinse în bugetele ordonatorilor de credite, conform prevederilor alin. (4), sunt

exclusiv destinate proiectelor finanţate din instrumente structurale şi nu pot fi utilizate pentru

finanţarea altor naturi de cheltuieli prin redistribuire cu ocazia rectificărilor bugetare şi/sau prin

virări de credite ori prin cedarea la Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului prevăzut

în bugetul de stat.

(6) Din fondurile prevăzute la alin. (4) se pot efectua cheltuieli curente şi de capital pentru

derularea corespunzătoare a proiectelor finanţate din instrumente structurale.

(7) Se autorizează ordonatorii de credite prevăzuţi la art. 5 alin. (1)-(3) să efectueze pe

parcursul exerciţiului bugetar redistribuiri de fonduri între proiectele finanţate/propuse la

finanţare în cadrul titlului din clasificaţia bugetară referitor la proiecte cu finanţare din fonduri

externe nerambursabile postaderare, precum şi virări de credite de la alte titluri ori capitole de

cheltuieli, astfel încât să se asigure implementarea corespunzătoare a acestor proiecte şi/sau să se

asigure finanţarea unor proiecte noi. Aceste modificări vor fi comunicate lunar Ministerului

Finanţelor Publice.

ART. 13

(1) Autorităţile de management sunt autorizate să încheie contracte/decizii/ordine de finanţare

a căror valoare poate determina depăşirea sumelor alocate în euro la nivel de axă prioritară, din

instrumente structurale şi cofinanţare publică.

(2) Limitele admise pentru depăşirea sumelor alocate în euro din instrumente structurale se

stabilesc în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

ART. 14

(1) Sumele prevăzute la art. 11 lit. b) şi c) se transferă la beneficiar prin plată directă sau plată

indirectă.

(2) Sumele prevăzute la art. 11 lit. b) şi c), utilizate temporar din bugetul de stat, se

regularizează de Autoritatea de certificare şi plată din instrumente structurale la momentul

primirii acestora de la Comisia Europeană sau cu sumele recuperate de la beneficiari, în cazul

plăţilor directe, ori de la Autoritatea de management, în cazul plăţilor indirecte, şi se virează la

bugetul de stat.

(3) Din sumele prevăzute la art. 8 lit. h), art. 9 lit. i) şi art. 10 lit. b), Autoritatea de

management reîntregeşte conturile Autorităţii de certificare şi plată cu echivalentul sumelor

returnate Comisiei Europene în cazul aplicării prevederilor art. 82 alin. 2 din Regulamentul (CE)

nr. 1.083/2006 şi, după efectuarea de către Comisia Europeană a plăţii finale în cadrul

programului operaţional, recuperează aceste sume de la Autoritatea de certificare şi plată şi le

virează în conturile de venituri ale bugetului de stat.

ART. 15

(1) Sumele prevăzute la art. 8 lit. b), art. 9 lit. b) şi art. 11 lit. e) se acordă, prin plată directă,

respectiv plată indirectă, următorilor beneficiari:

a) instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi/sau finanţate parţial de la bugetul

de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat ori bugetele fondurilor speciale;

b) autorităţi ale administraţiei publice locale sau entităţi publice finanţate integral din bugetele

acestora;

c) entităţi publice locale finanţate integral din venituri proprii şi/sau finanţate parţial de la

bugetele locale;

d) organisme neguvernamentale nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care

funcţionează în domeniul dezvoltării regionale;

e) organisme neguvernamentale nonprofit, cu personalitate juridică, pentru activitatea

desfăşurată fără scop patrimonial;

f) unităţi de cult şi structuri ale cultelor aparţinând cultelor religioase recunoscute în România,

conform Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor;

g) societăţi comerciale care au calitatea de furnizori de formare profesională, care desfăşoară

numai activităţi scutite de taxa pe valoare adăugată, fără drept de deducere, conform prevederilor

art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi

completările ulterioare;

h) operatori regionali de apă, definiţi în baza art. 2 lit. g^1) din Legea serviciilor comunitare

de utilităţi publice nr. 51/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) În cazul proiectelor care intră sub incidenţa ajutorului de stat/de minimis, sumele prevăzute

la art. 8 lit. b), art. 9 lit. b) şi art. 11 lit. e) se acordă beneficiarilor menţionaţi la alin. (1), numai

cu condiţia nedepăşirii intensităţii maxime admise a ajutorului de stat/de minimis.

(3) Beneficiarii prevăzuţi la alin. (1) care, potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu

modificările şi completările ulterioare, îşi exercită dreptul de deducere a taxei pe valoarea

adăugată aferente cheltuielilor eligibile efectuate în cadrul proiectelor finanţate din instrumente

structurale în cadrul programelor operaţionale au obligaţia să restituie la bugetul de stat sumele

reprezentând taxa pe valoarea adăugată dedusă, a cărei contravaloare a fost plătită beneficiarilor

potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, în condiţiile stabilite prin normele metodologice.

ART. 16

(1) Disponibilităţile din fondurile aferente instrumentelor structurale şi fondurilor publice

destinate finanţării/cofinanţării/prefinanţării, rămase la sfârşitul anului bugetar în conturile

Autorităţii de certificare şi plată, unităţilor de plată, precum şi ale beneficiarilor de proiecte

aprobate spre finanţare în cadrul unui program operaţional, se reportează în anul următor cu

aceeaşi destinaţie.

(2) Disponibilităţile din fondurile de la bugetul de stat, aflate în conturile Autorităţii de

certificare şi plată, destinate finanţării proiectelor aferente programelor de preaderare, în cazul

indisponibilităţilor temporare, se realocă prefinanţării/continuării finanţării proiectelor în cadrul

programelor operaţionale, în cazul indisponibilităţii temporare a fondurilor din instrumentele

structurale, după încheierea programelor de preaderare.

CAP. IV

Prefinanţarea

ART. 17

(1) Sumele acordate ca prefinanţare în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale

se deduc prin aplicarea unui procent la valoarea cererilor de rambursare transmise de beneficiari,

conform prevederilor contractelor/ deciziilor/ordinelor de finanţare.

(2) Beneficiarii pot avansa din prefinanţare sume partenerilor şi contractorilor, după caz, în

limita şi în condiţiile stabilite de Autoritatea de management prin contractele/deciziile/ordinele

de finanţare.

(3) Prefinanţarea acordată se restituie de către beneficiar Autorităţii de

management/Autorităţii de certificare şi plată, dacă nicio cerere de rambursare nu a fost depusă

de acesta în termenul stabilit conform prevederilor contractelor/deciziilor/ ordinelor de finanţare.

(4) Sumele recuperate potrivit prevederilor alin. (3) din prefinanţarea acordată, provenind din

instrumente structurale, se utilizează pentru continuarea finanţării programului operaţional.

(5) Prefinanţarea acordată beneficiarilor prevăzuţi la art. 6 alin. (1), rămasă neutilizată la finele

exerciţiului bugetar, se reflectă în excedentul bugetului local şi, respectiv, în fondul de rulment şi

va fi utilizată în anul următor cu aceeaşi destinaţie, prin derogare de la prevederile art. 58 alin.

(3) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

CAP. V

Angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor efectuate la nivelul programelor

operaţionale

ART. 18

(1) Proiectele implementate în cadrul programelor operaţionale finanţate din instrumente

structurale sunt considerate acţiuni multianuale.

(2) Angajamentele legale, inclusiv contractele de achiziţii publice, aferente proiectelor

implementate în cadrul programelor operaţionale finanţate din instrumente structurale pot fi

anuale sau multianuale.

(3) Creditele de angajament şi creditele bugetare necesare implementării fiecărui program

operaţional se stabilesc având în vedere decizia Comisiei Europene de adoptare a acestuia şi se

reflectă în anexa la bugetul ordonatorului principal de credite cu rol de autoritate de management

pentru respectivul program.

(4) În cazul programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe, ordonatorii

principali de credite cu rol de autoritate de management efectuează la nivel de program angajarea

cheltuielilor în baza creditelor prevăzute la alin. (3), precum şi lichidarea acestora, Autoritatea de

certificare şi plată urmând să efectueze ordonanţarea şi plata.

(5) În cazul programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii indirecte, ordonatorii

principali de credite cu rol de autoritate de management efectuează la nivel de program angajarea

cheltuielilor în baza creditelor prevăzute la alin. (3), precum şi lichidarea, ordonanţarea şi plata

acestora.

(6) În cazul programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii indirecte, autorităţile

de management au responsabilitatea efectuării reconcilierii contabile între conturile contabile

proprii şi cele ale beneficiarilor pentru operaţiunile gestionate în cadrul programelor

operaţionale.

(7) În cazul programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe, autorităţile de

management au responsabilitatea efectuării reconcilierii contabile între conturile Autorităţii de

certificare şi plată şi cele ale beneficiarilor, pe baza documentelor transmise de Autoritatea de

certificare şi plată, pentru operaţiunile gestionate în cadrul programelor respective.

ART. 19

(1) Ordonatorii principali de credite cu rol de autoritate de management pot delega angajarea

şi/sau lichidarea cheltuielilor efectuate la nivelul programelor operaţionale ordonatorilor de

credite cu rol de organism intermediar, în limita competenţelor reglementate prin ordin comun al

conducătorilor celor două instituţii implicate şi/sau pe baza acordului de delegare de atribuţii

încheiat între Autoritatea de management şi organismul intermediar, în conformitate cu

prevederile regulamentelor comunitare. Ordonatorul principal de credite cu rol de Autoritate de

management nu este exonerat de răspundere prin actul de delegare.

(2) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 500/2002, cu modificările ulterioare, ordonatorul

de credite cu rol de organism intermediar poate angaja cheltuieli în baza creditelor de

angajament prevăzute la art. 18 alin. (3), cu avizul Autorităţii de management, şi poate efectua

unele operaţiuni specifice fazei de lichidare a acestor cheltuieli.

(3) Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, în calitate de autoritate de management

pentru Programul operaţional regional, poate delega agenţiilor pentru dezvoltare regională, în

calitatea acestora de organisme intermediare, angajarea şi/sau lichidarea cheltuielilor aferente

proiectelor finanţate în cadrul programului, în baza acordului de delegare de atribuţii încheiat cu

fiecare dintre acestea, în conformitate cu prevederile reglementărilor comunitare. Ministerul

Dezvoltării Regionale şi Locuinţei nu este exonerat de răspundere prin actul de delegare.

CAP. VI

Păstrarea documentelor, control, audit, nereguli

ART. 20

(1) Controlul financiar preventiv şi auditul intern al fondurilor derulate la nivelul programelor

operaţionale se exercită la nivelul Autorităţii de management/organismului intermediar şi

Autorităţii de certificare şi plată, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu normele

metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Prin derogare de la prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind controlul

intern şi controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările ulterioare, controlul financiar

preventiv delegat nu se exercită asupra proiectelor de operaţiuni iniţiate la nivelul Autorităţii de

management/ organismului intermediar/Autorităţii de certificare şi plată în vederea gestionării

financiare a programelor operaţionale finanţate din instrumente structurale, cu excepţia

proiectelor de operaţiuni privind proiectele pentru care Autoritatea de management/organismul

intermediar/Autoritatea de certificare şi plată are calitatea de beneficiar.

ART. 21

(1) Beneficiarul unui proiect finanţat din instrumente structurale are obligaţia îndosarierii şi

păstrării în bune condiţii a tuturor documentelor aferente proiectului, conform prevederilor

Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006.

(2) Beneficiarul are obligaţia de a asigura accesul neîngrădit al autorităţilor naţionale cu

atribuţii de verificare, control şi audit, al serviciilor Comisiei Europene, al Curţii Europene de

Conturi, al reprezentanţilor serviciului specializat al Comisiei Europene - Oficiul European

pentru Lupta Antifraudă - OLAF, precum şi al reprezentanţilor Departamentului pentru Lupta

Antifraudă - DLAF, în limitele competenţelor care le revin, în cazul în care aceştia efectuează

verificări/controale/audit la faţa locului şi solicită declaraţii, documente, informaţii.

(3) În cazul nerespectării prevederilor alin. (1) şi (2), beneficiarul este obligat să restituie

întreaga sumă primită, aferentă proiectului, reprezentând asistenţă financiară nerambursabilă din

instrumente structurale, cofinanţarea şi finanţarea contravalorii taxei pe valoarea adăugată plătite

din fonduri de la bugetul de stat, după caz, inclusiv dobânzile/penalizările aferente.

ART. 22

(1) Autoritatea de management este responsabilă de recuperarea creanţelor bugetare rezultate

din nereguli în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale, conform prevederilor

Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu

modificările şi completările ulterioare.

(2) Autoritatea de certificare şi plată recuperează de la autorităţile cu competenţe în

gestionarea fondurilor comunitare sumele pe care Comisia Europeană le-a diminuat din plăţile

din instrumente structurale efectuate către Autoritatea de certificare şi plată, ca urmare a

compensării acestora cu sumele necesare plăţii creanţelor bugetare ale bugetului Uniunii

Europene de către autorităţile române.

(3) Autoritatea de certificare şi plată recuperează de la ordonatorul de credite cu rol de

autoritate de management, până cel târziu la data închiderii programului operaţional, orice sume

din instrumentele structurale şi din categoriile prevăzute la art. 11 lit. a), b), c) şi e), plătite

beneficiarilor în cazul programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii directe,

precum şi din categoriile prevăzute la art. 11 lit. b) şi c), transferate unităţilor de plată în cazul

programelor operaţionale care utilizează mecanismul plăţii indirecte şi care, ulterior plăţilor

efectuate către beneficiari, nu au fost incluse sau au fost deduse de Autoritatea de

management/Autoritatea de certificare şi plată în/din cheltuielile eligibile declarate Comisiei

Europene ca urmare a sesizării unor nereguli şi nu au fost recuperate de la beneficiari.

CAP. VII

Proiecte implementate în parteneriat

ART. 23

Proiectele finanţate din instrumente structurale în cadrul programelor operaţionale pentru

obiectivul convergenţă pot avea ca beneficiari parteneriate compuse din două sau mai multe

entităţi cu personalitate juridică, înregistrate în România şi/sau în statele membre ale Uniunii

Europene, cu condiţia desemnării ca lider al parteneriatului a unei entităţi înregistrate fiscal în

România, excepţie făcând proiectele pentru care beneficiar este o grupare europeană de

cooperare teritorială.

ART. 24

Pentru implementarea proiectelor prevăzute la art. 23, autorităţile sau instituţiile finanţate din

fonduri publice pot stabili parteneriate cu entităţi din sectorul privat, numai prin aplicarea unei

proceduri transparente şi nediscriminatorii privind alegerea partenerilor din sectorul privat.

ART. 25

Aspectele legale, financiare şi de altă natură privind proiectele implementate în parteneriat,

finanţate în cadrul programelor operaţionale pentru obiectivul convergenţă, vor fi reglementate

prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

CAP. VIII

Dispoziţii finale

ART. 26

În termen de 10 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, prin

ordin al ministrului finanţelor publice, se aprobă normele metodologice de aplicare.

ART. 27

Sumele neutilizate până la data de 31 decembrie 2008, rămase în conturile de disponibilităţi

ale beneficiarilor care au în implementare proiecte finanţate din instrumente structurale, se

utilizează în continuare din conturile respective în scopul pentru care au fost acordate, până la

lichidarea lor.

ART. 28

(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă Ordonanţa

Guvernului nr. 29/2007 privind modul de alocare a instrumentelor structurale, a prefinanţării şi a

cofinanţării alocate de la bugetul de stat, inclusiv din Fondul naţional de dezvoltare, în bugetul

instituţiilor implicate în gestionarea instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru

obiectivul convergenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 2

februarie 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 249/2007, cu modificările şi

completările ulterioare.

(2) De la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, dispoziţiile contrare

acesteia, cuprinse în Legea bugetului de stat nr. 18/2009, cu modificările şi completările

ulterioare, nu sunt aplicabile proiectelor/propunerilor de proiecte finanţate din instrumente

structurale.

PRIM-MINISTRU

Documents

F.P-curs zi