Horia Bădescu: Patima fără sfârşitŞtefan Buzărnescu: A treia cale:

economia socialistă de piaţă?Mihaela Malea Stroe: Baci dibaci

şi nedibaciIon Giurcă: Un ideal naţional realizatIlie Popa: Făuritori ai Marii Uniri,

martiri în închisorile comuniste (X)Dragoş Vaida: Profesorul Constantin

P. Popovici şi bazele informaticiiRaia Rogac: De vorbă cu Iulian

Rusanovschi Ion Pătraşcu: La fraţii noştri

din Bucovina şi BasarabiaNicolae Dan Fruntelată: O hartă

a literaturii româneştiDan D. Farcaş: Problematica

reîncarnării

Recunosc, titlul este puţin „comerci­al”, înşelător din mai multe punctede vedere. L­am ales pentru a

aminti de „sechestrarea în prezent”, desprecare vorbeam în luna noiembrie şi care esteuna dintre consecinţele fenomenului discu­tat acum – fără a avea o corespondenţă/cauzalitate „unu la unu” între cele două.Într­adevăr, captivitatea într­o bulă are şialte urmări, iar recluziunea în prezent areşi alte surse. Apoi, formularea sugereazăun agent „sechestrator”, ceea ce nu esteneapărat adevărat în cazul „bulelor” încare fiecare dintre noi este plasat. Bulelesunt inevitabile, inerente, ubicue, perene.Terminologia este nouă, devenită chiarpopulară de când cu „bula Facebook”, darfenomenul face parte din gramatica lumii.

În primul rând, orice grup, profesionalsau legat de hobby­uri, club, asociaţie,„gaşcă” de prieteni poate fi considerato bulă – numai că acestea sunt de micidimensiuni, în interiorul lor nu circulă unnumăr de mesaje comparabil cu cel făcutposibil de internet sau de „reţelele desocializare” şi, detaliu important, suntpuţin vulnerabile la intruşi cu eventualeintenţii manipulatoare.

O altă explicaţie ţine de combinatorică,dacă vreţi, chiar de matematică: suntem„clasificabili” prin simplul fapt că dacăavem un număr de obiecte, descrise deun număr de caracteristici, fiecare cu unnumăr de valori, dacă numărul de obiectecreşte, la un moment dat (depinde acestmoment de numărul de caracteristici luateîn seamă şi de numărul de valori ale fiecă­rei caracteristici) vor apărea similarităţi,obiecte indiscernabile, clase de obiecteasemănătoare – deci bule. Profile­tip.

Acesta este nivelul, să­i zicem,structural­obiectiv­intrinsec.La nivel socio­cultural modern

lucrurile sunt mult mai complicate, pentrucă oamenii pot fi clasificaţi uşor şi înfuncţie de educaţie, pasiuni, deprinderi,opţiuni politice, informaţie, iar aceastade pe urmă poate să fie interceptată (maimult sau mai puţin ilegal) sau furnizată.Furnizată de bunăvoie, de regulă necon­ştient, sau selectată „obiectiv”, de progra­me dedicate acestui scop. O persoanăocupată (şi ce tânăr „din ziua de azi” nueste ocupat, prins între serviciu, familie,viaţa într­un oraş mare?), cu pagină pe o„reţea de socializare”, va ajunge inevitabilîntr­o bulă de „prieteni”, definiţi astfel pebaza like­urilor reciproce, a preocupărilorcomune, a prietenilor comuni (prietenia nueste tranzitivă, dar tranzitivitatea prietenieieste plauzibilă), încât la un moment dat

grupul devine referinţă,sursă de păreri, justificarea opţiunilor. Grupul devineautosuficient. De aici pânăla exclusivism pasul e mic,la fel până la extremism­fanatism, într­un înţelesgeneral, dar şi cu manifes­tări concrete. Verbale,comportamentale, electo­rale. (O glumă cu tâlc: uniioameni îşi îngustează pascu pas orizontul, până­lreduc la un punct, şi atunciacela devine punctul lor

de vedere…) Se intră chiar într­un cerc(vicios): lipsa de timp şi energie limiteazăposibilitatea de informare, apare abando­narea în bulă, iar autosuficienţa buleirestrânge drastic şi deformează informareaulterioară. Un proces inconştient, decicu atât mai puternic­tiranic.

Clasele de persoane similare seformează de la sine, bulele speci­fice „reţelelor de socializare” (se

mai numesc, sugestiv, şi camere­ecou), deasemenea. Cunoscându­le, ele pot fi însăfolosite. Pentru marketing de toate felurile,de la cel comercial la cel politic. Ceea ce seşi face, de multă vreme, ba chiar la vedere.Marketingul comercial este mai bine reglat,legislaţia celui politic este la început, de aicişi scandalurile pe care le vedem periodic –şi care sunt mai totdeauna întrepătrunsecu acţiuni de influenţare a bulelor. În acestpunct intervin influencerii. Daţi­mi voie săfolosesc acest barbarism, în speranţa căaşa va rămâne… Ajunge unul, priceput şiactiv, la o bulă, pentru a o contamina cuopţiuni interesate. Bule au existat dintot­deauna, mai recentă este folosirea lor şicu adevărat „modernă” este manipularealor. Scriu „manipulare”, pentru că situaţiileimorale­ilegale sunt sigur mai frecvente,dar influenţarea poate fi îndreptată, teoretic,şi într­o direcţie bună (detaliu sensibil:„bună” din ce punct de vedere, al cui?).

Evident, se pot face multe legături,mai teoretice unele, mai practice altele:cu nevoia de apartenenţă inventariată deMaslow în piramida sa a nevoilor umane(cu cât mai slabă o personalitate, cu atâtmai fidelă grupului); cu zgomotul politicia­nist, obsesie a mass­mediei, care extindebolnăvicios competiţia electorală la întreagacomportare socială (Simone Weil a spus­o);cu oengismul transnaţional, adesea coordo­nat de interese obscure, dar militând pentruinocent formulate cauze globale, multeţinând de mai peste tot contestata, darîncă activa corectitudine politică şi de alteprogresisme care compromit termenul deprogres; cu moda haştagistă, găselniţăsnoabă şi tâmpă, trecătoare şi frivolă caorice modă; cu condamnabila (în istorie,criminală adesea) împărţire a lumii întreNoi şi Ceilalţi, separare facilitată acum şide segregarea digitală, defavorabilă maivârstnicilor, deveniţi „analfabeţi/imigranţidigitali”… Şi încă altele.

Mă aştept ca un haştagist deşteptsă puncteze triumfător: păi, textulde faţă nu este menit unei bule,

a cititorilor revistei?... Sper ca măcar unulsă întrebe – aş putea atunci să­l contrazic,dându­l chiar pe el de contraexemplu…Şi insistând că textul se adresează tuturorcaptivilor, oricare le­ar fi bula… Mai ales lor.

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020

cy

mk

Din sumar:

www.curteadelaarges.ro

Revista apare sub egida Centruluide Cultură şi Arte „George

Topîrceanu” din Curtea de Argeşşi a Asociaţiei Culturale

„Curtea de Argeş”.

ORAª REGAL

Sechestraţi în buleGheorghe PĂUN

Bustul Regelui Ferdinand, Tepilova­Soroca, Basarabia

Revistã de culturã

Toate­s vechi şi nouă toate...În şedinţa Senatului de la 16 martie,

d. ministru de Finanţe a adus în discuţiuneun proiect care­l autorizează a împrumuta de

la Casa de Depuneri un maximum de 2.000.000 leinoi pentru a cumpăra porumb şi a veni în ajutorulsătenilor din judeţele unde recolta a fost reaîn anul agricol 1881.

Aprobăm fără îndoială proiectul, căci aceastaeste la urma urmelor esenţa statului: a puneputerea şi sucursul colectivităţii naţionale înserviciul cetăţeanului sau a grupului de cetăţeni,pe care intemperia, nedreptatea altuia ori alteîmprejurări sunt pe cale de a­i nimici.

În privirea aceasta nu încape discuţie şi încontra proiectului de lege îndeosebi nu e nimicde zis. Senatul l­a admis chiar cu unanimitate.

Dar s­a relevat în Senat (...) că asemeneaproiecte de legi, desigur folositoare pentrumoment, sunt numai nişte paliative temporare încontra unor cauze prea generale, prea periodicepentru ca să ajute tocmai mult populaţiunilornoastre din sate.Ţara noastră, cu pământul ei în mare parte

aluvial şi sub o climă nestatornică, e în adevărde­o rodire fenomenală, însă, ca toate ţărileroditoare, ea e supusă unei iregularităţi constantea producţiunii. Hanovera, nisipelniţa sfântuluiimperiu germanic, Prusia, Polonia au o rodiremare ori de mijloc, însă regulată. Şi ploiletorenţiale ori putrede sunt rare şi secetaasemenea. În genere, se poate calcula de mainainte producţiunea şi rizicul semănătorului emic; Dumnezeu nu­i dă poate mult, însă în oricecaz îi dă de ajuns, îi dă cam atât sau ceva pesteatât cât prevăzuse el însuşi c­o să culeagă.

Din cauza iregularităţii producţiunii la noi,poporul nostru din vremile vechi încă şi­a alesde hrană nişte plante a căror rodiree relativ mai sigură decât a grâului;în vechime meiul, în timpul din urmăporumbul. Până azi încă păstrămindicaţia merticului de mei ce seîmpărţea la crucea de voinici învremea lui Mircea, căci patru voinicide rând formau o cruce, de unde pânăazi a rămas vorba populară „un voiniccât patru ori o cruce de voinic”. Hranaoriginară cată să fi fost grâul, dara fost suplantat tocmai prin naturaclimatică a ţării, tocmai prin iregula­ritatea producţiunii.

Astfel ingeniul poporului s­a luptatîn contra climei cu două plante; maitârziu s­a luptat cu pătulele de rezervăcare, la 1864, au fost desfiinţate.

Recoltele rele de porumb sau serepetă peste toată ţara din patru înpatru ani, sau sunt locale şi apasă maicu seamă unele judeţe. Lipsiţi printr­orea recoltă de hrana zilnică a lor şi afamiliei, ţăranii sunt siliţi să se împru­mute fie cu bucate, fie cu bani, fie căn­au avut rod, fie pentru că nu le­auajuns cum zic ei „din porumb în

porumb”, adică de la recolta trecută până la ceaviitoare şi, în acest chip, încap adesea în mari nevoi.

Se ştie că românul nu cerşeşte, nici acerşit vreodată. Chiar „breasla cerşeto­rilor”, cunoscută în secolele trecute era

compusă din ţigani şi din alţi venetici. Prea cugreu se atingea asemenea de lucrul altuia,exceptând ­ fie spus în parantez ­ slăbiciunea luipentru cai; şi chiar dacă în timp de rele recoltefurturile sunt mai dese, în orice caz n­au a face cumulţimea crimelor ce se­ntâmplă la crize analogeîn alte ţări. Silit deci să se împrumute în condiţiiuneori foarte oneroase, care atârnă de natură,adesea de provenienţa creditorului, încape îndatorii, care la rândul lor, întreţesându­se cunevoi noi, nasc alte datorii, până ce nu­şi maivede capul de ele şi se lehămăţeşte, se dezgustăde lucru şi de viaţă, uneori îşi ia lumea­n cap,lăsându­şi ogorul pârloagă, via paragină şi casapustie. Nu toţi sunt aşa, dar poate a patra parte apopulaţiunii din orice sat cată a fi apărată de­unguvern prevăzător în contra propriei sale nepre­vederi şi a incuriei economice. Gustul de­astrânge bani albi pentru zile negre asemenea nuse află la toţi ţăranii; incuria, trăirea de pe­o zi pealta e, din nenorocire, încă un semn caracteristicpentru o seamă de oameni de la ţară. Zicem dinnenorocire pentru că urmările sunt adeseorifoarte rele. În sine, această incurie corespundec­o calitate a românului, cu caracterul lui senin şivesel. Dar această calitate, care e pe de altă parteîntunecată de propria ei umbră, de neprevedereaeconomică, nu trebuie să devină o piedică con­stantă pentru dezvoltarea lui, un mijloc de­a­lexploata, de­a­l face să se înnămolească în datorii.Fără a­i dărui ceva şi fără a­i impune prea marisacrificii, să nu fie oare cu putinţă de­a găsi un

mijloc care să­l prezerveîn contra propriei luineprevederi? În adevăr,administraţia veche găsiseacest mijloc, ca mai cubinele, mai cu zorul,îndemna pe locuitor, cândavea recolta bună, să punăceva la o parte pentru zilelerele. Astfel ţăranul nu era înpoziţia de­a face datorii,ci trăia dintr­o economie,făcută cam cu de­a sila,însă anii grei şi zilele negretreceau fără ca să­i micşo­reze sau să­i nimiceascăchiar poziţiunea lui econo­mică. Dar se va­ndatoracătre stat, dar către pro­prietar sau arendaş, darcătre consăteni uzuraripoate, lucrul rămâneacelaşi: se­ndatoreazăşi trebuie neapărat săplătească, ceea ce şi face,adeseori însă în condiţiifoarte oneroase.

Va să zică atât intro­ducerea meiului şi aporumbului ca alimen­te, cât şi magazinele derezervă au fost mijloaceîntrebuinţate în contrairegularităţii producţi­unii ţării, o iregularitateconstantă, periodicăca însăşi natura brazdeişi a climei. Ele au fostasemenea mijloaceîndreptate în contraunui rău psihologic,incuria răsărită dinaceleaşi cauze clima­tice. În adevăr, o climăcare­şi râde de prevede­rea omului, care promitezâmbind un an bun şite surprinde c­o recoltărea, care azi te îmbogă­ţeşte, mâine te aduce în sapă de lemn, e un mareinamic al prevederii şi al muncii liniştite şi sigure;ea imprimă producţiunii şi câştigului caracterulde uşurinţă pe care­l dă jocul de hazard.

Evorba dar de­a se afla în contra unui răupermanent un remediu permanent, căcisubvenirile din partea statului, din buget,

ni se par un paliativ de prea mică şi prea localăînsemnătate. S­a propus a se combate seceta prinirigaţiuni. Oricât de amici ai irigaţiunilor am fi, elesunt rezultatul unei temeinice dezvoltări raţionalea agriculturii şi nu pot veni decât gradat, cutimpul, şi mai ales ridicându­se cu mult nivelulcunoştinţelor tehnice ale populaţiunilor noastre.Deocamdată suntem avizaţi la cultura tradiţională,deci şi la unele neajunsuri ale ei.

La întâmpinarea d­lui ministru de Finanţe călegile s­ar opune la o muncă silită, ca facereapătulelor de rezervă etc., avem onoare a răspundeacestui improvizat om de stat că nu oamenii sechinuiesc în favorul legilor, ci legile se fac pentruoameni, pentru bunul lor trai şi pentru siguranţalor. Atâta măcar ar trebui să ştie un creştin carepretinde a da consilii regelui său şi ţării sale.

Ar rămâne în adevăr a se alege între douămijloace: casele de economie şi pătulele derezervă. Noi credem în superioritatea absolutăa celui din urmă mijloc, care nici măcar nu exclu­de pe cel dintâi, căci se pot şi unele şi altele.

Cu banii din casa de economii nu se potcumpăra producte decât pe preţul curent ­ urcatîn vreme de lipsă. Pe când din pătule ţăranul îşiia porumbul cu preţul cel mai mic posibil, cuacela pe care l­a avut porumbul în anul de belşug,în care­a fost pus în pătul. Obiecţiunea că s­ar ficomis abuzuri în trecut cu pătulele nu e de niciovaloare. Abuzuri s­au făcut totdeauna în toatecelea şi în toate ţările. Dacă abuzurile de caree susceptibilă o reformă ar împiedica realizareaei, nicio îmbunătăţire nu s­ar mai face pe faţapământului. (Timpul, 21 martie 1882)

Redactor­şef : Gheorghe Păun

Colegiu redacţional: SvetlanaCojocaru – membru corespondental Academiei de Şt i inţe a Moldovei,Chiş inău, Florian Copcea – scriitor,membru al USR ş i USM, Drobeta­Turnu Severin, Ioan Crăciun –director al Editurii Ars Docendi,Bucureşt i, Spiridon Cristocea – conferenţiar la Universitatea Piteşti, DumitruAugustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – lector laUniversitatea Piteşt i, Marian Nencescu – cercetător asociat la Institutulde Filosofie al Academiei Române, Filofteia Pally – expert naţ ional etnolog,Muzeului Viticulturii ş i Pomiculturii Goleşt i, Argeş, Cornel Popescu – directoral Muzeului Judeţean Argeş, Piteşt i, Octavian Sachelarie – director alBibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”, Piteşt i, Adrian Sămărescu – conferenţ iarla Universitatea Piteşt i, Ion C. Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşt i,Maria Mona Vâlceanu – scriitor, Piteşt i, Constantin Voiculescu – profesor,Curtea de Argeş

Revistă lunară de culturăApare sub egida Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu” (Bv. Basarabilor 59)

şi a Asociaţiei Culturale „Curtea de Argeş”Redacţia: Str. Schitului 45A, 115300 Curtea de Argeş

Tiparul: Venus Printing Solutions SRL, Iaşi

E­mail: curteadelaarges@gmail.comWebsite: www.curteadelaarges.ro Abonamente se pot face direct la redacţ ie, trimiţând contravaloarea (60 lei/an) în contul specificat mai josş i , prin e­mail, adresa poştală .

ISSN: 2068-9489Întreaga răspundere ştiinţifică, juridică şi morală pentru

conţinutul articolelor revine autorilor. Reproducerea oricăruiarticol se face numai cu acordul autorului şi precizarea sursei.

Revista poate fi sponsorizată prin Asociaţia Culturală „Curtea de Argeş”, CIF 29520540, Banca Transilvania, IBAN RO38 BTRL RONC RT0V 1516 7901.

Curtea de la Argeş

Domnul Eminescu scris­a

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 20202

Monumentul luiMihai Eminescu

de la C. de Argeş

Într­o admirabilă piesăa lui Horia Lovinescu,Patima fără sfârşit,

dedicată secolelor de luptăşi speranţă ale românilorardeleni, există un memorabilschimb de replici între douăpersonaje: Andrei, nepotulbaronului Mailat, şi Hoinarul.

Andrei întreabă: „Tu chiar crezi că Ardealul va fivreodată al românilor?”, iar Hoinarul, cel ce poartă„numele vântului care mă bate şi al stelei care măcălăuzeşte”, răspunde: „Dar este!” Din punct devedere dramatic, este punerea în discuţie a uneirealităţi privite din perspectiva termenilor juridicide jure şi de facto. Marea Unire avea să suprapunăşi să impună cei doi termeni, legalizând politico situaţie existentă de fapt de la începuturile istoriceale Transilvaniei.

Căci, momentele mari, momentele de glorie îşiîmplinesc şi îşi dezvăluie strălucirea la capătul uneiîndelungi perioade de gestaţie, a unui şir întreg deevenimente pregătitoare încărcate de semnificaţie,a căror însumare se consumă în magnificenţa acelorclipe astrale ori, cum spunea unul dintre martoriiînălţatului ceas de la Alba Iulia, sunt „capătul unuidrum lung de sânge şi de lacrimi”. Ele sunt prece­date însă de multitudinea actelor de voinţă carele premerg şi din care se însumează victoria.

Clujul, prin realitatea structurii sale demografice,rod al secularei segregaţii etnice, precum cele maimulte oraşe transilvane, dar poate mai mult decâtoricare dintre acestea, nu s­a aflat în prim­planulmarilor decizii naţionale. Căci istoria Clujuluiilustrează pe deplin drumul tragic şi triumfal alromânilor ardeleni spre ora astrală a destinului lor.Şi totuşi, Clujul se regăseşte pe această traiectorieîncă din nenorocitul episod al Răscoalei de laBobâlna, care îi va exclude pe români dintre stărilenaţiunilor transilvane, când, spre cinstea lui, sealătură răsculaţilor. Aici se semnează pacea dela Mănăştur. Clujul va avea exclusivitatea primuluiprimar român al vreunui oraş ardelean, în vremeadomniei lui Mihai Viteazul, dar va fi şi martorul jos­nicului martiriu al marelui general al acestuia, BabaNovac. La Cluj îşi va face studiile Avram Iancu, laCluj va avea loc ruşinosul proces al Memorandiştilor,autorii acelui act care deschidea ofensiva politică aromânilor către recunoaşterea dreptului lor istoric şicătre momentul Alba Iulia. La Cluj va înfiinţa AmosFrâncu Senatul Naţional din Cluj şi gărzile moţeşti.

Dar „răzbunarea” Clujului pentru această somnieimpusă de realităţile istorice, pentru situarea sa, înfond, la periferia marilor decizii ale naţiunii române dinTransilvania, avea să fie acel „miracol” al emergenţeisale în plan spiritual şi cultural, a cărui anatomie aveasă o facă inteligent şi riguros într­una dintre cărţilesale criticul Petru Poantă, acea explozie viguroasă,dinamică, irepresibilă a potenţelor creatoare alespiritualităţii româneşti în sfera culturii înalte, de lacare fusese exclusă cu obstinaţie secole de­a rândul,întreaga evoluţie a urbei după Marea Unire, în planmaterial şi spiritual, ştiinţific, universitar, artistic,reprezentând, deopotrivă, triumful administrăriiromâneşti a întregii provincii.

Anii ce au urmat momentului istoric dela Alba Iulia au fost anii „facerii”, ai creăriişi statuării imediate, dar nu oricum,

a marilor instituţii culturale: Universitatea, TeatrulNaţional, Opera Română şi Conservatorul. Căci,dacă reorganizarea administrativă a provinciilor erao necesitate stringentă, edificarea instituţiilor amintiteera o urgenţă a urgenţelor. Un efort uriaş, careangrena în realizarea proiectului elitele din întreagaRomânie Mare, într­un spaţiu căruia i se refuzasecu obstinaţie constituirea unui asemenea corpus.Era, pentru cei de atunci, datoria vieţii lor, cum subli­nia la deschiderea Universităţii clujene marele istoricVasile Pârvan: „Supremul scop al luptei noastre espiritualizarea vieţei marelui organism social­politicşi cultural creator care e naţiunea. Mijloacele

întrebuinţate de noi sunt exclusiv de caracter socio­cultural şi pleacă din isvorul unic al idealismuluinaţional.”

Din perspectiva acestei datorii şi a entuziasmuluiiscat de posibilitatea instituţionalizării ei, avea sădecurgă şi fondarea Teatrului Naţional. Timp deaproape două veacuri viaţa teatrală românească dinTransilvania fusese marginalizată, exclusă, interzisă.Ea s­a putut manifesta la început, după cum reiesedin eminenta cercetare a istoricului literar MirceaPopa, doar prin ceea ce acesta defineşte ca teatrulde colegiu în limba naţională, la Oradea, Blaj şiBraşov, iar mai apoi prin trupe ambulante precum„Soţietatea teatrală românească” ori Societăţile dediletanţi – a existat una şi la Cluj, între anii 1868­1874, dar şi la 1913 – care, stimulate de turneelede teatru de peste munţi, din România, ce ofereauardelenilor adevărate „băide românism”, pun cuhotărâre, de pe la mijloculveacului al XIX­lea, teatrulîn slujba ideii naţionale.Însă ideea creării unuiteatru naţional român,avansată în Parlamentulde la Budapesta, la 1870de Ion Hodoş şi la 1913de către Ştefan Cicio Pop,este refuzată ferm. Maimult, iniţiativa lui IosifVulcan de a crea la 1871Societatea pentru Fondde Teatru Român, careprevedea „înfiinţareaunui teatru naţional romândincoace de Carpaţi”, estesoluţionată cu cinismul,cu dispreţul nemeşesccu care au fost tratatetotdeauna întâmpinărilevalahilor. Guvernulmaghiar aprobă dreptulSocietăţii de a aduna banipentru teatrul românesc,dar nu şi a­l înfiinţa!Era, desigur, o decizieîn spiritul acelui toleranttransilvanism multiculturaldespre care vorbescastăzi unele „minţi luminate”. Însă ceasul înfiinţăriiacestuia avea să bată în anul de graţie 1919.

Ca un prolog, în primăvara lui 1919, lainiţiativa Consiliului Dirigent, avea loc unTurneu al Teatrului Naţional din Bucureşti

în Transilvania. Pe 14 mai, bucureştenii jucau la Cluj„în clădirea intrată în proprietatea statului român închiar dimineaţa acelei zile”. Pe 14 mai, actriţa OlimpiaBârsan rostea pe scena clujeană primele cuvintespuse aici vreodată în limba română, legendarareplică de început din Poemul Unirii al lui ZahariaBârsan: „S­a potolit furtuna!” Momentul descris deun martor ocular transmite întreaga emoţie a asis­tenţei: „Într­o tăcere religioasă, răsună deodatăaccentele imnului regal. Lumea, cutremurată, sescoală în picioare. E întâia cuminecătură cu sufletulRegelui, cu sufletul Neamului, cu sufletul Ţării. Apoi,deodată, se ridică cortina: o figură impunătoare dezee stă, parcă înfiptă pe o stâncă. (...) Transfiguratăzeea vorbeşte, parcă în numele pământului însuşi.I se aud cele dintâi cuvinte: S­a potolit furtuna!Versuri clare şi expresive îi curg de pe buze, dulcica un fagure de miere şi ca şoaptele mamei. Ele suntcu adevărat cuvintele mamei, România însăşi, caredupă ce a plâns şi a suferit veacuri întregi pentrufiicele ei, ajunse sub străini, acum, când furtuna s­apotolit, le vede pe toate alergând la sânul ei. Când,după Poemul Unirii, s­a lăsat cortina, lumea în salăera transfigurată de emoţie. Oamenii se îmbrăţişauşi se felicitau pentru norocul de a fi fost de faţăla un asemenea act istoric.”

Prezent la acest triumf, Tiberiu Brădiceanu, şef

al resortului instrucţiuni şi arte în cadrul ConsiliuluiDirigent, îi solicită lui Zaharia Bârsan, poet şi actoral Teatrului Naţional din Bucureşti, care se bucura„de stima şi simpatia publicului şi a intelectualilorardeleni”, cum scrie Iustin Ceuca, întocmirea unuiproiect de organizare a Naţionalului clujean, iartenorului Constantin Pavel un proiect de organizarea Operei Române. La 20 august, Zaharia Bârsanînaintează proiectul, pe care Brădiceanu îl depunela Preşedinţia Consiliului Dirigent. Numai că lucrurilen­au mers deloc simplu, după cum avea s­o mărtu­risească însuşi cel însărcinat cu realizarea lui.Fiindcă aprobarea avea să vină spre sfârşitullunii septembrie, Bârsan începe să caute membriai viitoarei echipe de actori. Repetiţiile pentruspectacolul de deschidere a Naţionalului clujeanaveau să înceapă abia la 4 noiembrie şi, totuşi,

„la 1 decembrie 1919, după o frumoasăşi impresionantă feştanie făcută pe scenă,în faţa unei săli arhipline, deschidem noulTeatru Naţional al ţării”.

Ceea ce se desprindea cu evidenţă dinrememorarea lui Zaharia Bârsan, darşi din componenţa trupei care dă viaţă

scenei clujene pe parcursul primei stagiuni, esteentuziasmul şi dăruirea cu care lumea teatruluidin întreaga ţară participă la naşterea şi conso­lidarea primei scene a Transilvaniei. Vin aiciactori de la Naţionalele din Bucureşti şi Iaşi,din teatre particulare, precum trupa lui ToniBulandra. Unii vor rămâne definitiv la Cluj, alţiivor pleca şi locul lor va fi luat tot de alte numeimportante formate în centrele de tradiţie dinVechiul Regat. Ca şi în cazul universităţii, aloperei, al conservatorului, dar şi al altor instituţiiculturale şi ştiinţifice, elitele româneşti erau pedeplin conştiente de importanţa câştigării pariuluivaloric în exprimarea superioară a puterii decreaţie a românităţii în spaţiul transilvan, maimult decât oriunde altundeva. „Datoria vieţii”despre care vorbea Pârvan aceasta era:exprimarea cu putere, strălucire şi convingere,pe fondul unui criticism asumat, a identităţiinaţionale în concertul polifonic al umanităţii,construirea mijloacelor necesare unei prezenţeactive într­o competiţie perenă. Nu conştient,voit, ci inconştient, fatal. Dar întocmai cum nuvrei, ci eşti, fără voia ta, în opera de artă, liric ori

epic, tot aşa eşti, fără să vrei, fiindcă, pentru mareleistoric, naţionalul este ceva organic, „materialul brut,care are a fi înnobilat prin gândirea general­umană,astfel încât creaţiunile lui să devie pretutindenişi etern valabile. Eşti naţional în orice creaţiunea culturii superioare, naţional, în sufletul tău.”Această afirmare fără echivoc a identităţii unuipopor era consonantă cu întreaga zbatere aromânităţii carpato­danubiene de a­şi păstrafiinţa la răscruce de vânturi şi de istorie.

Aceşti înaintaşi, aceşti părinţi ai marilor instituţiiculturale clujene, aceşti oameni de inimă, cu ţara­ninimă şi cu inima­n pumn, ne construiau atunci ozestre spirituală pe care astăzi nu mai suntem înstare sau nu mai vrem, adesea, să o recunoaştemla justa ei valoare şi semnificaţie. Poate fiindcă oatare recunoaştere ar impune un efort de continuitateşi o dăruire care excede pazvanteria şi pertractărileactuale. Pârvan percepuse de pe atunci, dincolode entuziasmul întemeierii, contextul pragmatic şiinteresat, materialismul acerb al lumii în care aveasă se înfăptuiască această datorie. Şi în care, marileelanuri şi idealuri ale momentului aveau să se stingătreptat, până la cutremurătoarea afirmaţie din 1932a lui Ion Chinezu: „Noi, ardelenii, am trădat Ardealul!”

Să ne întoarcem însă la acel început dedecembrie 1919. Inaugurarea a avut locpe 1 ale lunii, cu două piese de Zaharia

Bârsan, Poemul Unirii, cel care avusese atâta succesîn mai cu ocazia turneului Naţionalului bucureştean,şi Se face ziuă, amândouă marcând şi împlinirea unuian de la Declaraţia de la Alba Iulia.

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 3

Homo sapiensPatima fără sfârşit

Horia BĂDESCU

Pe 2 decembrie debuta însă prima stagiunea teatrului cu drama Ovidiu, a celui careeste de drept părintele dramaturgiei

româneşti, Vasile Alecsandri, dramă a dorului depatrie şi a exilului, cum exilată de ai săi fusese atâteaveacuri românitatea transilvană. La 1 decembrie1989, când se sărbătoreau şapte decenii de teatruromânesc la Cluj prin Săptămâna Teatrelor Naţionale,aceasta se deschidea cu o montare de excepţie aunei piese, Iaşii în carnaval, aparţinând tot aceluiacare onorase cu numele lui naşterea instituţieiclujene.

„Să ne închipuim – spuneam atunci, la deschi­derea Festivalului, ca director al Naţionalului – cumva fi arătat sala aceasta la acel început de decembrie1919, când s­a ridicat cortina peste prima reprezen­taţie a primei stagiuni, a primului teatru românescoficial din Transilvania, instituţionalizând pentrutotdeauna visul secular al tuturor trupelor ambulanteşi societăţilor culturale de aici. Clipa în care s­aridicat cortina şi­au răsunat versurile dramei luiVasile Alecsandri, Ovidiu, dramă istorică şi poeticăatât de potrivită cu tradiţia ardelenească a reven­dicării originii latine, cu dorul său stăruitorde a­şi împlini fiinţa naţională.”

Să ne închipuim indicibila emoţie, reculegerecu care va fi urmărit publicul acea izbucnire deartă teatrală românească din cele două zile caremarcau începutul unui lung şi deseori glorios drumal Naţionalului clujean, pe o scenă până atunciinterzisă acesteia, tunetul uralelor care răsplăteauprestaţia actorilor, o atmosferă pe care ar fi putut­oilustra pe deplin amintita descriere a ceea cetrăiseră clujenii în mai, cu ocazia turneuluiNaţionalului bucureştean.

Acelui ataşament faţă de starea şi pulsulnaţiunii, crezului identitar pârvanian, manifestatcu evidenţă sau subiacent, i­a rămas mai mereucredincios teatrul clujean, în istoria sa centenară.Prin repertoriu, prin excelenţa artistică datoratăactorilor, regizorilor ori scenografilor care auînchegat reprezentaţii deseori memorabile, prininteligenţa şi profesionalismul marii majorităţi adirectorilor care l­au condus, prin racordarea lapulsul societăţii, la vremurile deseori frământate,problematice, pe care le­a traversat. La Clujsau în refugiu la Timişoara, în perioada cedăriiArdealului de Nord. În vremuri de pace, de războisau de dictatură. În fond, nu era vorba în acestmod de a­şi înţelege misiunea decât de înscriereaîn legatul testamentar pe care poetul IenăchiţăVăcărescu îl lăsase teatrului românesc la inau­gurarea acestuia: V­am dat teatru, vi­l păziţi/ Cape­un lăcaş de muze;/ Cu el curând veţi fi vestiţi /Prin veşti departe duse./ În el năravuri îndreptaţi./Daţi ascuţiri la minte;/ Podoabe limbii noastre daţi /Cu româneşti cuvinte. Aceasta este menirea unuiteatru naţional. Şi ea nu e înţeleasă altfel nicipe alte meleaguri.

Nu demult, Jean­Pierre Vincent, fostadministrator al Comediei Franceze,spunea: „Funcţia unui asemenea teatru

este de a fi instrumentul care să măsoare şi săactualizeze ceea ce fiinţa franceză are de spus.E un fel de carte de identitate a noastră.” AcelaşiJean­Pierre Vincent aprecia că obstinaţia pentrumodernitate a unor regizori „reprezintă un curent carepreferă sosul în locul fripturii, un impas. Sunt convinscă anii ce vor veni vor fi ai marilor clasici şi mariloractori. Trebuie să revenim la lucrurile fundamentale.”Iar actorul Denis Podalydès, societar al teatrului,adăuga: „Comedia Franceză este o arhitecturăspirituală şi estetică, un loc al excelenţei care sem­nalează faptul că aici sunt jucate opere dramaticecare au o valoare pe care altele nu o au.”

Din perspectiva acestei excelenţe, imanentăunei scene naţionale, la masa umbrelor se potaşeza nume ilustre:

Actorii: Zaharia şi Olimpia Bârsan, Stănescu­Papa, Neamţu­Ottonel, Al. Ghibernicon şi GoguMihăescu, Dem Mihăilescu Brăila, Ion şi MagdaTâlvan, Titus Lapteş, Maria Cupcea, Viorica Dimitriu,Ştefan Braborescu, Nicolae Sireteanu, Radu şi DorinaStanca, Alexandru Marius, Olimpia Arghir, SilviaGhelan, Ligia Moga, Silvia Popovici, Geo Nuţescu,

George Motoi, Lucia Mureşan, Valentin Jurăscu,Gogu Gherasim, Gheorghe Radu, Marin D. Aurelian,Anton Tauf, Melania Ursu, Aurel Giurumia, IonMarian, Bucur Stan, Valentino Dain, Octavian Teuca,Gelu Bogdan Ivaşcu, Octavian Lăluţ.

Regizorii: Zaharia Bârsan, Vlad Mugur, VictorTudor Popa.

Scenografii: Theodor Ciupe, Mircea Matcaboji. Neuitatul regizor de platou Estera Biro.Iar, spre bucuria noastră, la festinul vieţii se

află încă actori, regizori şi scenografi care au adusstrălucire acestei scene; pe care au servit­o înîntreaga lor carieră sau doar pasager: Dorel Vişan,Marius Bodochi, MiriamCuibus, Maria Munteanu,Petre Băcioiu, LuciaVanda­Toma, Ileana Negru,Maria Seleş, Marcel Iureş,Ştefan Sileanu, CatrinelDumitrescu, Carmen Galin,Liliana Welter, CornelRăileanu, Mihai Măniuţiu,Victor Ioan Frunză, AdrianaGrand, Andi Şchiopu. Oridirectori economici de talialui Vasile Pintea.Şi câte alte zeci de

nume de artişti, plecaţidintre sau încă printrenoi, nu s­au perindat pescena clujeană în celeo sută de stagiuni, câtes­au scurs de la inaugu­

rarea Teatrului Naţional, dând viaţă atâtor şi atâtorpersonaje, dramelor şi comediilor vieţii şi istoriei...

Nu mai puţin ilustră e galeria celor 30de directori care şi­au asumat condu­cerea teatrului în această sută de ani

de existenţă, pe perioade mai lungi sau mai scurte,de la cele câteva luni ale lui Victor Eftimiu, Ion MarinSadoveanu şi Ion Vlad, la septenatele lui Petre Bucşaşi Constantin Cubleşan şi la recordul fondatorului,Zaharia Bârsan: 12 ani în trei reprize. Se regăsescaici, alături de cei pomeniţi, şi alţi scriitori, MihailSorbu, Victor Papilian (deopotrivă dramaturg şi medicrenumit), Horia Bădescu, Ion Vartic, actori de primamână: Neamţu Ottonel, Silvia Ghelan, ValentinoDain, Maia Ţipan Kaufmann, Anton Tauf, Dorel Vişan,regizori de notorietate: Vlad Mugur, Victor TudorPopa, Victor Ioan Frunză, Mihai Măniuţiu. Perso­nalităţi care au gestionat destinul artistic şi adminis­trativ al instituţiei, propunând, alături de comitetede lectură alcătuite din personalităţi ale vieţii culturaleşi sociale, atâta timp cât acestea au existat, direcţiirepertoriale care să păstreze, chiar şi în anii dificiliai perioadei comuniste, reperele fondatoare, săconstituie colective artistice demne de o scenănaţională, pe care să le sprijine să creeze excelenţăartistică şi să le apere la nevoie. Pentru că fărăexcelenţă în toate domeniile vieţii sale şi cu atâtmai mult în politica repertorială, statutul de naţionalal unui teatru nu mai există. Vorba societaruluide la Paris: la „Comedia Franceză sunt jucate

opere dramatice care au o valoare pe care altelenu o au”. Să ne amintim dar, căci pilduitor este,cum arăta componenţa comitetului de lectură alNaţionalului nostru în perioada 1933­1944: ZahariaBârsan, Victor Papilian, Nicolae Kiriţescu, ŞtefanBraborescu, Ştefan Bezedechi, Sextil Puşcariu, SilviuDragomir, Nicolae Bănescu, Teodor Naum, ClaudiaMilian Minulescu, Constantin Râuleţ. Ce intelectuali,ce oameni, ce garanţie de probitate!

Istoria de o sută de ani a Naţionalului clujeane bogată şi complexă. Şi încă nu s­a scris pe

deplin. În 1944, la 25 de ani de la fondareateatrului, aflat la acea oră în refugiu laTimişoara, Aurel Buteanu, directorul de atunci,alcătuia şi edita o primă lucrare monografică.În 1994, la 75 de ani, sub direcţiunea lui DorelVişan, un colectiv admirabil constituit dinJustin Ceuca (o viaţă întreagă secretar literarde prima mână al teatrului), ConstantinCubleşan, Roxana Manilici, Doina Modola,Victor Nicolae, Mircea Popa, Rodica G. Radu,Diana Tihu­Suciu, Viorel Toşa realiza omonografie a istoriei celor trei sferturi de veacde existenţă a instituţiei, exemplară sub toateaspectele. La centenar, din păcate, o patăalbă se întinde peste acest ultim sfert deveac. Nu lipsit de realizări şi de evenimente.Păcat! Păcat că dăm prea puţin pentru multulpe care ni l­au lăsat moştenire înaintaşii, căne place tot mai mult ciocoiala şi nu boieria!Ca şi în anul trecut, mulţi dintre noi dovedimcă nu mai ştim să ne purtăm panaşul, numai iubim valoarea înaltă, nu mai ştimsă ne sărbătorim. Să ne lăsăm bântuiţide patima fără sfârşit a teatrului, caree iubire de umanitate şi de sensurile eiprofunde, de lucrare adâncă, de frumos,de plânsul şi râsul care nu ne fac de râssau de plâns.

Pentru că nu trăim vremuri liniştite şilimpezi. Pentru că nu e cazul să uităm cinesuntem şi ce datorăm pământului acesta,istoriei şi valorilor sale. Iar teatrul, şi cuatât mai mult un teatru naţional, are datoriade a nu deroga de la datoria vieţii noastre.Aşa cum a făcut­o mereu în clipele faste

ale existenţei sale. Am marcat în 2019 şi împlinirea a trei decenii

de la Revoluţia din 1989. Unde s­a aflat Naţionalulclujean în acea perioadă fierbinte? Acolo, luând pulsulnaţiunii şi înteţind cu flacăra artei sale incendiul carefierbea în sufletul şi mentalul acesteia cu cel maiincisiv „cabaret” politic pus vreodată în Româniacomunistă, inegalabila montare scenică a pieseilui Alecsandri Iaşii în carnaval, semnată de regizorulVictor Ioan Frunză, cu care s­a deschis prima ediţiea Săptămânii Teatrelor Naţionale la 1 decembrieal aceluiaşi an. Doina Modola, unul dintre cei maiprofunzi şi obiectivi critici de teatru, avea să afirmeîntr­o emisiune de radio că, metaforic vorbind, putemconsidera că Revoluţia a început cu acel spectacol.Iar în monografia Teatrului, scriitorul care este aveasă descrie cu o remarcabilă plasticitate acea searăde neuitat: „Niciodată n­am înţeles mai bine decâtla 1 Decembrie 1989 de ce teatrul a fost întotdeaunatemut de putere... Într­adevăr, spectacolul acestademonstra că în epoci de teroare, există un momental saţietăţii, un moment în care lucrurile începândsă mocnească, să crească, scena poate deveninu numai o supapă, ci şi o scânteie. Mă aşteptamîn orice clipă, ca oamenii aceştia înfierbântaţi,spectatorii, să se ridice de pe scaune, să iasăîn stradă. Atunci, la acea premieră, am văzutcă teatrul poate fi într­adevăr incendiar.”

Fiindcă un teatru naţional trebuie sărămână mereu o stare de conştiinţă civicăşi naţională. Aici, în inima Transilvaniei

una fără alta nu se poate! Dumnezeul inimilornoastre să­i stea într­ajutor!

(Alocuţiune rostită la 18 decembrie 2019 la Muzeulde Artă din Cluj­Napoca, cu ocazia CentenaruluiTeatrului Naţional clujean)

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 20204

În urmă cu ceva timp,Înaltele InstanţeFinanciare ale Planetei

au lansat în public numeleţării care va ocupa, începândcu 2019, lideranţa mondială

a dezvoltării economice: acesta se numeşte RepublicaPopulară China! Care să fie cauza acestei spectacu­loase evoluţii, de la statutul de ţară săracă în deceniul6 al secolului trecut, la locul unu mondial la dezvol­tare economică, în prezent?

Pentru propagandişti, partizani ca întotdeauna,explicaţia este simplă: China a renunţat la socialismşi a trecut la capitalism!

Atunci, ce rol mai are Partidul Comunist în aceas­tă ecuaţie?!, au început să devină vocali şi cei care,până acum, formulau numai dubitaţii carteziene...

În această adevărată aporie epistemologică auintervenit şi „greii” capitalismului doctrinar: ImanuelWalerstein, John Naisbitt şi Francis Fukuyama, casă­i nominalizăm doar pe unii dintre „corifei”. Aceştiaau tranşat disputa, în felul lor: în China contemporanăs­a instaurat un „capitalism de stat!” Iată o etichetăcare­i satisface, probabil, pe cei lipsiţi de o culturăsocială sistematic asimilată, care cochetau cusintagma „o ţară, două sisteme” – altă etichetăsimplist formulată după încetarea „protectoratului”englez asupra Hong Kong­ului.

Ca profesor care toată cariera sa a studiat genezaşi dinamica sistemelor sociale, mădisociez categoric de diagnosticulpropus de doctrinarii capitalismului,invocaţi mai sus. Şi iată de ce:

a) La recentul Congres al PartiduluiComunist Chinez (cel de al 19­lea), afost promovat obiectivul strategic: pânăîn anul 2050, China va fi o ţară socialistădezvoltată, prin continuarea actualuluimodel de dezvoltare.

b) Dacă am accepta sintagma „ca­pitalism de stat”, cum va putea acestcapitalism de stat să construiascăsocialismul cu specific chinezesc?, iatăo aporie peste care nu se poate trece...

c) În plus, formula „capitalism de stat” nu se poatesusţine nici doctrinar, deoarece capitalismul estefocalizat de puterea şi legitimitatea exclusivă a pie­ţelor în generarea echilibrelor sectoriale şi intersecto­riale („cât mai puţin stat” clamează şi capitaliştiineoliberali de astăzi), în timp ce socialismul (de tipsovietic) se centrează pe legitimitatea şi putereastatului de a proiecta ritmul şi proporţiile dezvoltăriiprin planuri (trimestriale, semestriale, anuale şicincinale), prin controlarea costurilor de producţie,precum şi prin stabilirea preţurilor la bunurile şiserviciile necesare la nivel comunitar; piaţa are unrol subsidiar, adică numai acela al desfacerii produ­selor şi bunurilor la preţuri fixe, mercurializate. Iatăinconsistenţa semantică a unei ciudăţenii conceptualetocmai bună pentru toate tipurile de manipulare.

În realitate, lucrurile stau în felul următor: petoată perioada Războiului Rece, s­a acreditatideea că spaţiile sociale pot fi ori capitaliste, ori

socialiste; tertium non datur! Aceasta este poziţia luiAlvin Toffler, apreciat ca fiind „cel mai mare viitorolog”şi unul dintre întemeietorii futurologiei ca ramurăde ştiinţă; a promovat teoria divergenţei la infinita sistemelor (socialist şi capitalist).

Din 1978, însă, când la conducerea PartiduluiComunist Chinez a ajuns un tânăr mai rebel, DengXiaoping, maniheismul a încetat, iar ideologia a trecutpe planul doi: „Vom include în proiectele noastretot ceea ce produce dezvoltare, fără deosebirede sistemele sociale din care provin respectiveleabordări”. Deviza „Prosperitate pentru toţi, cu parti­ciparea fiecăruia!” a generat nu doar popularitatetânărului lider, ci şi o coeziune socială în care fiecarecetăţean a devenit un vector de compunere pozitivăîn programul de generare a prosperităţii comunitareşi de refacere a prestigiului multimilenar al mentaluluicolectiv al Chinei. În aria acestei devize, a devenitposibilă şi eliminarea şomajului, iar asistenţa socialăactivă, prin care autorităţile investesc în crearea

locurilor de muncă, nu în ajutoare sociale, a promovato nouă pedagogie a muncii: prin muncă onestă poţicâştiga nelimitat, cu condiţia să nu acţionezi împotrivaintereselor naţionale! Milionarii şi miliardarii chinezisunt o realitate, la ora actuală, iar contribuţia (şi)a acestora la lichidarea pungilor de sărăcie esteo dovadă de noua filosofie a dezvoltării care merităa fi studiată sine ira.

Pe aceste coordonate, a început o creştereeconomică de peste patru decenii, fără întrerupere,până în cel mai imediat prezent; sociologic aceastaeste o realitate care merită a fi explorată sociologic,nu politicianist, până la aflarea cauzelor care augenerat­o...

Din preluarea, selectivă, a componentelor cares­au dovedit viabile în socialism şi a componentelorsistemului capitalist care s­au dovedit compatibilecu mentalul colectiv chinezesc, s­a născut un noumodel de dezvoltare care a şi fost denumit „econo­mie socialistă de piaţă”. Acest mix managerial acomplementarizat elemente care păreau mutualexclusive şi care au produs şi produc dezvoltare;este cu totul altceva decât înţelegea Daniel Bell,la jumătatea secolului trecut, prin teoria „conver­genţei sistemelor”. Pe aceste itinerarii procedurale,remarcăm că experimentul social reuşit al chineziloreste, în acelaşi timp, şi o sursă de creativitatemanagerială: partidul a păstrat autoritatea, dara liberalizat proprietatea.

De la socialism s­au reţinut planificarea cagaranţie pentru continuitatea programelor,dreptul, garantat de stat, la muncă, garan­

tarea obţinerii veniturilor numai din munca depusă,dreptul la educaţie, obligaţia de a valorifica tradiţiile,inclusiv ale minorităţilor etc., iar de la capitalism s­areţinut importanţa pieţelor în motivarea producătorilorde a stabili preţurile în funcţie de cerere şi ofertă.

Acest experiment social reuşit, dincolo de perfor­manţele strict economice, a clarificat şi diferenţeledintre dezvoltarea durabilă şi dezvoltarea sustenabilădupă cum urmează:

a) Dezvoltarea durabilă este posibilă (şi) prininfuzia de resurse externe în procesul intern dedezvoltare, chiar dacă participarea resurselorendogene este modică, respectiv, din credite externese poate menţine creşterea economică, dar depen­denţele de factorii exogeni nu pot asigura o siguranţăa continuării procesului pe termen lung;

b) Dezvoltarea sustenabilă presupune generarearesurselor de susţinere a proiectelor de către factoriiendogeni ai creşterii economice, respectiv dinexporturile proprii, fără a angaja împrumuturi carepot greva ritmurile şi proporţiile dezvoltării sistemuluisocial global.

Pentru a fi mai convingători, exemplificăm cu„dictatura de dezvoltare” din perioada guvernăricomuniste de la noi: pe toată perioada, de pestedouă decenii de „dezvoltare multilaterală”, Româniaa avut o creştere durabilă, dar cu aportul majoritaral contractării şi rulării investiţiilor făcute din datoriaexternă a ţării. Când împrumuturile externe auîncetat, proiectele de dezvoltare s­au prăbuşit,deoarece resursele naţionale, din propriile expor­turi, nu au mai putut susţine dezvoltarea!

Faptul că dicţionarele anglofone şi francofoneapreciază cele două concepte ca sinonime nu esteo dovadă care să poată infirma această discriminaresemantică, probată de efectele practice ale mana­gementului chinezesc.

Acest experiment social reuşit a mai infirmat încăo legendă globalistă: aceea a diminuării importanţeinaţiunilor în procesul de globalizare. Astfel, spredeosebire de analiştii înregimentaţi în cohorteleapologiei globalismului, ca sens „ireversibil” almişcării istorice, performanţele inovării mecanismelordezvoltării au demonstrat că naţiunea nu şi­a epuizatresursele de creativitate istorică, iar statul rămânesingurul garant al eticii în afaceri.

La aniversarea a 70 de ani de la debutulrelaţiilor diplomatice dintre China şi România,celebrată în incinta Universităţii de Vest din

Timişoara pe 10 decembrie 2019, un participant aavansat chiar un punct de vedere singular: modelulchinezesc al „economiei socialiste de piaţă” estea treia cale de dezvoltare a Omenirii! Poate căaceastă aserţiune, oarecum euforică, nu va generao dezbatere şi vreo analiză lucidă, mai ales dinpartea celor care de peste 500 de ani au susţinutcapitalismul ca fiind singurul model de dezvoltare„conform cu natura umană”, „capabil să serebranduiască” etc. etc., dar experimentul socialreuşit al Chinei produce un nou tip de dezvoltare,care nu trebuie ignorat; este obligaţia comunităţiicercetătorilor din ştiinţele sociale de a formula unpunct de vedere neideologic, dar lucid şi cu oîncadrare epistemologică fără complexe faţă denumele ilustre ale domeniului, care au derapat

în peisajul propagandei partizane.Ca oameni, putem trăi o dramă, o tragedie, sau

chiar o farsă; istoria nu ne întreabă, ci doar înregis­trează. Să fim de partea Istoriei, pentru a nu rătăci!

A treia cale: economia socialistă de piaţă?

Ştefan BUZĂRNESCU

Confucius ne învaţă:• Un om superior este prietenos, dar nu

inguşitor; un om de rând este linguşitor, dar nu prietenos.

• Nu sunt necăjit că oamenii nu mă cunosc; voi fi necăjit că nu­i cunosc eu pe oameni.

• Un lucrător, dacă vrea să facă treabă bună, trebuie mai întâi să­şi ascută uneltele.

• Un guvern este bun atunci când cei de aproape sunt fericiţi, iar cei de departe sunt atraşi.

• Omul superior doreşte să fie încet în vorbe şi iute în fapte.

• Omul superior este satisfăcut şi liniştit, omul de rând este mereu nemulţumit.

• A fi sărac şi a nu dispera e greu. A fi bogat şi a nu deveni arogant este şi mai greu.

• Fără a cunoaşte puterea cuvintelor este imposibil să cunoşti oamenii.

• Oriunde te îndrepţi, fă­o din toată inima.• Cel care mută un munte începe întotdeauna

prin a îndepărta pietrele mai mici.• Când inima este echilibrată, întreaga viaţă

personală devine echilibrată. Când viaţa personală este echilibrată, viaţa familiei devine echilibrată. Când viaţa familiei este echilibrată, viaţa naţiunii devine echilibrată. Când viaţa naţiunii este echilibrată, viaţa întregii lumi devine echilibrată.

• Dă­i unui om un castron cu orez şi­l vei hrăni o zi. Învaţă­l cum să­şi cultive propriul orez şi îi vei salva viaţa.

• Cercetează trecutul dacă vrei să prezici viitorul.• A învăţa şi a nu gândi este fără folos. A gândi

şi a nu învăţa este periculos.• Purtaţi­vă totdeauna ca şi cum v­ar privi zece

ochi.• Nu trebuie să fii trist că n­ai fost remarcat.

Fii trist dacă n­ai făcut nimic remarcabil.• Înţeleptul aşteaptă totul de la el însuşi, omul

simplu aşteaptă totul de la ceilalţi.• Există trei metode de a dobândi înţelepciunea.

Cea dintâi este reflecţia, care este cea mai înaltă. A doua este imitaţia, care este cea mai uşoară. A treia este experienţa, care este cea mai amară.

• Dacă­ţi place ceea ce faci, nu vei munci nicio singură zi din viaţa ta.

• Omul care pune o întrebare este prost timp de un minut, omul care nu întreabă este prost pe viaţă.

• Un om adevărat are pretenţii faţă de persoana sa, unul mărunt are pretenţii de la cei din jur.

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 5

De mult am devenit refractară la subiectelepolitice sau care au conotaţie politică.A trecut mai bine de un deceniu de când

nu urmăresc la TV nici ştiri (m­am lămurit de mult ceconţin), nici dezbateri, nici ce partide promit luna depe cer şi marea cu sarea, că, oricum, ne mint. Sunt,totuşi, lucruri neprelucrate în studiouri, lucruri caresar în ochi sau în timpane din realitatea imediată, fărăsă urmăreşti cu insistenţă sinucigaşă circul mediatic.

Astfel, de­o vreme, mă agasează până la revoltăfrecvenţa tot mai sporită a expresiei „românii – unpopor de proşti”, cu varianta „popor mioritic” (termencu bună­ştiinţă şi cu o vizibilă rea­intenţie re­seman­tizat negativ de către unii), adică „o turmă de proşti”.

La urma urmei, metaforic vorbind, orice popor esteo „turmă”, cu oi albe, negre, ţigăi, merinos ori ţurcane,sănătoase­tun sau lovite de streche, „turmă”aflată în grija unor „baci”, mai mult sau mai puţinpricepuţi. Dacă bacii sunt dibaci, pe lângă oipasc şi capre, şi măgari, cresc porci pentruIgnat şi dulăi (mioritici) pentru bună pază.

Noi, românii, nu suntem mai altfel decât alţii,nici în bine, nici în rău. Poate că „în bine” vomfi având bile albe în plus, ca orice popor paşnic,lipsit de porniri prădalnice şi de trufie năroadă.Incontestabil, însă, bacii sunt aceia cărora lerevin datoria şi răspunderea să aibă grijă deoi, că turma... „cum o creşti, aşa o ai”. Sau,în registru vegetal, dacă poporul este ca un lande grâu, de porumb, de orz, de lucernă, atunci –„cum îl cultivi, aşa îl ai”.

Dacă bacii noştri se tot vaită în gura marecă „turma e proastă” şi transmit masiv, pe toatecanalele, acest mesaj (în fapt, o justificare per­fidă pentru eşecurile lor!), turma va începe săchiar creadă că e proastă şi – să nu fie nimănuide mirare! – o să se comporte ca atare! A cui evina?! Sau altfel: cineva, nu reţin cine, spuneacă un popor este ca un copil. Subscriu. Psiholo­gia modernă recomandă ferm ca adulţii/maturiisă nu transmită copiilor mesaje negative, pentrucă îi traumatizează, iar efectele vor fi negativepe termen lung. Noi am avut de prea multe oriocazia să­i auzim pe maturii (?) noştri condu­cători vorbind pe nas despre „turma proastă”(alcătuită, zic ei, din „huligani”, „golani”, „idioţi”,„viermi”, „ţaţe”, „mitocani”, „ţoape”, „momârlani”,„pămpălăi”, „fatalişti”) ca să nu ne mai mire efecteleasupra „copilului” pe care ei, teoretic, îl cresc,practic îl dispreţuiesc şi­l neglijează.

Lozinca „românii – un popor de proşti” a fostpreluată din zbor şi e folosită de o masă emfatică,mai ales în ţară, dar, într­o măsură mai mică, şiprintre românii emigraţi. Sunt deja prea mulţi ceicare şi­au însuşit­o şi o agită ca pe un stindard, fărăsă o treacă prin filtrul gândirii personale (presupu­nând că dispun de aşa ceva). Deşi sunt români, seexceptează pe ei înşişi de la regula pe care o flutură.Adică, vezi Doamne, ei sunt cei deştepţi, observatoridin afară (din afara propriului neam, ca nişte ochidislocaţi din orbite?). Dacă­i numărăm pe „deştepţii”care susţin că suntem „proşti”, posibil să dăm pesteo majoritate... Şi­atunci: suntem proşti sau suntemdeştepţi? Sau, pur şi simplu, am avut prea mult timpparte de prea mulţi ciobani care au inoculat turmeiconvingerea că e „proastă”? Deşi nu era proastă,şi­au propus (şi au lucrat pe brânci la asta) s­oprostească. Se pare că, parţial, au şi reuşit.

Străinii care vin pe­aici şi au de­a face cu„turma” noastră se crucesc să audă cu câtdispreţ am ajuns să vorbim noi despre noi

înşine şi, văzând că suntem oameni ca toţi oamenii,nu un depozit de rebuturi, ei nu pricep, în ruptulcapului, de ce ne autoponegrim. N­au cum să pri­ceapă, neştiind că, în ultimele decenii, aşa am fost„educaţi” de către cei care ne conduc: să credemcă suntem proşti, înapoiaţi, hoţi, leneşi, necivilizaţi,vicioşi, inculţi, laşi, incorigibili. Am fost intensiv„educaţi” aşa, pe toate căile. Prin potopul de ştiriagresive, preferenţial­negative, difuzate la ore demaximă audienţă. Prin lungi seriale de comedieautohtonă deşănţată în care apărem exclusiv capersonaje accentuat negative, deposedate de oriceurmă de omenie. Prin etichetările radicale emanatede politicieni. (Paranteză: cu politicienii e bucluc –nu te poţi edifica niciodată cine sunt „proştii” şi cine

„deştepţii” din perspectiva lor. Etichetările făcute deei depind de cine pe cine votează, or, cum ei suntcameleonici şi alienant de interschimbabili partinic...se iscă o grozavă harababură. Dacă, scârbit/năucitde­atâtea combinări de n luate câte k pritocite înculise, nu­i votezi deloc, dumnealor te consideră,la unison, român „prost şi fatalist”.) Prin eseurile şipamfletele unor români dăştepţi cărora li s­a acrito­borşit să fie români, ei – pasămite – fiind paraşutaţi(cu năvodul găurit?) din alte sfere­stratosfere de lafoarte înalte în sus..., de unde nu li se văd nojiţeleopincilor şi­ai putea jura că s­au născut gata­încălţaţicu pantofi de fiţe Pierre Cardin. Prin salutul radiofonic(repetitiv, ca să turtească la sigur circumvoluţiunileascultătorilor) al unui jurnalist (fie iertat!): „Salutare,...am venit să vă spun că sunteţi proşti”.

Un rol în panoramarea maliţioasăa „prostiei” românului îl au şi inter­viurile stradale, cu întrebări intenţio­nat banale, întrebări la care cusiguranţă un procent covârşitor dintreromâni ar răspunde, fără ezitare,corect. Tertipul este că posturileselectează şi fac publice strictrăspunsurile celor care se bâlbâie,bat câmpii, răspund greşit, incoerentsau nu ştiu să răspundă. Impresiaeronată care amprentează mentalulcolectiv este că, de vreme ce nimeni(vai nouă, chiar nimeni?) nu ştie sărăspundă corect, prostia domină!Câţi spectatori conştientizează cărepondenţii au fost anume aleşidin procentul mic, nereprezentativ,al celor neşcoliţi sau mai sărăcuţicu mintea şi, deci, teoria prostieidominante este non­validă? Un alttertip – şiragurile de „perle” de labacalaureat, postate din belşug şicu şanse mari de diseminare pe net,pe reţele de socializare. Din păcate,prea puţini, numai cei care lucreazăîn domeniu, îşi pot da seama cădestule sunt contrafăcute. Niciperlele autentice nu sunt neapărat

rodul prostiei, unele pot apărea din grabă, dinneatenţie, din cauza emoţiilor... În majoritate,neputând depista falsurile, receptorii le înghit petoate, la grămadă, considerându­le multe şi realedovezi ale prostiei tinerei generaţii. Într­un astfelde şirag, postat cu pretenţia că ar fi proaspăt, amdescoperit perle copiate/furate (de anonimul care l­aticluit) dintr­o cărticică a lui Nicolae Saftu, Râsete fărăcatalog, publicată prin... 1977!, când tânăra generaţie,acum „înfierată cu mânie”, era încă foarte departe dea veni pe lume. O fi mizat, X­ul respectiv, că nimeninu­l va prinde cu mâţa­n sac. La ce şi cui foloseştefalsul ăsta (care, din nefericire, nu e singular)?!Întreb şi eu, ca moş Ion Roată.

Şi dacă, într­adevăr, vedem acum studenţimai slab pregătiţi decât altădată liceenii, şiliceeni mai slab pregătiţi decât altădată elevii

de gimnaziu, nu înseamnă că tinerii noştri sunt mai„proşti” şi, în niciun caz nu e vina lor. Situaţia, fărăîndoială – gravă, se datorează sabotorilor sistemuluide învăţământ, care, pe lângă alte multe deciziinefericite pe care le­au luat, au relativizat selecţia,înlocuind admiterile serioase şi concurenţa acerbă cu„dosariade” irelevante. Metaforic vorbind din nou, esteca şi cum un cioban crescător de oi bune de lapte,dar cu lână de slabă calitate, ar aştepta să scoatăprofit aruncând laptele şi vânzând lâna, iar dacă afa­cerea lui scapătă, se lamentează şi dă vina pe turmă.

În schimb, veştile bune sunt cenzurate. Abia­abiarăzbat spre public numele tinerilor participanţi laolimpiade internaţionale (de matematică, informatică,filosofie etc.), reveniţi în ţară cu medalii de aur, deargint, de bronz. Nici despre câştigătorii olimpiadelornaţionale nu se vorbeşte. Şi nici numele adulţilor carese impun la diverse concursuri de artă, de cercetareştiinţifică nu sunt popularizate, deşi există personalităţicare ne reprezintă cu brio. Întreb iar, ca moş IonRoată: la ce şi cui foloseşte aşezarea lor sub obroculanonimatului? Deloc puţini, sunt ei trecuţi sub tăceretocmai pentru că ar dinamita cu succes teoria prostieigeneralizate? Pentru că ar dovedi că, în pofida

sabotării învăţământului, „mainasc şi­n România oameni”(cum ar zice cronicarul)?

La strânsă concurenţăcu „românii suntproşti” a fost pusă în

circulaţie (şi exportată) altăgăselniţă „educativă” verycool: „mi­e ruşine că sunt român”. Altfel spus, „atenţie,eu, ăsta, care mă ruşinez a fi român, am nasul maicârn decât Spătarul Milescu, sunt mai Nae decâtVasilică, mai Agamiţă decât Dandanache, maiCoriolan decât Drăgănescu şi mai cartof decâtbarabula!” Dacă­l iei pe insul cool la bani mărunţişi­l întrebi, concret, ce motive/argumente personaleare să se ruşineze, vezi imediat că habar n­are sărăspundă cu propriile vorbe, că repetă ca papagalulce i s­a lipit de timpane şi de meninge de la alţii, maifiroscoşi. Convenabil, nu?, pentru tendinţele (sau săle zic „directivele”?) de diluare/anulare a sentimen­tului de apartenenţă la un neam. Nouă, celor cărunţi,care am mai avut parte de aşa ceva, schema îndoc­trinării ne este destul de cunoscută. Politica comunistă,prin zeloşii ei, îi dădea zor cu „mândru mi­s că suntromân”, cu „mândri tătuci” salvatori ori cu „fii aipoporului”, cârmaci meşteri pe o „mândră corabie”.La polul (aparent) opus, politica co­rectă (?) o ţinelanga prin brusturi cu „ruşinea” de a fi român, aşadar,„prost”. Groaznică ruşine, pe care zice­se că n­o poţispăla decât lepădând veşmintele naţiei şi credinţa,ca să te scalzi gol­puşcă în gârla tulbure a europe­nizării, globalizării, universalizării, transgalactizăriişi să ieşi pe tăpşan ca om nou (chestia cu „omulnou” au plagiat­o de la comunişti). Pe urmă, dacăeşti cuminte, poate primeşti pro­vest(a) de salvare,colacul, covrigul de pe coada câinelui... ceva, acolo,un „(h)ai noroc!” că te­ai scăldat.

Politică comunistă, politică corectă, cum o dai,tot la cacofonie ajungi, că doar nu vorbea în dodii unmare învăţat român despre politica curvă (a istoriei).În limba română, chiar apelând la exonime („politicacurtezană a istoriei”), politica tot cacofonică rămâne.O fi ştiind ea, limba noastră, care­i tâlcul aici, şiprobabil de­aia se ocupă unii de stâlcirea ei.

Între „mândria” (exagerată a) unora şi „ruşinea”(exagerată a) altora, n­o fi loc şi pentru puţină norma­litate? Între „lumina” care ne intra orbitor în ochi de larăsărit şi „lumina” care (strămutându­şi sediul... hidro­central) ne intră orbitor în ochi de la apus, bine­ar fisă ne ridicăm privirea şi rugile spre lumina lină dinlumină care vine de la... Cel de Sus. Singura luminăvrednică de încredere şi de slavă. Avem nevoie de oinfuzie de dragoste pentru neam şi ţară, de o dragos­te netrâmbiţată apocaliptic, dar adevărată şi înfăptui­toare. Avem nevoie de cugete curate, echilibrate,deparazitate şi de „mândria” sforăitoare de odinioară,şi de „ruşinea” prefabricată, lipsită de temei, de acum.

Privitor la răspunderea care aparţine,fără discuţie, conducătorilor, circula pe net,în urmă cu nişte ani, o anecdotă care, în

esenţă, spunea cam aşa: Dumnezeu, asistat de Sf.Petru, a purces la împărţit Pământul. Unor neamurile­a dat mult deşert, altora tundră, altora stepe...Românilor le­a dat – în proporţii ideale – şi dealuri,şi munţi, şi câmpii, şi păduri, şi fluviu, şi deltă, şimare, şi bogăţii ascunse sub pământ. Mirat, Sf. Petruîi atrage atenţia că pe români i­a cam favorizat şi nue drept faţă de ceilalţi. Dumnezeu cade pe gânduri,cum să dreagă situaţia, apoi îi răspunde: „Stai să vezice conducători le dau!” A circulat un timp mesajuloriginal, până când cineva din tagma suspuşilor (oria supuşilor slugarnici) s­a „urzicat” şi a schimbatenunţul final: „Stai să vezi ce popor le dau!”, lansândpe cybervaluri varianta menită să le aducă lor apăla moară. Atât faptul că schimbarea e defectă dinpunctul de vedere al logicii, cât şi intenţia de a aliniamesajul realist iniţial la direcţia en vogue, a inculpăriipoporului, ţin de evidenţă.

Acum, după ce conducătorii promişi în anecdotăau prăduit, întrupaţi în realitate, darurile divine carefăceau nedreaptă împărţeala Pământului şi au risipitturma, oare putem nădăjdui ca Sf. Petru să intervină,cu acelaşi simţ al dreptăţii, să­i atragă Domnuluiatenţia că ar fi timpul să ne facă parte de nişte păstoriînţelepţi, capabili să păstreze puţinul care a rămas?

Baci dibaci şi nedibaciMihaela MALEA STROE

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 20206

(In)TelectualiGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Eram o adolescentăcu coşuri pe fruntecând am prins din

zbor un argument aruncat cunăduf de un unchi de­al meu,căruia comuniştii, din motivepolitice, îi blocaseră caleaspre studiile superioare.Replica lui se adresa tatălui

meu, profesor pasionat, militant anticomunist, dinconvingere: „Ia mai lasă­mă, că, de când e lumea,voi, intelectualii aţi fost mereu nemulţumiţi!”

De­atunci, fraza asta nu mi­a mai dat pace.Continui să rumeg la ea şi astăzi. O fac nu din cauzăcă n­aş fi de acord cu enunţul, ci pentru că are unsâmbure generalizant, forţat. Şi pentru că voceaunchiului meu sunase spart, de parcă ar fi vrutsă spună cu totul altceva.

Ei bine, da, recunosc că iniţial m­am simţitatacată, ca intelectual în devenire ce eram, dar, întretimp, supărarea mi­a trecut. Ştiu acum că atât tata,cât şi unchiul erau, de fapt, de aceeaşi părere.Perorau amândoi critici la adresa regimului. Cutoate acestea, nu cădeau de acord, nu din cauzasubiectului certei lor, ci pentru că­l abordau diferit:unchiul se simţea discriminat, văduvit de şanseleprofesionale, în timp ce tata era profund dezamăgitde demagogii care abuzaseră de naivitatea şi deîncrederea lui din tinereţe, pe când sperase într­olume mai bună.

Genul acesta de conversaţii, în care fiecare ospune pe­a lui şi nu­l ascultă pe celălalt, mi­a ieşitadesea în cale de­a lungul anilor. De câte ori nuni se­ntâmplă să fim întrerupţi, înainte chiar de atermina ce avem de spus, tăindu­ni­se vorba cu un„da, dar...” sau cu un „e­aşa şi nu prea”, urmat de oremarcă lipsită de noimă, fără legătură cu subiectul?!Şi tot noi suntem chemaţi mai apoi să căutăm

intervenţiei un sens sau o scuză, să detectămo logică, acolo unde n­a existat nicicând vreuna.

De ce? Pentru că oamenii aceia ne contrazic doardin dorinţa de a nu fi trecuţi cu vederea, sau, cum eracazul unchiului meu, pentru că au ceva cu emiţătorulideii, nu cu ipoteza enunţată. Cu alte cuvinte, unchiuldorea cu tot dinadinsul să pară ...telectual.

Categoria aceasta a dezaprobatorilordin reflex creşte pe zi ce trece, sporindtensiunea latentă din angrenajul nostru

interuman. Mai ales în spaţiul virtual se precipităemiţătorii de critici la adresa oricărui lucru, mareparte dintre ei îndemnându­ne să ne alăturămnecondiţionat masei protestatare, să nu trecemcumva drept inculţi. Dacă ar fi după ei, toată ziuaam petrece­o demonstrând şi semnând pentruo lume mai bună, contrând în stânga şi­n dreapta,pe post de cârcotaşi atoateştiutori şi atoatetaxatori.

În condiţiile acestea, dacă ne lăsăm duşi de val,ca mulţi alţii, nu cumva se inversează efectul? Dusla absurd, dacă numărul criticanţilor creşte exponen­ţial, atunci noi, aprobând dezaprobatorii deveniţimajoritari, nu facem decât să devenim noi înşinenişte conformişti – sau nu?!

Ne conformăm cu nonconformii! Din influenceridevenim confluenceri, căci între timp, au devenit eiregula. Sună pervers, dar un nonconformist aliniatmişcării doar de dragul de a nu sta pe loc, este maipericulos decât un conformist simplu, pentru că eleste deja dublu „convertit”. Vrem noi să fim aşa?

Ca să nu devin prea confuză, revin la exemplulpractic al discuţiei dintre tata şi unchiul meu şi încerco interpretare personală. Aşadar, unchiul era niţelsupărat pe lume, mai precis, pe intelectuali, maiexact, pe tata. Făcea asta din motive pur personale.Cu alte cuvinte, din cauza unei idei preconcepute. Săzicem că era născut cu un ADN egoist. Nu­l interesaadevărul; el vâna satisfacţia de a i se da dreptate.

Dacă tata i­ar fi dat dreptate, admiţând că intelec­tualii sunt mereu nemulţumiţi, ar fi însemnat că elînsuşi se declară satisfăcut de enunţ, deci implicits­ar fi recunoscut drept non­intelectual. Dacă nui­ar fi dat dreptate, s­ar fi conformat cu regula, adicăs­ar fi încadrat perfect în categoria „intelectualuluinemulţumit”, dându­i din nou, indirect, dreptateunchiului. Capcană perfectă!

Cum a ieşit din ea? Sincer, nu mai ştiu. În unelesituaţii e bine pur şi simplu să nu insişti. În fond,conversaţiile nu sunt competiţii sportive. Probabil o fischimbat subiectul, cum avea obiceiul, zicând vreunbanc spumos sau subliniind apartenenţa tuturor lafamilie, indiferent de părerea lor. Replica lui preferată,în astfel de ocazii, era: „asistăm la o nepotrivire decaracter”. Ştiu însă că amândoi au trăit până laadânci bătrâneţe tachinându­se reciproc, fără săse certe vreodată pe faţă, ascultându­şi civilizatargumentele, dar făcând până la urmă fiecare totcum a vrut el.

Îmi propun să analizez şi eu de aici înainte maiatent argumentele oamenilor şi să le trec prinfiltrul logicii mele proprii, chiar dacă va trebui să

mă concentrez ceva mai mult, riscând poate să ajungla o concluzie diferită de cea agreată de marelepublic. Însă nu mă voi simţi obligată să contrazic,chiar dacă nu sunt de acord.

În fond, ar fi prea simplu dacă ştampila de„intelectual veritabil” s­ar aplica pe baza disponibilităţiila încăierare. Discernământul presupune nu doarspirit critic, ci şi dorinţă de consens. Vechiul cuvântacadémie se defineşte în fond drept tărâm al adunăriiîn vederea îmbogăţirii spirituale prin consens. Prinurmare, nu ţine nici de cheful nostru de ceartă, nicide setea noastră de armonie, ci de maniera în careabordăm lucrurile, dacă ne încadrăm la academicienisau dacă rămânem nişte simpli acade... mici.

Fie­mi îngăduită povestirea unei situaţii­parabolă pe care o cunoscîndeaproape, ca martor direct al întâmplărilor. În urmă cu vreo opt ani, laliceul unde am lucrat, au fost aprobate clase de F.R. (frecvenţă redusă).

Să considerăm, de dragul parabolei, că elevii sunt „turma”, iar diriginta/dirigintele– „baciul”. F.R. înseamnă clase neperformante, eterogene, formate din adulţi carenu şi­au încheiat studiile medii, n­au fost de mult la şcoală, au probleme şi griji,familii, serviciu, au vârste şi etnii diferite şi, ca adulţi, au o personalitate gata­formată, greu de (re)modelat la o adică. Pe scurt – o „turmă” greu de păstorit.O colegă a fost numită „băciţă” la o astfel de clasă pe care a condus­o trei ani,timp în care n­a pierdut din turmă decât câţiva elevi care fie au plecat din ţară,fie au avut probleme de sănătate. Ştiu detalii pentru că îmi vorbea, în pauze saudupă ore, despre elevii pe care îi îndrăgise încă din prima lor zi de şcoală, cândse adunaseră în clasă... liceeni întârziaţi, nesiguri şi parcă temători să revină înbănci. Ca să le spulbere îndoielile, îi întâmpinase cu: „Aici, la şcoală, eu vă suntmamă. Dacă aveţi necazuri, vă rog să­mi spuneţi întâi mie!” Mai târziu avea să­mispună cu mâhnire: „Ştii, lumea îi consideră pe cei de la F.R. cam prostovani. Nu­idrept, dar, şi de­ar fi, sunt prostovanii mei, mi­s dragi, şi o să am grijă de ei câtpot de bine!” Le­a ascultat păsurile, i­a respectat, i­a încurajat, i­a ajutat cu sfaturişi cu vorbe bune. Când a fost cazul, i­a mustrat. I­a stimulat să înveţe, stabilindierarhii simbolice (nu aveau medii de premianţi, dar îi felicita pe cei aflaţi peprimele locuri, iar ei se bucurau că strădaniile lor dau roade şi „diriga” le vede).S­a ţinut scai de ei să nu abandoneze, să înţeleagă importanţa studiilor, i­a sfătuitsă fie buni colegi, să fie uniţi şi de ajutor unii­altora. Iniţiase o mică tradiţie ca,la sfârşitul fiecărui semestru (redus, în cazul lor, la cinci săptămâni), să iasă laun suc, o bere, o cafea, să discute, să se cunoască mai bine. Când programulde lucru i­a permis, i­a şi însoţit. „E un prilej să le spun celor mai stângaci, maineşlefuiţi, despre normele de politeţe la intrarea într­un local, să nu vorbeascătare în public, să nu uite de vă rog şi de mulţumesc”, zicea. I­a întâmpinat şipăstorit cu drag, ei au simţit asta şi cei mai mulţi i­au răspuns pe măsură.

Aşa se face că, după trei ani, au încheiat cu bine clasa a XI­a 33 deelevi, toţi promovaţi încă din iunie, cu medii măricele. Bilanţ foarte bunpentru „marginalul” F.R. I­a lăudat şi i­a încurajat să aspire la mai mult

decât la o adeverinţă de absolvire a liceului. Era bucuroasă şi optimistă: „Dacăvor continua să înveţe tot aşa, cel puţin jumătate dintre ei au şanse să iabacalaureatul”, mi­a spus. La consiliul profesoral de încheiere a fost felicitatăpentru rezultatele frumoase obţinute cu clasa. „Mulţumesc, dar n­am făcut nimicextraordinar, senzaţional... Mi­am iubit şi mi­am respectat clasa, am susţinut­o...Atât. E normal, e firesc...”, a răspuns.

În toamna aceluiaşi an şi­a încheiat „mandatul” de dascăl. S­a pensionat.Clasa (deja închegată şi pusă pe brazdă) a fost preluată de altă colegă, pentruurmătorii doi ani, cât mai aveau până să termine liceul. Am aflat, după o vreme,de la ei, că noua „băciţă” i­a tratat de la început cu dispreţ, le­a vorbit de sus,i­a făcut să se simtă neînsemnaţi şi ridicoli. Fără să încerce să­i cunoască, i­aconsiderat din capul locului proşti, necivilizaţi, chiulangii, smiorcăiţi­şmecheri carese plâng prea mult de probleme personale... Nu s­a implicat, nu i­a ascultat, nu i­aîndrumat, a interesat­o indemnizaţia de diriginte (ce­i drept, mică, nestimulativă

pe­atunci), nu binele turmei de care răspundea. Le­a subminat încrederea pecare predecesoarea ei le­o insuflase. Dezamăgiţi, au semnalat situaţia la direc­ţiune, dar nimeni nu i­a băgat în seamă, probabil pe motiv că „sunt adulţi, să sedescurce!” Da, erau, după buletin, adulţi, dar cu statut de turmă fără păstor. Amauzit­o pe una dintre eleve spunându­i secretarei liceului: „De când s­a pensionatdoamna dirigintă, parcă suntem orfani”. Tensiunea între ei şi a doua dirigintă s­aînteţit. I­au răspuns, tot mai apăsat, cu moneda resentimentară a dispreţului şi atonului arogant cu care ea însăşi îi tratase. Am încercat să­i vorbesc. Mi­a replicatsec, victimizându­se: „Las­o baltă, că ăştia nu merită nimic! Sunt grei de cap,leneşi, obraznici, nu ştiu decât să se plângă şi să pretindă. Bine că terminăşi pleacă la vară din şcoală, că mi­au mâncat zilele şi nervii!”

Aşa se face că, în numai doi ani, sub noua conducere, s­a ales praful de„turmă”. Neglijaţi, 15 elevi au abandonat, rând pe rând, cursurile, iar dintre cei 18care au rămas, la finalul clasei a XIII­a au fost numai 9 promovaţi în iunie, ceilalţi9 – corigenţi! La sesiunea din vară a bacalaureatului, abia 2 dintre cei promovaţiau îndrăznit să se prezinte.

Nu se poate spune că a doua dirigintă n­a făcut nimic. A făcut obligatoriilestatistici, rapoarte, referate, procese­verbale, a calculat medii generale, a număratabsenţe motivate şi nemotivate, a pus note la purtare, a completat, încheiat şipredat la arhiva şcolii cataloagele clasei... Birocratic, s­a achitat de sarcini. Dehârtii s­a ocupat, de sufletele „prostovanilor” din turmă – nu! A rânduit hârtiile,a lăsat de izbelişte oamenii. A făcut ce trebuia, dar nu şi ce se cuvenea.

Două „băciţe” au avut în grijă una şi aceeaşi „turmă”, unul şi acelaşi „materialuman”, cu aceleaşi defecte şi calităţi. Prima a adunat turma, a pus­o pe picioare,a doua a derutat­o, a şubrezit­o şi a risipit­o. Simplă chestiune de atitudine faţăde turmă a fiecăreia dintre ele. Atitudine diferită, rezultate diferite...

La fel se petrec lucrurile şi în păstorirea „turmei” neamului!

Concluzia este că, indiferent cum ar fi „materia primă”/norodul – poatefi şi de calitatea a doua sau a treia – decisiv este ca diriguitorii să facăce se cuvine, nu să­şi bată joc de turmă, cu gândul numai la indem­

nizaţii grase şi la propriile interese. Lor le revin, în mod expres, datoria şirăspunderea de a scoate la iveală ce e mai bun, mai valoros din cei pe care îiconduc, respectându­i, îndrumându­i, preţuindu­i şi răsplătindu­i cum se cuvine.

Cârcotaşii vor spune, probabil, că „parabola” asta nu se potriveşte, pentrucă elevii nu­şi votează/aleg diriguitorul, el fiind numit prin decizie directorială.

Nu contează! Ales sau numit, baciul care ajunge în fruntea oilor are o unicădatorie supremă: grija faţă de turmă. O datorie pentru care nu există derogări şipentru abaterea de la care nu există scuze. Când lucrurile merg rău, turma nue nici de vină şi nici de condamnat, vinovaţi sunt aceia care, în loc să mâne oilela păşune, le hăituiesc spre prăpastie. Iar când în viaţa turmei apare o lungăsuccesiune de (nedi)baci, care în loc să o iubească, să o adune, să o îngrijeascăşi să o sporească (adică să fie mioritici în sensul corect al termenului, nu în celrăstălmăcit de răuvoitori), o dispreţuiesc, o prostesc, o învrăjbesc, o risipesc...la ce poţi să te aştepţi? Nu, românii nu sunt proşti, sunt doar de mult prea multăvreme prost conduşi!

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 7

Parcurgem o perioadă în care marcareacentenarului unor evenimente istorice curezonanţă europeană şi naţională, legate

nemijlocit de prima conflagraţie mondială a secoluluial XX­lea, readuce în atenţie momente importantecare au schimbat geopolitica europeană, concretizatăprin dispariţia Imperiilor Ţarist, Otoman şi Austro­Ungar, apariţia unor noi state pe harta continentuluişi realizarea unităţii naţionale de către altele. Fiecaredintre statele angajate direct sau indirect în eveni­mentele politice şi militare din perioada PrimuluiRăzboi Mondial au o anumită percepţie asupracauzelor care au generat conflagraţia şi, mai ales,în privinţa consecinţelor pe termen scurt, mediu şilung. De aici şi momentele alese pentru comemorare,relevante pentru unii, nesemnificativepentru alţii, care generează abordări încare subiectivitatea îşi găseşte un locuneori firesc, alteori, destul de des, cuexagerări până la ridicol, care pot ducela dispute, diferende şi chiar conflictecare depăşesc firescul şi normalitatea.

Unele dintre state, aflate în posturaînvinşilor şi a „nedreptăţiţilor”, marcheazădoar evenimentele dureroase pentru ei,acuzând învingătorii de eşecurile lor,evidenţiind efectele, trecând cu uşurinţăpeste prezentarea şi analiza cauzelorcare le­au generat.

Însăşi denumirea atribuită primeiconflagraţii mondiale a secolului al XX­leaare variante. Cea consacrată este PrimulRăzboi Mondial. Marele Război estedenumirea dată de către francezi, însuşităşi utilizată de istorici din diferite state,inclusiv din România, în timpuri maiîndepărtate şi chiar în ultimii ani, care,cronologic, au în vedere perioada 15/28iulie 1914–28 octombrie/11 noiembrie 1918. Pentruistoriografia românească, cu excepţia perioadei 1947­1989, denumirea consacrată conflagraţiei în careţara a fost angajată este de Războiul de Întregire,deşi este folosită, cred, greşit, şi cea de Războiulde Reîntregire.

Problema care rămâne în discuţie, necesar a filămurită pe deplin, este cea a cronologiei evenimen­tului. Sigur, asupra datei intrării României în confla­graţie lucrurile sunt clare – 14/27 august 1916, ora21.00 la Bucureşti, moment în care la Viena ambasa­dorul României înmâna declaraţia de război ministru­lui de Externe austro­ungar, iar la Bucureşti, şefulMarelui Stat Major a ordonat grupurilor de acoperire,constituite şi concentrate din timp la frontiera dinCarpaţi, să treacă la ofensivă în Transilvania.

Încheierea Războiului de Întregire este datată,cu excepţia perioadei 1947­1989, în cele maimulte lucrări, 4 august 1919, ziua ocupării

Budapestei de care trupele române. Asupra dateiîncheierii Războiului de Întregire trebuie aduseclarificări, având în vedere realitatea istorică. În primulrând, ocuparea Budapestei nu a însemnat sfârşituloperaţiilor armatei române în Ungaria, acesteacontinuând până în ziua de 18 august 1919, cândtrupe române, cehoslovace, sârbe şi franceze au luatsub control întregul teritoriu al proclamatei RepubliciUngare a Sovietelor/Sfaturilor. La nord de frontieraţării, până la 24 august 1919, trupe române, subcomanda generalului Iacob Zadic, s­au aflat înPocuţia, teritoriu pe care l­au evacuat conform uneiconvenţii militare româno­polone. Trupe române s­auaflat pe teritoriul Ungariei până la sfârşitul lunii martie1920, când, conform deciziei politice a guvernuluicondus de Alexandru Averescu, regele Ferdinand Ia semnat Decretul de demobilizare a armatei, inclusiva Marelui Cartier General, structura de conduceremilitară în timp de război. La Nistru, de la fostagraniţă austro­ungară până la Marea Neagră, impor­tante forţe române din trupele de uscat, grăniceri şimarina militară, aflate în stare de război, au continuatlupta pentru apărarea frontierei de nord şi est a ţăriipână în mai 1921.

Datele referitoare la desfăşurarea evenimentelordin perioada Conferinţei de Pace de la Paris, deciziileadoptate pe durata acesteia, impuse statelor cu„interese limitate”, trecerea celei mai mari părţi

a armatei române la starea de pace prin demobi­lizare, inclusiv a Marelui Cartier General, mădetermină să afirm că data de 31 martie 1920 estecea a încheierii Războiului de Întregire a României,cu cele două mari etape: realizarea Marii Unirii: 14/27august 1916–11/24 decembrie 1918; apărarea MariiUniri: 12/25 decembrie 1918–31 martie 1919.

Din momentul angajării ţării în război, timp depatru ani, din august 1916 până în martie 1920, cu operioadă de întrerupere din iunie până la sfârşitul luniioctombrie 1918, armata română a fost angajată cuforţele şi mijloacele la dispoziţie, în operaţii şi luptede amploare, în spaţiul etnic românesc, în Ungariaşi Pocuţia, pentru realizarea scopului politic al războ­iului, iar începând din decembrie 1918 pentru apăra­

rea Marii Uniri care sedecisese la Chişinău,Cernăuţi şi Alba Iulia, cusprijinul autorităţilor politiceşi militare române aflate laIaşi, oraşul numit şi „Capita­la de război a României”.

Au fost patru ani deluptă şi jertfă din parteacelor implicaţi direct sauindirect în operaţii, lupteşi logistica războiului,cât şi a populaţiei ţării,afectată fizic, materialşi psihic de consecinţeleconflagraţiei desfăşuratepe teritoriul naţional.

În cei patru ani aiRăzboiului de Întregireau fost victorii trecătoare,înfrângeri şi momentegrele, situaţii limită şidisperarea din decembrie

1916, lupte şi jertfe peste estimările iniţiale, au ieşit înevidenţă aspectele pozitive şi negative ale războiuluiîn cadrul unei alianţe cu mari puteri, factorii de risctemporari, dar şi avantajele care decurg dintr­oasemenea situaţie, atunci când efortul s­a concentratpe obiective precise şi de interes general. Au fostpatru ani în care românii din teritoriile aflate subdominaţie străină, încă de la începutul războiului(cazul celor din Transilvania şi Bucovina), ori înfaza finală a acestuia (românii din Basarabia), s­auimplicat sub diferite forme în sprijinul armatei române,s­au constituit în structuri militare proprii şi au parti­cipat la apărarea Marii Uniri decise la Chişinău,Cernăuţi şi Alba Iulia.

Din momentul intrării ţării în război şi pânăla încheierea confruntărilor, de intensitatediferită, scopul acţiunii noastre militare

a fost clar formulat şi prezentat celor care au fostimplicaţi direct sau indirect în realizarea unui obiectivde ţară – unitatea tuturor românilor într­un singur stat.

După ce la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3august 1914 s­a decis „luarea tuturor măsurilor pentruapărarea fruntariilor”, în septembrie 1914 a fostsemnat Acordul Sazonov­Diamandy, prin care „Rusiase angajează să se opună la orice atingere a statu­quoului teritorial al României în fruntariile actuale. Ease obliga deopotrivă să recunoască României dreptulsă­şi anexeze părţile din Monarhia Austro­Ungarălocuite de români.” În privinţa Bucovinei, s­a prevăzutcă principiul majorităţii populaţiei va sta la bazadelimitării teritoriului anexat. Partea română se obligasă păstreze o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia,astfel că, din poziţia de stat neutru, guvernul condusde către Ion I.C. Brătianu a avut posibilitatea sădesfăşoare o diversitate de acţiuni politice şi diplo­matice în scopul intrării în război alături de stateleAntantei.

După aproape doi ani de negocieri cu repre­zentanţii politici şi militari ai statelor Antantei,desfăşurate la Bucureşti, Londra, Paris, Petrogradşi Roma, la 4/17 august 1916 au fost semnate oconvenţie politică şi una militară, prin care eraustabilite angajamentele şi responsabilităţile părţilor înlegătură cu angajarea României în războiul mondial.Intrarea în conflagraţie s­a realizat în contextul încare angajamentele politice puteau fi îndeplinite, darexistau mari îngrijorări în privinţa respectării clauzelor

militare convenite, încondiţiile în care la Bucureştise conştientiza că armataromână era dependentă deprimirea materialului militardin statele aliate pentruducerea unui război dedurată.

Însuşi prim­ministrulRomâniei, victorios în acţiunea sa politică internăşi internaţională, evidenţia riscurile în care angajaseţara în război: „În viaţa naţiunilor sunt afirmări dedrepturi care se socotesc mai mult decât izbânzitrecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertaremorală, care compromit viitorul lor pentru veacuride­a rândul. Într­o atare situaţie este azi românismul,de aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, faptul că patrudintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscuttemeinicia revendicărilor noastre naţionale şi auconsfinţit printr­un act solemn hotarele etnice aleromânilor de peste Carpaţi, cauza românismului vaface un pas înainte, mai mare şi mai înaintat decâtoricând.”

În ziua de 14/27 august 1916, la ora 13.30,când s­a încheiat şedinţa Consiliului deCoroană, în cadrul căreia regele Ferdinand I

a anunţat decizia de angajare a ţării în război,oamenii politici şi militarii au intrat în febra măreţuluieveniment, au declanşat procesul firesc al intrării înacţiune: pregătirea şi transmiterea ordinelor cătrecomandamentele militare, în aceeaşi seară guvernuluide la Viena i se înmâna declaraţia de război, trupeleromâne constituite în cele 18 grupuri de acoperire înlungul trecătorilor din Carpaţii Orientali şi Meridionaliau trecut frontiera în Transilvania, iar presa deseară din Bucureşti înştiinţa locuitorii despre deciziaadoptată la Cotroceni, anunţa mobilizarea generalăşi mesajul regelui către poporul român şi armată.

Poporul român era chemat la luptă prin Proclama­ţia pe care suveranul a lansat­o în ziua de 15/28august, cu o argumentare istorică patetică: „Dupăvremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încer­cări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze StatulRomân prin unirea Principatelor, prin războiul indepen­denţei, prin munca lor neobosită pentru renaştereanaţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim operalor, închegând pentru totdeauna ceea ce MihaiViteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unireaRomânilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. Denoi atârnă azi să scăpăm de sub stăpânirea străinăpe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei,unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci. Înnoi, în virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a lereda dreptul ca într­o Românie întregită şi liberă, dela Tisa până la Mare să propăşească în pace, potrivitdestinelor şi aspiraţiunilor gintei noastre.”

Armatei i se transmitea în aceeaşi zi o chemare laluptă peste Carpaţi: „Umbrele marilor voievozi MihaiViteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac înpământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţeca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins laRăzboieni, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi luptaalături de marile naţiuni cu care ne­am unit. O luptăaprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi indurăm însăgreutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda vafi a noastră. Arătaţi­vă deci demni de gloria stră­moşească. De­a lungul veacurilor un neam întreg văva binecuvânta şi vă va slăvi.” În ambele proclamaţii,într­o formulare directă şi mobilizatoare către poporulromân şi armată, scopul războiului era clar exprimat –realizarea unităţii naţionale.

Din acel moment, armata română a intratîn prima conflagraţie a secolului al XX­lea,în baza unui plan de campanie elaborat

din timp, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z”, careconţinea scopul războiului ce urma să întreprindem:„Realizarea idealului nostru naţional, adică întregireaneamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români,ce se găsesc astăzi înglobate în Monarhia Austro­Ungară, trebuie să fie fructul războiului.” Poporulşi armata română cunoşteau bine acest scop, fuse­seră pregătiţi de către oamenii politici, organizaţiileneguvernamentale, de către intelectualitatea ţării,prin cuvântări şi articole publicate în presă.

Un ideal naţional realizat Ion GIURCĂ

Centenarul Marii Uniri

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 20208

Sigur, nu poate fi negat, exista o minoritatepotrivnică intrării în război alături de Rusia,privită, pe bună dreptate, ca un adversar

secular, care ne răpise Basarabia în 1812, teritoriulpe care Germania şi Austro­Ungaria îl promiteau încaz de victorie. Realitatea este că gândul şi faptamajorităţii oamenilor politici erau îndreptate spreteritoriile stăpânite de către guvernele de la Buda­pesta şi Viena, întinse şi bogate, cu o populaţieromânească mult mai numeroasă şi implicatăîn lupta pentru drepturi şi unitate naţională.

Campania din anul 1916 a fost un eşec politicşi militar, determinat de factori interni şi externi,mai vechi şi noi, de slaba implicare a armatei ruseîn momente decisive, la sfârşitul căreia autorităţilestatului, armata şi o parte a populaţiei, la ordinsau din proprie iniţiativă, s­au evacuat în Moldova.La începutul lunii decembrie 1916, la Iaşi şiBârlad, unde se instalase Marele Cartier General,factorii de decizie politică şi militară au înţelesscopul acţiunii decidenţilor de la Petrograd: lua­rea sub control a unei părţi a teritoriului Românieicu întreaga reţea feroviară, subordonarea condu­cerii militare şi, cel mai grav, distrugerea puteriimilitare a ţării prin încercarea de a impune eva­cuarea celei mai mari părţi a armatei şi contin­gentelor încorporabile la est de Nistru pentruo aşa­zisă reorganizare a armatei.

În acele zile de deznădejde, când s­a rezistattendinţelor expansioniste ale ruşilor, a fost nevoieca ilustrul istoric Nicolae Iorga, într­un momentdecisiv, cu o inspiraţie divină, să readucă la viaţăclasa politică apatică adunată în sala TeatruluiNaţional din Iaşi, căreia i­a transmis că: „În colţulacesta unde ne­am strâns, să păstrăm cu scum­pătate sămânţa de credinţă şi vom vedea şi noi larândul nostru dispărând negura stăpânirii străineşi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan,că «vom fi iarăşi ce­am fost, şi încă mai multdecât atât»“.

Cu toate momentele de grea cumpănăpentru ţară, cu toată deznădejdea decare era cuprins, regele Ferdinand I a

transmis la 13/26 decembrie 1916 un răspuns laadresa Senatului cu ocazia deschiderii lucrărilor înaula Universităţii din Iaşi: „Această nedestructibilălegătură Mi­este chezăşia cea mai sigură că, cuajutorul Celui Puternic, izbânda finală va fi de parteanoastră, căci ne luptăm pentru o cauză dreaptă,pentru înfăptuirea unui dor secular, ce prin tăriabraţului nostru nu se poate să nu se împlinească.Dacă soarta pentru un moment ne­a fost vrăjmaşă,am ferma convingere că mână în mână cu ostaşiialiaţilor noştri vom duce lupta uriaşă la izbândă,făurind prin spadă şi sânge întregirea neamuluiromânesc.”

A urmat perioada renaşterii armatei române

prin reorganizarea din prima jumătate a anului 1917,urmată de victoriile militare salvatoare de la Mărăşti,Mărăşeşti şi Oituz, care au redat speranţa pentrurealizarea idealului naţional. În acele zile de entu­ziasm general, când elogiile la adresa României şiarmatei noastre veneau din toate colţurile Europei,în ziua când se împlinea un an de la intrarea ţăriiîn război, regele Ferdinand I a transmis o frumoasăşi emoţionantă Proclamaţie către ţară, în care, întrealtele, arăta:

„Români! Războiul lumii dezlănţuit acum trei ani de setea

de stăpânire a Austriei şi a Germaniei ne dădu prilejsă punem la mijloc toate puterile neamului. Oricât amsuferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm unireaneamului nostru. Ieri, şi mai ales azi, suntem aliaţicu aproape toate popoarele de pe faţa pământului.

Bătându­ne pentru dez­robirea moşiei strămoşeştine batem pentru triumfullibertăţii şi al dreptăţiiîn omenirea întreagă.Biruinţa este sigură.Nimic şi nimeni nu o poateîmpiedica. Aliaţii şi noivom învinge. Vom învingeoricare ar fi întâmplărilenestatornice ori trecătoareale acestui război uriaşşi ne vom întoarce într­opatrie preamărită. În loculRomâniei de ieri vomdobândi România demâine, aşa cum aumângâiat­o în visurile lorpărinţii noştri, aşa cumo vom lăsa moştenireurmaşilor noştri. Al doileaan de război, începândacum, ne va găsi tot aşade hotărâţi, tot aşa deneclintiţi. Prin suferinţelenoastre vom câştigadreptul la viaţă Românilor

de pretutindeni, singura viaţă care are preţ pentrunoi toţi. Sus inimile şi strâns uniţi împrejurul steaguluiacoperit de glorie prin vitejia ostaşilor să nu iasă dinpiepturile noastre decât un singur strigăt: Înaintepentru România Mare!”

Speranţele în privinţa unui parcurs favorabilrealizării idealului naţional s­au năruit în timpscurt, în contextual evenimentelor din Rusia,

orchestrate cu diplomaţie şi acţiunea serviciilor secre­te germane, care au dorit şi reuşit scoaterea dinrăzboi a aliatului nostru nemijlocit pe căi nemilitare,asigurându­şi astfel libertate de acţiune pe frontul devest. Revoluţia bolşevică, declanşată la 25 octombrie/

7 noiembrie 1917, încheierea armistiţiului de la BrestLitovsk cu Puterile Centrale (22 noiembrie/5 decem­brie 1917), a impus aceeaşi atitudine şi pentru partearomână, nevoită să încheie Armistiţiul de la Focşani(26 noiembrie/9 decembrie 1917), pacea preliminarăde la Buftea (18 februarie/3 martie 1918) şi cea finalăde la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), votată înParlament, dominat de către conservatori, dar nera­tificată de către regele Ferdinand I, la insistenţelemarelui om politic care a fost Ion I.C. Brătianu.

Remobilizarea armatei în toamna anului 1918şi reintrarea României în război alături de stateleAntantei şi SUA, cu o zi înainte de semnarea armi­stiţiului de la Compiégne, în ziua când trupele coman­date de generalul Iacob Zadic eliberau Cernăuţiul,victoriile dintre Prut şi Nistru, din Bucovina, Transil­vania şi Ungaria contra potrivnicilor Unirii decise laChişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au scos în evidenţăcă Ţara dispunea de oamenii politici tari, încrezătoriîn victorie, de generali şi ofiţeri cu o viziune clarăasupra operaţiilor militare, de comandanţi de unităţişi mari unităţi cu calităţi de lideri în timp de război.

Sigur şi incontestabil, fără o prezenţămilitară românească între Prut şi Nistru îniarna şi primăvara anului 1918, în Bucovina

în toamna aceluiaşi an, în Pocuţia şi Transilvania,mai ales în Ungaria în primăvara şi vara anului 1919,prelungită în acest ultim caz până în martie 1920,desăvârşirea Unirii ar fi fost incertă. Abia după ce laConferinţa de Pace de la Paris se contura un cursal acţiunilor favorabil recunoaşterii unităţii noastrenaţionale şi a frontierelor fireşti, când la Nistru situaţiaera pe cale să se normalizeze, iar trupele româneterminaseră evacuarea teritoriului Ungariei, la 18martie 1920 s­a decis trecerea armatei de la stareade război la cea de pace, cu excepţia unităţilor dinBasarabia şi Bucovina la care contingentele mobili­zate au fost menţinute sub arme până în primăvaraanului 1921.

Importanţa realizării unităţii naţionale, locul şi rolularmatei în realizarea şi apărarea Marii Uniri a fostsubliniat de către regele Ferdinand I şi la deschiderealucrărilor Parlamentului României Întregite, în ziua de20 noiembrie 1919: „În aceste clipe înălţătoare pentruneamul românesc sunt mândru aflându­mă în mijloculdomniilor voastre, în mijlocul reprezentanţilor dinvechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Ardeal, Maramu­reş, Crişana şi Banat, unite pentru vecie în Statulromân. Gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la aceicare, prin truda, prin vitejia şi prin jertfele lor, au luptatpentru întregirea neamului.”

Asemănător zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859,când Alexandru Ioan I declara în faţa Parlamentuluiîntrunit la Bucureşti că „O viaţă nouă începea pentruRomânia”, regele Ferdinand I transmitea un mesajasemănător pentru ceea ce unii, pe bună dreptate,au numit România Nouă.

Marian Moşneagu, ed., General GheorgheGaroescu. Jurnal de front, vise de iubire, 14august 1916­28 septembrie 1918, Editura Militară,Bucureşti, 2017

Generalul Gheorghe Garoescu (1886­1939) eralocotenent la intrarea României în Primul RăzboiMondial, comandant al unei companii de mitralieredin Regimentul 6 Vânători, şi va termina conflagraţiaca maior. S­a distins în lupta de la Porumbacu(septembrie 1916), a fost rănit în apropiere deBraşov, dar a revenit foarte repede pe front. Au urmatcalvarul retragerii în Moldova, campania anului 1917,armistiţiul şi pacea impusă României la 7 mai 1918.

Jurnalul său consemnează felul în care a trăit pefront toate aceste momente, dar şi iubirea mistuitoarepentru Lison Oppler, viitoarea sa soţie. (…)

Deşi a fost o întreprindere migăloasă, îngreunatăde faptul că memoriile viitorului general GheorgheGaroescu au fost consemnate aproape zilnic, riguros,dar minuscul, cu creionul, pe un carneţel de buzunar,păstrat cu sfinţenie de fiica sa, doamna Roxandra­Georgeta Maniu, transcrierea acestora respectă,în mare măsură, gândirea, trăirile şi stilul autorului.

Aceste rânduri au fost scrise de mână, înmomente de răscruce, cu creionul, la luminaopaiţului, în tranşeele reci, dar şi în momente

de victorie. Datorită lor, cei ce vor citi sau răsfoiaceste pagini îşi vor aminti ­ cei vârstnici, cu emoţie ­de acele timpuri, alţii le vor studia şi vor adăugaexperienţa lor, iar cei ce nu au cunoscut acele clipevor afla despre vitejia şi credinţa ostaşilor românicare, cu preţul vieţii lor, au pus temeliile Românieiîntregite. (Editorul)

Ion Giurcă, Trei luni în Pocuţia. Acţiuni aleDiviziei 8 Infanterie, 23 mai­24 august 1919,Editura Militară, Bucureşti, 2019

Pocuţia, teritoriul situat la nord de teritoriulMoldovei medievale, disputat între regii Polonieişi domnitorii de la Suceava, intrat în componenţaImperiului Habsburgic în 1772, a devenit spaţiu deconfruntare politică şi militară între Ucraina şi Poloniaîn anul 1919. Ameninţată de trupele ucrainene,bolşevizate sau nu, România a răspuns solicităriiguvernului de la Varşovia pentru ocuparea suduluiGaliţiei şi realizarea joncţiunii între trupele româneşi cele poloneze la est de Carpaţii Păduroşi.

Timp de trei luni, între 23 mai şi 24 august 1919,Divizia 8 Infanterie, comandată de generalul IacobZadik, eliberatorul Bucovinei în toamna anului 1918,împreună cu unităţi poloneze, a contracarat oriceposibilitate de legătură între trupele bolşevice aflate

în subordinea Petrogradului, Kievului şi Budapestei,asigurându­se astfel libertate de acţiune pentruarmata română în Ungaria în vara anului 1919.Pocuţia s­a aflat sub administraţie civilă, controlatăde către un comandament român, teritoriul fiindevacuat în a doua jumătate a lunii august, conformînţelegerii între guvernele de la Bucureşti şi Varşoviaşi documentelor aprobate de către comanda armateiromâne şi cea a armatei poloneze. (Autorul, pecoperta a patra)

Semn(al) de carte

Centenarul Marii Uniri

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 9

1. Sfârşitul perioadei interbelice, context şi configuraţii generaleEvenimentele şi situaţiile pe care umanitatea

veacului XX a fost obligată să le traverseze, princomplexitatea lor, întunecă, în mare parte, puterea deanaliză şi reflecţie asupra lor. După Al Doilea RăzboiMondial, structura esenţială a valorilor de până nudemult suporta o devastatoare disoluţie. Lumeacăpăta un cu totul alt chip, necunoscut şi, în parte,de­ne­cuprins într­o normalitate a înţelegerii, pentrucă, evident, se situa undeva, foarte departe, dincolode tot ceea ce până atunci se crezuse că ar aparţineOmenescului. Acest secol a adus în teribilele luiprim­planuri acel „ceva” pe care Hannah Arendt,de pildă, îl identifica în sensul de „incompatibilitateiritantă dintre puterea reală a omului modern (maimare decât oricând înainte, atât de mare, încât omular putea pune sub semnul întrebării însăşi existenţapropriului său univers) şi neputinţa oamenilormoderni de a trăi într­o lume pe care proprialor putere a stabilit­o şi de a înţelegesemnificaţia acestei lumi”. [1]

Am spune, reluând o expresie a profeso­rului Nae Ionescu, că experienţele negativeale acestui timp au determinat, pentru noi,românii, apariţia unui sentiment tragic alexistenţei istorice [2], privită ca o decăderedin dimensiunile unei ontologii originare.

După Marea Unire, interesat înexclusivitate de „generaţia care se ridică”,în primele sale apariţii publicistice (ItinerariuSpiritual, septembrie 1927), Mircea Eliadese afirma cu o profundă şi nezdruncinatăîncredere în viitorul culturii româneşti.Mărturisea ceva mai târziu: „Mă simţeamresponsabil pentru întreaga generaţie tânără.Mi­o închipuiam chemată pentru lucruri mari:în primul rând, ştiam că aveam datoriasă lărgim considerabil orizontul culturalromânesc, deschizând ferestre cătreuniversuri spirituale rămase până atunciinaccesibile. Dacă publicasem foiletoanedespre Asvagosha şi Milarepa, despreKierkegaard şi orfism, o făcusem, pe deo parte, pentru că asemenea oameni şiprobleme nu interesaseră pe înaintaşii noştri,iar, pe de altă parte, pentru a mă împotrividependenţei noastre culturale de librăria franceză,dependenţă care mi se părea o dovadă de leneintelectuală. Ceream provincialului, cum îmi cereamşi mie, un efort supraomenesc pentru a învăţa şia face tot ce nu avuseseră răgaz să înveţe sausă facă înaintaşii noştri. Cred că nu mă înşelam.În fond, generaţia mea a avut doar vreo 10, 12 anide libertate creatoare. În 1938 s­a instaurat dictaturaregală, apoi a venit războiul şi în 1945 ocupaţiasovietică – şi totul a amuţit.” [3]

Clarviziunea lui Mircea Eliade – privind devenirileistoriei – s­a confirmat, din nefericire, pe deplin. Ca şi,de altfel, tot ceea ce a gândit el despre omul modern,cel care „a pierdut conştiinţa realităţilor spirituale”şi pentru care „anamneza sacrului s­a stins”. [4]

Sub ocupaţia sovietică, România deveneaobiectul unui sinistru experiment deaculturaţie care a debutat cu exterminarea

(socială, spirituală, morală şi fizică) a întregii elitepolitice şi culturale a ţării. Concomitent, au urmatsuprimarea libertăţilor presei, a editurilor particulare,interminabila listă de cărţi interzise, epurarea biblio­tecilor şi aproape desfiinţarea Academiei Române.Soluţia finală a stalinismului ar fi trebuit să culminezecu lichidarea totală a culturii, tradiţiilor, memorieişi spiritualităţii naţionale.

Într­o tentativă, disperată, de contracarare agenocidului cultural şi, desigur, dintr­o perspectivăiluzorie, că s­ar putea reuşi o demantelare – în ochiiOccidentului, ai lumii civilizate (!?) – a falacioaseiutopii comuniste, românii din afara graniţelor ţării(acum închise etanş) iniţiau un amplu fenomen, derăspuns, prin apariţia revistelor literare ale exilului.Dacă, în sens eminamente politic, comunitateafragilă a celor „desţăraţi” (aşa cum nota cu mâhnire

George Uscătescu [5]) nu construise nimic durabil,în spaţiul culturii efortul şi efectele vor deveni totuşisemnificative. Prin mesajele şi conţinutul ei, revuisticaîmprumuta caracteristicile unei societăţi civile virtuale,aspirând, într­un sens anume, la statutul acelorpolisuri paralele de care amintea la un moment datteoreticianul Václav Benda. Cu profunde semnificaţiise profilează observaţia că, atât în spaţiul publicistic,cât şi în deosebit de valoroasele opere literare aleexilului îşi găseşte exprimarea o profundă neîncre­dere faţă de istorie. Milan Kundera va distinge aiciun specific al naţiunilor din centrul şi estul european.Într­un sens apropiat îşi făcuse apariţia memorabilasintagmă lansată de Mircea Eliade despre teroareaistoriei. Vorbim, prin urmare, despre un fenomen îninteriorul căruia actul de cultură – în esenţa formelorlui de manifestare – aspiră, întâi de toate, la un statutde portavoce, de reprezentant al uneia dintre victi­

mele (partea nefericită!) istoriei.Este viziunea ce defineşte în celmai înalt grad această literaturăşi revuistica ei complementară,ambele rămânând, pe toatepalierele, opozabile totalitaris­mului comunist. Deosebit desemnificativă se profilează(veritabil îndreptar al scriitorilordin exil) profesiunea de credinţăexprimată în acel Cuvânt înaintecare deschidea primul număral revistei Destin editate deGeorge Uscătescu la Madrid(iunie 1951): „…Fenomenulemigraţiei e descris ca unproces de dezintegrare istoricăşi spirituală (…), iar eliteleintelectuale româneşti /…/,pe măsura autenticităţii lor,(sunt) nu simple mănunchiuride individualităţi deplasate dinspaţiul lor normal de creaţieîn spirit, ci adevărate frânturide Ţară reprezentând întreguniversul românesc (…),monade de viaţă şi culturăromânească.” [6]

Dar condiţia tragică a literaturii, a revuisticii şi aîntregului fenomen spiritual al exilului românesc nupoate fi cuprinsă şi înţeleasă, în complexitatea tuturorsemnificaţiilor sale, decât din perspectiva inseparabi­lelor ei legături cu destinul, de mare şi unic tragisma ceea ce se petrecea efectiv în România. Exilulliterar s­a configurat din nevoia de coagulare a uneiculturi paralele, ca unică şansă de salvare şi conser­vare a limbii, culturii, memoriei şi, cu precădere,a identităţii spirituale a unei naţiuni lăsate pradăbarbariei bolşevice. Evoluţia şi sensurile de desfă­şurare a evenimentelor din ţară confirmă, cu asuprade măsură, monstruozitatea acestei barbarii.

2. Destinul unui poet sub steaua unui timp fără memorie şi fără DumnezeuDupă ce îi fusese dat să treacă prin infernul de la

Piteşti, în iulie 1958, în celula 4 din sinistra Casimcăa închisorii Jilava, fiindu­i refuzată, pe tot parcursuldetenţiei, orice asistenţă sau ajutor medical,Constantin Oprişan (1921­1958), poet şi filosof rămascvasi necunoscut în cultura română de până azi, sestingea din viaţă grav bolnav de tuberculoză. În acelemomente de un cumplit dramatism, în preajma celuicare trecea în nefiinţă se aflau viitorul scriitor (memo­rialistul terifiantelor experienţe penitenciare) şi profe­sor Marcel Petrişor, Gheorghe Calciu (cel care aveasă devină preotul Gheorghe Calciu­Dumitreasa)şi Iosif V. Iosif.

Sfârşitul acestei tinere vieţi se desfăşura în con­textul – cu mult mai larg şi de o amploare tragică,nemaiîntâlnită în istorie – în care, sub presiunileocupantului sovietic, se instrumenta, cu sinistră şidiabolică minuţiozitate, asasinarea a tot ce puteafi cuprins în ideea de cultură şi spiritualitate româ­nească: oamenii, cărţile, istoria şi ideile, memoria,identitatea şi, mai ales, conştiinţa de sine a unei naţii.

Formaţia intelectuală atânărului Constantin Oprişan(fost şef pe ţară al Frăţiilorde cruce) se dovedisea fi de natură excepţională.Frecventase, la Freiburg imBresgau (Germania), alăturide Alexandru Dragomir şi Octavian Vuia, prelegerilelui Martin Heidegger, sub îndrumarea căruia ceilalţidoi îşi pregăteau tezele de doctorat.

După Marea Unire, cultura Românieicunoscuse un episod fără precedent,atât prin ebuliţia spirituală, cât şi prin

entuziasmul unor tineri care ambiţionau să realizezeridicarea literaturii naţionale la nivelul valoriloruniversale. O generaţie întreagă (în frunte cu Eliade,Cioran, Ionescu, Constantin Noica, Horia Stamatu,Vintilă Horia, Alex. Busuioceanu, fraţii Ciorănescu,şi lista poate fi încă mult prelungită), prin cultura,gândirea şi scrierile ei avea să confirme din plinexistenţa unui asemenea potenţial. Rememorândfenomenalul salt cultural al românilor din acel scurt,foarte scurt interval de timp, poetul Horia Stamatuafirma într­o scrisoare către Paul Miron [7]: „Pânăîn jurul anului 1940, într­un timp record, şi aceastadatorită unei capacităţi culturale excepţionale apoporului românesc din Sud­Estul european, aceastăliteratură şi­a creat clasicii, modernii şi ultramoderniiei.” În preocupările amintitei generaţii prinsese con­tururi ferme o întreagă tematică de orientare existen­ţială stimulată de influenţele ideatice ale unor gân­ditori de talia lui Kierkegaard, Unamuno, Chestov,Berdiaev, Max Scheller şi mai ales Heidegger. Operafilosofică a celui din urmă (Sein und Zeit) exercitase,încă de la începutul primilor ani de activitate profe­sorală la Freiburg im Bresgau, o adevărată fascinaţieasupra studenţilor români. Îndemnaţi de Nae Ionescuşi Anton Dimitriu, din România veniseră şi asistau lacursurile şi seminariile lui o serie întreagă de tinericare, ulterior, aveau să dea ei înşişi mari străluciriculturii româneşti, unii în ţară (însă cu mult mai târziu[8]), alţii – cei mai mulţi, din nefericire – peste hotare,într­un îndelungat şi trist exod al bejeniilor. Întreaceştia pot fi amintiţi Constantin Floru, D.C. Amzăr,Ştefan Teodorescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, N.Balcă [9], Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, ConstantinNoica, Vintilă Horia, Walter Biemel, ConstantinAmăriuţei, Octavian Vuia, Alexandru Dragomir [10]şi Constantin Oprişan.

După invazia sovietică, viaţa culturală a ţării aveasă capete o cu totul altă turnură. Evoluţia spectacu­loasă, dezvoltarea literaturii române (o spune, iarăşi,Horia Stamatu) „a fost tăiată şi s­a introdus normanivelatoare a realismului socialist, ceea ce va trans­forma literatura română într­un capitol de propagandăa regimului, cu misiunea de a exalta realizărilesocialiste, de a înfiera criminalitatea occidentalăşi de a glorifica eroii muncii, eroii socialismului,partidul”. [11]

Aroganţa specifică celor ce s­au pretinsunici purtători ai progresului nu atenuaendemica lor spaimă faţă de inexprimabilul

şi ireprezentabilul adăpostit în enigmatica fiinţăumană. Respiraţia acelui misterios ceva, subzistândca un inalienabil al libertăţii, îşi va face mereu simţităvibraţia stranie în eminenţa faptului de artă, veşnicneliniştitoare pentru ei. Aşa se explică de ce, pentruregimul comunist, alături de filosofie, poezia (aceastăîndeletnicire, cea mai nevinovată dintre toate, cum onumise Hölderlin) rămânea, în perpetuitate, pe listaacelor stări de lucruri care trebuia să fie cu orice preţrevoluţionate(!). Adică distruse. Eliminarea socială –şi chiar fizică – a intelectualilor se considera că esteinsuficientă. Drept pentru care principiile acerbei luptede clasă aveau să invadeze întregul corp al culturiişi artei, inoculând mortala toxină a ideologiei marxist­leniniste. Sintagmele puse în circulaţie (culturaduşmană, idei duşmănoase, putrefacţia poeziei,poezia putrefacţiei etc.) ilustrează cât se poate delimpede esenţa distructivă a demersurilor totalitareîn cultură şi nu numai.

Metafizica încarcerată.Destinul poetului Constantin Oprişan

Dan ANGHELESCU

8

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202010

Ion Flueraş

Născut în comunaChereluş, judeţulArad, la 2 noiem­

brie 1882, într­o familie deţărani cu pământ puţin, ca fiu al lui Moise şi al Mariei,Ion Flueraş a fost un socialist român, de meserie rotar.

Dotat cu o deosebită inteligenţă, a învăţat să scrieşi să citească de la tatăl său, după cum singurprecizează într­o scurtă biografie (I. Flueraş, Amintiridin tinereţe şi din revoluţie, în Mişcarea socială, an III,nr. 10­12, iulie­septembrie 1932, pp. 1276–1238), darşcoala primară de patru ani a urmat­o la şcoalaconfesională română unită din comuna natală.Făcând parte dintr­o familie fără mijloace materiale,nu a putut să­şi continue studiile la o şcoală secun­dară, părinţii dându­l la un meşter din Pâncota, caucenic să înveţe meseria de rotar. Termină uceniciaşi absolvă examenul de calfă în 1901, fapt careîi dă dreptul să se angajeze ca lucrător calificat.Se angajează imediat la un atelier de rotărie–caro­serie din Piaţa „Boul Roşu” din Arad, unde staţionaupoştalioane ce soseau sau plecau la Deva, Timişoara,Brad, Seghedin şi alte localităţi.

Tot în 1901 ia contact şi se înscrie în PartidulSocialist Democrat, pe care nu­l va părăsi până lamoarte. În scurt timp, devine unul dintre principaliimilitanţi ai P.S.D. din Arad şi colaborează la ziarelemuncitoreşti locale, inclusiv la ziarul Adevărulde la Budapesta, care era organul Secţiei Românea P.S.D. din Ungaria (P.S.D.U.).

Candidează din partea P.S.D., Secţia Română, în1905, la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta,în circumscripţia electorală Chişinău, dar fără succes.

În 1906 este ales în Comitetul Central al P.S.D.U.,Secţia Română, resortul „propagandă şi presă”,devenind redactorul responsabil al ziarului Adevărul,din 1911 până în 1914, când ziarul este suspendatde oficialităţi. În aceste condiţii, în 1907, el rămânela Budapesta.

În Primul Război Mondial este mobilizat la muncăîntr­o fabrică de avioane de pe insula Csepel, iar învara anului 1918 se afla demobilizat şi implicat înactivitatea politică tot la Budapesta, unde, împreunăcu Iosif Jumanca acţiona pentru reeditarea ziaruluiAdevărul, care a şi apărut din nou la 1 octombrie1918 într­o serie nouă în care pleda pentru cauzasocială şi naţională a românilor transilvăneni.

La începutul lunii octombrie 1918, IonFlueraş şi Iosif Jumanca primesc din parteaP.S.D.U., Secţia Română, sarcina de a­i

contacta pe reprezentanţii Partidului Naţional Român,pentru a le propune constituirea unui comandamentunic în vederea organizării luptei pentru Unirea cuRomânia a teritoriilor româneşti din Ungaria. Vine laAlba Iulia şi se constituie Consiliul Naţional RomânCentral (C.N.R.C.), format din 12 membri, câte 6reprezentanţi din partea fiecărui partid, Ion Flueraşfiind primul pe lista celor şase social–democraţi.În C.N.R.C. a avut o participare foarte activă, atât

în dezbaterile din şedinţe, cât şi la tratativele cudelegaţia ungară din 13­14 noiembrie 1918. A fostunul dintre cei care au contribuit la definitivareaRezoluţiei Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie1918 şi a fost ales vicepreşedinte al acesteia. Apoieste ales în Consiliul Dirigent al Transilvaniei şiBanatului ca şef al Resortului Ocrotirii Sociale şiIgienă (1918–1920). Chiar în ziua de 1 Decembrie1918, tot la Alba Iulia, este ales secretar general alP.S.D., fiind şi redactor responsabil al gazetei Tribunasocialistă din Cluj între anii 1921 şi 1926.

Împreună cu Iosif Jumanca, a făcut parte dindelegaţia României la Conferinţa de pace de la Parisdin 1920, unde aexprimat adeziuneadeplină a socialiştilorla unirea Transilva­niei cu România.

S­a stabilit laBucureşti în 1922,fiind salariat alMinisterului Muncii,resortul OcrotiriSociale, până ladictatura regală din1938. În perioada câta activat la MinisterulMuncii s­a preocupatintens de constituireaCaselor Cercuale,instituţii create învederea slujirii intere­selor muncitorilor subtoate aspectele: plasare în muncă, îndrumareprofesională şi, în primul rând, sănătate.

În 1924, a participat la Conferinţa Internaţională aMuncii de la Geneva, apoi la cea de la Londra, undea prezentat adeziunea Federaţiei Social­DemocrateRomâne la Internaţionala Socialistă a Muncii.

Pleacă la Moscova în august 1929, camembru din delegaţia socialiştilor români,reprezentând Partidul Socialist din

Transilvania şi Banat, pentru a participa la lucrărilecelui de al II­lea Congres al Internaţionalei a III­aşi a discuta problema afilierii la aceasta a viitoruluipreconizat Partid Comunist din România. Nefiindadmis la lucrările Congresului, deoarece a fost acuzatde Buharin că „ia parte la guvernare”, ca membrual Consiliului Dirigent al Transilvaniei, şi că „aratămotive cu totul scandaloase pentru modul său depurtare”, este dat afară din sală şi se întoarce în ţară.Tot atunci s­a decis la Moscova ca la întoarcereadelegaţiei în ţară, Grigorovici, Jumanca, Flueraşşi consorţii să fie excluşi din partid. (Arhiva C.C.al P.C.R., fond 28, anul 1920, mapa 87)

Între anii 1927 şi 1932 a participat activ la viaţapolitică a ţării, candidând şi fiind ales deputat în treirânduri. La alegerile parlamentare din 12 decembrie1928 s­a format un cartel electoral format din P.N.Ţ.,P.S.D. şi Partidul German, având o listă comună.Au obţinut 77,76% din voturi, P.S.D. revenindu­i

nouă mandate, unul dintre acestea fiind al lui IonFlueraş pe lista Văii Jiului. La alegerile parlamentaredin 1 iunie 1931, P.S.D. a avut listă proprie şi aobţinut 6 locuri de parlamentari, unul dintre acesteafiind al lui Ioan Flueraş pe lista judeţului Sălaj. Deasemenea, la alegerile parlamentare din 1932, P.S.D.participă din nou singur şi obţine 7 locuri de deputatîn parlament, între care a fost şi Ion Flueraş. În toateaceste legislaturi, Ion Flueraş este un ferm apărătoral celor săraci, îndeosebi al ţărănimii.

În timpul celui de­Al Doilea Război Mondiallocuieşte şi lucrează în Bucureşti împreună cu soţiasa, Ileana. Aveau un atelier de tâmplărie în preajma

cartierului Izvor. Acolo se întâlneau cei dinorganizaţia „Tinerimea Liberă” a lui MirceaStefanovici, o asociaţie legală de tineri studenţila politehnică cu orientare de stânga, care militauîn special pentru dreptul la libertatea presei.În 1945, membrii acestei asociaţii sunt arestaţi,odată cu ei fiind ridicat şi Ion Flueraş, carenu aparţinea asociaţiei, dar era acuzat că i­asusţinut şi găzduit şi chiar că ar fi răspânditmanifeste interzise cu caracter democrat. Dupătrei luni de anchete şi detenţie la Jilava, Flueraşa fost eliberat.

După 23 august 1944 participă la reorga­nizarea P.S.D., alături de Titel Petrescu, ŞtefanVoitec şi alţii, dar nu acceptă colaborareacu P.C.R., militând hotărât pentru păstrareaidentităţii P.S.D., chiar dacă Petru Groza îioferise postul de ministru al Muncii în Guvernulde la 6 martie 1945. De altfel, Ion Flueraş îirăspunde: „Nu pot colabora niciodată cu un

guvern supus de ocupaţia sovietică. Nu pot schimbao dictatură cu o altă dictatură. Iartă­mă.”

Deoarece la Congresul P.S.D. din 10 martie1946 se hotărâse ca la alegerile parla­mentare din noiembrie 1946, P.S.D. şi

P.C.R. să aibă o listă comună de candidaţi, s­aconstituit un P.S.D. independent condus de TitelPredescu, la care a aderat şi Ion Flueraş şi undea mai activat până în iunie 1948, când a fost arestatdin nou, anchetat, judecat şi condamnat la 15 anide temniţă grea pentru „crima de înaltă trădare”.

În perioada anilor de detenţie, a fost purtat dinînchisoare în închisoare, înfometat, bătut, supussălbaticului proces de reeducare. Izolat, presat să sedesolidarizeze de „trădătorul” Titel Petrescu, în finaleste transferat la Închisoarea Gherla, unde a fostomorât în 1953 de către deţinuţii torţionari ConstantinJuberian şi Ştefan Rek, primul fiind condamnat lamoarte şi executat în 1954, iar al doilea, condamnatla 12 ani de închisoare. (Mircea Stănescu, Reedu­carea în România comunistă (1948­1955) – Târgşor,Gherla, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 274)

Se poate concluziona că Ion Flueraş, chiar dacăavea o orientare clară de stânga, a fost un martir alunui regim comunist declarat tot de stânga, un martiral muncitorimii române şi o mare personalitateridicată din rândul celor nevoiaşi, pentru intereselecărora a luptat până la moarte.

Făuritori ai Marii Uniri, martiri în închisorile comuniste (X)

Ilie POPA

După cum – nu mai puţin elocventă din această perspectivă –s­a conturat monstruozitatea scontată a soluţiei finale: golirea totalăa minţilor, lobotomizarea naţiei, provocarea unui veritabil cataclism

al memoriei, prigonirea esteticului şi a tuturor întemeietorilor şi purtătorilorde stindard ai acestuia.

Într­un asemenea context, dispariţia tragică a lui Constantin Oprişan seprofilează cumva simbolică şi exponenţială pentru soarta întregii intelectualităţiromâne, care, începând cu sfârşitul deceniului cinci, intra într­un general procesde exterminare. Ştergerea Memoriei, Uitarea se ridicaseră la rangul de principiu alîntregii politici de stat. Amintirea, ori cultivarea ei oricât de vagă devenea activitateanti­statală. Un text datorat lui Tzvetan Todorov este, în esenţă, deplin limpezitor:„Înţelegând că pământurile şi oamenii se cuceresc prin înstăpânirea asupra infor­maţiei şi comunicării, tiraniile din veacul XX şi­au impus monopolul asupra memo­riei şi au vrut să o controleze până în străfundurile cele mai intime.” [12]

(Va urma)

Bibliografie[1] Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006. pp.

8, 9.[2] Nae Ionescu, Roza vânturilor, Bucureşti, 1937, p. 442.

[3] Mircea Eliade, Itinerariu spiritual: Tânăra generaţie, în Cuvântul în exil,nr. 40­41, septembrie­octombrie, München, Germania, 1965, p. 4.

[4] Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj­Napoca,1980, p. 296.

[5] George Uscătescu, Destin nr. 10, Madrid, 1956: 6. [6] George Uscătescu, Destin nr. 1, Madrid, 1951: 8­9. [7] Paul Miron, Paul Miron în corespondenţă cu Horia Stamatu, Ed. Jurnalul

literar, Bucureşti, 2007 (ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Paul Miron, scri­soare nedatată, probabil de la finele anului 1963 ori începutul celui următor, p. 47).

[8] Evident, este vorba de Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Petre Ţuţea,Petre Pandrea şi alţii.

[9] N. Balcă, autor – încă de pe atunci – al unui articol intitulat Interpretareaexistenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger.

[10] Alexandru Dragomir traducea în anii ’40 împreună cu Walter Biemel dingermană în română Was ist Metaphysik?, care a fost publicată de Virgil Ieruncaabia în 1956, la Paris. A doua traducere românească a unei lucrări heideggeriene,Feldweg, a fost transpusă în româneşte în 1951 de Constantin Amăriuţei, înparalel cu Ştefan Teodorescu.

[11] Paul Miron, op. cit., p. 47.[12] Tzvetan Todorov, Les abus de la mémoire, Ed. Arléa, Paris, 1995, p. 9.

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 11

Profesorul Constantin P. Popovici, născutla 17 februarie 1930 şi plecat dintre noi lasfârşitul lunii noiembrie 2019, a desfăşurat

o neobosită activitate ca profesor de Teoria Algebricăa Automatelor concrete, de Teoria Funcţiilor Recursi­ve şi de Bazele Informaticii. Şi­a dedicat cercetareaconcepţiei profesorului Gr.C. Moisil, care priveaLogica şi Algebra drept ştiinţe matematice aplicate[6], [7], [9], precum şi Teoriei Numerelor [11], laîndemnul magistrului. A preluat de la acesta tematicadin monografia Introducere în Algebră [8] şi adezvoltat­o.

Bazele Secţiei de Maşini de Calcul de laFacultatea de Matematică şi Fizică şi aleînvăţământului informaticii în România au fost puseîn 1954, printr­un curs liber de Teoria algebrică amecanismelor automate, ţinut de profesorul Gr.C.Moisil, la solicitarea a trei matematicieni şi inginerielectronişti, profesorii Constantin P. Popovici, PaulConstantinescu şi Mariana Coroi Nedelcu. Cu acestgrup a început Seminarul Gr.C. Moisil, nucleupionier în învăţământul şi cercetarea în informaticăşi matematică de la noi. La acesta ne­am afiliat şinoi, membrii juniori, Sergiu Rudeanu şi cu mine,chiar de la început, pe când eram în anul II.

Putem reţine ca notă distinctivă faptul căregretatul profesor a avut cercetări în domeniulteoriei numerelor. Domeniu departe de informati­că? Nu, pentru că Seminarul a făcut legătura cuteoria congruenţelor de întregi prin ceea ceprofesorului Moisil i­a plăcut să denumească Teoriacorpurilor de imaginare ale lui Galois [2], [4], [7].

A împărtăşit entuziasmul maestrului în studiulteoriilor menţionate, în cadrul unuia dintre cele maianimate seminare din anii mei de facultate, 1952­1957, – exemple de conferinţe prezidate de acad.Gr.C. Moisil pe care le­am ascultat: Sergej LvovičSobolev, Premiul Stalin, René de Possel, membrufondator Bourbaki, director Institut Blaise PascalCNRS (1962–1968) (vezi J. Sakarovitch, De Bourbakià la machine à lire. Journée d’hommage à René dePossel (1905­1974), Paris, Publications de l’InstitutBlaise­Pascal, 1994) sau Henri Paul Cartan, pe carel­am auzit spunând despre tatăl sau Élie Cartan căacela „connaissait personnellement les idées dontil parlait” (ce definiţie a matematicii!), la COŞ,Academie şi facultate [1], [7].

Se atacau atunci domenii noi, apăreau locuri demuncă, se publicau şi se onorau lucrările scrise. Laun examen cu profesorul Simion Stoilow, cu câţiva aniînainte, intră în sală profesorul Gr.C. Moisil, cu între­barea în pripă „Cine este cel mai bun?” „Dinculeanu.”Gr.C. Moisil îi spune celui menţionat: „De mâine eştipreparator la Politehnică.” Aşa au intrat în scenă şicei trei ingineri, matematicieni şi profesori ConstantinP. Popovici, Paul Constantinescu şi Mariana Coroi­Nedelcu [4, pp. 462­464]; vezi [10] şi articolele din[4]. Pentru istorie, am identificat câteva dintre primelelucrări: L. Livovschi, Application of Implicator Calculusin the Design of Relay Contact Networks, Acad. RPR,Bul. ştiint., Sect. mat. fiz., vol. 4, no. 1, 1952, 195­225(in Romanian), şi Gr.C. Moisil, Lectures on theAlgebraic Theory of Automatic Devices, ICET [6].

Informatica s­a născut la noi în anii 1955­1957, la Institutul de Fizică Atomică IFA alAcademiei şi la Facultatea de Matematică­

Fizică, Universitatea din Bucureşti (UB). Au fost, deci,reprezentate la acest debut medii academice diferite,s­au pus în valoare legăturile dintre domenii distinseprin nivelul lor ştiinţific şi managerial – academicieniiSimion Stoilow, Horia Hulubei şi Grigore C. Moisil.

Anul de debut este 1955, deci acum 65 de ani.Între 22 şi 27 noiembrie a avut loc un Simpozioninternaţional asupra tehnicii de calcul la Dresda, lacare Gr.C. Moisil a prezentat comunicarea [12], [13]a ing. Victor Toma, ulterior membru de onoare (1993)al Academiei Române, şeful Laboratorului de maşinide calcul de la IFA, despre proiectul logic al calcula­torului electronic CIFA­1, pe care cel din urmă îlconcepea şi îl realiza, vezi articolul lui V. Toma [4,pp. 77­85].

Prezentarea lui Gr.C. Moisil din 1970 [10],

reprodusă în [4, pp. 133­155], reţine idei şi datesemnificative, cum ar fi identificarea algebrelor Booleca instrument matematic al studiului automatelor(1949), începutul Seminarului de Logică Matematicăla UB (1955), încadrarea în 1957 la IFA a primilormatematicieni, crearea Centrului de Calcul al UB(februarie 1962), înfiinţarea la facultate a catedreide teoria algebrică a mecanismelor automate (1967)sau organizarea de către Societatea de ŞtiinţeMatematice din România a unui colocviu privindaplicarea matematicilor în economie, cu participareinternaţională, în 1967 [4, p. 141].

Memoriul deactivitateştiinţifică al

profesorului ConstantinP. Popovici se referă la35 de articole din careextrag pentru o exem­plificare succintă, pedomenii, cu număr delucrări, următoarele:Limbaje formale (2lucrări); Funcţii recursive(2 lucrări); Teoria alge­brică a mecanismelorautomate (7 lucrări);Teoria numerelor (22 delucrări). Trimit la articolulcuprinzător al prof. Sergiu

Rudeanu din [4, pp. 121­132] privind şcoala lui Gr.C.Moisil de Teoria algebrică a mecanismelor automate,articol în care apare observaţia importantă (p. 130)că acestea sunt automate Mealy (1955). Lucrărileenumerate au fost citate de mai mulţi autori, exemplede citări sau continuări ale articolelor prof. C.P.Popovici, Horst G. Zimmer, Computational Problems,Methods and Results în Algebraic Number Theory,seria Lecture Notes în Mathematics, nr. 262, carecitează la paginile 2 şi 4 lucrarea [11], sau Péter Kiss,On One Way of Making Automorphic Numbers,Publicationes Mathematicae, tom 22, fasc. 3–4,Debrecen 1975, care continuă lucrarea Sur uneéquation arithmétique de D. Pompeiu, Bull. Math.Soc. Sci. Math. RSR, tom 11 (59), nr. 3 (1967),pp. 91–97.

Semnalez în special vasta monografie dedicatăcorpurilor finite [5], autori R. Lidl şi H. Niederreiter. Lapag. 533 sunt citate patru lucrări ale lui Gr.C. Moisil,împreună cu articole ale discipolilor (pag. 668 şi 684,S. Rudeanu, C.P. Popovici şi cu mine, citări carenu sunt înregistrate pe Google Scholar).

Reţin importanta, susţinuta contribuţie aprofesorului C.P. Popovici la definirea disciplineiBazele informaticii prin scrierea şi prezentareade cursuri, împreună cu colegii profesori HoriaGeorgescu, Leon Livovschi, Sergiu Rudeanu,Luminiţa State şi Nicolae Ţăndăreanu. Atrag atenţiacărţile cu conţinut de Informatică teoretică – Automateşi limbaje formale, 1976 şi 1980, sau Teoria algo­ritmilor. Funcţii recursive şi maşini Turing, 1976,Tipografia Universităţii Bucureşti.

Profesorul C.P. Popovici a avut şi o activi­tate de cooperare ştiinţifică internaţionalăca secretar general la Congresul Logic,

Methodology and Philosophy of Science IV, Proce­edings of the Fourth International Congress for Logic,Methodology and Philosophy of Science, Bucharest,1971 (P. Suppes, L. Henkin, A. Joja, Gr.C. Moisil),editare in 1973.

Acad. Gr.C. Moisil a avut importanta poziţie devicepreşedinte pentru International Union of Historyand Philosophy of Science, Division of Logic, Metho­dology and Philosophy of Science, referinţă exactă„Until 21/5/73: Grigore C. Moisil, Univ. de Bucharest,Institutul de Matematică, 47 Strasse Mihail Eminescu(frumos!), Bucharest, Roumanie”. Relatarea careîi elogiază activitatea apare in Synthese, vol. 32,no. 1­2 (1975), 249­265.

La Congres a participat marele informaticianDonald E. Knuth. Am fost împreună la recepţia oferită

de Ceauşescu la PalatulVictoria şi am fost de faţă ladiscuţia celor doi. Ceauşescuera congestionat, stresat şitotal incoerent, imposibil detradus ceva. Membrii Birouluipolitic s­au aliniat la o masă, fiecare cu o farfurie.Ceauşescu învârtea permanent o bucată de pâineîn farfurie, fără a gusta ceva. După plecarea sa,asistenţa s­a dezlănţuit, în stilul acelor vremuri.Membrii Politbiroului participau cu curaj la consumfără a vorbi unul cu altul (adevărat şi azi fărăCeauşescu, „pentru că noi nu prea vorbim întrenoi, avem probleme de feudalism târziu, să spunaşa”, Mugur Isărescu, 20 mai, Hotnews).

L­am văzut pe profesorul Moisil, pentru ultimaoară, şi ne­am văzut unii cu alţii, colaboratorii, înamfiteatrul Spiru Haret în care maestrul îşi puseseo conferinţă exact înaintea plecării în Canada.Stăteam în picioare, sprijinit de rama uşii, sarcinamea fiind să ţin în mână un flacon cu o emulsiealbicioasă pe care trebuia să i­o dau dacă i se facecumva rău. Nu a fost însă cazul – atunci.

Profesorul Popovici ne­a lăsat o operă importantăîn crearea disciplinei Bazele informaticii, un exemplude autentică modestie academică şi amintirea multormomente plăcute, trăite împreună. Activitatea sus­ţinută şi lucrările profesorului Constantin P. Popovicimerită toată atenţia noastră. Avem de învăţat dinseriozitatea, conştiinciozitatea manifestate, din muncaenormă, dedicată studenţilor şi doctoranzilor deprofesorul de care ne amintim, unul dintre cei maicăutaţi îndrumători de diplome şi doctorate. Plecareadintre noi a regretatului profesor fondator, a preţuituluicoleg C.P. Popovici (am terminat matematica înacelaşi an, 1957) îmi recheamă amintiri dragişi îmi propun să revin asupra primilor noştri paşiîn informatică, într­un alt articol.

Bibliografie[1] J. Arsac: La Science Informatique, Dunod, 1970;

traducere de C.P. Popovici, Editura EnciclopedicăRomână, Bucureşti, 1973.

[2] E. Galois: Sur la théorie des nombres. Bulletindes Sciences Mathématiques de M. Férussac, 1830,13, pp. 428­435 (cu doar doi ani înaintea decesuluidin 1832, îngrozitor de prematur), reluat în Journal deMathématiques Pures et Appliquées, 1846, pp. 398­407.

[3] G. Georgescu, A. Iorgulescu, S. Rudeanu: SomeRomanian Researches in Algebra of Logic, în [4].

[4] A. Iorgulescu, S. Marcus, S. Rudeanu, D. Vaida(coordonatori/eds.): Grigore C. Moisil şi continuatorii săiîn domeniul Informaticii Teoretice/Grigore C. Moisil andHis Followers în the Field of Theoretical ComputerScience, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.

[5] R. Lidl, H. Niederreiter: Finite Fields, CambridgeUniversity Press, 1997.

[6] Gr.C. Moisil: Lectures on the algebraic theoryof automatic devices, Profesate la LCET, Litografiate,Bucureşti, 1953 (în română).

[7] Gr.C. Moisil, C. Popovici: Analysis and Synthesisof Direct­Acting Circuits with the Aid of Galoisian Fields,Acad. RPR, Bul. Ştiinţ., Sect. Mat. Fiz., vol. 8, no. 3(1956), 455­467 (în română).

[8] Gr.C. Moisil: Introducere în Algebră. Inele şiideale. vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1954.

[9] Gr.C. Moisil: The Algebraic Theory of SwitchingCircuits, Pergamon Press, 1969.

[10] Gr.C. Moisil: Activitatea Centrului de Calculal Universităţii din Bucureşti, AMC 13­14 (1970), 9­20,în [4].

[11] C.P. Popovici: Polinoame ireductibile modulo p,Revue de Math. Pures et Appl., tome IV, 3 (1959), 369­379.

[12] V. Toma: CIFA­1, The Electronic Computer ofthe Institute of Physics, Internat. Koll. Probl. Rechen­technik, Dresden, 1955, 27­41.

[13] V. Toma: Calculatorul electronic al Institutuluide Fizică Atomică al Academiei R.P.R., CIFA­1, Bul.Şt. Ştiinţe Matematice şi Fizice, IX, 1 (1957), 209­213.

[14] D. Vaida: Calculul polinoamelor ireductibilemodulo 2 cu maşina electronică de calcul CIFA­1,St. Cercet. Matematice, X, 3 (1959), 447­458.

Profesorul Constantin P. Popovicişi bazele informaticii

Dragoş VAIDA

8

Remember

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202012

Născut la Ploieşti,la 28 iunie 1894,Horia Teodoru

a urmat cursurile Liceului„Gheorghe Lazăr” din

Bucureşti, apoi École Nationale des Beaux­Arts dinParis, sub îndrumarea profesorului arhitect GustaveUmbdenstock (1914­1916). Între 1916 şi 1919 îşiîntrerupe studiile, pe care le va încheia la Paris,în anul 1925, cu diploma de arhitect. Va continuala Şcoala Română din Roma (1925­1927), undea studiat arheologia şi restaurarea monumenteloristorice, urmărind, totodată, şantierele de restaurareale specialiştilor italieni, asigurându­şi astfel o solidăpregătire practică. Revenit în ţară, în perioada 1927­1948 a lucrat în Serviciul Tehnic al ComisiuniiMonumentelor Istorice – C.M.I., alături de valoroşispecialişti, succedându­i din 1939 lui Nicolae Ghika­Budeşti, în funcţia de arhitect­şef. Este perioada încare s­a dedicat lucrărilor de restaurare a unui numărimportant de monumente istorice, în special biserici.

Între anii 1937­1940, Horia Teodoru s­a ocupatde restaurarea Bisericii „Sf. Treime” din Siret, avândca priorităţi subzidirea fundaţiei şi consolidarea so­clului, consolidarea şi restaurarea zidurilor şi bolţilor,evidenţierea paramentului aparent al bisericii şi avechii decoraţii de ceramică smălţuită, îndepărtareaadaosurilor de la deschiderile clopotniţei originare.

Vreme de zece ani, începând cu anul 1928, HoriaTeodoru s­a ocupat de restaurarea ctitoriei lui PetruRareş, Biserica „Sf. Nicolae” a Mănăstirii Probota,intervenţii constând în refacerea deschiderilor origina­re ale pridvorului şi pronaosului, restaurarea ancadra­mentelor de piatră, evidenţierea paramentului originar,conservarea straturilor de pictură şi a acoperişuluibaroc al bisericii, realizat în secolul al XVIII­lea.

Chiar de la începutul carierei în C.M.I.,primeşte misiunea de a restaura Biserica„Curtea Veche” din Bucureşti. Pe parcursul

intervenţiilor, va renunţa la adaosurile neogotice, fiindnevoit să renunţe la restaurarea istorică pe care odorea, adoptând varianta reîntregirii volumului iniţial.Se înlătură elementele neogotice şi îmbrăcăminteadecorativă neogotică a bisericii, se refac proscomidiaşi diaconiconul pe fundaţiile originare şi se restau­rează paramentul din cărămidă aparentă, marcân­du­se, pe faţade şi în pardoseală, întreaga istoriea monumentului. Zece ani mai târziu, în 1938,proiectează admirabil casa parohială şi turnul­clopotniţă din incinta Bisericii „Curtea Veche”.

Restaurează, de asemenea, Biserica „Sf. Ilie”din satul Sântilie, judeţul Suceava, turnul clopotniţăal Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, precumşi ansamblul Curţii Goleştilor, cu clopotniţa Bisericii„Sfânta Treime” din Goleşti.

După 1950, îl regăsim ocupându­se de restaura­rea Bisericii Colţea, din Bucureşti (reconstruireaturnului­clopotniţă de pe pronaos), şi de sistematiza­rea reliefurilor Monumentului de la Adamclisi.

„Rezumând criteriile care au caracterizatrestaurările lui Horia Teodoru şicare le­au diferenţiat în mod văditde lucrările anterioare, ele au fost:o temeinică documentaţie iniţială,o atentă muncă de cercetarepe monument pentru regăsireaelementelor constructive saudecorative, în cazul unor trans­formări ulterioare, o strictă păs­trare a tuturor acestor elemente,fără interpretări modificatoarede ordin estetic, preocupareafrumosului netrebuind să existeîn munca de restaurare. (ŞtefanBalş, Profesorul Horia Teodoru la80 de ani, R.M.M.­M.I.A., 1974)

În toată această perioadă,Horia Teodoru nu s­a limitat doar la elaborareadocumentaţiei de fundamentare a intervenţiilor

de restaurare (studii istorice, cercetări in situ, relevee,memorii, referate, antemăsurători şi devize, detalii deexecuţie, ordine de şantier, condiţii speciale şi norme),ci şi de identificarea unor proceduri ştiinţifice, care săse regăsească în prevederi normative ce reglementea­ză domeniul. După desfiinţarea C.M.I., între anii1948­1975, va avea funcţia de avizare, îndrumare şicontrol a intervenţiilor asupra monumentelor istorice,iar, din 1959, devine membru al Comisiei de avizaredin Direcţia Monumentelor Istorice – D.M.I., calitatecare îi conferă lui Horia Teodoru un rol important laşedinţele de avizare, îndeosebi privind adoptareasoluţiilor de restaurare. În comisia de avizare acolaborat cu arhitecţii Grigore Ionescu, Duiliu Marcu,Ştefan Balş, Emanoil Costescu, Richard Bordenache,Paul Emil Miclescu, Virgil Bilciulescu, OctavDoicescu, Gheorghe Curinschi, Adrian Gheorghiu.

Pentru protejarea monumentelor istorice, s­apreocupat să elaboreze şi să impună, în cadrulplanurilor de sistematizare, normative de execuţie aproiectelor, de protejare şi restaurare a monumenteloristorice, dar şi pentru săpăturile arheologice necesareîn cazul monumentelor istorice.

Preocupările sale ştiinţifice se regăsesc în funcţiade membru al Comitetului de redacţie al BuletinuluiComisiunii Monumentelor Istorice, B.C.M.I., pe care odeţine între anii 1924­1945 (în 1945, desfiinţându­seComisiunea Monumentelor Istorice), în articolele deautor, publicate, începând cu anul 1924, în B.C.M.I.şi, apoi, în Buletinul Monumentelor Istorice – B.M.I.,precum şi în susţinerea arhitectului Grigore Ionescu,

în activitatea comisiei Academiei, pentru întocmirealistei monumentelor istorice din România, din 1955.

Este extrem de valoroasă şi activitatea didactică,pe care Horia Teodoru a desfăşurat­o, începândcu anul 1931, în paralel cu activitatea depusă în

domeniul monumentelor istorice, fiindprofesor universitar de geometrie descriptivăşi perspectivă artistică şi, mai târziu, rector,până în 1976 (la data decesului său), laAcademia de Arte Frumoase, din Bucureşti(fostă Institutul de Arte Plastice „NicolaeGrigorescu”), cursurile fiind publicate într­untratat universitar de perspectivă, în douăvolume: Horia Teodoru, Perspectiva, vol. I,Editura de stat pentru literatură şi artă; vol. II,Editura Meridiane, 1968, 543 pagini.

În 1930, se afirmă ca arhitect profesionist,câştigând (împreună cu inginerii Aurel Balesşi Dimitrie Marcu, pentru structură, şi cu ingi­nerul Emil Prager, pentru execuţie) concursulpublic de proiecte pentru construirea clădiriifostei Fundaţii „Dalles”, din bulevardul I.C.Brătianu, organizat de Academia Română –

clădire modernă, cuprinzând săli de expoziţii, sălipentru concerte şi conferinţe, care a fost inauguratăîn 1932. (Astăzi, Fundaţia Dalles este ecranată deun bloc de locuinţe cu opt etaje, ridicat în anul 1959.)

Îl vom mai regăsi pe Horia Teodoru ca autor şial altor proiecte de arhitectură: Casa parohialăşi clopotniţa Bisericii „Curtea Veche”, Bucureşti,

al proiectelor de urbanism al Pieţii „I.C. Brătianu” (în1936, în colaborare cu sculptorul sârb Jan Mestrovič),sau al centrului oraşului Constanţa (Vechiul Tomis,1960; Arhiva I.N.P, fond C.M.I., dosar nr. 137). Cadesenator şi grafician talentat, el a devenit membrual Uniunii Artiştilor Plastici, organizând multe expoziţiipersonale sau participând la expoziţii colective.

A devenit membru al familiei Golescu, prin căsă­toria cu arhitecta Ioana Golescu, una dintre fiicelelui Vasile Al. Golescu, cei doi soţi fiind părinţii RadeiTeodoru, reputat istoric de artă, stabilită la Paris.

S­a stins din viaţă la 21 iunie 1976, în Bucureşti.„Horia Teodoru constituie un reper al şcolii româneştide restaurare, cu contribuţii importante în cristalizareasistemului teoretic şi practic al protecţiei şi restaurăriimonumentelor istorice, adept al restaurării istoriceversus concepţia unităţii de stil, al păstrării tuturoretapelor constructive valoroase din viaţa monumen­tului şi marcării intervenţiilor restauratorului, culimitarea lucrărilor de reîntregire sau reconstituirepentru realizarea continuităţii formale, bazate peanalogie sau inovaţie.” (Eugenia Greceanu, în HoriaTeodoru – Reper al şcolii româneşti de restaurare...arhitectura­1906.ro › 2015/07 › horia­teodoru­reper­al­scolii­romanesti­de...)

Horia Teodoru, renumit arhitectşi restaurator de monumente

Filofteia PALLY

Poezie fără frontiereTraduceri de Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG şi Germain DROOGENBROODT

Mă cuibăresc…Dariusz Tomasz Lebioda (Polonia)

Mă cuibăresc la pieptul tău şi­ncerc să desluşescfreamătul cald al vieţii, raza ce scoate la luminătainicul miez al suferinţei tale mute.Ascult bătaia ritmică şi dintr­o datăîmi pare c­aş fi naufragiat la ţărmul tău,împins neîncetat de­al şoaptelor talaz,cuvinte ce mă abat tot mai departede acel necunoscut şi insondabilteren al sufletului tău.

Elegie la marginea mării

Corin Bianu (România)

De câte ori mareea uda ţărmul,Întreba de tine.Avea aceeaşi limpezime în ochiŞi aceeaşi graţie netrucată,Ca tine,Încât se vedea cu certitudine,Că sunteţi rude.

MareeaA venit dintotdeauna

cu regularitate,Şi continuă încă să vină.Tu n­ai mai venit.

Cântec la miez de iarnă

Stefan Hördur Grimson (Islanda)

Atât de grele ale nopţii umbre imprimă inimii iubitei meleacel adânc şi sumbru ritmal profunzimii din tenebre.

Când sub arc de semilună

Când sub arc de semilunăbriza frunze troieneşte ai să­mi fii tu trandafirul.

Din tristeţi de vârf de degetgrele tremurând pe corzi zâmbet tot tu îmi vei fi.

DespărţireaFrancisco Brines (Spania)

Deja în coborâre, a senectuţii curbă,arbor fără de frunze. De parc­am fi aicio clipă doar, sub cerul careîmbracă­n în puf de aur palmieriicând mâna ta de umeri mă cuprinde.Sorbim suflarea razei ce se stingecrescând distanţa: doar o amăgire­isă crezi aşa în mila unui zeu. Ea îndulceştecrudul rămas bun al vieţii.Vor trebui întoarceri şi deschideride noi cărări prin lumea adorată;se duc cu tine dorul şi tăcerea­mişi noaptea n­are mult de aşteptat:când primul astru­n cer va răsări adio vom rosti, eu voi pleca.

8

Remember

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 13

– Dragă Iulian, vreau să încep provocarea cucâteva fraze celebre despre Timp. Timpul este aurpe care îl baţi cu efigia muncii tale, constata mareleistoric Nicolae Iorga, iar cărturarul Garabet Ibrăileanua spus simplu: Se zice că timpul trece. Timpul nutrece niciodată. Noi trecem prin timp. Important estece urme – efigii, imprimăm în Timpul–destin, pe careDumnezeu ni­l rezervă pe acest pământ. Parcă maiieri îl întâlneam pe Iulian Rusanovschi ca student, darşi preşedinte ASCOR, la Biblioteca „Onisifor Ghibu”din Chişinău, cu un număr impunător de studenţicreştini de pe ambele maluri ale Prutului. Mai apoil­am descoperit în calitate de prim­organizatorla reedificarea şi dezvelirea monumentuluicelor trei martiri, A. Mateevici, S. Murafa,A. Hodorogea, de lângă Catedrala „NaştereaDomnului” din Chişinău, mai recent, la dezvelireaaltui monument, pe locul unde a fost Biserica„Sfântul Ilie” din Capitală. Am ratat, cu părerede rău, lansarea de anul trecut a cărţii intitulateRăzboiul Monumentelor, care s­a desfăşuratla Sediul cu coloane al Bibliotecii Municipale„B.P. Hasdeu”, dar despre care vom discuta maijos. Dacă te­ai născut în 1987, în ajunul mişcăriide renaştere naţională, presupun că ai terminatliceul în 2005.

– Da, Liceul Teoretic Glodeni, acolo undem­am şi născut.

– În cei 14 ani de studii superioare şi apoi deactivitate, ai reuşit să faci două facultăţi, douămasterate, să editezi două sau poate mai multecărţi, să dai viaţă la trei copii, dar şi la 22 demonumente, să debutezi reuşit în cariera deavocat, care vă asigură (familiei) pâinea cea de toatezilele, să urmezi un doctorat, neîmplinind încă vârstalui Hristos. Cum? Cum îţi drămuieşti timpul, vorba luiIon Creangă, pentru a reuşi să faci atâtea şi atâtealucruri frumoase, în timp ce o parte din ai noştritineri…, fie la Paris sau la Chişinău, îşi petrec viaţaîn baruri şi restaurante pe banii agonisiţi de părinţiprin muncă silnică peste hotare?

– Preoţii cărturari de la Mănăstirea Putna au fostcei care m­au învăţat să apreciez timpul la justa luivaloare. Avem în faţă tot mai puţin viitor şi în spate totmai mult trecut. În viaţă pierdem ani de zile aiurea, iarîn faţa morţii mai cerşim câteva clipe. Timpul este undar oferit omului de Dumnezeu şi, după ce vom muri,în faţa lui Hristos vom da răspuns pentru modul încare l­am folosit. Eu aşa am înţeles să­mi iubescţara şi neamul, prin restabilirea patrimoniului culturalinterbelic – cel mai expresiv, de altfel, şi unul înălţător.Monumentele nu le­am edificat de unul singur, ciîmpreună cu alţi tineri care n­au rămas indiferenţila iniţiativele mele. Este un merit colectiv şi un efortce poate da rezultate doar în echipă. Gândiţi­vă căpentru edificarea unui monument prin reconstituireeste nevoie de o cercetare arhivistică serioasă, deun proiect întocmit de un arhitect şi/sau de deplasărila faţa locului şi culegerea de mărturii, după caz; seimpune şi o colaborare cu autorităţile locale, dupăcare urmează partea cea mai delicată – identificareamijloacelor financiare. Am prieteni care au susţinutiniţiativele mele, însă ei sunt plecaţi peste hotarepentru a­şi câştiga bucata de pâine. Pe aceşti oameniminunaţi nu pot să­i judec, dar îi aştept să se întoarcăacasă, pentru că România de Est are nevoie de ei.

– Cine sunt cei care te ajută, mâna dreaptăşi mâna stângă?

– Cei care mă ajută sunt oameni frumoşi,cu suflete nobile. Activitatea de restabilire a monu­mentelor este una de voluntariat şi o muncă unde nuexistă şefi şi subalterni. Pentru fiecare caz în partesunt alţi şi alţi oameni care susţin o anumită iniţiativă.Totuşi, voi aminti de minunatul arhitect Mihail Andrieş– elevul lui Eugen Bâzgu, fără de care ar fi fostimposibil de reconstituit o serie de monumente,pornind doar de la o singură fotografie de arhivă,găsită într­un colţ de ziar, cum a fost cazul monumen­tului eroilor din Primul Război Mondial de la Lipceni,sau cel închinat grănicerului Aurelian Mihăilescude la Olăneşti. Cu o minte luminată şi o sensibilitaterar întâlnită, arhitectul Mihail Andrieş reuşeşte defiecare dată să elaboreze proiectele de restabilire prinreconstituire datorită cărora meşterii pietrari reproducpractic sută la sută monumentele interbelice distrusede bolşevici.

– Când pasiunea sau dorinţa de a redescoperi şireedifica fostele monumente din perioada 1918­1944a devenit un scop în sine, un scop, care se mate­rializează tot mai pregnant pe întreg cuprinsulBasarabiei, Bucovinei de Nord, Transnistriei, prindezvelirea celor 22 de monumente până în prezent?

– Totul a pornit de la o idee a unui preot profesordin Suceava – Mircea Bejenaru – care în 2009 adorit să instaleze o troiţă din piatră Viştea în oraşulSângerei, în amintirea familiei Gafencu. Atuncipărintele mi­a cerut să îl ajut cu documentaţianecesară scutirii de vamă şi instalării acelei troiţe

bizantine, după caremi­a venit ideea căfiecare sfânt basara­bean ar trebui scos dinanonimat prin edificareaunor astfel de însemnecomemorative. Ulterior,

alături de tinerii dinASCOR, au fost edificatetroiţele din Pepeni, Edineţ,Baurci­Moldoveni, Cuhureştii de Jos şi Hânceşti.Între timp, sculptoriţa Silvia Radu din Bucureştim­a îndemnat să instalez la Bălţi bustul episcopuluiVisarion Puiu, oferindu­mi gratuit matriţele pentrua reduce la maxim costurile pentru turnarea în bronza monumentului. După aproape doi ani, bustul a fostinstalat la Bălţi prin decizia Consiliului Municipal şicu acordul episcopului Marchel – în curtea Catedralei„Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” – ctitoriea regretatului Visarion Puiu. S­a simţit mâna luiDumnezeu atunci când am obţinut aprobărilenecesare pentru instalarea monumentului respectiv.

Fiind student în anul trei la prima facultate,lecturam cartea Basarabia Necunoscută a maestruluiIurie Colesnic. La un moment dat, am observat unmonument închinat celor trei martiri – preotul AlexeiMateevici, juristul Simion Murafa şi mecena AndreiHodorogea, şi deodată m­a străfulgerat gândul căacest monument trebuie restabilit. În aceeaşi searăam cerut binecuvântarea părintelui stareţ MelchisedecVelnic şi, având convingerea că voi reuşi, i­amcomunicat lui Iurie Colesnic ideea. Câteva zile maitârziu, m­a contactat un domn (Godoroja) care, aflândde la Iurie Colesnic despre iniţiativa de restabilirea monumentului, a susţinut în perioada 2012­2016proiectul în sine şi a făcut posibilă reconstituireamonumentului, care a fost readus pe locul iniţial înurma unei munci titanice, de peste patru ani, alăturide Eugen Bâzgu, Ion Ştefăniţă, meşterul VladislavLozan şi alţii. În perioada cât m­am documentat cuprivire la aspectul estetic al monumentului şi la loculunde fusese amplasat (prin arhivele de la Bucureşti,Iaşi, Vaslui, Chişinău ş.a.) am identificat diferitedocumente, fotografii şi alte mărturii scrise despremonumentele ridicate în perioada interbelică încinstea Regelui Ferdinand I. Iar de aici a pornit o altăepopee, cu restabilirea celor cinci busturi ale RegeluiFerdinand I din Nisporeni, Ialoveni, Tepilova Mare,Lipceni, Rezina şi Varniţa, acţiune realizată alături deCasa Regală a României şi primăriile respective. Lainaugurarea bustului Regelui Ferdinand de la Varniţaa venit şi o echipă de film din Austria, care a surprinsmai multe secvenţe ce pot fi astăzi vizionate în filmulThe Royal Train, lansat la Festivalul de film din Berlin,în 2019. Între timp, am început să identific materialistoric despre alte patru monumente care au existatpe malul Nistrului, în memoria grănicerilor români,şi anume cel de la Cosăuţi (închinat căpitanului IonelEpure), Olăneşti (închinat grănicerului AurelianMihăilescu), Rezina şi Mălăieşti, comuna Bălăbăneşti.

Pe parcursul ultimilor doiani au fost deja restabiliteprimele trei monumente, iarîn decembrie va fi inauguratmonumentul eroilor grăniceridin oraşul Rezina, amplasatpe locul unde cândva s­aaflat cimitirul eroilor căzuţi înPrimul Război Mondial. Aceste întâmplări eu leinterpretez ca fiind o manifestare discretă a voinţeidivine. O altă întâmplare minunată a fost dezvelireamonumentului ridicat în memoria Bisericii „SfântulProoroc Ilie” din Chişinău, al 22­lea la număr, carea fost sfinţit în ziua de 22 septembrie 2019, iar unuiprieten care a susţinut enorm campania de restabilirea monumentului i s­a născut un băiat la două august2019, în ziua când se prăznuieşte Sfântul ProorocIlie, şi l­a botezat, fireşte, Ilie. Prin aceste semne,Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care se jertfescalături de familie pentru dăinuirea Neamuluiromânesc şi a credinţei creştine.

– Care sunt următoarele proiecte în acest sens?– Nu obişnuiesc să vorbesc despre ceea ce nu

s­a realizat. Totuşi, o să destăinui faptul că până lasfârşitul anului vor fi dezvelite patru monumente careau fost deja restabilite şi anume, cel de la Olăneşti,în memoria grănicerului Aurelian Mihăilescu, ucisde bolşevici la 10 mai 1923, monumentul ridicatîn memoria primului preşedinte al Curţii de ApelChişinău – Vespasian Erbiceanu, cenotaful jandar­mului Ioan Căplescu, cel care a fost ucis în 1918 debanditul Kotovschi, şi monumentul eroilor grăniceri şia celor căzuţi în Primul Război Mondial de la Rezina.

– Începând cu perioada renaşterii naţionale, aufost edificate foarte multe monumente în localităţirurale şi urbane din R. Moldova, dedicate marilorpersonalităţi, în prim­plan evidenţiindu­se domnitorulŞtefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Eminescu ş.a. Caun fidel urmaş al cauzei regretatului arhitect EugenBâzgu, cunoşti cazuri de degradare a unor monu­mente, care dintre ele te­au întristat cel mai mult?

– Cele mai multe monumente au fost distruseîn nordul Bucovinei, de ultranaţionaliştii ucraineni,nemaivorbind de cimitirul român din Cernăuţi, careeste devastat în continuare într­un mod barbar. La noia existat un fenomen ciudat, care s­a manifestat prindistrugerea unor monumente cu scopul de a fi folositeîn gospodării sau comercializate. Spre exemplu,cenotaful generalului Stan Poetaş a fost vandalizatde un tip care a vrut să facă din el plăci de marmurăpentru morminte prin anii ’90, deşi monumentul nufusese distrus de bolşevici. Un alt eveniment regre­tabil a fost cel de la Tepilova Mare, când un tânăra distrus stâlpii ce fuseseră instalaţi în jurul bustuluiRegelui Ferdinand I. Pentru această barbarie s­adeschis o cauză penală, iar făptaşul a fost condamnatla muncă neremunerată în folosul comunităţii şi areparat paguba. În rest, majoritatea monumentelorse degradează din cauză că nu se bucură de nicioatenţie din partea autorităţilor locale. Spre exemplu,Primăria Chişinău a refuzat să ia în custodieMonumentul celor Trei Martiri, motivând că nu arefonduri pentru întreţinere, însă anul acesta a restabilitdin bani publici Monumentul „eliberării” Moldoveide sub „ocupaţia” româno­germano­fascistă. Maimarii zilei confundă cultura cu politica....

– Da, regretul e şi mai mare când constatămcă această minciună istorică se înalţă chiar în faţasediului central al Academiei de Ştiinţe a Moldovei…Au fost explicaţii în legătură cu aceasta din parteamunicipalităţii?

– Chipurile, s­a dorit ca lângă forul supremal ştiinţei să nu fie un monument degradant.

– Era mai bine dacă aceşti bani se foloseaupentru reparaţia pasajului subteran de lângăAcademia de Ştiinţe a Moldovei... La AŞM de multeori se desfăşoară evenimente importante, de taliemondială, cum este, de exemplu, CongresulEminescologilor, organizat anual de academicianulMihai Cimpoi. În continuare, să revenim la carteaRăzboiul Monumentelor. Ea însăşi este un monument– o enciclopedie a perioadei avute în vedere, formatmare, de 640 de pagini, cu numeroase ilustraţii. Ecumva această carte un proiect al tezei de doctorat?

Podul de reviste

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202014

De vorbă cu Iulian RusanovschiRaia ROGAC

Am vizitat pe etapeŢara Moldovei, alui Ştefan cel Mare,

a înaintaşilor şi urmaşilor lui.Am trecut prin acele locuri

unde, multe secole, ea a fost ciopârţită (după expre­sia lui Mihai Eminescu) de imperiile vecine. Fraţiinoştri, aflaţi pe meleaguri înstrăinate, au avut şi aurădăcini puternice dacă şi astăzi îi aflăm tot acolo,zbătându­se din greu să­şi păstreze fiinţa româneas­că şi tradiţiile moşilor şi strămoşilor. Ei se zbat celmai adesea singuri. Îşi duc crucea, ca şi fraţii lor dinRomânia mai Mare sau mai Mică. Noi, cei de aici,presaţi de propriile nevoi şi necazuri, uităm adeseade românii de dincolo de hotare. Le­am simţitreproşul, moderat, dar evident, chiar dacă uneorise zărea doar în privirile lor. Povestea lor nu poatefi comparată nici cu o Saga a Nordului şi nici cuOdiseea lui Ulise. În comparaţie cu tragediile princare au trecut şi încă mai trec unii urmaşi ai lui Ştefancel Mare, Odiseea lui Ulise pare un fel de hoinăreală.Noi, însă, să trecem pe la vetrele lor pentru a înţelegemai bine eforturile eroice depuse pentru a conservaşi etala veacurile de istorie şi cultură ale românilor.

Cu acest gând am pornit într­o însorită zi deseptembrie (2019) spre cele două Bucovine de astăzi.Să le zicem şi noi Bucovina (ţara fagilor) pentru căaşa s­a încetăţenit din anul 1775, după ce ImperiulHabsburgic a cumpărat ţinutul de la un general rus, înschimbul unei tabachere de aur şi a 5.000 de guldeni,la care ar fi adăugat şi Poarta Otomană ceva piaştrişi parale. La început, am poposit în Ţara de Josa Moldovei istorice, unde ne­am încărcat sufletelede istorie, cultură şi tradiţii româneşti la MănăstirileVoroneţ, Moldoviţa şi Gura Humorului, la Cetateade Scaun a Sucevei, la Ipoteştii lui Mihai Eminescu,la Muzeul de Artă Ion Irimescu şi la Muzeul SatuluiBucovinean. Apoi, după delectarea de la MuzeulOului din Vama şi atelierele de ceramică neagră dela Marginea, ne­am bucurat de ospitalitatea Ancuţei,la Hanul ei plin de bunătăţi culinare şi de acorduri alemuzicii populare româneşti. Aici, toate bune şi la locullor, însă noi eram cu gândul la cei 40 de km pe care­imai aveam de parcurs de la graniţa comună româno­ucraineană şi până la Cernăuţi.

Aşa că am pornit la drum. Un drum făcut gloriosde Ştefan cel Mare şi plăieşii Măriei Sale, la 26octombrie 1497, de Sfântul Dumitru. Atunci, el, cu oarmată modestă numeric, a făcut faţă cavalerilor leşi,siguri pe victoria lor. Treceam şi noi prin legendariiCodri ai Cosminului, unde Ştefan i­a atras în cursăpe îngâmfaţii cavaleri. Parcă îl vedeam pe domnitor,după bătălie, cum îşi trăgea sufletul pe un buşteande stejar, urmărind prizonierii înjugaţi cum arau şisemănau ghindă, pentru a recupera pierderile silvicedin cursul confruntării. Astăzi, românii din zonă şi depe alte meleaguri se întâlnesc cu Măria Sa la singurul

stejar rămas din acea plantaţie istorică. Se întâlnescîn a doua zi de Paşti pentru a cânta în cor Hristos aÎnviat. Pe acest picior de plai ştefanian urma să aparăşi statuia Voievodului. Încă se mai visează la ea.Stejarul, însă, stă falnic acolo ca simbol al perma­nenţei româneşti în Ţara de Sus a Moldovei. PărăsimCodrii Cosminului, numiţi chiar de Ştefan DumbravaRoşie, când, la orizont, apare oraşul Cernăuţi.

Oraş cu o istorie fantastică, având rădăciniprin secolul al XIV­lea care, de la statutulmodest de târg de oi, ajungea pe la 1849

capitala Ducatului austriac Bucovina. Să ne amintimcă au fost timpuri când acea parte a Bucovinei eraconsiderată de opinia publică drept Elveţia EstuluiEuropei, cu oraşul Cernăuţi botezat Mica Viena. Înzilele noastre urbea a pierdut din acea fală cultural­istorică, însă i­a rămas faima. Din punct de vederearhitectural, oraşul se prezintă astăzi în trei straturibine conturate: miezul – habsburgic, centura româ­nească (cele peste 700 de imobile construite înperioada interbelică) şi, respectiv, învelişul sovieto­ucrainean. Unii comentatori mai răutăcioşi îl comparăcu o contesă îmbătrânită, în mătăsuri ponosite. Nu înîntregime, pentru că centrul vechi a mai fost renovatşi dat cu var în anul 2008, în întâmpinarea celei de­a600 aniversări a întemeierii oraşului. Nu am mersla Cernăuţi pentru a măîntâlni cu BătrânaDoamnă, deşi, cu aniipe care i­am adunat cugrijă, întâlnirea era chiarpotrivită.

Am păşit acolo pe opotecă românească, peun pământ din pământromânesc, cum spuneaMihai Eminescu. Ce amgăsit? Un centru vechiîn care nu mai auziromâneşte şi, totuşi,te simţi ca acasă.Se spune, însă, căsuburbiile continuăsă te încarce de trăireromânească. În oraş,te simţi ca într­unmuzeu decorat cu perleale unei măreţii maiîndepărtate sau maiapropiate. Perla mamăeste considerată, înunanimitate, Univer­sitatea Naţională YuriyFedkovych (IuriiFedkovici), una dintrecele mai importante

instituţii de învăţământ superior din Ucraina. Fostareşedinţă metropolitană ortodoxă a Bucovinei şiDalmaţiei devine, în anul 1875, Universitatea „FranzJosef”. În perioada interbelică a purtat numele regeluiCarol I. Este vorba de un ansamblu arhitectural fărăegal în zonă, care din anul 2011 figurează pe ListaPatrimoniului Cultural Mondial UNESCO. Acelansamblu, în formă de U, plasat într­un parc de tipenglezesc, era clasificat de un romancier austriacdrept o mică parte a Bizanţului. Acolo, încă se maisimt pulsaţii româneşti prin catedra de Limba şiliteratura română, unde se înrolează anual 18­20de studenţi.

Am parcurs o parte dintre magnificele săli alecomplexului, de o eleganţă şi rafinament fără egal.Se vede că pe atunci nu a existat niciun fel de con­strângeri bugetare. Ne­am oprit ceva mai mult în Salade Marmură, unde, la 28 noiembrie 1918, ConsiliulNaţional al Bucovinei a votat Unirea cu România.

Afost scurtă vizita noastră în Cernăuţi, însăbogată prin jaloanele de românitate aflateîn cale. Le­am întâlnit pentru că, spre

norocul nostru, am avut un ghid militant al românilordin Ţara de Sus, domnul Dragoş Olaru, care ne­acălăuzit paşii într­o călătorie reală şi virtuală, prinsecole de istorie a Bucovinei. Cu el am ajuns la

Gimnaziul din oraş, pe faţada căruia a fostmontată o placă memorială în limba ucraineanăcu următorul text: Între 1860 şi 1863 aici a învăţatclasicul literaturii popoarelor român şi moldove­nesc Mihai Eminescu. Asta este! În periplul nostrucernăuţean am admirat Biserica „Sfântul Nicolae”în stil renascentist, cu turlele sale răsucite,precum cele ale Mănăstirii Curtea de Argeş.Apoi, Biserica „Trei Ierarhi”, ridicată în anul 1901în memoria lui Ştefan cel Mare, ne apărea ca osoră geamănă a mănăstirilor din Nordul Moldovei.În Piaţa Centrală, domnul Dragoş Olaru ne­a atrasatenţia asupra peretelui pe care se află reprodushrisovul domnitorului Alexandru cel Bun, din 1408,care consemnează naşterea localităţii Cernăuţişi a perechii sale Iaşul.

Am făcut cunoştinţă sau am rememoratcrâmpeie de istorie. O istorie frământată, nespun cronicarii, care a început atunci când domniiMoldovei şi­au extins spada ocrotitoare şi asupraacelor tărâmuri. Ne gândim la Bogdan, PetruMuşat, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare etc.Un drum lung, o Golgota a bucovinenilor! CândBucovina a revenit în graniţele României Mari, înPiaţa Centrală a oraşului Cernăuţi a fost înălţat unansamblu statuar cu simboluri româneşti: Bourul,care frământa cu copitele sale steagul austro­ungar şi un infanterist semeţ, cu tricolorul în mâini,pe care îl săruta o mândră localnică – Bucovina.

– Cartea reprezintă munca de documentare în procesul de restabilire amonumentelor. Mi­am dorit la un moment dat ca această lucrare să constituie tezade licenţă la cea de­a doua Facultate (Teologie Ortodoxă, în cadrul Universităţii„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi), însă am ales să tipăresc volumul în anulCentenar, înainte de a absolvi facultatea, iar ca lucrare de licenţă am avut Viaţaşi activitatea episcopului Dionisie Erhan al Cetăţii Albe Ismail, înainte ca acestasă fie canonizat de Patriarhia Română. Am observat că la noi nu există lucrări/publicaţii asupra monumentelor de for public, iar cei din Comisia Monumentelorde For Public de pe lângă Ministerul Culturii nu au după ce se ghida, atunci cândse pune problema restabilirii unui monument prin reconstituire. Din acest motiv,dar şi la îndemnul regretatului arhitect Eugen Bâzgu, am decis ca materialuladunat timp de peste şase ani de zile să ia forma unei cărţi, care să fie utilăpentru cercetători şi amatorii de istorie.

– Cartea este însoţită de o prefaţă a autorului Basarabiei necunoscute, IurieColesnic, care, între altele, a menţionat: Iulian Rusanovschi a ajuns în arhive,s­a întâlnit cu martorii oculari şi, ca un arheolog al spiritului, a reconstruit tabloulde odinioară, a recreat întregul peisaj al Basarabiei, cu monumentele pe carele­a avut. Temerar, el a mers şi mai departe, completând tabloul monumentelor,judeţ după judeţ, a făcut şi al doilea pas, poate cel mai greu. A început să readucămonumentele pe locurile unde au fost, în cópii, fireşte. Şi în felul acesta, istoriadă o replică celor care nu au dorit ca noi să avem jaloanele noastre în istorie,ca să ne amintim de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Este o muncă greareconstituirea trecutului. Nu toţi contemporanii noştri acceptă această abordare,dar caravana merge, căci are în mână această hartă – cartea RăzboiulMonumentelor şi dorinţa sinceră a autorului de a pune capăt acestui război

prin readucerea monumentelor la locul cuvenit. După cum subliniază în alt locprefaţatorul, ideea şi titlul acestei cărţi au fost sugerate de amintitul arhitectEugen Bâzgu. Cum ai colaborat cu ultimul, dar şi cu primul? Cine te­a maisprijinit la scrierea şi editarea acestei lucrări monumentale?

– Îmi aduc aminte cu multă emoţie serile când mergeam acasă la EugenBâzgu pentru a întocmi schiţe de restabilire a monumentelor sau pur şi simplupentru a­l asculta pe acest Om erudit. Odată el mi­a spus că are mai multefotografii şi articole şi ar fi bine ca ceea ce are, împreună cu materialele găsitede mine prin arhive, să fie adunate într­o lucrare care să se intituleze RăzboiulMonumentelor. Vă spun sincer, că din acea zi m­am gândit permanent la scriereaşi tipărirea volumului, însă Eugen Bâzgu nu a mai apucat să vadă cartea scoasăde sub tipar. El mi­a fost ca un părinte spiritual. Iurie Colesnic este un alt personajdeosebit, care mi­a dat multe sfaturi utile pentru scrierea volumului şi chiar mi­apus la dispoziţie diferite fotografii şi informaţii de epocă. Îmi amintesc de câţivatineri (Diana Enache, Sergiu Coval, Doina Flestor, Sergiu Lisenco ş.a.), care aufotografiat alături de mine câteva zeci de mii de documente, pagini de arhivă cititenoapte de noapte preţ de şase ani, pentru a găsi măcar câteva rânduri despre uncrucifix, bust, statuie sau alt însemn comemorativ interbelic. Însă cel mai maresprijin l­am avut constant din partea soţiei, Andreea, cea care a înţeles că nopţilepetrecute în faţa calculatorului, şi nu în sânul familiei, nu sunt pierdute în van,ci reprezintă o cărămidă la temelia istoriei naţionale.

– Mulţumiri pentru interviu şi recunoştinţă pentru tot ceea ce faci întru conso­lidarea memoriei întregului neam românesc. Cu certitudine că prin această carteşi prin activitatea de restabilire a monumentelor ţi se potriveşte de minuneaprecierea făcută de Nicolae Iorga. Sper să mai dialogăm şi altă dată.

Podul de reviste

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 15

La fraţii noştri din Bucovina şi Basarabia (I)

Ion PĂTRAŞCU

Cine se mai ocupă astăzi de aşezareavalorilor lumii literare pe o hartă fărăpartizanate de moment, fără apartenenţe la

găşti şi interese efemere, fără „politici democratice”cu miros de political correctness?

Am în faţă o carte, un autor care îşi asumă acestpariu. Cartea se numeşte Zigzag printre reviste,autoarea se numeşte Rodica Lăzărescu, Edituraeste „Semne”, anul de naştere este 2019.

Eu, care nu sunt nici exeget, nici critic de direcţieori de execuţie, consider această carte de interviuricu oamenii care au creat şi au condus reviste literareîn anii (deosebit de grei pentru cultură) ai vieţiinoastre democratice, o carte fundamentală pentruceea ce ar putea să fie ordinea culturală românească.

În marasmul economic pe care­l trăim, în haosulpolitic buimăcitor care ne duce, inexorabil, spre con­diţia de colonie a unei lumi secunde şi fără idealuri,nişte oameni de cultură, trăitori pe tot cuprinsulacestei ţări, fac eforturi, uneori extraordinare, sătipărească reviste de cultură, să publice autori dediferite vârste, să mizeze, riscând, pe talentul lor –uneori real, alteori, simplu veleitarism – dar săconstruiască, peste tot în această ţară pândită deanalfabetism şi de aculturalism, oaze de literatură,uneori de frumuseţe pură, alteori de amintirea tradiţiei care ne­a sfinţit istoria şi neamul.

Cam acesta este rostul secret al cărţii doamneiRodica Lăzărescu. Încolo, e un catalog al editorilor­ziditori, un fel de spovedanie în teritoriul istorieiliterare în devenire.

Fiecare interlocutor vine cu argumentele sale şiformaţia lui intelectuală, fiecare având un crez, ogeografie spirituală, o ambiţie culturală mărturisită înmomentul angajării în această caznă a editării uneireviste de idei şi creaţie, de multe ori fără susţinerefinanciară, oficială nicidecum, într­o ţară în carecultura a devenit un balast şi un moft, o cantitatecu totul neglijabilă pentru politicienii preocupaţide interesul personal imediat.

Literatorul, revista renăscută după „rivuluţie”,asociind nume mari ale literaturii, un EugenSimion, un Fănuş Neagu, un Marin Sorescu,

apare prin ambiţia unui lup tânăr, Nic Iliescu,optzecist şi nu prea. El se prezintă cu umorulinimitabil al prozatorului care, iată, nu prea mai echiar un „lup tânăr”, dar, deşi anii l­au albit, nu i­autocit dinţii şi ironia balcanică, de esenţă caragialiană.

Nic Iliescu a crescut lângă Fănuş, lângă Băieşu,lângă proza lui Nae Velea. Asta se vede în dezinvol­

tura cu care judecă lumea literatorilor de dupăevenimentele din 1989: „Era pe tarabe Contrapunct,revistă a tinerilor scriitori care s­a fâsâit imediat dinorgolii prosteşti”. Aminteşte de celebra pagină „Diactomnatic şi alumn” ţinută de Fănuş Neagu şi MarinSorescu, pamfletari redutabili. Vorbeşte şi de procesullui Ion Caramitru, „ministrul inculturii”, cel care era„spuitor de reclame de detergenţi”.

Urmează steagurile culturale transilvane, revistaVatra veche a poetului Nicolae Băciuţ, un ardeleanluptător care a adunat lângă el autori de primă mări­me şi mai ales cauze literare importante, cel care aeditat luminoase suplimente despre Nichita Stănescu,a publicat pagini memorabile despre Sfinţii Transilva­niei, despre Blaga, despre Ioan Alexandru, despre toţicei care au ţinut în picioare sentimentul de ţară unită.

Prin cartea Rodicăi Lăzărescu umblăoameni din lumi atât de diferite: lângă poetulşi dramaturgul Mihai­Hafia Traista, un

ucrainean de etnie, dar şi român maramureşean câtse poate, stau armeanul, român şi el, Mihai Stepan­Cazazian, care face revista Ararat, nume­simbolpentru istoria armenilor şi atâţia alţi editori ai acestuimoment literar.

Din acest şir de interlocutori, sar în faţa ochilornoştri cărturari precum băcăuanul Petre Isachi, celcare consideră că „democratizarea culturii este ohimeră”. El face revista 13 Plus parcă undeva în afaralumii cunoscute, din dorinţa, poate, de a rechema înmemorie marile spirite: „Prin urmare, un topos în careconform tradiţiei noologiei abisale a lui Blaga, Jung,Mircea Eliade ş.a., intelectualii/artiştii se adună, apa­rent întâmplător, spre a fi spiritual împreună, deşi fizicsunt departe unii de alţii, chiar nu se cunosc între ei!”Şi mai are Petre Isachi, acest om pe care nu­l

cunosc, dar îl admir, o formulare memorabilă desprelipsa de spirit polemic a revistelor literare de astăzi:„Somnambulismul revistelor de cultură îmi aminteştede modul misterios în care adorm apostolii în grădinaGhetsimani”.Şi nu pot – iertaţi căderea în timp şi nostalgia de

rigoare – să nu­mi amintesc polemicile directe oriconţinute dintre Luceafărul şi România literară, revisteatât de vii altădată, dintre care prima a fost îngropatăîn epitete şi în acuze demne de proletcultismul celmai cras al noii ere brucaniene!

Domnul Petre Isachi are şi alte ziceri vrednice detoată luarea­aminte. Dar, evident, domnia sa nu faceparte din jocurile mai­marilor obştii literare. Omuluicare scrie „mie îmi doresc să nu­mi pierd singură­

tatea” nu poţi decât să­iacorzi tot respectul.

Vin alte reviste, alte lumi,vine Cronica veche a luiNicolae Turtureanu, omulcare a ridicat în picioareo revistă aflată în pericolde a fi îngropată în uitare dincauza unor partizanate de doi bani.

Peste tot, dar peste tot în ţară, apar revisteliterare. Te întrebi, firesc, dacă acestea nusunt nişte supape ale defulărilor unor velei­

tari locali, ale manifestării unor orgolii regionale împo­triva marilor centre consacrate de o cultură unipolară.Însă toate argumentele contrazic o astfel de supoziţie.Cultura românească se descentralizează fără caacest lucru să fie impus de cine ştie ce normăeuropeană. Oamenii din zonele laterale, limitrofe,excentrice ori cum vreţi să le ziceţi, simt nevoia săexiste, să se exprime. Revistele literare sunt primulsemn al acestui fenomen de amploare naţională.Unele vor exista în continuare, altele vor dispărea,dar vor rămâne valorile pentru care ele au existat.

Câteva dintre aceste reviste literare au devenitsimboluri culturale ale unor zone. Iată Portal­Măiastra, revista din Târgu­Jiu pe care o ţine înpicioare un literat precum Zenovie Cârlugea, iatăPoesis din Satu Mare pe care o poartă pe umeri,ca pe o aripă, poetul George Vulturescu, iată Curteade la Argeş, o cetate a culturii naţionale. Iată desenulcâmpiei Deliormanului într­o vedere diafană a revisteiCaligraf, zidită de vechiul meu prieten Florea Burtan.Şi sunt multe altele, sunt toate cele construite din

dăruire, din iubire de carte românească, de limbăromânească!

Volumul de interviuri al doamnei RodicaLăzărescu ne apropie de această lume.E o falsă carte de interviuri. De fapt, e o

propunere de nouă ordine a literaturii române. Nu­mifac iluzii că acest semnal va fi primit. În lumea în caresingurul criteriu este „Vorbeşti despre mine ori nute aud”, nimic altceva nu poate conta.

Eu însă, încăpăţânat şi bătrân cum sunt, credcă noua ordine literară, aceea a viitorului adevărat,românesc şi eliberat de ranchiune şi golănii, de „liste”ale corifeilor literari şi de spiritul găştilor, este aceeaîn care pot avea loc toţi, fără discriminare, singuruletalon fiind acela al valorii operei lor.

Cartea Rodicăi Lăzărescu este o carte de istorieliterară, dar mai ales un semnal.

O hartă a literaturii româneştiNicolae Dan FRUNTELATĂ

Monumentul nu a rezistat în faţa glorioasei armate sovietice. CândMoscova s­a înstăpânit şi în Bucovina de Nord, ansamblul a fostdistrus şi înlocuit cu un Monument al Armatei Roşii.

Ne plimbam pe străzi şi treceam prin faţa unor instituţii locale care, în decursultimpului, au purtat nume austriece, româneşti şi, în final, ucrainene. În zilelenoastre ar mai fi doar două străzi cu nume româneşti: Mihai Eminescu şiAlexandru cel Bun. Pe strada miniaturală a lui Alexandru cel Bun, SocietateaGolgota a instalat, în anul 2004, placa cu numele domnitorului, pe care se aflăacea primă atestare documentară din 8 octombrie 1408. În acea scurtă vizită,am reuşit să parcurgem câţiva zeci de metri şi pe celebra stradă pietonală OlgaKobileanskaia (poetă, născută la Gura Humorului), încercând să ne imaginămcine avea dreptul să­şi poarte paşii pe acolo în vremea austriecilor, dacă ea eraspălată cu săpun şi apă de trandafiri. Ne­am oprit mai mult în părculeţul din faţaTeatrului Naţional, unde parcă revedeam alaiurile care îi însoţeau pe împăratulFranz Josef, pe regii Ferdinand şi Mihai, sau pe Nikita Hrusciov, atunci cândveneau să ocupe loja principală.

În marşul nostru prin Cernăuţi, am trecut şi pe la unele simboluri româneşti,încă existente prin acele locuri: Societatea Culturală Românească, PalatulNaţional al Românilor, statuia lui Mihai Eminescu, placa memorială a lui CiprianPorumbescu etc. Ghidul nostru ne vorbea despre existenţa celor 10­12 organizaţiiromâneşti care împart drept sediu o singură cameră, însă cu meteahna mai vechede a pretinde fiecare întâietatea. Tot domnia sa ne relata visul românilor din Ţarade Sus de a transforma casa lui Aron Pumnul într­un Muzeu Memorial MihaiEminescu. Ne preciza că pe la ruina acelui imobil au trecut mulţi oficiali de laBucureşti, inclusiv miniştri postdecembrişti ai culturii. Unul dintre ei i­a amăgitpe visătorii localnici cu promisiunea unei sume de 600.000 lei, pentru reabilitareacasei lui Aron Pumnul. Dar, asta a fost tot! Dragoş Olaru sublinia cu durereîn glas că ea (casa) rămâne o pată pe obrazul statului român.

Am avut şi o binemeritată pauză, pentru a prânzi şi a ne trage sufletul. Acolo,s­au ivit suficiente momente pentru a ne gândi şi la români celebri, cu rădăcinisau doar cu treburi prin Ţara de Sus. Sigur, ne­am amintit de Mihai Eminescuşi Ciprian Porumbescu, de dascălul Aron Pumnul, la care am făcut deja referire.Însă, în rândul personalităţilor luminoase ale românismului un loc aparte îi revinelui Eudoxiu Hurmuzachi, jurist de înaltă clasă, care a ajuns până la demnitatea

de ministru al Justiţiei în Imperiul Habsburgic. Dar, să­l pomenim şi pe omul politicIancu Flondor, care a prezidat Consiliul Naţional din Bucovina în istorica zi de 28noiembrie 1918, când s­a proclamat Unirea cu România. Să nu uităm de poetulPaul Celan, regizorul Ion Bostan, medicul Isidor Bodea, fizicianul Radu Grigorovici,publicistul Mircea Şerbănescu şi mulţi alţii. Apoi, de Cernăuţi şi­au legat numeleactorul Grigore Vasiliu Birlic, scriitorul Gala Galaction, lingvistul Sextil Puşcariu,omul politic Aurel Onciul, folcloristul şi istoricul literar Ion G. Sbiera, SofiaVicoveanca şi Florin Piersic (care şi­a petrecut o parte din copilărie pe acelemeleaguri).

Răsfoiam mai deunăzi volumul lui Alexandru Bocăneţu (1889­1972)Istoria oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei în care ne aminteşte cădominaţia străină s­a silit din răsputeri să şteargă caracterul românesc

al acestei Moldove de Sus... să deznaţionalizeze moldovenia din aceste locuri.Ucrainenii din perioada sovietică şi post­sovietică nu s­au lăsat nici ei mai prejos.Istoriografia lor insistă în prezentarea oraşului Cernăuţi drept o urbe slavă din celemai vechi timpuri. După o scurtă, foarte scurtă rememorare a istoriei acestor locurite întrebi, de bună seamă, din ce fibră sunt ţesuţi aceşti bucovineni dacă rezistăeroic până în zilele noastre. După patru secole sub ocrotirea domnilor Moldovei,Ţara de Sus a început să fie trecută prin foc şi sabie, după expresia cronicarilor,să fie trădată, prădată, anexată, răbdând jugul mai multor imperii. Procesul dedeznaţionalizare s­a desfăşurat într­un ritm accelerat: de la statutul de majoritariîn anul 1776 (85,33%), românii mai reprezentau doar 31,40 % în anul 1990, adicăîn proces rapid de dispariţie. Se întâmpla acest lucru nu doar datorită influxuluimasiv de germani, evrei, polonezi şi ucraineni, ci şi măsurilor deliberate detransmutări de populaţie şi modificare a componenţei etnice din teritoriile intratesub stăpânirea imperiilor megieşe. Aici nu poate fi vorba de un infern dantescal bucovinenilor şi basarabenilor, ci pur şi simplu de infernul roşu moscovit cual său iad siberian. Pentru exemplificare, să nu mergem mai departe de finelecelui de Al Doilea Război Mondial când apogeul infernului se declanşează înBucovina şi Basarabia drept rezultat al târgului dintre Stalin şi Hitler, consemnatîn Pactul Molotov­Ribbentrop din 23 august 1939. (Va urma)

8

Cărţi şi autori

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202016

Paradigma erosului,consumată în chiarprezenţa formelor

sentimentalo­intimiste alesinelui, supuse rechizitoriuluilucidităţii şi indiscreţiilor

asumate în mod total, exclude, în pofida evidenţei,„existenţa cititorului” (Haruki Murakami, Autoportretulscriitorului ca alergător de cursă lungă, Ed. Polirom,Iaşi, 2009, p. 218). Evident, fenomenul erotic înliteratura română, reflex al arhetipurilor­mit: Romeoşi Julieta, Tristian şi Isolda, Orfeu şi Euridice, Hamletşi Ofelia, Ulise şi Penelopa, Othello şi Desdemona,Marc Antoniu şi Cleopatra, Lancelot şi Guinevere, casă enumerăm doar câteva celebre love­stories intrateîn tradiţia literară, a produs/provocat, de­a lungultimpului, mutaţii psihologice revelatorii pentru iubirea­pasiune, fie aceasta aflată sub semn cameleonic,narcisiac, fie livresc­metafizic. Luciditatea, devenităcronică în manifestarea acestor ipostaze ale toposuluierotic, poartă, sacrificial, mesajul unui inconştient liberasumat, persoanele care cultivă genul epistolar fiind,îndeosebi, suspectate de relativitate în divulgarea şiidealizarea iubirii tăinuite sau mărturisite. Obsesiaacestora este adesea caracterizată prin abisalitateşi riscă, în cele mai dese cazuri, să dezonoreze, prinindiscreţie, sau să devină, cum postula, desigur, înalt context, Nicolae Manolescu (Arca lui Noe. Eseudespre romanul românesc, Ed. Minerva, Bucureşti,1981), un gest „perfid şi neruşinat”, indiferent dacăeste premeditat sau spontan.

O ilustrare a meditaţiei existenţiale asupra aceea ce putem numi erotologie, învestită cu o analizăşi o simbolistică seducătoare, ne oferă GheorgheGlodeanu în masiva sa exegeză (780 de pagini):Scriitori, cărţi, muze. Ipostaze ale discursului amorosîn literatura română (Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2017).Istoricul literar este interesat atât să demonstreze cupredilecţie „în ce măsură iubirea a marcat destinulunor mari creatori”, cât şi legitimarea literarităţii şi adecodificării poeticităţii scrisorilor de dragoste datorităcărora asistăm sincronic la identificarea lui ego cucelălalt, la retragerea lui celălalt în sinele unitiv. Înpostmodernitate, în logica discursului simbiotic, seconstată declinul acestei cvasi­forme a literaturii defrontieră, nefericit etichetate drept literatură epistolară.Autorul ne propune, aşadar, o viziune clară, sistema­tică şi realistă asupra muzelor, care, să recunoaştem,„nu aduc numai inspiraţia”, ci sunt şi „cele care cre­ează opera (cântecul), poetul nefiind altceva decâtgrefierul terestru al zeilor, instrumentul care consem­nează în scris ceea ce îi dictează muza” (p. 6).Pornind în excursul nostru topologic de la ideea că„artiştii moderni nu îşi mai caută muzele în mitologie,ci în contemporaneitate”, putem vorbi de o autoreflexi­vitate epistemologică în spaţiul „eternului feminin”(G. Călinescu), acesta dovedindu­şi influenţaîn geneza unor scrieri, unele dintre acestea,capodopere ale genului.

Deloc întâmplător, Gheorghe Glodeanuintroduce în primele pagini ale volumului,într­un limbaj critic elevat, un comentariu

contemplativ, de excepţie, despre invocarea/răs­pândirea/utilizarea „mitului în marile literaturi ale lumii”(p. 9), cu precădere a muzelor din mitologia greco­romană, precum şi despre harul acestor „purtătoarede liră” de a­i ferici în egală măsură pe zei şi pemuritori, de a le profeţi destinul. Conceptul deliteratură epistolară, identificat în lucrarea în discuţie,postulează, într­un nou context hermeneutic, pe de oparte, imaginarul erotic, iar, pe de altă parte, ficţiuneaimpactantă retoric. Felul în care muzele antichităţiiau antrenat resorturile intime, creatoare, ale unorpersonalităţi din existenţa reală, cea susţinută defilosofia pentadică, şi le­a obligat să caute în lumeaîn care trăim modele­standard, arată că iubireaideală, celestă chiar, avansată către dorinţă şi volup­tate, nu cunoaşte limite şi semnifică, pe de o parte,puterea oglinzilor, iar, pe de altă parte, „imortalizează”imaginile nevăzute, încă nedevelopate, ale „negati­vului”. Ce este iubirea altceva decât esenţa fiinţeiînlăuntrul căreia descoperim vocile memoriei

existenţiale şi spirituale ale celor care îşi exerseazăcondeiul în misterele şi adoraţia mistică a erosului?Nu ne îndoim de capacitatea de seducţie a acesteicărţi­spectacol. Autorul pătrunde în text şi, interac­ţionând cu lectorul devenit o instanţă sui­generisprodusă de biografemele studiate, furnizeazăamănunte revelatoare despre vieţile casnice duble,intime, ale autorilor. Donquijotismul său auctorial nesugerează efortul narativ şi ontologic de mediator pecare şi­l asumă visceral pentru a focaliza, în câmpulepico­discursiv al interpretărilor, bovarismul rizomatical protagoniştilor. Incursiu­nea, labirintică, a exegetuluiîn realităţi ficţionalizate sauliteraturizate solicită deopo­trivă concentraţie şi prudenţă.Suprapunerea de poveşti înpoveste, de planuri şi asocierireprezintă deliciul acesteicărţi, am îndrăzni să o numimunică pentru plăcerileempatice ale cititorilor, alcăror prim scop nu este dea insolita enigme amoroase,ci de a textualiza erosul, dea experimenta glisarea vieţiicombatanţilor către literaturăşi invers. Trăirile sunt livreşti,aidoma celor din fragmenteleliterare generatoare alecomentariilor palimpsesticepuse în circulaţie în toposulpoveştilor de dragostesegmentate de autori şi,deliberat, de naratorul nostru,la rându­i profund marcat, însens denotativ, de ipostazelesimţurilor transcrise în textulscrisorilor confesive.

Gheorghe Glodeanu nu polemizează pe margineaexperienţelor divulgate indiscret ale personajelor,ci încearcă să reconstituie un univers paralel posibil,în aparenţă deformat de alteritatea fictivă a confe­siunilor­refugiu/simulacru ale sufletelor bântuite desingurătate (concluzie recunoscută: „în scrisoareexistă riscul ca mesajul să fie deformat”; p. 76).La toate acestea, el adaugă decizia de a introduce,prin lectură desfătătoare, în sensul atribuit de RolandBarthes, discursul în câmpul estetico­semantic­senzorial, de sugestie erotologică.

În cel mai incitant capitol al studiului – Poe­tica discursului îndrăgostit (Mihai Eminescu –Veronica Micle) – procedează la un demers

analitic texistenţial: este invocate „schimbul epistolar”dintre autorul Luceafărului şi muza sa: „cel întâi amoral meu şi vei fi cel din urmă” (p. 69). Este reconstitu­ită astfel „istoria unei pasiuni zbuciumate şi mistui­toare” a celor doi îndrăgostiţi­romantici. Mai mult:nonficţionarul a urmărit, în special, „maniera în careiubirea se transformă (sau nu) în subiect literar,stimulând inspiraţia creatoare”. Gheorghe Glodeanunu ne comunică secrete (ne)cunoscute despre idilaacestora. Obiectivul estetic este centrat pe scrisorileinedite dintre Mihai şi Veronica publicate în carteaapărută în anul 2000 la Editura Polirom: Dulcea meaDoamnă / Eminul meu iubit, „o adevărată senzaţie îndomeniul istoriei literare”. „Ca într­un joc de puzzle,discursul îndrăgostit al lui Eminescu – susţine Gh.Glodeanu – se configurează din suma numeroaselorfragmente epistolare ce se completează reciproc.”Sub incidenţa mitizării relaţiei dintre Mihai Eminescuşi Veronica Micle, avansează o întreagă teorie referi­toare la semnificaţia corespondenţei, care asigură, încondiţiile unor despărţiri provizorii, prezenţa formalăa destinatarilor. Dincolo de sentimentele de iubire şide „utopia erotică”, descoperim „o radiografie acidăa societăţii timpului” (p. 83), amănunte interesantedespre „crezul artistic al poetului” şi despre „genezacâtorva din operele sale”. S­ar pune problema dacăîn momentul conceperii scrisorilor şi unul şi celălaltaveau conştiinţa evadării, prin scris, din realitateaimediată sau dacă, măcar un moment, s­au gândit

că, în viitor, dialogul epistolar­amoros dintre ei vadeveni o iniţiere în arta iubirii, le va întregi biografiile,salvând anumite elemente comune sau individuale dela uitare. Gh. Glodeanu nuanţează categoric: „Dinscrisori se desprinde figura unui Eminescu sfâşiatîntre teluric şi astral, adică între iubirea sa idealăpentru Veronica Micle (singura fericire pe care i­aacordat­o viaţa) şi «ocupaţiile ticăloase ale zilei»” (p. 80).

Dacă pentru Veronica Micle scrisorile cătreMihai Eminescu „au o importantă «funcţieterapeutică», cele ale lui Gala Galaction

pentru «confidenta» Zoe Dimitriu Marcoci […] devinsimboluri ale fidelităţii şi devotamentului îngeruluipăzitor căruia trebuie să i te destăinui pentru arămâne «cu dorul şi cu scrisul», continuu, în faţa«obstacolelor»”. Şi în acest caz istoricul literarrecurge la un limbaj epic referenţial, care îi explică,în totalitate, programul conceput în încercarea de amijloci fuziunea dintre artificialul ce­l presupun, totuşi,„spovedania” şi sinceritatea, aceasta din urmă putândfi calculată, eventual purtând masca imaginaţiei/empirismului sau a unui „trecut evocat cu nostalgie,fie în proiectele de viitor” (p. 97).

O interpretare destul de obiectivă, intuitivă, înfavoarea faimosului „triunghi erotic tragic”, NataliaNegru – Ştefan Octavian Iosif – Dimitrie Anghel,consolidată pe o abordare bogată în argumenteverosimile, ne apropie de însăşi comprehensiuneaautorului manifestată în direcţia istorisirilor, să lenumim desuete, obscure, mistice, topite într­unintimism teatral. Şt.O. Iosif şi Dimitrie Anghelvenerează aceeaşi femeie­muză. Confesiunilelor conţin extaze exacerbate, ingenue. Scriituralui Gheorghe Glodeanu este infuzată cu imagini,presupunem obiective, dintr­o odisee a iubirii(ne)mărturisită, insolită. De aici ideea că scrisoriledintre cei trei sunt „revelaţii” chiar dacă reflectă„zbuciumul sufletesc”, golul din ungherele lăuntriceale fiinţei umane. Cu meticulozitate este studiată„aventura” celor „doi scriitori importanţi ai timpului”(p. 131). Cartea Helianta a «văduvei negre», a «fiinţeibovarice» care este Natalia Negru, oscilând întrefresca socială şi proza de factură autenticistă” (p.135), stabileşte Gheorghe Glodeanu, „nu mizeazăpe estetica autenticităţii, ci îşi romanţează memoriile”.Cei doi poeţi din viaţa ei – Şt.O. Iosif şi D. Anghel –intră în naraţiune sub altă identitate pe la mijloculînsemnărilor derulate „în descendenţă tipiceminesciană”, în jurul lor conturându­se „o serie demeditaţii filosofice despre istorie şi soarta lumii”. „Printranscrierea scrisorilor trimise de Şt.O. Iosif, romanul­jurnal – punctează biograful – se transformă în romanepistolar. Chiar dacă nu ne furnizează adevărataidentitate a protagoniştilor, rândurile sunt suficientde transparente pentru ca cititorul să le decodificecu uşurinţă. Cuvintele îndrăgostitului reprezintă totatâtea idealizări ale unei iubite care nu merită acestlucru. Ipostază modernă a «cavalerului tristei figuri»,visătorul Iosif are ceva din Don Quijote supralicitândo Dulcinee terestră, aflată departe de calităţilece i se atribuie” (p. 137).

Din motive justificabile nu ne vom opriasupra tuturor celor 22 de capitole ale cărţiiScriitori, cărţi, muze… Alegerea noastră

este aleatorie. În consecinţă, ne vom rezuma doar laa surprinde, fragmentar, spectacolul ontologic regizatde Gheorghe Glodeanu, puternic implicat în miniuniversul confidenţilor aleşi, cu menţiunea că estedeparte de noi intenţia de a minimaliza rolul altorspirite ale literaturii epistolare. Subscriem la obser­vaţia teoreticianului: „În plan ontologic, corespondenţareprezintă un intermediar între prezentul pe care îlrecreează şi viitorul pe care îl anticipează. Este unjoc între prezenţă şi absenţă, joc aflat sub semnulaşteptării” (p. 23), sau: „Scrisorile sunt vocea celorabsenţi transformându­se într­o prezenţă în absenţă”(p. 27). O altă remarcă a lui Gheorghe Glodeanu,lămuritoare asupra unuia dintre paradoxurile cores­pondenţei: „…Epistolierul (indiferent de genul pecare îl are – n.n.) se adresează altcuiva pentrua se descoperi pe sine” (p. 34).

Reprezentări ale imaginaruluiidilic­mitologic în literatura română

Florian COPCEA

Cărţi şi autori

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 17

Prin urmare, aducând în ecuaţie cuplulOctavian Goga – Veturia Goga, paginile decorespondenţă „se metamorfozează sub

ochii lectorului într­un tulburător roman de dragoste,relatat chiar de către protagonişti” (p. 165). Nuexcludem, urmărind „rechizitoriul” lui GheorgheGlodeanu, desigur, inspirat de „cronica iubirii” dintreprotagonişti, nici acţiunea de dedublare a acestora,desfăşurată, orice s­ar zice, la graniţa existenţei şi aficţiunii. Fără îndoială, subiectivitatea poate duce laficţionarea realităţii. Scriitorul sondează profunzimilemărturisirilor aflate în „haosul primordial care estetrecutul” (p. 174) celor doi şi pune în discuţie„plăcerea scrisului”, subtil evocată în volumul Floriletăcerii: „Scrisorile şi însemnările de jurnal (ale luiO. Goga – n.n.) vin să explice rătăcirile şi erorile dinperioada de tinereţe ale reputatului om de cultură.[…] Corespondenţa dintre Octavian şi Veturiaalcătuieşte un roman de dragoste trăit” (p. 168­169).Istoricul literar reţine: „În data de 29 ianuarie 1920(Veturia Goga – n.n.) vorbeşte despre criza limbajului,despre cuvintele ce nu pot descrie întregul tumultsentimental de care este cuprinsă: «Toate cuvintele,toate, toate n­au posibilitatea ca să [se] ridice laînălţimile sentimentului. În scris nu poţi arăta iubirea,trebuie să trăiesc lângă tine 10 vieţi pentru a­ţi puteaarăta o mică parte din devotamentul şi dragosteamea.» Femeia îndrăgostită se întreabă dacă bărbatulde lângă ea este cuprins de acelaşi sentiment defericire şi după 11 ani de luptă şi de aşteptare. Unelecuvinte se dovedesc profetice. Veturia este copleşităde frumuseţea sentimentului pe care îl trăieşte, motivpentru care, la un moment dat, crede că ar putea săsupravieţuiască doar din amintirile ei atât de bogateîncât ar ajunge pentru o viaţă” (p. 175­178). Dramaîndrăgostiţilor este atât de bine expusă, încât aisenzaţia că totul se petrece într­un prezent apropiatşi că autorul nostru îşi asumă, „într­o proiecţieinversă” (Murray Krieger, Teoria criticii, Ed. Univers,Bucureşti, 1982, p. 63), logica şi strategia perso­najelor de a pătrunde în „tainele existenţei” Celuilalt,facilitând „triumful normalităţii”.

Un interes deosebit este acordat deGheorghe Glodeanu Muzelor lui LucianBlaga. Autorul efectuează, mai întâi, o

trecere în revistă a travaliului unei vieţi un timp aflate„sub teroarea istoriei”, care îşi are matca în „refugiulîn creaţie” (p. 235). Reconstituirea biobibliografieiautorului Poemelor luminii este privilegiul introduceriilectorului în paradigma spiritului autorului, determi­nând o meditaţie hermeneutică asupra „efemerităţiicondiţiei umane şi a inexorabilităţii trecerii timpului”(p. 242). Amănunte picante aflăm despre celecinci muze „inspiratoare” ale poetului: CorneliaBrediceanu­Blaga, Domniţa Gherghinescu­Vania,Coca Rădulescu, Eugenia Mureşeanu şi ElenaDaniello. Fiecare dintre ele, într­un fel sau altul,a stimulat imaginaţia şi destinul lui Blaga. Meritul

lui Gheorghe Glodeanu este de a fi (re)construit „mitulerotic blagian” (p. 245) în baza unor exegeze literarenepermis de ocolite/ignorate de istoricii literari.Iconoclastia lui Gheorghe Glodeanu este, aşadar,deschisă spre lecturi alternative. Se remarcăconfluenţa evidentă dintre „biografismul” lui ZenovieCârlugea (vezi Lucian Blaga. Solstiţiul sânzienelor,Ed. Măiastra, Târgu­Jiu, 2010) şi Hronicul şi cânteculvârstelor, Luntrea lui Caron, Nebănuitele trepte, cărţiîn care muzele se întrupează din magma cuvintelor,devin o „necesitate firească” pentru opera „iubăre­ţului”. Tehnica narativă a punerii în abis utilizatăde Gheorghe Glodeanu favorizează o duplicitateintertextuală contradictorie,puternic de expresivă. Eleste de părere că pentruLucian Blaga „iubirea şicreaţia sunt pasiuni ce seleagă între ele şi se condiţi­onează reciproc. Mai mult,flacăra creaţiei şi cea aiubirii îşi dispută întâietatea,determinându­i sensulexistenţei. Accentul pus peiubire este considerat unsemn de fermitate, în timpce creaţia este văzută ca unsemn de bărbăţie” (p. 281).

Prezenţa media­torului în texturalucrării Scriitori,

cărţi, muze... este pe deplinjustificată. Lectura disecăoperele din care se extragediscursul spre a­şi motivaîntreprinderea şi a­şi susţinecomunicarea. Privit din acest unghi, studiul săuconsistent intertextualizat, n­am greşi spunând înexces (dar asta nu­i scade cu nimic validarea istoric­literară), capătă percepţia epidermică a unei realităţiîn parte trucate (întrucât nimeni, bineînţeles, în afaraepistolierilor, nu cunosc câtă ficţiune au încorporatîn corespondenţele lor). Exegetul, mizând, ontologic,pe veridicitatea mărturisirilor şi pe jocul semnifica­ţiilor, evocă, lubric, introspectiv, fără vreo dificultate,sentimentele trăite/încifrate la nivelul imaginaruluiamoros cultivat de personajele „căzute” în plasade păianjen a contrariilor. Am îndrăzni să afirmămcă plăcerea textului, în termenii lui Roland Barthes,produsă de lectura lui Gheorghe Glodeanu,„perverteşte tot restul interpretării” (I.A. Richards,Principii ale criticii literare, Ed. Univers, Bucureşti,1974, p. 166).

Investigaţiile autorului sunt întemeiate pedocumente verificabile epistemic. Ele pătrund înungherele celor mai ascunse/păzite secrete. Aceastădiacronie este sesizabilă atât în planul liminalităţii,cât şi al epicului.

În capitolul rezervat „muzei” lui Marin Preda –Aurora Cornu – Gheorghe Glodeanu reţine:„…Pentru ca portretul spiritual al femeii să fie

cât mai complex, Marin Preda rememorează o seriede întâmplări elocvente din biografia iubitei. Reuşeştesă o cunoască prin creaţie (subl.n.), mai ales prinmanuscrisul primului volum din Moromeţii. Femeiaare însă o nedumerire şi o aprehensiune ciudatăla gândul de a trăi toată viaţa alături de un singurbărbat. În ciuda durerii resimţite, prozatorul recu­noaşte că nici el nu a fost tocmai un inocent. În ultimiidoi ani (1956­1958 – n.n), a suferit şi el din cauzafaptului că fidelitatea faţă de iubită îl împiedica să

cunoască alte femei” (p. 679). Scrisorile cătreAurora (din perioada 1954­1958) ne înfăţişează,ajunge la această concluzie Gheorghe Glodeanu,un „om închis între zidurile unei case, ziduri spartede această «fată frumoasă»/«fiinţă fermecătoare».Sentimentele îl inspiră pe prozatorul îndrăgostit,astfel încât creionul alunecă pe hârtie ca în vis,făcându­l să scrie cuvinte pe care nu le­a spusnimănui. Îi vine să se întindă atât de intens, încâtea să îi simtă sentimentele şi să se trezească.E noapte, dar gândurile la ea îl fac să nu poatădormi” (p. 690).

„Figura protagonistului” (p. 696) este pusă învaloare cu tuşe temperate care, cu orice preţ, vorsă respecte adevărul din „arhiva lui sentimentală”:„…În mediile literare, acesta era cunoscut drept unom dificil şi ranchiunos, imagine cultivată îndeosebide către duşmanii lui. În antiteză, tabloul construitde muza din tinereţe este unul plin de superlative,aproape idilic, astfel încât rămâi cu mirarea sincerăcum de a părăsit­o un asemenea bărbat extra­ordinar numai după patru ani. Un om care a iubit­osincer şi care nu a trădat­o niciodată…” (p. 709­710).

Gheorghe Glodeanu este convins deutilitatea generativă a corespondenţei, fieaceasta poziţionată la frontiera literaturii.

Abordarea teoretică a fenomenului indică obiectivul­ţintă urmărit de acesta: „Memorialistica, epistolarul,jurnalul intim ne introduc în culisele literaturii, făcân­du­ne să cunoaştem mai bine omul care a creatopera, dezvăluind mobilurile evenimentelor şi rapor­turile reale dintre scriitorii unei epoci. În ciuda curio­zităţii fireşti de a afla cât mai multe despre biografiileautorilor investigaţi (printre cei menţionaţi: AntonHolban, Octav Şulutiu, Zaharia Stancu, Mircea Eliade,G. Călinescu, Dinu Pillat, Radu Stanca, Paul Celan,Liviu Petrescu şi Emil Cioran – n.n.) nu ne­auinteresat aspectele de suprafaţă, picanteriiledezvăluite, ci maniera în care marile pasiuni augenerat sau nu opera pe măsură” (p. 13­14).

Din această perspectivă, Scriitori, cărţi, muze.Ipostaze ale discursului amoros în literatura românăeste o lucrare monumentală, de excepţie.

Şi a fost Întâi Decembrie la Alba, antologie dePaula Romanescu, Editura Academiei Române,Bucureşti, 2019

Poeme de aproape 70 de autori, plus Mioriţa şiBalada Sfântului Constantin Brâncoveanu la început,Legământul de credinţă al lui Nicolae Bălcescu şi unfragment din testamentul Reginei Maria la sfârşit –reluăm aici acest fragment:

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilorşi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit îninima mea şi ale cărei cărări le­am cunoscut toate.Frumoasă ţară pe care am văzut­o întregită, a căreisoartă mi­a fost îngăduit să o văd împlinită.

Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plinăde cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni,să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Mihaela Albu, Azi despre ieri. În dialog cu DinuZamfirescu, Editura Eikon, Cluj­Napoca, 2019

Odată cu volumul acesta intenţionăm să deschi­dem o serie pe care o dorim cât mai cuprinzătoare,atât ca durată, dar mai ales ca informaţie.

De fiecare dată, cel intervievat este invitat săcreioneze profilul unor destine întâlnite în viaţă, înde­osebi sub aspectele lor omeneşti: întâmplări, eveni­mente, atitudini, prietenii, experienţe, impresii etc.

Dorim totuşi ca aceste informaţii să fie deopotrivădespre trecut, dar şi despre prezent (multe subînţe­

lese din relatări) ca deschidere iradiantă asupraviitorului. Ideea de la care am pornit este aceea de aputea face astfel ca o parte a României să nu rămânăîn umbră pe vecie.

Cine a avut privilegiul să întâlnească un om destatura morală şi cu experienţa de viaţă a distinsuluipolitician liberal Dinu Zamfirescu va şti că un dialogcu domnia sa nu poate fi decât unul cu mare încăr­cătură informaţională. Şi nu numai. (Autoarea)

Nicolae Dragoş, O sută şi una de poezii,Editura Academiei Române, Bucureşti, 2019(antologie şi prefaţă deZenovie Cârlugea)

Poezia aceasta se mişcăpe o gamă largă de tonuri,de la nostalgii, tristeţi şiamărăciuni litanice la vibraţiipsaltice şi atitudini sociale,sporind cu zestrea­i defrumuseţi estetice o direcţiede reale consolidări valorice,ai cărei reprezentanţi, nuchiar mulţi, au slujit­o înnumele unui neomodernismal reîntoarcerii la tradiţieşi la versul care, vorba luiTudor Vianu, comunică şi

se comunică, în primul caz, însă, cu mai multă formăde predestinată pătrundere.

Acum, la vârsta octogenară, la aproape de undeceniu de la reîntoarcerea sa în Cleşneştii Glogoveimotrene, Nicolae Dragoş a devenit, în poezie, graţieşi consistentelor sale volume din ultimele douădecenii, în total peste treizeci, un clasic al verbuluievocator, învăluit în nostalgice rememorări, autor alunui discurs liric distinct, limpid, de mesaje deopotrivăumanitariste şi grave. În poezia aceasta se regăsesc,bine conturate, spaţiul geografic al Micii Valahii, lumeaculturii noastre, istoria cu ecouri dramatice, deopotri­vă cu un destin scriitoricesc asumându­şi condiţiaziditoare a creaţiei, în decantări de gând curat şisuflet românesc. (Zenovie Cârlugea, la finalul prefeţei)

Semn(al) de carte

Cărţi şi autori

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202018

Clucerul craioveanRadu Rosetti şifrumoasa lui soţie

Casia (n. Brăiloiu) făceauparte dintre acele familiide români care, indiferent

de condiţia lor socială, râvneau la bogăţia pe careo reprezintă o casă plină de copii. Aşa că pe lajumătatea veacului al XIX­lea ei se pricopsiseră dejacu cinci fete şi­un băiat: Coralia, Ecaterina, Maria,Ana, Zoe şi Dumitru. Fetele – frumuşele şi nu prea,băietul ca băieţii…

De bună educaţie n­au dus lipsă, de instrucţienici atât. Limba franceză le era familiară, aşa că şistudiile trebuiau făcute pe la Paris. Şi­au fost. Pentrufete, atât cât să le asigure o căsătorie invidiabilă încare ele, pe lângă dotarea intelectuală, trebuia să maiaducă şi o dotă frumuşică, dar asta era problemapărinţilor, desigur.

Tot cam prin vremea aceea în Europa se trezeaunaţiunile şi se zguduiau imperiile. Paşoptiştii eraupuşi pe fapte mari, mai marii imperiilor şi jandarmiilor nu ştiau de vorbă bună, represaliile au fost cum­plite. Bălcescu ori Iancu ar putea să spună multe.Întrebaţi­i! Dumnezeu şi Sfântul Petre tocmai făceauo vizită de documentare prin Moldova şi, încântaţifoarte de mărinimia locuitorilor de pe­aici, care habarnu aveau cât de frumos le este sufletul, au hotărât(de fapt, Cel Unu a dat decretul, celălalt, ca un bunconsilier, I­a sugerat doar ce şi cum) să­i facă peromâni să­şi vadă şi ei măcar odată bogăţia aceeadespre care se spune că ar cântări 21 de grame…Şi atunci, în satul de răzeşi – Ipoteşti parcă­i spunea,s­a născut Eminescu. Cum?! Ştiaţi povestea? A spus­o Bogza Geo? Foarte bine! Să le­o spunem şi noi iarşi iar copiilor noştri ca s­o ştie şi ei. Iar mâine cândnoi…, s­o spună şi ei copiilor lor. Şi uite­aşa Mihai,fiind băiet păduri cutreiera, izvoarele îi murmuraucântări, lacul codrilor albastru aşternea privirilorlui covor de nuferi galbeni, iar stelele­n cer…

Undeva, la Berlin, Titu Maiorescu făcea studii deDrept şi Filosofie (a ratat materialismul dialectic şiistoric!) şi, ca să aibă un ban de buzunar în plus faţăde ce primea de la tătâne­său din Craiova, dădealecţii de franceză pe unde putea. Aşa a ajuns lafamilia Kremnitz ai cărei copii – Clara şi Wilhelm, audeprins sub îndrumarea lui a écorcher le français…Fătuca era un pic mai grea de cap, iar proful ei acrezut că e bine să exerseze mai mult cu ea dulceaţalimbii (franceze!). După câteva ore de studii apro­fundate, el şi­a scrântit un picior când tocmai mergeape stradă cu capul în nori şi, în suflet, cu chipul Clareibălăioarei… A fost recuperat de familia Kremnitz,i s­a adus un ortoped, acesta a făcut ce trebuia, iarClara a făcut restul: scutura prin camera bolnavului,îi aranja perna, îi ştergea sudoarea de pe frunte, îiaducea gustărica, şi toate astea numai în franceză…Că nu zice nimeni că era bigotă, însă franţuzeştenu ştia o iotă. Şi­uite aşa, ba cu franţuzeasca, bacu scuturatul, că până la urmă a­ncurcat băiatul…Uf, şi tu, Topîrceanu, doar la Berlin se trăgeauclopote de nuntă şi urma să se mai tragă odată şiîn ţară, ortodoxeşte!, ia nu mai aminti de acel divorţîn jurul căruia au brodat vorbe de clacă toţi bârfitoriiurbei, până şi Madam Palade, o persoană­n vârstă,foarte cumsecade…

Când a revenit în ţară, Titu o aducea cuel şi pe Clara, doamna Maiorescu. Tineriisoţi s­au stabilit la Iaşi şi, la 23 de ani, el

devenea ditamai rectorul universităţii din DulceleTârg… al Cucului.

Ce se mai întâmpla prin ograda Casiei şi a luiRadu Rosetti? Fetele se făcuseră mari şi tot dădeauzor să completeze trusoul de nuntă. Când ceasulurnirii pietrelor din casă prindea să sune, rând perând au apărut şi pretendenţii la mâna casnicăa gândirii lor.

Pentru Maria, alesul a fost să­i fie Iacob Negruzzi(1842­1932), universitar, scriitor, membru fondatoral Junimii, care avea să devină şi Preşedinte alAcademiei Române. Viaţa lor n­a cunoscut sincope,

nici focuri pe culmile disperării nu s­au aprinsîn sufletul lor mistuindu­i cu neînţelegeri.

Pentru Ana (1854­1914), cu îndelungă aşteptare,zbuciumare, sperare, disperare, pendula a bătut pânăa răguşit cucul din colivia celor blestemaţi să nu­şiaibă cuib, alesul inimii ei i­a rămas până la capăt decale distinsul profesor universitar, avocatul de subţirecu onorarii grase, criticul literar de a cărui judecatătremurau ca varga scribii, mentorul Junimii, prim­ministrul Titu Liviu Maiorescu, pe care gura slobodăa lumii mărunte căreia bârfa îi era nelipsită trufanda,îl numea Muierescu. Deocamdată era tată de copiila casa lui, cu nevastă, cu amantă, cu procesede drept penal şi de conştiinţă.

Coralia Rosetti (1843­1915) a devenitdoamna Săvescu, Ecaterina (1854­1918) –doamna Budişteanu, Zoe (1852­1913) –

doamna Bengescu. Pe cine şi­o fi ales Dumitru denevastă, nu se maiştie. DomnişoareleRosetti erau nelipsitede la teatre, baluri,sindrofii mondene.Iată cum descrieMişu Văcărescu(Claymoor), croni­carul monden dela L’IndépendenceRoumaine, o searăla Teatrul Naţionalbucureştean, pe la1882, în frumoasalună mai, neuitândsă le dea peste năsucfranţuzitelor făpturidin Micul Paris:

[...] O societatecare se făleşte cuarta ar trebui să­şiîncurajeze artiştii.Este suficient săvină o trupă străină,că toată lumea seîmbulzeşte să o vadă.Sala Bossel, unde aufost masacraţi Lecoqşi Offenbach, este întotdeauna ticsită. Peste tot,teatrul naţional este încurajat, peste tot e sărbătoare,doar la noi nimeni nu merge la el şi toată lumea­ldenigrează. Mai mult patriotism, doamnelor şidomnilor; mai întâi, învăţaţi­vă limba, pe care n­o maiştiţi deloc; astfel nu­i veţi mai face pe străini să râdăde noi găsindu­ne lipsiţi de orice sentiment naţional.Domnul Manolescu în rolul lui Ruy­Blas a pus multăpasiune. Memoria sa este prodigioasă; jocul a fostfoarte sobru şi a meritat succes şi aplauze. DomniiIulian şi Mateescu au fost perfecţi, ca întotdeauna.Au făcut să râdă toată sala. Maria de Neubourg,care a cunoscut­o pe Sarah Bernhart la Comediafranceză, n­a fost la înălţimea poziţiei sale. Din parteadamelor, interpretarea a fost nu mediocră, ci nulă.

Însă sala este foarte frumoasă. Multe damecunoscute în loji. În avanscena din dreapta, iat­ope graţioasa domnişoară Oteteleşeanu în toaletă grişi pălărie împodobită cu trandafiri la fel proaspeţi caea. Domnişoarele Zalewsky, frumoase şi mândre cazeiţele Olimpului, cu pălării cu mari pene negre. Apoi,doamna Coralia Săvescu, asediată de admiratori,un surâs de mai sub o pălărie Reybnold împodobităcu liliac, doamna Bengescu şi domnişoara Rosetti,surorile sale. Puţin mai departe, doamna Rastiîncă suferindă după ce a căzut de pe cal. […]Da, doamnele mai şi călăreau, mai şi cădeau...

Înainte de a deveni doamna Alexandru Bengescu,Zoe Rosetti a fost una dintre cele mai distinsedoamne de onoare de la Curtea Reginei poeteCarmen Sylva, Alecsandri o onora cu prietenialui (era doar un mare admirator de lăcrămioare şisteluţe), îi admira inteligenţa, discreţia, talentul detraducătoare. De fapt, împreună cu acel rege­alpoeziei veşnic tânăr şi ferice a tălmăcit ea multedintre scrierile suveranei României, care nu cunoştea

limba română, dar îndrăgea portul popular cu zăvelcăşi cu ie de era să­l facă şi pe foarte dragul şi fasci­nantul ei invitat la Castelul din Carpaţi – scriitorulPierre Loti care nu se mai da plecat (spre mareabucurie a lui Carol Întâiul…), să achiziţioneze uneblouse roumaine pentru frumoasa lui din Soare­Răsare rămasă­n aşteptare – Cio­Cio­San, aceeade care avea să se îndure Puccini nemurind­o subnumele de Madama Butterfly şi înnobilând­o cumuzica lui de un romantism răvăşitor care aducelacrimi până şi în ochii celor ce cred că nu ştiu aplânge. Cât despre la blouse roumaine, n­a rămasnici aceasta ignorată: Henri Matisse a „invitat­o” laMuzeul de Artă Modernă „Georges Pompidou” –Beaubourg, foarte aproape de Atelierul parizian alhobiţeanului cu măiastre şi tăceri grăitoare cioplite­npiatră, şi astfel, internaţionalizând­o, opera făcută demâini îndemânatice de femei anonime din GrădinaMaicii Domnului, recreată de marele pictor în legea

lui, vorbeşte­n limba dorului milioanelor devizitatori veniţi în Oraşul Luminii să înveţe săvadă câtă graţie sălăşluieşte în arta popularăromânească.

Doamna de onoare Zoe Rosetti, câta stat la Peleş, a trebuit să înveţesă îndure frigul în timpul iernii, mai

cu seamă că regina (de la ea o fi învăţatCeauşescu să ne sugereze să mai punem şinoi câte­o haină în spinare când ne plezneade ciudă caloriferul în locuinţă?) dorea săfacă economie la combustibil. De îndurat,a îndurat Zoe fără cârtire, dar plămânii ein­au înţeles să fie răbdători şi cu timpultuberculoza a ruinat­o, iar frigul de pe urmăa cuprins­o aşternând peste trupul ei ultimazăpadă la vârsta de 60 de ani. Mai bine ferităde frig a fost cumnata ei – Marie Bengesco(1850­1936), nepoata marelui vornic IordacheGolescu, trăitoare la Paris, cunoscătoareîntr­ale artei, foarte apreciată în lumeacriticilor de artă din Franţa şi de la noi,cu scrieri premiate de Academia Franceză,o intelectuală rafinată care şi­a păstratcetăţenia română cu mândrie, nu caBrâncoveana Anna de Noailles, fiindcă ţarade n­o ai chiar în suflet, geaba te făleşti

cum că­n lume eşti ce eşti… Cât despre Ana Rosetti, aceasta a trebuit să tot

aştepte până să devină doamna Maiorescu, maicu seamă că însetatul de iubire profesor universitar­critic­avocat­filosof­academician­prim­ministru alRomâniei (1912­1914), era, cum se ştie, puţin însuratcu teutona bălăioară şi durdulie, Clara, care­lpricopsise şi cu o copilă, Livia, durdulie şi aceasta,plus un fiu, Liviu (ca să nu uite tatăl lor Titu Liviucă sunt chiar ai lui!) şi nici nu vrea să audă de divorţ,iar mult draga lui soră cu doi ani mai mare decât el,Emilia, căreia el îi declarase răspicat într­o scrisoarecă ei doi, „nu frate şi soră ar fi trebuit să fie, ci soţi”,nu­i luase în seamă gravitatea sfâşietoare a mărturiei,deşi, până la capătul vieţii lui (1917), corespondenţadintre ei a păstrat încărcătura aceea amară­amară­amară a neîmplinirii unui vis… Şi­apoi mai era şicumnăţica Mite Kremnitz, cu care Titu avea multeconversaţii pe teme filosofice şi… un băieţel, Georg,plecat din viaţă pe la vreo trei anişori, prezenţăpermanentă în casa Maioreştilor din Bucureşti,împreună cu mult îngăduitorul Wilhelm Kremnitz pepost de soţ, medicul care avea grijă de sănătateaMăriei Sale Carol de Hohenzolern ajuns rege alRomâniei după alungarea din ţară a lui AlexandruIoan Cuza, analizând cu grijă mare în laboratorsecreţiile lichide şi solide ale încoronatului, sensibilşi acesta la farmecul indicibil al Mitei cea intelectualăcare­i devenise secretară foarte particulară… Că Miteo traducea şi pe Carmen Sylva în acelaşi timp, nu­imai puţin adevărat. O traducea, deh!, dacă suverananu ştia o iotă de română şi nici nu putea pricepecum e cu dorul­dor intraductibil... Ba amândouăs­au străduit să­l traducă şi pe Eminescu. Astada cutezanţă!

Domnişoarele Rosetti,din Craiova­n Bucureşti

Paula ROMANESCU

Cherchez la femme

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 19

Dorul de fericire al sobrului critic de laJunimea încărunţea puţin câte puţin înaşteptarea clipei când Ana Rosetti avea să­i

devină soţie, între dragostea păgână pentru sora luiEmilia, responsabilitatea de părinte faţă de fiica luiLivia, urâtă rău, biata de ea, şi din ce în ce mai grasă,încăpăţânarea soţiei lui, Clara, de a nu acceptadivorţul, avansurile mai coaptei dive cu gropiţe înobraji – Cleopatra Poenaru­Lecca, care deveniseliberă ca pasărea cerului după ce indiscretul ei soţPoenaru o prinsese în flagrant delict de adulter (cumi s­a părut lui!) când a găsit­o în dormitorul conjugalîn compania unui fante cu care ea discuta de faptpoezie, că era devreme – zece şi ceva… NurliaCleopatra, cu trei ani mai mare decât Titu şi cutreisprezece decât Eminescu, este Dalila dinScrisoarea V, nepăsătoarea din Pe lângă plopii fărăsoţ, care n­a înţeles să se cuprindă de acel farmecsfânt şi căreia Poetul amorezat lulea îi scria,implorând­o: Ei bine, fii a mea... nu o noapteîntreagă... ceea ce n­aş fi cerut... ci o oră, o singurăoră... şi­ţi promit pe mormântul mamei mele că dela tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoaredin partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zicecă moare pentru c­ai fost crudă cu el... Numele tăurămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s­a întâmplat...gura care­a putut să­ţi facă o asemenea propunereva fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât teiubesc... dacă plătesc amorul meu cu viaţa – săplătesc cu el un moment de fericire, convins şi el căar fi fost gata să plătească astfel „o oară de iubire”,deşi, într­o altă scrisoare o apostrofează sever, gelos,dar imaginând şi nişte „ani întregi” de fericire: Tu zicică nu mă iubeşti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s­o ştii,făr’ s­o vrei s­o mărturiseşti, căci inima ta e atât deîndrăcit de îndărătnică, încât deja ca toate femeile,neştiind ce voieşti, ţi­ai mai înrădăcinat şi în tineideea că nu ştii ce voieşti… Mă iubeşti, da… căci tetemi de mine… Tu eşti o femeie galantă, o femeiecare­a risipit sărutări în viaţa­ţi, care­a dăruit îmbră­

ţişări pe nimic, care dintr­un capriţiu ai fericit desigurvrun idiot. Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu­mi acorzinimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutarecare ştii că pe mine m­ar înnebuni de fericire, acorzialtuia favoruri ce pentru el n­au nicio valoareşi pe mine m­ar face fericit ani întregi.

O, ce lucru mare iubirea, musiu Guţă Popândău!

Era lucru ştiut că orice invitaţie la vreosindrofie mondenă ori culturală adresată„maestrului”, era absolut obligatoriu să fie

însoţită de o alta făcută şi Anei. Lumea bună acceptaadulterul cu graţie, dar se zburlea la ideea divorţului.Nu­i mai puţin adevărat că mai erau şi niscaivastudenţele pârguite numai bune de cules, de caremagistrul se ocupa cu sârg. Să le instruiască într­alefilosofiei, cum altfel! Între timp, Mite repeta scenasărutului dintre Tristan şi Isolda cu profesorul ei delimba română – Mihai Eminescu, Titu Maiorescuexperimenta teoretic scena sinuciderii din disperarede a nu­şi afla dragostea unică nici lângă Mite, nicilângă Ana, sora lui, Emilia, era departe, căsătorită,vai!, fiica Livia creştea, din fericire şi, dacă da Domnulsă se mărite, putea şi tatăl ei divorţa mai uşor, cudezlegare de la regină chiar... Dar Clara a pus tocmaiatunci de o hibă canceroasă. Atentul şi grijuliul ei soţa dus­o la cei mai buni medici de prin Berlin, i­a plătitoperaţie­tratament­mandarine, împreună cu fiica lor astat alături de ea cât a durat convalescenţa, au mersapoi tustrei la concerte, la teatre, au făcut plimbări pestrasse, prin parcuri, au vizitat muzee, au poposit peterasa vreunei berării. Clara şi­a recăpătat sănătatea.Gândul lui Titu (Tuti, alintat de apropiaţi) galopafrenetic spre Ana Rosetti.

Din acea primăvară 1879, promiţătoare de fericirealături de dragul ei Titu, trecuseră mai bine de optani, iar Ana Rosetti trecuse binişor de 30 de ani şi totcontinua să dea lecţii de franceză pe la diferite familiicu loaze leneşe în gândire, iar fericirea de a fi cubărbatul îndrăgit o obţinea doar pe furate. Dar o

obţinea. Titu era al ei cu toată inima (credea ea),iar trupul ei nu cunoştea decât căldura braţelor lui. Şi­a venit anul 1887. Când Clara a intentat (ea!)

divorţ, Titu a şi pregătit invitaţiile la nunta lui cu Ana.Eminescu n­a participat. Nici Caragiale. Slavici făceapalincă. Cleopatra Poenaru­Lecca se privea înoglindă şi, încântată de ce vedea, se tot întrebace­o fi găsit „Tuti” la spălăcita aia de fată bătrână AnaRosetti ca s­o facă noua doamnă Maiorescu. Fericitulcuplu nu­şi mai punea întrebări. Îşi erau unul altuiarăspuns. Şi uite­aşa au petrecut ei împreună 27de ani. Ana – tante Netti pentru nepoata sa ZoeCămărăşescu, autoarea unui volum de amintiridespre neamul Bengeştilor şi­al Rosettilor, îi eradragului ei soţ secretară, dactilografă, copiatoarede texte, sfătuitoare, tot ea ţinea ordinea în multeledosare judecătoreşti unde soţul său pleda cauze maimult sau mai puţin calpe, cu elocinţa lui aducătoarede arginţi curaţi…

În 1897, după moartea doctorului Kremnitz,cel ce­i fusese în acte soţ Mitei, Carol I a rămasneconsolat fiindcă „secretara sa particulară”

a decis să se întoarcă în ţară, iar el n­avea s­o maivadă niciodată. Ea avea să moară în 18 iulie 1916,la doi ani după ce Carol plecase şi el, în ziua de10 octombrie 1914, răpus de amar că ţara guvernatăde el voia să intre în război contra ţării lui…

Când în 1914 Ana s­a retras de la post pentru arăspunde unei chemări de la care nimeni, niciodată,nu s­a putut eschiva, deşi, fiecare­n parte dintre ceichemaţi se va fi întrebat Dar de ce eu? De ce acum?De ce deja? Şi încotro?, Titu a rămas descumpănit…până a apărut Olga Neumann, o evreicuţă lipsităde prejudecăţi, cu patruzeci de ani mai crudă decâtel, care l­a cerut în căsătorie. Dar el a cerut timpde gândire… Şi s­a tot gândit până în ziua aceeade 18 iunie 1917 când avea să se mute în CetateaUmbrelor, alături de Eminescu. Prin apropierea lor,şi Cleopatra Lecca­Poenaru..

Sebeşul şi Marea Unire: Memorii, acte şi documente, Antologie, studiiintroductive, note şi indici de Mihai­Octavian Groza, Iuliu­Marius Morariu,Gabriela­Margareta Nisipeanu, Claudia Fechete, Editura Argonaut, Cluj­Napoca, 2018

Demersul nostru îşi propune să prezinte, într­o manieră succintă, rezultatulstudierii amănunţite a memorialisticii de război elaborate de românii din localitateaSebeş, parte recuperate şi valorificate în cadrul unor programe implementate înultimii patru ani. În atenţia noastră au stat însemnările dedicate Marelui Războiaparţinând filosofului Lucian Blaga, căpitanului Ilie Stricatu, preotului cărturarSebastian Stanca, inginerului Dorin Pavel şi locotenent colonelului Ioan Guţia,elaborate fie în anii conflagraţiei, fie în cei următori. Parcurgând cu multă atenţieînsemnările celor cinci memorialişti români din Sebeş, având origini sociale diferiteşi proveniţi din domenii de activitate distincte, am putut constata faptul că avemde­a face cu tot atâtea ipostaze ale memorialistului Marelui Război: studentul înrăzboi (Lucian Blaga), elevul în război (Dorin Pavel), preotul în război (SebastianStanca) şi ofiţerul în război (Ilie Stricatu, Ioan Guţia). (Autorii, la începutul cărţii)

Florin Horvath, Eşafodul cu fantome, Zalău, 2019Cartea de faţă are menirea de a deroba, în vâltoarea evenimentelor, rosturile

vestiţilor Magi şi a le aşeza la loc cuvenit în „contemporaneitate”, mărturisind căsubiectul a fost „factor de interes naţional” la o anumită vreme, lăsându­i pe mulţisă viseze la vestitul tezaur dacic, încă existent în cuprinderea Munţilor Carpaţi,dar mai cu seamă la acele puteri „de miracol” pe care Magii încă le stăpânesc.

Am ales forma de rostire în „stil romanesc” asigurându­mi cititorii că oricepotrivire sau asemănare cu realitatea nu sunt decât pur întâmplătoare. (Autorul,în Prolog)

Bogdan C.S. Pîrvu, Îngerul rătăcit. Eseu despre psihopatie şi poezie,Editura Tehnopress, Iaşi, 2019

Autorul este medicpsihiatru la SpitalulJudeţean de Urgenţădin Botoşani şi­l ia aicica subiect de studiuprofesional pe FrançoisVillon. „Despre psihopatieşi poezie vom da samăîn cele mai jos­zise, cuvorbire la François Villon(1431­1463), ce­i un îngerrătăcit când îl legăm lacele două. N­avea cumsă le ocolească, cădrumul lui în viaţă fost­aun dans macabru de

‘după faptă şi răsplată’. Că a fost acea răsplată anume ‘pe drept’ facem citiremai încolo, cu dovezi îndestulătoare.” (Autorul, la începutul Preambulului)

Victoria Milescu, Cronicile Sudului, Editura Sud, Bolintin Vale, 2019 Ceea ce am strâns în Cronicile Sudului sunt texte prezentând succint cărţi

diverse, relevându­le specificitatea, relaţionând­o cu biobibliografia autorului, spreinformarea publicului cititor, pe principiul non multa sed multum. Am fost solidarăcu autori având mai puţină vizibilitate în spaţiul public, slab mediatizaţi, ori purşi simplu nedotaţi să zguduie porţile gloriei, dar care aveau un indicibil fior pur şidiscret al talentului incontestabil, în unele cazuri neconştientizat din varii motive,ori necultivat suficient. Am scris despre autori de poezie, de proză, de literaturăpentru copii, de literatură motivaţională, pentru ca numele lor să rămână dacănu în istorii ale literaturii şi în dicţionare, cel puţin în cărţi precum cea de faţă,ca nişte bănci de date, stocând autori şi titluri. (Autoarea, în „Argument. O cartedespre cărţi”)

Alexandru Surdu, Cristian Radu Nema, Bucureşti, Capitala Eroilor patrieiromâne, 1916­1919, Editura Integral, Bucureşti, 2019

Un album de colecţie, splendid realizat grafic şi tipografic, cu texte de acad.Al. Surdu şi fotografii, copertă şi prezentarea grafică de Cristian Radu Nema,descriind cu amănunte 20 de monumente din Bucureşti, dedicate eroilor PrimuluiRăzboi Mondial.

„Dacă ţările ar avea suflet şi sufletul, cum zice Aristotel, ar fi desăvârşirea(entelecheia) trupului, a sentimentelor şi gândurilor, atunci sediul potrivit pentruSufletul unei ţări ar trebui să fie Capitala acesteia.

Capitala României este la Bucureşti. Aici a fost şi este Sediul SufletuluiRomânesc, al Desăvârşirii simţămintelor noastre şi a celor mai elevate dintreCugetările Sale.

Poate că nu ne dăm seama întotdeauna de ceea ce reprezintă Bucureştiipentru fiecare dintre noi, românii.” (Începutul Prefeţei)

Semn(al) de carte

Cherchez la femme

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202020

Sahara a trecut înmintea europenilor,de la romani încoace,

drept un teritoriu vast, înfri­coşător şi primejdios, punctatde cele aproape o sută deoaze şi de umbrele prelungiale caravanelor din zori. În

secolul colonial, bogăţiile descoperite în Africa s­auaflat în zone mai primitoare, de­a lungul marilor fluvii,Nil, Congo sau Zambezi, şi în zona marilor lacuri. Ceipeste nouă milioane de kilometri pătraţi de la nordulşi sudul Tropicului Racului i­au descurajat pe primiicăutători de aur, pietre preţioase şi, mai recent,petrol, uraniu, cobalt, litiu şi coltan.

Sahara – în arabă „deşert” – a rămas un tărâmal aventurilor exotice, al povestirilor romantice despremersul afânat al cămilelor împovărate de mirodenii şifildeş, povestiri puse în scenă pe fundalul unor munţiroşi de vreme şi al dunelor unduitoare ce se întindeaupână dincolo de orizont.

Goana după noi resurse de energie a readusAfrica sahariană în atenţia lumii industrializate, odatăcu descoperirea petrolului, a arborelui de cauciucşi a uleiului de palmier. Competiţia între monopoluria fost dură şi prelungită. Sferele de influenţă aleRăzboiului Rece au consfinţit o nouă ordine conti­nentală a hegemonilor, în care primii stăpâniportughezi, belgieni, francezi şi britanici au fostînlocuiţi de americani, chinezi şi sovietici. Mareledeşert oferă pentru noile aranjamente continentaleo bogăţie neaşteptată, comoara la care face referiretitlul: soarele. Astrul zilei are o radiaţie de trei orimai puternică decât în oricare alt loc de pe glob.O suprafaţă de numai 0,3%, acoperită cu panourifotovoltaice poate asigura electricitatea ieftină şicurată pentru toată Europa şi pentru ţările Sahelului,între care Senegal, Mauritania, Burkina Faso, Ciadşi Africa Centrală.

„Solarizarea” industriei energetice ar fi primatransformare economică miraculoasă a celui deal treilea mileniu creştin, care nu numai că nu aragrava criza climaterică, ci ar contribui semnificativla reducerea cauzelor care o provoacă. Pentrusaharieni, energia curată ar fi şansa de dezvoltare,cu ocolirea efectelor industrializării sălbatice pe modeloccidental şi american, care a făcut din zone întinseale Europei, Americii, Chinei sau Indiei alt fel dedeşerturi, întunecate de smog şi blestemate cu apeotrăvite. Africa e „vinovată” de poluarea mediuluicu numai două procente pe an, adică jumătate dincât dăruieşte Germania mediului natural, chiar dacăenergetica sa, precum şi cea britanică, a redusdependenţa de cărbune şi a ridicat gradul acestuiade eficienţă până la 98% în urma arderii. Ţările sahariene se află în pragul unui pericol

ecologic iminent: folosirea pe scară tot mai largăa resurselor de petrol, odată cu descoperirea unorcâmpuri noi în Camerun, Ciad, Mali sau Uganda şifolosirea generatoarelor cu motoare diesel. În Ghana,Sierra Leone sau Mozambic sunt ancorate, dincolode limita apelor teritoriale, centrale plutitoare carefolosesc combustibil de origine fosilă cu grad inferiorde prelucrare, adesea furat, care provoacă otrăvireaaerului şi a apelor din preajmă.

Majoritatea ţărilor africane au o legislaţietolerantă sau nu o au deloc pentruprotejarea mediului şi pentru pedepsirea

poluatorilor. În consecinţă, tehnicile şi utilajele nuse supun controalelor şi standardelor de apărare aecosistemelor locale. O consecinţă descoperită prinmăsurători riguroase este aceea că în următoruldeceniu, în cele trei ţări menţionate, vor muri anualîntre 48 şi 53 de mii de oameni, în special copii, femeiînsărcinate şi bătrâni. În Africa de Sud, în Malawisau în Nigeria, unde producţia energetică pe bazaderivatelor din petrol a intrat într­o expansiune ame­ninţătoare, poluarea însoţită de boli respiratorii şide piele a atins cota de alarmă în marile aglomerăriurbane ca Johannesburg, Lagos sau Port Harcourt.

Sahara dispune de date fizice care o calificăpentru o poziţie prioritară în dezvoltarea energiei dinsurse alternative şi regenerabile. Mai întinsă decât

Brazilia, China sau SUA, pentru consumatorii ei nueste necesară demontarea unor structuri industrialeşi umane ca să se facă loc uzinelor solare deenergie. Proiecţiile Băncii Mondiale arată căextinderea infrastructurii energetice clasice va costaomenirea 48 de mii de miliarde de dolari până în2050. Captarea energiei solare pe cel mai întinsdeşert fierbinte al planetei ar costa doar un singurmiliard, amortizat în mai puţin de două decenii. NASAa estimat că un singur metru pătrat de nisip încins dininima Africii soarbe echivalentul a trei mii de waţi dinradiaţia solară într­un singur an. O suprafaţă totalăde nouă milioane patru sute de mii de kilometri pătraţiar putea să producă, la modul ideal, 22 de miliardede gigawaţi/oră, echivalentul a 36 de miliarde de barilide petrol pe zi. Dacă acceptăm scenariul transformăriiSaharei în cea mai mare centrală energetică aplanetei, aceasta ar putea să producă de două miide ori mai multă electricitate decât cele 100 de miide gigawaţi/oră obţinute în uzinele clasice actuale.Pentru Europa, sursa africană ar putea să acopere deşapte mii de ori necesarul industriei sale, fără emisiide carbon, fără costuri copleşitoare pentru transportul

combustibilului, fără deşeuri poluante. Industriaorizontală pe care o presupune dezvoltarea şiîntreţinerea oglinzilor reflectorizante sau a panourilorsolare, construirea de drumuri de acces ar necesitao forţă de muncă masivă, creşterea veniturilorpopulaţiei, a bunăstării locale şi, în consecinţă,reducerea tentaţiei africanilor de a­şi părăsi cămineleşi a plecării spre Europa bogată, indiferent de riscuri.

Datele confirmate cu instrumente de marerigoare ştiinţifică ridică întrebarea: de cemarile centre de putere economică şi

financiară nu s­au repezit să capteze o sursă ener­getică mai valoroasă decât greutatea ei în aur, ceaşteaptă omenirea chinuită de războiul resurselorclasice ca să scape de blestemul petrolului, alcărbunelui, şi chiar al uraniului (vezi Fukushima),ca să domolească otrăvirea planetei şi să ieftineascăpreţul confortului prin exploatarea Saharei? O primăpiedică este tocmai gradul de perfecţionare asistemului de obţinere a energiei folosind combustibiliclasici, petrol, gaze naturale, cărbune. Prea mulţi baniau fost investiţi în oleoducturi, rezervoare, depozite,reţele de transport, flote maritime, institute depregătire a specialiştilor în explorare, exploatare,întreţinere, înainte ca acestea să­şi fi trăit uzura fizicăşi morală, înainte de a fi rambursat înmiit şi ultimuldolar investit. Prea mulţi bani au fost sifonaţi însistemul informatizat de colectare a plăţilor efectuatede clienţi către marile corporaţii. În fine, prea multegrupuri de interese, unele oculte, manevrează piaţamondială a hidrocarburilor în scopuri politice şihegemoniste. Reţineri au marile companii petrolierecare au fost forţate să renunţe la colaborarea cuindustria auto, molipsită de curând de freneziaelectrificării maşinilor. Ele sunt încă suspectatecă frânează în continuare dezvoltarea bateriilorcu durată prelungită de funcţionare şi expansiunea

infrastructurii necesare, ca şi elaborarea prevederilorlegale care să facă tranziţia spre reglementăricorelate spre regimul maşinilor electrice. Piaţapetrolului şi a gazelor naturale deţine încă o influenţămajoră nu numai în sfera comercială şi economică,ci şi în cea politică, mai ales în cazul Africii. Companiicum sunt Sinopec (China), Royal Dutch Shell (anglo­olandeză), Aramco (saudită), BP (britanică), sauExxon Mobil (SUA) nu pot să renunţe la venituriuriaşe (peste 300 de miliarde dolari pe an, fiecare).Cartelurile internaţionale, inclusiv Organizaţia ŢărilorExportatoare de Petrol, sunt de decenii întregiprotagonişti de mare calibru în jocurile de putereplanetare şi crizele petrolului au modificat frecventparadigma relaţiilor internaţionale din anii ’50 încoace.

Unele ţări sahariene şi­au descoperitprosperitatea (pentru elitele conducătoare)adusă de noile câmpuri petrolifere şi nu

sunt dispuse să o abandoneze, după ce abia i­ausimţit gustul, numai de dragul unei promisiuni cufinalizare incertă, ţări conduse, încă, de indivizişi grupuri care au pactizat cu marile corporaţiitransnaţionale. Reţineri au şi finanţatorii, în primulrând băncile, puse în faţa unor tehnologii a căroreficienţă se va dovedi în timp şi nu aduc profituriimediate. Aici este nevoie de un rodaj îndelungat nunumai al tehnologiilor, ci şi al mentalităţii decidenţilor.La rândul lor, experţii urbanişti şi antropologii socialiavertizează că un exod inevitabil al populaţiilor dinzone defavorizate către noile centre de prosperitatelocală poate să reconfigureze negativ piaţa munciişi ameninţă să depopuleze agricultura (aşa cums­a întâmplat în Europa răsăriteană după căderearegimurilor de orientare comunistă).

Marocul, care până nu demult folosea petrolul93% în producţia naţională de energie, a depăşitasemenea considerente şi rezultatele sunt mai multdecât promiţătoare. Până la sfârşitul acestui an,regatul şi­a propus ca 42% din necesarul de electrici­tate să provină din surse regenerabile. Pe trei mii dehectare a fost amenajată o centrală solară care asi­gură energia pentru un oraş ca Marrakesh (populaţiepeste 800.000 de locuitori). Unitatea de la Ouarzazateproduce 580 de megawaţi/oră şi reduce emisiile decarbon ale planetei cu 760 de mii de tone. „Cerereade electricitate s­a dublat din 2010 şi dorim ca, pânăîn 2030, Marocul să devină prima ţară din lume încare sursele regenerabile să producă mai mult decâtcele care funcţionează pe bază de combustibili deorigine fosilă”, a declarat Yassir Badid, directorulproiectului de la Ouarzazate. (https://edition. cnn.com/2019/02/06/motorsport/morocco­solar­farm­formula­e­spt­intl/ index.html, accesat 11 noiembrie 2019)

Directorul executiv al Agenţiei Internaţionalepentru Energie, Fatih Birol, a apreciat că tehnologiaactuală de obţinere a electricităţii cu ajutorul energieisolare plasează Africa în prima linie a unui salt enormîn procesul general de dezvoltare, pentru că ea nupresupune abandonarea sau convertirea instalaţiilorclasice, atât de numeroase în Europa şi în America.Ea presupune, totodată, eliberarea unor suprafeţeîntinse ocupate de energetica tradiţională, depoluarealor şi transferarea lor către producţia agricolă. „Ammari speranţe pentru industria energetică, pentru aniice vin, atât în termenii extinderii accesului la energieieftină şi curată a popoarelor Africii, cât şi a dezvoltării economice a continentului”. (https://www.theguardian.com/ environment/2019/ nov/08/africa­poised­lead­way­global­green­revolution­says­report, accesat11 noiembrie 2019)

După ce a supravieţuit capriciiloreconomice şi politice ale europenilorşi americanilor şi suportă şi în prezent

consecinţele schimbărilor climaterice provocatede poluarea globală alimentată de China, India sauRusia, Africa ar merita să fie cel dintâi continenteliberat de noxe şi pus pe o direcţie de dezvoltaresigură, cu preţuri minime, prin folosirea resurselorenergetice alternative sau regenerabile, abundentepe întreg continentul. În Sahara, soarele străluceştemai puternic decât oriunde, deocamdată, fără folos,peste o comoară ignorată.

Comoara nebănuită din deşertNicolae MELINESCU

Vecina mea, Africa

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 21

Dacă nu ar fi descoperit SF­ul, PavelCoruţ ar fi fost un neobosit producător deliteratură pe subiecte istorico­mitologice

convenţionale, dublate de incursiuni în repertoriulsentimental. În bibliografia lui stufoasă găsim, depildă, numai într­un singur an (2006), pe traseulnumerelor 74­81 din colecţia proprie „Octogon”,următoarele titluri: Cutezătorii din Carpaţi, Legeaşi forţa, Teroarea, Urmaşii zeilor, Conspiraţia spaimeişi urii, Incursiune în tărâmul uitat, Noi vom renaşteîntr­un vis şi Oamenii lui Zamolxe. Prima impresieasupra acestei prolifice opere de literatură populară,cu un punct de maximă eflorescenţă prin deceniulzece al secolului trecut, dar ajunsă în anul 2018 lapeste 170 de volume, trimite spre ideea revitalizăriiideologiei protocronismului, ceea ce este totuşieronat, fiindcă autorul ţinteşte mult dincolo deobiectivele pomenitei doctrine conservatoare.Într­un interviu de dată recentă, din revista Sinteza,găsim o autocaracterizare edificatoare:

„Da, sunt un creator de mituri. Cel puţin trei miturimoderne îmi aparţin şi le­am prezentat sub formă deipoteze privind originea umanităţii terane. Mă referla mitul descendenţei din colonizatori extratereştri,mitul extratereştrilor salvatori şi mitul că am puteafi produşi şi de ingineria genetică a unor veghetoricare nu au părăsit sistemul solar. Astea îmi aparţinmie, pentru că celelalte au fost mituri lansate dealte persoane, cu alte scopuri. Scopul meu a fostsă studiem puţin preistoria foarte îndepărtată,adică veche de 500 de milioane de ani, când avemprimele urme plantare pe pământ, deci din zonaCambrianului [...]. Nu sunt singurele probe carem­au pus pe gânduri şi am căutat în arhive şi amstudiat multe cărţi, ca să văd în ce măsură putea fiadevărată o colonizare a Terrei, în urmă cu circa 500de milioane de ani, de către exploratori din mai multeconstelaţii, care ne­ar fi lăsat nouă aceste urme. [...]Sunt multe asemenea probe care m­au pus pegânduri şi atunci mi­am pus problema dacă merităsă sondăm trecutul apropiat sau trecutul îndepărtatpentru a ne crea o imagine mai corectă despre cinesuntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.Ca atare, eu am trecut de faza aceasta de mitologiegeto­dacă şi am mers către mitologia foarte înde­părtată. Deocamdată discutăm despre ipoteze; aceştioameni au ajuns cumva pe Terra. Scopul meu a fostsă influenţez pozitiv oamenii să tragă concluzia cănu ne tragem din maimuţe, ci din oameni superiori,dintr­o înaltă civilizaţie, care a existat pe Terraîn urmă cu jumătate de miliard de ani.”

La o privire critică a afirmaţiilor de mai sus,se va constata că miturile revendicate dePavel Coruţ drept pur personale au mai fost

enunţate în evocările paleoastronautice într­o formămai mult sau mai puţin apropiată de conţinutulcelor pomenite aici. Victor Kernbach, bunăoară,în povestirea Enoh pleacă în cer, chiar dacă nudeschidea atât de larg unghiul explorării mitopoeticeîncât să cuprindă în el era geologică primară, îiresuscitează pe zeii indieni Indra, Agni şi Vişnu înpostura de vizitatori extratereştri, descinşi din Martevia planeta a cincea, din amintirea căreia mairămâne, după catastrofă, centura de asteroizi.Pământenii îi vizualizează ca îngeri strălucitori,confruntaţi cu „demonii extrasolari” insectiformişi cu inteligenţă rece, inumană, capabilă totuşisă construiască spăimoase arhitecturi zburătoare,precum oraşul spaţial Tripurasura, ori să transportedin cine ştie ce fundătură galactică Luna în vecină­tatea Pământului. Două civilizaţii distincte suntaduse într­un conflict mortal, spre uimirea vechilorpământeni care oricum nu înţeleg mare lucru dinceea ce se întâmplă, mulţumindu­se să îmbrace totulîn haină alegorică şi în profeţii obscure. Între autoriicare au ambiţia să trateze mitologia „extraterestr㔺i legăturile sale cu specia umană nu ca literatură,ci ca fapt al unei istorii veritabile, ţinută la secretde interesele conspiraţioniste ale guvernelor actuale,pe lângă elveţianul Erik von Däniken, îl avem şi noipe Dumitru Todericiu, alias Pierre Carnac după

naturalizarea sa în Franţa, care testa „realismulfantastic în arheologie”, descifrând semnele uneicivilizaţii extrem de avansate în Mezolitic, dispărută,aceasta din urmă, sub straturile de ignoranţă„răuvoitoare” ale ştiinţei oficiale de azi. Toate acesteanu vor să­l lipsească pe Pavel Coruţ de calitatea deexplorator al unor mituri extravagante, ci tempereazăoarecum elanul său de a fi lansat teorii cu valoareştiinţifică într­un domeniu atât de labil cum e celal mitologiilor paleoastronautice.

Autorul s­a născut la 17 iunie 1949, înlocalitatea Glăvăneştii Vechi din judeţul Iaşi.Având exemplul tatălui său, sergent aviator

cu fapte de eroismpe frontul de estîn cel de­Al DoileaRăzboi Mondial,s­a înscris la LiceulMilitar „Ştefancel Mare” dinCâmpulungMoldovenesc.Ulterior a absolvitŞcoala Superioară

de Marină „Mircea cel Bătrân”din Galaţi, unde primul anîl făcuse pe bricul „Mircea”,nava­şcoală a marinei militareromâneşti. Între 1981­1985activează la Direcţia deInformaţii a Armatei ca ofiţerde relaţii externe, de undeva fi avansat pe funcţia deşef de Birou Contrainformaţiiîn Direcţia ContrainformaţiiMilitare. Trecut în rezervăîn 1990, va lucra (subpseudonimul Paul Cernescu)ca gazetar la Telegraf,Naţiunea şi Expres Magazin,unde deprinde şi pofta de scrisromane, reluându­şi proiectemai vechi, precum seriile încare îşi va dezvolta subiectelepreocupate de ficţiuneaspeculativă, de istorie, de psihologia aplicată, cultulstrămoşilor şi, evident, serviciile secrete ce participăla încâlcirea, respectiv la devoalarea „specifică”a lumii în care trăim. Cu minime obiective estetice(„Nu uit, înainte de a începe cartea, să mă rog luiDumnezeu şi veghetorilor să­mi inspire o carte bună,folositoare oamenilor; atenţie: nu umblu după stil,artă, nu ştiu ce înflorituri, arabescuri, ci vreau să fiecărţi folositoare oamenilor, să mă sune omul şi săspună că i­a folosit”), Pavel Coruţ îşi limitează în moddeliberat creaţia la un gen de literatură lejeră, fără altereguli decât cele ce ţintesc la succesul editorial rapid şiconsistent sub raport financiar. Tot în interviul publicatde revista Sinteza găsim menţionate cu satisfacţieperformanţe de genul:

„Am depăşit 6 milioane de cărţi vândute, dupăcare n­am mai ţinut evidenţa, deoarece nu le maiproduc eu, le produc alte edituri. Erau şase milioaneşi ceva acum vreo doi­trei ani. Cea mai vândută eQuinta spartă, cu 300.000 tiraj, apoi Fulgerul albastru,300.000, pe trei e Floarea de argint, cu 300.000 tiraj.Astea sunt primele cărţi, 1992, 1993. Mai mult deun milion de cărţi sunt de arta succesului, respectivdezvoltare personală, restul sunt de aventuri,dragoste, romane sociale.”

Din acest munte de scrieri cu adresă populară,le reţinem pentru tema noastră pe cele din colecţia„Octogonul”, având nota personală că romanele,un amestec de fantastic şi science­fiction, conţin

şi o parte a doua, decomentariu în actualitateal materialului tratat, careîncearcă să lege ipotezeleformulate iniţial de unelerealităţi politico­sociale dinRomânia de după decembrie1989. Formula, tot în afaraprincipiilor general acceptatede teoria literară, face însă loc în „problemă” unorpersonaje de felul lui Petre Varain, Mihai Ursuşi Laurenţiu Cremene, specialişti – ca şi autorulodinioară – în asigurarea securităţii informative aţării. Fascinat de figura lui Zamolxe („cel mai probabilveghetor, pe care îl îndrăgesc foarte mult”; „eu l­amsimţit ca un spirit ocrotitor al neamului românesc”,mărturiseşte Pavel Coruţ), nicidecum în ipostazelecultivate de congresele de dacologie (pe care, dealtfel, susţine că nu le frecventează), autorul îşi vedepersonajul ca pe un veritabil „străbun civilizator”,impunându­l în patrimoniul naţional în locul oricărorsfinţi cultivaţi de religie. Pe acest teren mitologicrestructurat, notele de exaltare naţională devinadesea categorice: „Cultul străbunilor civilizatorieste o obligaţie a fiecărui cetăţean român. Eu m­am

desprins însă de trecut şi în cărţile meleZamolxe este numele unui şef de escadrilă,flotilă chiar, de aeronave, care vin să salvezeomenirea terană de la dezastru.” Politicamondială actuală, focarele de război etc.sunt privite cu o mărturisită disperare.În consecinţă, spune tot autorul:

„Mi­am dat seama că suntem în pericolde dispariţie ca specie, poate şi de dispariţiea planetei pe care trăim. De mii de ani,oamenii invocă anumiţi zei; din păcate, eisunt descrişi ca abominabili şi mărginiţi şica atare nu mai are rost să­i invocăm, pentrucă nu ne rezolvă problemele, dar trebuiecultivată speranţa că Dumnezeu şi veghetoriidin subordine sunt atotputernici cu adevărat,ne supraveghează, ne lasă în anumite limiteun liber­arbitru, dar ne vor salva de noiînşine. Dincolo de asta, am descris foartemulţi extratereştri de tip uman, nu cum suntîn filme. Nu i­am văzut niciodată, nu amvăzut niciun OZN, dar logica îmi spune căîntr­un infinit univers, etern, necreat, existămai multe lumi… În această pluralitate delumi universale este imposibil să nu ajungemla o întâlnire, fie cu cei care ne­au colonizatsau ne­au transformat din altceva în produsede inginerie genetică, fie ne vom revedeanoi, ne vom trezi în conştiinţa noastră, în

creierul nostru, în genomul nostru, ne vom treziinformaţiile ultracivilizate de la acei străbuni. Eu numerg alături de ceilalţi dacofili, ci mă îndrept cătreviitor.”

Din listele „Octogonului” pot fi selectatetitluri ilustrative pentru maniera sefistă încare se materializează concepţiile pome­

nite ale autorului: Călător pe drum de aştri (1994),Secretele exploratorilor astrali (1995), Război înceruri (1996), Expediţia Cap Univers (1996),Războiul zeilor (1997), Victoria Alcorilor (1998).Concurenţa cu Sandra Brown, autoare omniprezentăpe tarabele româneşti de prin 1990­1995, şi căreiaPavel Coruţ îi reproşează abuzul de scene sexualeprovocatoare („scria nişte romane despre monta laHomo sapiens sapiens”), are, dincolo de un senspolemic şi „naţional” („la români, dragostea este unsentiment, sexul e undeva colateral”), inclusiv unuloarecum confratern, legat de tirajele explozive.Romane precum Să vii ca o părere..., Vara ultimeiiubiri, Flacăra iubirii, Dragoste şi otravă, Iubirileunui marinar etc. etc. sunt replicile neobositeprin care autorul nostru conjugă contraspionajulşi sentimentalismul, angajând iubirea şi ura într­unregim mai domestic decât cel pretins de destinulmitologico­paleoastronautic al „teranilor” în general.

În rivalitate cu Sandra BrownMircea OPRIŢĂ

Orizont SF

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202022

Problematica reîncarnăriiDan D. FARCAŞ

În episoadele anterioareevocam câteva argu­mente pentru posibila

existenţă a unei „supermemo­rii” externe nouă, în care s­arînregistra, ca într­o „realitatevirtuală”, toate evenimenteletrecute şi chiar vieţile oame­

nilor, înregistrări care ar rămâne acolo şi după moarte.O ilustrare interesantă a acestei ipoteze ar putea

fi pretinsele cazuri de reîncarnare. Există un numărde relatări în care, de exemplu, un copil afirmă că­şiaduce aminte că „într­o altă viaţă” a fost o anumităpersoană, descriind evenimente, de regulă dramatice,cu nume de oameni, de locuri şi alte detalii pe carenu avea de unde să le cunoască, dar care, verificate,se confirmă în bună parte.

Fenomenul a fost studiat de cercetători calificaţi.Ian P. Stevenson (1918­2007), profesor de psihiatriela Universitatea din Virginia, a identificat, la începutulanilor 1960, conform unor surse, circa trei mii decazuri de pretinse reîncarnări. El a selectat douăzecidintre ele, pe care le­a investigat personal, cu toatăminuţiozitatea, la faţa locului, publicând rezultatele în1966. Şapte dintre aceste cazuri proveneau din India,trei din Ceylon, două din Brazilia, şapte din Alaskaşi unul din Liban. Stevenson a descoperit că ceiîn cauză îşi aminteau traume sau situaţii speciale,aparent dintr­o altă viaţă. El a subliniat că acestecazuri nu dovedesc în mod indubitabil existenţareîncarnării, dar arătau fără îndoială existenţaunui fenomen care nu putea fi explicat doar princoincidenţe, interpretări exagerate, ori înşelătorii.

Lucrările în această direcţie au fost continuateapoi de alţi cercetători, între care Phyllis M.H.Atwater, Jim B. Tucker, Sandra Anne Taylor şi mulţialţii, care au îmbogăţit cazuistica şi interpretărileposibile. Cunosc personal, şi în România, câtevacazuri de pretinsă reamintire a unor vieţi trecute.

Ideea că spiritul uman supravieţuieşte morţiifizice şi se întoarce pe Pământ după o vreme,reîncarnându­se, ca să înceapă o nouă viaţă,

într­un nou corp, apoi, după moartea lui, într­un altreilea etc. se regăseşte în multe tradiţii seculare saureligioase. Acest proces, numit şi metempsihoză, esteacceptat ca real nu doar de religiile din India, dar şide taoişti, confucianişti, zoroastrieni, de unele triburiamerindiene sau australiene. În reîncarnare credeauşi druizii celţi, pitagoreicii şi orficii Greciei antice,mithraicii, maniheiştii şi, într­o anumită măsură, aşacum ne asigură Victor Kernbach, în dicţionarul săumitologic, şi vechii egipteni. Adepţi ai reîncarnării aufost şi gânditori precum Giordano Bruno, Campanella,Leibniz, Hume, Goethe, Benjamin Franklin, LevTolstoi şi alţii. Religia creştină nu acceptă oficial exis­tenţa reîncarnării, dar nici n­o neagă în mod explicit.

Reîncarnarea, înţeleasă în sensul strict, se loveşteînsă de câteva probleme. Una este de natură logică:admiţând că omenirea se trage dintr­un cuplu pri­mordial, numit convenţional „Adam şi Eva” (ipotezăagreată atât de religioşi, cât şi de unii geneticieni),rezultă că în acel moment au existat doar doi oameni,deci numai două spirite, în timp ce, la ora actuală,sunt peste 7,5 miliarde. Simpla transmigrare nu poateexplica de unde au apărut toate aceste spirite. Deci,dacă susţinem existenţa reîncarnărilor, trebuie săadmitem că există şi spirite umane care se nascpentru prima oară, fără a fi reîncarnări ale altoroameni. Dacă presupunem că spiritele pământenilorsunt doar o frântură dintr­o populaţie mult mainumeroasă de spirite, din întregul Univers, sălăşluindeventual şi în animale sau chiar în plante, ne­amputea întreba dacă toate aceste spirite existauşi în momentul Big Bang, al originii Universului.

Dar sunt şi fapte, bine documentate, careimpun să adoptăm o viziune mai largăasupra presupuselor reîncarnări. Un astfel

de caz, intens studiat şi mediatizat, este cel al luiDavid Paladin (1926­1984). Fiul unei mame din tribulNavajo şi al unui tată misionar alb, David era dejaalcoolic la 11 ani, a absolvit cu greu şase clase, dupăcare a fugit de acasă, ducând o viaţă aventuroasă.Înrolat soldat în Al Doilea Război Mondial, a fosttrimis să spioneze poziţiile germanilor; aceştia însăl­au prins. Torturat, a fost în cele din urmă abandonat,fiind crezut mort, într­un lagăr părăsit în grabă. Şi­arecăpătat conştienţa abia după doi ani şi jumătate,timp în care a fost auzit uneori bâiguind şi ruseşte.Interogat asupra identităţii sale, atunci când şi­arevenit, el a răspuns prompt: „Sunt pictor, numelemeu este Vasili Kandinski”. (Vasili Kandinski, rusde origine, naturalizat german, apoi francez, a fostunul dintre cei mai mari pictori ai secolului XX, poateprimul dintre iniţiatorii artei abstracte, în 1910.)

Paladin a încercat să­şi dovedească identitatearelatând mai multe fapte şi aspecte puţin cunoscutedin viaţa lui Kandinski. El a cerut şi a primit, prinCrucea Roşie, instrumente necesare picturii, reali­zând un număr de lucrări care au fost apreciate delumea artistică, subliniindu­se că stilul lor semănacu arta lui Kandinski.

N­ar trebui să mai menţionăm că David nu aveaniciun fel de cunoştinţe de pictură, nu avea de undesă audă de Kandinski, nici să cunoască limba rusă.Recâştigându­şi treptat şi identitatea reală, Paladina continuat să picteze în acelaşi stil, dar şi în spiritultradiţiei Navajo, devenind apreciat şi ajungând săpredea pictura într­un colegiu. El şi­a dedicat ultimiidouăzeci de ani din viaţă, până la moartea sa în1984, picturii şi activităţilor în folosul comunităţii.În faţa şevaletului, nu mai părea posedat de spiritullui Kandinsky, dar s­a spus că era parcă într­o stare

de transă, ca şi când inspiraţia i­ar veni din altă parte. Iniţial, am putea crede că este încă un caz de

„reîncarnare”. Numai că Vasili Kandinski a murit pe13 decembrie 1944, în Franţa, pe când David avea18 ani. Nu putea fi vorba deci de o „reîncarnare”în sensul obişnuit al noţiunii. Dr H.N. Banerjee, dela Universitatea din Jaipur, care a studiat mai multecazuri similare, a opinat că spiritul lui Kandinsky aintrat în corpul lui Paladin profitând de slăbiciuneaacestuia şi de faptul că spiritul său era absent.

În lumina a tot ce am prezentat până aici, oipoteză care ar putea explica cele întâmplate estecă mintea inconştientă a lui Paladin, pe fondul deco­nectării minţii sale conştiente, a intrat în legătură cu„copia” lui Kandinsky aflată în „Arhivele Akasha”,copie pe care temporar a preluat­o drept propriaidentitate. Cazul nu este singular. Un astfel demecanism ar fi în măsură să explice şi alte reme­morări de „vieţi precedente”, fără a face apel lamecanismul reîncarnării. Ar dispărea astfel şiobiecţiile aduse mai sus, fără a afecta ipotezeleconexe, legate de supravieţuirea spiritului, la modulacceptat, de pildă, de religia creştină.

Dar de ce Kandinsky? O ipoteză mai îndrăzneaţăar fi că spiritul lui Kandinsky, înregistrat în Akasha,şi­a păstrat, şi acolo, însuşirea de a lua iniţiativeşi a vrut să găsească o cale de a­şi continua lucrareape Pământ, printr­un alt corp.

Cazurile în care spiritul unei persoane sepoate îndepărta de un corp vătămat sauepuizat şi poate fi înlocuit de un spirit nou,

care ia în stăpânire trupul, au fost examinate de RuthMontgomery (1912­2001), o cunoscută jurnalistă,acreditată la Casa Albă pe perioada a şase preşe­dinţi, înainte să devină interesată de problemespirituale. Ea a fost prima care a introdus conceptulde walk in (luare în posesie) pentru spirite care seînstăpânesc pe corpul unui pământean, pe care apoiîl folosesc, eventual până la moarte. Montgomerya susţinut că multe din informaţiile pe acest subiectle­a primit, prin dicteu automat, de la nişte ghizispirituali decedaţi. Alţi autori, între care ScottMandelker sau Brad Steiger, au propus, în cărţilelor, clasificări similare ale fenomenelor de acest tip.

Retrăirea detaliilor vieţii unei persoane decedate,simţindu­le ca fiind propriile amintiri, nu este deci odovadă definitivă a existenţei reîncarnării ori a „vieţilorprecedente”. Rupert Sheldrake, de pildă, sugera că,dacă admitem că există un soi de memorie univer­sală, în genul a ceea ce am numit inconştient colectiv,sau Akasha, cu care suntem cu toţii conectaţi, s­arputea „să ne sincronizăm cu o anumită persoanădin trecut, care acum este moartă şi, prin rezonanţămorfică, să avem acces la amintiri din viaţa satrecută.” Dar asta nu dovedeşte – spune el – că„tu erai acea persoană”. (Va urma)

O artă verticalăTitus VÎJEU

Apărută din raţiuniutilitare, spre a„îmblânzi” zidurile

reci ale castelelor medievaleşi austerii pereţi ai catedralelorapusene, tapiseria a ajunsprin arta cuprinsă în texturaei inspirată să încălzeascănu doar murii sus pomeniţi,ci şi sufletele privitorilor aflaţi

în incintă. În spaţiile mai puţin orgolioase de la răsărit,ea şi­a tras seva din chilimurile ţărăneşti şi ştergareleînveşmântând masa de sărbătoare, neuitând sămemoreze „trecute vieţi de doamne şi domniţe”precum fu viaţa Mariei de Mangop, perecheavoievodului Ştefan, adusă la curtea moldavădin demult dispărutul principat grecesc Theodorodin sudul Crimeii.

Treptat, tapiseria avea să devină ea însăşi oprinţesă a artelor decorative, cu deschideri sprecunoaşterea sensibilă, spre zările unor forme şi culori

aşezate altfel decât în rama tablourilor. Născută dintruda războiului de ţesut, tapiseria devine o suprafaţăîn care imaginaţia artistului trebuie să ţină seama derigoarea unei compoziţii impuse de rezistenţa firuluide lână şi de dinamica subtilă a culorilor. În plus,ea este expusă întotdeauna vertical, pe un suportmaterial căruia îi netezeşte drumul spre spirit.

De câte ori am avut prilejul să străbat sălileîn care expunea Lia­Maria Andreiţă lucrărilesale, în ţară sau în străinătate, am avut

certitudinea că arta ambientală – din ce în ce maiprezentă în lume – nu se va putea sustrage emoţiei,în pofida solicitărilor postmoderne ale unor teoreti­cieni – altminteri remarcabili – precum Hal Foster,ce favorizează în cercetările lor „anti­estetica”.

Am avut privilegiul de a vedea lucrările artistei­diplomat expuse la Paris (Centrul Cultural Român)şi la Roma (Accademia di Romania sau în „BisericaArtiştilor” din Piazza del Popolo), dar şi la CasaTitulescu din Bucureşti ori la sediul din Aleea

Alexandru al Institutului Cultural Român. Acelaşicorolar al emoţiei a străbătut şi sălile CentruluiCultural „Adrian Păunescu” din inima capitalei(str. Vulturilor 1) unde au fost expuse în zilele dedecembrie 2019 câteva zeci de lucrări prin careartista întâmpină sărbătoarea Crăciunului.

Era firesc, deci, ca tematica religioasăsă nu lipsească. Istorii venite spre noi dincuprinsul Vechiului şi Noului Testament îşi

află oglindirea în tapiseriile ce transcriu într­un limbajplastic accesibil şi convingător episoade definitoriiale creştinismului. Li se alătură motive bine filtratedin lirica lui Mihai Eminescu sau Nichita Stănescu,în ideea reprezentării vizuale a semnificantuluicuprins în poeme. În acest fel, se impune încercarea(izbutită) de cartografiere a unei spiritualităţi naţionalecăpătând în final însăşi imaginea hărţii unei ţări cese încăpăţânează să creadă în valori importante, înciuda modelor noi ce încearcă să niveleze popoarelesub comandamentul unui globalism păgubos.

Ars longa...

Orizont SF

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 2020 23

Lia­Maria AndreiţăLia­Maria Andreiţă s­a născut la

29 ianuarie 1948, în satul Negoeşti,comuna Şoldanu, judeţul Călăraşi.

A absolvit Facultatea de Drept a Universităţiidin Bucureşti, a fost diplomat MAE întreagacarieră, cu misiuni complete în Franţa şiItalia şi cu misiuni de mai scurtă duratăîn Singapore şi Cipru.

Din 1983, a participat, cu tapiserii, lanumeroase expoziţii de grup şi a organizatexpoziţii personale în ţară şi străinătate(Iugoslavia, Italia, Franţa, Austria). Estemembră a Uniunii Artiştilor Plastici dinRomânia (Secţia Arte Decorative – Tapiserie),Membră a Academiei Internaţionale de ArtăModernă – Roma. Are lucrări în colecţiiparticulare din România, Basarabia, Austria,Franţa, Italia, Vatican, Grecia, Finlanda,

Japonia, China, India, SUA,Tailanda.

Are şi o bogată activitatescriitoricească, a publicat romane, povestiri, eseuri, însemnări de călătorie(uneori în colaborare cu Ion Andreiţă, soţul său), interviuri, a tradus dinliteratura chineză (în colaborare cu Xu Wende şi Ion Andreiţă). Este membrăa Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi aFederaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor.

A primit de două ori Premiul Naţional de Tapiserie,precum şi mai multe premii şi distincţii literare.

Dacă tehnica în care Lia­Maria Andreiţă îşirealizează opera este tradiţională, în ceeace priveşte limbajul avem de­a face cu

o preocupare de­a folosi semne foarte moderne,cu o mare libertate faţă de modelul luat din realitate;ceea ce nu înseamnă o eliminare a modelului. Esteun limbaj simplu, care operează cu forme clare, curaporturi cromatice tranşante – şi care, tocmai fiindservit de această minuţioasă transpunere în haute­lisse, este cu atât mai pregnant liber, cu atât maipregnant modern, îmbinând libertatea cu rigoarea;o anume rigoare, care este şi interioară, dar careeste şi dictată de tehnică. (Alexandra Titu, 1989)

Aparent, tapiseriile Liei­Maria Andreiţă tră­dează o artă mai ludică, mai pământeană –redată în jocul de culori şi mişcare – dar,

la o privire atentă, compoziţia este extrem de stru­nită, dominând locul. Elemente constitutive aleuniversului, dar şi ale unei tradiţii româneşti. Încet­încet, artista se apropie să realizeze un cosmos.

(Acad. Zoe Dumitrescu­Buşulenga, Roma­Italia,1995)

Lia­MariaAndreiţă este orafinată artistă

tapiseră, care ştie săîmbine rigoarea tehniciicu originalitateadesenului, ceea cedemonstrează o vastăcunoaştere a arteicontemporane. Uneletapiserii sunt dedicatemarelui poet românMihai Eminescu.(Stefania Severi, Roma­

Italia, 2004)

Soare de iarnă. La vernisajul expoziţiei de tapiserie AveMaria a artistei plastice şi scriitoarei Lia­Maria Andreiţă,organizate în spaţiul generos al Fundaţiei „Adrian Păunescu”,

am privit totul cu un sentiment special.Poate am fost contaminat de emoţia artistei, care a mărturisit că,

demult, la începuturile ei în această artă atât de legată de tradiţia meş­terilor populari, marele poet şi gazetar Adrian Păunescu i­a reprodusîn Flacăra o lucrare dintr­o expoziţie naţională. Prin aceasta, i­a marcatdestinul artistic.

Şi iată că azi, Lia­Maria Andreiţă se întoarce în paginile revisteiFlacăra lui Adrian Păunescu, o publicaţie vegheată de spiritul poetuluişi de privirea luminoasă a fiicei lui, Ana Maria Păunescu, având alăturide ea tot un artist plastic, pe soţul ei, Daniel Şerban, care a căpătatşi el un indicibil aer de familie.

Tapiseriile Liei Andreiţă continuă un gând. Acela al prozatoareinăscute sub lumina Sudului românesc, aşezând pe pânza ţesută din

colori vechi, naturale, sentimentul duratei şi amintirea sufletului străbunilorei, transpusă în imagine artistică.

A fost o zi frumoasă a acestui început de iarnă bucureşteană, o iarnăîncă legată de soarele toamnei, acărui lumină părea că s­a păstrat,într­un mod subtil, în creaţiilereunite sub titlul ascendent AveMaria. (Nicolae Dan Fruntelată)

(Continuare la pag. 23)

Număr ilustrat cu tapiserii de Lia­Maria Andreiţă.

Ars longa...

Horia BĂDESCU – scriitor, Cluj­Napoca Mihaela MALEA STROE – scriitor, Braşov Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG – scriitor,

Spania Col. Ion GIURCĂ – istoric, Bucureşti Dan ANGHELESCU – scriitor, Bucureşti Ilie POPA – prof. univ., Piteşti Dragoş VAIDA – prof. univ., Bucureşti Filofteia PALLY – istoric, Piteşti Raia ROGAC – scriitor, Chişinău

Ion PĂTRAŞCU – diplomat, Bucureşti Nicolae Dan FRUNTELATĂ – scriitor, Bucureşti Florian COPCEA – scriitor, Drobeta

Turnu­Severin Paula ROMANESCU – scriitor, Bucureşti Nicolae MELINESCU – publicist, Bucureşti Mircea OPRIŢĂ – scriitor, Cluj­Napoca Dan D. FARCAŞ – scriitor, Bucureşti Titus VÎJEU – scriitor, Bucureşti

Semnează în acest număr

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 2 (111) Februarie 202024 24 pag. - 5 lei

cy

mk