CARTEA TREBUIE ÎNAPOIATĂ LA INDICAT TERMENUL

U o -ud- mj

18. IUN. $9 io-11-|201* 2.

NOV. 199J)

l 1 f. FEB. 2000

î 1 MAL 20db15.1

0 -06- ?âl

i o. ULL ium 09. IAN. fa 1,16-03-kt

«5 j^fc 290525 >w k

?i -lîf ?005

l."4^

ESTETICA CEREMONIALULUI SOCIAL ÎN OBICEIURI

/

Vasile Golban

ESTETICACEREMONIALULUI

SOCIALIN OBICEIURI

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

Bucureşti —1983

^

(^Coperta: Gheorghe Motora

280780*280780*

■

■>

CUPRINS

— Cuvînt înainte............................................................................. 7

I Preliminări teoretice pentru înţelegerea şi tratarea dinperspectivă estetică a ceremonialelor............................................ 9

II Schiţa istorică privind dezvoltarea obiceiurilor ceremoniale ................................................................................... 54

III Mijloacele de expresie artistică a obiceiurilor cere-

moniale .................................................................................. 87

IV Valoarea estetică a ceremonialelor sociale .... (100

V Consacrarea estetică a obiceiurilor ceremoniale . . M.17

VI Unele concluzii............................................................................... 140

VII B i b l i o g r a f ie............................................................................ 146

CUV1NT ÎNAINTE

Cercetările întreprinse asupra obiceiurilor sînt privite îndeobşte sub raport etnografic sau folcloric iar relevarea virtuţilor lor estetice din perspectivă filozofică este o încercare temerară, întrucît în afara unor studii fragmentare şi răzleţe pe această temă, ea nu a fost abordată monografic. Din acest punct de vedere este relevantă ideea principală ce se degajă din lucrare şi anume că în zilele noastre, după o îndelungată şi complexă evoluţie, ceremonialul desemnează un spectacol dramatic amplu, în care cuvîntul rostit, muzica, dansul şi gestul se împletesc într-o armonie constructivă cu putere de a determina emoţii. In acest mod el este un excelent generator de spectacol, reproducînd prin elemente reprezentative ale realului însuşi un sens concret istoric şi general-uman totodată.

In spiritul acestei idei lucrarea întreprinde un excurs istoric ce se întemeiază pe date furnizate de antropologi, istorici, etnologi, istorici ai artei, folclorişti etc. Lucrarea, pe parcursul unor capitole întregi, urmăreşte procesul de autonomizare a anumitor componente structurale ale ce-remonialului ce se constituie ca mijloace de expresie ale unor arte, precum şi încorporarea, ulterior, în structura acestui ceremonial, a unor mijloace şi procedee artistice consacrate care îi vor amplifica expresivitatea, caracterul sugestiv, forţa de influenţare şi reprezentativitatea.

Ideea şi procesul acesta de constituire şi consacrare estetică sui-generis a obiceiurilor va continua, adîncin-du-se în perioada ce va urma. Aceasta este concluzia ce se desprinde, în temeiul unei analize istorice, constituind una din ipotezele lucrării, bogată în consecinţe şi fapte de cultură pentru societatea contemporană. In acest context, sperăm că se degajă actualitatea ştiinţifică şi practică a lucrării întrucît ea demonstrează, pe baza unui

7

bogat material, atît extinderea ariei esteticului, interferenţa artisticului cu esteticul, sugerînd modalităţi adecvate pentru satisfacerea omeneştii nevoi de sărbătoare.

Se ştie că această problemă, respectiv felul în care sînt sărbătorite momentele principale din viaţa individului şi ale familiei, diferitele ceremoniale de muncă şi cele legate de datele calendaristice de peste an, se află în atenţia organelor de partid şi de stat, a colectivităţilor şi instituţiilor noastre. O atare investigaţie şi fundamentare teoretică de principiu, privind locul şi rolul acestui tip de solemnităţi în epoca noastră, este de cea mai mare şi stringentă importanţă actuală. Considerăm apoi că lucrarea pune în evidenţă specificitatea acestor manifestări ceremoniale sincretice care reunesc elemente economice, etice, politice, juridice cu cele care ţin de sfera largă a esteticului.

Surprinderea valorii lor estetice, a felului în care ele consacră norme de comportare şi manifestări de altă natură, a constituit o operaţie teoretică delicată pe care lucrarea noastră a năzuit s-o facă cu atenţie şi spirit de discernămînt.

Privind ceremonialul ca formă specifică a relaţiilor sociale în care esteticul are o pondere extrem de mare, lucrarea de faţă analizează şi descrie totodată pe larg o serie de asemenea manifestări, astfel încît cititorul nu are de-a face cu idei abstracte, ci cu o imagine concretă a acestui întreg univers al manifestărilor, sincronic şi diacronic, concret istoric şi general uman, relativ autonom sau configurînd o viitoare pantonomie.

Lucrarea demonstrează faptul că ceremonialul obiceiurilor legate de viaţa individului conţine în structura lui intrinsecă elemente estetice, oferă posibilitatea fundamentării concluziei potrivit căreia ceremonialul obiceiurilor nu reprezintă doar simple „ornamente" în viaţa oamenilor, ci momente reprezentative ale acesteia, care, cu toată existenţa lor relativ independentă, sînt legate prin mii de fire de realitate, de concreteţea cotidianului.

Autorul

I. PRELIMINARII TEORETICEPENTRU ÎNŢELEGEREA ŞI TRATAREA

DIN PERSPECTIVA ESTETICAA CEREMONIALELOR

„Vă doresc să păstraţi întotdeauna obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, portul, cîntecele si felul de a fi al poporului nostru curajos, demn, hotărît să trăiască liber, independent, să înainteze în strînsă unitate spre comunism".

NICOLAE CEAUŞESCU

In perimetrul culturii şi civilizaţiei, fiecare popor îşi exprimă devenirea istorică, gîndirea şi sensibilitatea, aspiraţiile progresiste, lupta cu vicisitudinile vremurilor, întreaga lui evoluţie spre o viaţă mai bună. Realitatea socială îşi găseşte astfel reflectarea în cultură. In cadrul culturii româneşti un loc de seamă îl ocupă valorile materiale şi spirituale care compun tradiţia noastră culturală moştenită şi reclădită de fiecare generaţie în raport cu scopul şi interesele grupurilor şi claselor care au determinat-o sau influenţat-o uneori chiar contradictoriu.

Tradiţia în acest sens este o constantă în procesul de făurire a culturii şi civilizaţiei. Totodată, o sursă de valori ce se insinuează în chip diferenţiat, dar continuu, în realitatea vieţii colectivităţilor şi a individului. Un loc de frunte în tradiţia culturală românească îl ocupă obiceiurile ceremoniale care au fost şi sînt apreciate pentru forţa lor emoţională, pentru capacitatea lor de a reprezenta sugestiv şi convingător momentele semnificative ale existenţei. Apariţia obiceiurilor ceremoniale este rezultatul unui proces îndelungat şi complex, început încă din primele etape ale dezvoltării societăţii. Nevoia de ceremonial a apărut foarte devreme în evoluţia spirituală a omenirii, începuturile sale situîndu-se în vremuri imemoriale, ceea ce face imposibilă zugrăvirea modului de apariţie iniţială şi mai cu seamă localizarea în timp a originii acestor tulburătoare manifestări, capabile să organizeze într-o unitate armonioasă, diverse genuri ale folclorului, prezentînd conştiinţei acte existenţiale în formă sensibilă.

Apariţia obiceiurilor ceremoniale care reglementează comportamentul şi relaţiile umane, s-a făcut simţită înainte de a se statornici în conştiinţă sub forma unor legi

9

şi norme fixe, ele fiind un indicator sintetic al unor stări de fapt, un mijloc prin care realitatea ce a produs ceremonialul prefigurează uneori stări superioare celor existente care se exprimă în ceea ce au mai reprezentativ şi semnificativ.

Forma actuală a ceremonialului s-a dezvoltat treptat în cadrul unui proces complex, ajungînd pe axa diacronică la punctul în care se apropie, prin elementele ce o compun, de caracteristicile spectacolului, după ce, etapă cu etapă, a asimilat şi transfigurat elemente ce nu i-au mai corespuns funcţionalităţii mereu schimbate. Ceremo-nialul_ desemnează un spectacol dramatic, amplu, în care ţnvmtul rostit, muzica, dansul şi gestul se împletesc într-o armonie constructivă cu putere de a determina emoţii. In acest mod, ceremonialul este un excelent generator de spectacol, reproducînd prin elemente repre-zentative ale realului însuşi un sens concret istoric şi totodată general-uman.

Presupunem — pe baza datelor antropologilor şi etnologilor ce studiază popoarele primitive — că embrionul ceremonialului s-a dezvoltat atunci cînd concepţia omului despre lume şi societate era magică, că ceremonialul se practica cu ocazia celor mai importante momente din viaţa şi activitatea colectivă şi individuală cum ar fi dansul ritual înainte de plecare la vînătoare, diferite forme şi moduri de iniţiere a tinerilor în vederea intrării lor în rîndul celor maturi etc. Aşa cum arată Mihail V. Alpatov vînătoarea propriu-zisă era anticipată de un ritual la care luau parte toţi membrii clanului.

La acest ritual „unii dintre ei trebuiau să joace rolul animalelor, îmbrăcînd pentru aceasta pieile lor şi punîn-du-şi măşti, alţii înaintau cu arcuri şi săgeţi şi reprezentau vînătorii. Vînătorii trăgeau în ei cu săgeţi cu vîrfurile tocite, cei loviţi cădeau, iar oamenii se aruncau asupra lor, de parcă ar fi vrut să taie prada cu cuţitele". 1

Membrii triburilor Mandan, aşezate în regiunea cursului superior al fluviului Missouri, asemenea tuturor indienilor Americii, erau caracterizaţi de o aprigă religio-

1 Mihail V. Alpatov, Istoria artei voi. I, Arta lumii vechi şi a evului mediu, trad. Bruno Colbert şi Mihai Isbăşescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, pag. 47.

10

zitate, iniţiau un şir de ceremonii religioase, către sfîrşitul primăverii fiecărui an. Prima dintre aceste ceremonii avea loc odată cu încheierea perioadei de inundaţie a fluviului Missouri, cea de-a doua, „Dansul bizonului", prevestea apropierea sezonului de vînătoare odată cu întoarcerea acestor animale din sud. Cea de-a treia etapă a festivităţilor anuale includea un ritual iniţiatic, în timpul căruia feciorii tribului ajunşi la vîrsta maturităţii trebuiau să treacă printr-un adevărat calvar de torturi şi privaţiuni. Menirea torturii era de a-i pregăti pe tinerii bărbaţi pentru suferinţa la care ar putea fi supuşi ca războinici.

Durerile erau aşa de mari, încît majoritatea iniţiaţilor cădeau în halucinaţie şi îşi pierdeau cunoştinţa în timpul ceremonialului. Visul rezultat era interpretat ca o viziune după care iniţiatul trebuie să se călăuzească în tot cursul vieţii. Ultima cursă era canonul final la care erau supuşi tinerii. în urma suferinţelor de neînchipuit suportate în încăperea de ritual ei erau scoşi afară din cort şi tîrîţi cu faţa în jos într-un cerc delimitat de mulţimea spectatorilor pînă cînd leşinau din nou din pricina durerilor.

Acest ceremonial este descris de Mitchell A. Wilder, director la Amon Carter Museum of Western Art Fort Worth, Texas, avînd la îndemînă informaţii pe care nu le citează, dar prezintă o pînză în ulei a lui George Catlin din 1832 intitulată „EH-KE-NAH KA-WAH-PICK" sau „Ultima cursă" care este semnificativă în acest sens (din Colecţia Naţională de Arte Frumoase, Washington, DC).

Apariţia primelor forme de reprezentare magică pentru explicarea şi stâpinirea torţelor naturii şi a destinu-lui de neînţeles al omului a marcat constituirea unor obiceiuri ceremoniale izvorîte dintr-o necesitate lăuntrică insuficient conştientizată. J3mul a recurs la mapiipfriar-ţiunile ce comportau o evidentă doză de nesiguranţă. 'Nesiguranţa in finalizarea acestora ă" determinat indi-vidul, ca înaintea acţiunilor propriu-zise să recurgă la practicarea unor ceremoniale în care era implicată invocarea unei forţe magice. în acesl _sens ceremonialul apare ca un ansamblu de tehnici şi practici în conformitate cu care individul, acţionînd, are iluzia că „stăpîneşte" realitatea.

11

Prin aceste procedee inventate sau moştenite, individul invocă anumite forţe supranaturale implorîndu-le şi cerîndu-le, în cadrul unor ceremoniale, să producă anumite miracole.

Practicarea ceremonialului cu conţinut magic reflectă nivelul scăzut de dezvoltare a forţelor şi relaţiilor de producţie, precum şi mentalitatea corespunzătoare acestui nivel.

Dezvoltarea economico-socială, ca proces complex şi de durată, determină trecerea treptată de la vînătoare la o formă rudimentară de agricultură. 2 Depăşind stadiul de simplu culegător, omul începe să prelucreze pieile şi firele, domesticeşte animale în postură de cultivator şi păstor. în această perioadă are loc procesul de teritoria-lizare care determină cantonarea grupurilor umane în preajma locurilor prielnice noilor îndeletniciri. Toate acestea duc la transformarea comunităţii gentilice migratoare, mereu în căutare de vînat, într-o comunitate staţionară care va constitui o aşezare spaţială relativ omogenă.

Spaţiul construibil devine stabil, alcătuind vatra satului împărţită pe cătune, ce adesea acestea descindeau din vechile linii matrimoniale. Prin teritorializare se con-

2 Afirmaţiile pe care le facem referitor la dezvoltarea societăţii omeneşti au la bază următoarele lucrări :

Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private si a statului, Editura de stat pentru literatură politică. Bucureşti, 1957.

Morgan, Lewis H., Die Urgesellschaft, Buchhandlung Vor-wărts, Berlin, 1921.

Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, Editura Univers, Bucureşti. 1973.Frazer, J. G., Les origines de la familie et du clan, Paris, 1922.Levi-Strauss, Claude, Gindirea sălbatică, Editura ştiinţifică, Bucureşti,

1970.Pârvan, Vasile, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926.Iorga, Nicolae, Materiale pentru o istoriografie umană, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968.Eliade, Mircea, Le sacre et le profane, Gallimard, Paris, 1965.Pippide, D. M., Contribuţii la istoria veche a României, Editura

ştiinţifică, Bucureşti, 1967.Giurescu, C. Constantin şi Giurescu C. Dinu, Istoria românilor din cele

mai vechi timpuri pînă astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.

12

stituie hotarul aşezării ce delimitează proprietatea comună, ogorul, pădurile, apele, păşunile «te. în acest cadru nou constituit, omul va crea noi forme ceremoniale, legate, de data aceasta, de marile probleme cu care se confruntă în lupta sa pentru cunoaşterea şi stăpînirea legilor ce guvernează natura şi societatea.

îndeletnicirile pe care le practică indivizii acestor aşezări, cum ar fi : vînătoarea, pescuitul, agricultura, domesticirea animalelor, pregătirea şi conservarea hranei etc. primesc o tentă comunitară. în acest stadiu vor fi dezvoltate activităţi ceremoniale în raport cu noile îndeletniciri legate de viaţa sedentară, respectiv : cultivarea pămîntului, păstoritul, pescuitul, albinăritul, precum şi unele preocupări rudimentare de meşteşuguri. Totodată începe să se manifeste, într-o oarecare măsură, o diminuare a rolului ceremonialelor legate de vînătoare. Cauza care a determinat acest lucru constă în faptul că, existenţa, respectiv procurarea hranei, nu se mai datora, în exclusivitate, animalelor doborîte în timpul vînătorii.

în succesiunea dezvoltării sociale, instituirea patriarhatului ca bază a orînduirii gentilice, este întărită prin credinţa că : „patriarhul nu-şi apără tribul numai cît trăieşte, ci şi după moartea sa, apărîndu-1 pe căi nevăzute/ Astfel s-a dezvoltat treptat cultul morţilor". 3

Ceremonialele agricole şi pastorale încep să fie legate de cultul strămoşilor şi al conducătorilor ca reprezentanţi ai obştilor. în această perioadă de viaţă staţionară, rolul familiei în plan social a crescut, făcînd ca ceremonialul social practicat pînă acum, aproape exclusiv la nivelul grupurilor, să primească şi un caracter privat, în acest cadru apare chiar o contradicţie între viaţa gentilică de grup şi cea privată. Patriarhatul şi, în cadrul lui, familia pereche pune problema ceremonialului său propriu, legat de momentele principale care-i mar-chează constituirea şi supravieţuirea. Apar aşadar şi se dezvoltă ceremoniale legate de alegerea locului pentru construirea unei case, de căsătorie, de naşterea unui copil, de boală şi de moarte. Oamenii nu au redus însâ formele ceremoniale numai la sfera preocupărilor lor majore, ci au, dat formă ceremonială şi unor manifestări

3 Mihail V. Alpatov, Op. cit., voi. I, pag. 47.

13

legate de activitatea cotidiană. Este semnificativ în acest sens faptul că simpla servire a mesei sau alegerea locului pentru dormit, de pildă, aveau un ceremonial care sublinia ierarhia în familie şi rolul fiecărui membru în diviziunea activităţilor desfăşurate.

Totodată, apariţia şi dezvoltarea familiei-pereche divid ceremonialul în două sfere ce se dezvoltă paralel : una cuprinzînd viaţa publică, iar cealaltă viaţa de familie. Aceste două sfere se întrepătrund : unele ceremoniale din viaţa de familie presupun participarea întregii colectivităţi, datorită caracterului restrîns al colectivităţilor ; cele instituite la nivelul colectivităţii implică, aproape întotdeauna, participarea tuturor familiilor şi membrilor lor.

Ceremonialele legate de viaţa individului, date pină acum aproape în exclusivitate în grija societăţii, încep treptat să fie transferate, practicate şi dezvoltate în cadrul familiei, reproducînd la scară redusă forme ceremoniale colective pe care le reduceau sau le amplificau în funcţie de noile condiţii.^ In sfera vieţii de familie ceremonialul devine un cadru normat de comportament etico-estetic, se constituie într-o modalitate de iniţiere şi pregătire a individului pentru a se integra cu succes în viaţa cotidiană a familiei şi a colectivităţii căreia îi aparţine.

Dezvojtarea în continuare a societăţii şi scindarea ei în clase antagoniste şi-au pus pecetea şi asupra specificului unor ceremoniale, au determinat diferenţierea netă a acestora, iar, în unele cazuri, transformarea lor în instrumente de menţinere şi consolidare a stărilor de fapt instaurate. Astfel, în Roma antică, ceremonialul căsătoriei diferă de la patricieni la plebei, lucru consemnat dealtfel şi de Giambattista Vico. 4 Numai odată cu „procurarea auspicia"5 în cadrul ceremoniei căsătoriilor se dădeau drepturi patrimoniale moştenitorilor. Acest drept îl aveau numai patricienii care se căsătoreau după acest ceremonial. Ulterior, dreptul de căsătorie cu ceremonialul procurării auspiciilor l-au dobîndit şi plebeii.

4 Giambattista Vico, Ştiinţa nouă, trad, Nina Facon, EdituraUnivers, Bucureşti, 1973, pag. 208.

5 „Procurarea auspicia" — adică obiceiul de a aduce sacrificii pentru a înţelege bine semnele prevestitoare şi aceasta înscopul de a înfăptui corect înştiinţările zeilor.

14

Odată cu dezvoltarea antagonică a societăţii apar războaiele şi odată cu ele şi ceremonialele grefate pe evenimente legate de acestea, cum ar fi : începerea războiului, încheierea păcii, triumful militar, primirea solilor. Paralel, apare ceremonialul diplomatic şi militar.

După cum ne informează Titus Livius, Ancus a fostcel care s-a gîndit să rînduiască ceremonialele la romaniîn timp de război, introducînd anumite reguli şi pentrudeclararea războaielor. In acest sens, el a împrumutatpracticile vechiului trib al aequicolilor, stabilind în acestsens ca declararea războiului să se facă de către paterpatratus (tată ştiut), reprezentantul Colegiului feţiaţilor 6,care mergea la hotar şi arunca „o lance de fier sau olance mînjită de sînge cu vîrful înroşit în foc spre ţaravrăjmaşului".7 Mai tîrziu, romanii s-au mulţumit săarunce lancea de la înălţimea templului Belonei, fără amai fi nevoie de a se deplasa pînă la hotarul ţării vrăjmaşe, y

Şi la încheierea păcii se proceda conform unui ceremonial specific în care pater patratus însoţit de pater verbenarius, cel care ducea ramura sfinţită de rozmarin, intrau în Capitoliu „unde se citea cu glas tare ambasadorilor testul tratatului, blestemînd pe toţi cei care vor îndrăzni să-1 violeze, şi după aceea tăiau animalul de jertfă". 8

Organizarea triumfurilor constituia prilejul unor mari festivităţi. Flavius Vopiscus (în „Vita Aureliani") ne-a lăsat o amplă descriere, din care reproducem unele interesante detalii ale acestui mare ceremonial de celebrare a victoriei :

„Fură atunci văzute trei care regale : unul aparţinuse lui Odenath şi era acoperit cu aur, argint şi pietre preţioase, întrutotul lucrat cu măiestrie, al doilea fusese dăruit lui Aurelian de către regele perşilor şi nu era mai prejos în ce priveşte execuţia, al treilea fusese făcut pentru Zenobia, care sperase că va merge cîndva (trium-

6 Un fel de direcţie a tratatelor formată din 20 de persoanealese pe viaţă care examinau trăinicia tratatelor, regimul de desfăşurare a războiului şi încheierea păcii.

7 Titus Livius, De la fundarea Romei, trad. Vilan Iarina şiF. Demetrescu, Bucureşti, 1959, pag. 52.

8 Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura didactică şi pedagogică,Bucureşti, 1970, pag. 84.

15

fătoare) în el, prin Roma. In adevăr, ea fu urcată în acest car, dar ca o captivă ce decora triumful. Mai era şi al patrulea car tras de patru cerbi care aparţinea, după cum se spune, regelui goţilor. După cum arată cei mai mulţi autori, Aurelian se urcă pe Capitoliu pentru a aduce sacrificiile promise lui Jupiter, adică carul cu cerbii, înaintea lui mergeau 20 de elefanţi, animale sălbatice din Libia ce fuseseră capturate şi alte animale diferite (200) aduse din Palestina. Pe aceste animale le dărui particularilor, ca tezaurul public să nu cheltuiască cu întreţi-nerea lor. Urmau după aceea, separat, patru tigri, girafe, elani şi alte animale de acest gen, după care păşeau 800 de perechi de gladiatori în afară de prizonierii triburilor barbare, ca blemii, axomatii, arabii, eudenionii, indienii, bactrii, hiberii, sarasinii, perşii, fiecare ducînd daruri. Prizonierii goţi, alani, roxolani, sarmaţi, franci, suevi, vandali şi germani mergeau cu mîinile legate în faţă. Se zăreau printre ei şi şefii palmirieni scăpaţi de masacru, apoi egiptenii capturaţi ca rebeli.

Se remarcau, de asemenea, zece femei prinse în luptă cu arma în mînă şi în costume ale bărbaţilor goţi. Multe din ele pieriseră în luptă, iar un tablou arăta alegoric că ele aparţineau neamului amazoanelor. Alte placarde din cortegiu aveau înscrise numele tuturor acestor naţii, în mijlocul cortegiului se remarca Tetricus, îmbrăcat în hlamidă purpurie, cu o tunică verzuie şi cu pantaloni galici. Lingă el se vedea fiul său pe care-1 proclamase împărat în Galia. Apărea, în sfîrşit şi Zenobia, gătită cu preţioase pietre şi încărcată în grele lanţuri de aur, sus-ţinute de alţii.

Au fost arătate coroanele tuturor oraşelor, coroanele de aur încărcate cu inscripţii ce indicau provenienţa. Măreţia triumfului a fost completată de poporul roman, de steagurile cortegiilor, de drapelele tuturor trupelor, de călăraşi în zale, de bogăţiile regilor, de multă armată şi de senatori, cu toate că mulţi dintre ei nu se bucurau de triumful lui Aurelian. In sfîrşit, cu greu se ajunse pe Capitoliu către orele nouă, apoi tîrziu de tot la palat. In zilele următoare se dădură poporului reprezentări scenice, jocuri de circ, lupte de gladiatori etc..." 9

* D. Tudor, Mari căpitani ai lumii antice, voi. II, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1972, pag. 294.

16

Această manifestare, prin fastuozitatea ei, avea un rol funcţional, acela de a consfinţi public drepturile învingătorului şi consecinţele ce decurg din tratatele încheiate pentru învinşi. Acest ceremonial putea să fie organizat numai în cazul real al victoriei militare şi politice, lucru ce-i dădea dreptul să fie un fapt de viaţă real care prin expresivitatea, unitatea şi caracterul său spectacular întruneşte elemente ce îl plasează în cadrul obiectelor estetice. Fără a-i degrada cîtuşi de puţin funcţio-nalitatea, esteticul îi măreşte forţa de a influenţa şi impresiona conştiinţa indivizilor.

Civilizaţia lumii antice generează ceremonialul public al vieţii de cetate, care va fi extins la nivelul vieţii statale.

Marile imperii aristocrate ale antichităţii : elenistic, imperiul roman şi rivalul său imperiul persan, ca şi imperiile din India şi China au stabilit amănunţit ceremonialul aulic (de curte) menit, în primul rînd, să sublinieze poziţia conducătorului în cadrul organizării statale şi poziţia statului în ierarhia interstatală. In acest sens, Râth Vegh Istvân relatează impresiile episcopului din Cremona, Liutprad, ambasadorul ducelui de Milano la curtea Imperiului Bizantin. El povesteşte cum s-a desfăşurat prezentarea sa la curte : „împăratul stătea pe un tron de aur aşezat la umbra unui copac cu crengile şi frunzele de aur. Pe ramuri stăteau păsări artificiale ; de cele două părţi ale tronului îşi holbau ochii lei de mărime naturală, făuriţi din aur curat.

Cînd ambasadorul a fost introdus în sala tronului, păsările artificiale au început să cînte şi să fluiere ; cei doi lei au izbucnit în răgete.

Rezistenţa episcopului s-a frînt şi împreună cu suita lui s-a prăbuşit în faţa tronului. Cînd şi-a ridicat din nou privirea, nu mai era nici împărat, nici tron ; un mecanism secret ridicase toată panorama în aer şi fulgerele dumnezeieşti ale privirii împăratului îl săgetară de sus pe ambasadorul înlemnit".10

Ceremonialele de la curţi şi ale demnitarilor locali, în forme variate de audienţă, schimburi de ambasadori,

10 Râth Vegh Istvân, Istoria culturală a prostiei omeneşti, trad. Doina Tudoran, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 37.

17

parăzi militare au îmbrăţişat numeroase aspecte estetice menite să impresioneze masele populare sau pe solii statelor vecine, vrînd totodată să cîştige simpatia maselor faţă de domnitor şi curte, unele dintre acestea fiind însoţite de acte de munificenţă.

Conducătorii statelor europene din secolele XVII şi XVIII au acordat o mare importanţă ceremonialului de curte, punînd preţ, mai cu seamă, pe respectarea unor riguroase norme de politeţe, organizînd parăzi militare şi diferite concursuri cavalereşti.

Istoricul german Johann Christian Liinig în lucrarea intitulată „Theatrum ceremoniale" (Leipzig 1719) descrie ceremonialele şi eticheta ce reglementează, cu severitate de lege, viaţa de la curţile domnilor europeni. Liinig arată că necesitatea ceremonialelor este determinată de faptul că poporul se orientează, mai degrabă, după pilda stă-pînitorului lui decît după lege. De aceea „marii domnitori au creat reguli pe care curtenii lor trebuie să le respecte şi la care se supun şi ei înşişi". n

In Ţările Române, învestitura domnitorilor constituia un act important însoţit de o ceremonie deosebită. Aceasta în perioada dependenţei Ţărilor Române faţă de Imperiul ©toman începea la Constantinopol, cînd viitorul domnitor primea steagul de domnie de la sultan şi continua pe tot parcursul drumului pînă la Iaşi sau Bucureşti, unde era întimpinat de boieri care îi jurau credinţă şi ca semn de supunere „îi sărutau mîna şi poala". Descrierea amănunţită a acestui ceremonial este făcută de Dimitrie Cantemir, avînd el însuşi parte de o asemenea manifestare. In condica lui Gheorghiache 12 sînt descrise şi alte ceremoniale ce se desfăşurau după ce domnitorul primea învestitura de la Poartă.

Din lucrările care se ocupă de ceremonial, reiese că multe din cele ce se practicau la curţile Ţărilor Române erau rînduite după modelul tratatelor bizantine. Iniţiativa de a organiza sistematic ceremoniale la curte s-a semnalat prin anul 1762, sub domnia lui Grigore Cali-machi, care comandă o lucrare în acest sens lui Gheor-

11 Apud, Johan Christian Liinig, Theatrum ceremoniale, înRâth-Vegh Istvăn, Op. cit., pag. 36.

12 Condica lui Gheorghiache. 1762 inclusă în Literatura românească de ceremonial. Studiu şi text de Dan Simonescu.

18

ghiache. Acesta menţionează pe un anume „Neculai logofăt de obiceiuri ce a fost la Măria sa Alexandru Cali-mah".13 Această atestare demonstrează faptul că pentru ceremonialele de la curtea domnului moldovean fusese instituită o funcţie specială.

în Muntenia, Alexandru Ipsilanti înfiinţează funcţia de logofăt de obiceiuri printr-un hrisov din 1797 ; acesta era membru al divanului, purta sceptru de argint şi avea în subordine trei logofeţi şi optzeci de scutelnici.

„La cîţiva ani după ce a fost alcătuită condica lui Gheorghiache, în Moldova, dar mai ales în Muntenia, cresc tot mai mult pretenţiile de a îmbrăca orice eveniment de la curtea domnească într-o aureolă de fast şi lux". u

Din consemnările cronicarilor care au scris despre aceste ceremoniale reiese faptul că aceştia au înregistrat numai elementele noi ce se aduceau pe filieră turcească, care, la rîndul lor, erau de inspiraţie bizantină. Obiceiurile vechi se făceau însă în conformitate cu tradiţia locală şi s-au păstrat mai mult în organizarea divanelor, a judecătoriilor etc. Tradiţia a fost păstrată chiar în condiţiile cînd la domnie în Ţările Române, au fost întronaţi domnii fanarioţi. Această tradiţie încetează în mare măsură atunci cînd pe tronul Principatelor Unite se urcă Alexandru Ioan Cuza, care organizează de aici înainte ceremoniale inspirate din tradiţia Europei Occidentale. Aşa cum afirmă George D. Florescu, „generalul Theodor Cazemir, ridicat la rang de mareşal al curţii domneşti, se folosea în desfăşurarea ceremonialelor de un cod al protocolului, tipărit în franţuzeşte, datat cu anul 1860 în vremea împăratului Napoleon al III-lea".15

Din cele relatate rezultă că Ţările Române, chiar de la fondarea lor, au avut reguli şi obiceiuri fixe pentru solemnităţi publice, serbări laice şi bisericeşti, în care figura domnului cu întreaga lui suită este scoasă în evidenţă. Chiar dacă nu avem mai multe consemnări ale cronicarilor, totuşi tradiţia noastră orală reţine denumirea diferitelor funcţii, cum au fost : logofătul cel mare

13 Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial,Bucureşti, 1939, Editura Fundaţiilor, pag. 246.

14 Dan Simonescu, Op. cit., pag. 246.15 Op. cit., pag. 251.

19

—, ocupă primul loc in ierarhia boierilor ; logofătul al doilea -— la instalarea mitropolitului, în timp ce domnul stătea în scaunul domnesc, în divanul cel mic, el ţinea în mîini mantia, pe care apoi o preda marelui vistier, care-1 îmbrăca pe mitropolit. In lipsa logofătului al doilea, o ţinea al treilea logofăt ; logofătul al treilea ■— îngrijeşte masa egumenilor din ţară, a treia zi după Bobotează, la una din mănăstirile greceşti din Iaşi, cu cheltuiala domnului ; avea ajutor de la uricari şi dieci ; îngrijeşte ca audienţele şi ceremoniile curţii să se facă după obiceiul lor ; aduce la Bobotează pe egumenii greci, pe cei din ţară, pe protopop, cu preoţii de tîrg, să facă oraţii domnului; anunţă feţelor bisericeşti şi boierilor ora strîngerii lor la ceremonia învierii ; pregăteşte familiei domneşti cruci împodobite la înviere, ia demisiile din mîna mitropolitului sau a episcopului şi le dă domnului ; „om învăţat la tălmăcirea sloveniei" avea lîngă dînsul cinci-şase uricari^J, vornicul doamnei — „zvorîtor" mesei ce face doamna jupîneselor, la Crăciun, la Bobotează, cînd vine doamna la Iordan, vornicul merge înaintea ei îmbrăcat în feregea de postav şi cu toiagul în mînă ; la înviere, cînd doamna nu coboară cu domnul la ceremonie, vornicul ia crucea gătită de logofătul al treilea şi o predă doamnei ; hatmanul — aşteaptă cu rufetul lui la Şanta pe domn, cînd acesta vine să-şi ia domnia ; la mucarer merge înaintea tuturor de Ia Iaşi, la Galata, unde a conăcit Turcul — cu caftanul adus din Ţarigrad ; împreună cu aga, are grija şălnicului de tunuri şi puşti („foc mărunt") la ospeţe ; duce cu alai pe sol la gazdă, dacă solul este persoană mai însemnată, îi iese înainte cale de două-trei ceasuri şi-I salută în numele domnului ; postelnicul — la instalare îmbracă pe divan efendi şi pe marele vistier în blănuri ; de Crăciun, la masă, stă cu toiagul în mînă la spatele domnului, îmbrăcat în caftan ; Ia instalarea mitropolitului sau a episcopului, cînd acesta iese de la domn pentru a merge la biserică, marele postelnic, cu toiagul, merge înaintea alaiului, pînă-1 suie în lectică ; întîmpină solul în marginea laşului, zi-cîndu-i vorbe de bună sosire, în numele domnului; postelnicul al treilea — în alai, spre biserică la Crăciun, stă alături de ceilalţi doi postelnici şi alături de postel-nicei ; tot grupul postelnicilor şi postelniceilor are loc

20

în biserică la Crăciun ; toţi postelnicii ocupau un anumit loc în palatul domnesc numit „postelnicie" ; spătarul — de Crăciun, la masă stă la spatele domnului, cu sabia la umăr şi buzduganul în mîna dreaptă, la Bobotează stă la stînga domnului, în timp ce boierii ceilalţi stăteau la spatele domnului ; spătarul al doilea — în ajunul Crăciunului, cînd se pregăteşte domnul să meargă la biserică, încinge sabia împărătească, ia buzduganul, primeşte cuca domnească, cu aceste însemne domneşti şi cu o năframă în plus, i-a luat locul în biserică ; paharnicul — la Crăciun, Sf. Vasile, Bobotează şi la Paşti oferă domnului cupa cu anafura ; în lipsa lui e înlocuit de al doilea paharnic ; duminicile e înlocuit de vel-cuparul său credincerul ; îmbrăcat în caftan şi împodobit cu tafta de naramagie peste umăr, zvoreşte înaintea domnului, la masă ; paharnicul al doilea — săvîrşeşte ceremonia oferirii cupei în ajunul Crăciunului ; vistiernicul — citeşte firmanul de numire în domnie, în româneşte ; la fel fir-manul de mucarer ; este îmbrăcat în caftan de marele postelnic; pentru ca apoi vel-vistiernicul să-i îmbrace în caftane pe oamenii împărăteşti ; oferă cuca spătarului al doilea ; împarte bacşişuri de Sf. Vasile ; îmbracă pe mitropolit cu mantie ; stolnicul — poartă grija cuhniei şi a bucatelor (ceremonia mesei) este în măsură să sugereze rolul pe care acestea îl aveau în diferite împrejurări, îndeplinind funcţii concrete în desfăşurarea ceremonialelor de la curte.16 TQ

Enumerarea acestui lung şir de dregătorii cu o parte din atribuţiile ce le îndeplineau la curtea domnească în diferite împrejurări are menirea de a evidenţia faptul că persoanele care deţineau aceste slujbe aveau roluri concrete pentru diferite obiceiuri ceremoniale ce se practicau la curte. Nu dispunem de elemente care să descrie toate obiceiurile, în afară de unele ce erau de mare importanţă şi despre care avem informaţii scrise ; pentcu o bună parte a rămas doar denumirea funcţiei ce în multe cazuri defineşte şi rolul ce-1 aveau deţinătorii ei în ceremonial. Definind ceremonialul curţii domneşti, Teodor Văcărescu arată că „el cuprinde regulile care se

Atribuţiile de ceremonial ale marilor dregători, după Gheorghiache, Op. cit., pag. 103—104.

21

observă în locuinţa suveranului, pe la solemnităţi şi primiri oficiale, pe la serbări sau recepţiuni care aveau un caracter privat. Ceremonialul se compune din reguli şi forme stabilite prin tradiţie şi obiceiuri sau prin ordine speciale".17

Ceremonialele ce se desfăşurau la curtea domnească erau strîns legate de cele pe care le practică biserica, în acest sens se vede o strînsă interdependenţă între aceste două genuri de obiceiuri ceremoniale. ^Structura acestora arată că ele slujeau la potenţarea şi preamărirea divinităţii şi a acelora care deţineau puterea politică, militară şi economică. %în cadrul ceremo-nialelor practicate de biserică se realizează o punere în scenă cu ajutorul unor persoane cît şi a unor elemente ce aparţin realităţii, o anumită experienţă mistico-reli-gioasă acţionînd de multe ori în sensul afectiv al acelei experienţe. In cele ce urmează, aşa cum rezultă din relatările lui Paul de Alep, pentru epoca lui Matei Basarab şi din descrierea fragmentară a lui Gheorghiache reconstituim un ceremonial ce se practică în Joia mare la curţile domneşti din Moldova şi Ţara Românească şi anume acela al „spălării picioarelor".

In acest caz, experienţa simbolică mistico-religioasă constă în descrierea cuprinsă în Evanghelia lui Ioan (13, 1—17) care arată că : „Hristos s-a sculat de la masă, s-a dezbrăcat de hainele lui, a luat un ştergar (fotă) şi s-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un lighean (umival-niţă) şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins". Această faptă relatată de Biblie era interpretată fidel de mitropolit sau patriarh. Acesta alegea preoţi echivalenţi cu cei 12 apostoli, îi îmbrăca în veşmintele lor preoţeşti şi îi punea să îndeplinească rolurile prescrise în Biblie. Ceremonia avea loc în biserică sau la curtea palatului. Unul din preoţi citea cu întrerupere decupajul din Evanghelia lui Ioan pentru ca acţiunile mitropolitului să fie în concordanţă cu versetul citit. După ce spăla picioarele şi le ştergea, el se îmbrăca în veşminte arhiereşti, făcea mătănii şi îşi făcea cruce înmuind mîinile în apă. Apoi, un

17 Teodor Văcărescu, Ceremonialul curţii domneşti a României, Editura Lucrătorii asociaţi, Bucureşti, 1876, pag. 3

22

preot mergea cu vasul la domnitor care îl imita pe mitropolit.Această ceremonie a fost introdusă la noi prin intermediul

călugărilor veniţi de la Muntele Athos. începuturile practicării acestui ceremonial sînt atestate de existenţa în inventarul mănăstirii Galata din Iaşi încă din anul 1588 a două umivalniţe (lighene făcute din argint şi dăruite de Petru Şchiopul în vederea folosirii lor în asemenea ocazii). La Ierusalim, chiar şi astăzi acest ceremonial se practică în tot dramatismul lui urmînd îndeaproape toate scenele prescrise de Evanghelie. Într-un articol din National Geographic din decembrie 1967, de Howard La Fay, ilustrat cu fotografii color de Charles Harbutt, o fotografie reproduce ceremonia spălării picioarelor avînd următoarea explicaţie :

„Aşa cum Isus i-a servit pe discipolii săi, tot aşa şi patriarhul bisericii ortodoxe greceşti spală picioarele celor 12 preoţi în Joia mare".18 După această ceremonie, care are loc în curtea bisericii de la Sfîntul Mormînt, credincioşii se îngrămădesc să-şi împartă apa sfinţită.

In lumea islamică, de asemenea, era prilej de mare ceremonie pentru fiecare oraş, primirea pelerinilor care se întorceau de la Mecca, unde era celebrată „Sărbătoarea Mare". Din secolul al Xl-lea găsim o descriere a călătorului european Bertrandon de La Broquiere a sce-nelor al căror martor a fost la Damasc cu ocazia ceremonialului de primire a caravanei :

„Trei mii de cămile, ne spune el [...] folosiră aproape trei zile şi două nopţi ca să intre în Damasc şi a fost un lucru de mare însemnătate, după obicei căci stăpînul şi toţi mai marii oraşului ieşiră în întîmpinare din pricina Alcoranului pe care-1 purtau [...] pe o cămilă îmbrăcată în cearceaf de mătase [...] şi mergeau în faţa acestui alai patru cîntăreţi din lăută şi-o droaie de toboşari şi fluierari ce făceau mare zgomot. Şi erau înaintea zisei cămile mai bine de treizeci de oameni ce ţineau în mîini, unii arbalete, alţii hangere, alţii mici tu-nuri care trăseseră de cîteva ori. Iar în urma zisei cămile veneau opt oameni vîrstnici călărind fiecare pe o

w National Geographic, Voi. 132, nr. 6 decembrie 1967.

23

cămilă ce alerga. Şi după ei erau minaţi caii lor împodobiţi cu şei bogate, după obiceiul ţării".19

Încheiem seria exemplelor date privind ceremonialele ocazionate de diferite aspecte ale vieţii publice, prin reproducerea unui pasaj din lucrarea lui Nicolae Băl-cescu, „Românii supt Mihai-Voivod Viteazul" ce are în atenţie descrierea intrării triumfale a lui Minai în Alba-Iulia.

„Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. Gheorghe. De la această poartă şi pînă la palatul domnesc, sta înşiraţi ostaşii de ambe părţile uliţei în mai multe rînduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. înainte venea episcopul şi clerul său, isnaurile (corporaţiile) oraşului, apoi o bandă de muzică ce se compunea din opt ţrîmbiţe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atîtea tobe de oţel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute, flaşinete. în urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un cal alb. Opt paji învestiţi cu mare eleganţă încungiura calul domnului. înaintea lui opt seizi duceau de frîu opt cai acoperiţi cu şele preţioase, lucrate cu aur şi argint, şi împodobiţi cu pene mari.

Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene erodiu legate cu o [copcă] de aur ; o manta lungă de mătase ţesută cu fir, avînd pe de lături ţesuţi vulturi de fir, tunică albă de aceiaşi materie ; lungi ciorapi de mătase albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine de saftin galben ; de brîu atîrna o pală de Taban împodobită cu aur şi rubine.

O ceată de zece lăutari ţigani urma îndată după domn, cîntînd imnuri naţionale. Apoi venea o mulţime de boieri şi ofiţeri străluciţi, toţi călări, şi o numeroasă trupă de soldaţi. Lîngă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele erau desfăcute şi plecate spre pămînt, spre semn că Ardealul era supus. Astfel, în mijlocul concertului trîmbiţilor, tobelor şi altor instrumente, la sunetul clopotelor şi vuietul tunurilor, la care se unea strigătele de bucurie ale poporului, intra

19 Dominique Sourdel, Jânine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, voi. II, trad. Eugen Filotti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, pag. 223.

24

Mihai în capitala Ardealului şi trase la palatul domr nesc". 20

Societăţile republicane născute prin revoluţii şi lupte, spre sfîrşitul secolului XVIII, din Statele Unite ale Arae-ricii şi Franţa, au dat bătălia împotriva trecutului şi la nivelul ceremonialului. Combătînd trecutul monarhic, republicanii au introdus în viaţa statală ceremoniale inspirate din antichitate şi legate acum de cultul naţiunii, multora din acestea conferindu-li-se un caracter politic.

Cel mai riguros ceremonial de curte a fost introdus şi impus de Napoleon, produs şi urmare a revoluţiei franceze, care căuta şi voia ca Franţa să devină o putere hegemonică. Este notabil că pe măsură ce în Europa se mergea spre simplificarea şi laicizarea diferitelor ceremoniale, şefii de stat ai unor imperii coloniale nu s-au sfiit să-şi impresioneze supuşii din colonii prin adoptarea unor ceremoniale ce aparţinuseră foştilor suverani locali pe care îi îndepărtează de la putere. In acest sens, este semnificativ faptul că regele Angliei, unde forma de stat era monarhia parlamentară, cu ocazia deplasării sale în India adoptă ceremonialele specifice foştilor conducători musulmani sau hinduşi acceptînd manifestări de prosternare (sărutarea veşmintelor, flagelări publice etc).

La rîndul său „Marele Tată Alb", cum i se spunea preşedintelui S.U.A. de către indieni, primind delegaţii ale băştinaşilor se preta la acceptarea unor ceremoniale exotice incompatibile cu atribuţiile curente ale preşedintelui.

Este, de asemenea, interesant să observăm că descoperitorii şi conchistadorii europeni, ori de cîte ori au venit în contact cu popoarele socotite de ei primitive au fost obligaţi să respecte şi anumite forme de ceremonial gentilic, printre altele şi respectarea instituţiilor tabu. Acceptarea unor asemenea ceremoniale a constituit o expresie a efortului statelor respective şi a conducătorilor lor de a include şi ceremonialul în arsenalul metodelor de realizare a scopurilor lor politice. De-a lungul istoriei, popoarele şi, mai tîrziu, naţiunile au amplificat, diversificat şi specializat ceremonialul în raport cu ne-

20 Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai-Voivod Viteazul, Editura Albatros, 1973, Bucureşti, pag. 283.

25

cesităţile statului şi ale individului, adecvîndu-1 şi ex-tinzîndu-1 la toate domeniile activităţii lor.

Demn de remarcat este, de asemenea, faptul că societăţile moderne, în dezvoltarea lor, au acordat o mare atenţie procesului de laicizare şi raţionalizare a ceremonialului, încercînd şi reuşind în bună parte să-1 de-mistifice ; excepţie fac statele care, pentru puţină vreme, guvernate de forţe retrograde, au readus ceremonialul Ia nivel mistic, uzînd de el pentru a provoca recrudescenţa unor porniri instinctive.

Diferite activităţi artistice s-au format sub auspiciile ceremonialelor arhaice, antice şi medievale. Naşterea teatrului, a spectacolelor coregrafice, întrunirilor literare şi sportive, cum ar fi vestitele olimpiade ale antichităţii, turnirurile medievale, concursurile de poezie de la curţile prinţilor medievali şi renascentişti sînt tributare sincretismului originar al ceremonialului din care, sub o formă sau alta, activităţile enumerate s-au particularizat.

Sensibil la transformările sociale şi ştiinţifice, aspi-rînd permanent la realizarea cadrului festiv emoţional, ceremonialul apelează din plin la elemente de expresie artistică şi la mijloacele moderne de comunicare în masă. în acest context, apare astăzi o problemă deosebit de importantă ce ţine de încadrarea instantanee şi progresivă a ascultătorului de radio şi a telespectatorului în atmosfera ceremonialului pe care-1 recepţionează de la distanţă. Dar pe de o parte mass-media, în general, şi televiziunea în special, potenţează ceremonialul la dimensiuni naţionale, continentale şi chiar cosmice, pe de altă parte, acestea produc o anumită diminuare a fondului emoţional datorită caracterului mediant al acestora. De pildă, premierele cosmice de aselenizare, cu întregul lor ceremonial au fost prezentate întregii omeniri prin intermediul imaginilor televizate, au făcut pe pă-mînteni să trăiască fiorul cunoaşterii aproape directe a tuturor aspectelor emoţionale determinate de primul contact al omului cu suprafaţa Lunii. In condiţiile cînd ceremonialul poate fi transmis şi receptat la orice distanţe, creşte şi puterea acestuia de a crea stări emoţionale unor largi comunităţi umane.

26

Societatea noastră socialistă dezvoltă şi creează propriile ei ceremoniale pe care le potenţează cu funcţionalităţi izvorîte din necesitatea unor trăiri festive, sărbătoreşti şi pline de emoţie ale unor evenimente de mare importanţă pentru viaţa socială şi individuală.

Prin ceremonial sînt marcate festiv în cadrul unor sărbători naţionale principalele evenimente istorice şi politice care au contribuit la devenirea noastră ca popor şi naţiune.

Cu mîndrie patriotică şi respect pentru conducătorii acestui popor, oamenii muncii, întreaga noastră naţiune sărbătoresc în cadrul unor ample ceremoniale datele istorice legate de cele mai importante evenimente care s-au întipărit adînc în conştiinţa poporului nostru, avînd în acelaşi timp, şi valenţe ce au determinat crucial dezvoltarea ulterioară a patriei.

O astfel de dată memorabilă pe care întreaga noastră naţiune o sărbătoreşte cu fast deosebit în cadrul unui vast ceremonial este ziua de 23 August care marchează revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă a României.

Prin dimensiunea forţelor umane participante, prin caracterul divers al elementelor de compoziţie, demonstraţia de la 23 August reprezintă cea mai grandioasă sărbătoare ceremonială a poporului nostru. La structurarea caracterului ceremonial al sărbătoririi îşi aduc contribuţia muzica, dansul, elemente plastice, care alegorice, drapelele de stat şi de partid, pancarde, ţinuta vestimentară multicoloră a participanţilor, compunerea coloanelor şi deplasarea lor în mers cadenţat, entuziasmul exprimat în urale şi ovaţii etc.

Actul culminant al ceremonialului ce se organizează în Capitală este marcat de trecerea fiecărui participant, grup, colectiv prin faţa tribunei oficiale, unde se află conducerea superioară de partid şi de stat în frunte cu preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, alături de simbolurile şi însemnele de stat : drapelul şi stema ţării. Un asemenea moment este capabil să declanşeze stări emoţionale prin care se fixează adînc în conştiinţă un vibrant patriotism ce se manifestă prin dăruire şi sacrificiu pentru apărarea cuceririlor revoluţionare, prin muncă şi devotament pen-

27

tru înflorirea şi propăşirea patriei, prin dragoste şi ataşament faţă de conducerea de partid şi de stat, faţă de linia politică, materialist-dialectică a partidului.

Ne-am rezumat la descrierea succintă a acestui fapt ce constituie, prin excelenţă, un gen de ceremonial unic în ţara noastră, prin felul său, atît ca amploare, cît şi ca importanţă.

Scenariul acestui amplu ceremonial se îmbogăţeşte cu fiecare an ce trece, căpătînd în mod constant un caracter din ce în ce mai expresiv în tot ansamblul său, integrînd noi elemente în structura lui sintetică, ampli-ficîndu-şi laturile şi, ca imediată consecinţă, creşterea influenţei afective asupra conştiinţei participanţilor.

Implicaţia acestor ceremoniale, de genul celui luat în discuţie, este cu mult mai profundă şi afectează zone largi ale conştiinţei sociale şi individuale, dar pînă acum, cel puţin din cît cunoaştem noi, nu s-a pus problema de a se studia formele, implicaţiile şi stările emoţionale pe care le generează asemenea fapte sociale ce se concretizează prin ceea ce noi ne-am permite a le numi şi ceremoniale politice. In acest context este demn de reţinut că ceremonialul se generalizează, instalîndu-se ca fapt social.

Definind faptele sociale, Miron Constantinescu arăta că : ..acestea sînt elemente, momente, aspecte ale vieţii sociale. Ele sînt implicate în realitatea socială, fac parte din ţesătura acestei realităţi". 21

Momentele principale ale vieţii individuale, cum ar fi : naşterea, majoratul, căsătoria, moartea „sînt toate, într-un sens, sociale, pentru că aceste elemente de natură atît de diversă pot căpăta o semnificaţie globală şi deveni o totalitate numai sub forma de fapt social". 22 Acestea nu sînt apreciate ca fapte individuale, ci sînt \'alidate doar sub expresia lor socială în care s-au cristalizat de-a lungul timpului. In acelaşi timp, aceste fapte statornicite în diferite forme ceremoniale nu au sens şi valoare decît în măsura în care sînt capabile să deter-

21 Miron Constantinescu, Cercetări sociologice 1938—1971,Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971, pag. 72.

22 Claude Levi-Strauss, Introduction ă l'oeuvre de MarcelMauss, pag. XXVI ; Gulian, C. I., Marxism ?i structuralism, Editura politică, Bucureşti, 1976, pag. 65.

28

mine un efect emoţional asupra conştiinţei individuale, să realizeze concordanţa dintre obiectivitatea acestora ca fapte sociale şi subiectivitatea experienţei trăite. Participarea într-un număr mare a membrilor colectivităţilor la obiceiurile ceremoniale este o dovadă că acestea nu pot fi desprinse din contextul sau situaţia de viaţă a comunităţii care le-a sancţionat. Totodată, constatăm că acestea satisfac nevoile directe ale fiecăruia, şi ale tuturor ; deşi pentru a fi satisfăcută nevoia fiecăruia la momentul dat este nevoie de prezenţa simultană a colectivităţii.

Concepţia materialismului istoric nu neagă însemnătatea rolului pe care îl au faptele sociale în domeniul comunicării între conştiinţe, dar în acelaşi timp pune problema faptului social în domeniul existenţei sociale şi consideră că realitatea socială apare ca o împletire, ca o succesiune de fapte, de procese şi relaţii sociale.

înainte de a trece la prezentarea calităţilor ce determină ca obiceiurile ceremoniale să poată fi cercetate şi din perspectivă estetică se impune să facem o precizare pentru a clarifica atitudinea noastră faţă de obiceiuri, de a face diferenţa dintre obiceiul care se referă la obişnuinţele ce s-au stereotipizat în executarea unor activităţi, devenind componente ale comportamentului individual şi obiceiurile care sînt norme de acţiune, obişnuinţe sancţionate şi practicate de o întreagă comunitate şi care, dealtfel, fac obiectul lucrării noastre. Sfera acestora din urmă cuprinde o seamă de obiceiuri, de un gen aparte, ce sînt capabile prin structura lor să genereze o acţiune dramatică desfăşurată în timp şi spaţiu, prin care se armonizează scenic un fapt concret de viaţă cu cerinţele unor modele abstracte elaborate la nivelul comunităţii, servind sub toate aspectele la construcţia ceremonialului ca mod de existenţă a .acestora.

Aşa cum arăta Gheorghe Achiţei>„prin termenul de obicei desemnăm un ansamblu de practici sociale specifice atît pentru fiecare din momentele importante ale vieţii omului, cît şi pentru fiecare din momentele importante ale anului calendaristic". 23

Atributul acestora de a fi practici sociale le scuteşte de a fi interpretate de pe poziţii individualist-psiholo-

23 Gheorghe Achiţei, Obiceiuri, în Flacăra, nr. 1, 1977.

29

giste : totodată, se pune în evidenţă, cu acuitate, că obiceiurile se referă la unele aspecte ce sînt determinate d5 comportamentul colectiv, lucru ce le dă posibilitatea să se particularizeze în funcţie de o anumită comunitate s°cială. Spunem comunităţi sociale şi nu colectivităţi Pentru a pune în valoare caracterul omogen al comunităţii sociale, aceasta fiind constituită din indivizi cu interese, credinţe, datini sau norme de viaţă comune, cu-Prinzînd totalitatea locuitorilor unor aşezări rurale, urbane sau naţionale. Comunităţile, în decursul constituirii Şi consolidării lor ca entităţi de sine stătătoare, au generat sisteme proprii de valori spirituale tezaurizîndu-şi ° ^numită experienţă istorică şi dispunînd de multiple mijloace în planul comunicării. In raport cu această realitate -^obiceiul ne apare ca un fel de lege nescrisă, ca o obligaţie, statornicită pe parcursul unei îndelungate experienţe istorice, pentru toţi membrii unei comunităţi umane". 2i Considerăm necesară această precizare, datorită faptului că obiceiurile se prezintă particularizate şi adaptate pentru o anumită comunitate. Diferenţierea acestora într-un număr mare de cazuri particulare nu compromite caracterul .unitar al acestora la nivel naţional, deoarece criteriul care conduce la diferenţiere nu este de structură şi nici de semnificaţie. „Variate doar stilistic, în concretizarea unor momente — afirmă Minai Pop — obiceiurile sînt unitare în structura şi semnificaţia lor pe întreg teritoriul folcloric românesc şi constituie ca atare o dovadă incontestabilă a unităţii culturii noastre tradiţionale". 25

/mPedimentele de ordin teoretic şi practic pe care le intîmpină cercetătorul, atunci cînd încearcă să studieze o manifestare tradiţională de genul unui obicei, sînt determinate de mai multe cauze : imposibilitatea de a fi reconstituit genetic, pînă la forma întîlnită ; funcţionalitatea schimbată pe parcursul timpului ; faptul că este amestecat cu modul de trai; relevarea simultană şi în strînsă corelaţie a mai multor genuri de folclor şi arte populare şi prezentarea în unitate a mai multor mijloace de expresie artistică care se concentrează pentru

2* Gheorghe Achiţei, op. cit.a Mihai Pop, Ceremonial si veselie, îndrumătorul cultural nr. 12,

1976, pag. 26.

30

hirift*

a produce sentimente şi emoţii ; imposibilitatea de a evidenţia şi aprecia imediat importanţa relativă faţă de întreg a fiecărei părţi sau acţiuni particulare. Aceste impedimente sînt amplificate de faptul că nu dispunem încă de o metodologie capabilă să evidenţieze relaţiile ce se stabilesc faţă de obicei, faţă de fiecare gen folcloric participant, faţă de modalitatea prin care acestea concură la compunerea conţinutului şi formei în care se prezintă manifestarea plurivalentă.

în cadrul obiceiurilor legate de viaţa individului, perspectiva estetică nu are caracter primordial în raport cu cea etnologică şi demografică. „Specificitatea esteticului în acest caz nu va putea fi găsită deci în existenţa unor trăsături pur estetice, ci în anumite însuşiri proprii atitudinilor şi faptelor umane, care prin natura lor sînt politice sau etice". 26

Obiceiurile, ca fapte de cultură, nu au devenit estetice pentru că lucrarea noastră se ocupă de ele din această perspectivă, ci pentru că ele conţin în mod imanent asemenea valenţe, lucrarea de faţă propunîndu-şi să evidenţieze îndeosebi acest lucru.

Studierea sub aspect estetic a obiceiurilor nu are ca scop să facă în acestea „exclusivităţi" estetice sau să diminueze concluziile desprinse de disciplinele care le-au investigat din perspectivele etnologică, demografică, folclorică şi de drept, ci, bazîndu-se pe studiile largi operate de aceste discipline în decursul anilor, precum şi pe aprecieri proprii, ne propunem să întregim investigarea acestor fapte sociale cu observaţii şi concluzii din perspectivă estetică.

In vederea studierii aprofundate a unui fapt social de o mare complexitate cum este ceremonialul unui obicei şi pentru fundamentarea teoretică a acestei cercetări, evident, vom folosi conceptele şi aparatul noţional al esteticii, în strînsă corelaţie cu cel al disciplinelor subsumate etnologiei.

Domeniul de activitate al etnologiei, cu sfera de cuprindere a problematicii statornicite în zilele noastre, a fost investigat pe mai multe niveluri teoretice şi meto-

26 Ion Pascadi, Op. cit., pag. 344 — Valoarea estetică a relaţiilor sociale în Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Uo*\*&

dologice. Aceasta datorită faptului ea : „In etnologia contemporană, polisemia poate fi identificată cu posibilitatea de interpretare plurală a aceluiaşi domeniu de unghiuri diferite şi de minţi diferite. Studiul civilizaţiei şi culturii a ajuns să prolifereze astfel toate încrengăturile sistemului ştiinţelor contemporane". 27

Dacă polisemia este valabilă pentru întregul domeniu al etnologiei, înseamnă că şi părţile ei, respectiv fenomenele şi faptele sociale ce-i compun structura au fost şi sînt susceptibile de o atare abordare. In acest sens, obiceiurile ceremoniale legate de ciclul vieţii, ca fapte sociale, intră în domeniul etnologiei 28 avînd calitatea şi capacitatea de a fi polivalente şi în acelaşi timp de a permite o investigare din perspectivă estetică răspun-zînd în acest fel unei necesităţi spirituale complexe. Pentru a surprinde şi cerceta complex aceste fenomene şi fapte sociale nu ne vom limita doar la investigaţia istorică, ci vom încerca să surprindem modul cum aceste fapte s-au inclus în viaţă şi au influenţat simţirea şi comportamentul comunităţilor umane.

Acest lucru ne este permis şi datorită faptului că obiectul de studiu al esteticii a fost extins asupra unei sfere mai largi de activităţi umane care pînă nu demult erau considerate a fi în totalitate extraestetice. „Constituirea şi lărgirea sferei raporturilor estetice dintre om şi realitate, existenţa unor aspecte ale vieţii sociale care sintetizează într-o modalitate specifică semnificaţii umane ample, răspund necesităţii sociale de a cunoaşte şi valorifica multilateral lumea înconjurătoare". 29

Extinderea sferei de cercetare a fenomenelor cu ajutorul ca-tegoriilor estetice s-a datorat unei constatări reale ce confirmă faptul „că printre alte calităţi şi însuşiri, omul şi mediul său natural şi social cu însuşiri şi calităţi estetice imanente, valorificate în cadrul anumitor realităţi determinate". 30 Este recunoscut ca o certitudine că aşa-

-" Romulus Vulcănescu, Etnologia, in Istoria ştiinţelor in România, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, pag. 49,

28 Etnografia, folcloristica şi ştiinţa artei populare se integrează in corpul etnologiei ca ramuri concrete şi interdependenteale acesteia.

29 Ion Pascadi, Op cit., pag. 345.35 Gheorghe Stroia, Estetică şi estetici, în Estetica filozofică şi ştiinţele

artei, Editura ştiinţifică, Bucuz-eşti, 1972, pag. 25.

32

zisele domenii extraestetice sînt impregnate cu prezenţe mai puţin vizibile ale esteticului ; de fapt acesta constituie o dominantă a activităţii umane, cuprinzînd natura, munca şi relaţiile umane. In cultura noastră populară sînt numeroase faptele care au încorporate în structura lor valenţe estetice ce îşi relevă funcţionalitatea în realitatea socială în care se manifestă. Ceremonialul obiceiurilor de familie, ca fapt social, se reflectă în conştiinţa socială, iar conştiinţa individuală îl distinge şi îl implică în activitatea ce o desfăşoară individul. Avînd aceste calităţi, ceremonialul nu este un epifenomen, el intră în rîndurile faptelor sociale cu o structură bine determinată şi o funcţie ce răspunde unor necesităţi umane. Tot ca fapt social, ceremonialul se include în ţesătura realităţii sociale ca o expresie colectivă a sentimentelor individuale. El cuprinde şi comunică o suită de. norme care condiţionează comportarea publică şi particulară a individului, a colectivităţilor, popoarelor şi naţiunilor în scopul satisfacerii unor trebuinţe etice, so-cial-politice, estetice şi religioase. „Ceremonialele vieţii sociale sînt acele manifestări, acte, forme ale relaţiilor sociale care au un caracter de convenţie socială, săvîr-şindu-se după anumite reguli fixe şi incluzînd în ele o anumită solemnitate, deoarece sînt legate de momente sau evenimente deosebite din viaţa oamenilor". 31

Relaţiile dintre oameni sînt iluminate şi guvernate de o „idealitate" compusă din valori cu un înalt grad de abstractizare pe care le sesizăm mai greu în esenţialitatea lor. Colectivităţile însă au găsit mijloace concrete care facilitează transmiterea acestor valori supreme către realul senzorial.

Convertirea valorilor cu un înalt grad de abstractizare în „real vizibil" se realizează prin limbaj, mişcare, gest, sunet muzical, exclamaţii şi mimică. Toate acestea sînt semne exterioare, sensibile, prin care se realizează particularizarea generalului, în cazul nostru valorile spiritualizate.

Obiceiurile ceremoniale sînt modalităţi prin care „idealitatea", întruchipată în valori supreme, generală şi abstractă se transmută, cu ajutorul mijloacelor de ex-

31 Ion Pascadi, Op. cit., pag. 383.

33

presie enumerate mai sus, către realul perceptibil senzorial, devenind sensibilă şi influenţînd comportamentul social şi individual.

Rolul pe care-1 joacă ceremonialul în cuprinsul vieţii sociale este în funcţie de cerinţele obiective şi subiective ce le reclamă dezvoltarea societăţii. Funcţionalitatea acestuia este foarte complexă şi distribuită pe mai multe planuri schimbîndu-se pe axa diacronică în raport cu perioadele pe care societatea sau colectivitatea respectivă le depăşeşte. Cînd este vorba de continuitatea obiceiurilor ceremoniale, aceasta este în corelaţie directă cu funcţionalitatea lor în contextul social integrator aşa cum arată Ion Pascadi relevăm cîteva situaţii distincte. „Ceremonialele sociale, care prin natura şi conţinutul lor erau străine socialismului, au fost înlăturate de viaţă în cea mai mare parte, alte ceremoniale, păstrîndu~şi forma veche, şi-au schimbat în mod hotărîtor conţinutul şi, în sfîrşit, unele au fost păstrate aşa cum erau". 32

Ceremonialul prin excelenţă are o funcţie spirituală în sensul că este unul din instrumentele prin care o comunitate umană se poate sprijini pentru a-şi forma si păstra o solidaritate eficientă la nivelul indivizilor apţi a trăi plenar aceste evenimente şi a le introduce ca norme şi reguli în comportamentul lor cotidian. Funcţionalitatea acestora se manifestă atunci cînd se stabileşte un raport real în cadrul acţiunii practice cînd indivizii au o conduită prescrisă de norme şi reguli.

Menţinerea ordinii sociale necesită un anumit «rad de solidaritate a indivizilor ce compun societatea. Această solidaritate nu se poate sprijini decît pe sentimentele individuale şi colective, iar acestea, pentru a se manifesta cu eficacitate, pretind o expresie comună a unui conţinut ce trebuie să se fixeze în acţiuni şi obiecte concrete. Astfel se explică şi rolul rezervat în societatea contemporană unor simboluri şi ceremoniale (drapele, steme, imnuri, însemne etc).

Să ne gîndim la emoţiile ce le trăieşte un cetăţean patriot cînd vede înălţîndu-se drapelul ţării sale. Toate amintirile din viaţa sa, oricît de incoerente şi de vagi ar fi, se conştientizează şi devin operante la vederea dra-

32 Ion Pascadi, Op. cit., pag. 385.

34

pelului naţional salutat de mulţime. In această situaţie, o structură concentrată într-un simbol, circumscrisă în cadrul unui spaţiu exact şi concret (drapelul şi însemnele de stat) poate extrage o emoţie intensă din experienţa de viaţă a unui individ. Fenomenul este pregnant şi în cazul ceremonialului cu elemente simbolice în structură, bazate pe imagini, apt să declanşeze emoţii puternice atunci cînd venim în contact cu acesta.

Relaţiile sociale şi politice includ în componenţa lor, ca elemente structurale, obiceiurile ceremoniale, care „sînt date ca norme externe, înainte de a genera sentimente interne şi aceste norme insensibile determină sentimente individuale precum şi împrejurările în care vor putea sau vor trebui să se manifeste" 33.

Despre originea primară a simbolurilor şi ceremonialelor ale căror rădăcini se pierd într-un trecut îndepărtat, nu ştim prea multe lucruri concrete. Şi pentru viitor şansele cunoaşterii genezei acestora sînt limitate. Această concluzie nu se extinde asupra acelor ceremoniale şi simboluri care se constituie şi devin funcţionale în contemporaneitate. Susţinem cele afirmate prin descrierea pe care o face Wagner Roy34 în legătură cu condiţiile so-cial-istoriee, care au determinat apariţia unui nou ceremonial la populaţia DARBI din PAPUA — NOUA GUINEE.

Evenimentul a avut loc în momentul cînd pentru prima oară populaţia Darbi intră în contact cu mesageri ai civilizaţiei europene contemporane. Cu această ocazie, indigenii din regiunea Karimui-Papua au suferit un puternic „şoc cultural", care a dus la apariţia unui ceremonial de contact datorită fascinaţiei şi exotismului de nepătruns al civilizaţiei europene, fapt ce i-a determinat pe indigenii din Noua Guinee s-o divinizeze conferindu-i caracter mitic, iar mesagerul acestuia, Koriki, singurul indigen capabil să comunice cu exploratori europeni, a devenit pentru băştinaşi erou civilizator căruia i-au atribuit puteri mitice şi îndemnuri la activităţi rituale cu semnificaţii orgiastice.

33 Claude Levi Strauss, Gîndirea sălbatică, trad. I. Pecher,Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 92.

34 Wagner Roy, The falkof Koriki: A Daribi Contact Cult.Social Yesearch, New-York, 46, nr. 1, 1980, p. 140.

35

Este cert că individ-tan, ca urmare p 0

nu se comn0rt3 î„WH«c ; acestea sî^TY ?i ^Ke^lof"^ SP0»~impuse de normele m°n,tr°late datorită Pn ?* Care &«SţUă, nu emoSSe n sancţi°natedeC°ns*ringeriIor

«Parii lor la „« Pe care Ie triia* societate nP

e?te cauza care lesfaşurarea concretă U na?tere ce-

^ ^ ITT ^. **-*^saEn§els subliniau d , §ă se comporte^1 în care " este CiaIe ?i polSe" .determina^a cSneni,?6,90663' Mar* £ ?<*Wa ar p^ '« a^au că oSS * de "reIat"le so-In imaginaialto™ ^ară în Prop^fa n U sînt «aşa cum cum acţiona! c„t CI 3Şa ™m 5S fi frăţie sau

Sl functionaJ.-fQf d ceren7on^lni COnstituie de fan+ a™it mod

detmnUi ^^^&Ca? Prin *£"££ ES?^ fte^SSS^

* -Sce le £*£•* -

^^SSK? dS -SntfnCare s«-este şi

ŞI faPte Pe care ^^^ParticiS n

0astră »n raport Prea substanţial £ ^ C°mun c?Se^an«tatea de date structura element PUl ăstuia îf^"1011^ nu este ţională. Cerem na

eiu?PabiIe «* SeS^T! ^ de a tlstlc* Şi simbol^ 0rd arSenalu^ săude° ^T6 emo" noa^ră facilitîndu" IfT^ în «Stitat^0** ar~

.35 Marx, Enge]s n ' ŞI sent™ente ce

ClaUdC *«•*»««* o, „,, pag 82P°htlCa- B-u-

36

tenTiune^ *** CadrU Se POt °biectiva la ° asemeneapne^S^onltZa^-^ P6 ° SCh6mă f°rmală Pr°" tfuli Fi c°nstrmge şi-i impune anumite norme si re-PrtieEirîtic?re^ă f^ genuH Şi ^oace "df el-^rmedindornVnT) ^ imPrImă ceremonialuluiviabile doartnsfr, i°r' ^^ ™mMnd funcţionale sisensibilfrcere^n-S, , U1/lSPeCtiV- PentrU P^ceperealumea care-iestfT^ ' ^huie Să ne deducem în° repreSntă sTnL? P"! Ş1 P* Care e1' ca faP* cultural, prezmta sintetic şi de multe ori simbolic

doul'pLruril^^^r32^? Tta1 indest™^ibilă întrenivelul abstract con ? ^^ UnUl din acestea estecredin e wenl - - «»*#«, noţiuni, mituri,domen î' ceS T ^f* tezaurizată în diferiteînsăşi, care crin iS* ^ Z^1 PaHic^ din viataîn generaîul ce i T ^ Unei relat" « integreazăcompoz![fe

IU3t;uţ 1]rC°rfsPUnde> realizînd în acest mod o

care din viată sTS3 '" faCe P°Sibil Ca Un faP* °are-Nu vom pu?ea Lî reprezentativ Pentru întregul gen. ^t la înhumarea r-PK ** 1

ceremonialul

«*e va fi apli-ger" M„ T / "Ciobanului mioritic" sau a lui Ful--rea^enLVraNg0i;iSită

7Ca C6rem°nial ^iTesfăşu-imaginare ale

"nor *" Zamfirei"' eIe «Und modelePropriu-zisă V™ carfT0™316 ^ d nUmai ™ntaUn«e prin că£ orie T PerS°ane de Sex °Pus se

Aceste fapte Sale de 1v

n,,Wderea f°rmării Unei amilii,-emonială^sînt ridicate dl J^T ^ Structur* <e-™pte care le facil 2 - la "m§ular în sfe™ unor contară. 6 tacillte^a includerea într-o structură uni-

«nete rpt^ociaTeTtl,:8^10 7^ §ă disCear- înJan MukârovslS iSf. 6Stet ce" Aia cu™ afirmăcială se iveşte n e v o ^ ' *' în Viaţa so'

37

estetică a ceremonialului, secundară la început, se amplifică datorită expresivităţii sale, precum şi datorită dezvoltării conştiinţei estetice, aceste două coordonate determinînd, in ultimă instanţă, specificul valorilor/Ca-iităţile mai importante care potenţează ceremonialul în sfera obiectelor estetice sînt : tipicitatea, expresivitatea, caracterul spectacular (ultimul, fără să se confunde cu spectacolul, oferă prilej de a fi contemplat), caracterul sugestiv, concretizat prin faptul că nu se rezumă numai la ce vezi şi ce auzi, ci transmite ceva dincolo de acestea, în acest fel este scoasă în evidenţă calitatea de semni-ficaţie şi simbol a ceremonialului.

Conştiinţa estetică, printr-un proces de selectare şi abstracţii succesive, reuşeşte să ridice la rang de tipici-tate fapte din viaţa cotidiană pe care le potenţează cu o calitate ce are capacitatea de a simboliza şi întruchipa expresiv diversitatea în unitate. In acest proces se formează între sensibilitate şi raţiune un cîmp spiritual din ce în ce mai amplu. Referindu-se la aceasta, Tudor Vianu apreciază că : „Pentru atitudinea spiritului orientată es-tetic, chiar şi o ceremonie religioasă sau un raţionament ştiinţific se pot înzestra cu atributele artei" 38.

înzestrarea este un fel de a zice, pentru că într-o formă sau alta aceste fapte au în zestrea lor atributele artei.

„Arta însăşi se găseşte difuzată, sub forme diverse, adeseori sublimate în viaţa publică, în spectacolul străzii, în ritualurile specifice vieţii administrative şi comerciale moderne, în intimitatea locuinţelor noastre, aşa încît pretutindeni poate fi decelată" 39.

In cadrul obiceiurilor ceremoniale şi, în general, acolo unde întîlnim elemente estetice în viaţa de toate zilele, ele nu sînt încă autonomizate şi ajunse în acel stadiu ce le-ar da posibilitatea să fie incluse în sfera artei. In acest sens, considerăm de pildă că obiceiul ceremonial al nunţii se menţine în sfera esteticului atîta timp cît el îndeplineşte concomitent cu funcţia estetică şi o funcţie

38 Tudor Vianu, Estetica, Fundaţia pentru literatură şi artă,Bucureşti, 1939, pag. 89.

39 Gheorghe Achiţei, Artă şi speranţă, Editura Albatros, bucureşti, 1974, pag. 65.

38

socială, fiind în viaţă un fapt ce consfinţeşte unirea conjugală în mod real. In sfera artei va intra atunci cînd va fi „şlefuit" şi scos din viaţa cotidiană ca fapt de viată şi ridicat într-un alt plan estetic unde funcţia dominantă va fi cea estetică. Aceasta se întîmplă atunci cînd aceste fapte de cultură, cu rolul lor bine definit în viaţă, din-tr-un motiv sau altul sînt abandonate în funcţionalitatea lor primară, dar, în acelaşi timp, cu mici retuşuri regizorale, in sensul scoaterii în evidenţă a unor scene dramatice de maximă intensitate, ele sînt interpretate şi se

desfăşoară ca spectacol. Aici încetează convenţiile tradiţionale ale acestor obiceiuri ca fapte de viaţă, ele devenind doar scheme de bază în montarea spectacolului. Respectarea strictă a acestora nu mai este obligatorie, dar se impune ca noul introdus să completeze armonios elementele vechii structuri a obiceiului ceremonial tradiţional în aşa fel ca într-o accepţiune mai largă să se păstreze autenticitatea momentelor caracteristice pentru obiceiul respectiv.

Astăzi se întîmplă frecvent ca un fapt de cultură să funcţioneze ca ceremonial într-o parte a ţării şi să i se atribuie calităţi funcţionale în viaţă ; dar, concomitent, acelaşi ceremonial, cu simplificările şi adaptările de rigoare enunţate mai sus, pentru altă parte a ţării să fie valorificat ca spectacol. Exemple de acest fel avem destule. Nunta în Oaş, Nunta pe Someş, Nunta în Bihor etc. sînt afişe ale unor spectacole ca urmare a prelucrării unor obiceiuri ceremoniale de nuntă ce se practică sau se practicau în zona respectivă. Datorită calităţilor lor estetice au putut să facă pasul imediat următor în planul esteticului şi să treacă în domeniul artisticului, devenind în acest fel spectacole în cadrul convenţiei impuse de arta spectacolului.

Sînt cazuri întîlnite destul de frecvent din cele mai vechi timpuri, cînd arta cu diferitele ei genuri şi produse individuale a intrat în viaţa cotidiană prin intermediul unor fapte de cultură. In vreme ce în antichitate teatrul a fost generat de obiceiurile ceremoniale, în epoca modernă a fost atins un punct final al unei evoluţii în care teatrul şi-a transferat structurile devenite autonome, asupra unor festivităţi publice cotidiene, care într-o anu-

39

mită măsură se teatralizează40. Şi în cadrul obiceiurilor ceremoniale constatăm fenomenul prin care produsul artistic ce se integrează în cadrul acestora şi diminuează într-o măsură oarecare calitatea artistică devine în contextul ceremonialului, element ce intră în sfera esteticului, fără a se menţine în noul context la nivelul din care a purces. In acest fel arta este decelată în faptele de cultură cotidiene, sigur, cu precizarea că includerea artei în structura faptului de viaţă se face prin difu-zarea ei sub forma unor elemente estetice care nu pot fi separate de structura ce a încorporat-o.

Pentru a elucida cele afirmate referitor la includerea artei în viaţa de toate zilele mai trebuie arătat că faptele de cultură cotidiene, în special obiceiurile ceremoniale, au constituit la origine trunchiul comun din care, în decursul timpului, prin transformări succesive şi mutaţii funcţionale, s-au desprins elemente ce s-au grupat în corpuri autonome pe criteriul mijloacelor de expresie de care s-au folosit pentru a se releva, constituindu-se de-sine-stătător ca arte. Ceremonialul obiceiurilor surprins de noi nu mai are aspectul ca atunci cînd artele (muzica, dansul, teatrul etc.) erau intrinsec cuprinse şi nediferenţiate, aflate într-un sincretism cvasitotal. Ceremonia-lul, care a constituit baza din care s-au autonomizat în timp artele, a continuat să fie la rîndul său beneficiarul acestor arte autonomizate pe care de data aceasta le include într-o sinteză compozită, calitativ superioară sincretismului primar ce caracteriza ceremonialul originar.

Transferul permanent de elemente estetice din viaţă în sfera artei şi de produse artistice în sfera vieţii cotidiene s-a realizat de fiecare dată în funcţie de perioada istorică, iar spaţiul de delimitare a celor două sfere s-a aflat într-un proces continuu de apropiere.

In acest fel, faptele vieţii cotidiene însele tind să devină mai frumoase, mai profunde în semnificaţii, să primească un mai mare grad de comunicabilitate şi solidaritate umană, făcînd din acestea pîrghii principale ce vor determina transformarea valorilor general umane din idealitatea lor în veritabile acte de civilizaţie. „Arta îşi va adînci orizontul etic, social şi filozofic pînă la a de-

40 Simon Alfred, Les signes et les songes. Essai sur le theâtre et la fete, Paris, Seuil, 1977.

40

veni ea însăşi un „stil de viaţă", viaţa însăşi transfor-mîndu-se într-o formă de artă" 41.

In procesul de structurare a ceremonialului, elementele ce intră în structura lui se transformă într-o realitate nouă, spiritual-afectivă. Aceasta sporeşte capacitatea de a influenţa emoţional prin : originalitate, soluţii de compoziţie, tipicitate, ritm, relevarea simultană a elementelor de compoziţie. Elementele enumerate susţin expresivitatea ceremonialului datorită posibilităţilor de a prezenta prin intermediul imaginilor artistice sentimente şi idei realizate în material sensibil, potenţate cu virtuţi semnificative pe planul comunicării.„Datorită expresivităţii sale, esteticul realizează o selecţie chiar

în rîndul faptelor şi atitudinilor exemplare şi se adresează sintetic sensibilităţii afective şi raţiunii umane ca un model al modelului" 42. Procesul de constituire a acestuia a început într-o fază în cadrul căreia a avut loc sesizarea faptelor şi atitudinilor exemplare din viaţă, armînd ca acestea, pe baza expresivităţii lor, să fie selecţionate şi supuse unui proces de abstractizare simultan, cu o anumită separare a lor în raport cu realitatea nemijlocită. Urmează faza decisivă, în care produsul fazelor anterioare se proiectează prin transformare cu ajutorul mijloacelor de expresie artistică într-o lume a imaginilor simbolice şi poetice, rezultînd în acest fel un obiect cu caracteristici dominant estetice. Caracterul intuitiv şi reflectoriu al obiectului ce se constituie amplifică posibilitatea de receptare a celorlalte valori pe care le prezintă conştiinţelor plenar, datorită faptului că zona s de percepere a esteticului este mai mare. In acest fel, Jj_individul realizează impactul cu tipicul în plenitudinea posibilităţilor lui afective şi intelectuale.

(".Ceremonialul unui obicei se păstrează în stare latentă în memoria indivizilor şi colectivităţilor, devenind activ numai în desfăşurare, avînd doar atunci posibilitatea de a crea stări emoţionale adecvate mesajului ce-1 comunică prin multiplele sale mijloace de expresieJTCa descriere narativă, ceremonialul unui obicei este

cunoscut în prealabil de participanţi şi totuşi această\y____________

41 Al. Tănase, Esteticul în sfera culturii, Vocaţia filozofică aartei. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pag. 33.

42 Ion Pascadi, Op. cit., pag. 346.

41

simplă cunoaştere memorată nu îi satisface ; preferă şi apreciază desfăşurarea acţiunii pentru că aceasta are menirea şi puterea de a le determina stări pe care, trăin-du-le, simt plăcere.

Atitudinea estetică, atunci cînd participăm la un ceremonial nu este pură, deoarece nici obiceiul ca obiect estetic nu aspiră la această calitate. Cauza care va determina acest lucru este faptul că în ceremonial se insinuează şi alte elemente de natură extraestetica, care aduc o contribuţie substanţială la compunerea întregului ce se impune atenţiei noastre, cum ar fi : ambianţa naturală, cadrul social, prezenţa rudelor, masa etc.

Atitudinea estetică este capabilă să convertească şi să aducă în sfera ei fapte pe care contemporanii acestora nu le-au ştiut şi nici nu puteau în perioada respectivă să le valorifice sub acest aspect datorită faptului că nu desprindeau elementele estetice de funcţiunile utilitaris-tice, iar înaintaşii noştri nu aveau nici experienţa spirituală a celor ce astăzi încearcă această trăire.

Conştiinţa estetică nu este un dat static, ea se împlineşte în lumea valorilor culturale unde se oferă fapte şi valori pe care învăţăm să le recunoaştem, să le trăim şi să le gustăm. De unele fapte şi norme ni se recomandă să ţinem seamă, se aşteaptă de la noi să acţionăm în conformitate cu acestea, să le traducem în acţiuni, să le integrăm în viaţa noastră.

Ceremonialul, în existenţa sa dinamică, traversează succesiv mai multe etape. Momentul care marchează trecerea într-un fapt cu valenţe dominant estetice este caracterizat de puterea acestuia de a exalta sensibilul şi de a estompa restul funcţiilor avute ca dominante în perioadele pe care le-a depăşit, cum ar fi cele magice, rituale, coercitive, utilitare şi de instrucţie. In acest fel ceremonialul cu întregul său limbaj se concentrează exer-citînd o influenţă unitară asupra sensibilului, făcîndu-1 să vibreze în cele mai intime resorturi.

In orice împrejurare socială unde s-a adoptat ceremonialul, se reconstruieşte cel puţin un simbol de totalitate şi se atinge o deplină plenitudine omenească, amor-sîndu-se astfel detonatorul care va declanşa un fior ce va răscoli adînc fiinţa noastră.

42

Ceremonialul este o acţiune de reprezentare a unor fapte sau stări de lucruri 'existente, constituind în acelaşi timp o modalitate de concentrare şi canalizare a experienţei umane spre atitudini cu o finalitate moral-este-tică superioară. Atunci cînd trăim sau retrăim o stare emoţională declanşată de un fapt ceremonial, vom memora acest ceremonial ca pe un act al conştiinţei noastre. In structura ceremonialului se interferează diferite genuri de artă şi mijloace de expresie. Datorită acestei interferenţe el se supune mai puţin_ anumitor norme ce caracterizează genurile componente. în acest fel va fi mai greu să stabilim anumite norme în virtutea cărora se construieşte ceremonialul.

Ceremonialul, ca structură, are însuşirea de a exista în şi prin fiecare din părţile sale componente, ca totalitate organică, lucru ce permite ca el să determine o atitudine estetică. Ceremonialul

este, pentru cel ce participă la el, un puternic mijloc de disciplinare şi trăire emoţională. In cadrul ceremonialului,

fiecare participant este deopotrivă actor şi spectator, găsindu-se într-o admirabilă reciprocitate în care se poartă un continuu

dialog într-un cadru de reprezentări discontinui ce se contu-rează şi se relevă ori de cîte ori privirea fixează şi izolează o atare perspectivă din totalitatea structurală a ceremonialului. Participarea la ceremonial transpune asistenţa într-o anumită

lume cu regulile, reprezentările, convenţiile şi timpul ei. Numai acceptîndu-le ca atare vom participa efectiv la desfăşurarea

acestuia cu toată fiinţa noastră. Timpul în care se desfăşoară ceremonialul este cel prezent, dar unele elemente, ca părţi

comporienTe ale structurii ceremonialului, au un timp de origine care se enunţă într-o formulă convenţională prin evocarea „A fost odată...", S-a întîmplat cîndva...", „Aşa s-a pomenit..." etc.

Locul ceremonialului social în cadrul relaţiilor inter-umane se află în raport direct cu conţinutul pe care-l prezintă în formă expresivă şi armonioasă, cu caracterul intuitiv ce îi lărgeşte posibilitatea de impact cu conştiinţele cărora li se adresează. In diferite împrejurări şi unele obiceiuri au primit — se ştie — ° formă ceremonială. Relaţiile interumane constituite în obiceiuri au fost sancţionate la nivelul individului, grupului sau societăţii, de-

43

venind prin generalitatea acceptării lor instrumente eficace în reglementarea comportamentului şi acţiunilor. Individul nu poate impune norme şi valori. El poate să creeze şi să supună societăţii spre validare aceste creaţii. Autoritatea care va confirma valoarea va fi societatea. Forţele sociale au instituit şi sancţionat obiceiurile, au apelat la ceremonial pentru ca aceste reglementări şi norme să se impună cu mai multă tărie conştiinţei.

Atunci cînd spunem că ceremonialul este o structură pe care o au diferite obiceiuri avem în vedere corelati-vitatea dialectică a formei şi conţinutului. Ceremonialul nu este o formă dată în care noi introducem conţinutul faptelor ce Ie dorim a fi ceremoniale, ci este o formă specifică de exprimare şi stimulare a unui conţinut anume, desemnîndu-i prin aceasta modul lui de existenţă specifică.

In ceremonialul unor obiceiuri găsim înfrăţite armonios valoarea etică de bine, în diferitele ei ipostaze, cu valorile estetice, dînd o sinteză care, în ultimă analiză constituie nota esenţială a spiritualităţii omeneşti. Sinteza acestor două tipuri de valori fundamentale are o importanţă covîrşitoare pentru existenţa umană. Regăsin-du-se în unele obiceiuri ceremoniale, ele măresc importanţa acestora în viaţa colectivităţilor. Cînd ne gîndim la categoria estetică de frumos şi la aceea de bine nu le vedem desprinse de contextul în care fiinţează în cazul nostru obiceiurile ceremoniale.

Ceremonialul unui obicei este modelul unei experienţe exemplare pozitive ce se produce în societate. El concentrează în particular o formă a generalului. Această experienţă generală ce se constituie într-un proces complex, la nivelul colectivităţii, primeşte elemente întîlnite la festivităţi ce sînt caracterizate de armonie. Prin aceasta se realizează acordul cu mediul în care activitatea omului generează un spectacol dramatic complex, unde cu-vîntul rostit, muzica, dansul şi gestul se împletesc într-o orchestraţie constructivă determinînd în acelaşi timp trăiri emoţionale. într-un context cultural o comunitate care adoptă unele obiceiuri dovedite viabile face din acestea un model de acţiune perfectă de ameliorare civică şi morală. In acest fel se îmbină organic valoarea de frumos cu cea a binelui.

44

Ca formă expresivă, armonioasă şi festivă — ceremonialul prezintă sensibilităţii şi raţiunii noastre obiceiuri sau anumite rituri legate de muncă, naştere, căsătorie, moarte, anotimpuri, y iaţa statală sau religioasă. Ceremonialul devine pe deplin obiect al cercetării estetice atunci cînd îl gîndim în sfera valorilor respective şi cînd funcţionează ca atare şi cu efecte de acest fel.

Aceasta presupune că trebuie să existe un raport între un obiect ce prezintă date de ontologie socială apte pentruă~~îî valorificate şi un subiect orientat estetic în -cadrul unui plan axiologic.

Din cele relatate considerăm că ceremonialul obiceiurilor din viaţa de familie are atributeZcaracteristice obiectelor care intră în zona de

investigaţie a esteticii, fie că e vorba de frumos sau sublim, de tragic sau comic' Ceremonialul este forma care organizează şi structurează

elementele constitutive ale obiceiurilor. Conţinutul Şi forma se presupun reciproc, unitatea lor fiind o condiţie a existenţei obiceiurilor cu

specificitatea ce le este dată în cadrul' funcţiunii sociale. Structura generală a ceremonialului de nuntă, precum şi a celui funerar este riguros organizată în funcţie de cerinţele legilor, de compoziţia care

structurează elementele constituente.Deci : scenele dramatice, oraţiile, strigăturile bocetele,

elementele plastice, mimica, dansul, cu întregul lor sistem de relaţii ce guvernează structura lor internă devin elemente în compunerea structurii ceremonialului in care se vor integra.

Elementele care intră într-un moment structurat cu o funcţionalitate precisă vor stabili cu structura obiceiului relaţii de dependenţă. In acest caz elementele care compun ceremonialul unui obicei se vor structura organiza şi funcţiona în raport cu cerinţele si necesităţile primordiale la care trebuie să răspundă.

In acest fel obiceiul se constituie ca un sistem, fiind un ansamblu de elemente aflate în legătură între 'ele în cadrul unei formaţiuni complexe şi relativ stabile, o formaţiune care se eomporţă ca un întreg, cu trăsături şi funcţii proprii şi calitativ distincte în raport cu carac-teristicile elementelor componente.

Obiceiurile ca structură generală au un conţinut compus din elemente ce reprezintă norme, prescripţii, con-

45

ventii care se schimbă mai repede ca structură cere-mon'iaîă faţă de forma în care se prezintă. Concluziile desprinse de etnologie scot în evidenţă o independenţă relativă a structurii ceremoniale faţă de conţinut.

Aşa se explică şi în situaţia lucrării noastre că în multe cazuri, conţinuturi noi determinate de dezvoltarea socială pot folosi structuri ceremoniale care au servit altor conţinuturi cu condiţia ca şi structura ceremonialâ ce se menţine să se adapteze scopurilor noului conţinut. Ceremonialul evidenţiază adesea continuitatea în cadrul unor obiceiuri, iar conţinutul concret istoric este marcat de discontinuitate, aceasta facilitîndu-i împrospătarea cu noi note, potenţîndu-i sau diminuîndu-i elementele de implicare în viaţa colectivităţilor. Faptul că unele obiceiuri cu ceremonialul lor s-au păstrat pînă în zilele noastre se datoreşte capacităţii generaţiilor succesive de a le păstra şi adapta la împrejurări de viaţă mereu noi.

Ceremonialul asigură cadrul organizat al desfăşurării unor acţiuni care devin centre de polarizare a opiniei colective cu ajutorul ceremonialului se perpetuează obiceiuri care au primit o asemenea formă. Ceremonialul atrage atenţia opiniei publice asupra unor "~probleme_ce au influenţă asupra dezvoltării personalităţii umane.

Obiceiurile, indiferent de tipul şi structura lor, se referă la individ şi la mediul său social, de aceea nici o încercare de a cerceta faptele sociale nu poate să treacă cu vederea rolul acestora în dezvoltarea personalităţii. Scopul şi funcţionalitatea obiceiurilor au o profundă în-rîurire asupra indivizilor pe întregul parcurs al vieţii lor. în funcţie de orientarea dată, precum şi de motivaţiile, interesele şi scopurile care-1 animă, individul îşi va însuşi din valorile şi practicile sociale pe acelea care corespund cel mai bine împlinirii lui în raport cu un scop socialmente necesar. Individul în procesul de însuşire a valorilor, a normelor şi principiilor care i-au fost oferite şi într-un fel chiar impuse, îşi conştientizează scopul : de a deveni personalitate cu marcă proprie, pentru a-şi aduce contribuţia la crearea de noi valori.

Ca rezultat al unei îndelungate evoluţii, omul a ajuns Ia capacitatea de a-şi conştientiza faptul că el poate schimba nu numai lumea, ci şi pe sine însuşi şi îşi poate propune chiar ca scop al acţiunii şi propria sa realizare.

46

Odată ajuns la acest grad de înţelegere îşi va orienta întreaga sa activitate creatoare pentru a selecta şi potenţa diferite acte şi

manifestări cu unele funcţionalităţi care să corespundă dezideratului realizăm superioare a propriei persoane. In acest fel

în cadrul activităţii sociale ia naştere în mod treptat sistemul de obiceiuri, de condiţionări sociale care reglementează convieţuirea.

Obiceiurile sînt produse specifice ale psihologiei sociale, sta-tornicite în cadrul practic al convieţuim, necristalizate în forme

scrise. Aceste relaţii sociale primare nu şi-au găsit o formă de expresie teoretică pînă 1» nivel de categorii, aceasta nu a exclus că

multe din ele, ulterior, să fie incluse ca norme ale dreptului, printr-o sancţiune juridică, în cadrul unor legi

Includerea acestor reguli în viaţa colectivităţii a fost determinată la început doar de opinia publică, care impunea starea coercitivă Simţirea, trăirea şi recunoaşterea acestor obiceiuri determinau

obligativitatea unor comportări corespunzătoare în raport cu imperativul lor. Relaţiile imediate, nemijlocite, ale

individului în cadrul vieţii cotidiene încep să fie mediate de obiceiuri şi comportări afective care au fost elaborate în cadrul

vieţii empirice. In acest fel obiceiurile condiţionează şi dez-voltarea sentimentelor.

In cultura noastră populară obiceiul constituie o manifestare bine reprezentată care nu s_a născut undeva gratuit, ci pentru a îndeplini local o funcţie socială. Acest fapt social şi-a găsit o funcţiune în cadrul societăţii, constituind u-se ca o realitate independentă de voinţa individului, determinîndu-i anumite emoţii şi sentimente, impunîndu-i totodată o anumită atitudine.Obiceiurile se manifestă prin fapte, credinţe, maxime care devin

norme de conduită Ele îşi au esenţa în repetiţie şi corespund obişnuinţei individului şi a colectivităţilor. Obiceiul nu este

numai o obişnuinţă generalizată asupra unor colectivităţi, care cere şi condiţionează repetarea unor acţiuni, el este în acelaşi

timp şi normă de acţiune. El reflectă toate acele fapte Şi acţiuni a căror menţinere şi repetare este dorită de individ şi societate ; în acest scop acţionează opinia publică colectivă ce se constituie la nivelul grupului social, iar pe plan individual şi în virtutea

unor motivaţii psihologice, dorinţa

47

manifestată de individ de a fi în rînd cu ceilalţi : „în rînd cu lumea".

Obiceiul, în decursul timpului, dobîndeşte autoritate şi stringenţă, hotărînd adesea ce e bun, just, frumos şi util. O interpretare dintr-o perspectivă logică ne dă posibilitatea să concluzionăm cum că obiceiurile au o valoare axiomatică şi că acestea se constituie în activitatea practică a omului.

Lenin, citîndu-1 pe Hegel, surprinde faptul că : „practica omului, repetîndu-se de miliarde de ori, se imprimă în conştiinţa lui ca figuri logice. Aceste figuri capătă trăinicia unei prejudecăţi şi au caracter axiomatic".43 Intuiţiile morale şi estetice ale unui popor sînt încorporate în mai mică măsură în legi explicite decît în obiceiuri. „Se poate spune, de asemenea că moravurile şi obiceiurile sînt un procedeu de adaptare al individului la manierele de a privi şi de a acţiona ale colectivi-tăţii". u Acest lucru explică faptul că multe legi îşi au izvorul în obiceiuri. „La moldoveni s-au ivit două feluri de legi : una scrisă, întemeiată pe legile împăraţilor romani şi ţarigrădeni şi pe hotărîrile soboarelor bisericeşti şi una nescrisă, care ar putea fi numită datina norodului, cum se numeşte şi în limba noastră cu vorba slovenească obicei. Dar, continuă Dimitrie Cantemir, urmînd de aproape prefaţa lui Eustraţie la „Cartea românească de învăţătură" pentru că aceste obiceiuri nu sînt scrise şi au fost adesea răstălmăcite de către judecătorii cumpăraţi şi folosiţi să sprijine strîmbătatea, Vasile Lupu Albanezul, domn al Moldovei, în veacul trecut, a pus oameni cinstiţi şi cunoscînd legile ţării să adune laolaltă toate legile scrise şi nescrise, alcătuindu-se din ele un codice deosebit de legi, rămas şi astăzi călăuză judecătorilor din Moldova pentru împărţirea dreptăţii". 45 Obiceiurile avînd la origine un caracter sincretic au fost de la început polivalente, deschise, spre a cuprinde acele sensuri şi func-

43 V. I. Lenin, Opere complete, voi. 29, Editura politică, Bucureşti, 1966, pag. 184.

44 Arnold Van Gennep, Manuel de folklore francais contem-porain. Tome Premier, Edition Auguste Picard, Paris, 1942,pag. 108.

45 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,Bucureşti, 1973, pag. 184.

48

ţiuni care răspundeau complexei problematici umane Structura sincretică a obiceiului îndeplineşte funcţii nediferenţiate precis, fiind în acelaşi timp norme etice juridice şi manifestări estetice. Funcţia cea mai importantă a obiceiurilor a fost şi va continua să fie aceea de a-1 integra pe individ cu sentimentele, emoţiile si intelectul lui in structura grupului, clasei şi a societăţii. Prin aceasta se iaureşte o comunitate a experienţei colective în ve-derea dirijării sentimentelor individului spre a le transforma în consens cu interesele fundamentale ale colectivităţii.

/Obiceiurile dimensionează trăirea anumitor momente de emoţie colectivă axate pe o tematică foarte variată care printre altele înseamnă : respectul pentru valorile şi erou din trecut, respectul faţă de realizările prezentului, precum şi încredere în viitor. >.n J!;11?"611^ n°astre de stăPînitori legitimi ai acestui2X + P? ,? moştenim din vremuri imemoriale s-autormat şi dezvoltat în cadrul unei tradiţii culturale oralecewn! S f- °rfată Şi pusă în circulaţie de popor. Obi-S In intele' d3tinile Şi aIte

valori ale Patrimo-emruril } Ce S,:aU f0rmat istorice?te în cadrul unor Sncen ii S^f' mîlue^ate de un ^umit ansamblu de concepţii ideologice şi politice ce se transmit din gene-

c%:eXis&t™nsmie ceea ce cuprindem noi în

oartf^n -,SenS mai larg' din tradi*ia unui PoPor fac hltZZtlf- S°ao-™1^ create de el în momentelevalori ™~ 6CUtUl iSt°riC' fiind totodată ° sursă dere^L^l Se ™mueaz& diferenţiat, dar continuu în realitatea prezenta a individului. Prezenta în realitate

se inciTdT"3 ^^ 1 trad?a 6Ste ° ^stanţă catse include in procesul de producere a culturii si civilizaţiei. Sensul originar al acestui concept fixează o valoare activa „transmisiunea", alăturîndu-i-se si mijloacele : prin viu grai, prin cuvîntul scris, prin imagine şiprin acţiune. Menţinerea structurii formale a diferitelorteme, motive, rituri, obiceiuri se datorează în bună măsură tradiţiei, totodată funcţionînd şi ca sursă inepuizabilăpentru creaţie. In acest fel se facilitează încorporarea înoperele de artă, valori care s-au constituit si păstrat printradiţie. ^

49

Suprasolicitîndu-i elementele, înţelese ca valori în sine, imuabile, fără a fi selectate critic şi interpretate prin prisma noilor valori şi criterii produse în cadrul evoluţiei social-culturale, tradiţia se transformă în contrariul ei, în tradiţionalism, element caracterizat printr-o notă accentuată de conservatorism.

Obiceiurile se includ în tradiţie şi ele ni se înfăţişează, aşa cum relatează Mihai Pop, „ca fapte culturale complexe menite înainte de toate să organizeze viaţa oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor în lume, să le modeleze comportările".46 Acestea au o structură sincretică privind conţinutul valorilor, normelor şi prescripţiilor ce le încorporează, totodată fiind o modalitate de dobîndire şi de tezaurizare a experienţei acumulate într-un anumit domeniu, servind ca mijloc de reglare a comportamentului prin normele ce le impun. Consolidarea valorilor, normelor şi prescripţiilor se face prin repetare şi uz de forme ceremoniale.

Obiceiurile se includ în tradiţie şi ele ni se înfăţişează, aşa cum relatează Mihai Pop, „ca fapte culturale com-firmă faptul că obiceiul uzează şi de un limbaj conotativ, adică indirect, plurivoc, cifrat, original, transmiţînd ceva dincolo de sine. Acest limbaj este codul în baza căruia obiceiul ia formă ceremonială. Dacă ceremonialul obiceiurilor este conotativ şi cele mai multe arte populare care susţin principalele momente sînt la fel, în sensul că multe semne nu au stabilit exact semnificaţiile, lucru ce le dă posibilitatea să şi Ie schimbe în funcţie de un nou context, atunci pentru trăirea emotional-afectivă şi intelectuală a celor care practică obiceiul trebuie să existe o convenţie care să dea posibilitatea decodificării, des-cifrării mesajului de către cei care-1 practică şi în acelaşi timp aceştia să cunoască semnificaţiile simbolului şi limbajului expresiv al elementelor plastice. Acest proces desfăşurîndu-se după o perioadă relativ restrînsă de iniţiere, participanţii activi vor descifra şi cunoaşte semnificaţiile profunde ale activităţii la care participă. In acest sens posibilitatea indivizilor de a descifra, corela şi reactualiza semnificaţiile polivalente primare meta-

46 Istoria literaturii române, voi. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, pag. 29.

50

morfozate pînă în contemporaneitate ale unui ceremonial este în funcţie de dezvoltarea culturală la care a ajuns individul care încearcă această atitudine.

Ceremonialul obiceiurilor este prin excelenţă un mod special creat şi conservat de popor pentru generarea şi evocarea unor dispoziţii emoţionale fundamentale. Din acestea în urma unor transformări se vor decanta succesiv sentimente profunde necesare dezvoltării indivizilor şi societăţii cum ar fi : sentimetele de omenie, de solidaritate, colectivitate şi, nu în cele din urmă, sentimente de dragoste faţă de patrie. In acest context este relevantă aprecierea conform căreia : „întotdeauna obiceiurile reprezintă mediul de viaţă şi de geneză a tuturor formelor de folclor, inclusiv al literaturii populare". 74

Ceremonialul obiceiurilor este caracterizat de sincretism. In primul rînd, sincretismul acestora este determinat de faptul că aici sînt topite, ca într-un creuzet, diferite valori care aparţin unor domenii extraestetice. In al doilea rînd, la manifestarea sincretismului concură şi faptul că acesta se realizează prin participarea simultană a mijloacelor de expresie artistică a diferitelor arte populare cum ar fi : literatura, muzica, dansul, plastica etc.

Ceremonialul prezintă valorile extraestetice într-o proporţie echilibrată dispunînd pentru aceasta de intervenţia tuturor mijloacelor de expresie ale artelor ce îşi dau concursul pentru compunerea imaginii generale. Imaginea generală, respectiv întregul ceremonial, este caracterizată de sincretism, vizibil prin faptul că toate elementele de compunere prin mijloace specifice contribuie la comunicarea imaginii unitare într-o formă expresivă ce poate fi percepută intuitiv în totalitatea ei.

Examinarea sincretismului în care se relevă ceremonialul obiceiurilor din ciclul vieţii de familie demonstrează că multe elemente ale acestuia sînt destinate evocării unor reacţii emotive. Forma ceremonială şi mesajul pot deveni standard după o sumă de repetări. Oraţia şi bocetul îşi au locul bine stabilit în cadrul desfăşurării ceremonialelor respective, în afara acestora neavînd nici

4T Istoria literaturii române, voi. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, pag. 32.

51

o raţiune pentru colectivitate. Mesajul lor vine să răspundă deci rostului ce i l-au rezervat mentalitatea şi practica tradiţională. Acestea prin structura lor de compoziţie nu pot fi concepute aparte cu rosturi şi semnificaţii proprii, ci numai în cadrul unui context funcţional specific care le precizează rolul pe care trebuie să-1 îndeplinească în desfăşurarea ceremonialelor respective. A-ceste elemente de compunere detaşate de context, respectiv extrase din contopirea lor, nu au funcţionalităţi, lucru ce demonstrează că aceste elemente sînt constrânse funcţional de sincretismul în care fiinţează. în cadrul ceremonialului de nuntă se disting1 două planuri de desfăşurare, un prim plan care menţine continuitatea caracterului festiv al acestuia şi un plan secundar constituit din secvenţe redate aproape toate în mod alegoric.

Oraţia, mai cu seamă cea de colăcărie, după natura tematică a structurii sale, poate fi considerată drept o sinteză, un scenariu, a întregului obicei ceremonial de nuntă, evidenţiind momentele principale cum ar fi : motivul peţitului, alegerea miresei, trimiterea colăcerilor, înfruntarea celor două tabere, alaiul de nuntă, ospăţul etc. ; aceasta demonstrează că oraţia este structura regizorală a întregului ceremonial.Ceremonialul românesc de înmormîntare cunoaşte pe lingă

bocete, expresii poetico-muzicale ale durerii individuale şi vechi cîntece ceremoniale, cum sînt „Zorile", unde se păstrează în realizai-e poetică străvechiul mit al marii treceri. In unitatea sincretică cîntecul zorilor (—^prezintă obiceiul real de înmormîntare cu elemente ce se petrec în realitatea mitului. Partea primă se cîntă afară şi se adresează zorilor, iar partea a doua se cîntă în casă şi se adresează mortului. Elementele de compunere, respectiv genurile artei populare aduc cu ele în structura ceremonialului un sincretism original păstrat în cadrul expresiei poetico-muzicale a oraţiilor, bocetelor, precum şi în cadrul dansurilor şi formelor plastice.

Obiceiul iniţial a apărut într-un context dramatic, iar pentru a se desfăşura trebuie să aibă un „scenariu", un text făcut de către diferiţi indivizi cunoscuţi, sau să fie o creaţie anonimă la nivelul colectivităţii. Din momentul în care elementele scenariului au fost combinate, respectiv structurate, trebuiau să fie comunicate oral sau

52

prin acţiune celor ce participă la desfăşurarea acţiunii scenice pentru a fi acceptate. Astfel, povestirea, naraţiunea şi acţiunea sînt în mod necesar anterioare faptului ceremonial.

Faptul ceremonial trebuie privit ca o imagine plastică a vieţii unde protagoniştii îşi joacă rolurile în realitatea lor ; aceste obiceiuri în desfăşurarea lor sînt comparabile cu unele reprezentaţii teatrale. Cînd ceremonialul îşi pierde caracterul sacru şi de ritual, acesta se transformă în exclusivitate în spectacol, conservînd doar sensul adînc uman ce îl transmite cu mijloacele de expresie a artelor ce le încorporează în structura lui generală.

Obiceiurile ceremoniale au toate sîmburele lor „teatral" ; ele sînt puse în scenă şi se desfăşoară solemn fiind, în acelaşi timp, prilej de sărbătoare prin excelenţă „matricea trăirilor noastre estetice, în chiar planul existenţei cotidiene, individuale sau sociale şi celebrînd-o îşi asumă de fapt şi griji şi plăceri regizorale". 48

în acest context considerăm necesar a sublinia aprecierea lui T. T. Burada referitoare la imaginaţia creatoare a poporului român care „în momentele de linişte şi răgaz, ce le lasă lupta grea cu viaţa şi aceea pentru a-şi păstra identitatea, a căutat să-şi înjghebe diferite serbări, jocuri, privelişti, petreceri care se transmit apoi din generaţie în generaţie, ca nişte obiceiuri ale pămîn-tului strămoşesc şi ale neamului". 49

48 Ion Ianoşi, Dialectică şi estetică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 24.

49 T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Editura Univers, 1975, Bucureşti, pag. 5.

53

II. SCHIŢA ISTORICA PRIVIND DEZVOLTAREA OBICEIURILOR CEREMONIALE

Istoria nu prezintă oamenilor o colecţie de fapte izolate, ea tezaurizează sistematic aceste fapte, le clasează şi le grupează în funcţie de valoarea lor implica ti vă, precum şi de necesităţile prezentului care în devenirea lui se transformă în istorie.

In acest sens, şi noi, în funcţie de necesităţile şi imperativele prezentului, interogăm, selecţionăm şi valorificăm în contemporaneitate moştenirea noastră culturală. Cultura, indiferent de aspectul sub care s-a conservat şi transmis, este o mărturie a continuităţii şi unităţii poporului nostru pe teritoriul pe care-1 locuieşte astăzi. Cultura pe aceste meleaguri a condensat tot ce a avut şi are mai de preţ acest popor. Aici sînt topite într-o viziune profund originală gîndurile, ideile şi sensibilitatea acestora care au făurit istoria acestui neam „în cadrul unor premise şi condiţii bine determinate. Printre acestea cele economice sînt, în cele din urmă, hotărîtoare. Dar şi cele politice etc, ba chiar şi tradiţia, care mai dăinuie în mintea oamenilor, joacă un rol, deşi nu unul hotărâtor". *

Faptele de cultură care ne-au fost transmise prin tradiţie sînt mărturii ancestrale ce ne dau posibilitatea să cunoaştem valorile şi sentimentele ce-i călăuzeau pe înaintaşii noştri. Acestea le găsim în expresii orale şi scrise, expresii plastice, în muzică şi dans. Prin ele ne sînt transmise dovezi cu valoare de document asupra felului de a fi şi a gîndi al acestui popor. AspeHtul expresiv al imaginilor care au păstrat şi transmis valorile acestor mărturii diferă de la o perioadă istorică la alta.

1 Marx-Engels, Opere alese, Editura politică, Bucureşti, 1967, volum II, pag. 460.

54

Adevărat, mărturiile nu au înfruntat în totalitatea > timpul, astfel că efortul de a le reconstitui la dimensiuo^ lor spaţialo-temporală nu ajunge decît la un rezult parţial. Cu toate că există acest impediment, mărturi>le orale care s-au transmis din generaţie în generaţie prir^ viu grai ne dau posibilitatea într-o mare măsură să ăea~ cifrăm idealurile şi sensibilitatea maselor ce au imp1*.-sionat şi făurit istoria. Ele se găsesc încorporate organ11-în cadrul culturii noastre populare. Numai simplul faP că au rezistat în timp confirmă că acestea de la încep11, au avut o funcţionalitate efectiv umană, cîştigîndu-^1 în acest fel un regim axiologic incontestabil. Aşa se e>" plică faptul că „valorile culturii noastre populare sînt in esenţa lor umane şi înfruntă timpul numai în perspe^" ti va umanismului". 2

în acest sens obiceiurile ceremoniale sînt valori a^~ tentice şi alcătuiesc un important corp al culturii noastr6 populare. Prin originea lor îndepărtată, prin varietate3 formelor în care se prezintă, realizarea artistică şi vi" goarea de optimism ce o degajă, ele constituie fapte de cultură ce au contribuit şi contribuie la dezvoltarea spi" ritualităţii noastre.

Elemente fragmentare privind unele obiceiuri ale stră" moşilor noştri îndepărtaţi au fost consemnate de mai*1

personalităţi culturale ale lumii antice. Informaţiile c# ne parvin prin intermediul operelor istorice, geografic^ şi literare ne ajută să ne facem o imagine mai clară des' pre timpurile vechi din care există unele obiceiuri şi crey dinte ce se practicau în diferite ocazii de strămoşii noştri-Unele din ele sînt globale şi redau doar o imagine gene-' rală a unor stări de spirit precum şi aprecierea unor fenomene din societate la un moment dat.

Antichitatea, lumea greco-romană, ne-a definit atunci cînd eram în ipostaza geto-dacică, „nemuritori" şi drept „cei mai drepţi" dintre traci. In acest sens, la cele spuse de Herodot merită să amintim consideraţiile făcute de Virgiliu în Georgicele, de Horaţiu în Odele, precum şi de opera lui Ovidiu legată de exilul lui la Tomis : Tristele şi Ponticele. Virgiliu ne-a lăsat informaţii cu privire

2 Alexandru Boboc, Nicolai Hartmann şi realismul contemporan, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag. 141.

55

la serbările ce se organizau în cinstea lui Bachus. Horaţiu arăta faptul că strînsul recoltei pentru locuitorii acestor meleaguri era prilej de petrecere şi de urări pentru rodnicia muncii şi a pămîntului. Titus Livius aminteşte despre unii comedianţi ce dansau în ritmul flautului. In operele lui Ovidiu se găsesc relatări despre geţii pontici privind toponimia lor mitică, despre divinităţile lor războinice, despre obiceiurile lor legate de agricultură, precum şi despre modul lor de a se îmbrăca şi de confecţionare a costumelor. Acestea toate sînt cuprinse în relatări literaturizate, lucru ce nu ne împiedică să surprindem în ele descrieri ale unor aspecte din viaţa de toate zilele a geto-dacilor. Referiri memorabile privind viaţa antecesorilor poporului român ne sînt oferite de Xenofon în Anabasis, Platon în Charmide şi în Legile, Diodor din Sicilia în Biblioteca, Strabon în Geografia, Plinius cel Bătrîn în Istoria naturală.

Civilizaţia şi cultura locuitorilor de pe teritoriul patriei noastre sînt reliefate şi de studiile şi descoperirile arheologice. Fiecare piesă şi ansamblu descoperite devin o „hieroglifă socială", fie că este vorba de arme şi unelte, de vase, podoabe şi monede, precum şi de cetăţile dacice din Transilvania, podul de peste Dunăre, Tropaeum Tra-iani de la Adamclisi, Columna lui Traian din Roma etc. Toate acestea exprimă un grad ridicat de civilizaţie materială, precum şi un nivel elevat spiritual capabil de obiectivări superioare. „Ionienii care au ajuns în secolul al VII-lea în ţările de la Pontul Euxin au observat nenumărate obiceiuri şi credinţe populare indigene pline de înţeles adînc, precum şi o civilizaţie străveche, care, deşi numai etnografică, nu era pentru aceasta mai puţin înţeleaptă şi mai bine orientată". 3

Avem mărturii care atestă faptul că saturnalele, dionisiacele şi alte sărbători în cinstea zeilor şi ale unor puteri personificate ale naturii au fost adoptate şi de strămoşii noştri. Manifestările rituale de cult în care îşi găsesc loc gesturile, dansurile, cîntecele etc. urmate de adevărate spectacole ce erau legate de datele mai importante ale anului, de procesele muncii pentru strîn-

3 Vasile Pârvan, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926, pag. 131.

56

gerea recoltei constituiau mari serbări, prilej de mare bucurie şi entuziasm. Din aceste manifestări ceremoniale din trecutul îndepărtat s-au conservat doar frânturi disparate, ce se regăsesc în cadrul unor obiceiuri ceremoniale care se mai practică şi astăzi mai cu seamă în mediul rural.

Obiceiurile românilor, pe care le mai surprindem şi astăzi active, sînt o îmbinare a fondului autentic al culturii geto-dacice cu elemente de cultură provenite din lumea clasică a grecilor şi romanilor, sau cu elemente din cultura popoarelor vecine cu care strămoşii noştri au venit în contact. Influenţele noi au fost primite şi asimilate, integrîndu-se tezaurului de bază autohton ce va constitui zestrea culturală pe care noi o moştenim şi o întregim în devenirea istorică.

Metamorfoza petrecută ulterior asupra urmaşilor direcţi ai evenimentelor ce s-au petrecut în zorii mileniului unu a condus la plămădirea poporului român. Cele două popoare ce stau la baza genezei noastre etnice erau bine cunoscute în acele vremuri prin istoria şi cultura avansată la care ajunseseră : mărturiile materiale şi scrise sînt elocvente, pentru a confirma prezenţa şi continuitatea noastră pe aceste meleaguri. „Românii cîţi se află locuitori la Ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sînt cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag".4 Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul ştiau înaintea cronicarilor şi, odată cu ei întreaga populaţie românească din cele trei provincii Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, că au o origine comună şi cu toţii acţionau, cu deplinul sentiment al legitimităţii că întregul spaţiu carpato-danubiano-pontic este leagănul etnic al poporului român. Aşa cum arăta preşedintele Nicolae Ceauşescu în expunerea ţinută la Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste : „Un rol primordial în supravieţuirea şi dezvoltarea neîntreruptă a poporului nostru pe multiple planuri au avut conservarea şi îmbogăţirea limbii, precum şi creaţia artistică populară care au cizelat continuu graiul strămoşesc, au cultivat vir-

4 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei — Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 132.

57

tuţile poporului, tradiţiile înaintate şi obiceiurile sale, i-au lărgit permanent orizontul de cultură". 5

Istoria poporului nostru confirmă faptul că evenimentele şi personalităţile de seamă care au marcat etape importante în dezvoltarea noastră determinînd şi influ-enţînd grăbirea saltului calitativ în viaţa socială sînt aniversate şi comemorate în cadrul unor ceremoniale adecvate prin care se apreciază contribuţia şi importanţa acestora pentru acele timpuri, dar mai cu seamă implicaţia ce au avut-o şi o au acestea pentru cei care trăiesc în climatul social-politic şi moral-estetic ce s-a produs şi dezvoltat ca urmare a evenimentelor şi personalităţilor ce le comemorăm prin diferite ceremoniale. Tendinţa comunităţilor umane a fost dintotdeauna de a înscena în formă ceremonială o reîntoarcere simbolică în timp către acele epoci de început socotite ca arhetipuri. Acest lucru a determinat ca multe fapte şi fenomene sociale care au influenţat pozitiv viaţa colectivităţilor şi a individului să fie venerate, dorite şi respectate, chiar dacă ele astăai reprezintă numai simbolic acele binefaceri de început, în aceste momente de evocare, prin reîntoarcerea în timp, viaţa cotidiană cu aspectele ei diverse, contradictorii şi presante este trecută pe un plan secund. In acelaşi timp, nu trebuie să uităm faptul că imperativele acesteia conduc la o astfel de nevoie de a reactualiza faptele exemplare de început în formă ceremonială, prilej de a le încadra în viaţă cu valenţe spirituale noi. în cadrul acestor obiceiuri eermoniale se urmăreşte un aspect important : de a face o reînnodare a unui trecut de care sîntem legaţi, pe care-1 simţim şi care devine cu fiecare evocare mai legat de noi, pătrunzînd cu vigoare în comportamentul nostru sentimental.

Din cele mai vechi timpuri oamenii au căutat şi au găsit fapte pe care le-au potenţat cu atributele de care aveau ei nevoie pentru a le constrînge comportamentul social. în acest sens au apărut zeităţile şi miturile cu puteri supranaturale, care erau consultate, li se cerea consimţămîntul în cele mai de seamă momente şi acţiuni ce le întreprindeau oamenii în viaţă.

3 Nieolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977, pag. 39.

58

H. H. Stahl este izbit „de extraordinara constantă a principiilor şi a liniilor mari, care tind să ordoneze t?în-direa populară".6 Acest lucru demonstrează că există un idiom colectiv popular care nu se elaborează după o logica individuală, ci există prin „limbajuri si coduri care nu au fost exprimate în teorii, cum s-a făcut pentru cultura aşa-zisă „cultă".7

Johann Gottfried von Herder a susţinut teoria că literatura unei naţiuni trebuie să se bazeze pe folclorul creat de popor. Conform părerii lui Herder, idiomul poporului reprezintă stilul caracteristic al unei culturi literare si da fiecărui popor un mod de expresie unic Herder a sesizat în mod clar că folclorul nu este rezultatul unor obiceiuri arhaice ciudate, ci o dezvoltare continuă care se desfăşoară fara a atinge nivelul regulilor literare stabilite ; dacă literatura ajunge în declin, folclorul este izvorul unei noi acţiuni de revitalizare. La noi Alecsandri şi Maiorescu susţineau că motivul pentru care trebuie sa apreciem literatura populară este în primul rînd faptul ca întruneşte calităţile artei de valoare si, în plus este lzvorui nesecat de limbă sănătoasă, oglindeşte relaţii e sociale şi istoria poporului; este, cu flte cuvlite o oglinda a vieţii poporului român „pentru că prin £eruu° lor nu vorbea numai omul individual, ci mii şi mh de glasuri contopite în unul singur" 8

t "" Acest idiom constituit şi acţionînd ca tradiţie se iveşte din izvoare multiple şi creşte prin captarea în tr o singură doctrină a unor influente diverse" 9

Obiceiurile noastre ceremoniale fac parte din aceasta tradiţie care are la origine un strat mSi vecM declt al

SrrSt-S':^6 se manifestă **« KM) In acest caz", miturile prezintă evenimente primor diale

care au avut loc într-un timp originarSrsonSeTe ^ţulu^sînt fiinţe umane. Aşa cum arăta Mircea ElSde,

în LlloH9iaSro^hnZ°c7!m ft» «"î*1 român

7 Mihai Pop, Filmul etnologic ca text ™™,?J?-g'în cadrul simpozionului FUmul în cercetarTa Âlnl Pr?zentată

soara, septembrie 1971. cercetarea etnologica Timi-voroltlUeral^TVlî™ f^^atura poporană, ta Con-9 H.

H. Stahl, Op. cit., 'pag. 114.

59

a povesti, a prezenta un mit înseamnă ceea ce s-a petrecut la origine. - Odată „povestit, adică relevat, mitul devine adevăr apodictic ; el fondează adevărul absolut. Este aşa pentru că s-a spus că e." 10 Acest lucru se confirmă prin comportamentul ce-1 au indivizii care practică un ceremonial ce prezintă pentru ei o reactualizare a unor stări de fapt de început.

Activităţile omeneşti individuale sau colective, care îşi bazează existenţa pe un mit, prezintă ca model un fapt exemplar. Ceremonialele legate de cultivarea pămîn-tului prezintă scene care reproduc modul în care oamenii au fost învăţaţi de zei sau de eroii civilizatori cum să lucreze pămîntul.

Funcţia de bază a mitului, în acest caz, a fost de a fi : „model exemplar al tuturor riturilor şi al tuturor activităţilor omeneşti semnificative : alimentaţie, sexualitate, muncă, educaţie etc". n

Colectivităţile umane care îşi călăuzesc viaţa după aceste modele exemplare trebuie să se străduiască să nu le uite şi pentru a nu le uita, periodic se face reactualizarea lor în cadrul unor manifestări ceremoniale de mare amploare.

Pentru omul religios reactualizarea aceloraşi evenimente mitice constituie speranţa sa cea mai mare. La fiecare reactualizare el regăseşte ocazia de a-şi transfigura existenţa, de a o face asemănătoare „modelului divin". Aceasta se întîmplă atunci cînd modelul spre care individul tinde este „transuman", cînd realizarea lui nu mai depinde de sine şi de societate, ci de o forţă divină căreia îi aduce laude şi preamăriri şi ale cărei acte presupuse vrea să le imite sub formă de farsă.

Perspectiva se schimbă total în cazul omului pentru care sensul religios al activităţilor lui a dispărut. în acest caz dispare modelul transuman, precum şi experienţele exemplare povestite de mituri, în conştiinţa lui fiind înlocuite cu modele posibil de atins în cadrul unor norme şi reguli elaborate la nivelul societăţii. In aceste cazuri exemplul mitului ca model se menţine doar atunci cînd conservă şi proliferează calităţi general umane.

10 Mircea Eliade, Le sacre et le profane, Paris, 1965, pag. 82.11 Mircea Eliade, Op. cit., pag. 84.

60

Peste aceste elemente primare în care gîndirea era dominată de elemente mitice şi magice s-a acumulat ideologia dogmatică a creştinismului cu învăţătura bisericii' cu curentele religioase uneori contrarii. Literatura profană cu caracter religios, uneori apocrif, a lăsat urme în tradiţia noastră, mai cu seamă în domeniul obiceiurilor ceremoniale. Acestea au fost utilizate ca mijloace de îndoctrinare religioasă.

Capii bisericii creştine stabilesc pentru botez, nunţi şi înmormîntări tipicuri rituale ce se inspiră şi uneori încorporează direct obiceiurile pămîntului. Cu toate eforturile depuse de biserică de a-şi generaliza influenţa asupra obiceiurilor ceremoniale legate de viaţa de familie' ea nu a reuşit să le asimileze şi să le schimbe în totalitate. Studiul atent asupra structurii ceremonialului scoate în evidenţă faptul că elementele „noi" aduse de biserică nu se încadrează organic în structura generală, fiind mai mult nişte adaosuri forţate. Aşa cum arată Minai Beniuc : „Nunta la români nu-i o afacere bisericească, ea

are origini mai vechi şi cel mult creştinismul s-a lăsat influenţat de străvechiul ceremonial, rămînînd totuşi ° formalitate cu caracter birocratic întocmai ca şi actul de la primărie, dar cu ceva mai mult fast. Nunta faţă de aceste acţiuni oficiale este ca munţii, rîurile şi şesurile unei ţări faţă de o hartă."12 Preotul, în toate sceneie ceremoniale unde apare este un purtător de cuvînt Şi împuternicitul unei forţe ce se impune individului datorită mărginirii lui spirituale.

Soarta pe care a avut-o ceremonialul s-a extins şi s-a făcut simţită şi în domeniul artelor plastice (pictura Şi sculptura) care au imortalizat scene sacre, punîndu-şi astfel în acţiune forţa lor artistică pentru a produce obiecte de cult. în acest mod icoana devine obiect ce~i simbolizează pe Dumnezeu şi căruia credincioşii i se închină. Icoana pentru credincioşi este obiect de cult şi in rare cazuri şi obiect al contemplării estetice. în zilele noastre, pentru foarte mulţi indivizi raportul s-a inversat. Acele obiecte de cult care au ridicat pe culmi pictura fie ca frescă pe pereţii bisericilor şi mănăstirilor, fie pe pînză, lemn sau sticlă sînt contemplate şi valorificate ca

12 Nunta la români. Antologie din poezia ceremonialului de nuntă, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. III.

61

obiecte estetice, pierzîndu-şi în acest mod funcţionalitatea ca element de cult, determinînd în acelaşi timp şi o transmutare valorică de la religios la estetic.

în condiţiile de progres cultural, de evoluţie a conştiinţei umane, caracteristice epocii contemporane şi funcţia magico-religioasă a ceremonialului încetează de a evolua, iar pentru unele ceremoniale ce se mai practică această funcţie nu există. Ea dispare ca poziţie dominantă odată cu cadrul economico-social în care a funcţionat ceremonialul respectiv. Rămînerea ei, o perioadă mai lungă, în conştiinţa indivizilor aparţinînd unor pături sociale se datorează inerţiei conştiinţei individuale care-i mai menţine într-o atare stare.

Ceea ce înainte era o practică generală ce se impunea datorită opiniei publice şi numai în ultimă instanţă era iniţiativa individului devine în condiţiile de declin, cînd opinia publică nu o mai susţine, o iniţiativă privată a individului. în acest caz se pierde odată cu dispariţia fizică a acelora care uzau de ea.

Funcţia ^niagicg^religiqassX a diferitelor obiceiuri în perioada lor ae constituire ca' norme şi reguli de acţiune a trecut de la particular la general şi numai în acest mod ele au fost ceea ce erau. Dar, aşa cum am arătat, acestea au fost plămădite într-o epocă istorică care avea o bază economico-socială proprie ce-i potenţa existenţa, iar odată cu dispariţia bazei care era cauza fiinţării ceremonialelor vor dispare şi funcţiile acestora. în acest caz funcţiile ceremonialului legate direct de baza economico-socială a societăţii, constituite în norme şi reguli generale, vor dispare şi ele odată cu baza ce le-a generat şi susţinut, dar cum acestea sînt deja încorporate ca stereotipi în conştiinţele individuale ele continuă să mai existe încă o perioadă.

Obiceiurile ceremoniale ca fapte sociale se supun legilor ce guvernează societatea. în acest caz sînt afectate profund de schimbările ce intervin în baza economico-socială. Cînd funcţia magico-religioasă dominantă este în declin şi expresivitatea în forme plastice este săracă, întregul ceremonial îşi pierde importanţa datorită faptului că nu mai este nimic viabil pentru a fi conservat, nici cel puţin partea poetico-muzicală care în cele mai dese cazuri se prezintă sub forma unor invocări, de rugă

62

pentru a implora forţele divine în ajutor. Încercăm să susţinem cele relatate prin exemplul dispariţiei unui obicei ceremonial din ciclul celor agrare care se practică pentru creşterea şi apărarea recoltei, pentru invocarea ploii. Acest obicei, cu mici deosebiri, este cunoscut la noi sub diferite denumiri în funcţie de regiunile unde-1 surprindem : Paparudă, Caloian, Scaloian.

Obiceiul a fost semnalat şi descris încă din 1716 de către Dimitrie Cantemir.13

în studiile întreprinse asupra acestui vechi obicei ce-remonial, mai cu seamă în prima jumătate a secolului nostru, s-au emis păreri care consideră că obiceiul este o străveche practică magică de invocare a ploii, la origine avînd "Un- ^venhJLxit, Tnchinat zj^uluivegetaţiei, gă^ sindu-i-se legătură cu vechea cultură sumeriană ca formă de rit închinată zeului Tamuz.

Acest obicei de invocare a ploii, astăzi datorită dezvoltării ştiinţei şi cunoaşterii mai bine a legilor ce guvernează natura, în speţă fenomenele meteorologice ce au loc în legătură cu ploaia, a încetat să mai aibă o funcţie magico-religioasă. Nimeni nu mai crede că acele păpuşi simbolice de lut cu întregul lor ceremonial au vreo influenţă asupra precipitaţiilor ce cad asupra ogoarelor.

Cînd aceste obiceiuri ceremoniale au decăzut din înalta lor poziţie, cînd nu au mai fost privite ca ceremoniale solemne de a căror îndeplinire regulată depinde bunăstarea, roadele pămîntului şi chiar viaţa colectivităţilor, ele au ajuns la rangul de mascaradă şi distracţii. In ultimul stadiu, acela al degenerării acestor obiceiuri ceremoniale cînd persoanele adulte le-au abandonat complet, ele au devenit jocuri vane ale copiilor. u

Formele vechi de cultură spirituală, prezentate difuz în structura obiceiurilor, reprezintă de fapt realitatea psiho-spirituală, care acum cîteva secole constituia nucleul obiceiurilor. Aceste prezenţe difuze compuse din forme vechi de cultură se relevă într-o poziţie oarecare a grupului în timpul îndeplinirii anumitor scene din ce-

13 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,Bucureşti, 1973.

14 Frazer J. G., Le Tresor legendaire de Vhumanite, Leseditions Reider, Paris, 1925.

63

remonial sau de-a lungul desfăşurării întregului ceremonial despre care membrii colectivităţii ştiau că trebuie îndeplinit într-un anumit fel şi într-un moment şi loc foarte precis.

în desfăşurarea unui ceremonial este important să înţelegem ceea ce vedem şi auzim, dar a absolutiza faptul că valoarea obiceiului constă numai din aceasta este denaturat şi nu corespunde realităţii. Considerăm că valoarea ceremonialului unui obicei din ciclul de familie rezidă din înţelegerea unitară, simultană a celor două planuri ce se relevă în structura acestuia, respectiv : planul de adîncime, difuz, compus din elemente mitico-rituale care sînt criptice şi infiltrate în toate articulaţiile structurii ceremoniale şi planul concret-senzorial cu întregul corp de mijloace artistice, ce ne dă posibilitatea să înţelegem ceea ce vedem şi auzim, chiar fără a cunoaşte exact semnificaţia planului de adîncime. Interferenţa acestor planuri şi chiar înţelegerea lor separată, dar numai în cadrul desfăşurării concrete, este premisa participării tuturor categoriilor de vîrstă la ceremonialul obiceiurilor familiale.

Comunităţile încă mai au faţă de obiceiuri o atitudine plină de respect, cu toate că pentru cei ce le practică, marea majoritate a semnificaţiilor magice, religioase, rituale, au fost uitate sau chiar necunoscute, apreciat fiind doar caracterul spectacular al ceremonialului.

Această uitare a semnificaţiilor iniţiale nu echivalează cu indiferenţa faţă de ceremonial.

La întrebările puse indivizilor care practică diferite obiceiuri ceremoniale, de ce fac aşa şi de ce se supun normelor acestora ? răspunsul celor de astăzi, a celor chestionaţi de B. P. Hasdeu15 şi Nicolae Densuşianu,16 a acelora care au trăit în timpul lui Dimitrie Cantemir şi a lui Gheorghiache, precum şi a celor de acum o mie de ani repetă atotcuprinzătoarea formulă „aşa este obiceiul, aşa s-a pomenit de cînd lumea". Acest răspuns formulat laconic prezintă o situaţie paradoxală ce este

15 Materialul lui B. P. Hasdeu, cules din 773 localităţi ale Vechiului Regat şi ale Transilvaniei de sud, însumează cea 17.000 pag, în 19 volume.

1S Materialul lui Nicolae Densuşianu cules din 1.111 localităţi însumează cea 15.500 pag., cuprinse în 17 volume.

64

determinată de simultaneitatea metamorfozelor lente ce s-au produs asupra indivizilor şi obiceiurilor în perioade istorice foarte întinse. Simultaneitatea schimbărilor care au loc atît la obiceiuri cît şi la indivizi a făcut dificilă sesizarea mutaţiilor ce au survenit în filogeneza obiceiurilor, creîndu-se o situaţie analogă celei descrise în teoria einsteiniană a relativităţii cum că mişcarea în paralel a două vehicule creează impresia repausului.

Astfel se creează o stare de relativitate ce nu a mai permis fiecărei generaţii în parte să sesizeze mutaţiile ce au survenit în filogeneza obiceiurilor, aşa cum nici individul şi nici o întreagă generaţie nu poate să-şi dea seama de transformările ce au loc în evoluţia speciei lor, numai în baza postulatului potrivit căruia „onto-geneza repetă filogeneza".

Explicaţia anterioară ne serveşte a justifica doar originea şi schimbările graduale ce au avut loc în acele perioade istorice cînd dezvoltarea societăţii era aşa de lentă, încît o generaţie cu greu îşi dădea seama că s-a schimbat ceva, iar uneori pentru unele fenomene şi fapte, socotite mai conservatoare, nu se percepe nici o modificare generaţii de-a rîndul. Această explicaţie încetează de a mai fi valabilă în contemporaneitate, datorită procesului revoluţionar ce a determinat accelerarea mutaţiilor calitative în toate compartimentele vieţii spirituale, în acest fel accelerînd şi schimbările în structura obiceiurilor ceremoniale.

r Cu toate că sensurile arhaice au dispărut din memoria oamenilor, în gesturile şi comportamentul lor fizic şi psihic în timpul îndeplinirii unui ceremonial a rămas totuşi o vagă conştiinţă a actului, avînd ca scop de a acţiona într-un sens favorabil asupra fenomenelor din mediul înconjurători

Distanţa care separă aceste două planuri în timp face ca structura ceremonialului, care le uneşte şi le prezintă în armonie, să fie cît mai pregnantă şi mai capabilă de a duce gîndirea noastră pînă la timpul de origine, cînd şi planul cu incluziuni difuze era operant şi în întregimefuncţional.

Cu cît diferenţa în timp dintre cele două planuri esteCu u ■ d^renţa lă irea gamei modalita-mai mare, cu atit se imp B elemente epice,tilor de comunicare prin mseiaie*

65

povestiri, mituri, elemente coregrafice, motive muzicale, alegorii, metafore.

Aceste elemente introduse în decursul timpului au favorizat trecerea lentă a ceremonialului prin fazele ce le-a depăşit de la constituirea lui şi pînă la momentul cînd el răspunde unei noi necesităţi spirituale mult mai largi şi de un rafinament elevat ce-1 situează în sfera esteticului.

Timpul, ca dimensiune de existenţă a ceremonialului într-un spaţiu delimitat, are o semnificaţie importantă îndeosebi în a determina diferenţele de conţinut şi formă ce s-au produs în structura ceremonialului de la origine pînă în momentul actual. Acesta este un timp istoric în care acţionează legile materialismului istoric ce guvernează dezvoltarea social-economică. Ca fapt social ceremonialul se supune acestor legi şi ca atare suferă consecinţele, determinîndu-i geneza, precum şi traiectul dezvoltării lui.

Din studiile întreprinse de etnologi asupra obiceiurilor ceremoniale se desprinde concluzia că : cele mai multe dintre ele sînt în declin, dispar din practica colectivităţilor. Fac excepţie într-o oarecare măsură obiceiurile ceremoniale din ciclul vieţii care s-au schimbat, dar continuă într-o formă nouă, generată de schimbări sociale. Ceremonialul intim, privat, legat de existenţa individuală are ca scop realizarea unei permanente legături între individ şi societate, axîndu-se pe cele mai importante momente ale vieţii.

în acest caz asistăm la ceremoniale care descind din categoria străvechilor ritualuri gentilice de iniţiere şi de introducere într-o anumită comunitate.

In legătură cu naşterea, credinţa populară consideră că unele trăsături psihice şi fizice ale copilului sînt determinate de comportarea femeii în timpul gravidităţii. De aceea i se interziceau o serie de activităţi : nu trebuia să se mire pentru că copilul se va naşte cu semne, atingerea cu piciorul a unei pisici sau vite determina ca pruncul să se nască cu mult păr pe corp, nu trebuie să primească nimic de la nimeni, i se interzice chiar să mănînce prune îngemănate, crezînd că va naşte copii gemeni.

66

Femeia năştea copilul acolo unde se afla, în cel mai bun caz acasă pe vatră. Ca să nască mai uşor, bea vin încălzit. Ea era ajutată de mamă, care îi făcea patul, şi de moaşă, o persoană din neam, care tăia buricul. După sfatul bătrînilor, nu era bine ca femeia lehuză să se scoale din pat mai curînd de trei zile.

De scalda copilului, în primele zile, se ocupa, moaşa, în apa de scăldat puneau „apă sfinţită" care avea rolul să-1 ferească de lucrurile rele. In legătură cu aruncarea apei din vasul unde a fost îmbăiat noul născut existau o seamă de reguli : trebuia aruncată întotdeauna în acelaşi loc, la un trandafir sau la un pom roditor ; apa din vas se arunca întotdeauna pe partea unde fusese aşezat copilul cu picioarele. După 1—2 săptămîni de la naştere copilul era botezat. Copilul este dus la biserică de moaşă, iar în timpul slujbei şi la întoarcere este ţinut în braţe şi adus acasă de naşă. După acest botez, care este o rămăşiţă a unui străvechi mit acvatic, urma o petrecere ce o dădeau părinţii, arătînd în acest fel bucuria de a avea urmaşi. Aceste obiceiuri erau practicate şi încă se mai practică în mediul rural şi mai puţin în mediul urban. Această petrecere are un caracter polivalent. Ea condensează şi reflectă o întreagă tradiţie în legătură cu grija pe care o au părinţii şi cei apropiaţi lor de viaţa şi drumul pe care-1 va urma noul născut. Urările ce se fac în vorbe alese de cei ce participă la ospăţul prilejuit de botez parcă mai păstrează metamorfozat ceva din prezicerile pe care se presupunea că le făceau ursitoarele. Fiecare din cei prezenţi într-o formulă potrivită ad-hoc îi urează să aibă parte de diferite calităţi, anti-cipează proiectînd personalitatea noului născut în viitor. Toate urările pornesc de la unele calităţi pe care le relevă părinţii copilului.

La naşterea pruncului — aşa cum arăta At. M. Ma-rienescu — la romani erau chemate în ajutor şi venerate o mulţime de zeităţi, dar aceste zeităţi nu erau uneori altceva decît însuşirile diferite ale Junonei şi ale lui Jupiter. Acestea sînt : „Partua Naţio, ajutătoare la naştere, Vitumnus, Sentinus, care dau viaţă şi simţ — Volumnus — binevoitoare, Vigitanus deschide gura

67

pruncului, Cuba îl culcă, Cuniria îl leagănă, Rumina îi dă ţîţă să sugă".17

Din enumerarea celor de mai sus se vede clar că operaţiile pe care trebuie să le facă Junona sînt elementele concrete ale unor activităţi codificate de care trebuie să se ţină cont pentru buna creştere a copiilor. Numai cunoscînd aceste lucruri poţi să acţionezi în mod concret, uzînd de însuşirile zeităţii respective. După înţărcarea copilului vin în scenă alte personificări ale Ju-nonei cum ar fi : „Edusa şi Potina care îl învaţă să mă-nînce şi să bea — Ossipaga îi întăreşte oasele, Statana îl ajută să şadă, Fabulinus Farinus Locutius îl învaţă a vorbi, Paventina ca să nu aibă frică şi spaimă, Fascius să-1 apere contra demonilor şi din această cauză purta un şnur la gît".18

Pe măsură ce pruncul creştea, în raport cu necesităţile fireşti de dezvoltare erau chemate pentru a facilita însuşirea diferitelor calităţi şi alte zeităţi cum ar fi : Strema — dezvoltă trupul armonios, Numeria îl învaţă socotitul, Carmena să cînte, iar Sentia, pentru a putea enunţa sentinţe. După naşterea pruncului se punea o masă bogată ce stătea o săptămînă întreagă pentru ca Junona Lucine să ia sub ocrotirea ei binevoitoare pe noul născut.

Incercînd să detaşăm numele propriu al ipostazelor în care apare Junona Lucine şi ţinînd cont numai de atribuţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească prin intermediul unei persoane fizice vom fi în faţa unui tratat codificat asupra modului în care trebuie o mamă să se ocupe de copil, să-i deschidă gura, să-1 înveţe să se hrănească, să sugă, să-1 culce, să-1 legene pentru a adormi (pentru a-1 înţărca este necesar să ştie să mă-nînce şi să bea), să-* ţină drept şi să-1 înveţe să stea şi să meargă, să-1 înveţe să vorbească, să-i cultive curajul, să nu-i fie frică, punîndu-i şnurul de gît îl apăra de demoni. Pe parcursul dezvoltării copilului acestea îl îndrumă în vederea stimulării aptitudinilor intelectuale, a socoti, a raţiona just şi a cînta.

17 At. M. Marienescu, Cultu păgînu şi creştinii, TipografiaAcademiei Române, Bucureşti, 1884, pag. 306.

18 At. M. Marienescu, op. cit., pag. 305.

68

Acest cod de creştere a copiilor este un ceremonial zilnic ce se desfăşoară în timpul cit copilul este sub supravegherea membrilor din familie, în primul rînd a mamei şi a tatălui, rămînînd ca multe din acestea să şi le însuşească copilul şi devin părţi ale personalităţii lui.

Un vechi obicei ce se practica la naşterea unui copil la romani era acela de a „pune pruncul pe pămînt, ca să probeze dacă e de viaţă şi drept. Tata avea dreptul să-1 ridice, sau ba, şi dacă îl ridica, recunoştea că e al său, are viaţă şi trebuia să-1 crească".19 Mircea Eliade arăta că acest obicei : „există încă şi în zilele noastre în cîteva ţări din Europa : copilul scăldat şi înfăşat imediat este depus chiar pe pămînt. Copilul este pe urmă ridicat de tată ca semn al recunoaşterii". 20

Acest obicei avea menirea de a constata dacă copilul este viu şi normal fizic atunci cînd este născut, precum şi recunoaşterea lui de către părinţii naturali pentru a fi integrat într-o familie. în zilele noastre, declararea noului născut la Ofiţerul stării civile, înregistrarea lui reprezentînd o confirmare civilă şi morală şi angajamentul de a creşte şi educa în sînul familiei pe noul născut.

Grija pentru noul născut şi viitorul lui îmbrăca diferite forme începînd cu îngrijirea lui corporală şi sfîr-şind cu invocarea unor zeităţi de soartă, care la romani se numeau Parcele, Fata Scribunda, Carmentes, Fortuna. „Parcele sînt trei surori şi zîne de naştere, una Panca (de la actul naşterii), a doua Nona şi a treia Decuma (de la luna a noua sau a zecea în care se nasc oamenii). Parcele sînt zîne de soartă. Ele vin la cel nou născut şi îi spun soarta. Prima şi a doua îi prevestesc un viitor bun, iar a treia moarte curînd, lucru ce a făcut ca la romani, pe lîngă acestea să fie o zînă Morta, motivată de faptul că „în naştere este şi moarte". 21

La greci, aceste zîne de soartă s-au numit Clotho, Lachesis şi Athropos, renumite prin activitatea ce o făceau, aceea de a toarce firul vieţii „una toarce firul, a doua îl lungeşte, a treia îl taie, adică încheie soarta

19 At. M. Marienescu, Op. cit., pag. 307.20 Mircea Eliade, Op. cit., pag. 121.21 At. M. Marienescu, Op. cit., pag. 309.

69

în ursitoarelfde soartă el6ment al şedinţelor

invocată si Fata Scribunda ^^ 6 la n3Ştere să fie

j£ soarta pru^culuTtntS ^lauT Qdf £* **"

sint scrise sortile tiitii-™. ~ -\ pe ° tablă undetea sint de nS^Sff^^ ?I °dată SCrlse a^s!furi atunci cînd se întîmn / m P°P°r în multe ca-

rata unui om" 'auTfornenZ^^^ acddentalscris'. De cine ? Cînd ?ProSZ Z™ : "aşa [~a f°stdmţă cîndva si la noi' ni nf mcetatenită această cretele concrete, rămînlnd doa?X? P"rdut eleme-J veaza întîmplările în celm,- f la Pnn care se monte. Ideea fatalismului frLSSr^6^ ™Z Cele nedo"v^i în diferite formu ăr[ w J ?\ astăzi la unii indi-^edinţa într-un destin tfiT, ^ Care * -primăsupranaturale Prestabilit, la discreţia unor forţe^f~^t^Lt n°) ^ « H -ce-

de la Cluj-Napoca, insS

cU

rPptia Wra -(^SUl antroPomorf

retee cu ediculă funeST de laT^ ^ 1& GherIa' Pe~ca şi în Dacia romană 1 ■ la Turda) scot în evidentădeosebire că esteTvSa a dZrT ursitoarele cu s'ngurîClotho care întruchipează cZ7 SmgUră Parcă $ anumevieţii, prevede viitorul şi rUDe S" f^^ "to£«-ce «™îcoperite la noi au un !araZr t ' ^^ Piesele caracterul funerar al *™ ? funerar şi nu votiv ca-

Ja Gherla. S55L51 aSlSSÎtuS?* fc*^ tul că atît la greci cît sil* « J. °?t ln evidenţă fap-reprezentate Moireie şi VvcelTT ? Ca2Ul CÎnd e™ în scene cu copii rei^S inS*8** aPar

"aSOciate constituie o transpunea artistica? fT uT** fapt Ce

conform cărora acesta ™ t , vechilor credinţeOnd ele «te^ToSaSTn^"^1"1 -*■*Şi-au%SrS?a

mXreUllnrsfan' C-redi"'ete to «««*

--------_____ Qe manifestare in prezicerile ursi-" DanMisa^arieTC

hU'-0p- Cit" Pa«- 3™.

ara? D-'« ^'^s^sswwsft*70

toarelor. Ele sînt reprezentări feminine ale destinului şi după cum am văzut, sînt cunoscute la mai multe popoare. Unii cercetători au înclinat pentru o origine romană a acestui element mitic, semnalizînd în acelaşi timp şi asemănările pe care le are cu credinţa clasică greacă în Lachesis.

Ursitoarele în tradiţia noastră populară erau femei ; ele veneau şi se făceau auzite, în special, la naşterea copilului, cu rolul de a hotărî asupra mersului vieţii : „prezicerile lor vizau mai cu seamă cele trei momente principale ale existenţei : naşterea, căsătoria, moartea, stabilind dacă momentul naşterii este sau nu favorabil' cînd şi cu cine se va căsători individul, cînd si în ce fel va muri". 24

Credinţa în ursitoare era concretizată în ample ceremoniale care au contribuit la proliferarea unor practici magice de descîntece şi vrăji. Ulterior acestea s-au desprins din cadrul formalizat al ceremonialului luînd un caracter accidental şi s-au păstrat în unele medii cu superstiţii, abia putîndu-se reconstitui cadrul din care an provenit.

Producţiile folclorice la naştere, legate de ursitoare ie găsim m textele ceremoniale pe care le rostea moaşa atunci cînd pregătea masa rituală destinată acestor zîne ■

„Doamne Dumnezeule,Trimite ursitoareleSă vină toate voioaseVoioase, bucuroaseLa sînie să gusteascăLui Ion bine să-mpărţească" 25

Creaţiile populare privind naşterea şi ceremonialele ce-i urmează sînt totuşi destul de sărace si nu prezintă un interes deosebit din punctul de vedere al cercetării noastre. Reţinem totuşi faptul că în acest moment de început al existenţei individului se pune problema dezvoltării lui ulterioare, iar pentru a influenţa în bine

24 Florica Lorinţ si Mariana Kahane, O ipostază a ursitoarelor în credinţe şi ceremonialuri în Folclor literar Universitatedin Timişoara, 1968, pag. 179. "iversitatea

2D T. Panfile, Mitologia românească, I, Bucureşti, 1888, pag. 4

71

acest proces, care este marcat de elemente cum ar fi botezul, căsătoria şi moartea, erau chemate în ajutor forţe supranaturale.

Studiind obiceiurile ceremoniale legate de principalele evenimente ale vieţii omului am constatat că aceste fapte sociale au la bază dorinţa şi plăcerea omului, ca după activitatea zilnică, să participe la evenimente de răscruce ale vieţii lui, ca erou principal, într-o ceremonie spectaculară, ce se desfăşoară în baza unor datini strămoşeşti.

Autorul „Ştiinţei noi" scoate în evidenţă faptul că toate popoarele, indiferent de timpul cînd s-au constituit şi de zona geografică, au dat atenţie şi au creat obiceiuri ceremoniale legate de natura umană. In această ordine de idei Vico constată, la timpul lui „că toate naţiunile, atît cele barbare, cît şi cele civilizate, deşi despărţite unele de altele prin distanţe imense de loc şi timp, întemeiate fiind separat, nu toate deodată, păstrează cu toate acestea, şi unele şi altele, cele trei obiceiuri proprii omeneşti şi anume : toate au cîte o religie a lor, toate cunosc instituţia solemnă a căsătoriei, toate îşi îngroapă morţii şi nici un popor, oricît de sălbatic şi de crud ar fi el, nu cunoaşte în viaţa lui nici o altă manifestare care să fie săvîrşită cu mai aleasă ceremonie şi mai ho-tărîtă solemnitate decît religia, căsătoria şi înmormîn-tarea". 26

A lua în seamă această afirmaţie universală a lui Vico, înseamnă a exclude antropofagismul şi a-i tolera generalizarea făcută în baza inducţiei pentru cazurile cunoscute de el.

Ceremonialul intim, privat, legat de existenţa individuală are ca scop să asigure coeziunea şi echilibrul grupului prin realizarea unei permanente legături între individ şi societate axîndu-se pe cele mai importante momente ale vieţii.

Un act din viaţa individului care se celebrează ape-lîndu-se la ceremonial este căsătoria, moment prin care familia şi colectivitatea recunosc oficial saltul ce marchează trecerea de la o categorie socială şi civilă la alta,

26 Geambattista Vico, Ştiinţa nouă, Editura Minerva, 1972, pag. 210.

72

respectiv de la o grupă socio-dependentă, la alta inde-pendentă, cea a capilor de familie.Tinerii căsătoriţi părăsesc grupul celibatarilor şi familiile în care au crescut (în multe cazuri) pentru a participa de acum înainte independent la stabilirea noului lor statut. 0 căsătorie implică o asumare de responsabilităţi care generează drepturi şi mai cu seamă îndatoriri. Toate acestea sînt marcate în cadrul unui cere-monial de elemente care scot în evidenţă principalele implicaţii ce le declanşează acest nou statut ontologic. La romani, după cum arată Vico, căsătoria se face prin săvîrşirea a trei solemnităţi : prima dintre ele era consultarea şi luarea auspiciilor. Prin aceasta se prezicea soarta comună pe viaţă a celor ce se căsătoreau şi pentru a întări valabilitatea acestei legături, luau ca martori pentru a le da binecuvîntarea zeităţi şi forţe antropomorfizate.

După ce s-a proiectat căsătoria, cu scopul de a cîş-tiga semnele divine şi învoirea zeilor s-a făcut un sacrificiu auspicial sau consultativ. „Auspicele, adică preotul care profeţea din zburatul păsărilor şi astfel căuta de noroc, se ducea după miezul nopţii şi îşi făcea oficiul căutînd zburatul păsărilor profetice şi apoi rezultatul «ra publicat în faţa ospăţului de nuntă". 27

Mai tîrziu acest obicei a încetat şi a fost înlocuit cu haruspiciu, adică profeţirea din intestinele animalelor sacrificate. Cînd se constata că nu este nici o prevestire de rău pentru cei ce se căsătoreau, atunci carnea animalului, de obicei o scroafă, se putea da spre consum la ospăţul nunţii. Prezicerile nu aveau nici o bază reală, ele fiind în totalitate nişte proiecţii ale unor dorinţe exprimate în acel cadru de mare solemnitate.

A doua solemnitate impunea ca femeile să poarte un văl, ca semn ce trebuie să le reamintească mereu ruşinea din care s-au născut primele căsătorii în lume, într-o perioadă cînd incestul era inevitabil. Acest obicei de a se acoperi faţa miresei cu un văl este consemnat şi de Dimitrie Cantemir care spunea că faţa miresei „... e acoperită cu o pînză subţire de mătasă roşie, prinsă cu două bolduri pe care la urmă, cînd mireasa este dusă

27 At. M. Marienescu, Op. cit., pag. 319.

73

ia culcare f +•

bln^ntr-un limbafStafo°biCeiUlui d* nunta"?^ Vio". Di* cercetarea „etaforic această preS.?f-PUnctează

obiect obiceKf n°r lucrâri de ptn, Eleată.concluzia 5'^/eremoniaie de niI ?-°gie Care au Ca

^^aucoreîp^l^ «**£t&w7* ** «**>£*£-orfozată ptaf^S? Şi ^*wl£oT descri"e

,bărbat ?i fSet î?r\Simb^^a leSntlneri1^ ce « S_ gătură s-

aTăcu ncuCa?rUl Căsâ^gf tf «^lată întrt

- SK5 «££eaones2rrS ^unCtaă?

oaS^

dob-*&în f ^ complet1"3 »*£££ ^ nUntâ- 4S?

fneie ţării pentru f , Care * pSsVT* ^Îtor obiceiuriPXtunoa T ° exP^SeŞ«h Sta în toateS"ie concretă w 6Ste de prefera e*haus«vă a ace,

:?s«c.nteWr.0„„,. pşan,"*M «lăraş.fără lntitulat-o nă^f' yp- ctt> Pag 241

nisr^t^^J™*totuIsa tcaz de eXceptie nla Te ferica m 6aSa avea numaT ,,Petrecut

74

Faptul că autorul lucrării sus-amintite a participat efectiv la nuntă i-a permis să surprindă toate amănuntele şi în acelaşi timp avînd şi pregătire muzicală a reuşit să noteze şi melodiile.

Actorii principali ai ceremonialului care vor îndeplini diferite roluri sînt în ordinea importanţei lor următorii : mirele, mireasa, socrii mari (părinţii mirelui), socrii mici (părinţii miresei), naşii, brădarii (cei care duc bradul de la mire la mireasă), pocînzării (oameni care dau ajutor şi însoţesc mirii), bucătăresele, lăutarii.

Secvenţele principale ale cermonialului de nuntă descris în ordinea desfăşurării lui erau : aducerea bradului la casa miresei, jocul bradului, bărbieritul ginerelui, adusul apei, gătitul miresei, venirea mirelui cu alai la casa miresei, dezlegarea, oraţiile, cîntecul nunului. JVu este cazul să descriem separat fiecare secvenţă a ceremonialului ţinînd cont de faptul că ele sînt consemnate de studii şi descrieri foarte largi ale unor etnologi. De reţinut că cea mai veche descriere a obiceiului de nuntă este făcută de Dimitrie Cantemir in capitolul al XVUI-lea din „Descrierea Moldovei".

Aducerea şi împodobirea bradului este un moment ce întruneşte toate genurile artei populare. Pentru împodobirea bradului se foloseşte o pîine împletită, o batistă albă şi un mănunchi de busuioc. Se face apoi o horă în jurul bradului. în horă se prind feciorii care l-au adus şi fetele poftite de mireasă.

Aşa cum arată Mihai Vulpescu „în execuţia ritualului bradului vedem însăşi slujba religioasă păgînă care a trecut în cea creştină „Isaiie dănţuieşte" 30.

După împodobirea bradului care rămîne la mireasă are loc un alt act ceremonial, cel al bărbieritului mirelui. In acest timp lăutarii cîntă :

„Cînd eram la tata june / Ştiam şaua cum se pune / Dar de cînd m-am însurat / Grija casei mi-am luat / Copiii m-au împresurat" 31.

30 Mihai Vulpescu, Cîntecul popular românesc: „O nuntă pagină în comuna Lupşani", Tiparul „Oltenia", Bucureşti, 1930, pag. 224.

3* Ibid., p. 226.

75

Cînd bărbierul a isprăvit cu rasul, mirele, printr-o formulă ceremonială, îşi ia rămas bun de la feciori zi-cîndu-le :

„Ei fraţilor, ce-i pe capul meu să fie şi pe al vostru" 32.Duminica dimineaţă la mireasă acasă are loc ceremonialul „gătelii miresei". în tot acest timp mama miresei, rudele ei şi mireasa plîng, în timp ce lăutarii cîntă : „Taci mireasă nu mai plînge / Că la maică-ta te-i duce / Cînd o face plopul pere / Şi răchita micşunele... / Că mila de la bărbat / Ca umbra de pom uscat / Pe unde pui florile / Au să răsară palmele" 33.

O secvenţă dramatică se consumă în momentul cînd mirilor li se dă dezlegarea. Mireasa se aşează în genunchi pe două perne cu faţa la răsărit. Mirele are genunchiul drept pe pămînt iar pe cel stîng pune mireasa mîna dreaptă peste care mirele pune mîna stingă. E chemat să-i dezlege un flăcău care spune oraţia dezlegării : „Ascultaţi dumneavoastră / Cinstiţi meseni / Cinstiţi nuni / mari / Puţinele cuvinte / De rugăminte / De se roagă fiica dumneavoastră / Cu plecăciune / Se roagă cu sme-renie / Ca să-i daţi blagoslovenie / ...Pîn-a venit vremea, / Şi la aceşti doi tineri, / Cari şed, / Cu genunchele plecate / Şi cu feţele ruşinate, / Şi se roagă dumneavoastră / Şi se roagă cu smerenie, / Se roagă cu plecăciune / Ca să le daţi iertăciune / Să-i iertaţi / Să-i binecuvîntaţi / ...Căci binecuvîntarea părinţilor, / întăreşte casele fiilor ; / Blestemul părinţilor, / Risipeşte casele fiilor". 34

Acest act al dezlegării se consumă la mireasă acasă, pe urmă întreg alaiul se deplasează la mire.

O piesă de mare valoare estetică în cadrul obiceiului de nuntă de la Lupşani este cîntecul naşului care la origine este o baladă. Integrarea şi fixarea lui în contextul ceremonialului de nuntă au dus la o bună conservare şi funcţionalitate a sa în cadrul ceremonialului de nuntă.

în prima parte, este prezentată tabăra mirelui care se pregăteşte pentru a merge după mireasă, întocmai ca alaiul de nuntă de la curtea lui Ştefan Vodă.

32 Ibid.33 Ibid. p. 23034 Ibid. p. 236.

76

„în curte la Ştefan Vodă, / Mare masă mi-e cuprinsă / Dar la masă cine-mi sade, / Sade Domnul Ştefan Vodă / Şi din gură ce-mi grăiră ? / Beţi băieţi şi ospătaţi, / Pe la chindii vă culcaţi / Mîine-n zori să vă sculaţi". 35

Deplasarea alaiului ceremonial de nuntă de la casa mirelui la cea a miresei se face prin intercalarea unei descrieri epice în care este redat, metaforic, timpul ds plecare şi de sosire în felul următor :

.,Dar Ştefan Vodă ce făcea ? ' In căruţă se suia / Şi cu nunta emd pleca ? / îmi pleca de la Sf. Dumitru, / Ş-ajungea pe la Sf. Petru". 36

Nuntaşii fac popasuri la fîntînă pentru a-şi adăpa caii. Această oprire este tipic ceremonială ea fiind redată şi în descrierea făcută de S. FI. Marian : „...şi aşa merg pe drum pînă ajung la cale jumătate. Aici toţi călăreţii se adună pe lingă care, făcînd un cerc împrejur, atunci naşul mare scoate băutură şi colac şi clă de gustă feciorii şi toţi nuntaşii, apoi se pun iar în şir şi merg pînă aproape de poarta miresei tot în acest rînd". 37

„Şi popas dă mi-1 punea / Mare masă că-mi făcea / Nunta caii-şi adăpa".38

Conflictul dramatic este redat în continuare de înfruntarea dintre cele două ..tabere", cea a miresei — reprezentată de Letin — şi cea a mirelui — reprezentată de Nun —, deşi Nunul are rol principal, el nu este decît un reprezentant ce-1 ajută pe mire. Mirele prin intermediul Nunului depăşeşte obstacolele ridicate de înfruntarea cu Letinul.

„Dar Litenul ce-mi făcea ? / Mîna pe ochean punea / Şi nunta că mi-o zărea, / Porţile le zăvorea, / Tot cu zăvoare de fier / Şi cu cuie de oţel / Şi cu fierul plugului, / Puterea pămîntului / Puţintel că nu-mi trecea, / Iată nunta că-mi venea. / Şi din gură ce-i grăia ? / Descuiaţi voi porţile / Cele cu cucoanele / Dar Litenul ce-mi grăia ? / Care-mi este mirele ? / Nalţă cu umerile / Să-mi sae porţile / Să trageţi zăvoarele / Să-mi intre caretele / Cele cu cucoanele / Că el frate n-o sări / Frumos capul

35 Ibid., p. 245.36 Ibid., p. 246.37 S. FI. Marian, Nunta la români, Bucureşti, 1890, pag. 414.38 Mihai Vulpescu, Op. cit., p. 246.

77

i-°i tăia / Si n-«7 i •Care-mi eră m- , U l ŞI~aI nunului / Tw

ria> / Roagă-te i"a??~sau ce~mi grăia "/ ÎL' La Vară-său^ Maica pt Dumnezeu / Să £*■ ne nu te spe-

^-mi pune????! ?* trăia^nasTtf/ E*"»" "li Pezea, /Şi S arin IgŞ Că mi"i C / V ^ Pe ne-sărea / Portn!"fP ^ape mi~i ţinea/V 6 deParte-l re-

--ă Că

P-a1/ £?&

7 Ş

2^ « E^/S *^

man că-mi scotea / Tn?tenuI ce-mi făcea? /"V*? nou

fă şi-o ia ; că ;? /Unoască mireasa V^-3 7 Care-mi «* / Dar naşu-slu !p

n;° «"***?/ F^0 «moască Şi-o masă-mi aia e facea ? / Joc L mos capul i_oi

s* întorceai Ş^ 7 ^&t£ SME**?* Coh°™ £*? / Din trei fel S"* aŞa ^ia TCa * ^ dărăt ° sa taie cap LtJa barate / Căci / are"rai este mi-

"nde-i Punea? / %„, - CU nunta că n] ̂ /S"metea, /JnSf/ Şi bea^V^ Bră^i / Credt P°Pas«maeşte / Dar T ,•+ Şl cinsteşte / V, c' ia Putui

gjtea / Dă.?f ^teJf ce-mi ££/J*£** nu^auulce carnp w^ ' aa~ie rach;,, / r> r°cmzăi că wSea*ă cînde

bţaPU;c!; / Credea ifeT? ** d^ui"

ghiaura, / că mf ^ Vedea botul dt T/U?eI / Iar dearat ^ci n-a TăL?Ti1 su«ctul / L?°tUl' 7 Ba?unan-are ce-i mai ff '/ StăPîneşte // °U n~a arat /Vacu miei^T ^ / ^-nchin^ e^^P-e /Nta^, Cmtecul nunului „ a lupuI

- '«*, p. 21S. Pl,Ca Ş' rosM mo-

78

mentului ceremonial al înfruntărilor dintre cele două „tabere" din contextul obiceiului, moment ce stă ca esenţă de conţinut şi la baza oraţiilor de colăcărie".40

Este ştiut că în satele noastre naşul era cel care iniţia pe tînăr în alegerea soţiei, avînd chiar după căsătorie o reală răspundere morală, călăuzindu-le permanent paşii în viaţă, de aici şi rolul pe care îl are în cadrul obiceiurilor de nuntă.

Din experienţa poporului nostru, tezaurizată în aceste frumoase obiceiuri, se desprinde imaginea care confirmă faptul că sărbătoarea nunţii, prin fast, e cea mai strălucitoare şi n-o echivalează decît ceremonialul morţii prin gravitatea şi tragismul său sublim. Caracterizată ca : „O intuiţie a destinului întruchipat în cîntece şi joc dramatic a celor ce se unesc prin cununie nu lasă nunta să fie numai o exuberantă manifestare de veselie, ci şi o învăluire într-o aură a conştiinţei omeneşti supraindi-viduale". 4I

In cadrul obiceiurilor jggaţe_jde viaţa individului ce-remonialulTijL înmormîntare pTezînTă o reculegere inte-riorizată "îrTf a ţa morţîîpca-nrrinevitabil act final al unui proces firesc, dat o dată cu viaţa, deci el nu provoacă o zguduire mai mare decît oricare alt fenomen al vieţuirii. Acest lucru este confirmat de obiceiurile care se practică la înmormîntare. Remarcăm faptul că ceremonialul funerar, departe de a consemna doar scoatei-ea defunctului din cadrul grupului, are totodată şi menirea de a conserva memoria acestuia. Se ajunge astfel la concepţia unei legături permanente între generaţiile trecute, prezente şi viitoare ; aceste elemente sînt după părerea noastră subliniate şi în cadrul ceremonialului funerar.

Ceremonialul înmormîntării este o adevărată înlănţuire de scene dramatice care au menirea să confirme ritual şi să convingă pe cel ce a murit că nu mai are ce căuta printre cei vii, sub nici o formă. în acest scop se execută o serie de acte în scopul de a feri mortul să

40 Marin Buga, Structura compoziţională — criteriu de diferenţiere a genurilor populare în Folclor literar, voi. II, Timişoara, 1968, pag. 167.

41 Nunta la români — Antologie din poezia ceremonialuluide nuntă — prefaţată de Minai Beniuc, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. III.

79

se transforme în strigoi. Cei rămaşi în viaţă trebuie să îndeplinească actele ceremoniale pe care le-a încetăţenit tradiţia, pentru a satisface pe deplin toate cerinţele şi dorinţele mortului. O informaţie relativ destul de veche, de la Marcus Bandinus, arhiepiscop de Marianopole, în Codicele trimis pentru papa Inocenţiu al X-lea pe la anul 1647 ne spune că atunci cînd moare un român în Moldova ,,se aşează ulcioare cu vin la picioarele mortului, ca să se poată adăpa, i se pun ceva bani în mînă sau în sîn ca să aibă cu ce plăti vămile ca să ajungă mai repede în Paradis, i se aprind luminări şi candele să treacă cu siguranţă prin locurile întunecoase". 42

Din cele descrise de D. Cantemir desprindem făptui că la rugăminţile rudelor, care sînt adresate mortului prin intermediul unor bocitoare „care ştiu felurite cîn-tece de jale... le dă învăţătură ce trebuie şi ce nu trebuie să facă şi ie spune că de aici înainte nu va mai vorbi cu dînşii şi nici nu se va mai întoarce pe pămînt". 43

în credinţa poporului nostru a existat ideea că atunci cînd nu au fost respectate toate normele ceremoniale de înmormîntare, mortul nu-şi va găsi liniştea. Numai îndeplinirea cu rigoare a ceremonialului prescris de tradiţie ar facilita integrarea acestuia în lumea celor morţi, acolo unde sînt spiritele părinţilor, moşilor şi strămoşilor. In popor au circulat credinţe false care atribuiau puteri nefaste unor fiinţe care apăruseră în urma unor „accidente de ritual" şi s-au transformat în demoni, strigoi, vrăjitori care aveau influenţe negative asupra celor rămaşi în viaţă. Pentru a evita creşterea acestor forţe nefaste, fiecare familie în care se producea un deces avea ca primă grijă să îndeplinească riguros ceremonia în-mormîntării ca „un vast procedeu magic pentru oino-rîrea definitivă a mortului". u

Cînd cel mai de seamă act din viaţa omului, căsătoria, nu s-a împlinit în viaţă, cauza fiind moartea, atunci el se face în mod simbolic, pregătindu-se nunta celui mort.

42 V. A. Urechia, Codicele Bandinus, extras din Analele A.ca-demiei Române, istorie, secţiunea II, tom 16, Bucureşti, 1895,pag. CXL—CXLVI.

43 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva,Bucureşti, 1973, pag. 249.

44 H. H. Stahl, Op. cit., pag. 117.

80

Acest act se integrează în ceremonialul general supli-mentîndu-i construcţia cu elemente simbolice care prezintă ca „mireasă", „bradul de înmormîntare". Acesta este adus din pădure cu mare alai uzîndu-se de un întreg ceremonial care începe cu constituirea în ceată, grup a feciorilor ce merg să taie bradul, apoi alegerea şi tăierea lui, purtatul pe umeri, urmînd ca la sosirea în sat, la casa mortului, să se consume alte acte ceremoniale. In formă poetico-muzicală se prezintă dramatic soarta celui dispărut. Mortul în cazul acesta este îmbrăcat în haine de „mire". Aşa cum arăta Brăiloiu, moartea văzută ca „nuntă" este arhaică şi îşi întinde rădăcinile în preistorie. Nunta postumă a tinerilor morţi necăsătoriţi ca şi diferitele daruri şi pomeni care se fac în timpul şi după înhumare au ca scop împăcarea sufletului, pentru a depăşi piedicile serioase în drumul său în „ţara fără milă". Ceremoniile funerare sînt efectuate pentru a împiedica pe cei morţi să se facă răi şi să se întoarcă printre cei vii. In consecinţă simbolul nupţial în acest caz exprimă voinţa celor vii de a se apăra împotriva morţilor şi pentru aceasta caută să desăvîrşească tot ce ei nu au putut din cauza morţii ce a intervenit.

Ceremonialul de înmormîntare include în structura lui pentru fetele şi băieţii necăsătoriţi o căsătorie simbolică a acestora cu o persoană vie. Acest procedeu este frecvent întîlnit în Moldova, Muntenia şi în nordul Transilvaniei, în restul Transilvaniei, Banat şi o prelungire trans-carpatică a Olteniei partenerul în căsătoria postumă este bradul sau lancea. Cîntecele rituale ce se cîntă în asemenea ceremonii Bradul şi Zorile ,,au un caracter arhaic şi sînt cu siguranţă precreştine". 45

Reproducem, pentru a exemplifica, o variantă a cîn-tecului bradului culeasă de Constantin Brăiloiu şi publicată într-o plachetă sub titlul „Ale mortului din Gorj" în 1936 :

„Bradule, bradule / Cin' ţi-a poruncit / De mi-ai co-borît / De la loc pietros / La loc mlăştinos / De la loc cu piatră / Aicea la apă / Mie mi-a poruncit / Cine-a pribegit / Că i-am trebuit / Vara la umbrit / Iarna la

45 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Măria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 244.

81

scutit / La mine a minat / Doi voinici din sat / Cu capu plecat / Cu rouă pe faţă / Cu ceaţa pe braţe / Cu berde la brîu / Cu colaci de grîu / Merinde pe-o lună / Dacă eu ştiam / Nu mai răsăream J Eu de-aş fi ştitut / N-aş mai fi crescut / Şi ei au plecat / Din vărsat de zori / De la cîntători / Şi ei au umblat / Văile cu fragii / Şi munţii cu brazii / Pînă m-au găsit / Bradul cel pocit / Pe min' m-au ales / Pe izvoare reci / Pe ierburi întregi / Pe cracă uscată / De moarte lăsate / Ei cînd au venit / Jos s-au hodinit / Au îngenunchiat / De-amîndoi genunchii / Şi s-au închinat / Iară s-au sculat / Cu secure-au dat / Jos m-au doborît / M-au pus la pămînt / Şi ei m-au luat ! Tot din munţi în munţi / Prin brădui mărunţi / Dar ei nu m-au luat / Ca pe alte lemne / Ci ei m-au luat / Tot din vale-n vale / Cu cetina-n vale / Să le fiu de jale / Cu poale lăsate / Să le fiu de jale / A jale de moarte / Eu dacă ştiam / Nu mai răsăream / Eu de-aş fi ştiut / N-aş mai fi crescut / Cînd m-au doborît / Pe min' m-au minţit / C-au zis că m-or pune / Zînă la fîntînă / Călători să vină / S-au zis că m-or pune / Tălpoaie la casă / Să mă şindrilească / Cu şindrilă trasă / Dar ei că m-au pus / La mijloc de cîmp / La cap de voinic / Cîinii să-i aud / A lătra pustiu / Ş-a urla morţiu / Şi să mai aud / Cocoşu cîntînd / Muieri mimăind / Şi preoţi cîntînd / Ploaia să mă ploaie / Cetina să-mi moaie / Vîntul să mă bată / Cetina să-mi cadă / Ninsoarea să-mi ningă / Cetina să-mi frîngă / Eu dacă ştiam / Nu mai răsăream / Eu de-aş fi ştiut / N-aş mai fi crescut / Ei cînd m-au tăiat / Ei m-au îmbunat / Că ei mă sădesc / Nu mă să-cuiesc / Şi ei m-au minţit / Că m-au săcuit / Jos la rădăcină / Cu fum de tămîie / Mai pe la mijloc / Chiţi de busuioc / Sus la crăngurele / Chiş de ocheşele / Tot milă şi jele / Eu dacă ştiam / Nu mai răsăream / Eu de-aş fi ţ\ ştiut / N-aş mai fi crescut".

în acest cîntec sînt punctate succesiv momentele alegerii, tăierii, transportului şi împodobirii bradului. Toate aceste secvenţe, cu întregul lor ritual descris şi executat la timpul potrivit, fac parte din cadrul unui ceremonial prin care se face transmutarea funcţională a bradului din natură într-o viitoare funcţie ritual-ceremonială.

Cîntecul este o creaţie folclorică ce se execută pe o melodie solemnă, plină de sonorităţi străvechi. Versurile

S2

exprimă în simboluri şi metafore soarta omului în antiteză cu aceea a bradului tăiat din pădure.

Aşa cum arată Mihai Pop, „Cîntecul bradului are o tematică unitară pe întreg teritoriul de răspîndire, formele deosebite sub care apare sînt doar variate prin nuanţare". 46

Prin structura compoziţională, vers şi melodie, Cîntecul bradului este pivotul de rezistenţă al întregului ceremonial românesc de înmormîntare.

Faptul că acest cîntec se execută în prezenţa unui brad împodobit măreşte efectul acestuia, în acelaşi timp se pune în evidenţă şi aspectul plastic al acestei piese de ceremonial, lucru ce sporeşte emoţionalitatea întregului ceremonial.

Obiceiul de a pune la capul mortului un brad sau de a planta un pom, de preferinţă un prun, are origine străveche, descinzînd dintr-o datină care includea adoraţia faţă de pomi. Acesta ajunge pînă în zilele noastre manifestîndu-se ca o formă transfigurată a dendrolatriei. Bradul, în acest caz, este considerat a fi pomul vieţii. El apare şi-n obiceiurile de nuntă, adică în momentele esenţiale ale vieţii omului.

O altă piesă ceremonială de mare profunzime care însoţeşte obiceiul înmormîntării este cîntecul „Zorilor", din care reproducem un fragment, cules tot de marele nostru etnomuzicolog Constantin Brăiloiu de pe meleaguri gorjene.

„Zorilor, zorilor / Voi sororilor / Voi nu vă pripiţi / Sa ne năvăliţi / Pînă şi-o găti / Dalbul de pribeag / Un cuptor de pîine / Altul de mălai / Nouă buţi de vin / Nouă de rachiu / Ş-o văcuţă grasă / Din ciread-aleasă / Sa fie de masă / Zorilor, zorilor / Voi sororilor / Voi nu vă pripiţi / Ca să năvăliţi / Pînă şi-o găti / Dalbul de pribeag / Turtită de ceară / Fie-i cu vedeală / Văluşel de pînză / Altul de peşchire / Fie-i de gătire / Zorilor, zorilor / Voi sororilor / Voi nu vă pripiţi / Să ne năvăliţi / Pînă şi-o găti / Dalbul de pribeag / Un car cără-tor / Doi boi trăgători / Că e călător / Dintr-o lume / Intr-altă lume / Dintr-o ţară / Intr-altă ţară / Din ţara cu dor / în cea fără dor / Din ţara cu milă / în cea fără

46 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976, pag. 162.

83

SaV<?riI°r' zori1'"' ' Voi sororilo- / V ■

*~a toate cmtecele ceremonii!» c- a vadă ce iele"yevenţiale ale ceremonia™T La? înT** deSCrie ^ ţ ate pregătirile ce se fac pentni înrnn ?"' sînt eviden-ftdehtatea descrierilor sînIj?°™intare, care prin etnografic. Pregătirile ce se Sf^le °U Un document călătoria fa bune rfnduielTa dsVh ? f°P de ^ figura fermitate cu datina * - ««albului pribeap" îr, nu e<;te ri .atlmle strămoşeşti snre rT i 8 ln

COn~ nu este dor şi durere" Zori?* 1 - 5 lume „în carp Jelor cit mortul este în'casJ V Cmtă în dimineţile fi pretat afară desLffnd Tbiceiu^t ^ dntec 2te £ meile fatră în casă şi se S? - ^ormîntare pi sfaturi pentru marea călătorie "f fa mortuIui dîndu •

Işa cT3 " nea-"' -triem

Poert ^^ CeaIalta> Pentru . ^Şa cum arată Mihai Pm t ,

SSSfâF păstre

*r S

op&îS

c,nti

OTe?

mtaI *j ™ltul «mani treceri" 47 UJ nost™ sub această

insoţlsfSeefurdf- PieSe de mare valoare artfcr -

««■ Cnc aPiSe'„eir»StePrM"a "^SFS

S4

N-are nimeni crezămînt / Pe toţi îi duce-n oămînt / Moartea insa milă n-are / Nici de slab şi nici "de tare /iT?'^avhaţ\eanU ale§e I Pe toţi de-o seamă-i culege /Pe unu la tinereţe / Pe alţii la bătrînete / Şi nu%rST£ f ° P°ată înconJura > Că de-am trăi citnLTsti /p?V .n°StrU drag Pămînt / Tot nimeni nuAm av t ffx V1Ke °ra 15°rţii ! Eu trăind Pe ^tă lume / Am avut şi zile bune / Ba chiar şi de zile grele / Am

faaceaPcumea /%e-e-/ ^ ^"ntîmP^ aşa / \ZU ce face-acuma / Fara sa

zic rămas bun / Că eu sînt gata de drum / Vino Anuţă acum / Să ne luăm rămSbun / F^maThun î mUltUl Wnf / Care ^ ^utTu mine / VeStTca ia^mei ?QPU; CVeniţi 1In§ă-al meu siciriu /vSsoarelo /St "^ ' °a PentrU totdeau^ / Veri * venşoareloi / Alte neamuri tuturor / De voi fi greşitninsfllt "'S 3CUma 7 Iar noi cî* ne~^ adunat /

TnCcfa^ ' U^ Î0CU1 «* Mă-* ™din^ioSffunT16 audi*oriul î?1 reaminteşte momentesi omenfef ? ^ nr' •" -SaVÎrŞite Sub semnul demnităţii

ultS^ru^ t0tU iŞl 13U rămas bun' -nducîndu-1 peVersurile ce compun acest cîntec nu au rolul de a fi

^P^SST^SS^asupra

firescului

mortii

'■ ^+pe^t0riUl de ima§ini ceremoniale şi acţiunile ocazionate de evenimentul morţii au constituit pentru c?ea-

succesFv?" lîis^fT't ine'DUifbllă de taS^K CS SrS poetiS 1 î-H-T' ^^ Şi consolidate într-o balada Merita** Z ?t^ ^^ Se

«>nstituie în poporului nostru.' <* mtruchjPea^ spiritul creator al

ma^practiers?0^-16^ C?nC1'ete CS S"au Prac«eat şi se Sf-OTeJi Ste %„£»""*»" * pîna >a J«* „Mioriţa" este legată de ceremonialul înhumării si în special de cel ce se practică la înhumarealSîor necăsătoriţi fiind vizibile în acest sens legăturile dintre metaforele baladei cu universul obiceiurS şi credinţelor funerare. Balada este rezultatul unui proces crea-

85

tor ce a efectuat o transmutare a unui comportament ceremonial primitiv într-o capodoperă poetică, încărcată cu semnificaţii, purtătoare a unui mesaj codificat din care se descifrează filozofia poporului nostru în legătură cu viaţa şi cu moartea.

Este vizibilă în „Mioriţa" înlocuirea unor aspecte concrete ale ceremoniilor funerare ţărăneşti prin obiecte sau elemente casnice care primesc grad de generalitate şi transfigurare poetică ce trădează uneori, fără putinţă de a masca, concretul din care au provenit. Această înlocuire este destul de vizibilă şi se regăseşte în poezia populară ocazionată de unele obiceiuri ceremoniale, unde în multe cazuri se face o descriere poetică a fazelor ce compun obiceiul ceremonial respectiv.

în acest sens cităm un text cules de C. Brăiloiu prin anul 1920 :

„— Soldat de la vînători, / Unde ţi-a fost scris să mori ? / — In Valea Oituzului / In focul obuzului / —• Luminări cin' ţi-a ţinut, / (Căci se pune o luminare în mîna celui ce moare) / Soarele cînd a răsărit. / — De scăldat cin' te-a scăldat ? / (Căci sînt scăldate trupurile celor ce mor) / Ploile cînd au plouat. / — Cine te-a cădelniţat ? / (Căci sînt tămîiate mormintele) / Ceaţa cînd s-a lăsat / Şi cine te-a prohodit ? / (Este chemat preotul care face o slujbă pentru primirea şi pomenirea celui ce moare) / Luna cînd a răsărit".

Indiferent de sursa de inspiraţie şi de elementele primare care au contribuit la plămădirea artistică a acestei minunate perle a poeziei noastre populare, rămîne important că secole de-a rîndul a exprimat filozofia poporului nostru într-o formă sensibilă, cu mijloacele poeziei, principalele fenomene ale vieţii ce cuprind ca act final moartea, văzută aici ca o continuă renaştere.

„Geniul anonim, inventînd moartea baciului moldovean, îi inventa totodată peisajul filozofic al întoarcerii în viaţă ; intrarea în moarte, văzută ca o contopire cu natura — care nu moare niciodată — este egală cu însăşi nemurirea". 49

49 Constantin Crişan, Confesiuni esenţiale, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1977, pag. 77.

86

III. MIJLOACELE DE EXPRESIE ARTISTICA A OBICEIURILOR CEREMONIALE

înainte de a prezenta unele mijloace de expresie artistică care se regăsesc într-o unitate sistemică în structura obiceiurilor ceremoniale am considerat necesar să facem o expunere succintă a modului în care a evoluat conştiinţa omului capabilă să creeze şi să recunoască semnificaţii estetice.

Este cert, şi antropologia culturală o dovedeşte, că în modul de a-şi exprima sentimentele, omul a avut de la început şi o vagă preocupare estetică. Cînd omul primitiv a început să scrijeleze, cîteodată chiar să deseneze cu destulă îngrijire ceea ce 1-a impresionat, concomitent cu aceste preocupări a înglobat şi tendinţe artistice ; prin urmare nu putem crede că nu a existat o repercusiune şi asupra exprimării sentimentelor şi prin alte forme, în primul rînd prin mişcare, mimică şi dans şi ulterior prin viu grai, ceea ce înseamnă muzică şi vorbire. Aceste forme de exprimare a sentimentelor nediferenţiate au început să se autonomizeze, iar faptul că în zilele noastre au ajuns la un înalt grad de rafinament dovedeşte că omul a avut o preocupare permanentă de a-şi exprima gîndurile şi sentimentele cu mijloace de expresie tot mai adecvate.

Rezultatele activităţii lui în domeniul obiectivărilor în sfera esteticului se datoresc conştiinţei care, într-o perioadă istorică îndelungată şi determinată de dezvoltare social-culturală, a ajuns la putinţa de a crea semne şi a reprezenta unele semnificaţii în mod simbolic.

Pentru a da obiectelor materiale semnificaţii, acestea trebuiau să-i apară omului ca : „...realitate a propriilor sale forţe esenţiale ; toate obiectele devin pentru el obiectivarea lui însuşi, ca obiecte care îi confirmă şi reali-

87

zează individualitatea ca obiecte ale sale, adică obiectul devine el însuşi". *

Toate acestea îi apar ca ale sale, datorită caracterului determinant al raportului ; acesta depinde de natura obiectului şi de natura forţei esenţiale corespunzătoare. Marx arată mai departe că : „obiectul meu poate fi numai confirmarea uneia dintre forţele mele esenţiale, deci poate exista pentru mine numai aşa cum forţa mea esenţială există pentru sine ca facultate subiectivă, căci sensul pe care un obiect îl are pentru mine (el are sens numai pentru un simţ care îi corespunde) se întinde numai pînă acolo unde ajunge simţul meu, tot astfel simţurile omului social sînt altele decît cele ale omului nesocial; abia prin bogăţia obiectual desfăşurată a fiinţei umane se formează, sau în parte se şi creează pentru prima oară bogăţia simţirii umane subiective ; o ureche muzicală, un ochi care percepe frumuseţea formei etc, pe scurt, simţiri capabile de desfătări omeneşti în care se afirmă ca forţe esenţiale umane". 2

In acest sens „toate obiectele reale ca şi propriul său trup — capătă pentru om sens, devin semnificante, în măsura în care el le reflectă în conştiinţa sa, ca factor subiectiv extrem de complex, din ce în ce mai complex pe măsură ce societatea se dezvoltă şi simţurile umane devin din ce în ce mai mult simţiri sociale şi nu simple organe biologice". 3

Elementele materiale, pentru a avea sens şi pentru a putea fi integrate într-un sistem de referinţă corespunzător unei scări de valori, trebuie să fie integrate într-o formă expresivă, ce se constituie în baza unor relaţii de compoziţie în sisteme capabile de a mijloci comunicarea.

Hegel, atunci cînd vorbeşte de transformarea unar simple sunete şi manifestări ale naturii în elemente de expresie al unor arte şi transformarea acestora în simbolurile comunicabile, arată faptul că : „muzele sînt mai întîi nimfe, izvoare, valurile, zgomotul, murmurul pîra-ielor, pretutindeni a început de la modul natural, de la

1 Marx-Engels, Manuscrise economico-filozofice din 1844, inScrieri din tinereţe, Editura politică, Bucureşti, 1968, pag. 580.

2 Marx-Engels, Ibidem, pag. 581.3 Marcel Breazu, Obiectul şi subiectul estetic, în Artă şi

comunicare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, pag. 87.

88

puteri ale naturii care sînt transformate în zei cu conţinut spiritual".4 Prin muze înţelegem în sensul terminologiei hegeliene artele care s-au desprins dintr-un trunchi comun ce cuprindea într-o stare sincretică mijloacele de expresie care aveau ca motiv de inspiraţie realităţile imediate ale naturii, cum ar fi cele date ca exemplu de Hegel, precum şi multe altele care au fost incluse fără a putea fi stabilită cu certitudine obîrşia lor.

Referitor la cele de mai sus amintim că Lucian Blaga susţine că structurile şi valorile estetice ale realităţii imediate, pe care le numeşte esteticul natural, nu pot fi transpuse în artă fără a-şi pierde prin aceasta calitatea lor iniţială. După ce expune temeiul non-transponibili-tăţii cu toate implicaţiile şi rigorile lui, face în continuare o precizare importantă care clarifică statutul unor structuri decelabile în esteticul natural cum ar fi : cele întemeiate pe ritm, proporţie, unitate în varietate, pe armonie şi intropatie care într-o anumită situaţie, în urma unei prelucrări deliberate pot fi incluse în structuri artistice comunicabile ca părţi ale unei orchestraţii armonice şi, ca atare, se pot încadra în mijloacele de expresie artistică, numai atunci cînd o conştiinţă creatoare îl încorporează într-o operă de artă care să reflecte realitatea adecvat.

In vorbire, muzică şi dans, sunetele, mişcările şi gesturile au valoare în raport cu semnificaţiile pe care le comunică. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu culorile şi formele plastice care prin om au fost investite cu astfel de semnificaţii încît să-i redea realitatea şi sub o altă formă pe care o percepe convenţional şi simbolic.

Datorită faptului că în cadrul ceremonialului unor obiceiuri legate de viaţa individului mijloacele de expresie ale mai multor genuri de folclor şi arte populare se prezintă în unitate, este foarte greu să surprindem pe fiecare în parte, fapt ce va determina ca în cele ce urmează să facem o succintă prezentare a celor mai frecvente mijloace de expresie pe care le vom întîlni în lucrarea noastră. Acest lucru permite ca pe parcurs să facem unele referiri şi precizări de includere a acestora în context. Ordinea în care le prezentăm este lipsită de

4 G. W. Hegel, Prelegeri de jilozofie a religiei, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti, 1969, pag. 378.

89

importanţă, posibilitatea de a se substitui una alteia, convergenţa în acţiune pentru a sublinia unele momente ale ceremonialului este de natură să ne convingă de importanţa fiecăruia în parte şi de a tuturor împreună. Deci vom începe cu arta cuvîntului ce este întruchipată şi se regăseşte pregnant în creaţia orală populară, în textele cântecelor şi oraţiilor, ale basmelor şi ale baladelor. Toate acestea, înainte de a primi o formă scrisă, au apărut şi au circulat în formă orală. Unele din ele s-au desăvîrşit, ajungînd a întruchipa în formă deosebită ceea ce numim „poezia obiceiurilor".

Imaginea artistică a celorlalte arte populare, care concură ca elemente la compunerea ceremonialului unor obiceiuri, se percepe direct senzorial, cu văzul sau auzul. De asemenea şi în poezia obiceiurilor auzim rostirea cuvintelor, dar aceasta nu înseamnă că am perceput şi imaginea artistică. Ea apare doar atunci cînd înţelegem, cînd putem să ne imaginăm în conştiinţa noastră sensul şi semnificaţia cuvintelor auzite, cînd le integrăm în trăirile noastre, considerîndu-le ca parte a personalităţii noastre, cînd într-o formă sau alta se stabileşte un raport de integrare a lor într-o construcţie imaginară.

Materialul din care se întruchipează imaginea artistică a poeziei obiceiurilor este limba cu întregul ei sistem creat de popor în decursul existenţei sale milenare. Vocabularul, datorită modului său de constituire şi de transmitere din generaţie în generaţie, capătă o existenţă obiectivă faţă de cei ce-1 folosesc în comunicare, în mod curent. Cuvintele unei limbi sînt creaţii ale omului, folosite de el pentru a-şi transmite gîndurile şi sentimentele. Acest lucru este posibil datorită faptului că acestea, în cadrul propoziţiilor, frazelor, versului şi strofei, sînt în măsură să ne readucă în memorie diferite obiecte, fenomene ale naturii, societăţii şi conştiinţei umane. Atunci cînd ajungem să percepem poezia obiceiurilor, în cazul lucrării noastre, a celor legate de naştere, nuntă şi înmormîntare, în imaginaţia noastră poezia respectivă determină o stare ce se încadrează în linii generale în contextul acesteia.

Imaginea artistică în cazul poeziei obiceiurilor nu este nemijlocit vizibilă sau auzibilă. Aceasta apare în conştiinţa noastră după ce în prealabil am avut posibilitatea să recepţionăm senzorial mesajul. Recepţionarea senzorială este simţitor îmbunătăţită atunci cînd poezia obi-

90

ceiurilor este redată într-un context ce prin realitate sau convenţie creează cadrul adevărat şi cînd cel ce interpretează, prin gesturi, mimică, timbru şi ritm al vocii lui anticipează anumite aspecte ale imaginii artistice şi ca urmare aceasta se formează mai devreme şi mai deplin, cuprinzînd întreaga noastră fiinţă.

Cuvîntul rostit este în mod obligatoriu însoţit de o pauză, prilej de întărire şi completare a sensului. Aici intervine arta oratoriei, a declamaţiei, a transmiterii mai cu seamă a sensurilor afective pentru a sublinia semnificaţii. In acest context legătura între gest şi cuvînt capătă o importanţă deosebită pentru faptul că gestul fizic cu virtuţile lui comunicative este complementar. Cuvîntul rostit, în cadrul ceremonialului, are o dublă adresă. El influenţează replica şi comportarea interlocutorului intrat în dialog, dar trimiterile se fac şi pentru cei ce participă la ceremonial. în acest mod se realizează o comunicare generalizată.

Poezia obiceiurilor este în măsură să creeze imagini artistice care să întruchipeze plenar conţinuturi de idei ce au caracter profund uman. în acest limbaj sînt prezentate o mulţime de scene dramatice care au fost convertite în imagini artistice proprii domeniului poeziei. Această funcţionalitate de mare importanţă a poeziei ceremoniale se realizează prin intermediul metaforei care asigură trecerea de la o semnificaţie la alta. Astfel, scene dramatice convertite şi redate în imagini artistice, poetice, sînt întîlnite în cîntecul bradului, a zorilor şi în oraţiile de nuntă etc.Posibilitatea de a reda în imagini poetice activităţi şi acţiuni umane ce au un limbaj artistic consacrat şi de a le evidenţia în alt mod este urmare a creşterii sensibilităţii şi imaginaţiei omului. Transmutarea dintr-un limbaj în altul este rezultatul direct al dezvoltării sociale a simţurilor. Calitatea pe care imaginea poetică o are de a putea prezenta în limbaj artistic propriu elementele conţinutului artistic al altor arte dă posibilitatea fiecărui individ să surprindă, în cadrul ceremonialului, realitatea artistică în limbajul cel mai uşor de înţeles pentru el. O caracteristică a imaginii poetice populare este uşurinţa cu care poate fi percepută de gîndire ; fiecare cu-vînt şi construcţie adiacentă este în sine o concentraţie de idei, rezultatul unei activităţi îndelungate a conştiinţei

91

omeneşti în efortul ei de a cunoaşte şi de a-şi reprezenta fenomenele naturii şi ale societăţii. In acest fel poezia obiceiurilor ceremoniale interpretează şi apreciază omul în raport cu natura şi cu viaţa social-istorică reflectînd realitatea în complexitatea ei. Elementele constructive ale poeziei sînt în stare să cuprindă şi să redea în imagini specifice orice fenomen din natură şi societate şi în acelaşi timp pot să combine într-o structură unitară şi elemente plastice. Valoarea acesteia este determinată de bogăţia şi însemnătatea sentimentelor exprimate. Din acest punct de vedere creaţia noastră populară prezintă o importanţă deosebită prin faptul că întregul corp al poeziei obiceiurilor este un vibrant şi înălţător omagiu adus omului.

Prezentarea anterioară surprinde poezia populară după ce s-a autonomizat relativ din legătura organică ce-o avea cu muzica. Această autonomie a fost posibilă datorită saltului pe care-1 face poezia prin perfecţionarea mijloacelor de expresie proprii ce promovează modalităţi fecunde de combinare a cuvintelor contribuind la realizarea unei armonii superioare în cadrul unor versificaţii adecvate.

„Cînd poezia a fost legată indisolubil de muzică, aceasta din urmă avea o supremaţie şi un prestigiu ce putea să atenueze unele insuficienţe ale poeziei, sau să facă cu alte cuvinte, ca exprimarea poetică, ca versurile să cîştige prin faptul că erau asociate cu muzica". 5

Atunci cînd se pune problema raportului dintre muzică şi poezie părerile au fost împărţite, unii afirmă câ odată cu pătrunderea cuvintelor în muzică acestea încetează de a mai fi proză sau poezie devenind elemente ale muzicii, această afirmaţie se sprijină pe conţinutul uneia din scrisorile lui W. A. Mozart adresată tatălui său unde susţine categoric că : „poezia trebuie să fie cu totul subordonată muzicii". In acest context este de remarcat şi opinia unui contemporan mai în vîrstă a lui Mozart, Gluck ce cu ardoare pledează în favoarea unei relaţii cu totul diferite privind raportul dintre text şi muzică ex-

5 Ovid Densusianu, Limba română în secolul al XVlî-lea. Evoluţia estetică a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 229.

92

pnmîndu-şi părerea în baza propriei activităţi cum <* „am căutat să ridic muzica la adevărata ei funcţie Ş* anume aceea de a sluji poezia

prin mijlocirea expresiei". Aceste doua idei ce au fost evidenţiate separat de cei doi titani ai muzicii universale, nu sînt exclusiviste, am-

bele întrînd într-o corelaţie sistemică ce mijlocesc expresia ndicînd-o pe un plan superior si facilitînd prin acţiunea lor simultan

comunicarea directă. Potrivit şi celor relatate mai sus, muzica a influenţat vorbirea prin intermediul poeziei. Unele mărturii istorice

atesta acest iapt că : la multe popoare din antichitate printre care Şi ia populaţia geto-dacică, cîntecul îsi găsea o largă întrebuinţare in

exprimarea cotidiană. Vasile Pârvan arată în „fetica citîndu-1 pe Aristotel „că agatîrsii, adică dacii din munţi, versificau legile lor şi le cîntau spre a le tine bine minte pe de rost", e fo acest sens retinem si rela-tarea lui Viorel Cosma7 care, citîndu-i pe TheopomP, Aristotel şi Iordanes, susţine faptul că transmiterea le-f I,m *?.acm se face Prin

versificarea şi cîntarea lor, la tei soliile erau însoţite uneori cu acompaniament de Kitnare şi lire, întîmpinarea duşmanilor la porţile

cetăţilor daco-gete se făcea de către preoţi prin rugăciuni cintate. Din surse, sus-menţionate — Hasdeu aminteşte de Orfeus, Museu si

Thamyris „miticii fondatori ai poeziei şi musicei grece, pe care înşişi Elenii îi recunoşteau a Ii rost toţi dm marea ginte tracică de unde erau

şi

LCîntecul dădea posibilitatea unei exprimări nuanţate, ŞL" ^ îa

t,ransmis Ş1 vorbirii, dar mai tîrziu. Desprin-!™, tecului şi poeziei din cuplul prezentat mai Susfjfi . 3UgUr Pentru ambeIe fo™e ce s-aU dez-voltat separat, ajungînd la o anumită perfecţionare a mijloacelor proprii de expresie.

Vrem să subliniem un lucru pe care noi nu l-am putut proba încă şi anume că producţiile poetico-muzi-cale întîlnite în obiceiurile noastre ceremoniale aU fost

pagMr116 Pârvan> Getica- Cultura naţională, Bucureşti, l^*5'«iJ Ji°<.rel C

Tosm^ Două milenii de muzică pe pămîntul României Editura Ion

Creangă, Bucureşti, 1977 pag 15..G.eor?e Breazul, Pagini din istoria muzicii româneşti Ediţie îngrijite şi

prefaţată de Gheorghe Firea, Editura muzicală a Uniunii compozitorilor, Bucureşti, Voi. II, 1970, pag. 19.

93

st^epSlTe^sf *gemănate - «ceasta simbiozăstructura pe car^ îSiE^ -?1 £ U™ă îmbinate în

manifestări n01 astazi în cadrul acestor

cidemlfeTe nu*aTw ^ ?* îndreP^te să de-acest cUplu%rniori?aV°Ş

S veSS ^^ *F că. înmuzicii. De reţinut este' că S ^f *mM ?are h revine

complementaritate nu*^ t^JrTt? F****cluzie este valabilă nentrn r,™Ji a<;?parţlt- Aceasta con-

cum ar fi J„S ffiSS^^. Fg^™***Imdele. Piesele enunţate sînV 5Z0nIe. '. boceteIe şi co-transmise din generaţiei f t °nglne Precreştină,

şi întîlnite ca eESI HP .? f^6 relativ neschimbateceremoniale £ SS ura6' rUCUra/n cadrul obiceiurilor

gen, întîlnite mai cu seamă 1^ Ke W**" de ac^ţionăm să credem că muzica ^"T^^ "^ ^^cuplu de la început rinff Ş P°ezia nu au fost In

alta într-un confext Wtin T^ S"3U SUSţinUt una Pe

lului cărora tSES ^â^ SC°PUlui * ~-^nTinttlrlZT%ZZr" *?*» a SCOate în -i-ceiurilor cu muSca Smt™entaritat™ P°eziei obi-separat să ne Tu,Sm TH , Ca în anuare totlitate, în cazul noX? nu sTsetrTde î^' Ce în rea"?Vs-a integrat în cadrul cS^SSet^216' ° GV°1Uat

/-Ceremonialul obiceiurilor uzează HP ™Şi mai simplă formă a muzicii? „-+ ? V*8 mai vechereda vocal o searS de ^ete delnll^" CÎnt Se POt

clar multiple sentimente nm!' ^4ţimi' ce exprimăgîndurile si sentlmentSe sal?Tl P?\ °mUl vorbeşte,sensurile cuvinteSr rostitid*/^ nU numai Pri*vocii lui, ridicarea si Jn£ - ' C1 Şl prin rezonanţaîncetinirea 5HK, ^mbruTtc Tîf/' aCCel— Sfraza poate fi pronunSă în a feme lu^ * T^mereu o altă nuanţă semnificativa5 VT K' eXPnmind

ficatiei depinde rip' ?nt« *• ■ Schimbarea semni-mcepe să Să în fe df" *■ P^ 3Ceasta vorbirea ^ sprijină plvorbirp f uUZ1Ca' Intr-adevăr, muzicaHnd'sX %£*£ nto^a Se^SpVe^ % TT aceSptedaKmănări, muzica este un^feSSSî^&SS

94

Dacă în timpul vorbirii vocea omenească îşi schimbă mereu tonul, se ridică şi se coboară, trecînd fără nici o constrîngere de la un ton mai jos, la unul mai înalt şi invers, nu acelaşi lucru se întîmplă în muzică cju melodia în care vocea se mişcă de la o înălţime la alta, fiind riguros controlată de legile muzicale.

Muzica, ca şi dansul, apare în formele ei elementare în viaţa cotidiană. Exclamaţiile involuntare stîrnite de o mare bucurie sau suspinele de tristeţe şi suferinţă sînt cele mai simple forme care într-un fel rudimentar exprimă o stare sufletească, dar care nu pot fi confundate cu arta muzicală ce s-a dezvoltat probabil şi din aceste exclamaţii şi suspine involuntare.

/ Muzica populară cîntată în diferite momente ale ceremonialului unor obiceiuri reuşeşte să organizeze armonios motive ritmice dîndu-le o expresivitate proprie. Muzica în cadrul ceremonialului se bazează pe însuşirile melodice ale vocii omeneşti care întruchipează în limbaj propriu, chiotele de entuziasm, suspinele de suferinţă, strigătele de chemare, răcnetele de durere, exclamaţiile de bucurie, intonaţiile deosebite de mîngîiere, îndoială, ironie şi alte construcţii simple dintre cele mai diferite. Din toate acestea în urma unor transfigurări se întru-chipează imagini artistice caracteristice acestui domeniu, pline de conţinut lăuntric. Aceste construcţii simple enumerate mai sus sînt mai uşor de sesizat în cadrul bocetelor ce se vorbesc şi cîntă cu ocazia ceremonialului de înmormîntare, unde improvizaţia are o mare pondere. In cîntecele ceremoniale, aceste construcţii simple au fost metamorfozate în motive muzicale, organizate ritmic. care comunică o idee emoţională, vibrantă, despre om în toate ipostazele existenţei sale.

!u Cîntecul în cadrul ceremonialului este un instrument de

comunicare, funcţia lui realizîndu-se prin mijloacele de expresie proprii muzicii^'

In muzica vocală, individuală şi pe grupuri, în cadrul ceremonialelor de nuntă şi funerare, se observă prezenţa unor genuri de muzică rituală veche, precum şi transformarea unor piese de factură narativă, tradiţională în cîntece cu o nuanţă mai mult lirică. Repertoriul cînte-celor interpretate în cadrul ceremonialelor este selectat de tradiţie după obiceiul locului. La ceremonialul de nuntă repertoriul este diversificat şi cuprinde piese adec-

95

vate momentului, cîntate din generaţie în generaţie şi altele noi care provin din repertoriul activ al unor formaţii şi profesionişti consacraţi ai genului.

Din muzica rituală veche, bocetul se păstrează pînă astăzi, în multe locuri deşi funcţionalitatea lui în cadrul ceremonialului de înmormîntare s-a restrîns datorită schimbărilor structurale ce au intervenit în viaţa satului.

în cadrul bocetului frazele melodice se repetă într-un chip neregulat, iar ritmul este liber, neputînd fi inclus în măsuri. Bocetul constituie şi astăzi unul din domeniile folclorului în care improvizaţia spontană are încă un rol important. Bocetul are o arie de răspîndire la nivelul întregului spaţiu naţional, pe cînd cîntecele vechi ceremoniale de înmormîntare se păstrează pe o arie mai restrînsă.

Frînturi din cîntecele vechi ceremoniale sînt întîlnite în bocete care mai păstrează unele imagini ale acestora. Faptul că acestea sînt răspîndite pe întreg cuprinsul ţării ne dă posibilitatea să deducem că şi cîntecele ceremoniale în trecut aveau zona de răspîndire extinsă la întregul teritoriu al ţării.

Constantin Brăiloiu a fost primul care a atras atenţia asupra faptului că trebuie făcută o distincţie între cîntecele ceremoniale de înmormîntare şi bocete.

Bocetul este o improvizaţie, o „revărsare melodică a durerii", în timp ce cîntecele ceremoniale sînt legate organic de anumite elemente componente ale obiceiului de înmormîntare şi sînt cîntate după anumite reguli. Cîntecele ceremoniale de înmormîntare se distribuie şi se cîntă pe tot cuprinsul desfăşurării ceremonialului. Acestea sînt părţi constitutive ale întregului sistem, re-găsindu-şi în ansamblu un loc bine conturat.

Cîntecele ceremoniale de înmormîntare, cîntate de femei „numite" sînt „Zorile" ce se cîntă la casa mortului în zorii zilelor de priveghiu, „Ale bradului" cîntate la întîmpinarea în sat a grupului de flăcăi care vin cu bradul ce a fost tăiat din pădure pentru a fi pus la capul celui mort, la însoţirea bradului pînă la casa mortului, în timpul împodobirii lui şi în cimitir cînd bradul este aşezat la mormînt, ..De petrecanie (de însoţire)", cîntate la înmormîntare şi în cortegii.

Pentru a întregi relatările noastre privind rolul pe care îl are muzica în cadrul structurii ceremonialelor,

96

vom apela la concluzia unui mare etnomuzicolog al naţiunii noastre citind următoarele concluzii formulate de George _ Breazul : „De la naştere pînă la mormînt, de la leagăn la coşciug, răsăritul şi apusul vieţii — cîn-tece de leagăn şi bocet —, viaţa sufletească a' ţăranului roman îşi află în muzică, mijlocul cel mai propriu şi preferat de exprimare. Clipele cele mai însemnate ale \ieţn, credinţele, obiceiurile, tradiţiile, precum şi bucuriile şi întristările adînci sînt manifestate şi transfigurate m forma melosului popular". 9

Intre mijloacele de expresie ale ceremonialului se alia şi dansul. O discuţie cu un spectru mai larg asupra dansului trebuie să pornească de la rimt, ce constituie o caracteristică dominantă a întregii naturi. Ritmul,

prin structura lui este intrinsec lucrurilor şi fenomenelor ce ne înconjoară, începînd cu rotirea planetelor în jurul soarelui creşterea

şi descreşterea Lunii, ciclul anotimpurilor fluxul şi refluxul, periodicitatea şi transmutarea elementelor _ etc. în corpul nostru,

bătăile ritmice ale irnmii, inspiraţia şi respiraţia, asimilaţia şi dezasimila-ia etc. Deci, întreaga noastră structură bio-psiho-so-wri

Se s.pnJină Pe "tm. Ritmul pe care îl avem noi în ecere, atunci cînd luăm în discuţie dansul nu are pa-

m^riVCUa^tifiCabiIi cu Putin^ă de a fi P11?1 sub ^ntrolmaiematic. Particularitatea ritmului ce intră în discuţiecina este vorba de dans are caracteristici ce tin de struc-T lndividului, manifestîndu-se în cadrul unui contextnHmi ftud"le întreprinse de specialişti rezultă căPimeie manifestări umane de ritm au fost bătutul din Palme şi cu picioarele în pămînt.

„it ".r_0 c°ntinuă mişcare sîntem cu toţii ; în unele ritm ' f- 50nturează o anumită mişcare 'dominată de ş* lara sa ne dăm seama

începem să dansăm. In acest iei se pun în valoare posibilităţile multiple ale corpului pentru a ne exprima adecvat în toate ipos-

tazele emoţional-afective : năzuinţele, durerile, dragostea, bucuria, tristeţea, nedumerirea, mînia şi furia. Mişcarea expresivă a

corpului omenesc a fost poate prirna ^""ă prin care specia noastră a comunicat. Această posibilă ipoteză ne dă curajul să deducem că omul

cu mult

ua-,Ge«rg^ Breazul, Muzica românească de azi, Tipografia -Marvan , Bucureşti, 1940, pag. 58.

97

înainte de a folosi cuvintele ca mijloc de înţelegere si comunicare a folosit expresivitatea mişcărilor proSiuluITtT?- A0"? UCrU S f°St P0sibil d^torită faptului căpe teritoriul ţarn noastre s-au găsit mărturii arheologice care atestă faptul că locuitorii acestui spatTu aicăror urmaşi şi moştenitori sîntem, au încorporat în viatalor cotidiana şi festivă din vremuri imemoriale, dansulca manifestare sp ritual-emoţională. In acest sens Sade la Frumuşica" io modelată un de\^.»cf™Cucutem este o mărturie elocventă a unei culturi strSSacteSzSTfJTUl "• iP°StaZele -mtitemaflus caracterizează şi pe strămoşii noştri.

Dansul a luat naştere ca un mijloc de exprimare a unor sentimente puternice, care-1 cuprind şi-1 copleşesc pe om Caractenzînd dansul ca o succesiune de misclri şi gesturi care exprimă sentimente, surprindem caracterul specific al imaginilor lui. Conţinutul spTcirfc al ™Sr ar.tlstl^.a insului constă în'faptul că p n e"e

litătii ,0? ET" ^PreSiVe ale oameni^ ale individualităţii lor. Prin aceste imagini ajungem să înţelegem fenomenele şi înfăţişarea societăţii care le-a dft naştere. Dansurile ceremoniale au multe elemente plastice : dansatorii imită mişcările oamenilor care lucrează, vînează, luptă, se plimbă. In mişcările si gesturile dansatorilor nu se

P mai pot Tesfzî con' tururile unor acţiuni omeneşti, aşa cum le pre-zintă pantomima, totuşi într-o formă generalizată şi stilizată dansul reproduce unele gesturi obişnuite în viaţa cotidiana. Dansatorul tinde ca prin gesturi şi mişcări sa se abată de la o anumită înfăţişare firească a oamenilor.,,Dansul impune un costum pe care omul nu-1 poartă în fiecare zi, fie portul naţional de sărbătoare fie diferite costume convenţionale acceptate pentru dans' Dansul este o acţiune ritmică. Desfăşurarea lui necesită şi un acompaniament muzical. Toate elementele ce intră m sistemul dansului au menirea de a concentra atenţia asupra ansamblului de gesturi şi mişcări care au un

<=„h Uf Suportul .unui vas numit „Hora de la Frumuşica" modelat sub forma unei reprezentări antropomorfe, care sugerează orin aşezare, formă şi poziţie, mişcarea unui dans frenetic Se ™ Seni fl dm mUeniUl IV SaU IH «■«■ * w£e %g&

98

caracter expresiv, avînd, totodată, menirea să definească şi să semnifice anumite sentimente. Dansul este alcătuit dintr-o suită de motive expresive ce se organizează şi se unifică într-un anumit ritm, întruchipînd unele nuanţe emoţionale, contopindu-se toate într-o imagine artistică unitară. Dansurile noastre populare în majoritate au motive expresive ce au fost şlefuite în decursul veacurilor de marele geniu creator — poporul ■— care le-a dat puterea şi forţa de a-i exprima bucuria, necazurile, năzuinţa de libertate şi fericire. Este greu de găsit alt mijloc mai elocvent care să exprime optimismul, entuziasmul, senzaţia de forţă şi libertate mai expresiv decît dansul. Ţinînd cont de acest lucru, ceremonialul obiceiului de nuntă a inclus dansul în structura lui generală sub formă difuză, dar prezent în toate momentele unde este necesar să sublinieze un sentiment ce se manifestă în cadrul ceremonialului.

Imaginaţia plină de fantezie a poporului nostru a acţionat cu mult rafinament estetic şi gust pentru frumos în confecţionarea costumului popular pentru ceremonial şi sărbătoare. Costumul în armonie cu podoabele imprimă întregului ansamblu vestimentar o notă solemnă care întregeşte aspectul sărbătoresc al ceremonialului. Podoabele cele mai uzitate în cadrul ceremonialelor sînt cununile ce se poartă pe cap de cei ce se căsătoresc. Provenienţa lor ar fi Orientul, şi aduse în Europa mai tîrziu. Diademele au fost mai întîi simbol al suveranităţii, pentru ca mai tîrziu să fie purtate ca podoabe pe cap şi de alte categorii sociale. în diferite cermoniale intră în accesorii vestimentare şi alte podoabe cum ar fi : colierele, inelele, mărgelele, penele, chimirele înflorate şi cingătorile.

IV. VALOAREA ESTETICA A CEREMONIALELOR SOCIALE

Cejemojiialul, după cum am mai arătat, este legat direct de activitatea individuală şi socială a omului. A. fost creat, sârlcţionat şi generalizat la nivelul colectivi-t'aţilor cu intenţia He a realiza o funcţiupe care să răs-punda^unor necesităţi cerute..........în diferite momente decolectivitate. Acesta, prin expresivitatea şi strucţura_ele-mentelor de compoziţie, are_caracterişţicLcj.ije.„d^ii_pj}Si=. bilîtăîeâ~3e~a-l îricâclra în sfera obiectelor şi faptelor care pot fi investigate cu mijloacele şi aparatul noţional al esteticii.

„Estetica constituie desigur generalizarea experienţei umane în creaţia artistică, dar în epoca modernă ea nu poate avea ca obiect numai opera individuală, ci în mod necesar îşi lărgeşte tot mai mult sfera de cuprindere, aria de preocupări în raport cu noile cerinţe ale existenţei sociale.

Pe măsura evoluţiei societăţii, omul aspiră să integreze tot mai mudt frumosul în existenţa să cotidiană, ca element indispensabil al ambianţei sociale generale".1

Sînt suficiente argumente şi tot atîtea încercări izbutite din partea esteticienilor noştri 2 care pledează pentru

1 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţiisocialiste multilateral dezvoltate, voi. 7. Editura politică, Bucureşti. 1973, pag. 616.

2 Ion Ianoşi, Schiţă pentru o estetică posibilă, Editura Emi-nescu, Bucureşti, 1975.

Marcel Breazu, Specificul esteticului vieţii cotidiene în volumul Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966..

Ion Pascadi, Valoarea estetică a relaţiilor sociale în volumul Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Grigore Smeu, Esteticul ca atribut al calităţii produselor materiale de larg consum în volumul Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Gheorghe Achiţei, Artă şi speranţă, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.

100

a integra în sfera esteticului cu drepturi legitime şi alte elemente şi domenii care pînă nu demult erau private de a li se recunoaşte şi calităţile estetice. Dar o recunoaştere de facto nu este posibilă fără a face un efort concret de a redimensiona din perspectivă contemporană si categoriile de bază ale esteticii care să răspundă noilor realităţi.

Lărgirea continuă a sferei esteticului prin „sporirea complexităţii registrului său de manifestări concrete, amplificarea conexiunilor sale cu alte zone ale spiritului uman, pe de o parte, ca şi anexarea de noi teritorii extra-artistice ale civilizaţiei materiale, au pus în faţa esteticii îndatoriri suplimentare, obligînd-o să-şi modifice statutul şi să-şi adapteze arsenalul metodologic potrivit noilor cerinţe". 3

Asa cum stau lucrurile în momentul de faţă, aparatul conceptaul al esteticii este specializat şi răspunde cu precădere investigaţiilor şi studiilor ce se întreprind asupra obiectelor si fenomenelor estetice „tradiţionale" fără a fi suficient' de cuprinzător, în egală măsură şi pentru faptele şi obiectele incluse ulterior.

In demersul de faţă am pledat şi noi ca, în sfera ce se lărgeşte continuu, obiceiurile ceremoniale să fie primite cu drepturi care să le confere apartenenţa la obiectele 'ce intră în domeniul de investigaţie a esteticii. Ele, intrinsec, conţin elemente artistice într-o structură sincretică ce contribuie la generalizarea experienţei umane, fiind ele insele un tezaur al acestei experienţe de viaţă.

Preocuparea omului de a integra frumosul în existenţa lui de fiecare zi nu rnai trebuie demonstrată, fiind probată de înseşi rezultatele ei.

Aspiraţia omului de a înfrumuseţa fiecare activitate pe ) care o desfăşoară nu este de dată recentă, apariţia ei si- ( tuîndu-se undeva pe coordonata temporală la începutul j copilăriei omenirii.

Ţinînd cont de aceasta putem afirma că aspiraţia de a integra frumosul este decelabilă în toate obiectivările omului în decursul istoriei sale. Numai faptul că milenii şi secole de-a rîndul omul a fost sub „imperiul necesităţii", aşa cum spune Engels, 1-a împiedicat să nu-şi con-

3 Gheorghe Stroia, Estetică şi militantism, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 44.

101

y

ştientizeze pe deplin faptul că cele mai multe dm creaţiile sale sînt făurite şi după legile frumosului. Această piedică este obiectivă, direct legată de „imperiul necesităţii" care şi el se leagă de nivelul scăzut al forţelor de producţie.

Cu toate că a existat această cauză obiectivă care a frînat obiectivările omului în domeniul estetic, această frînă nu a fost totală.

In aceste condiţii grele, omul şi-a găsit timp să se dedice şi unor activităţi ce intră în sfera frumosului. Aşa se explică faptul că în condiţiile presante ale necesităţilor'imediate, poporul a creat o bogată literatură folclorică orală, proverbe, poveşti, istorioare, zicători etc.„ la acestea adăugîndu-se iscusinţa de a da obiectelor şi uneltelor, locuinţei şi îmbrăcămintei o formă armonioasă; pe furca de tors a crestat figuri stilizate, pe stîlpul pridvorului la fel, pe cămăşi şi ii a cusut flori şi modele geo-metrice cu un rafinat simţ al proporţiilor.

Cauza necesităţilor imediate generate de nivelul scăzut al forţelor de producţie la noi a fost amplificată şi de faptul că veacuri de-a rîndul, pe meleagurile patriei noastre au trecut popoare migratoare care de regulă erau purtătoare ale unor civilizaţii mai puţin dezvoltate. Prezenţa acestora şi războaiele pustiitoare purtate împotriva cotropitorilor au făcut ca timp de secole poporul nostru să ducă o luptă îndîrjită şi necurmată pentru a-şi păstra fiinţa naţională, obiceiurile şi glia strămoşească, pentru a-şi asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut şi dezvoltat.

Dar aşa cum demonstrează istoria societăţii, omenirea a parcurs un drum greu şi a luptat continuu pentru a înlătura implicaţiile impuse de „imperiul necesităţii", făcînd paşi vizibili în contemporaneitate pentru a intra cu adevărat în „imperiul libertăţii". Uzăm de aceste concepte cheie pentru a marca uriaşul salt calitativ pe care omul îl face în devenirea sa istorică, pentru a-şi crea cadrul adecvat care să-i dea posibilitatea să-şi realizeze plenar aspiraţiile de a integra frumosul în viaţa lui cotidiană.

Societatea noastră socialistă multilateral dezvoltată constituie un asemena cadru ce facilitează realizarea dezi-deratului privind integrarea tot mai mult a frumosului ca element indispensabil al ambianţei sociale.

102

In concepţia poporului nostru frumosul nu este conceput şi evaluat în afara vieţii de zi cu zi ; mare parte din faptele şi obiectele frumoase sînt destinate intenţionat să rezolve probleme practice de comunicare şi solidaritate. Acest lucru face ca atitudinea estetică să nu fie întotodeauna pură. De exemplu lucrurile şi faptele pe caTe" ţăranii le găsesc plăcute esteticeşte sînt în legătură foarte strînsă cu activitatea desfăşurată de ei. Oamenii din popor percep şi înţeleg frumosul fără sâ cunoască noţiunile şi conceptele elaborace în cadrul "esteticii. Aşa cum arată Nicolae Iorga „pentru dînşii frumosul este acel frumos estetic pe care-1 prind îndată, îl înţeleg adînc şi de care au nevoie sufletească. Este frumoasă primăvara, cerul senin, o pajişte frumoasă, o figură omenească, un gest care sade bine omului, şi pe care-1 face. de~ multe orî fără să gîndească îndelung asupra lui".4 Pentru covîrşitoarea majoritate a poporului nostru este-tîaxŢse~ confundă cu frumuseţea, lucru ce ne dă posibilitatea să conchidem că ţăranii noştri necunoscînd con-ceptul elaborat de Baumgarten aveau cunoştinţe şi terminologie adecvată prin care îşi exprimau atitudini ce includeau trăiri interioare de mare profunzime.

In acest sens sînt valoroase observaţiile şi concluziile lui Ioan Slavici care constată că atitudinea estetică a ţăranului român este foarte dezvoltată şi se manifestă în toate domeniile activităţii lui ; „a ştiut să împreune cu fiecare lucrare cîte o datină din vremuri bătrîne, a ştiut să împodobească fiecare lucru din cîmp cu un şir de forme frumoase, vărsate din sufletul său plin de putere alcătuitoare". 5

Această putere alcătuitoare călăuzită de legile frumosului pe care le are în sufletul său se observă, spre exemplu, în modul în care îşi împodobeşte casa şi îşi confecţionează îmbrăcămintea, căutînd mai mult a-şi satisface plăcerea sufletească decît comoditatea trupească. Acest lucru este remarcat şi de Bandinus care, referin-du-se la frumoasele costume populare ale moldovenilor, arăta că aceştia pun mare preţ pe frumuseţea veşmintelor

4 Nicolae Iorga, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, pag. 23.5 Ioan Slavici, Noi şi maghiarii, în Convorbiri literare, nr. 7.1873, pag. 261.

103

şi ar fi capabili a răbda de foame numai să aibă veşminte frumoase. „Mai cu osebire se folosesc de haine de mătase şi chiar mulţi care abia au pîine să-şi astîmpere stomacul, totuşi pe afară caută să se înveşmînteze splendid". 6 Concluzia lui Ioan Slavici referitoare la modul de viaţă al poporului nostru este valabilă şi astăzi, această vieţuire este compusă dintr-un larg şir de scene frumoase în arătarea lor.

Scenele frumoase presupun o formă deplină şi armo-nioasă „în care pot să intre şi elemnte care ele în s:ine nu sînt numaidecît frumoase, dar care sînt frumoase - - împreună". 7

Aprecierea formei şi a sensurilor prezentate sau sugerate nu este un proces psihologic separat, ci un mijloc prin care se combină funcţiile normale ale percepţiei, imaginaţiei şi contemplării în aşa fel, încît să dăm atenţie specială unui fapt sau obiect particular şi, ca ca rezultat, intervine satisfacţia emoţională şi raţională. Acest mod de a percepe nu presupune detaşarea şi izo-larea completă a acestor fapte şi fenomene de scopul şi contextul în care au luat fiinţă şi sînt folosite.

Acestea nu atrag în mod deosebit şi de la început atenţia inşilor ce se slujesc de ele şi asupra valenţei lor estetice. Chiar dacă nu există de la început în acest sens o exprimare explicită a unei atitudini estetice, totuşi aceasta există şi poate fi sesizată prin modul în care indivizii reacţionează atunci cmd participanţi fiind la diferite evenimente le apreciază ca frumoase în funcţie de posibilitatea acestora de a se lăsa privite şi înţelese într-o unitate armonioasă. Ceremonialul nu a fost şi nu este creat pentru contemplare ca scop imediat, ci în primul rînd pentru utilizarea lui efectivă în diferite ocazii rituale şi solemne. în desfăşurarea unui obicei ceremonial, de exemplu cel~aTnunţii, se apreciază faptul în sine aTjunmiTMnjugale a celor doi tineri, dar în acelaşi timp_ şi modul în care acest fapt se înfăptuieşte prin diferite forme.. de expresie ce prezintă plastic şi intuitiv cori^ ştiinţei întregul proces în toate articulaţiile lui emoţionale. Âcesîe" douâ~~elemente în desfăşurarea ceremonia-

6 V. A. Urechia, Codicele Bandinus extras din Analele Academiei Române, istorie, secţiunea II tom 16, Bucureşti, 1865,pag. 86.

7 Nicolae Iorga, Op. cit., pag. 24.

104

lului sînt indispensabile şi complementare ; numai în aceest fel faptul concret din viaţa reală se ridică la nivelul unei înţelegeri şi aprecieri estetice.

Pare limpede că valoarea ceremonialului în cele mai multe cazuri a fost judecată incomplet, neglijîndu-se uneori perspectiva estetică datorită fascinaţiei exercitate de faptul în sine ca atare acceptat ca drept unica explicaţie a valorii lui. Fascinaţia acestuia trebuie înţeleasă ca valoare instrumentală. Atunci cînd judecata de valoare se întregeşte, faptele îşi reliefează şi aspectul estetic. Perspectiva estetică a ceremonialului se poate percepe numai atunci cînd ne situăm în sfera ce cuprinde sub o formă sau alta realitatea umană. Realitatea socială cuprinde esteticul intrinsec, dar posibilităţile surprinderii formelor expresive sînt limitate de conştiinţa valorificatoare. Numai odată cu dezvoltarea conştiinţei sociale şi individuale, omul îşi măreşte posibilitatea de a surprinde esteticul în cît mai multe fapte şi fenomene sociale. Valorificarea din perspectiva estetică a obiceiurilor ceremoniale este necesară pentru a înţelege plenar aceste fapte, a căror construcţie este formată dintr-o succesiune de momente, gesturi şi acte care se încheagă în complexe scene dramatice ce nu pot fi explicate raţional complet. Dată fiind această situaţie, este necesară o conlucrare a tuturor simţurilor care în acţiunea lor concretă prezintă sintetic şi unitar, în formă plastică, fapte şi fenomene de genul celor de mai sus pentru a fi înţelese în întregul lor de o conştiinţă valorificatoare.

Valorificarea în perspectiva estetică ne conduce Ia o percepere a faptelor şi obiectelor realităţii în totalitatea aspectelor lor, aceasta realizîndu-se prin intermediul sen-sibilităţii ce are puterea de a ne prezenta ansamblu! într-o formă intuitivă. Acest mod de valorificare este marcat de o vizibilă îndreptare a interesului către fapte privite unitar şi în interdependenţa lor relaţională, în dauna unor încercări unilaterale de motivare psihologică a valorii estetice, neglijîndu-se în acest fel raportul ce se formează între obiectul supus valorificării şi conştiinţa celui ce încearcă acest lucru. Noţiunea de valoare cuprinde o gamă largă de fenomene ce apar de cele mai multe ori ca rezultat al activităţii practice sub forma unui ideal spre a cărui realizare se tinde, acestea fiind apreciate în mod pozitiv de conştiinţa socială pentru

105

faptul că satisfac anumite necesităţi. Nu ne propunem să facem o investigaţie asupra modului în care a evoluat conceptul de valoare pînă în zilele noastre, totuşi fiind vorba de valoarea obiceiurilor ceremoniale, nu putem să nu amintim faptul că subscriem la o anumită propoziţie ce defineşte conceptul de valoare şi că acesta va fi punctul nostru de vedere cînd abordăm această problemă.

Socotim corespunzătoare din considerente teoretice şi practice definiţia dată valorii de către Ion Pascadi care arată că valoarea este „Produs al creaţiei, valoarea reprezintă scopuri, dorinţe, intenţii sau idealuri transformate în „realităţi", adică obiectivizarea esenţei umane în produse de un tip specific, corespunzător anumitor necesităţi sociale". 8

Corespondenţa acestor produse ale creaţiei cu anumite necesităţi sociale face ca ele să fie apreciate de oameni pentru contribuţia lor la progresul societăţii, al dezvoltării şi afirmării personalităţii umane. In virtutea acestui fapt ele sînt dorite şi promovate de forţele sociale.

Valoarea se prezintă ca un produs specific al raportului obiectiv-subiectiv prin care omul dă sens lucrurilor, proceselor, relaţiilor, actelor umane corespunzătoare cu necesităţile, aspiraţiile, trebuinţele unui grup social.

Valorile care călăuzesc viaţa de zi cu zi a colectivităţii sînt legate de activitatea umană, fiind rezultate ale practicii sociale şi nu produse arbitrare.

Caracterul obiectiv al valorilor derivă din faptul că ele reprezintă o calitate social-umană superioară şi nu apar decît în, prin şi pentru societate, ca produs al creaţiei umane, iar validarea şi funcţionalitatea lor este în funcţie de criterii ideologice socialmente şi istoriceşte determinate.

Aceste valori încorporate în lucruri, relaţii, fenomene create prin activitatea socială a oamenilor şi în care se obiectivizează forţele subiective ale esenţei sociale a omului, dispun de o libertate limitativă de a fi valorificate.

Libertatea este în funcţie de înţelegerea necesităţii acestor valori şi a includerii lor în viaţă, în raport cu o atitudine adecvată.

8 Ion Pascadi, Idealul şi valoarea estetică, Editura politică, Bucureşti, 1972, pag. 43.

106

„Valoarea nu există în afara relaţiei dintre un obiect valorizabil şi un subiect valorizator, între obiectul apt să satisfacă trebuinţele umane (vitale, utilitare, estetice, etice etc.) şi subiectul înzestrat cu sensibilitatea axiologică, capabil să intre în acest raport printr-o activitate intenţională care nu este în fond altceva decît ceea ce numim procesul de valorizare" 9

In decursul dezvoltării sociale, libertatea ca necesitate înţeleasă a început a fi realizată şi satisfăcută cu obiectivări şi valorificări din domeniile activităţii practice, extraestetice, care condiţionau existenţa umană a individului şi speciei.

Omul, în activitatea lui cotidiană de a stăpîni şi cunoaşte natura, se confruntă cu neputinţa de a răspunde unor întrebări privind destinul său în lume şi atunci, înfricoşat de forţele invizibile, misterioase, dezlănţuite, cere îndurare unor presupuse forţe despre care crede că dirijează universul.

uMagia şi religia au fost mult timp mijloacele prin care omul a căutat să intre în relaţie şi să coexiste cu o lume supranaturală pe care nu putea s-o înţeleagă. în primul caz a vrut să impună relaţii prin care forţele supranaturale să fie capacitate şi constrînse să facă ceea ce oamenii doresc. In al doilea caz, în sistemul religiei, omul nu mai este refractar, acceptă supranaturalul aşa cum şi—1 imaginează şi îl imploră, face apel la bunăvoinţa lui pentru a-i satisface dorinţele. 7

în ambele cazuri indivizii şi colectivităţile au apelat la vaste şi complexe ceremoniale, mijloace care erau instituite în cazul magiei pentru a constrînge şi anihila puterea acestor forţe neînţelese, iar în cazul religiei ceremoniale de rugă şi de sacrificiu pentru a îndupleca voinţa acestor atotputernice forţe să vină în ajutorul oamenilor. Succesul ceremonialului în aceste cazuri este determinat şi de faptul că „supranaturalul se găseşte în mod constant tupilat în spatele sensibilului şi tinde fără în-cetare să se manifeste prin el".10

9 L. Grtinberg, Axiologia şi condiţia umană, Editura politică.Bucureşti, 1972, pag. 43.

10 Roger Caillois, Eseuri despre imaginaţie, traducere de Vio-rel Grecu, Editura Univers, Bucureşti, 1975, pag. 211.

107

Datorită acestor credinţe şi practici ceremoniale, oamenii şi-au dezvoltat imaginaţia, devenind capabili să construiască vaste sisteme în cadrul unei activităţi imaginare în care s-au deprins să folosească un „limbaj altfel decît cel din viaţa de toate zilele, incifrînd şi desci-frînd sensuri cu mult dincolo de experienţa lor obişnuită, să creeze şi să vizioneze cu „ochii minţii" o lume calitativ diferită de cea empirică, să mînuiască simbolurile cele mai neaşteptate în aşa fel încît să obţină semnificaţii umane mult mai vaste şi mai adinei decîr cele oferite de viaţa-materială".1I

tfmaginaţiajare la îndemînă un limbaj propriu cu sem-nificaţii--şr^îmboluri cifrate cu putinţa de a fi aplicate diferitelor activităţi reale ale oamenilor şi să le îmbine într-un mod cu totul deosebit, pentru ca acestea, ulterior, să fie separate calitativ de orice element cotidian şi să le ridice la nivel de arhetip, un model cu rang de tipi-citate : „care să aibă atributele de a fi caracteristic, semnificativ şi reprezentativ". i2

Din categoria modelului cu rang de tipicitate face parte şi Situll care este o manifestare a lumii imaginare ; în^er-sej poate sesiza coliziunea între postulatele cele mai secrete ale psihicului individual şi realităţile existenţei. Conflictele ce urmează a fi rezolvate în acest caz sînt rezultatul unor constrîngeri sociale ce s-au constituit şi instituţionalizat în afara individului, dar pe care acesta le acceptă conştient. Individul nu se poate detaşa direct şi imediat de aceste constrîngeri, datorită faptului că instituirea acestora a grevat asupra unor condiţii ce îşi au baza în instincte primare. Individul nu se poate debarasa de legi, obiceiuri, tabuuri, interdicţii etc. pentru că simte necesitatea şi binefacerea acestora, în acest caz, fiindu-i barate posibilităţile de obiectivare a elementelor prescrise de mit, el transferă executarea acestor acte eroului mitic, ce rezolvă situaţii diverse la care individul real nu poate ajunge. în acest caz persoana care rezolvă conflictul mitic într-un mod exemplar este considerat erou, iar actul său este justificat

11 Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie, încercare de antropologie literară, Editura Univers, Bucureşti, 1976, pag. 203.

12 Ion Pascadi, Prefaţă la Marxismul şi estetica de ŞtefanMorawsjti, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, pag. 21.

108

necondiţionat. Modul ΄este la îndemîna omuîuTS l?^ ^^ contl^ul nu mulţumeşte numai Si o ^f^-PmU} comun n" se şi situaţiile rezolvate de erou^c ^^ CU actel" tificare reală cu aceste !,roul.mi£c. ci doreşte o iden-

această dorinţă el dublei n' ^ 3"Şi satisf^ea mitului cu un cZ! , rePrezentarea virtuală idea??d"ce şi pe e] 7" »Z* mal ritual concret care îl introvidul se autodfetribS?T miticăIP™ ceremonialS-**fel la rîndu ir

uibUi:ro"(

pr°Pria ja dramă şi devTneregiza şi interpreta nC asummdu-şi plăcerea derata lor esenţă c e2 f, ** -rePrezentare. „ln adevă-teatral, iar miturile S S £ ? ? WrtZm' 'W'e în Sscare sînt incluse, în aSă ril^ ♦ TSt°r ceremonii, £marea lor dramatică cu n„™ eXt^ mitoI°gice, şi mi-peţe etc". u Acceotî^ ^ meroase dansuri, cîntece ossînţ mituri juca^^^J 1° P&rte din -remaiatturn istorice care probS A °U Seamă că sînt măr-

tarea de mai jos denS temenea afirmaţie Reiaconstituit în adevă^^S „ffî °f mit^ s-aunte ceremoniale. scenarn distribuite pentru dife-

Caterina de Medici ™^ ^ . seşte vistieria regală pent™LlT*™^™ Fran*ei' ^°-ceremonial prin fpunerZ, - organiza, în 1581, un mare care ademenea Cffi SLTSf ^ mUuIUi CirCe' ^ * in animale sălbatice. Regi70ruiC?ea

f1?r ^ a transforma remoniale a fost un

mafS i ^St61 mari montări cetelespun că acestea™helt™t o? ^ italian- Documen-pentru organizarea serbăriii FT^de 3 milioane franci pe parcursul a 5 ore şi a ti^itaţile s-au desfăşurat soane. Spectacolul a Lt of V3ZUt de circa 10-000 per-

SUimle ,J°yeuse «^ Ma°StZeatdeCUTPriIeJUl l0g°d"ei buţia marelui ceremonial

de !l - Lorrame- «Distri-şi doamne de la curte care i,°g0dna.a CUprins Semori giga, sarabande şi pavane S>nv .f • obl?nuitele dansuri : ceremonială care-1 jorezSă s?i ÎUlrea mitului cu forma particular este determ?naTă ^ confretizează într-un caz mitic care îngăduie o muItftudL^1611** conf"ctului şi cu mare putere de investfS- î ^^ în ««ştiinţă In acest context se explică s£ •? sensibilităţii umane.mitul conceptuali^ şi ceremonf i f*69 Care există între--------------şi ceremonialul corespunzător.

tfl rrt

109

13 Traian Herseni Oa rit• ^P- c"; pag. 201.

Am exagera dacă am susţine faptul că originea tuturor obiceiurilor noastre ceremoniale descinde direct din motivele imaginaţiei magico-mistico-religioase, fără a ţine cont de evoluţia ulterioară a acestor motive marcate de transfigurarea lor în noi creaţii folclorice, poezie, basme, teatru popular etc. Creaţiile amintite au la origine aceste motive, dar dividerea lor pe genuri a concurat în acelaşi timp Ia amplificarea motivului primar de inspiraţie cu noi elemente ce au explorat de această dată potentele emoţionale ale individului. Formele noi, intermediare, au concurat la stabilirea unor noi obiceiuri ceremoniale. Acest lucru s-a întîmplat atunci „cînd miturile n-au depăşit folclorul propriu-zis şi deci nu au putut să facă altceva decît să se transforme din folclor magico-religios în folclor literar". u

In completarea acestei idei considerăm necesar să remarcăm faptul că mobilul de început care a generat această ţesătură de motive magico-religioase a fost imaginaţia omului care nu a încetat a se manifesta creator în acest domeniu, fiind incitată de motivele vechi, dar în acelaşi timp şi de noile realităţi ce au constituit tot atîtea motive generatoare de inspiraţii pentru instituirea unor noi ceremoniale ce se vor integra în noul stil de viaţă al indivizilor, determinat de noile condiţii social-economice.

„Orice mitologie biruie, domină şi modelează forţele naturii în imaginaţie cu ajutorul imaginaţiei ; ea dispare odată cu începerea dominaţiei reale a omului asupra forţelor naturii".15

De fapt, supremaţia mitologiei ca modalitate exclusivă de a modela forţele naturii „în imaginaţie cu ajutorul imaginaţiei" începe să fie detronată odată ce începe dominaţia reală a omului asupra forţelor naturii. Dar acest transfer de supremaţie în favoarea „dominaţiei" reale a omului se face în cadrul unui proces complex care nu cuprinde în acelaşi grad toate domeniile, lucru ce face ca tocmai faptele legate de cunoaşterea naturii omului să fie deficitare, în sensul că dominarea lor încă nu este completă.

14 Traian Herseni, Op. cit., pag. 190.15 Karl Marx, Introducere (Din manuscrisele economice din

anii 1857—1858), voi. XIII, pag. 683.

110

Cînd mitul cade „din înălţimile sale" şi devine o modalitate de autocunoaştere, el este asimilat şi integrat ca parte ce se aliază în lupta omului pentru dominarea reală a forţelor naturii (inclusiv a propriei lui naturi ca parte a întregului).

Acţiunile ceremoniale metamorfozate ce se practică în zilele noastre în diferite colectivităţi păstrează într-o formă difuză elemente ce au aparţinut la început unor mituri şi ritualuri străvechi în care erau contopite fără posibilitate de a se remarca formele embrionare ale viitoarelor arte ce se vor autonomiza ulterior, din acest sincretism originar. Cercetările întreprinse dovedesc, aşa cum arată şi Traian Herseni că mitologia este aceea care explică în bună parte trăsăturile caracteristice ale culturii noastre populare, pentru faptul că aceasta derivă prin simpla laicizare, nemijlocit din complexul ceremonial magico-religios, mitologic.16 Ceremonialul consti-tuie trunchiul din care s-au desprins ulterior diferite arte cu individualitatea lor. înainte de a povesti, dramatiza, recita, mima, dansa pentru plăcerea care le-o produce acest gen de manifestări, oamenii au făcut exact acelaşi lucru, dar în ideea cu totul diferită că vor obţine pe calea aceasta satisfacerea unor nevoi mult mai prozaice „ca belşugul, sănătatea, fericirea". Autonomizarea şi dezvoltarea artelor de sine stătătoare cu funcţio-nalităţile şi mijloacele lor de expresie în decursul isto-riei au condus la posibilitatea ca acestea ulterior să fie integrate pe un plan superior în diferite forme ceremoniale.

în structura lui, ceremonialul a îmbinat armonios formele arhaice pe care le-a conservat şi promovat prin imaginile miturilor etiologice cu noile aspiraţii şi condiţii în care indivizii îşi desfăşoară activitatea existenţială. Formele arhaice ale ceremonialului sînt legate de practicile ce se întrebuinţau la iniţierea în diferite activităţi precum şi de testele de curaj, rezistenţă şi dîrze-nie ce se aplicau indivizilor pentru a le facilita trecerea dintr-o categorie în alta cum ar fi cea de vîrstă sau de status social. Aceste practici ceremoniale nu mai au rea-litatea de început, ele.au fost substituite prin elemente

16 Apud, Traian Herseni, Op. cit., pag. 205.

111

simbolice ce reamintesc şi ţin locul acelora pe care le prezintă metamorfozat, ajutîndu-ne într-o formă sau alta să descoperim provenienţa lor primară, doar ca o ipoteză logică.

Din cercetarea noastră de pînă acum am încercat să scoatem în evidenţă că obiectul cercetării, respectiv ceremonialul, a străbătut un drum lung începînd cu o valorificare legată direct de existenţă şi supravieţuire, con-tinuînd pe planul magico-religios, fiind valorificat şi răs-punzînd unor necesităţi ce se impuneau atunci cînd modul de gîndire dominant al indivizilor era cel magico-religios.

în cele ce urmează vom încerca a evidenţia valenţele estetice ale ceremonialului, însuşindu-ne în acest scop şi afirmaţia lui Jan Mukarovsky care arată că : „Pretutindeni acolo unde în viaţa socială se iveşte nevoia de a scoate în evidenţă un act, un obiect sau o persoană, de a atrage atenţia asupra lor, de a le debarasa de corelaţii nedorite, apare şi funcţia estetică ca_ factor secun dar". 17 Şi în artă funcţia estetică este subordonată de autor sau de public, altor funcţii. Aceasta „nu presupune negarea specificităţii şi autonomiei relative, ci precizarea faptului că inevitabilul ei contact cu viaţa o face de la naşterea ei să-i poarte tendinţele, să exprime gru-puri sociale, clase sau grupuri sau epoci ale căror aspiraţii şi idealuri le întîlneşte".1S In acest context considerăm necesar a relata şi opinia lui Ovidiu Papadima care evidenţiază faptul că „Neispjţiteniciodată de ideea artei prin artă, masele şi-au făurit la noi — în timp de mai bine de un mileniu — arta ca expresie a înseşi vieţii lor înţeleasă ca o existenţă deopotrivă în bine şi frumos".19 Totuşi, funcţia estetică în ultimă instanţă are menirea de a produce sentimentul plăcerii estetice, aceasta fiind supremă şi ultima ei raţiune.

Ceremonialul social, concretizat în unele obiceiuri din viaţa cotidiană care are chiar în structura lui elemente

17 Jan Mukarovsky, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1974, pag. 24.

18 Ion Pascadi, Prefaţă la Marxismul şi estetica de ŞtefanMorawski, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, pag. 15.

19 Ovidiu Papadima, Folclorul şi climatul poetic al Festivalului naţional „Cintarea României" în Scînteia, nr. 10686 din28 decembrie 1976.

112

capabile să producă sentimentul plăcerii estetice, poate deveni o sursă de satisfacţie estetică. 20

Structura compoziţională a acestuia include elemente cu calităţi valorice care au autonomie şi se pot afirma şi funcţiona independent de valoarea estetică. In acest sens sentimentele de libertate, solidaritate, dreptate, omenie, dragoste, bucurie, melancolie, tristeţe au corespondenţe valorice ce pot fi judecate într-un context axiologic global în raport cu relaţiile de implicaţie a acestora în viaţa indivizilor.

Pentru generarea şi consolidarea acestor sentimente în conştiinţe, colectivităţile şi societatea au găsit şi mijloace de expresie artistică, care prin expresivitate şi transfigurare pot să creeze o stare emoţională cu mult mai mare, acţionînd global asupra conştiinţelor. Din acest punct de vedere ceremonialul obiceiurilor este un sistem capabil să includă mijloacele de expresie artistice adaptate şi adoptate convenţional pentru a comunica într-o formă expresivă sentimente umane. Muzica, dansul, poezia, mimica şi elementele plastice, individuale sau combinate în cadrul unor expresii complexe au fost incluse în cadrul ceremonialului ca elemente ce-i compun structura unitară, dîndu-i, totodată, potenţa de a comunica expresiv sentimente şi emoţii, aplificîndu-le intensitatea şi aria de impact cu conştiinţa.

Ceremonialul cu forţa lui interioară dispune de o po-sibilitate crescută de a transmite şi a prezenta valori ale permanenţei umane în vederea proliferării lor şi a transformării acestora în acte de civilizaţie. In acest fel, în cadrul ceremonialului „valoarea estetică se constituie în mod obiectiv ca reflectare a unor trăsături ce situează obiectul, faptul sau atitudinea apreciată pe linia dezvoltării obiective, legice, a societăţii omeneşti".21

20 în unele regiuni ale globului şi la anumite popoare, aşacum arată Votgt Vilmos în A jolklor esztetikdjăhoz, Budapesta,Kossuth Konyvkiado, 1972 — există manifestări ceremoniale caresînt considerate acolo ca ţinînd de domeniul esteticului, ca :ceremonialul japonez al ceaiului, contemplarea chineză a lunii,jocurile erotice persane, jocul aztec cu mingea, concursurile poetice celtice etc.

21 Marcel Breazu, Specificul esteticului vieţii cotidiene înEstetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 196G,pag. 16.

113

Structura complexă a ceremonialului în dezvoltarea sa istorică a convertit elemente valorice din diverse domenii, potenţîndu-le cu expresivitate şi ajutîndu-le totodată să se particularizeze din generalitatea lor, pentru a înlesni judecarea în cîmpul lor axiologic a multiplelor cazuri singulare. Cu alte cuvinte, prin valenţele sale estetice ceremonialul obiceiurilor îşi relevă bogăţia valorică.

De aici rezultă şi faptul că această manifestare poate fi abordată din mai multe unghiuri de vedere.

Evidenţiem faptul că în cadrul ceremonialului obiceiurilor sînt topite ca într-un creuzet diverse tipuri de valori care se intercondiţionează, presupunîndu-se reciproc, fără putinţa de a le delimita precis.

în analiza sub aspect estetic a ceremonialului, cujn-treaga lui complexitate, trebuie să ţinem cont de faptul că toate valorile extraestetice ale acestuia se realizează ca elemente componente ale valorii estetice. Aceste valori răspînclite în diversele elemente ce compun structura ceremonialului intră în raporturi reciproce, iar în ultimă instanţă ceremonialul obiceiurilor este o sinteză de valori extraestetice. Componentele materiale ale acestuia şi modul în care sînt utilizate ca mijloace de" expresie artistică apar cu rol de purtători ai unor calităţi reprezentate de valori extraestetice.

Relatarea sus-amintită se menţine atunci cînd pornim de la valoarea estetică surprinsă în unitatea ceremonialului şi cînd acesta s-a difuzat în valorile extraestetice. Acest proces poate fi constituit şi invers, anume pornind de la valorile extraestetice care cuprind difuz în ele şi valoarea estetică şi precizînd că aceasta din urmă nu este altceva decît o desemnare armonioasă pentru totalitatea relaţiilor reciproce.

Specificul ceremonialului este determinat de funcţio-nalitatea acestuia în contextul social. Selecţia mijloacelor de relevare intuitiv-expresivă este în funcţie de sensul şi scopul ce i-a fost dat ceremonialului de societate. Obiceiurile ceremoniale încorporează şi alte elemente care au calităţi ce le dau acestora valoare complexă. Aici se includ într-o armonie sintetică valori etice, juridice, politice şi social-culturale.

Abordarea estetică a ceremonialului este fecundă pentru că nu se rezumă doar la judecarea acestuia din

114

perspectivă diacronica şi sincronica, ci ne dă posibilitatea să extragem lecţii practice şi teoretice pe care aceste fenomene sînt capabile şi astăzi să ni le dea. Valoarea estetică încorporează în ea un fel de reflex invers, respectiv viziunea prezentului asupra trecutului. Cercetătorul precum şi indivizii care au adoptat anumite forme ceremoniale nu mai caută în ele şi nici nu găsesc ceea ce acestea erau la timpul lor, atunci cînd au fost „în premieră". Valorificăm numai ceea ce, din perspectiva dezvoltării noastre culturale, surprindem metamorfozat în faptele şi obiectele ce le supunem atenţiei. In acest mod ajungem să descoperim în ele nu sensurile de în-ceput, ci acele valori care au rezistat în timp, acestea fiind socotite elemente valorificabile.

^Valorificarea obiceiurilor ceremoniale ca fapt de cultură trebuie să pornească de la implicaţia lor în viaţa cotidiană a oamenilor şi din această perspectivă vom face şi analiza elementelor ce compun structura acestora. Numai în acest fel vom putea să înţelegem sinte-tismul în care se prezintă acestea conştiinţei noastre şi în acelaşi timp să le surprindem şi sensul estetic,,'

„în viaţa socială oamenii se conduc în ultimă instanţă după interese economice, care le determină şi pe cele politice şi nu vom putea descoperi un „sens estetic" în afara acestora". 22

Adevărat, esteticul nu este în afara intereselor economice, politice şi etice şi nici încorporat în fapte, acţiuni şi obiecte care sînt „monocolore" din punct de vedere valoric.

„Astfel, valorile estetice pot fi concepute numai în indisolubilă unitate cu cele politice şi etice, iar pe de altă parte o anumită calitate estetică se îmbină adesea cu alte calităţi".23

Din cele relatate constatăm că în viaţa socială nu întâlnim fapte şi acţiuni care să aibă doar o singură calitate prin care să se releve, ci o plu-ritate de calităţi care se prezintă conştiinţei determi-nînd-o să adopte o anumită atitudine. Aceasta va fi do-

22 Ion Pascadi, Valoarea estetică a relaţiilor sociale în Esteticavieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pag. 343.

23 Ion Ianoşi, Socialismul şi valorile estetice, în Gazeta literară 18 ianuarie 1961.

115

minată de valoarea care satisface în cel mai înalt grad dezideratele scontate de societate şi individ.

în lucrarea noastră consacrată ceremonialului unor obiceiuri din viaţa cotidiană am remarcat că valorificarea acestora în timp a fost în funcţie de cadrul axiologic dominant în care s-a produs valorificarea. Aşa se explică faptul că în orînduirea primitivă predominau valorile de tip magic, au urmat apoi cele de tip mitic din care s-au născut cele religioase, urmîndu-le valorile de tip ştiinţific şi tehnic.^Faptele, acţiunile, obiectele ce au fost valorificate în aceste contexte axiologice aiu primit o coloratură derivată din acest cadru axiologic. Odată cu schimbarea cadrului, se modifică viziunea ideologică ce va determina procesul valorificării. Metamorfozele suferite de contextul axiologic vor avea repercusiuni şi asupra subiectului ce judecă obiectul, faptul sau acţiunea ce încorporează valoarea/

V. CONSACRAREA ESTETICA A OBICEIURILOR CEREMONIALE

V Epoca noastră este dominată de un proces de dezvoltare şi diversificare nemaiîntîlnit în alte perioade istorice, atît sub raportul dinamismului, cît şi al sferelor în limitele cărora se manifestă.

Factorul esenţial ce determină această spectaculară transformare cuprinde într-o formă complexă trei momente ce se condiţionează şi se interferează : revoluţia socială socialistă ; revoluţia tehnico-ştiinţifică şi revoluţia cultural-informaţională ; acestea acţionează împreună asupra modului cotidian de viaţă, iar prin intermediul acestuia asupra omului însuşi.

Practica revoluţionară prin care se realizează momentele sus-amintite acţionează nemijlocit asupra modului de viaţă, răsturnînd vechile orînduieli şi supunînd reevaluării critice valorile tradiţionale. In acelaşi timp individul este scos, fără să vrea, de sub protecţia aparentă a rînduielilor şi obiceiurilor tradiţionale şi determinat să privească cu alţi ochi propriul său statut şi raportul său real cu lumea, să-şi asume responsabilitatea personalităţii sale. Acest nou cadru social, fundamental schimbat prin acţiunea ce o exercită asupra individului impune acestuia o nouă atitudine valorificatoare şi de creaţie în baza unor norme şi criterii ce se instituie în procesul revoluţionar de transformare a societăţii.

Criteriile şi normele, ca orice construcţie teoretică, pentru a răspunde rolului ce îl au în edificarea şi consolidarea faptelor şi fenomenelor noi ce se instituie, trebuie să fie fundamentate ştiinţific, asemenea întregului proces al dezvoltării, să se întemeieze pe situaţii de viaţă noi, aşa cum se constituie ele în cadrul acţiunii practice, şi în raport cu acestea să prindă contur viitoa-toarele obiectivări.

117

Astăzi întregul nostru popor este angajat plenar în construcţia desfăşurată a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism. Enunţul simplu al acestui concept este suficient de concludent pentru a desemna stadiul atins şi în acelaşi timp vedem viitorul proiectat într-o zonă în care este posibil a se împlini dezideratele plămădirii unei personalităţi cu multiple potente dezvoltată multilateral pe măsura cadrului ce o generează.

Drumul parcurs şi succesele obţinute ne-au creat posibilităţi favorabile să abordăm problema formării, prin cultură, şi a unor trăsături umane cu un conţinut nou cum ar fi : curajul intelectual de a pune şi rezolva de pe poziţia materialismului dialectic şi istoric întreaga problematică a existenţei ; sensibilitatea emoţională, ca un impuls spre îmbunătăţiri şi schimbări ce determină dezvoltarea calitativă a tuturor proceselor ce au loc în societate ; atitudinea înaintată faţă de muncă, înţeleasă ca o necesitate formativă a tuturor. Apariţia şi dezvoltarea unei noi şi puternice baze materiale ce s-a con-centrat în mari întreprinderi industriale şi complexe agrare au făcut ca acestea să devină principalele pîrghii ale transformărilor sociale. Procesul de industrializare socialistă, de concentrare a producţiei industriale şi agrare a influenţat viaţa şi comportamentul unor largi categorii sociale, mai cu seamă a celor provenite din mediul rural. Constructorii marilor noastre obiective industriale din perioadele de început diferă de cei care astăzi sînt muncitori cu înaltă calificare în aceste unităţi. în urmă cu ani, aceştia aveau trăsăturile tradiţionale ale ţărănimii noastre cum sînt : sîrguinţa, hărnicia, rezistenţa la greutăţi. Aceste mari colectivităţi, constituite eterogen, erau smulse din cultura lor tradiţională cu obiceiurile şi credinţele respective. Scoşi din ritmul vieţii săteşti, se întîmpinau greutăţi cu integrarea lor în noul mod de viaţă, datorită faptului că aceştia au adus cu ei şi unele elemente negative cum ar fi : individualismul, unele elemente de indisciplină, greutăţi în adaptarea la noile condiţii, cunoştinţe reduse etc.

Totuşi, transformarea oamenilor ce au constituit nucleele de constructori ai marilor obiective industriale din ţară nu se poate rezuma doar la influenţa proceselor de producţie, la ritmul nou de muncă şi de odihnă al aces-

118

tora. Aici este vorba de un proces mult mai complex, ce incumbă aspecte multiple de educare şi integrare, ce poate fi caracterizat prin următoarele aspecte : trecerea de la o muncă grea, încadrată şi determinată de calendarul anotimpurilor, la o muncă care solicită controlul conştient şi continuu al proceselor şi scopurilor sale ; trecerea treptată de la considerarea muncii numai ca mijloc necesar de asigurare a existenţei, la stadiul în care aceasta devine o sursă reală de mulţumiri şi satisfacţii interioare ; trecerea de la o muncă, ce nu are legături conştiente cu un fundal social mai larg, la înţelegerea raţională a acestor legături şi interconditionări în cadrul societăţii, trecerea de la concepţia potrivit căreia întreprinderea nu este decît un simplu loc de muncă, la sentimentul răspunderii pentru toate problemele sociale şi umane acolo apărute. Realizînd aceste treceri succesive muncitorul devine conştient de faptul că este proprietar şi producător şi acţionează în consecinţă. Sentimentul de producător şi proprietar îi măreşte responsabilitatea pentru toate actele de producţie, de conducere, precum şi cele de perfecţionare continuă a tuturor calităţilor necesare pentru a-şi exercita în cunoştinţă de cauză prerogativele ce-i revin în baza noului său statut economico-social.

Efortul ce se face în direcţia mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei şi a muncii va determina creşterea atractivităţii faţă de activitatea productivă, reducerea oboselii fizice şi intelectuale, sporirea volumului de timp liber, precum şi îmbogăţirea generală a experienţei de viaţă.

Adevărat, modernizarea producţiei materiale prin au-tomatizare şi cibernetizare influenţează şi negativ asupra muncitorului prin creşterea în anumită măsură a monotoniei, a plictisului, a unilateralismului, masificarea gesturilor etc. In aceste condiţii se pune cu atît mai mult problema ca în timpul liber activitatea să fie cît mai diversă, antrenantă, să-i solicite toate aptitudinile în mod armonios, toate acestea avînd scopul de a contracara tarele revoluţiei tehnico-ştiinţifice, într-un fel, pe care le trăieşte în activitatea de producţie.

Datorită faptului că pantonomia — ca atitudine estetică — încă nu s-a realizat şi perspectiva întronării ei

119

este de lungă durată, trebuie avută în vedere găsirea unor forme şi mijloace prin care individul să fie îndrumat şi încurajat nemijlocit pentru a crea şi în acelaşi timp a se bucura de artă şi frumosul vieţii însăşi.

„Căci ceea ce alcătuieşte preţul suveran al artei şi frumosului este situaţia lor într-o lume care nu este în întregime artistică şi frumoasă şi în care ele sînt chemate să ne odihnească şi să ne regenereze din încordările vieţii practice şi din ostenelile şi luptele adevărului şi binelui. Numai alternativa şi contrastul lor cu alte bunuri le conferă preţul lor suprem". 1

Considerăm din acest punct de vedere că desfăşurarea Festivalului naţional „Cîntarea României" constituie o demonstrare a felului în care poate fi satisfăcută nevoia de sărbătoare a întregii naţiuni, o ocazie ce se va repeta periodic pentru că derivă din nevoia intrinsecă a individului de festiv, de sărbătoare. Aceasta se dato-reşte faptului că — aşa cum arăta încă Hegel — „Omul arată în serbările sale, excelenţa sa, arată despre sine, tot ce e mai bun, ce are, ce a fost capabil să facă, să se facă". 2

Fireşte, posibilitatea oferită de acest cadru ideologic şi cultural nu s-a transformat întotdeauna automat în realitate şi nu puţine au fost manifestările care nu şi-au îndeplinit această ţintă datorită formalismului, elementelor de pseudoartă şi înţelegerii simpliste, poluante a comorilor folclorului nostru.

Din punct de vedere al temei pe care o investigăm, Festivalul naţional „Cîntarea României" a reactivat şi valorificat din perspectivă estetică, o bună parte a moştenirii noastre culturale tezaurizată în tradiţie prin aducerea în contemporaneitate a unor obiceiuri ceremoniale cu valenţe noi, pentru zilele noastre.

Regulile după care s-a acţionat în valorificarea tradiţiei noastre în acest domeniu au tins să fie în concordanţă cu cele spuse de Mihai Beniuc care arăta că :

„însăşi tradiţia este ceva destul de schimbător. Nimeni nu poate spune : „Asta e tradiţia". Oricare dintre

1 Tudor Vianu, Estetica, Editura pentru literatură, Bucureşti,1968, pag. 57.

2 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filozofie areligiei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, pag. 398.

120

noi are dreptul să descopere, să redescopere tradiţia. Fiecare avem dreptul să găsim în tradiţie alte elemente care să ni se pară a forma tradiţia, moştenirea lăsată de înaintaşi"'. 3

Aici avem să facem o singură precizare şi anume că : faptele descoperite şi redescoperite în tradiţii trebuie să corespundă unor exigenţe estetice şi ideologice, să se integreze organic în viziunea noastră materialist-dialectică despre lume şi societate, despre artă şi cultură.

Aşa cum am arătat, în cadrul tradiţiei au funcţionat şi încă mai funcţionează o seamă de obiceiuri ceremoniale care prin structura lor compozită au o expresivitate ce le face să fie mai mult decît sînt în realitatea lor. în virtutea acestor calităţi multe din ele sînt ocazii de sărbătoare şi vor continua ca, alături de alte manifestări spectaculare, să fie o modalitate prin care indivizi şi mase din ce în ce mai largi să-şi satisfacă trebuinţe culturale.

Pornind de la acestea, trebuie urmărit şi intervenit asupra modului în care vor evolua în viitor aceste obiceiuri ceremoniale şi cum se vor integra ele în noile structuri sociale care nu mai au trăsăturile caracteristice în care s-au plămădit, cum vor rezista şi cum se adaptează la condiţii impuse de înnoirile noastre sociale.

Cum precizam în capitolele anterioare traiectoria dez-voltării acestora în timp a fost destul de lentă, traversînd succesiv în decursul existenţei lor milenare stadii şi in-termediarităţi multiple care au fost negate dialectic, ră-mînînd ca elemente de continuitate acelea ce se dovedeau a fi necesare în contextul dezvoltării economico-sociale. Demn de reliefat este faptul că elementele care au înfruntat timpul sînt din domeniul esteticului. Această evoluţie a reliefării elementelor estetice este sesizabilă încă din stadiile în care funcţionalitatea şi utilitatea acestora era de natură magică.

Tendinţa actuală a dezvoltării obiceiurilor ceremoniale este de a înfăţişa în condiţii de spectacol fapte ce constituiau, nu demult, situaţii reale de viaţă. Caracteristic deci devine faptul că în viitor dimensiunea este-

: Mihai Beniuc, Cîţi idoli au rezistat fără să ft trecut prin furcile caudine ale neîncrederii omeneşti ?, în România literară, anul X, nr. 46, joi 17 noiembrie 1977.

121

Itică a acestor fapte de cultură se va accentua continuu. Avem mărturii ce ne confirmă că actuala tendinţă este sesizată încă din secolul al XVI-lea. In acest sens jocul „Căluşul" este la origine un ceremonial ritual cu implicaţii magice, care se practică într-o anumită perioadă din an şi într-un context impus la fel de un anume ritual. Cu toate acestea avem dovezi care atestă că în 1599 „căluşarii" sînt incluşi, ca joc spectacol cu ocazia unei serbări măreţe4 dată de Sigismund Bâthory — principele Transilvaniei — în onoarea Beatricei, fiica cea mare a lui Mihai Vodă, la care fusese de faţă şi doamna Munteniei. Aşa cum arată Dozsa Daniile în opul istoric Kor-nis Ilona, Pesta 1859, la această serbare dată de Bâthory, căluşarii au fost oştenii lui Mihai Vodă, sub conducerea lujJBaba Novae.

într-o situaţie similară a fost şi masca, care la început a avut „funcţii social-religioase ajungînd la funcţiadominantă de azi, comică". 5--------------------------■------------------------------------------------------------—" Transmutarea funcţională a măştii de la caracterul religios la cel estetic reprezentat de categoria comicului este vizibilă în jocurile de priveghi din Vrancea şi Mureş unde într-un amestec de religios şi comic masca îşi dezvăluie ambiguitatea funcţională, rămînînd pentru celelalte obiceiuri unde o întîlnim doar ca funcţie estetică. In prezent masca cu funcţia ei estetică este întîlnită în obiceiurile de iarnă şi ca recuzită în teatrul popular.

Semnificativ este şi drumul parcurs în decursul timpului de traista oşanului. La început ea a avut o utilitate practică, slujind la transportul hranei la cîmp, apoi devine semn de particularizare a locuitorilor unei anumite aşezări, similar unei funcţii totemice. Dar odată ce traista a fost achiziţionată de o persoană de aiurea numai pentru calităţile artistice, funcţia devine în acest caz pentru respectivul în exclusivitate estetică.

Aceeaşi situaţie se petrece şi cu costumul popular de sărbătoare, cu podoabele şi cu alte multe obiecte care într-un anumit context au funcţii utilitare, ajungînd în final să fie preţuite doar pentru valoarea lor estetică.

4 T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1975, pag. 58.

5 Vasile Adăscăliţei, Teatrul folcloric din judeţul Iaşi, Iaşi,1969, pag. 27.

122

Cîtă vreme un ştergar, o faţă de pernă, un covor vor fi întrebuinţate doar pentru a împodobi şi înfrumuseţa interioarele locuinţelor, putem spune că acestea au o funcţie estetică recunoscută chiar dacă altele din aceeaşi categorie de un nivel estetic mai scăzut vor continua să fie utile în gospodărie.

In decursul timpului şi obiceiurile ceremoniale, chiar dacă nu declarat, au satisfăcut concomitent cu funcţia îndătinată şi pe cea estetică. Aceasta din urmă a ajuns ca în zilele noastre, în multe cazuri, să fie dominantă totodată fiind şi elementul cel mai durabil ce menţine în actualitate aceste minunate creaţii ale poporului nostru.

Pentru a susţine cele relatate mai sus vom da un exemplu privitor la un obicei „Craiul semănătorilor", care a fost prezentat ca ceremonial pentru ultima dată în cadrul satului Chechiş, comuna Bălan, judeţul Sălaj în anul 1928. între anii 1954—1964 s-au făcut investigaţii în localitatea de baştină şi în satele vecine : Tihău, Brîgleaz, Lupoaia de către Centrul de îndrumare a creaţiei populare al judeţului Sălaj şi s-a reuşit să se reconstituie obiceiul în plenitudinea lui. In anul 1970 a fost reluat ca spectacol de scenă cu acelaşi titlu. Redăm sumar obiceiul :

într-o duminică din luna aprilie, bărbaţii satului se adunau pentru a alege pe cel mai harnic gospodar din sat „craiul semănătorilor", viitorul diriguitor al muncilor agricole care se vor desfăşura. După alegere noul crai îşi exercită imediat unul din prerogative şi anume „bri-celarea" (pedepsirea fizică prin bătaie la tălpi cu bri-cela) celor care în anul precedent nu s-au comportat la nivelul obştei. Odată încheiat procesul şi executată sentinţa, „craiul" poruncea să se scoată plugurile la arat. Grupului de bărbaţi i se alăturau şi femei şi tineri, iar întregul alai, cu craiul aşezat pe plugul din faţă se îndrepta spre vale (pîrîul satului). Aici avea loc ritualul udatului craiului (simbol), apoi toată lumea, în aceeaşi ordine, se îndrepta spre casa craiului unde aveau loc masa şi petrecerea. Acest obicei este amintit şi de Ioan Slavici cînd exemplifică faptul că ţăranul român a ştiut să-şi împodobească fiecare lucru în cîmp cu un şir de forme frumoase arătînd că atunci „cînd plugarul întîia

dată îŞi lăsa fiern, .l2USi\Pe ^ ^ « gUJUi în tănnă ei ,x partea estehv/ ' ' el este pur^ -

tul de fL ' scaun«l de »J2 ipsea scauWj £ ?fecum si care in nt : eJ°giui aw JTe care au rfl! ' mstrumen-

az'. care Hi"* ?« memoraS ra<e' n" Putea r S'gurS <M«> ca a â e "" SP*C di?2'0"31- SS^"*" sfanţa renii,;;' "~ Ci Ia «Buratnu trai«c 1» „ *' de

SŞ Pârtie pe tS,°bi^ ceC * , Weitaâ^min,,

etatea unn. „ ,&d °u devină ~, Sj m primni r ?ln<Jt nilor si *Z Cte care conr1,^ascarade, ci s??.Lrind ca

'■ice, ie-au V»J^ •-.. ^un stravenh; ^ a datini <;; ~ .

lr .• ^an S]avici

.UiClnd m

acelaşi timplr- 7. Pag. 2fiT ' Aoj ?i maahin^ . p

n

---------- ' vdJOnficînrI - ue airnr .• ^an S]avici . UlClnd m acelaşi timnr" 7- Pag. 261. ' Aoj »« 'na<^arii

m*'• in Convorbiri Ut

12

%S£?£?£«,« *°*osul costumSl nepăsarea si « Pnmemt. Comunii SLralucească de renume cu 0a ' -Cla totul Pentru li sancti°na lene!Pfopriu întregului ttT Cu ^PectTfStV* n"nduI

scenă a obtinnt ~ Acest obicei tr. ţa de muncăStarea ZZngFf* al "^VFS* Ş! ^"g

de cultură rezulXcă f^T a fost coSStet « natl°nal

a realizării sale »,*• *• a detaşat prin Joi * acest fapttatea replici-a * 5J8*"*. ^PresiSt?^8 de°sebifă

interpretării impro^ate, autentSea f"nd spontanei!„ Considerăm necesar - , "^raleţea

"î^UCî£I^^t12!^ Ca - acestetonale car?%?lg<f™ o au^ffi P^eaza^s' W cazul cînd ele ea2â forta de noastre tra-

Comprimarea L trans^rmat fa s^°na chiarnormele SDP^ , n Spa*iu si timn • &Pectacol.tional anSr ^ nu a ^Sf *«** «I de ^enţiei pentru a se Z loc d°ar o^SSrT1 f°nd em°~ P^atprin com^aea ^W^c* f £ con-

^nftSaCr^a^or se contu «*»**. In^^Ptă şTTe ut^f- * & condiţiiIe

mf re măiestrie estemrUgăciunea cînteă ° iC0P«ri re

f 2ltatea oficierii 2?,^ "*^tă« de £, * decIa™ată cu gresie ale d/feSfc «^^ P^n^ Fastu°" b«erică şi num*™ i arte măresc *El ?• miJJ°acele de

«-jontal», frumoşi are PTU A^TS^ de înt^gul ansamblu 7 ** desfăs°ara ac^tea " Ce"

ce se desfăşoară în ? practic* ritual.regizorală prealabnă "?** bise"ciî ecL^ Ceremoni^că „slujba reSS' Acest tv6ru se 2^ °. P**«tlre

Biserica dintotdeauna a speculat trebuinţele estetice ale omului şi s-a străduit să le îndrepte pe cale religioasă. Partea de ceremonial a religiei a fost de-a lungul multor secole unul din cele mai accesibile mijloace de satisfacere a trebuinţelor de trăiri estetice pentru masele largi. Aşa se explică faptul că trebuinţa omului de a da o formă solemnă unor evenimente din viaţa lui a fost deviată vreme îndelungată, spre o participare în masă la ceremoniale religioase.

în prezent, din mai multe considerente pe care nu le putem analiza aici, biserica nu mai poate să asigure cerinţa de ceremonial şi festiv şi nici o mare parte din indivizi nu mai sînt dispuşi să facă compromisuri pentru a-şi satisface aceste trebuinţe în cadru religios.

Apare imperios necesitatea unei analize a modului în care individul în condiţiile actuale îşi poate satisface nevoia de sărbătoare în afara cadrului institutionalizat de religie. Dacă încercăm să analizăm acsastă problemă în perspectiva timpului vom constata că şi în antichitate aceste trebuinţe existau, dar modul şi cadrul în care erau satisfăcute nu erau încă impuse de biserică. Este semnificativă relatarea uneia dintre interdicţiile Conciliului de la Trulla (Constantinopol). „Nu este permis ni-mănui care face parte din ordinul preoţesc sau monahal, a participa la concursuri hipice sau să susţină jocuri de teatru (comedii). Dacă vreun, preot este invitat la nuntă, unde va fi surprins de astfel de jocuri, să se ridice şi să plece, acestea fiind cerute de doctrina părinţilor noştri. Dacă totuşi cineva va lua parte la asemenea lucru, fie că va trebui să înceteze, fie că va fi scos". 8

Din textul reprodus reiese faptul că biserica, prin anul 691, încă nu acţionase energic şi categoric pentru interzicerea în masă a jocurilor de teatru, a întrecerilor hipice, a luptelor cu gladiatori şi a altor jocuri şi distracţii ce intrau în contradicţie cu doctrina creştină. Acest lucru este vizibil din faptul că activităţile enumerate

8 Apud : Conciliorum nova et amplissima Collectio, in qua praeter ea, quae Labbeus Cossartius et Coletus ediderunt addi-tamenta, notae et dissertationes Jo. Dominici Mansi exhibentur, fol. mai. Florentiae, 1759, Tom. XXX, voi. XI, col. 954, canonul XXIV.

mai sus erau întîlnite şi în cadrul ceremonialelor de nuntă.Faptul că preoţii, care erau surprinşi la nunţi în cadrul

cărora erau organizate asemenea jocuri, erau ameninţaţi cu caterisirea exprimă o atitudine negativă a bisericii faţă de astfel de distracţii.

Importanţa acestui document pentru studiul nostru este determinată şi de faptul că ne arată clar că biserica creştină încă de timpuriu şi-a îndreptat atenţia şi asupra ceremonialelor ce marcau momentele principale din viaţa individului, în cazul de faţă căsătoria.

Ulterior, în urma unor acţiuni sistematice, biserica a reuşit să distrugă obiceiul spectacolelor de circ cu gladiatori şi fiare precum şi alte distracţii la care mulţimea ţinea foarte mult. „In toate cazurile în care biserica a reuşit să dezrădăcineze felurite obiceiuri ancestrale sub pretextul că sînt „păgîne", ea a trebuit să pună ceva în loc, căci societăţile nu suferă locurile rămase goale după o dărîmare, ci pretind imediat ceva în loc". 9

Ţinînd cont de situaţia creată, biserica, conform spiritului şi doctrinei ei, nu a întîrziat să acţioneze şi să impună noi distracţii în cadrul aşa-zisului „teatru de mistere". Acesta la început era un fel de continuare a liturghiei în perimetrul bisericii, ulterior aceste reprezentaţii s-au diversificat, cuprinzînd fapte din viaţa sfinţilor cu pilde şi învăţături, deplasîndu-se în afara bisericii, în cele mai multe cazuri, în locurile cele mai accesibile unui public numeros.

Un punct de atracţie, şi astăzi, pentru cetăţenii şi vizitatorii oraşului York din Marea Britanie îl constituie interpretarea unui ciclu de piese medievale cu subiect religios care continuă tradiţia teatrului de mistere, actorii fiind membrii diferitelor bresle meşteşugăreşti. Ciclul cuprinde 48 de piese ale căror subiecte acoperă întreaga Biblie începînd cu Geneza pînă la Judecata de apoi. Spectacolele se prezintă pe o scenă impresionantă în aer liber pe ruinele unei abaţii, pe parcursul a trei săptămîni din luna iunie. Se remarcă faptul că şi aceste reprezentaţii, exponente ale conservatorismului, au fost

9 Nicolae Iorga, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor, Editura pentru literatura universală, voi. I, Bucureşti, 1968, pag. 116.

în ultimii ani modernizate, în sensul că reprezentanţii bisericii, în beneficiul cărora se dau aceste spectacole de mistere, au consimţit să fie introduse unele elemente ce au un pronunţat caracter laic cum ar fi : unele cîntece, dansuri, acrobaţii, jonglerii şi alte feluri da distracţii.

Biserica, după ce creştinismul a fost adoptat ca religie de stat în secolul al IV-lea, îndepărtează unele obiceiuri zise „păgîne" 10 fixînd sărbătoarea pascală sau naşterea lui Hristos în ziua solstiţiului însuşindu-şi în acest fel o parte din ceremonialele şi obiceiurile ce se practicau cu această ocazie, imprimîndu-le un nou conţinut.

Ne este cunoscut că la geto-daci perioada Anului Nou corespundea tocmai cu solstiţiul de iarnă, reprezentînd ziua renaşterii nepieritorului soare, adică începerea unui nou ciclu al muncilor agrare. Obiceiurile ceremoniale ce se practicau în această perioadă aveau menirea de a transmite şi reîmprospăta o sumă de interdicţii şi recomandări obligatorii pentru un popor de agricultori şi păstori, acestea fiind însoţite de numeroase practici magice. Totodată această perioadă era sărbătorită cu petreceri, dansuri, cîntece, rituri, travestiri în animale, jocuri dramatice, celebrări de nunţi, daruri, mese îmbelşugate, urări de belşug şi fericire.

Tot în acest timp o parte din sărbătorile „zise păgîne" au fost adoptate de biserică, schimbîndu-li-se sen-

10 Atunci cînd spunem că unele dintre obiceiurile noastre ceremoniale au origine păgînă presupunem că au la bază o totalitate organică constituită în decursul unei foarte îndelungate tradiţii care încorpora în ea diverse elemente care privesc cosmogonia, antropogenia, teogonia, cu toate clasificările şi atributele date diferitelor zeităţi. Legendele despre strămoşii mitici şi eroii civilizatori, tradiţiile şi regulile ce trebuie respectate pentru o anume profilaxie împotriva forţelor ostile omului. Această totalitate organică relevă o atitudine filozofică, religioasă şi artistică, comparabilă cu ceea ce se atribuie antichităţii greco-ro-mane. Din sinteza organică a elementelor ceremonialelor denumite de noi „păgîne" nu au lipsit nici obiceiurile ce se practicau cu prilejul unor sărbători, precum şi în ocaziile mai importante din viaţa individului cum ar fi : naşterea, iniţierea în activitatea comunitară, căsătoria, moartea. Precizăm faptul că nici una din afirmaţiile noastre de pînă acum nu am echivalat păgîn cu ne-religios. Se cuvine în continuare a delimita şi laicul de păgîn în sensul că nici păgîn nu poate fi echivalat cu laic, datorită faptului că şi în păgînism ca dealtfel în orice religie persistă fenomenul de înstrăinare religioasă.

sul, astfel că : sărbătoarea Rozalia devine Rusalii, cea de Floralia devine Florii etc. La Conciliul bisericesc de la Trulla din anul 691 se hotărăşte interzicerea obiceiurilor legate de fertilitate, motiv de invocare şi de implorare a zeităţilor, care veneau în contradicţie cu cerinţele biblice. „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sînt în cer, sus, sau pe pămînt, jos, sau în apele de sub pămînt. Să nu te închini lor, nici să slujeşti lor, căci eu sînt domnul Dumnezeul tău..." (Eşirea 20, 4—5).| Dintr-un alt document datînd din 1067 „Cronica lui Nestor"

aflăm că în secolul al Xl-lea erau interzise de ■către biserică obiceiurile de „Rosalii-' respectiv dansurile cu măşti, cîntecele din surle şi trompete. „In unele părţi ale ţării încă şi astăzi este obiceiul de a purta pelin de la Rusalii la Sînziene, sub cuvînt că Rusaliile ar fi nişte .zîne duşmănoase faţă de fete tinere şi flăcăi şi — pînă la Sînziene, cînd intră din nou în împărăţia apelor — aceste zîne ar fi în stare, la miezul nopţii, să fure mintea aceluia care le priveşte cumva". n Biserica ia mai tîrziu atitudine şi împotriva „colindelor" la care poporul nostru nu a renunţat în favoarea cîntecelor bisericeşti, ci le-a •cultivat şi a făcut din ele apreciate bucăţi melodice, perle ale genului muzical popular ce vor însoţi diferite manifestări ceremoniale. Textele creştine ale colindelor sînt adaosuri forţate şi de aici şi importanţa lor estetică redusă.

Aşa după cum recunoaşte şi Valerian Zaharia, episcopul ortodox al Oradiei „că Sfintele Sinoade ale bisericii, dînd atenţie potrivită obiceiurilor păgîneşti care erau în floare pe vremea cînd în împărăţia romană erau şi păgîni, au hotărît ca cele de la Ancera, Laodiceea sau Trulla — canoane grele pentru cei ce se folosesc de tot felul de obiceiuri păgîneşti".12 Acesta continuă arătînd că „începînd de la naşterea omului — cum ar fi banul de aur sau de argint pus în scăldătoarea nou-născutu-lui — terminînd cu moartea sa — cum ar fi înfigerea unui ţăruş în mormîntul cutăruia, despre care se spune •că este strigoi, sau ungerea uşilor cu usturoi împotriva

11 Valerian Zaharia, Buruieni crescute la umbra bisericii,_Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1955, pag. 55.

12 Valerian Zaharia, op. cit., pag. 52.

strigoilor, în noaptea sfîntului Andrei — o sumedenie de datini păgînesti însoţesc din umbră, viata multor creştini". 13

Adevărat, aceste obiceiuri amintite sînt foarte vechi, au fost şi mai sînt încă practicate, dar în mică măsură şi în mediul rural. Acest lucru dovedeşte totodată că obiceiurile aduse odată cu creştinismul sînt de dată mai recentă. Prezenţa lor chiar în cadrul bisericii aşa cum ne este relatat dovedeşte faptul că toate măsurile ce au fost luate de Sfintele Sinoade prin canoane şi caterisiri nu le-au putut distruge, fapt ce dovedeşte puterea de rezistenţă în timp a tradiţiei.

^ Atitudinea adoptată de creştinism faţă de obiceiurile ceremoniale ~se ~concreSzeazâ_^p^n^următoarele aspecte "f în "pThTruT~rîhd a interzis o parte din acelea care veneau I în contradicţie flagrantă cu doctrina creştină, în al doilea 1 rînd a tolerat o parte din acelea pe care a reuşit să le \ convertească dîndu-le într-o oarecare măsură o coloratură teologică. Cu acestea din urmă biserica a adoptat o Strategie aparte, în prima perioadă le-a tolerat, cînd avea nevoie de ele pentru a beneficia de autoritatea şi prestigiul lor, ca ulterior să le excludă treptat din viaţa credincioşilor. Desprindem de aici ideea care pledează în /favoarea ipotezei conform căreia creştinismul a fost grefat şi s-a statornicit în conştiinţa poporului pe o anume experienţă de viaţă care îşi avea credinţele, obiceiurile şi formele ei concrete de manifestare dintr-o perioadă imemorabilă. Aşa se explică şi faptul că la noi „creştinismul de origină latină şi de un caracter folcloric precumpănitor, încă de la sfîrşitul antichităţii, corespundea spiritului unei populaţii sedentare care şi-a avut struc-irile sale economice şi politice, religioase şi artistice".14

Din această succintă prezentare reiese modul în care doctrina creştină, prin instituţiile ei, a reuşit să-şi însuşească o bună parte din obiceiurile ceremoniale legate de momentele cele mai importante din viaţa individului

13 Valerian Zaharia, op. cit., pag. 39.14 Răzvan Theodorescu, „Monumentum princeps" şi geneza

statelor medievale în Europa răsăriteană, în Ştiinţele sociale şipolitice din România, Sinteză documentară nr. 5/1977, Academiade Ştiinţe Sociale şi Politice.

130

şi de datele calendaristice, dîndu-le în acelaşi timp un sens religios.

Privind în perspectiva istorică acest lucru, sîntem în-dreptăţiţi să susţinem că în condiţiile actuale, cînd o mare parte din populaţie a ieşit de sub influenţa bisericii şi aceasta ca instituţie şi-a pierdut din influenţa pe care a avut-o în anii din urmă, trebuie constituit un alt cadru şi noi scenarii de ceremonial pentru evenimentele principale din viaţa omului.

Ţinînd cont de criza ireversibilă în care a intrat biserica şi de faptul că trebuinţa de ceremonial şi fast satisfăcută în cadrul acesteia este într-un fel compromisă, se impune cu necesitate o amplă acţiune de laicizare a tuturor obiceiurilor ceremoniale în aşa fel ca în continuare trebuinţa de ceremonial şi fast să fie satisfăcută într-un cadru nou instituit în raport cu necesităţile impuse de noua dezvoltare economico-socială a ţării.

Evoluţia elementelor estetice este cu mult mai vizibilă în cadrul obiceiurilor ceremoniale de familie odată cu intrarea acestora într-o nouă categorie, aceea de ce-remonial-spectacol. Acestea au parcurs un drum lung de dezvoltare, al cărui rezultat este sesizat astăzi cînd o mare parte din aceste ceremoniale au trecut deja în rîn-dul spectacolului, ieşind din sfera cotidianului, situîndu-se în domeniul artei. De fapt aici este punctul nodal al ceremonialului şi al evoluţiei lui în sensul că în prezent obiceiurile ceremoniale din diferite zone ale ţării au fost stilizate şi sînt prezentate ca ample manifestări spectaculare mult apreciate de public.

Acest aspect al metamorfozei şi al cauzelor ce au de-terminat obiceiurile ceremoniale să intre în sfera spectacolului nu a fost îndeajuns surprins în studii şi cercetări datorită faptului că : „Folcloriştii au privit întotdeauna obiceiurile doar ca fapte de cultură tradiţională şi nu au acordat decît rareori atenţie elementelor de spectacol şi sensurilor pe care sub această formă le-ar putea avea pentru omul de azi".15

Astăzi este sesizat un efort constant din partea artiştilor amatori de a valorifica scenic obiceiurile cere-

15 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976, pag. 187.

131

moniale, de a le da o nouă dimensiune in raport cunecesităţile spirituale actuale. Cei ce se preocupa deaceastă operaţie caută să descopere aspectele inedite,să deschidă perspective noi asupra acestora. Acest modde a acţiona asupra obiceiurilor ceremoniale are menireade a integra mesajul acestora în contemporaneitate, con-ferindu-le valenţe noi. „

Datorită faptului că aceste fapte de cultura dau posibilitatea unei noi interpretări, înseamnă ca mai sint viabile ; cînd ele nu mai dau prilejul să li se smulgă alt înţeles, nesurprins anterior, dispar.

Un exemplu concludent în acest sens este dat de Goethe care a putut să surprindă în viaţa fund acest fenomen după cum arată Herţen : „el şi-a dat seama ca era preţuit pentru altceva decît pentru ceea ce merita să fie preţuit, că se înţelegea altceva decît ceea ce spunea el".16

Această calitate de a prilejui o revalorificare o au doar faptele de cultură şi operele care conţin intrinsec o reală bogăţie de sensuri. Altfel, nici o revalorificare, oricare ar fi unghiul ei de interpretare, nu le poate împiedica decesul.

Numai faptul că obiceiurile au putut fi şi au fost revalorificate în contextul nou determinat ae revoluţia socialistă atestă polisemia valorică a acestora.Un prilej deosebit ce a marcat o intervenţie masivă în stimularea elementelor estetice imanent cuprinse in obiceiurile ceremoniale 1-a constituit ampla competiţie a muncii si a creaţiei libere din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României". Cu acest prilej s-au prezentat sub formă de spectacol multe obiceiuri tradiţio-nale Apariţia acestora pe scenă a fost apreciata pozitiv atît de specialişti, cît şi de publicul spectator care a luat contact cu aceste obiceiuri, de această dată dintr-o perspectivă cu totul inedită, cea artistică. Tot în aceasta împrejurare s-a evidenţiat şi inepuizabila forţa înnoitoare a creaţiei noastre populare, capabilă de a releva continuu o bogăţie de sensuri în sfera comunicării interumane. In" cadrul nunţii, aşa cum se desfăşoară ea în sat se vehiculează o gamă impresionantă de modalităţi artis-

" «TĂTL Herţen, Opere filozofice alese, Bucureşti, 1950, pag. 43.

132

tice : elemente de recitativ (chemările la nuntă), de teatru propriu-zis (peţitul, oraţiile dialogate etc), cîntec vocal şi instrumental individual sau în grup, dans, strigături etc, ca să nu mai vorbim de alternanţele formulelor artistice, suprapunerile sincretice şi mobilitatea de-a dreptul debordantă a întregului spectacol. Referirea la evoluţia elementelor estetice în cadrul obiceiurilor de familie trebuie reţinută sub un dublu aspect şi anume că în prezent şi probabil şi în viitor pentru unele zone unde tradiţia este mai puternică ceremonialele respective vor funcţiona ca fapte de viaţă concomitent cu reprezentarea ior scenică pentru alte categorii de cetăţeni din alte părţi ale ţării.

Ceea ce se întîmplă uneori în prezent cu cermonialul de nuntă, pentru unele categorii de indivizi, reprezintă însă o deformare atît etică sau estetică cît şi una general-socială.

Adevărat, şi în cadrul nunţii româneşti tradiţionale se făceau şi se fac daruri dar în multe cazuri erau simbolice sau constau din cadorisirea tinerei familii cu lucruri de care efectiv aveau nevoie la început de drum în căsnicie.

Darul care se făcea la nuntă era socotit un „împrumut dat devreme" şi ca orice împrumut Trebuie dat înapoi şi tot în acelaşi cadru numai protagoniştii beneficiari se vor schimba. De la aceste mici „împrumuturi" pînă la a face din nuntă un mijloc de înavuţire şi de speculă este un drum lung şi totodată îngrijorător pent-u faptul că se petrec asemenea lucruri tocmai în momentul de răscruce în viaţa unor oameni. Acestea afectează negativ bunele şi frumoasele noastre obiceiuri de nuntă, de aceea trebuie oprite de a se prolifera.

Procesul de transformare a obiceiurilor ceremoniale în spectacol este reflexiv în acest caz şi convenţia se schimbă pentru a da posibilitatea să se subînţeleagă textul şi subtextul. Economia de comunicare nu poate recurge la un rezumat, ci trebuie să intervină esenţializarea şi redimensionarea ; aceasta înseamnă a include în spec-tator să-şi reprezinte mintal întreaga desfăşurare. In acest caz reproducerea reflexivă ce se materializează în spectacol nu se confundă cu obiceiul ceremonial, dar nici nu-1 trădează, contribuind doar la convertirea ideilor

133

acestuia în imagini artistice. Spectacolul ce are la bază obiceiul, nu se referă numai la ordinea faptică a actelor, ci şi la cea emoţională a sentimentelor. Valenţele estetice în spectacol sînt redate prin surprinderea unor secvenţe cum ar fi : gingăşia discuţiei dintre viitorii miri, nostalgia pe care o trăiesc fetele — în cîntec — cînd află că se vor despărţi de prietenele lor, durerea resemnată şi bucuria declarată a părinţilor fetei la gîndul despărţirii de fiică, momentul solemn al iertăciunii, veselia unanimă a alaiului în drum spre casa mirelui, din nou alt moment de înaltă omenie la primirea miresei de către socri, gravitatea cu care se împlinesc unele ritualuri (spălatul pe mîini, stropirea cu apă, aruncatul cu grîu etc), petrecerea dezlănţuită, fără încălcarea limitelor bunei-cuviinţe.

Cu o relativă certitudine s-a dovedit, aşa după cum afirma Vito Pandolfi că : „iniţial spectacolul se naşte din rit, desprinzîndu-se treptat de el şi păstrînd multă vreme caracterul sacru al acestuia". Şi continua, ară-tînd că : „Spectacolul a fost cea dintîi manifestare care n-a urmărit, direct sau indirect, un scop practic aşa cum au avut de la origine ritualurile".17

In cadrul unor confruntări europene prilejuite de un festival al obiceiurilor de nuntă, Ansamblul de cîntece şi dansuri din Negreşti s-a prezentat şi a repurtat un strălucit succes cu spectacolul „Nuntă din Oaş". Materia primordială din care s-a plămădit acest spectacol este faptul de viaţă aşa cum aceasta 1-a constituit şi 1-a repus în forma în care place omului, aşa cum se consumă el ca ceremonial în funcţionalitatea dată de tradiţie.

Vizionarea unor asemenea spectacole conjugate cu o participare directă la ceremoniale pe aceeaşi temă, ca fapte de viaţă, ne dau posibilitatea să vedem cît de valoroase şi de diversificate sînt obiceiurile pămîntului la noi şi cîtă prospeţime păstrează de peste veacuri pentru contemporani, ce şlefuire de artizan a dat poporul nostru acestor ritualuri ancestrale legate de actul fundamental al vieţii care este căsătoria.

Un turist american în persoana domnului Harry Morgan vede nunta românească în desfăşurarea ei ceremo-nială pe scena largă ce o constituie vatra satului Lereşti.

17 Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, pag. 17.

134

El nu cunoaşte semnificaţiile ancestrale, rituale şi datinile moştenite prin tradiţie, dar ca simplu spectator la acest vast ceremonial este profund impresionat de frumuseţea lui şi ca dovadă a faptului că a fost cucerit de pitorescul acestui obicei ceremonial românesc de nuntă hotărăşte să devină eroul principal al unei asemnea manifestări. Anul următor, respectiv în 1973, luna iulie, împreună cu Miss Catherine Devlin se căsătoreşte în România cu un ceremonial românesc de nuntă, apelînd la toate secvenţele obiceiului.

întrebat fiind ce 1-a determinat să înfrunte oboseala a mii de kilometri pentru a face nunta în Lereşti (Argeş), domnul Harry Morgan răspunde : „Entuziasmul promovat de frumuseţea obiceiurilor româneşti, farmecul peisajului şi ospitalitatea acestor ţărani, al căror chip şi port le-am văzut pentru prima oară pe serpentinele unei antice coloane de marmoră la Roma." 18

Am relatat acest fapt din următoarele considerente : în primul rînd domnul Morgan a apreciat şi a fost sedus de frumuseţea scenică a desfăşurării ceremonialului. Manifestarea văzută 1-a emoţionat prin frumuseţea convoiului de nuntaşi în straie de o uluitoare coloristică, în care vornicii şi neamurile purtau în chiote şi jocuri frenetice, agitînd ploştile înflorate, zestrea miresei către casa mirelui într-un car cu boi de coarnele cărora erau înnodate năframe de borangic. Chiar şi numai această secvenţă de obicei, prin organizarea ei, este în măsură să emoţioneze de la prima vedere, fără a cunoaşte semnificaţia tuturor celorlalte secvenţe, lucru care ne îndreptăţeşte să acceptăm în concluzie că dacă o secvenţă a obiceiului este frumoasă în sine şi poate fi valorificată în sens estetic, cu atît mai mult va fi întregul.

în al doilea rînd, secvenţa văzută din ceremonial 1-a impresionat şi în acelaşi timp 1-a determinat să se informeze mai pe larg de întregul obicei, precum şi de semnificaţiile ce le incumbă acesta, ca în cele din urmă să se decidă să facă o astfel de nuntă în mod real, urmînd toate rigorile impuse de tradiţie.

Considerăm interesant acest caz din motivul că individul, nu numai în cazul Morgan, ia contact cu ceremo-

18 Alexandru Predescu, O nuntă americană după datini româneşti, Tribuna României, Anul II, nr. 18, 1 august 1973, pag. 6.

135

nialul prima dată sub aspectul lui de spectacol şi abia pe urmă cu faptul de viaţă, cu funcţionalitatea îndătinată. Atras de frumuseţea spectacolului a hotărît în cele dia urmă ca momentul căsătoriei lui să fie marcat prin acest complex spectacol cu multiplele lui personaje, acte şi tablouri.

Localnicii, care se căsătoresc tot în acest cadru, apreciază în primul rînd obiceiul ca fapt de viaţă, ca datină şi pe urmă frumuseţea lui.

Din aceste atitudini diferenţiate faţă de obiceiurile ceremoniale în general şi faţă de cel de nuntă în special se poate trage concluzia că ele sînt dominate de „pantonomie", adică infiltrarea artei în întreaga viaţă şi a vieţii în artă, transformarea realului în conformitate cu legile frumosului.

Despre relaţia autonom-eteronom în artă se vorbea încă în estetica românească interbelică, iar previziunea că, în cursul dezvoltării sociale locul acestui cuplu îl va lua pantonomia, începe să devină realitate.

„Integrarea operei în cotidian pune în mişcare mo-biluri şi parametri numeroşi, ceea ce presupune că planul ideal în care valorile artistice există autonom să fie păstrat sau reconstituit, dacă e cazul, după ce în fapt aceste valori, integrate în viaţă şi devenite fapte de civilizaţie, ajung din păcate uneori să-si piardă în parte personalitatea". 19

In desfăşurarea ceremonialului de înmormîntare în ultima perioadă se manifestă tendinţa de a se îmbina într-o formă sui-generis ceremonialul religios cu cel laic. în momentul de faţă această îmbinare hibridă este în favoarea celui religios pentru faptul că religiozitatea şi formele de expresie ale acestuia sînt mai puternice. Este vizibilă tendinţa ca partea laică a acestora să se realizeze ca totalitate independentă cu atribute ce-i dau posibilitatea să fie în măsură să producă stări emoţionale, de profunzime, prin elementele ce-i compun structura.

Ceremonialul laic, astăzi încă neelaborat suficient şi practicat pe scarfă mai restrînsă, va deveni preponderent

19 Ion Pascadi, Artă şi civilizaţie. Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pag. 203.

136

cînd starea de religiozitate a indivizilor va scădea ; de fapt, aceasta este cauza principală care determină preponderenţa celui religios. Religiozitatea este elementul principal. In funcţie de acesta şi de o activitate deliberată, organizată în vederea elaborării unui scenariu de ceremonial pentru înmormîntările laice se va decide şi se va urgenta instituirea şi uzitarea lui de către pături tot mai largi ale populaţiei. In momentul de faţă, la în-mormîntare se practică trei tipuri de cermoniale, criteriul de împărţire este luat după păstrarea sau nu a celui ce a fost instituit prin însuşire de către biserică.

în acest sens, după gradul de răspîndire, pe primul loc se află ceremonialul de înmormîntare religios, apoi un ceremonial în care se îmbină cel bisericesc cu elemente laice. Concomitent cu aceste două forme care sînt practicate de marea majoritate a populaţiei să mai întîl-neşte o formă de ceremonial pentru înmormîntări laice, care este mai mult o manifestare a durerii interiorizate ce se exprimă laconic prin discursuri şi necroloage ce scot în evidenţă personalitatea şi meritele celui dispărut, fără a avea la îndemînă instrumentele necesare creării unei stări emoţionale care să îndemne la meditaţie asupra fenomenului morţii. Ceremonialul laic ar trebui conceput în aşa fel ca toţi cei ce participă, pe lîngă faptul că iau parte la o durere colectivă, să mediteze, să decidă ca adevărata lor menire în cadrul societăţii să fie în aşa fel, ca în momentul cînd vor încheia ciclul vieţii să fie regretaţi cu adevărat de cei ce i-au cunoscut şi asta să se datoreze în primul rînd comportamentului lor plin de omenie.

Desfăşurarea concretă a ceremonialului să desprindă pe participanţi de treburile cotidiene şi să creeze o mică pauză în care să fie răgaz să se gîndească mai adînc fiecare la sine şi la starea fiinţei lui, la faptele bune şi rele pe care le-au făcut, de care se fac responsabili în faţa propriei conştiinţe. Acesta să fie cadrul în care participanţii să se angajeze să fie aşa cum de multe ori ar dori să fie, să corespundă unui model de mare omenie, construit pe structura umanismului real.

Această meditaţie este ocazionată de un fapt concret de viaţă prin care însăşi viaţa este negată de viaţă.

Cel mai de seamă lucru nu este că murim, ci felul în care am trăit. Sfîrşitul este inerent şi implacabil, dar

137

drumul pînă la el e o cale proprie, făurită, întreţinută şi imortalizată de individ. El şi-a încheiat drumul, dar vin alţii care îl vor continua, fiindcă tot ce a fost mai bun în el trece în cei ce vin, ca o zestre de drept. Acest aspect este surprins şi de poezia populară ; Voi trăi în TOTJJM în cei de-apoi / Şi mereu aşa / cît va fi luînea^ / Ca ploaia-n izvoară / Ca bradu-n vioară / Ca vîntuTTn jşuer / Ca fagul în fluer, / Ca pomul în pom / şi omul în om.

Cînd ne pronunţăm asupra modului în care evoluează obiceiurile ceremoniale avem în vedere faptul că evoluţia spre spectacol nu suprimă funcţionalitatea acestora ca fapte de viaţă în comunităţile săteşti, ci vor continua să se practice ca atare. Astfel, aceste două forme de existenţă a obiceiurilor vor dăinui încă multă vreme, vor coexista prin interferare şi influenţare reciprocă.

Cele mai conservatoare obiceiuri din ciclul de familie sînt cele legate de înmormîtare. A pune în spectacol obiceiul înmormîntării — dealtfel, extrem de bogat şi variat în elemente estetice — ar fi o parodie neinspirată, lip-^ sită de credibilitate şi de un lamentabil gust, sortit unuL total eşec.

In obiceiurile de înmormîtare nu poate fi vorba de spectacular de ordin artistic, iar expresia „a avut o înmormântare frumoasă" spune cu totul altceva. Adevărat, tragismul îşi are în arta cultă frumuseţea lui, mai ales în nemuritoarele tragedii ale antichităţii greceşti. Dar, spectacolul, respectiv teatrul, operează cu ficţiuni, cu situaţii şi personaje care îl transportă efectiv pe spectator în lumea unor fapte imaginate, reflexive.

Ceremonialul înmormîntării, dimpotrivă, îl readuce pe individ în lumea dramelor lui personale, unde plînsu] şi bocetul nu sînt convenţii, ci fapte certe din viaţa cotidiană. De unde şi concluzia că acestea încă mult timp vor funcţiona doar numai ca ceremoniale, ca fapte de viaţă în care se va implica esteticul, dar vor rămîne ceea ce , sînt, fără a genera spectacol în sens teatral.

Atunci cînd ne punem problema revalorificării obice-( iurilor tradiţionale trebuie să ţinem seama şi de elemente sentimentale, să ne gîndim că, fiecare dintre noi, conştient sau inconştient, îi revin în memorie fapte din biografie începînd cu copilăria, adolescenţa, prima iubire, acel romantism cu acţiunea lui binefăcătoare ce purifică

138

şi înnobilează conştiinţa. Atunci cînd retrăieşte o amintire chiar fugară, într-un cadru adecvat şi stimulator, individul vrea să se mai „scalde în acea mare de visări luminoase şi neprihănite, îşi desface aripile înălţîndu-se într-o lume sublimă ce a înăbuşit în ea tot ce era întîmplător vremelnic, banal". 20

Aşa cum în memoria individului rămîn vii acele perioade dm viaţă care i-au adus mulţumire şi satisfacţie ca fund frumoase şi pe care şi le aminteşte cu plăcere, nescăpînd nici un prilej de a le depăna în naraţiuni agreabile, tot aşa şi-n istoria omenirii şi a popoarelor perioadele lor cu toate naivităţile şi credinţele magico-reli-gioase sint privite ca ceva ce le-au aparţinut şi de care cu greu se despart.

„Şi de^ ce oare copilăria societăţii omeneşti, acolo unde a decurs în formele cele mai frumoase, să nu aibă pentru noi un farmec veşnic, ca o treaptă care nu se mai întoarce niciodată ?". 2* întrebarea pe care o pune Marx este de actualtiate, mai cu seamă că faptele de care ne ocupăm sînt roadele „copilăriei frumoase" a poporului nostru şi se găsesc tezaurizate în obiceiurile noastre ceremoniale.

A. I. Herţen, Opere filozofice alese, Bucureşti, 1950, pag. 41. Karl Marx, Introducere (Din manuscrisele comune din anii 1857—1858), 1857, voi. 13, pag. 683.

UNELE CONCLUZII

In lucrarea noastră am încercat să argumentăm că ceremonialul în general şi cel legat de viaţa de familie în special, prin calităţile ce le posedă permite să fie plasat în sfera de investigaţie şi studiu a esteticii. Principalele elemente care concură la punerea în evidenţă a valorii estetice a ceremonialelor sînt în principal următoarele : expresivitatea, caracter intuitiv şi reflectoriu, tipicitate, relevarea simultană a elementelor de compoziţie, pentru a exprima ce este mai reprezentativ şi semnificativ.

Valoarea estetică, după cum apreciem, este cuprinsă intrinsec în structura acestor fapte de cultură, care numai pe o anumită treaptă de dezvoltare social-economică, atunci cînd conştiinţa umană s-a diversificat, a putut să fie pusă în evidenţă, din acest moment ceremonialul începe să fie valorificat şi sub raport estetic. în ultima perioadă tot mai mulţi esteticieni se pronunţă pentru includerea în sfera esteticii şi a altor fenomene şi obiecte ce pînă nu demult erau ignorate. De aceea considerăm că alături de aceştia prin prezenta lucrare vom contribui la statuarea dreptului acestor fapte reprezentative ale vieţii cotidiene de a fi incluse în sfera esteticului, de a fi in-vestigate cu aparatul categorial şi noţional al esteticii.

Dat fiind faptul că suportul lucrării noastre, respectiv ceremonialele unor obiceiuri intră în sfera etnologiei a fost necesară studierea şi investigarea unor materiale de referinţă şi participarea directă la desfăşurarea unor acţiuni concrete din acest domeniu din care am desprins concluzii şi exemple necesare afirmării şi susţinerii faptului că obiceiurile ceremoniale, în existenţa lor milenară, şi-au schimbat funcţionalitatea în raport cu metamorfozele suferite de către cadrul axiologic valorificator care determină modificări şi în sfera obiceiurilor ceremoniale.

140

Din acest punct de vedere cercetarea noastră reliefează pe axa diacronică două niveluri funcţionale ale ceremonialului. Primul nivel, caracterizat printr-un sincretism al valorilor şi al mijloacelor de expresie, îşi are originea foarte îndepărtată. La acest nivel ceremonialul, pe lîngă funcţionalitatea avută în acest stadiu, a constituit şi trunchiul comun din care pe parcurs se vor autonomiza diferite mijloace de expresie ce vor constitui unele genuri artistice.

Al doilea nivel funcţional al ceremonialului îmbină în mod armonios într-o structură unitară elemente conservate din primul, în care se vor integra, pentru a marca şi nuanţa întregul ceremonial, mijloacele de expresie artistice care s-au autonomizat. Procesul enunţat s-a desfăşurat într-un timp îndelungat, atît în cazul operaţiei de autonomizare a diferitelor arte, precum şi a reîncadrării lor după autonomizare în structura cermonialului. Nu am avut date suficiente pentru a detalia procesul sus-menţionat, dar validitatea acestuia este confirmată de evoluţia istorică a artelor şi a genurilor ei în contextul întregii practici social-estetice.

Obiceiurile cermoniale au fost create, sancţionate şi investite pentru a răspunde unor necesităţi funcţionale ale vieţii concrete, odată cu schimbarea caracteristicilor acestei vieţi concrete determinată de o mulţime de factori şi în primul rînd cei de natură economică, care mai devreme sau mai tîrziu atrag după ei redimensionarea funcţională a obiceiurilor în general şi în cadrul acestora şi a celor ceremoniale.1

Faptul că în zilele noastre unele obiceiuri ceremoniale au putut să fie valorificate artistic atestă polivalenţa acestora şi perenitatea calităţilor lor estetice. Datorită acestor reale calităţi estetice, unele dintre obiceiurile ceremoniale au intrat în domeniul artisticului ; acest lucru nu exclude posibilitatea ca şi pe mai departe acestea să coexiste cu obiceiurile ceremoniale, care rămîn să se desfăşoare ca fapte de viaţă autentice cu pronunţate caracteristici estetice.

1 Obiceiuri ceremoniale pure nu există, am adoptat această denumire pentru a desemna obiceiurile în care primează regulile ceremoniale.

141

Evoluţia în contemporaneitate a obiceiurilor ceremoniale confirmă faptul că acestea rămîn în funcţionalitatea lor tradiţională cu amendamentele de înnoire, acolo unde se păstrează o comunitate socială căreia dezvoltarea so-cial-economică — cu toate mutaţiile la nivel macro-so-cial — nu i-a schimbat decît parţial sistemul de relaţii interpersonale. Schimbarea radicală a relaţiilor sociale în comunităţile noastre rurale nu au putut afecta decît parţial pe cele de rudenie şi de vecinătate, care s-au dezvoltat în condiţiile muncii în comun în cadrul cooperativelor agricole de producţie, relaţii care pe un fond de dezvoltare economico-socială nou, au constituit cadrul de desfăşurare şi perpetuare a obiceiurilor de familie. Spaţiul delimitat al vetrei satului, relaţiile de rudenie şi de vecinătate au fost şi rămîn elemente determinante pentru continuarea practicării acestor obiceiuri ceremoniale la nivelul comunităţii, deşi urbanizarea, creşterea mobilităţii sociale introduc parametri noi în acest proces, modificîndu-1 în decursul timpului.

In noile condiţii social-istorice, o încercare de a redi-mensiona în contemporaneitate funcţionalitatea unor ce-remoniale ce se leagă intim de viaţa individului are şanse de reuşită dacă ţinem seama de transformările ce au loc în conştiinţa indivizilor ca urmare a mutaţiilor structurale din domeniul existenţei sociale. în acest cadru obiectiv, favorabil, există premisele unei intervenţii deliberate pentru convertirea unor ceremoniale legate de viaţa individului şi a familei sale ce sînt în prezent încărcate de conţinuturi religioase, în ceremonialele laice, care să evidenţieze esenţialitatea omului în forme reprezentative. Spunem esenţialitate şi înţelegem prin aceasta întregul potenţial activ şi latent de creaţie al omului prin care îşi schimbă propria natură prin medieri multiple. în ve-derea unei asemenea conversiuni nu este suficientă doar generalizarea unor fenomene particulare pozitive semnalate în acest domeniu ; o reuşită exemplară necesită o intervenţie deliberată, sistematică şi eficientă a factorilor educaţionali şi de decizie. De multe ori s-a vorbit la general, iar pe alocuri au fost şi încercări sporadice de a converti şi de a da conţinuturi noi ceremonialelor dedicate individului, dar, încă se acţionează timid pentru generalizarea unor scenarii de ceremonial ce şi-au dovedit viabilitatea. Una din cauzele principale care a determinat

142

o întîrziere a acestei conversiuni constă îo taPtui ca nu au fost puse la dispoziţia individului, prin instituţiile de cultură şi de structurile organizaţiilor de rrtasa .f1 obşteşti, instrumentele funcţionale constînd din scenaril adecvate ce cu uşurinţă să poată fi aplicate la cerinţele concrete ale evenimentelor cărora le sînt destinate.

Cunoaştem faptul că actualele scenarii se Păstrează şi se transmit prin tradiţie orală cu particU^ar^a^le ^?~ nelor etnologice şi cu posibilitatea de a se adaPta din mers la unele schimbări. Zicem unele, peirtru„ feptul ca această adaptare este încă limitată şi estomPata *n. multe cazuri de rămăşiţele unor influenţe dogma*|p0~re .^10ase; Tocmai această limită de adaptare la conditu*e

existenţei şi conştiinţei noastre socialiste ne deterrnina sa inter-venim deliberat cu ajutorul unor instrumente adecvate pentru a depăşi o stare în acest domenii ce n" mai corespunde noilor realităţi socio-culturale. Aceasta convertire pe care o propunem este realizabil3 daca ţinem seama de faptul că ceremonialele ce sînt dedicate individului şi comunităţilor au origine precreştină S1 un. ond laic peste care biserica şi-a pus pecetea sa religioasa legată indisolubil de dogmele creştine.

In numele laicului şi omenescului, care sînt „proprietarii ancestrali" ai acestor ceremoniale dedate omului şi momentelor esenţiale din viaţa sa, avem dreptul imprescriptibil, acum cînd istoria e de partea noastră sa putem afirma în înalta sa instanţă că a s0s. timDUl să demonstrăm faptul că sîntem „proprietarii" P*?n

creaţie ai acestor fapte de cultură şi, ca atare, trebuie sa ne com~ portăm în consecinţă.

Problema cu privire la laicizarea ceremgniar^sr. ^UH° putem rezuma doar la un simplu transfer p£iţrimonia e la o instituţie religioasă la un sistem organizat°rlc laic şi a demonstra că ne-au aparţinut în forrt19 c erau laice.

Laicizarea presupune în primul rînd o redirnensionare

structurală şi funcţională a acestora, dîndtt"}e ° orma

superioară care să răspundă nevoilor intrinseci a °de fast şi sărbătoare. Redimensionarea structUI . ..monialelor la care ne referim presupune cîteVa in v

care trebuie operate în structura intimă a. °, ie? --A. •• .. . mi de desfa-

suspus convertirii, respectiv asupra scenariul "^ ,şurare a ceremonialului şi asupra structuf11

143

tiinţă a individului care, pus în situaţia concretă de viaţă, să fie dispus să accepte fără constrîngere dimensiunea nou propusă pentru practicarea noului model de ceremonial. Conţinutul ceremonialului se schimbă atunci cînd se operează asupra structurii scenariilor ; de fapt aceasta constituie partea centrală a întregii acţiuni. Scenariul are încorporat în el, într-o formă sensibilă, un conţinut de idei, ce se exprimă cu ajutorul simbolurilor şi al mijloacelor artistice. Aici, la acest nivel, se impune o acţiune concertată a tuturor factorilor implicaţi în această acţiune de convertire ; ei trebuie în primul rînd să elaboreze scenariile ceremoniale bazate pe componentele laice ce au convieţuit sincretic cu adausurile religioase ; aceste componente ce formează tradiţia laică se^ cer a fi ridicate la un nivel superior pentru a le mări forţa de influenţare şi sensibilizare a spiritului.

Pe baza acestor elemente laice tradiţionale este necesar să se clădească noile scenarii ale noilor ceremoniale menite să corespundă necesităţilor emoţional-afec-tive ale indivizilor, pe măsura noilor prefaceri ce au cuprins existenţa şi conştiinţa indivizilor din societatea noastră multilateral dezvoltată. Epoca noastră cere ca această bogăţie de idei rezultată din schimbările politice şi economice să fie făcută reprezentabilă în forme sen-sibile cu ajutorul mijloacelor de expresie ale artelor şi la nivelul ceremonialelor. Instituţiile în seama cărora ar intra aplicarea acestor noi scenarii de ceremonial urmează să desfăşoare o muncă susţinută de mare eficienţă mobilizatoare pentru a conştientiza indivizii în vederea acceptării şi adoptării formelor ceremoniale propuse, pentru a-şi organiza diferite ceremoniale personale şi de familie în raport cu scenariile oferite. Rezolvarea în maniera propusă este dialectică, asigurînd în acelaşi timp continuitatea elementelor laice şi încorporarea în acelaşi timp a unor elemente emoţionale noi determinate de dezvoltarea conştiinţei socialiste ce reflectă transformările revoluţionare din domeniul existenţei sociale.

O altă direcţie a dezvoltării obiceiurilor ceremoniale a constituit-o consacrarea lor estetică, realizată prin transformarea lor în spectacol.

Manifestările artistice din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României" atestă valabilitatea concluziei

144

noastre, conform căreia o mare parte din obiceiurile cere-moniale au fost valorificate scenic.

Actualitatea lucrării noastre constă în faptul că astăzi mai mult ca oricînd se pune problema valorificării tradiţiilor şi obiceiurilor ceremoniale de sărbătorire a principalelor evenimente din viaţa oamenilor cum ar fi : promovarea şi obţinerea de rezultate deosebite în muncă, aniversarea zilei de naştere, căsătoria, majoratul etc, în baza unui program complex de măsuri, călăuzit de filozofia materialist-dialectică a partidului nostru, urmărind îmbunătăţirea cadrului educativ.

Concluziile desprinse de noi asupra obiceiurilor cere-moniale legate de familie ne dau posibilitatea să afirmăm că acestea, în decursul evoluţiei lor, au consacrat şi transmis din generaţie în generaţie elemente cu caracter general uman care se caracterizează printr-o dominanta laică.

Principala concluzie care se desprinde din lucrare ne dă posibiltatea să susţinem faptul că obiceiurile ceremoniale, indiferent de locul, timpul şi funcţionalitatea lor în spaţiul nostru naţional, au avut şi încă mai au un rol deosebit la formarea şi menţinerea spiritualităţii noastre, care ne particularizează în rîndul celorlalte naţiuni, dîn-du-ne o marcă proprie, distinctă, ce a contribuit, contribuie şi va contribui la păstrarea fiinţei noastre naţionale.

BIBLIOGRAFIE

Engels, Fr., Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1957.

Marx-Engels, Opere, voi. III, Editura politică, Bucureşti, 1965.Marx-Engels, Opere, voi. 13, Editura politică, Bucureşti', 1965.Marx-Engels, Opere alese în două volume, voi. II, Editura politică, Bucureşti,

1967.Marx-Engels, Manuscrise economico-filozofice din 1844, în „Scrieri din

tinereţe", Editura politică, Bucureşti, 1968.Ceauşescu, Nicolae, Mesaj adresat participanţilor la cel de-al Vll-lea

Congres internaţional de estetică, august 1972, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 7, Editura politică, Bucureşti, 1973.

Ceauşescu, Nicolae, Raportul Comitetului Central cu privire la activitatea Partidului Comunist Român în perioada dintre Congresul al X-lea şi Congresul al Xl-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, în Congresul al Xl-lea al Partidului Comunist Român, Editura politică, Bucureşti, 1975.

Ceauşescu, Nicolae, Cuvîntare la adunarea populară din oraşul Negreşti cu ocazia vizitei de lucru în judeţul Satu Mare, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 10, Editura politică, Bucureşti, 1975. Ceauşescu, Nicolae, Expunere, cu privire la activitatea politico-ideologică şi cultural-educativă de formare a omului nou, constructor conştient şi devotat al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi al comunismului în România, prezentată la Congresul educaţiei politice şi al culturii socialiste, iunie, 1976, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977. Ceauşescu, Nicolae, Cuvîntare la încheierea lucrărilor Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste, iunie, 1976, în „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977. Ceauşescu, Nicolae, Cuvîntare la Consfătuirea cadrelor din domeniul ştiinţelor sociale şi învăţămîntului politic, octombrie, 1976, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, voi. 13, Editura politică, Bucureşti, 1977.

146

Achiţei, Gheorghe, Artă şi speranţă, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.Adăscăliţei, Vasile, Teatrul folcloric din judeţul Iaşi, Iaşi, 1969.Alpatov V., Mihail, Istoria artei, voi. I Arta lumii vechi şi a evului mediu,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1962.Arnold, van Gennep, Manuel de folklore francais contemporain, Tome

Premier, Editions Auguste Picard, Paris, 1942.Auboyer, Jeannine, Viaţa cotidiană în India antică, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1976.Berger, Rene, Artă şi comunicare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, Ştiinţă şi credinţă, Gîndire, magie şi

religie, Artă şi valoare, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946.

Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969.

Boboc, Alexandru, Nicolai Hartmann şi realismul contemporan, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

Brăiloiu, Constantin I., Ale mortului din Gorj, Bucureşti, 1936.Breazu, Marcel, Specificul esteticului vieţii cotidiene, în Estetica vieţii

cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.Breazu, Marcel, Obiectul şi subiectul estetic în Artă şi comunicare, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1971.Buga, Marin, Structura compoziţională — criteriu de diferenţiere a genurilor

populare în Folclor literar, voi. II, Timişoara, 1968.Burada, Teodor T., Opere, voi. I, Ediţie îngrijită de Viorel Cosma, Editura

muzicală a Uniunii compozitorilor, Bucureşti, 1974.Burada, Teodor T., Istoria teatrului din Moldova, Editura Univers, Bucureşti,

1975.Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1975.Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, E.P.L., 1965.Călinescu, George, Principii de estetică, Bucureşti, E.P.L., 1968.Ceremonialul Curţii Regale a României, Editura Gobl, 1882.Ceremoniile usitate în vechime la învestitura Domnilor Români la

Constantinopol, Ilustraţiunea, I, nr. 1, 1860.Constantinescu, Miron, Cercetări sociologice 1938—1971, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971.Cosma, Viorel, Două milenii de muzică pe pămîntul României, Editura Ion

Creangă, Bucureşti, 1977.Crişan, Constantin, Confesiuni esenţiale, Editura Cartea românească,

Bucureşti, 1977.Densusianu, Ovid, Opere, voi. III, Limba română în sec. al XVII-lea,

Evoluţia estetică a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.Densusianu, Aron, Cercetări literare, Iaşi, Fraţii Şaraga, 1887.Dima, Alexandru, Conceptul de artă populară, Bucureşti, Editura fundaţiilor,

1939.

147

Dima, Alexandru, Arta populară şi relaţiile ei, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.

Duîrenne, Mikel, Fenomenologia experienţei estetice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976 (voi. I şi II).

Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu — cultură şi creaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.

Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

Eliade, Mircea, Mythes, reves et mysteres, Gallimard, Paris, 1957.Eliade, Mircea, Le Sacre et le profane, Paris, Gallimard, 1965.Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1980.Eminescu, Minai, Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961.Eminescu, Mihai, Despre cultură şi artă, Editura Junimea, Iaşi, 1970.Flaceliere, Robert, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1976.Forot, Victor, Le culte des morts ă travers le monde, Crouffon, Tulle, 1906.Frazer, J. G., Les origines de la familie et du clan, Paris, 1922.Frazer, James George, Le Tresor legendaire de Vhumanite, Les editions

Rieder, Paris, 1925.Giambattista, Vico, Ştiinţa nouă, Editura Univers, Bucureşti, 1973.Giibert, K. E., Kuhn, H., Istoria esteticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.Gorovei, Artur, Datinile noastre la naştere, Editura Minerva, Bucureşti, 1909.Grunberg, Ludwig, Axiologia şi condiţia umană, Editura politică. Bucureşti,

1972.Guirand, Felix, Mithologie generale, Larousse, Paris, 1935.Gulian, C. I., Mit şi cultură, Editura politică, Bucureşti, 1968.Gulian, C. I., Bazele istoriei şi teoria culturii, Editura Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1975.Gulian, C. I., Marxism şi structuralism, Editura politică. Bucureşti, 1976.Hartmann, Nicolai, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974.Herseni, Traian, Literatură şi civilizaţie, încercare de antropologie literară,

Editura Univers, Bucureşti, 1976.Herţen, A. I., Opere filozofice alese, Bucureşti, 1950.Huizinga, Johan, Homo ludens, încercare de determinare a elementului ludic

al culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1977.Ianosi, Ion, Dialectică şi estetică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, ' 1971.Ianosi, Ion, Schiţă pentru o estetică posibilă, Editura Eminescu, Bucureşti,

1975.Iânoşi, Ion, Estetica filozofică şi ştiinţele artei, Editura ştiinţifică, Bucureşti,

1972.Iliescu, Ion, Geneza ideilor estetice în cultura românească, Editura Facla,

Timişoara, 1972.

148

Iorga, Nicolae, Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor, Editura pentru literatură universală, voi. I, Bucureşti, 1968.

lorga, Nicolae, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.Iorga, Nicolae, Materiale pentru o istoriografie umană, Bucureşti, 1968.Istoria literaturii române, voi. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, Editura

Minerva, 1970.Lambrior, Alexandru, Studii de lingvistică şi folcloristică, Editura Junimea,

Iaşi, 1976.Levi-Strauss, Claude, Anthropologie structurelle, Pion, Paris, 1958.Levi-Strauss, Claude, Gîndirea sălbatică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970.Lorint, Florica şi Kahane, Mariana, O ipostază a ursitoarelor în credinţe şi

ceremonialuri în Folclor literar, Universitatea din Timişoara, 1968.Lukâcs, Georg, Estetica, voi. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972, voi. II,

1974.Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Editura didactică şi pedagogică, ' Bucureşti, 1970.Marcuse. Herbert, Scrieri filozofice, Editura politică, Bucureşti, 1977.Marian, Simion Florea, Descintece poporane române, Cernăuţi, 1886.Marian, Simion Florea, Nunta la români, Studiu istorico-etno-grafic,

Bucureşti, 1890.Marian, Simion Florea, Inmonnîntarea la români, Studiu etnografic,

Bucureşti, 1892.Marian, Simion Florea, Naşterea la români, Studiu etnografic, Bucureşti,

1892.Marienescu, At. M., Cultu păgînu şi creştinu, Tipografia Academiei Române,

Bucureşti, 1884.Morawski, Ştefan, Marxismul şi estetica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.Morgan, Lewis H., Die Urgesellschaft, Berlin Buchhandlung Vorwărts, 1921.Morpurgo-Tagliabue, Guido. Estetica contemporană, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1976 (voi. I şi II).Moscaţi, Sabatini, Vechile civilizaţii semite, Editura Meridiane, Bucureşti,

1975.Moutsopoulos, Evanghelos, Categoriile estetice, Editura Univers, Bucureşti,

1976.Mukârovsky, Jan, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1974.National Geographic, voi. 132, nr. 6, decembrie 1967.Nunta la români, Antologie din poezia ceremonialului de nuntă, Editura

Minerva, Bucureşti, 1977.Pamfile, Tudor, Mitologia românească, voi. I—II, Bucureşti, 1916.

149

Papu, Edgar, Evoluţia şi formele genului liric, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.

Pascadi, Ion, Valoarea estetică a relaţiilor sociale, în Estetica vieţii cotidiene, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

Pascadi, Ion, /dealul şi valoarea estetică, Editura politică, Bucureşti, 1966.Pascadi, Ion, Artă si civilizaţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.Pârvan, Vasile, Getica, Cultura naţională, Bucureşti, 1926.Pârvan, Vasile, Dacia, civilizaţiile antice din ţările carpato-da-nubiene,

Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967.Petrescu, Paul, Creaţia plastică ţărănească, Editura Meridiane, Bucureşti,

1976.Pitre, Giuseppe, Usi e costumi del popolo siciliano, Coppelli, Bologne, 1961.Politzer, Georges, Filozofia şi miturile, Editura Univers, Bucureşti, 1975.Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale, româneşti, Institutul de cercetări

etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976.Predescu, Alexandru, O nuntă americană după datini româneşti» Tribuna

României, Anul II, nr. 18, 1 august 1973.Protase, Dumitru, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Editura

Academiei, Bucureşti, 1971.Psihologia religiei, Editura ştiinţifică si enciclopedică, Bucureşti, 1976.Râth-Vegh, Istvân, Istoria culturală a prostiei omeneşti, Editura ştiinţifică,

Bucureşti, 1969.Sevastos, Elena, Nunta la români, Studiu istorico-etnograficu comparativu,

Carol Gobl, Bucureşti, 1889.Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial, Editura Fundaţiilor,

Bucureşti, 1939.Slavici, loan, Noi şi maghiarii, în Convorbiri literare în anul 1873.Smeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Bucureşti, Editura

Albatros, 1973.Sourdel, Dominique şi Sourdel-Thomine, Janine, Civilizaţia islamului clasic,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1975.Stahl, H. H., Filozofare despre filozofia poporului român în „Sociologia

românească", III, nr. 3—4, 1938.Stroia, Gheorghe, Estetică şi estetici în Estetica filozofică şi ştiinţele artei,

Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972.Stroia, Gheorghe, Estetică şi militantism, Editura Minerva, Bucureşti, 1977.Şăineanu, Lazăr, Ielele, dînsele, vîntoasele, frumoasele, şoimărele,

milostivele, zînele, Studiu de mitologie comparată, Bucureşti, 1886.Şăineanu, Lazăr, Basmele române în comparaţie cu legendele clasice şi în

legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Studiu comparativ, Litografia Carol Gobl, 1895.

Tănase, Alexandru, Esteticul în sfera culturii, Vocaţia filozofică a artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976.

150

Theodorescu, Răzvan, „Monumentum princeps" şi geneza statelor medievale in Europa răsăriteană, în Ştiinţele sociale şi politice din România, Sinteză documentară nr. 5/1977, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice.

Titus, Livius, De la fondarea Romei I, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959.Tudor, D., Mari căpitani ai lumii antice, voi. II, Editura enciclopedică,

Bucureşti, 1972.Urechia, V. A., Codex Bandinus, extras din Analele Academiei Române,

istorie, secţiunea II, tom 16, Bucureşti, 1895.Văcărescu, Teodor, Ceremonialul curţii domneşti a României, Editura

lucrătorii asociaţi, Bucureşti, 1876.Vianu, Tudor, Estetica, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură, 1939.Vlăduţiu, Ion, Etnografia românească, (Istoric. Cultura materială.

Obiceiuri), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973.Voitgt, Vilmos, A folklor esztetikăjahos, Kossuth Konyvkiado, Budapesta,

1972.Vulcănescu, Romulus, Etnologia şi Vrabie, Gheorghe, Folcloristica, în

Istoria ştiinţelor în România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,' 1975.

Vulcănescu, Romulus, Structura şi dinamica ctuilizafiei şi culturii în aşezările rurale, Bucureşti, 1969.

Vulpescu, Mihail, Cîntecul popular românesc „O nuntă pagină în comuna Lupşani", Tiparul „Oltenia", Bucureşti, 1930.

Zaharia, Valerian, Buruieni crescute la umbra bisericii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1955.

Westermarck, Edward, Histoire du mariage, T. I—IV, Mercure de France, Payot, Paris, 1934—1945, T. IV, Ceremonies nuptiales. Les rites du mariage, 1938.

Wright, Mills C, Imaginaţia sociologică, Editura politică, Bucureşti, 1975.

Redactor : GHEORGHE FlRCA Tehnoredactor : OLIMPIU POPA

Coli de tipar : 9,5. Bun de tipar 29.03.10S3.

Tiparul executat sub comandanr. 1/28 la

întreprinderea poligrafică„13 Decembrie 1918",

Str. Grigore Alexandrescu 89—97,Bucureşti

Republica Socialistă România

^07*0