Elementele Tehnice Ale Asigurarilor Si Contractul de Asigurare

CAPITOLUL IV

ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR ŞI CONTRACTUL DE ASIGURARE

4.1 Elemente tehnice în asigurări

În practica asigurărilor, este necesară cunoaşterea unor noţiuni

specifice, denumite elemente tehnice ale asigurărilor, care intervin în

raporturile de asigurare şi sunt prezente atât în formele de asigurare

obligatorii, cât şi în cele facultative.

1. Părţile care intervin în asigurare. De regulă, raporturile de

asigurare iau naştere între asigurător şi asigurat, legaţi prin obligaţii

reciproce. În unele cazuri, pot apare ca participanţi la aceste raporturi şi

contractantul, respectiv, beneficiarul.

■ Asigurătorul este persoana juridică, care, în schimbul primelor de

asigurare încasate de la asigurat, îşi ia o serie de obligaţii faţă de acesta: de

a acoperi pagubele provocate de producerea riscurilor, în asigurările de

bunuri; de a plăti suma asigurată în cazul decesului sau pierderii capacităţii

de muncă, în asigurările de persoane; de a acoperi prejudiciile provocate de

asigurat terţelor persoane, în asigurările de răspundere civilă.

■ Asiguratul este persoana fizică sau juridică, îndreptăţită prin lege �

la asigurările obligatorii � sau prin prevederile contractuale care, în schimbul

primei plătite asigurătorului, are dreptul de a solicita acestuia acoperirea

pagubei suferite sau plata sumei asigurate.

În cazul asigurărilor de bunuri, asiguraţii pot fi atât persoane juridice,

cât şi persoane fizice, care îşi asigură patrimoniul. La asigurările de persoane,

calitatea de asigurat o poate avea orice persoană fizică, dacă îndeplineşte

condiţiile din contract. La asigurările colective (de grup) de persoane,

asiguraţii constituie un grup închis sau deschis de persoane, ceea ce nu

împiedică individualizarea dreptului lor de a primi indemnizaţii, în cazul

producerii riscului.

■ Contractantul � de regulă, aceeaşi persoană cu asiguratul � este cel

care încheie contractul şi plăteşte primele de asigurare.

Uneori, însă, contractantul şi asiguratul nu coincid. De exemplu, la

asigurările de grup de accidente, contractantul este agentul economic, care

încheie contractul şi achită primele, iar ca asiguraţi apar angajaţii acestuia. De

128 Bazele asigurărilor

asemenea, în cazul unor asigurări de persoane de tip familial, contractantul �

soţul sau soţia � poate asigura prin acelaşi contract şi membrii familiei, care

apar ca asiguraţi, alături de contractant, care are şi calitatea de asigurat.165

■ Beneficiarul � în general, acelaşi cu asiguratul � este persoana care

are dreptul să încaseze indemnizaţia de asigurare. Beneficiarul poate diferi

de asigurat în multe cazuri. Astfel, în asigurările de persoane, asiguratul

poate indica nominal una sau mai multe persoane ca beneficiari ai

asigurării. Chiar dacă nu este numit expres un beneficiar, acesta totuşi

apare, în calitate de succesor legal sau testamentar al asiguratului. În

asigurările de mărfuri transportate, asiguratul este, de regulă, furnizorul

mărfurilor, iar beneficiarul poate fi clientul său, căruia i se va plăti eventuala

despăgubire.

În concluzie, în raporturile de asigurare sunt prezente întotdeauna

două părţi principale : asiguratul şi asigurătorul. Cu caracter de excepţie,

pot apare trei părţi la asigurările de transport, iar la asigurările de persoane

pot apare doi, trei sau patru participanţi.

2. Obiectul asigurării. În sinteză, obiecte ale asigurărilor pot fi

bunurile, persoanele şi răspunderea civilă.

Bunurile care pot face obiectul asigurării sunt de o mare diversitate,

făcând parte din patrimoniul persoanelor fizice sau juridice. Asigurarea

garantează, în acest caz, plata unor despăgubiri în cazul în care bunurile

asigurate sunt distruse total sau parţial de producerea evenimentelor

asigurate.

În cazul persoanelor care constituie obiectul asigurării, contractul

garantează asiguratului obţinerea indemnizaţiei convenite în cazul

prejudiciilor suferite ca urmare a unor riscuri specifice: boală, invaliditate,

deces etc.

Răspunderea civilă este obiect al asigurării deoarece asigurătorul preia

asupra sa obligaţiile de reparare a prejudiciului (vătămare corporală,

165 Cistelecan , L. , Cistelecan , R. � op. cit. , p. 47.

Elementele tehnice ale asigurărilor şi contractul de asigurare 129

distrugerea unor bunuri etc.), pe care asiguratul le are faţă de o terţă

persoană.

3. Interesul asigurat. O condiţie fundamentală a practicării asigurării

este existenţa unui interes care să justifice asigurarea. Ca urmare, nu este

posibil ca o persoană să încheie o asigurare pentru un bun aparţinând sau

deţinut de o altă persoană, faţă de care nu are nici o răspundere. De aceea,

asigurarea de bunuri poate fi încheiată de proprietarul acestora, ori de o altă

persoană care are un interes sau o răspundere pentru conservarea lor

(depozitarul, transportatorul, chiriaşul). Pierderea proprietăţii sau a deţinerii

bunului, adică dispariţia interesului asigurat conduce la încetarea efectului

asigurării. În general, interesul asigurat trebuie să aibă caracter economic şi

să fie evaluabil în bani.

În cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat se confundă cu

persoana asiguratului, interesat în protecţia vieţii sau integrităţii corporale.

Interesul apare ca o opţiune a acestuia atât pentru o măsură de prevedere în

legătură cu consecinţele financiare ale unor evenimente specifice � deces,

invaliditate � precum şi cu scopul unei fructificări a disponibilităţilor sale

băneşti.

La asigurările de răspundere civilă, interesul asigurat se referă la

patrimoniul asiguratului, susceptibil a fi diminuat cu sumele datorate unui

terţ, pe care l-a păgubit sau vătămat, din vina sa.

Interesul asigurat este prezent şi în asigurările obligatorii. El este

impus de puterea publică, având un caracter colectiv, însăşi societatea fiind

interesată în practicarea anumitor forme de asigurare.

4. Riscul asigurat este evenimentul sau fenomenul a cărui producere

obligă asigurătorul să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.166

Noţiunea de risc asigurat poate avea şi alte sensuri, printre care şi:

- probabilitatea producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat

asigurarea;

- proporţie a răspunderii asumate de asigurător sau reasigurător.

166 A se vedea şi Berr, C-J., Groutel, H. � Droit des assurances, 7-e éd., Dalloz, Paris, 1995, p. 14.


Riscurile pot fi provocate de forţele naturii (îngheţ, inundaţii, uragan, etc.)

sau de factorul uman (neglijenţă şi alte aspecte ale comportamentului uman).

Din punct de vedere al modului de cuprindere în contractele de

asigurare, riscurile pot fi grupate în :167

♦ riscuri generale, ca: incendiu, explozie, cutremur de pământ, erupţie

vulcanică, diferite fenomene meteorologice cauzatoare de pagube etc.

Aceste riscuri sunt cuprinse în aşa-numitele condiţii generale de asigurare;

♦ riscuri speciale, care apar datorită acţiunii oamenilor (război, grevă,

revoltă, revoluţie, răscoală) sau ţin de natura bunului asigurat

(alterare, mucegăire, ruginire ş.a.). De regulă, asemenea riscuri se

asigură separat, la solicitarea asiguraţilor, cu o primă suplimentară,

nefiind incluse în condiţiile generale, ci în condiţiile speciale de

asigurare.

Riscurile asigurate sunt grupate şi oferite de asigurători sub forma

condiţiilor de asigurare, sub diferite denumiri, în funcţie de obiectul

asigurării şi riscurile incluse.

Riscul poate fi definit şi ca un eveniment viitor, posibil, dar incert,

aflat în afara influenţei părţilor şi contra căruia asiguratul se protejează prin

încheierea asigurării. Ca urmare, nu pot fi asigurate evenimentele petrecute

în trecut sau a căror apariţie este imposibilă ori sigură.168 Există însă o

excepţie, cazul riscului de deces la asigurările de viaţă, eveniment care este

sigur, dar a cărui apariţie, la fiecare asigurat, este incertă în cadrul duratei

contractului de asigurare.

Riscul deja produs este denumit în asigurări caz asigurat sau sinistru,

iar totalitatea riscurilor cuprinse în asigurare formează volumul răspunderii

asigurătorului.

În legătură cu riscul asigurat, apar în teoria şi practica asigurărilor şi

noţiunile de selecţie, respectiv, antiselecţie a riscurilor, legate de

asigurabilitatea riscurilor.

167 Ciurel, V. � Asigurări şi reasigurări : abordări teoretice şi practici internaţionale , Ed. All Beck,

Bucureşti, 2000, p. 35. 168 a se vedea şi subcap. 2.4.2.


Selecţia riscurilor este o opţiune a asigurătorului, conform căreia

riscurile deosebit de grele, de defavorabile, sau cele care afectează doar o

parte din masa asigurabilă, sunt excluse din asigurare, sau dacă sunt

cuprinse, condiţiile tarifare diferă de cele obişnuite.

Lipsa selecţiei riscurilor ar conduce la o serie de consecinţe

nefavorabile în activitatea de asigurare :

◊ s-ar crea o puternică antiselecţie (contraselecţie) din partea

asiguraţilor, adică o cerere mare de asigurare tocmai pentru riscurile

defavorabile asigurătorului, cu consecinţe negative asupra echilibrului

său financiar, deoarece el şi-a stabilit primele tarifare pe baza riscului

mediu, nu a riscurilor grele;

◊ persoanele fizice ar fi stimulate să încheie asigurări de viaţă sau de

sănătate numai când au ajuns în situaţii dificile (îmbătrânire,

îmbolnăvire), fiind astfel încurajate în renunţarea la spiritul de

prevedere ;

◊ ar implica practicarea de tarife de primă ridicate, care nu ar fi

accesibile pentru mulţi dintre cei interesaţi.

Totuşi, selecţia are anumite limite. Un exemplu de selecţie exagerată a

riscului ar fi situaţia în care s-ar primi în asigurare contra incendiului

numai clădirile din beton armat şi prevăzute cu sisteme automate de

avertizare şi stingere a incendiilor şi s-ar refuza primirea în asigurare a altor

tipuri de clădiri, la care riscul de incendiu este sensibil mai mare. Procedând

astfel, asigurarea ar cuprinde numai un număr mic de clădiri şi ar fi

neinteresantă pentru majoritatea posesorilor de clădiri.

Selecţia riscurilor este indicată nu numai din punct de vedere al

asigurătorului, care, teoretic, poate acoperi riscuri oricât de grele, prin

stabilirea unor prime ridicate, corespunzătoare cu riscul acoperit, însă, prin

prisma intereselor asiguratului, ele nu ar fi accesibile marii mase a celor

asigurabili. Pe de altă parte, excluderea unor riscuri prin selecţie poate avea

şi alte efecte pozitive � în cazul analizat, orientarea spre a construi clădiri din

materiale greu inflamabile, pentru a corespunde cerinţelor asigurătorilor.


La asigurările facultative, există din partea asiguraţilor o anumită tendinţă

de antiselecţie şi anume de a asigura riscuri mai puţin favorabile, cu toată

respectarea prevederilor din condiţiile de asigurare. O persoană fizică va asigura

mai uşor un bun, de exemplu, o clădire, care are anumite deficienţe cunoscute

numai de el, sau propria persoană, în condiţiile unei sănătăţi precare.

La această tendinţă, care îi poate afecta situaţia financiară,

asigurătorul poate răspunde prin măsuri ca :

◊ stabilirea unor tarife de primă mai mari decât cele medii, rezultate

din calculele statistice, ceea ce nu elimină antiselecţia, dar îi

compensează efectele nefavorabile;

◊ preocuparea pentru a reduce tendinţa de antiselecţie prin prevederile

din condiţiile de asigurare şi prin perfecţionarea pregătirii profesionale

a personalului din asigurări, inclusiv creşterea preocupării acestuia în

direcţia depistării cazurilor în care riscurile nu corespund condiţiilor

din contracte.

5. Suma asigurată (acoperirea de asigurare) este limita valorică până

la care asigurătorul îşi asumă răspunderea faţă de asigurat.169

La asigurările de bunuri, stabilirea sumei asigurate implică evaluarea

acestora, prin care se stabileşte valoarea de asigurare. Valoarea de

asigurare se determină în corelaţie cu valoarea reală a bunurilor,

subevaluarea sau supraevaluarea influenţând negativ derularea normală a

raporturilor de asigurare. Astfel, supraevaluarea ar putea duce la obţinerea

unei despăgubiri mai mari decât valoarea bunului şi la slăbirea preocupării

asiguratului pentru păstrarea bunului, iar subevaluarea are drept

consecinţă compensarea necorespunzătoare a pagubei pentru asigurat şi,

implicit, diminuarea interesului său în încheierea asigurării. În consecinţă,

valoarea de asigurare este mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului,

care este stabilită în funcţie de preţul de vânzare � cumpărare sau după

169 În legătură cu raţiunile şi modalităţile de limitare a sumei asigurate, a se vedea

Constantinescu, D.A. ş.a. � Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998, pp. 118-128.


valoarea din contabilitate. La rândul său, suma asigurată poate fi mai mică

sau egală cu valoarea de asigurare, conform relaţiei:

Sas ≤ Vas ≤ Vb (1)

în care :

Sas = suma asigurată;

Vas = valoarea de asigurare;

Vb = valoarea reală a bunului.

6. Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte

asigurătorului în schimbul garantării de către acesta a acoperirii pagubei

sau a plăţii sumei asigurate, dacă se produce riscul asigurat. Prima apare

deci ca preţ al protecţiei oferite de asigurător.

Prima de asigurare, ca venit tehnic (din activitatea propriu-zisă de

asigurare) are mai multe destinaţii:

a. constituirea fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile

şi sumele asigurate;

b. formarea fondurilor de rezervă ale asigurătorului, constituite în

scopuri specifice;

c. acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurare şi obţinerea profitului

tehnic, din activitatea de asigurare desfăşurată;

d. alimentarea unor fonduri de protecţie a asiguraţilor, constituite în

mod centralizat.170

Cota tarifară de primă este baza de calcul a primei datorate de fiecare

asigurat şi este stabilită în unităţi monetare:

● pe o unitate de calcul, adică:

● pentru o fracţiune de sumă asigurată (în lei la 100 sau la 1000

lei sumă asigurată);

● pe o unitate de bun asigurat (lei pe hectar; lei pe cap de animal

asigurat).

● pe o anumită perioadă de timp, de obicei, un an.

170 În ţara noastră: fondul de garantare, fondul de protecţie a victimelor străzii.


Sistemul de cote tarifare formează tariful de asigurare, stabilit de

fiecare asigurător (la asigurările facultative) sau aprobat de organul de

supraveghere a asigurărilor (pentru asigurările obligatorii).

Cota de primă tarifară are două componente, corespunzătoare

destinaţiilor primei expuse mai sus:

● prima netă (prima tehnică) care alimentează fondul de asigurare

pentru plata despăgubirilor sau sumelor asigurate;

● adaosul de primă, destinat acoperirii celorlalte destinaţii menţionate

ale primei de asigurare.

Cotele tarifare de primă practicate de un asigurător sunt, de regulă,

constante (egale) pe întreaga perioadă de asigurare şi sunt unice pe întregul

teritoriu al ţării sau ţărilor în care operează asigurătorul. Fac excepţie unele

tipuri de asigurări (de culturi agricole, de animale), unde cotele pot fi diferite

în plan teritorial, în funcţie de manifestarea diferită a riscurilor.

Existenţa răspunderii asigurătorului este legată de plata primelor.171

Dacă primele nu sunt plătite în cuantumul şi la datele stabilite, asigurătorul

nu mai are nici o răspundere.

7. Durata asigurării (perioada de asigurare) este perioada în care sunt

valabile raporturile între asigurat şi asigurător sau pentru care se încheie

contractul de asigurare. Pentru asigurările de bunuri, durata asigurării este,

de regulă, un an, dar poate fi şi mai mică, de trei sau şase luni. La

asigurările de persoane, durata asigurării este plurianuală, putând atinge

chiar 25-35 de ani, în cazul unor asigurări de viaţă. Mărimea duratei

asigurării influenţează direct proporţional suma totală a primelor plătite de

asigurat.

8. Paguba şi despăgubirea de asigurare

Paguba (dauna) este pierderea apărută la un bun asigurat ca urmare a

producerii evenimentului asigurat.

La rândul său, despăgubirea de asigurare (desdăunarea) este suma

pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului în vederea compensării pagubei.

171 Inclusiv, conform reglementărilor actuale, la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.


Noţiunea de despăgubire este specifică asigurărilor de bunuri şi în parte

celor de răspundere civilă. La asigurările de persoane � unde noţiunile de

daună şi despăgubire se consideră că nu au sens � achitarea sumei

convenite la producerea riscului asigurat este denumită plata sumei

asigurate. Considerăm că, în ambele cazuri, poate fi utilizat termenul de

indemnizaţie cuvenită asiguratului care acoperă atât prejudiciile materiale,

cât şi pe cele corporale suferite de asiguraţi.

Paguba poate fi totală sau parţială, dacă este egală, respectiv mai mică

decât valoarea bunului asigurat. La rândul ei, despăgubirea poate fi egală sau

mai mică decât paguba, şi nu poate depăşi nici suma asigurată, ca în relaţiile:

D ≤ P; (2)

D ≤ Sas; (3)

în care

D = despăgubirea

Sas = suma asigurată

şi deci, conform relaţiei (1), despăgubirea este mai mică sau egală cu suma

asigurată, valoarea de asigurare şi valoarea reală a bunurilor dăunate.

Pentru stabilirea mărimii despăgubirii în raport cu paguba, se folosesc

trei sisteme de acoperire: sistemul acoperirii (răspunderii) proporţionale,

sistemul răspunderii pe baza primului risc şi sistemul răspunderii limitate.

a. În sistemul răspunderii proporţionale, despăgubirea se stabileşte

în acelaşi raport cu paguba, în care se află suma asigurată faţă de valoarea

bunului asigurat, conform relaţiei de mai jos, cu notaţiile din formulele

anterioare:

VS

b

as

PD= ( 4 )

Despăgubirea se stabileşte deci cu formula:

D = VS

b

asP× ( 5 )

Rezultă că în acest sistem de acoperire, mărimea despăgubirii este

influenţată de mărimea pagubei şi de raportul între suma asigurată şi


valoarea reală a bunului asigurat. Ca urmare, despăgubirea va fi egală cu

paguba numai când suma asigurată este egală cu valoarea bunului.

b. În sistemul acoperirii pe baza primului risc, despăgubirea este

egală cu paguba, fără însă a depăşi suma asigurată. În acest sistem,

mărimea despăgubirii depinde deci numai de cea a pagubei, respectiv a

sumei asigurate, fără a fi influenţată de raportul între suma asigurată şi

valoarea bunului.

c. În sistemul acoperirii limitate, asiguratul suportă o parte din

pagubă. Asigurătorul acoperă numai acea parte din daună care depăşeşte o

limită dinainte stabilită şi înscrisă în contract. Franşiza este tocmai partea

din valoarea pagubei � exprimată în sumă absolută sau în mărime relativă �

care rămâne în sarcina asiguratului.

Practicarea pe scară largă a acestui mod de acoperire se datorează

avantajelor sale:

■ reduce numărul dosarelor de daună şi al despăgubirilor plătite, prin

eliminarea cazurilor de despăgubiri numeroase şi mărunte,

neimportante pentru fiecare asigurat în parte, dar care, pentru

asigurător, reprezintă un volum total de despăgubiri semnificativ.

Concomitent cu suma despăgubirilor plătite, se reduce şi personalul

necesar pentru lichidarea daunelor. În final, se diminuează costul

asigurării, ceea ce permite practicarea unor prime mai mici decât dacă

asigurarea ar avea acoperire integrală.

■ cointeresează asiguraţii în prevenirea evenimentelor asigurate,

aceştia ştiind că vor suporta şi ei o parte din pagubă.

Practicarea acoperirii limitate are în vedere mai multe modalităţi tehnice:

◊ prin participarea asiguratului cu o sumă fixă maximă stabilită în

contract (franşiză) care poate fi:

a. franşiză deductibilă sau absolută, caz în care franşiza este scăzută

din orice pagubă, indiferent de mărimea ei;

b. franşiză simplă sau atinsă, care acţionează numai pentru pagubele

până la nivelul ei. Pagubele mai mari decât franşiza sunt acoperite integral;


◊ prin participarea asiguratului cu o cotă procentuală fixă (5 %; 10 %

etc.) din cuantumul total al pagubei;

◊ prin combinarea celor două tipuri de franşize, de exemplu, franşiză

de 5%, dar minimum 5000 RON.

4.2 Contractul de asigurare

4.2.1 Trăsături ale contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul încheiat între asigurător şi asigurat,

la asigurările facultative, care prevede obligaţia asiguratului de a plăti o

primă asigurătorului şi obligaţia acestuia din urmă de a prelua asupra sa

riscul producerii unui eveniment, plătind asiguratului sau beneficiarului

indemnizaţia prevăzută în acest caz. Contractul cuprinde şi alte obligaţii ale

asigurătorului şi asiguratului.

După cum apreciază unii autori, contractul de asigurare are două funcţii172:

! introducerea riscului într-o mutualitate, în sensul că, deşi rămâne

individual, riscul este contopit într-un ansamblu, în simbioză cu

celelalte riscuri admise;

! stabilirea unei legături individuale între societatea de asigurare şi

purtătorul riscului, prin acordul de voinţă dintre ei.

Contractul de asigurare are o serie de particularităţi faţă de

contractele ce vizează alte domenii de activitate.

1. Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic, adică dă

naştere unor obligaţii reciproce între părţi, încă de la încheierea sa.

2. Este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc

realizarea anumitor scopuri, obţinerea unor contraprestaţii exprimate în bani.

3. Contractul de asigurare este un contract cu executare succesivă,

deoarece prestaţiile prevăzute în contract din partea participanţilor nu se

172 Groutel, H. � Le contrat d�assurance, 2-e éd., Dalloz, Paris, 1997, p. 2.


efectuează dintr-o dată, ci în mod treptat şi în timp, până la expirarea

valabilităţii sale.

4. Este un contract cu caracter aleatoriu, deoarece efectele sale

depind de un eveniment incert, producerea riscului. Existenţa sau

mărimea obligaţiei de plată a asigurătorului nu se cunosc dinainte, ele

depinzând de producerea şi de amploarea efectelor riscului. Este totuşi de

remarcat că, dacă evenimentul acoperit prin el conferă contractului

caracter aleatoriu, garanţia protecţiei oferită prin contract asiguratului

este sigură şi, în acelaşi timp, permanentă, pe întreaga durată a

contractului.

5. Contractul de asigurare este un contract de adeziune, deoarece

clauzele contractului sunt stabilite de asigurător, cealaltă parte

(asiguratul) putând numai să le accepte, sau să nu contracteze.

6. Este un contract de bună credinţă. Încrederea între părţi stă la

baza relaţiilor dintre diferite instituţii financiare (bănci, fonduri, de

investiţii etc.) şi clienţii lor. Raporturile contractuale din asigurări sunt

fundamentate pe principiul denumit al celei mai mari bune credinţe.173

În literatura de specialitate, sunt menţionate şi alte trăsături ale

contractului de asigurare: caracterul consensual; caracterul personal;

caracterul unic pe întreaga sa durată.174

4.2.2 Încheierea contractului de asigurare

4.2.2.1. Condiţiile care stau la baza validităţii contractului de asigurare

Contractul de asigurare este valid dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii.

173 Uberrimae fidei (lb. lat.) sau utmost good faith (lb. engl.) este definită ca o datorie pozitivă de a

informa voluntar, precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul propus spre asigu-rare, chiar dacă asigurătorul întreabă sau nu � a se vedea Ciurel, V. � op. cit., p. 186.

174 A se vedea Alexa, C. ş.a. � Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 31; Ciurel, V. � op. cit., p. 178.


a. Părţile să aibă capacitatea de a contracta. Orice persoană poate

contracta, dacă nu este declarată necapabilă de lege175. Problema este

legată de existenţa capacităţii de exerciţiu, la persoanele fizice, respectiv,

juridice. Persoanele juridice dobândesc capacitatea de exerciţiu din

momentul înfiinţării şi alegerii organelor lor de conducere. Persoanele

fizice au capacitate de exerciţiu dacă au împlinit 14 ani şi nu sunt puse

sub interdicţie. În asigurările de persoane, vârsta minimă necesară

pentru încheierea asigurării este, de regulă, de 16 ani, cu excepţia unor

asigurări de accidente, unde asiguraţii trebuie să aibă cel puţin 14 ani,

dacă realizează venituri din munca proprie.

b. Existenţa consimţământului părţilor. Consimţământul este

valabil dacă nu a fost dat prin eroare, obţinut prin violenţă sau prin dol.

Spre exemplu, un caz de eroare apare în situaţia în care se încheie un

contract de asigurare, ca o condiţie a acordării unui împrumut de către o

bancă. Dacă banca refuză acordarea împrumutului, contractul de asigurare

se anulează, datorită erorii referitoare la persoana care a contractat.

De asemenea, dacă uneia dintre părţi consimţământul i-a fost smuls prin

violenţă � situaţie rar întâlnită în asigurări � contractul de asigurare este nul.

Dolul este folosirea, de către una dintre părţi, a unor mijloace viclene,

pentru a determina cealaltă parte de a contracta, astfel încât să fie evident

că în absenţa acestei practici, cealaltă parte nu ar fi contractat; în această

situaţie, contractul se anulează.

c. Existenţa unui obiect determinat sau determinabil al

contractului de asigurare. Obiectul asigurării este specific fiecărei

ramuri de asigurare: de bunuri, de persoane, de răspundere civilă.176

În asigurările de daune, pe lângă bunurile propriu-zise pot face obiect

al asigurării şi lucrurile care deşi nu sunt distruse sau avariate, sunt

susceptibile de micşorare sau nerealizare, reprezentând o pierdere pentru

asigurat. Astfel, la asigurarea mărfurilor transportate poate constitui obiect

al asigurării şi beneficiul sperat, care s-ar fi obţinut dacă marfa nu ar fi fost

175 Alexa, C. ş.a. � op. cit., p. 38. 176 A se vedea subcap. 4.1.


distrusă sau avariată; de asemenea, poate fi cuprinsă în asigurare pierderea

de venituri datorată nefolosirii bunului distrus total sau parţial.

d. Cauza contractului trebuie să fie licită şi morală. Un contract de

asigurare este valid dacă s-a încheiat fără încălcarea legii sau a bunelor

moravuri. De aceea, nu se asigură activitatea de contrabandă sau nu se

încheie contracte pentru bunurile rezultate din săvârşirea unor infracţiuni.

4.2.2.2 Cererea (declaraţia) de asigurare şi analiza acesteia

Declaraţia (cererea) de asigurare este un document special elaborat de

asigurător, prin completarea şi semnarea căruia asiguratul îşi manifestă

voinţa de a încheia contractul. Conţinutul său este în aşa fel conceput încât

permite asigurătorului să-şi facă o imagine asupra manifestării riscului şi

astfel să decidă dacă acceptă sau nu încheierea contractului, iar în caz

afirmativ, ce primă să solicite asiguratului.

Declaraţia de asigurare conţine informaţii referitoare la :

◊ identificarea asiguratului: nume, domiciliu, sediu legal;

◊ obiectul de activitate;

◊ durata de asigurare solicitată;

◊ bunul sau persoana asigurată, cum sunt:

- localizarea bunului şi alte date specifice fiecărui tip de contract

(felul construcţiei şi materialele de construcţie utilizate; date

privind marfa transportată sau depozitată; traseul de transport

şi transportatorul; date privind identificarea autovehiculului

asigurat: marca, tipul, anul fabricaţiei, capacitatea cilindrică,

numărul de locuri etc.);

- vârsta, starea de sănătate, antecedente medicale, iar pentru

asigurări de accidente: mediul de lucru, profesia şi ocupaţia.

◊ suma asigurată solicitată de asigurat;

◊ beneficiarul asigurării.

Analiza declaraţiei de asigurare are ca finalitate acceptarea sau nu a

asigurării şi stabilirea mărimii primei de asigurare. În unele cazuri,


acceptarea asigurării implică şi verificarea pe teren a datelor cuprinse în ea

precum şi culegerea de date suplimentare, prin inspecţia de risc.

Conform principiului bunei credinţei, asiguratul potenţial trebuie să

facă în cerere declaraţii complete şi sincere, inclusiv privind manifestarea

riscului. De asemenea, pe parcursul derulării contractului, asiguratul are

obligaţia de a informa societatea de asigurare cu privire la modificarea, faţă

de declaraţia de asigurare, a unor date esenţiale privind riscul cum ar fi cele

din care rezultă agravarea riscului. Astfel, asigurătorul va putea modifica, în

mod corespunzător, contractul.

4.2.2.3 Momentul încheierii şi conţinutul contractului de asigurare

Contractul de asigurare cuprinde drepturile şi obligaţiile părţilor, este

emis de asigurător şi constată acordul de voinţă al asiguratului şi

asigurătorului. Contractul are formă scrisă, deoarece consimţământul trebuie

exprimat în scris, neputând fi dovedit cu martori. Forma scrisă se adoptă

deoarece:

- dovedeşte existenţa contractului;

- face posibilă stabilirea certă a unor elemente ca momentele

încheierii, intrării în vigoare, începerii şi încetării răspunderii

asigurătorului etc., constituind o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor

părţilor şi evitând neînţelegerile ulterioare.

Contractul de asigurare are două părţi principale. Prima conţine

clauzele tipărite, reglementând raporturile între asigurat şi asigurător, sub

forma unui extras din condiţiile generale de asigurare. A două reprezintă

părţile neimprimate, care vor fi completate, după caz cu indicarea exactă a

asiguratului, denumirea unor riscuri, suma asigurată, prima de asigurare,

durata contractului cu menţionarea datei intrării în vigoare a contractului,

alte elemente specifice fiecărei tip de contract. De regulă, contractul se

întocmeşte în două exemplare.


4.2.3 Derularea contractului de asigurare

4.2.3.1 Drepturile şi obligaţiile părţilor până la apariţia evenimentului asigurat

Contractul de asigurare cuprinde drepturi şi obligaţii corelative între

asigurător şi asigurat care, pe parcursul derulării contractului pot fi

delimitate în drepturi şi obligaţi până la respectiv după producerea riscului.

În perioada de până la apariţia riscului asigurat, asiguratul şi

asigurătorul au drepturi şi obligaţii distincte.

a) Obligaţiile asiguratului. Asiguratul este obligat în acest interval de

timp să achite primele, să utilizeze şi să întreţină în bune condiţii bunul

asigurat şi să comunice împrejurările care duc la agravarea riscului.

a1. Asiguratul are obligaţia de a plăti primele datorate, la termenul şi în

cuantumul prevăzute în contract, cu unele precizări. Astfel, dacă în

contract este înscris un beneficiar, obligaţia de plată a primelor revine tot

asiguratului. În cazul în care titularul contractului decedează, iar bunul

asigurat face parte din masa succesorală, moştenitorii preiau obligaţia de

plată a primelor. Dacă bunul asigurat este înstrăinat, cel care dobândeşte

bunul are obligaţia de a achita ratele de primă scadente după înstrăinare.

Plata primelor se face în sistem portabil, deci de către asigurat la

sediul asigurătorului. Plata se poate face : în numerar; prin compensare cu

indemnizaţia datorată asiguratului, dacă riscul s-a produs şi mai sunt rate

de primă neachitate; prin dispoziţie de plată; prin dispoziţie de încasare. În

cazul plăţii prin virament, ziua plăţii este considerată ziua în care suma a

intrat în contul asigurătorului.

a2. În situaţia nerespectării obligaţiei de bună întreţinere a bunurilor

asigurate şi de luare a unor măsuri de prevenire a riscului, asigurătorul

poate denunţa asigurarea. La apariţia riscului, poate refuza plata

despăgubirii, dacă, datorită nerespectării acestei obligaţii, nu au fost

posibile determinarea cauzelor şi a mărimii pagubelor, ori poate reduce

despăgubirea, dacă din acest motiv, dauna s-a mărit.


a3. Asiguratul este obligat să notifice asigurătorului împrejurările care

modifică manifestarea riscului, faţă de cea iniţială, luată în

considerarea la încheierea contractului.

Agravarea riscului poate duce la adaptarea contractului, prin creşterea

corespunzătoare a primei stabilite iniţial sau în caz extrem, la anularea

contractului.

Această obligaţie ridică o serie de probleme în practică, deoarece

agravarea riscului poate apare:

■ din vina asiguratului, de exemplu prin deplasarea bunului asigurat,

în alte locaţii, mai expuse riscului, ori prin nerespectarea obligaţiei

anterioare de a le întreţine corespunzător şi de a lua măsuri de

prevenire a riscului;

■ datorită activităţii unui terţ, de exemplu prin apariţia la locul unde

este situat bunul, a unor activităţi generatoare de pericole (incendiu,

explozie);

■ datorită unor cauze independente de voinţa persoanelor, cum ar fi

unele fenomene sociale şi politice (grevă, război, război civil etc.).

De fapt, asiguratul nu poate anunţa decât împrejurări pe care le

cunoaşte. Acestea pot însă să apară prin fapta sa, ori fără fapta sa. În primul

caz, nu se poate invoca necunoaşterea modificării riscului, iar în a doua

situaţie, asiguratul este obligat să comunice schimbarea, imediat ce a luat

cunoştinţă de ea.

b) Drepturile asiguratului

Până la producerea riscului, asiguratul are şi o serie de drepturi:

b1. Dreptul de a modifica unele prevederi ale contractului, cum ar fi

schimbarea numelui beneficiarului contractului, ori modul de plată al

ratelor de primă. Unele tipuri moderne de contracte � de exemplu,

asigurările de viaţă unit�linked � au o flexibilitate mare, permiţând

abaterea de la o gamă largă de prevederi iniţiale ale contractului.

b2. Dreptul de a încheia asigurări suplimentare, care, conform

normelor asigurătorului, pot fi ataşate contractului iniţial, de exemplu,


pentru a include şi alte bunuri faţă de cele prevăzute în contract, sau

pentru a ataşa asigurări din altă subramură (ex. asigurare de viaţă şi

suplimentară de accidente).

b3. Dreptul de răscumpărare; dreptul de a obţine împrumuturi asupra

poliţelor de asigurare; dreptul de a participa la tragerile de amortizare,

care sunt specifice unor contracte tradiţionale de asigurări de viaţă.

c) Drepturile şi obligaţiile asigurătorului

Până la producerea riscului asigurat, asigurătorul are cu deosebire,

drepturi, corelative cu obligaţiile asiguratului din aceeaşi perioadă. Asftel,

asigurătorul are ca drepturi:

■ dreptul de a verifica existenţa şi felul în care este întreţinut bunul

asigurat;

■ dreptul de a aplica sancţiuni atunci când asiguratul nu a respectat

obligaţiile de întreţinere, folosire şi pază a bunurilor asigurate.

Concomitent, asigurătorul are şi obligaţii, ca:

♦ obligaţia de a elibera, la cerere, un duplicat al contractului, dacă

asiguratul a pierdut originalul;

♦ obligaţia de a elibera, în cazul unor tipuri de contracte, certificate

care confirmă încheierea asigurării.

4.2.3.2 Obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat

1. Obligaţiile asiguratului după producerea riscului au în vedere:

a. luarea măsurilor necesare pentru limitarea daunelor, salvarea,

păstrarea şi paza bunurilor rămase, pentru a nu mări cuantumul pagubei

peste cel determinat de producerea riscului;

b. anunţarea în scris a asigurătorului despre producerea

evenimentului asigurat, în termenul prevăzut în contract;

c. participarea, alături de reprezentanţii asigurătorului, la constatarea

producerii sinistrului şi la stabilirea pagubei rezultate;


d. furnizarea de informaţii şi documente în legătură cu producerea

riscului asigurat.

2. Obligaţiile asigurătorului

După producerea evenimentului asigurat, principala obligaţie a

asigurătorului este plata indemnizaţiei cuvenită asiguratului, ceea ce face

necesar ca, pe baza situaţiei concrete, să fie stabilit dreptul asiguratului de a

primi indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a o plăti.

Operaţiunile legate de această obligaţie ţin de tehnica lichidării

daunelor, care implică, în succesiune, următoarele operaţiuni: constatarea

producerii evenimentului asigurat; evaluarea daunelor; stabilirea şi plata

despăgubirilor.

În primul rând, asigurătorul stabileşte cauzele pagubelor şi

împrejurările în care s-au produs, în vederea determinării obligaţiei sale de

plată. Pentru aceasta el verifică:

◊ dacă asigurarea era în vigoare în momentul producerii riscului;

◊ dacă primele au fost achitate şi perioada de timp pentru care au fost

plătite;

◊ dacă evenimentul ce a produs dauna este un risc asigurat prin

contract;

◊ dacă bunul dăunat este un bun cuprins în asigurare;

◊ dacă există un raport de cauzabilitate între un eveniment produs şi

un anumit risc asigurat;

◊ dacă asiguratul a luat măsurile de prevenire, limitare a daunelor,

păstrare şi pază a bunurilor rămase în urma producerii riscului.

În numeroase cazuri, poate exista o multitudine de cauze care au

concurat la producerea pagubei, constituind un adevărat lanţ de

evenimente.177 Asigurătorul acoperă pagubele doar pentru riscurile prevăzute

în contract, nu şi pentru cele excluse, deci el va acorda despăgubirea numai

dacă ea rezultă dintr-un risc asigurat sau dintr-un flux de evenimente

177 A se vedea şi subcap. 2.2 � originea riscului.


produse ca urmare a unui risc asigurat. O importanţă deosebită, în acest

sens, o are determinarea a ceea ce este denumită proximata causa.178

Evaluarea pagubei se face ţinând cont de valoarea de piaţă a bunurilor

(în variante diferite) şi de gradul de uzură al bunurilor din momentul

producerii riscului.

Cuantumul despăgubirii este limitat de cel al sumei asigurate şi de

mărimea pagubei.

4.2.3.2 Limitarea garanţiei de asigurare şi subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului

Limitarea garanţiei de asigurare apare în situaţia în care producerea

evenimentului se datorează asiguratului. Eventuala limitare este legată de

stabilirea proporţiei în care o pagubă produsă din vina asiguratului obligă pe

asigurător la plata despăgubirii.

Asigurătorul nu datorează despăgubiri dacă evenimentul a fost produs

cu intenţie de către:

● asigurat, beneficiar, un membru din conducere sau de un prepus al

asiguratului, în cazul persoanelor juridice;

● asigurat, beneficiar, persoanele majore care, în mod statornic,

locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul, ori de prepuşii

asiguratului sau beneficiarului.

De exemplu, în asigurarea contra incendiului, se consideră caz de

culpă a asiguratului ori al celorlalte persoane menţionate, folosirea focului

deschis în încăperile în care sunt manipulate sau depozitate produse

inflamabile sau uşor inflamabile.

Asigurătorul nu datorează despăgubirea nici atunci când deşi fapta

asiguratului a fost săvârşită fără intenţie, se constată că acesta putea şi

trebuia să prevadă consecinţele conduitei sale.

178 Proximata (lb. lat.) are aici sensul de cel mai apropiat. Este cauza determinantă, efectivă şi

activă în realizarea pagubei. Dacă au fost prezente mai multe cauze, cauza proxima este cauza domi-nantă care a contribuit la producerea pagubei.


Subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului apare în

situaţia în care există terţe persoane răspunzătoare de producerea daunei.

În acest caz, cel păgubit (asiguratul) are dreptul de a cere acoperirea daunei

de către cei vinovaţi de producerea ei.

În virtutea existenţei contractului de asigurare, asigurătorul plăteşte

despăgubirea, dar se poate subroga în dreptul asiguratului sau

beneficiarului de a recupera paguba, în limita despăgubirii deja plătite.

Subrogarea se poate realiza cu îndeplinirea unor condiţii:

● indemnizaţia să fi fost plătită de asigurător;

● existenţa unei acţiuni în justiţie (acţiune în răspundere sau în

regres) aparţinând asiguratului, contra terţilor responsabili în

producerea daunei.

Prin subrogare, asigurătorul exercită în nume propriu, acţiunea pe

care asiguratul ar fi intentat-o contra autorului pagubei. Pentru aceasta,

asiguratul este obligat să conserve realizarea dreptului de subrogare,

abţinându-se de la orice acte care ar atinge sau micşora dreptul de regres al

asigurătorului.

4.2.4. Modalităţi de încetare a contractului de asigurare

Se pot distinge modalităţi obişnuite, respectiv, neobişnuite (neuzuale)

de încetare a contractului de asigurare.

a) Moduri uzuale de încetare a contractului

a1. Principalul mod obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu

durată determinată (majoritatea tipurilor de contracte din toate ramurile

de asigurare) este ajungerea la termen, adică expirarea perioadei de

timp pentru care a fost încheiat.

a2. Un alt mod uzual de încetare a contractului este producerea

evenimentului asigurat. Această modalitate este specifică asigurărilor

de viaţă şi de accidente de persoane. După plata indemnizaţiei faţă de


asigurat, obligaţiile asigurătorului se sting, ceea ce înseamnă o încetare

automată a contractului.

În cazul asigurărilor de bunuri, contractul încetează numai dacă a

avut loc distrugerea totală a bunului asigurat. Dacă bunul a fost distrus

doar parţial, contractul poate continua, dar pentru o sumă asigurată mai

mică, suma iniţială fiind diminuată cu suma plătită ca despăgubire.

b) Moduri neuzuale de încetare a contractului

Modurile neuzuale sunt denunţarea, rezilierea, respectiv, anularea

contractului.

b1. Denunţarea se exercită în mod unilateral, din cauze autorizate de

lege. Asigurătorul poate denunţa contractul:

- Dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările apărute în datele

înscrise în contract, pe parcursul derulării sale, modificări care exclud

menţinerea contractului;

- Dacă se constată neîndeplinirea obligaţiei asiguratului de a întreţine în

mod corespunzător bunurile sau de a lua măsuri de prevenire a riscului.

Deoarece contractul de asigurare este un contract cu executare

succesivă, denunţarea nu produce efecte retroactive. De aceea, are loc

reţinerea de asigurător a primelor încasate pentru timpul cât contractul a

fost în vigoare, dar nu se mai solicită şi încasează prime după denunţarea

contractului.

b2. Rezilierea contractului reprezintă desfacerea sa pentru viitor,

datorită neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, din cauze care i se pot

imputa. În momentul rezilierii, partea care se află pe poziţie de creditor:

● poate cere executarea silită a tuturor obligaţiilor scadente la data

rezilierii şi care nu au fost executate;

● poate solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate ca urmare a

neexecutării respectivelor prestaţii.

b3. Anularea contractului apare din normele dreptului comun şi din

conţinutul condiţiilor de asigurare. Nulitatea contractului poate apare, de


exemplu, datorită declaraţiilor neexacte şi necomplete făcute de asigurat

la încheierea asigurării, sau datorită lipsei interesului asigurat.

În comparaţie cu rezilierea şi denunţarea, nulitatea contractului are

efecte şi pentru trecut. Deoarece nulitatea readuce părţile la situaţia juridică

dinaintea încheierii asigurării, ea determină restituirea reciprocă a

prestaţiilor efectuate: asigurătorul va înapoia primele încasate, iar

asiguratul, indemnizaţia, dacă aceasta a fost plătită.

Documents

Elementele Tehnice Ale Asigurarilor Si Contractul de Asigurare