Up date 01.06.2012

Noile soluţii legislative ale Noului Cod de Procedura Civila vizează în principal următoarele aspecte:

• reglementarea în mod expres a principiilor fundamentale ale procesului civil, consacrate, până în prezent, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială;• reconfigurarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, în scopul asigurării unei împărţiri echitabile a cauzelor, care să conducă la fluidizarea şi accelerarea procedurilor judiciare, precum şi la asigurarea unei practici judiciare unitare pe întreg teritoriul ţării;• eficientizarea procedurii de citare şi comunicare a actelor de procedură şi adaptarea acesteia la noile realităţi socioeconomice, dar şi la cele din domeniul tehnologiei informaţiei, în scopul asigurării soluţionării într-un termen rezonabil a cauzelor;• instituirea unor mecanisme si instrumente procedurale menite să contribuie la soluţionarea cauzelor civile într-un termen rezonabil, precum: caracterul excepţional al amânărilor care pot fi acordate de instanţă, modificarea regimului invocării excepţiei de necompetenţă, extinderea înţelesului noţiunii de „termen în cunoştinţă”, obligaţia instanţei de a fixa termene procedurale scurte, chiar de la o zi la alta, date în cunoştinţa părţilor;• resistematizarea etapelor procesului civil (etapa scrisă; cercetarea procesului; dezbaterea în fond a procesului), în scopul creşterii eficienţei activităţii de judecată şi reducerii duratei procesului civil;• revizuirea dispoziţiilor referitoare la căile de atac şi impunerea unui nou concept în această materie, în conformitate cu care apelul va reprezenta singura cale ordinară de atac cu caracter devolutiv, având ca obiect, ca regulă, controlul judecăţii asupra fondului cauzei, în timp ce recursul va urmări să supună instanţei de recurs competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile;• reformarea substanţială a materiei executării silite, în scopul asigurării premiselor executării prompte şi efective a titlurilor executorii obţinute în cadrul procesului de fond ori, după caz, recunoscute ca atare de lege, în condiţiile respectării stricte a drepturilor procesuale ale creditorului şi debitorului, dar şi ale oricărei alte persoane interesate;• reformarea şi resistematizarea materiei procedurilor speciale, inclusiv prin reglementarea unor proceduri speciale noi (cu titlu de exemplu: procedura evacuării din imobilele deţinute sau ocupate fără drept ori procedura privitoare la soluţionarea cererilor de valoare redusă).

Principalele modificari in desfasurarea procesului civil aduse de Noul Cod de Procedura Civila

Up date - 18 May 2012

Noul Cod de Procedură Civilă care va intra ȋn vigoare, cel mai probabil, la data de 1 septembrie

2012, ȋși propune o structurare eficientă a materiei, ȋmpărțită ȋntr-un număr de șapte cărți (CARTEA I -  Dispoziții generale; Cartea a II a – Procedura contencioasă; Cartea a III a – Procedura necontencioasă judiciară; CARTEA IV – Despre arbitraj; CARTEA V – Despre

executarea silită; CARTEA VI – Proceduri speciale; CARTEA VII – Procesul civil

internațional). Toate modificările sunt subsumate dezideratului asigurării accesului justițiabililor la mijloace şi forme procedurale mai simple, dar şi al accelerării procedurii, inclusiv ȋn faza executării silite.

Ȋn ceea ce priveşte desfăşurarea judecății ȋn prima instanță, ȋn scopul reducerii duratei proceselor

şi, implicit, a degrevării instanțelor de volumul mare de dosare, aceasta urmează să fie ȋmpărțită ȋn două etape: cercetarea şi dezbaterea ȋn fond a procesului, fiind precedată de o procedură administrativă de verificare şi regularizare a cererii de chemare ȋn judecată.

Etapa cercetării procesului se desfăşoară ȋn integralitate ȋn camera de consiliu, iar nu ȋn şedință publică, acest fapt constituind o reflexie a caracterului privat al dreptului civil. Ca element de

noutate menționăm faptul că, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate,

instanța trebuie să facă o estimare a duratei necesare pentru cercetarea procesului, această estimare putȃnd fi modificată ulterior pentru motive temeinice. Ȋn etapa cercetării procesului,

instanța de judecată va soluționa excepțiile, va ȋncuviința şi administra probele concludente,

solicitate de părți sau dispuse din oficiu, şi va ȋndeplini orice alte acte de procedură necesare

soluționării cauzelor.

Ȋn cadrul etapei dezbaterii ȋn fond a procesului, preşedintele va da cuvȃntul părților, pentru ca

fiecare dintre acestea să ȋşi susțină cererile şi apărările formulate ȋn proces, dezbaterile ȋncepute

urmȃnd a fi continuate la acelaşi termen pȃna la ȋnchiderea lor, cu excepția cazului ȋn care, pentru motive temeinice, sunt lăsate pentru o altă zi, chiar ȋn afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.

Principalele elemente de noutate ȋn ceea ce priveşte calea de atac ordinară a apelului constau ȋn majorarea termenului de apel de la 15 la 30 de zile de la comunicarea hotărȃrii, posibilitatea

regularizării cererii de apel prin stabilirea de către instanța a lipsurilor acesteia şi completarea sau modificarea acesteia de către apelant, precum şi obligativitatea motivării apelului ȋnăuntrul termenului de apel.

Noile reglementări ȋn materia recursului sunt ȋn deplină concordanță cu caracterul acestuia de

cale extraordinară de atac, care se exercită doar ȋn cazuri excepționale, regula fiind ca Ȋnalta

Curte de Casație şi Justiție este instanța competentă pentru soluționarea recursurilor. La fel ca şi ȋn cazul apelului, termenul de recurs a fost majorat la 30 de zile, a altă noutate importantă constȃnd ȋn obligativitatea asistării şi, după caz, a reprezentării persoanelor fizice numai de către un avocat sau consilier juridic, ȋn ceea ce priveşte redactarea cererii de recurs, a motivelor de

recurs şi  exercitarea şi susținerea recursului, sub sancțiunea nulității.O instituție juridică nouă este contestația pentru tergiversarea procesului, aceasta fiind o

procedură cu caracter incidental şi care constă ȋn posibilitatea acordată oricăreia dintre părțile la

un proces, precum şi a procurorului care participă la judecată, de a invoca incălcarea dreptului la

soluționarea procesului ȋntr-un termen optim şi previzibil şi de a solicita luarea măsurilor legale

pentru ca această situație să fie ȋnlăturată.

Ȋn scopul unificării şi creșterii previzibilității soluțiilor instanțelor, Noul Cod de Procedură

Civilă reglementează o procedură cu totul nouă, respectiv cea a sesizării Ȋnaltei Curți de Casație

şi Justiție ȋn vederea pronunțării unei hotărȃri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Finalitatea acestei proceduri constă ȋn emiterea unei decizii de către Ȋnalta Curte de

Casație şi Justiție prin care se dă o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept care este nouă

şi asupra căreia instanța supremă nu a mai statuat ȋnainte şi care nici nu face obiectul unui recurs

în interesul legii, în curs de soluţionare. Decizia instanței supreme este obligatorie atȃt pentru

instanța care a sesizat-o, de la momentul pronunțării deciziei, dar şi pentru toate instanțele romȃne, de la data publicării deciziei ȋn Monitorul Oficial.

Elemente de noutate reglementare de Noul Cod de Procedura Civila.

Consideraţii preliminare[1]

Chiar dacă intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă („NCPC”) la data de 01.06.2012[2] este incertă, cu siguranţă ne îndreptăm cu paşi repezi către momentul la care vom avea un nou cod în materie procesual-civilă. Impactul acestuia asupra sistemului judiciar în ansamblul său va fi unul semnificativ, faţă de modificările substanţiale ale unor instituţii fundamentale, dar şi faţă de introducerea unor instituţii noi, menite să răspundă exigenţelor simplificării şi accelerării procedurilor judiciare.

Pentru ca intrarea în vigoare a NCPC să nu ne ne ia prin surprindere, scurte referiri se impun cu privire la o serie de elemente de noutate absolută preconizate de noua legislaţie procesual-civilă.

Introducerea din oficiu a unor terţi în proces[3]

De lege lata introducerea în cauză a unei persoane care nu a fost solicitată nici de către reclamant nici de către pârât, conduce în mod inevitabil la nesocotirea principiului disponibilităţii. Odată cu intrarea în vigoare a NCPC, o atare posibilitate îi va fi recunoscută judecătorului.

Această prerogativă se manifestă distinct în funcţie de caracterul contencios sau necontencios al procedurii. În cazul procedurii necontencioase (dar şi în cazurile expres prevăzute de lege), introducerea terţilor în proces se va face de către judecător, chiar peste împotrivirea părţilor. Dimpotrivă, în cadrul procedurii contencioase, dacă părţile se opun, instanţa îşi va respinge

propria cerere de introducere a terţului în proces. Dincolo de caracterul lacunar al textului de lege, observăm că principiul disponibilităţii se impune cu prioritate faţă de principiul rolului activ al judecătorului, instanţa neputând aşadar să treacă peste voinţa părţilor litigante.

Semnalăm faptul că NCPC impune judecătorului să repună cauza pe rol („va repune cauza pe rol”), în măsura în care acesta constată, cu prilejul deliberării, că se impune introducerea în cauză a unor terţi.

Obligativitatea asistării şi / sau a reprezentării părţilor în faţa instanţei de recurs fie de către avocat, fie de către consilierul juridic[4].

NCPC consacră obligativitatea asistării şi după caz, reprezentării, persoanelor fizice, numai de către un avocat sau consilier juridic în ceea ce priveşte (i) redactarea cererii de recurs, (ii) a motivelor de recurs, (iii) exercitarea şi susţinerea recursului.

Aşadar, în recurs, nici persoanele fizice şi nici persoanele juridice nu vor putea fi reprezentate de către un mandatar care nu are calitatea de avocat sau consilier juridic. În schimb, în cazul persoanelor fizice există o excepţie de la această regulă – în ipoteza în care partea sau mandatarul acesteia soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv este licenţiată în drept.

Sancţiunea incidenta în cazul nerespectării dispoziţiilor menţionate este una drastică – nulitatea recursului.

Competenţa facultativă[5]

NCPC stabileşte o competenţă după calitatea persoanei pentru cazurile în care, în calitate de reclamant sau pârât, figurează un magistrat (judecător sau procuror), un asistent judiciar sau un grefier[6]. Raţiunea acestui text de lege este aceea de a oferi părţii adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

Astfel, în cazul în care judecătorul are calitatea de pârât într-o cerere de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea, reclamantul va putea sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă.

Dacă judecătorul însuşi este cel care formulează cererea de chemare în judecată (dobândind calitatea de reclamant) într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, pârâtul poate solicita, până la primul termen de judecată la care este legal citat, declinarea competenţei, NCPC oferindu-i posibilitatea de a opta între oricare dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă.

Eliminarea procedurii prealabile în raporturile dintre profesionişti

Gândită pentru a da posibilitatea soluţionării pe cale amiabilă a diferendului cu scopul declarat de a evita învestirea instanţei de judecată cu o nouă cauză, treptat procedura prealabilă din materie comercială (actuala procedură prealabilă în raporturile dintre profesionişti) şi-a pierdut din consistenţă.

Astăzi, această procedură este inutilă fiind de natură a întârzia sesizarea instanţei, dat fiind faptul că viitoarele părţile litigante nu fac decât să bifeze parcurgerea acesteia fără ca ele să-şi prefigureze cu adevărat stingerea pe cale amiabilă a diferendului.

Pentru acest motiv, redactorii NCPC au înţeles să elimine această procedură din viitoarea reglementare procesual-civilă.

Lucrurile ca mijloacele materiale de probă[7]

NCPC reglementează pentru prima dată în mod expres mijloacele materiale de probă, respectiv acele lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.

În lumina NCPC, sunt astfel de mijloace materiale, fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri etc.

Estimarea duratei procesului[8].

Noua prerogativă a judecătorului are ca punct de plecare imperativul soluţionării cauzei într-un termen optim şi rezonabil[9]. După ce durata necesară a procesului este supusă dezbaterii contradictorie a părţilor, ţinând seama şi de împrejurările cauzei, judecătorul îşi va prefigura un termen în interiorul căruia cercetarea procesului trebuie finalizată indicându-l în încheierea de şedinţă.

Introdusă ca o măsură menită să răspundă exigenţelor creşterii celerităţii soluţionării cauzelor, estimarea duratei proceselor va stârni numeroase controverse în practică, raportat la posibilitatea reală a instanţelor de a aprecia doar printr-o „pipăire” sumară a fondului, durata necesară soluţionării cauzelor.

Stabilirea precisă a duratei cercetării procesului va întâmpina dificultăţi în practică, dat fiind faptul că, pe perioada derulării judecăţii se interpun o serie de factori obiectivi sau subiectivi care pot conduce la prelungirea acestuia şi care nu puteau fi anticipaţi (cum ar fi de exemplu suspendarea judecăţii).

Ceea ce impune însă NCPC este stabilirea duratei prin raportare la condiţiile şi împrejurările de la momentul primului termen de judecată. Sigur că, în măsura în care se invocă motive temeinice, o reconfigurare a duratei cercetării procesului este posibilă[10] (aspect care îi conferă acestei încheieri caracter preparatoriu).

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept[11]

NCPC operează o extindere a competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[12], aceasta urmând a se pronunţa asupra sesizărilor primite în legătură cu problemele de drept de care depinde soluţionarea cauzei pendinte şi care au primit o soluţie diferită în practica instanţelor.

Faţă de faptul că dezlegarea dată problemei de drept va avea efect obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, această procedură reprezintă un nou mecanism de unificare a practicii judiciare.

Calitatea procesuală activă revine unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Reglementarea recursului incident şi a recursului provocat[13]

Spre deosebire de actuala reglementare care nu prevede recursul incident şi recursul provocat, în NCPC acestea sunt consacrate expres prin trimitere la dispoziţiile din materia apelului incident şi din materia apelului provocat.

Reintroducerea procedurii de filtrare a recursurilor[14] care sunt de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Procedura filtru a fost reintrodusă din dorinţa redactorilor NCPC de a asigura controlul de legalitate al instanţei supreme numai în cazuri temeinic justificate.

Pe baza recursului, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare, a înscrisurilor noi, precum şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere şi poziţia doctrinei în problema de drept vizată se va întocmi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Raportul se va comunica părţilor acestea putând formula un punct de vedere scris.

În măsura în care, în unanimitate completul decide că (i) recursul nu îndeplineşte condiţiile de formă, (ii) motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de lege sau (iii) că recursul este vădit nefondat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula sau, după caz va respinge recursul printr-o decizie motivată care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul poate fi soluţionat pe fond de completul de filtru:

1. dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ 3 condiţii: (i) raportul apreciază că recursul este admisibil, (ii) toţi membrii sunt de acord şi (iii) problema de drept care se pune în recurs nu este controversată şi nici să nu face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau

2. dacă s-a formulat o cerere expresă de către părţi privind judecarea în fond a recursului de către completul de filtru.

În măsura în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit dispoziţiilor legale menţionate, se va pronunţa o încheiere de admitere în principiu, dosarul fiind ulterior repartizat aleatoriu altui complet (căruia NCPC îi recunoaşte expres posibilitatea de a sesiza  Completul de 9 judecători, în cazul în care apreciază că recursul a fost în mod greşit declarat admisibil în principiu).

Nepronunţarea asupra unui recurs formulat în cauză – motiv de contestaţie în anulare[15]

NCPC reglementează expres un motiv de contestaţie în anulare, respectiv posibilitatea părţii de a formula contestaţie în anulare în ipoteza în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Contestaţia la tergiversarea procesului[16]

Contestaţia la tergiversarea procesului este un mecanism intern de constrângere a instanţei prin care se tinde la reglarea duratei procesului, astfel încât aceasta să corespundă imperativului respectării termenului optim şi previzibil de soluţionare al procesului.

Procedura a fost introdusă ca o consecinţă a jurisprudenţei constante a instanţei de la Strasbourg, care a statuat asupra necesităţii introducerii unui mecanism intern care să facă posibilă „contestarea” depăşirii termenului rezonabil. Prin această procedură, cu caracter incidental, se tinde la atingerea dezideratul conformării legislaţiei procesual-civile cu direcţia stabilită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

[1] Materialul de faţă reflectă dispoziţiile noului Cod de procedură civilă, astfel cum a fost publicat  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485/15.07.2010.

[2] Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, adoptată de către Senat la data de 10.04.2012: „.Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 485/15.07.2010 intră în vigoare la 1 iunie 2012”

[3] Art. 77-78 NCPC.

[4]A se vedea dispoziţiile art. 82 alin. (3), 83 alin. (2) raportate la art. 13 alin. (2) NCPC.

[5] Art. 123 NCPC.

[6] Întrucât procurorii, asistenţii judiciari şi grefierii sunt asimilaţi judecătorilor în această materie, în cele ce urmează vom face referire numai la judecători.

[7] Art. 335-338 NCPC.

[8] Art. 233 NCPC.

[9] NCPC reglementează dreptul la un proces echitabil în termen optim şi previzibil (Art. 6 din NCPC).

[10] Legea acordă judecătorului facultatea de a reveni asupra măsurii stabilite iniţial, însă doar pentru motive temeinice.

[11] Art. 512-514 NCPC.

[12] A se vedea dispoziţiile art. 95 pct. 3) NCPC. Semnalăm faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie devine instanţa de recurs de drept comun.

[13] Art. 485 NCPC.

[14] Art. 487 NCPC.

[15] Art. 497 alin. (2) pct. 4) NCPC.[16] Art. 515-519 NCPC.

Up date 13.07.2012

Riscul adjudecatarului de a pierde imobilul dobandit prin executare silita, in lumina NCPC

În reglementarea actuală a Codului de procedură civilă adjudecatarul unui imobil vândut prin licitație publică poate pierde dreptul de proprietate asupra bunului:- dacă este desființat titlul executoriu sau însăși executarea silită, iar persoana interesată obține întoarcerea executării silite, și implicit restabilirea situației anterioare executării,- dacă este evins.

În ceea ce privește prima ipoteză expusă, menționăm faptul că prin intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă legiuitorul a urmărit protejarea intereselor adjudecatarului unui imobil dobândit în urma executării silite.

Potrivit art. 712 alin. 2 din NCPC „bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit, fără a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă”.

Astfel, în noua reglementare nu se mai păstrează modalităţile diferite de restabilire a situaţiei anterioare executării silite în funcţie de natura bunurilor executate silit, mobile sau imobile.

În opinia noastră această modificare este binevenită, întrucât în prezent adjudecatarul unui imobil dobândit prin executare silită nu beneficiază de aplicabilitatea principiului bunei- credinţe, deşi protecţia intereselor sale ar trebui să fie sporită, cu atât mai mult cu cât înstrăinarea se realizează cu participarea reprezentanţilor Statului.   În acest sens, facem trimitere la dispoziţiile art. 4041 alin. 2 din actualul Cod de procedură civilă potrivit căruia „bunurile asupra căruia s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit”.

Din păcate, modul în care a fost formulat textul art. 712 alin. 2 din NCPC lasă loc de interpretări.

Prima chestiune care se impune a fi lămurită este legată de calitatea procesuală activă a persoanei care poate solicita întoarcerea executării silite, respectiv obligarea adjudecatarului să restituie imobilul dobândit. Legea prevede doar că persoana care solicită întoarcerea executării silite trebuie să justifice un interes. Această condiţie a acţiunii civile este lesne de îndeplinit, dacă s-a obţinut de către reclamant desfiinţarea titlului executoriu sau a executării silite înseşi.

Cu toate acestea, chiar în ipoteza desfiinţării de către reclamant a titlului executoriu sau a executării înseşi, este posibil ca acesta să nu îndeplinească condiţiile pentru a avea calitate procesuală activă într-un litigiu având ca obiect întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare. Aceasta deoarece pentru a avea calitate procesuală activă este necesar ca între titularul dreptului dedus judecăţii şi reclamant să existe identitate. Dreptul dedus judecăţii în cazul întoarcerii executării silite prin care se solicită restituirea în patrimoniul debitorului a imobilului adjudecat nu poate fi altul decât dreptul de proprietate.

Prin urmare, reclamantul trebuie să invoce un drept real asupra imobilului pentru care se solicită întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare.

Spre exemplu, se poate imagina situaţia în care un imobil face obiectul unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar ulterior perfectării promisiunii de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzător să încheie un contract de împrumut garantat cu ipotecă asupra aceluiaşi imobil. Împrumutul nu este restituit la scadenţă de către promitentul-vânzător, iar împrumutătorul demarează procedura executării silite şi imobilul este vândut prin licitaţie publică către un terţ.

Astfel, chiar dacă promitentul-cumpărător obţine desfiinţarea titlului executoriu-contract de împrumut şi ipotecă imobiliară, acesta nu poate avea calitate procesuală activă pentru a solicita întoarcerea executării silite.

Este firesc să fie aşa,  întrucât prin perfectarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare se naşte în favoarea promitentului-cumpărător un drept de creanţă, corelativ unei obligaţii de a face a promitentului-vânzător.

Mai mult decât atât, în doctrină[1] s-a opinat, pe bună dreptate, că  „obligaţia de restabilire a situaţiei anterioare îşi are izvorul într-un fapt juridic civil licit, id est îmbogăţirea fără justă cauză.”

Astfel, într-un proces având ca obiect întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare, respectiv reîntoarcerea imobilului în patrimoniul debitorului, reclamantul trebuie să

demonstreze că sunt îndeplinite condiţiile materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză:- existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului, respectiv mărirea patrimoniului acestuia prin dobândirea imobilului,- să existe o însărăcire a reclamantului,- între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să fie o legătură sau o corelaţie directă. Cele două fenomene trebuie să aibă aceeaşi cauză sau aceeaşi origine[2].

Având în vedere cele afirmate anterior, putem concluziona că reclamantul care solicită întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare unei executări silite având ca obiect un imobil trebuie să invoce un drept real asupra imobilului adjudecat.

În altă ordine de idei, chiar dacă reclamantul care a obţinut desfiinţarea titlului executoriu justifică un drept real asupra imobilului executat silit, cererea de întoarcere a executării silite si restabilirea situaţiei anterioare executării poate fi respinsă.  Legiuitorul a reglementat în cuprinsul art. 712 din NCPC două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru protejarea dreptului de proprietate al adjudecatarului unui imobil: buna-credinţă a adjudecatarului și dobândirea definitivă a dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte prima condiţie, ne întrebăm care vor fi criteriile pe care instanţele de judecată le vor lua în considerare pentru a stabili buna sau reaua-credinţă a adjudecatarului, având în vedere particularităţile procedurii speciale a executării silite.

În acest sens, opinăm că nu se va putea reţine reaua-credinţă a adjudecatarului pentru considerentul că acesta ar fi putut  prevedea riscul pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat în funcţie de înscrierile existente în cartea funciară. Aceasta deoarece potrivit art. 846 din NCPC „de la data întabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut”.

Actul de adjudecare va putea fi desfiinţat dacă se va stabili de către instanţele de judecată că acesta a fost perfectat în scopul fraudării intereselor creditorilor.

Raportat la cea de-a doua condiţie, arătăm că actul de adjudecare poate fi atacat de către debitor, terţul dobânditor, creditorii urmăritori şi orice altă persoană interesată conform menţiunile cărţilor funciare pe calea contestaţiei la executare, în termen de o lună de la data înscrierii provizorii în cartea funciară, în temeiul art. 844 din NCPC.

Numai ulterior soluţionării în mod definitiv a litigiului având ca obiect desfiinţarea actului de adjudecare prin respingerea contestaţiei la executare, adjudecatarul va putea fi considerat proprietar de drept, dacă este de bună-credinţă.

Având în vedere faptul că cele două condiţii pentru ca adjudecatarul să fie considerat proprietar de plin drept sunt reglementate în cuprinsul art. 712 din NCPC privind întoarcerea executării silite, se pune în mod firesc întrebarea dacă buna sau reaua credinţă a adjudecatarului poate fi cercetată şi de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare împotriva actului

de adjudecare. În opinia noastră, buna sau reaua-credinţă a adjudecatarului poate fi stabilită şi de către instanţa care este ţinută să se pronunţe asupra valabilităţii actului de adjudecare.

Dacă s-a obţinut desfiinţarea titlului executoriu care a constituit temeiul executării silite asupra unui imobil ulterior expirării termenului de o lună în care poate fi atacat actul de adjudecare, sunt incidente dispoziţiile art. 633 din NCPC. Potrivit acestui text de lege „dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării silite”.

În această ipoteză, înstanţei învestită cu întoarecerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare îi revine sarcina de a verifica exclusiv buna sau reaua credinţă a adjudecatarului, cea de-a doua condiţie prevăzută de lege fiind întrunită.

Noutatea adusă de NCPC este aceea că adjudecatarul unui imobil nu mai poate fi evins, dacă imobilul nu este înscris pentru prima oară în cartea funciară. Astfel, potrivit art. 849 NCPC „orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat este definitiv stinsă”.

Textul art. 849 din NCPC preia doar o parte din cuprinsul art. 520 din actualul Cod de Procedură Civilă, fără a mai reglementa termenul de prescripţie de trei ani pentru cererea în evicţiune.

Legiuitorul a urmărit prin înlăturarea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut pentru cererile în evicţiunea adjudecatarului unui imobil înscris în cartea funciară consolidarea dreptului de proprietate al acestuia din urmă şi asigurarea stabilităţii raporturilor juridice civile.

Poate fi considerată cererea privind întoarcerea executării silite prin care se solicită restabilirea situației anterioare a executării ca fiind o veritabilă acţiune în evingerea adjudecatarului? În reglementarea actuală considerăm că răspunsul este afirmativ, întrucât adjudecatarul este obligat să predea imobilul adjudecat, în ipoteza admiterii unei asemenea acțiuni, fără să se poată opune în vreun fel. În schimb, în lumina Noului Cod de Procedură Civilă adjudecatarul va pierde dreptul de proprietate asupra imobilului doar dacă se va constata de către instanța de judecată învestită că acesta a fost de rea-credință. Astfel, fiind un fapt direct și personal al adjudecatarului, care atrage pierderea dreptul de proprietate asupra imobilul adjudecat, nu se poate susține că cererea de întoarcere a executării silite și de restabilire a situației anterioare mai întrunește cerințele pentru a fi considerată o acțiune în evicțiune.

Concluzionând, în lumina NCPC riscul adjudectarului unui imobil de a pierde dreptul de proprietate asupra bunului subzistă doar dacă se demonstrează că acesta a fost de rea-credință la momentul adjudecării.

[1]. Sergiu-Leon Rus, „Întoarcerea executării silite”, „ Dreptul” nr. 10/2003, p.144[2] Ibidem, p. 144

Up Date 13.07.2012

FAZA CERCETARII PROCESULUI

Faza scrisa a procesului- in prezent primul termen de judecata se alege in mod aleatoriu in sistem electronic.

Primul termen de judecata se acorda in timpul fazei scrise a procesului, dupa introducerea cererii de chemare in judecata;

- Noul Cod de Procedura Civila regandeste sistemul, faza scrisa se transfera inaintea acordarii termenului; primul termen de judecata se acorda dupa parcurgerea in intregime a fazei scrise (cerere de chemare in judecata, intampinare, raspuns la intampinare, cerere reconventionala, raspuns la cerere reconventionala). Astfel, in etapa scrisa nu exista un termen de judecata. Judecatorul investit va acorda primul termen de judecat. Aleatorie ramane, insa, alegerea completului de judecata. Cu privire la termenul de judecata, legea impune anumite limite de timp.

- In Legea de punere in aplicare a Noului Cod de Procedura civila, aceste limite au fost modificate.

Limitele termenelor date de judecatorArt.196 NCPC instituie anumite limite ale termenelor.In Legea de punere in aplicare, s-au propus anumite modificari:

- Termenul Paratului de a depune Intampinare: s-a propus modificarea de la 20 la 25 de zile;

- Termenul de depunere a cererii reconventionale: s-a propus modificarea de la 20 la 25 de zile;

- Termenul in care Reclamantul poate depune raspuns la intampinare a ramas de 10 zile;- Primul termen de judecata: de la un termen de 20 de zile, s-a propus modificarea la 40 de

zile.NCPC are in vedere logica previzibilitatii, judecatorul fiind cel care stabileste termenele, desigur in limitele reglementate prin lege. Fiind stabilite aceste limite, si Partile pot aproxima cam care va fi durata maxima a procesului.Procedurile urgenteConform sistemului reglementat in Noul Cod, faza scrisa este finalizata atunci cand se acorda primul termen de judecata. Noul sistem prezinta avantaje pentru dreptul comun, in cazul procedurilor urgente nu mai putem spune, insa, acelasi lucru (e.g. ordonantele presedintiale in care se citeaza Partile). E posibil sa se prejudicieze urgenta. Cazurile in care Intampinarea nu este obligatorieNu este clar ce se intampla cand Intampinarea nu este obligatorie, se mai asteapta trecerea termenelor stabilite la art.196?(Aceste termene sunt mai curand in favoarea reclamantului – cererea reconventionala poate fi depusa la primul termen de judecata cu procedura completa cu citarea partilor).

Nu este clar daca se aplica 196 si cand Intampinarea nu este obligatorie (s-ar putea merge pe ideea ca este drept comun, nu mai avem alta prevedere pentru acordarea primului termen de judecata, insa, formal, nu mai exista aceleasi ratiuni ca la 196). Pe de alta parte, desi Intampinarea nu este obligatorie, Paratul are totusi dreptul de a face Intampinare. Acest argument are, insa, caracter relativ, Paratul poate face Intampinare pana la primul termen de judecata.O solutie ar fi reducerea cat mai mult a termenelor prevazute in 196.Din fericire, la momentul actual gasim o singura prevedere in care se stabileste ca Intampinarea nu este obligatorie – in materia evacuarii.O implicatie importanta a faptului ca faza scrisa se incheie inainte de acordarea primului termen de judecata este faptul ca, in acest nou sistem, Judecatorul verificadin punct de vedere formal cererea de chemare in judecata si daca nu este corecta din punct de vedere formal o anuleaza in Camera de consiliu fara citarea partilor. La Parat nu va mai ajunge decat o cerere de chemare in judecata corecta din punct de vedere formal.Cazurile de amanare sunt prevazute expres in Noul Cod de procedura civila. Atunci cand legiuitorul a stabilit ca intampinarea nu e obligatorie si ca paratul sa invoce exceptii, sa faca aparari la primul termen de judecata. Nu e caz de amanare – necesitatea ca Reclamantul sa fie pus in garda nu este atat de importanta. Deci legiuitorul a prezumat ca-i da voie paratului invoce atunci, fara a fi caz de amanare.Art.196 alin.5 confera o mare putere judecatorului. Pana acum termenele stabilite de lege nu puteau fi reduse sau majorate: sunt termene cu o natura mixta, si legala si judecatoreasca. Important, insa, e faptul ca in cazul procedurilor urgente cum ar fi ordonantele presedintiale, instanta apreciaza daca e necesara citarea partilor, care ar implica si necesitatea intampinarii.Principii in Noul Cod de Procedura Civila

- Prin NCPC s-au schimbat anumite constante ale procedurii civile, fara a se modifica, insa, principiile

De ex, in materia nulitatilor: in prezent acestea sunt de ordine publica si de ordine privata, in functie de interesul valorii protejate, sau in materia decaderii. Ajungem la concluzia ca modificarea cererii de chemare in judecata dupa prima zi de infatisare e reglementata de ordine privata: ar atrage decaderea doar daca paratul doar daca paratul o invoca de indata sau la prima zi de infatisare.In NCPC se instituie termeni rezonabili si previzibili (judecatorul pronunta o incheiere prin care estimeaza durata). Reclamantul poate modifica cererea, In prezent daca paratul nu se prezinta sau nu invoca, probele trebuie reevaluate, durata procesului se modifica, nu mai este previzibila. Dar previzibilitatea este o chestiune de principiu in NCPC. Si astfel de modificari schimba previzibilitatea.Previzibilitatea e de principiu. Deci, aceste modificari ar trebui sa fie reglementate de ordine publica, sa poate si judecatorul sa invoce caci tine de principiul de desfasurare a procesului. Legiuitorul alege insa o alta varianta. Prin legea de punere in aplicare se propune o mica modificare, art.199 din NCPC fiind completat: decaderea nu mai ramane ca inainte, ci modificarea va putea fi primita numai daca Paratul isi da consimtamantul in mod expres. Nu a schimbat natura, a ramas tot de ordine privata, dar a schimbat regula de la invocarea exceptiei. In prezent, daca Paratul nu se opunea, modificarea era facuta.Conform legii de punere in aplicare, aceasta regula cade pentru ca e necesar consimtamantul expres. Ramane o chestiune de ordine privata, dar modalitatea de acoperire e mai greoaie. Daca sunt mai multi parati, este necesar consimtamantul expres al tuturor paratilor. Aceeasi ratiune subzista si in alte cazuri

Art.248 pct 5 in materia probelor, este necesar acordul expres al tuturor partilor. Probele pot fi evidentiate in cererea de chemare in judecata, intampinare, cererea reconventionala. Pentru a fi admise probe ulterior acestor momente, al.2 al art.248 pct.5 cere acordul tuturor partilor. Daca proba e utila, desi produce amanarea si Paratul nu invoca exceptia decaderii, in prezent Judecatorul trebuie sa o admita. In Noul Cod de Procedura civila nu mai e suficient doar sa nu se opuna, ci trebuie sa nu se opuna plus sa fie de acord plus acordul sa fie expres.Art.210 NCPC – ordinea judecarii procesuluiIn legea de punere in aplicare, s-a propus o mica modificare. Se doreste ca inclusiv la sedintele publice sa se fixeze anumite intervale orare pentru prezenta partilor la proces. (problemele de organizare administrativa nu sunt sanctionate procedural). Insa, conform prevederilor NCPC, majoritatea sedintelor nu vor mai fi publice, doar faza dezbaterilor asupra fondului daca partile nu convin altfel.Incidentele proceduraleSuspendarea, perimarea, acte de dispozitie care opresc procesul in faza cercetarii fara a se mai ajunge la dezbateriSuspendareaIn principiu ramane la fel. SE introduce un nou caz de suspendare legala de drept – cererea prelabila de pronuntare a unei hotarari preliminare adresata Curtii europene de justitie – suspendare legala de drept.A fost abrogata exceptia de neconstitutionalitate ca suspendare legala de drept prin legea 177/2010, judecatorul nu este obligat sa sesizeze curtea, dar in cazul in care considera necesar, acesta nu este considerat un caz traditional de tergiversare a procesului.Suspendarea legala facultativaIn prezent aceasta opereaza doar cand devine revocabila hotararea din procesul civil deschis in paralele sau cand devine definitiva hotararea din procesul penalCNPC da posibilitatea judecatorului de a reveni motivat asupra suspendarii daca partile nu au un comportament diligent ori daca urmarirea penala dureaza mai mult de un an. O problema fiind cazul in care pe parcursul executarii silite debitorul este cercetata intr-un proces penal. Cazurile de repunere pe rol sunt ulterioare nu contemporane cu luarea deciziei suspendarii. O ipoteza ar fi aceea a recursului, dar in acest caz masurea de suspendare vine ca urmarea a unei greseli a judecatorului.In prezent daca se suspenda o cauza in recurs nu exista recurs la recurs desi ar fi vorba de un recurs la o procedura pe care instanta de recurs a generat-o pentru prima oara si nu ca act de controlIn NCPC se va ataca cu recurs la instanta umediat superioara, daca recursul la incheierea de suspendare de recurs se judeca la Inalta Curte de Casatie si Justitie, recursul va fi judecat de un complet de cinci judecatori.

Perimarea Art 410 – 417 din NCPC – o modificare ar fi aceea ca termenul scade de la un an la 6 luni – ca

in dreptul comercial (perimarea cererii). Este posibil recursul la hotararea prin care se constata perimarea unei cereri de recurs, aceasta putand fi atacata la instanta ierarhic superioara in cazul in care se ataca o hotararea a ICCJ, recursul de va judeca de un complet de cinci judecatori. Perimarea instantei conteaza in cazurile de ramanere in nelucrare a cererii de zece ani fara a fi

vina partilor – de exemplu – o cauza ramane in suspendarea mai mult de 10 ani, ceea ce nu poate fi imputat partilir, sau cazurile cand actul urmator trebuia facut de instanta sau cand actul nu a

ajuns la instanta competenta, exista si parerea ca perimarea intervine de la un act facut de parti dar si de catre instanta, daca partile fac un act de procedura, neurmat de un act al instantei, termenul de perimare ar curge de la expirarea termenului dat de judecator partilor pentru a face respectivul act si nu de la data la care judecatorul a pronuntat o incheiere care sa constate ca partile nu au facut respectivul act si a operat suspendarea, se are in vedere largirea nu restrangerea cazurilor de perimarePerimarea opereaza si atunci cand instanta face un act din oficiu care ar genera judecata act ne-

urmat de un alt act al partilor, dar nu si atunci cand instanta constata inactivitatea partilor. Potrivit alin urmator al articolului 410, perimarea nu curge cand actul urmator trebuia facut din oficiu. De exemplu atunci cand se depune o cerere de chemare in judecata, judecatorul constata ca nu e corecta dpdv formal, ii pune in vedere reclamantului sa rectifice cererea, acesta nu o face in termenul dat de judecator si instanta uita sa dea o incheiere de anulare. In acest caz cererea nu se perima ci se anuleaza mai ales ca perimarea implica si citarea partilor.Perimarea opereaza dupa un ultim act indeplinit de parti, aceesta poate fi un act al partilor care

nu trebuia fi urmat de un act al instantei. De exemplu, in cazul administrarii probelor de catre avocati, instanta da un termen mai mare de 6 luni in care avocatii sa pregateasca probele, avocatii nu fac nimic intre timp si la termen, instanta constata inactivitatea lor printr-o incheiere.

PROCEDURA IN FATA PRIMEI INSTANTE – CONTINUAREACTELE DE DISPOZITIE ALE PARTII

raman principial aceleasi, dar sunt reglementate in mod clar. Acum sunt reglementate renuntarea la drept, renuntarea la judecata, tranzactia, putin la achiesarea la pretentiile Reclamantului.Achiesarea la hotararea pronuntata de instanta ce s-a dezinvestit nu este reglementata acum expres, ci doar, poate, in mod indirect, la art. 267 CPC (renuntarea la calea de atac) – ar putea permite conservarea a ceea ce a primit partea..Noul cod de procedura civila inlatura confuzia existenta la acest moment si reglementeaza expres toate cele 5 tipuri de acte de dispozitie ale Partii.

Renuntarea la judecata- Este reglementata cu o anumita prudenta avand in vedere faptul ca dupa o anumita etapa,

Paratul poate avea interese reale de a conserva procedura- Este posibila doar cu acordul Paratului dupa o anumita etapa – acest moment s-a

schimbat. In prezent – pana la comunicarea cererii de chemare in judecata Reclamantul poate renunta fara acordul Paratului si fara obligatia de a plati cheltuieli de judecata. In NCPC gasim aceeasi solutie. Daca se renunta la judecata intre momentul comunicarii cererii de chemare in judecata si primul termen de judecata cu procedura completa de citare pt ambele parti – element obiectiv (in prezent, vorbim despre momentul inceperii dezbaterilor asupra fondului – ceea ce discutabil caci e greu de hotarat) Reclamantul poate renunta fara consimtamantul Paratului, dar poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecata (asadar, se pastreaza aceeasi solutie ca in actualul cod).Ulterior primului termen de judecata cu procedura completa (inchiderea dezbaterilor, in prezent) Reclamantul, pt a renunta, are nevoie de consimtamantul Paratului. In prezent, acest consimtamant poate fi expres sau tacit. Daca Paratul nu este prezent la termenul la care Reclamantul declara ca intentioneaza sa renunte la judecata, instanta va da Paratului un termen in care sa isi exprime consimtamantul. Lipsa raspunsului se considera acord tacit la renuntare. In

prezent, in cazul in care Paratul lipseste la termenul cand Reclamantul declara ca renunta la judecata, unele instante iau act de renuntare fara a mai da termen de raspuns Paratului. Exista cazuri cand Paratul, teoretic, nu va mai fi citat pt ca are termenul in cunostinta. Se pune intrebarea daca va trebui citat cu mentionarea cererii de renuntare a Reclamantului sau va fi prezumat ca stie si continutul incheierii nu doar termenul. In lipsa unei prevederi exprese art.400 alin.(4) nu reprezinta o derogare de la regula termenului in cunostinta. Se instituie, astfel, un caz legal de amanare a termenului – se acorda termen pt a se clarifica situatia Paratului.

- Motive de recurs: art.482 pct.5 – sanctiunea nulitatii: 5. cand, prin hotararea data, instanta a incalcat regulile de procedura a caror nerespectare atrage sanctiunea nulitatii;

Nulitatea: art.169 si urmatoarele ilustreaza alte cerinte Art. 169. - (1) Nulitatea este sanctiunea care lipseste total sau partial de efecte actul de procedura efectuat cu nerespectarea cerintelor legale, de fond sau de forma. (2) Nulitatea este absoluta atunci cand cerinta nerespectata este instituita printr-o norma care ocroteste un interes public. (3) Nulitatea este relativa in cazul in care cerinta nerespectata este instituita printr-o norma care ocroteste un interes privat.

Ar fi o chestiune ce tine de exterioritatea actului de procedura, n-ar tine de vatamare. Varianta cealalta: sa se anuleze hotararea, se reia judecata…???

Renuntarea la drept – se pastreaza aceleasi forme

Achiesarea - La pretentiile Reclamantului - art.430 se pastreaza aceleasi forme: totala, partiala.

Hotararea prin care se ia act de achiesare: - exista doar recurs la instanta ierarhic superioara (nu doar la ICCJ)

- La hotararea pronuntata: art. 457 ofera o reglementare expresa. Art. 457. - (1) Achiesarea la hotarare reprezinta renuntarea unei parti la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja impotriva tuturor sau a anumitor solutii din respectiva hotarare.

- Un element de nouate aduce art. 457 alin.(2) Achiesarea, atunci cand este conditionata, nu produce efecte decat daca este acceptata expres de partea adversa. Pana acum, in virtutea logicii, consideram actele de dispozitie ale Partii ca producand efecte numai in cazul in care au un caracter neconditionat. Altfel, inseamna de fapt, o dorinta de tranzactie. NCPC recunoaste achiesarea conditionata, dar numai cu acceptul expres al partii adverse: „o impacare cu iz de tranzactie”

- Ce se intampla, insa, daca o parte accepta sa achieseze la hotararea pronuntata cu conditia sa primeasca de la partea adversa o suma de bani. Partea adversa accepta, instanta ia act de achiesare. Prin aceasta hotarare se ia act de renuntarea conditionata a apelantului la hotararea pronuntata de prima instanta. Desi intimatul a consimtit expres si apelantul a renuntat, plata nu se face. Hotararea prin care s-a luat act de renuntare va fi titlu executoriu?

- O alta posibilitate: renuntarea la apelul deja exercitat daca partea adversa renunta si ea. Partea adversa zice ca accepta renuntarea, dar nu-si retrage apelul.

- Care sunt efectele neindeplinirii conditiei in cazul achiesarii conditionate?

Se va putea din nou introduce apel sau apelul acceptat de parat va fi considera in sine renuntare la apel ?????????????????????/////////La data X apelantul 1 zice ca renunta la apelul 1 cu conditia ca apelantul 2 sa renunte si el. Apelantul 2 prezent afirma ca accepta, dar nu are imputernicire speciala (avocat) pentru a face acest act , dar o va aduce. Se ia act prin incheiere ca s-a renuntat la apel. Avocatul apelantului 2 insa nu renunta. Instanta va judeca si apelul 1 si apelul 2 sau va considera ca acceptul dat la achiesarea conditionata constituie si renuntare la apelul 2?Dar efectul neindeplinirii conditiei inseamna ca acel apel va continua: si 1 si 2.Cand nu se va indeplini conditia:Hotararea e titlu executoriu pt neindeplinire? Ar trebui sa fie expresEfectul va fi repunerea in discutie a caii de atac? Avem de-a face doar cu o sistare a procesului?Este necesar un Mandat special pt cel care-si da acceptul pt renuntarea conditionata: acceptarea inseamna si plata cheltuielilor. Daca vorbim despre o sistare a procesului am putea vorbi despre o hotarare de expedient (consfinteste invoiala partilor sau tranzactia). Probabil se va pronunta o hotarare atat de sistare, cat si de delegare a partii de indeplinire a conditiei. In acest caz nu se va mai repune pe rol si trebuie transformata hotararea in titlu executoriu. S-ar pune in pericol siguranta circuitului juridic.

Este posibil, insa, ca achiesarea conditionata la hotarare sa se refere doar la conditii cu privire la hotarare (nu alt tip de conditii care sa modifice hotararea data de prima instanta) – textul nu distinge insa in privinta aceasta, nu spune in ce consta conditia.

CONTESTATIA PT TERGIVERSAREA PROCESULUIArt. 517 alin.(4)Aceasta cale de atac a aparut odata cu Hotararea CEDO – Kudla vs Poland – art.6pct. 1 CEDO

– termen rezonabil de solutionare a unei cauze.Se adresase Curtii inainte de finalizarea procedurilor in fata instantelor nationale. Curtea a

autonomizat art.13 (Dreptul la un recurs efectiv) – atunci cand procedura treneaza foarte mult, e injust sa ceri unei persoane finalizarea acestui proces pt a se adresa Curtii, mai ales cand durata deja trecuta ar justifica aceasta actiune. Pentru a putea trece peste regulile stricte – snactionarea statului pt ca nu are un mecanism intern prin care sa sanctioneze tergiversarea procesului in baza art.13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (prin care Guvernul sa se pronunte asupra tergiversarii, nu asupra fondului problemei), obligand indirect statele sa adopte proceduri interne pentru a permite accesul la Curtea Europeana fara a se termina procesul. Statele trebuie sa ofere posibilitatea unui recurs efectiv in fata instantelor interne pentru a permite garantiile din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Recursul efectiv trateaza exclusiv problema tergiversarii, admisibil inainte de a se termina judecata pe fond. Daca nu exista un astfel de mijloc procedural intern, riscul este ca un stat sa fie sanctionat de 2 ori – odata pe art.13 pt ca nu permite recursul efectiv impotriva tergiversarii (obiectiv); a doua oara pe art.6 pct.1 pt ca exista o tergiversare (sanctiune subiectiva in raport de speta concreta).

Alte state, precum Franta si Italia, nu au creat o astfel de procedura a carei verificare in practica nu se cunoaste. Exista un articol in Codul de organizare judiciara – 78 indice 1 punerea in miscare a responsabilitatii statului se face pt culpa grava in efectuarea actului de justitie sau pt denegare. Acest text a fost utilizat de statul francez pt a nu fi sanctionat de CEDO, interpretand tergiversarea procesului ca un fel de denegare de dreptate. Francezii aveau hotarari pronuntate de instantele statului ca procesul a durat prea mult.Au asimilat ideeea de tergiversare ideii de denegare de dreptate.Avem si noi in art.3 din Codul civil, dar nu avem nicio practica in acest sens. Codul civil

vorbeste despre o infractiune a judecatorului, nu despre o denegare de dreptate. In cazul francezilor recursul are natura pecuniara, de indemnizare, nu de reparare a unor masuri

procesuale. Aceasta solutie exista si in Italia – 24.03.2001- asa numita Lege timp – exista un recurs, o cale de atac, pentru obtinerea repararii unui prejudiciu pt durata excesiva a procesului judiciar. La noi, insa, nu tinde la indemnizare ci la inlaturarea judecatorului.Problema regresului la noi exista. Statul raspunde.Dar regresul?Cine ar supora indemnizarea?Multe intarzieri nu se datoreaza magistratului, ci schimbarilor legislative, de competenta etc.O alta intrebare care se pune: cand ar putea face Partea contestatie pt tergiversarea procesului?

Textul de lege nu spune, deci, teoretic oricand in cursul procesului. Ar exista mai multe situatii:

Cazul 1- termenul s-a implinit fara rezultat (de exemplu, termenul de redactare a hotararii – 30 de zile)Ar fi un caz de contestatie pt tergiversarea procesului ciudat pt ca judecatorul s-a dezinvestit de judecarea pricinii. Din modul de formulare a pct.1, s-ar putea considera ca e posibila formularea contestatiei pt tergiversarea procesului chiar si dupa terminarea procesului (termenul de redactare a hotararii). Nu ar mai fi doar sanctiune administrativa de acum: - se amana pronuntarea foarte mult; - la o suspendare de executare (termen de solutionare in 10 zile in faza recursului) si primesti in 15 zile – ar fi indreptatita contestatia pt tergiversarea procesului. Ar putea cere si preschimbarea – dar pt alte motive. Ramane de vazut care va fi eficienta acestei cai de atac. E posibil sa se admita, dar tergiversarea sa continue – doar e acelasi judecator. Se dispune inlaturarea situatiei – motivarea hotararii in 5 zile, dar nu se intampla acest lucru.Se accentueaza presiunea asupra magistratului.

Cazul 2 – cand instanta a stabilit un termen, acest termen s-a indeplinit – de exemplu,s de a depune interogatoriul. Acesta nu depune interogatoriul si instanta tot amana, fara a-l decade din acest drept. Partea adversa invoca exceptia de decadere.Instanta o respinge si da din nou termen. Partea adversa face contestatie. Ar trebui sa revina asupra considerentelor care au facut instanta sa amane, a modului cum a dezlegat problema de drept, ratiunile pt care nu l-a decazut (autoritatea incheierilor). Ar putea face plangere la instanta superioara.

Cazul 3 – cand o persoana care nu este parte in proces – in cazul amenzii judiciare. Faci contestatie ca instanta sa-i dea amenda. Daca-si va mentine ratiunile pt care nu a dat amenda, persoana se va plange la instanta superioara. Textul nu distinge. Contestatia pt tergiversarea procesului ar trebui sa se aplice acelor cazuri in care nu s-a invocat amenda, decaderea si instanta nu s-a sesizat din oficiu. E posibil ca in practica sa apara si un caz de retractare. Aceasta procedura va fi numai reformatoare sau si de retractare, sau completatoare. E posibil ca unele instante sa se prevaleze de posibilitatea de a-si mentine punctul de vedere. Apare plangerea la instanta superioara.Contestatia e o cale speciala si cumulat cu plangerea capata caracter si de reformare si retractare.

Cazul 4 – instanta si-a nesocotit obligatia de a solutiona cauza intr-un termen optim si previzibil. De exemplu: inaintarea dosarului la instanta superioara. Judecatorul de caz isi prelungeste atributiile si dupa dezinvestire. Pt a contesta un element de tergiversare, te adresezi instantei, chiar judecatorului investit cu solutionarea cauzei. Daca judecatorul respinge prin incheiere cererea, se va putea face plangere la instanta superioara sau la alt complet la ICCJ. Hotararea data nu este supusa niciunei cai de atac. Contestatia si plangerea nu suspenda judecarea procesului. Din punct de vedere strict juridic nu se tergiverseaza, dar in practica exista posibilitatea de facto. Ar putea ca la termenul urmator sa nu existe dosarul, sa fie trimis la instanta superioara pentru a se solutiona plangerea.

Up Date 16.07.2012

Apelul si recursul in noul Cod de procedura civila

Atunci când analizăm noua reglementare oferită de Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, nu putem trece cu vederea modalitatea în care noile norme procesual civile abordează instituţia căilor de atac în materie, acestea din urmă reprezentând instrumentele juridice care garantează legalitatea şi temeinicia sentinţei de judecată sau cu alte cuvinte, o justiţie “echitabilă”.

Referitor la sfera noţiunilor şi la tipurile căilor de atac, la o privire de ansamblu asupra Legii nr.134/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de Procedură Civilă, costatăm că aceasta păstrează registrul consacrat de actualul Cod de Procedură Civilă, clasificându-le în căi ordinare de atac (apelul) şi căi extraordinare de atac (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea). Dintre acestea, în practica instanţelor de judecată, demersurile cel mai frecvent utilizate, cu o incidenţă crescută a gradului de admisibilitate şi deci, de o importanţă deosebită, mai ales sub aspectul efectelor pe care le generează, sunt apelul şi recursul, instituţii care vor constitui punctul de interes al prezentei lucrări.

Ca şi reglementarea actuală, dispoziţiile Legii nr. 134/2010privind Codul de Procedură Civilă consacră exercitarea căilor de atac într-un anumit termen şi doar de către “părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane“(art. 452).

Ca principiu general, admisibilitatea unei căi extraordinare de atac este condiţionată de epuizarea căii de atac a apelului, singura excepţie reprezentând-o situaţia descrisă de art. 453 al.(2) din Legea nr.134/2010, prevedere legală care instituie posibilitatea atacării unei hotărâri succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu condiţia ca părţile să consimtă expres la acest demers, motivele de recurs fiind limitate doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material.

APELUL

Prevederile Legii nr.134/2010 consfiinţesc ca regulă de bază posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de instanţa de fond cu apel : “Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel” (art. 460). Raportându-ne la dispoziţiile legale citate, care consacră caracterul ordinar şi general al apelului ca şi cale de atac, observăm că acestea statuează şi care sunt limitele de incidenţă ale demersului în sine, stabilindu-se anumite excepţii. Astfel, conform noilor reglementări, hotărârile date în ultimă instanţă  rămân neapelabile.

Pe de altă parte, raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 76/2012, observăm că aceasta asimilează obiectului căii de atac a apelului toate hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care printr-o lege specială sunt atacabile cu recurs, în afară de cele pronunţate în materia contenciosului administrativ fiscal şi în materia azilului.

Aşadar, dacă în reglementarea anterioară caracterul “definitiv” al hotărârilor este asociat cu precădere domeniului penal,  noile norme conferă o eficienţă sporită acestei caracteristici în materia dreptului procesual civil, consacrând practic ca regulă judecata în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs).

Mergând mai departe cu analiza modificărilor ce vor interveni, reţinem că, spre desosebire de actualul Cod de Procedură Civilă care reglementează un termen de declarare a apelului de 15 zile de la comunicarea hotărârii (excepţia reprezentând-o cauzele care au ca obiect divorţurile [1]), prevederile Legii nr.134/2010 stabilesc că  termenul de apel este de 30 de zile, “dacă legea nu dispune altfel”. Totodată, dacă actuala reglementare oferă posibilitatea extinderii termenului de formulare a motivelor de apel până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [2], noul Cod de Procedură Civilă introduce obligativitatea motivării apelului înlăuntrul termenului de apel, sancţiunea reprezentând-o decăderea (art. 464 al. (3) din Legeanr.134/2010).

Pe de altă parte, constatăm că şi în  noua reglementare sunt identificate situaţii în care apelul nu se declară în 30 de zile, ci într-un alt termen. Astfel, conform art. 355 al. (2) din noul Cod de Procedură Civilă, în materia cererilor de asigurare a dovezilor, termenul de apel împotriva încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare. În domeniul cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după caz. Reţinând dispoziţiile art. 976 din Legea nr.134/2010, în procesele de partaj, încheierile prin care s-a dispus vânzarea bunurilor sunt apelabile în termen de 15 zile de la pronunţare. Mai trebuie menţionat şi că termenul de apel cu privire la ordonanţele preşedinţiale şi hotărârile de evacuare derogă şi el de la prevederile generale, în ambele cazuri acesta fiind de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.

Raportându-ne la prevederile Legii nr. 134/2010 în materia apelului, este de observat că acestea transferă o mare parte din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă. Din această perspectivă, conform art. 465 din  Legea nr. 134/2010, constatăm că ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel (care vor fi depuse la instanţa de fond), tot preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) este cel care dispune comunicarea acestora către

intimat, punându-i în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns în termen de 10 zile de la comunicare. Menţionăm că toate aceste termene sunt de decădere, iar nerespectarea lor nu poate fi complinită pe parcursul desfăşurării judecăţii.

La o primă vedere, se poate aprecia că finalitatea transferării unei părţi din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă şi introducerii unor termene noi o reprezintă simplificarea procedurii judecării apelului şi degrevarea instanţei superioare de efectuarea anumitor operaţiuni juridice. Este interesant de urmărit efectele pe care aceste modificări le vor produce asupra jurisprudenţei instanţelor de judecată.

Cu privire la apelul incident şi apelul provocat, dispoziţiile Legii nr. 134/2010 reconfirmă în mare măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea termenului de apel,  cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Numai după ce a fost împlinit termenul de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi comunicările prevăzute de art. 465 din Legea nr. 134/2010, la care se adaugă şi eventualele apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Mergând mai departe cu analiza instituţiei apelului, precizăm că noua reglementare reiterează caracterul devolutiv şi reformator al acestei căi de atac. Astfel, art. 470 din Legea nr. 134/2010 statuează, fără posibilitate de tăgadă: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”. Atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea şi motivele de apel.

Cu privire la judecarea apelului în sine, noua reglementare păstrează registrul actualei legiferări, stabilind că în faţa instanţei de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Menţionăm şi că Legea nr. 134/2010 reiterează principiul non peiorationem in appellatione, introducând totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte efectele judecării apelului, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, instanţa investită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat sau poate constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. În cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

Reţinând prevederile art. 474 al. (3) din Legea nr. 134/2010, observăm că la fel ca şi în acuala reglementare, motivele care determină anularea hotărârii atacate cu apel sunt: soluţionarea cauzei de către prima  instanţă fără a intra în judecata fondului alături de situaţia în care judecata s-a

făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Dacă se dispune anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul  ”evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Se reconfirmă regulile conform cărora soluţia de mai sus nu poate fi dată decât o singură dată în cursul procesului iar prima instanţă va fi obligată să respecte dispoziţiile instanţei de apel, atât sub aspectul dezlegării unor chestiuni de drept cât şi în ceea ce priveşte necesitatea administrării unor probe noi.

Tot referitor la judecarea apelului, constatăm că din perspectiva competenţei materiale asupra soluţionării cererilor de apel, dispoziţiile art. 93-94 din  Legea nr. 134/2010 statuează, fără posibilitate de tăgadă, că instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).

Sintetizând cele expuse, concluzionăm că dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă reconfirmă cele patru trăsături fundamentale ale apelului, şi anume, o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de executare. Pe de altă parte, modificările cele mai importante aduse de Legea nr. 134/2010 în materie vizează termenul de declarare a apelului (care este extins la 30 de zile), alături de procedura judecării în sine a cererii de apel care este mult simplificată şi structurată practic în două faze: prima cu un caracter mai mult administrativ, care presupune comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri şi care este dată în competenţa instanţei de fond şi cea de-a doua care presupune judecarea apelului în sine, fiind dominată de principiul contradictorialităţii.

RECURSUL

Din punctul de vedere al importanţei efectelor sale dar şi al gradului de incidenţă în practica instanţelor de judecată, recursul ca şi cale de atac poate fi considerat un alt mijloc legal de interes, pus la dispoziţia justiţiabililor, alături de apel.

Ca şi reglementarea actuală, Legea nr. 134/2010 poziţionează recursul în sfera căilor de atac extraordinare, alături de contestaţia în anulare sau revizuire. Spre deosebire însă de contestaţia în anulare şi revizuire, unde cazurile de admisibilitate sunt mult mai punctuale şi mai restrictive, calea de atac a recursului reprezintă un instrument juridic utilizat frecvent de justiţiabili şi care are o rată de succes sporită, datorită faptului că motivele de recurs sunt mult mai permisive.

Aşadar, art. 477 din  Legea nr. 134/2010 reglementează principiul conform căruia: “Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, fiind  exceptate de la această regulă hotărârile pronunţate în cererile menţionate la art. 92 pct.1 lit. a) – k)  din Legea nr. 134/2010 [3], cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, cererile în materia conflictelor de muncă şi a asigurărilor sociale, cererile în materie de expropiere, cererile privind repararea prejudiciilor cauzate de erorile judiciare,  alături de alte cereri evaluabile în bani de până la 500 000 lei inclusiv. Pentru toate acestea (în număr covârşitor de mare în practica instanţelor de judecată) cât şi în situaţia în care legea prevede expres că hotărârea este supusă doar căii de atac a apelului,

noua reglementare  instituie doar două grade de jurisdicţie: fond şi apel. Finalitatea acestei măsuri a constituit-o, probabil, sporirea celerităţii judecării cererilor de chemare în judecată şi degrevarea instanţelor de o serie de cereri mai mult sau mai puţin întemeiate. Cu toate acestea, apreciem că  posibilitatea controlului judiciar efectuat de instanţa de recurs reprezenta o garanţie în plus pentru obţinerea unei sentinţe corecte şi legale.

Revenind la obiectul recursului, observăm că noua reglementare asimilează în continuare sferei acestuia o serie de hotărâri. Astfel, conform art. 431 al. (1) şi art. 434 din Legea nr. 134/2010 hotărârile date în baza recunoaşterii pretenţiilor şi cele care consfiinţesc învoiala părţilor sunt atacabile doar cu recurs, cele din urmă doar pentru motive procedurale. De asemenea, în materia suspendării cauzelor, încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra suspendării pot fi atacate separat cu recurs.

Ca şi în actuala reglementare, se păstrează caracterul nesuspensiv de executare al recursului, excepţie făcând cauzele privitoare la “strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau oricăror altor lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege” şi, de asemenea, se prevede posibilitatea suspendării executării sentinţei la cerere.

Cu privire la formularea cererii de recurs şi la judecarea acestuia, Legea nr. 134/2010 introduce o noutate absolută, instituind obligativitatea asistării şi reprezentării părţii de către avocat sau consilier juridic, sub sancţiunea nulităţii recursului. Reţinând prevederile art. 13 şi art. 83 din Legea nr. 134/2010, redactarea cererii şi a motivelor de recurs, dar şi susţinerea concluziilor verbale sau formularea concluziilor scrise nu vor putea fi realizate decât prin intermediul avocatului sau al consilierului juridic, cu excepţia situaţiilor în care “partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept” (art. 13 al 2 din Legea nr. 134/2010). Menţionarea în cererea de recurs a numelui, prenumelui, a domiciliului profesional al avocatului sau a numelui şi prenumelui consilierului juridic este obligatorie.

Referitor la termenul de declarare a recursului, dacă reglementarea actuală consacră un inteval de 15 zile de la comunicarea hotărârii, “dacă legea nu dispune altfel” [4], noile norme introduc un termen de recurs de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, oferind justiţiabililor o perioadă de timp mai lungă în care aceştia pot declara calea de atac.

Asupra termenului în care se motivează recursul, Legea nr. 134/2010 preia raţionamentul instituit de actuala reglementare, statuându-se regula conform căreia recursul se motivează înlăuntrul termenului de recurs, sub sancţiunea nulităţii.

Motivele de recurs sunt reglementate punctual de art. 482 din Legea nr. 134/2010, text juridic care le califică drept “motive de casare”, spre deosebire de actualul Cod de Procedură Civilă care prevede atât motive de casare cât şi motive de modificare a sentinţei. Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 enumeră următoarele motive de casare: “1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când,

prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Observăm, aşadar, că prevederile art. 482 din Legea nr. 134/2010 preiau în mare parte motivele consacrate de actuala reglementare, cu câteva modificări: – este asimilată motivelor de casare, situaţia, frecvent întâlnită în practică, în care judecata se face de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu; – se legiferează în mod expres ca motiv de casare, situaţia în care există autoritate de lucru judecat; sintagma “încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, prevăzută de art. 304 pct. 9 din actualul C.P.C. este înlocuită de expresia “încălcarea sau sau aplicarea greşită a normelor de drept material”; punctele 6 şi 8 ale art. 304 din actualul C.P.C.[5] nu mai sunt preluate de Legea nr. 134/2010.

Raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 134/2010, observăm că  acestea dau eficienţă sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Spre deosebire de actuala reglementare, care instituie posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele conform art. 304 ind.1 C.P.C., noile norme nu mai prevăd nicio excepţie de la regula amintită mai sus.

Mergând mai departe cu analiza instituţiei recursului în noile reglementări, ca şi în cazul apelului, constatăm că desfăşurarea comunicărilor privitoare la recurs  (depunerea cererii, depunerea motivelor de recurs, comunicarea întâmpinării şi a răspunsului la aceasta, depunerea recursului incident şi a celui provocat) se desfăşoară la nivelul instanţei inferioare, adică al instanţei a cărei hotărâre se atacă.

O modificare interesantă introdusă de Legea nr. 134/2010 o reprezintă procedura de filtrare a recursurilor prevăzută de art. 487 din acelaşi act normativ. Reţinând textul de lege amintit, constatăm că procedura filtrării recursurilor se poate aplica atunci când judecarea recursului este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În desfăşurarea procedurii filtrării, cererea de recurs va fi analizată de un complet de trei judecători care vor decide asupra admisibilităţii în principiu a acesteia. Decizia va avea la bază raportul efectuat de către preşedintele completului sau de către persoana desemnată în acest sens, raport ce va trebui întocmit în termen de 30 de zile de la repartizarea dosarului şi care va oferi informaţii cu privire la motivele de recurs, la jurisprudenţa  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dar şi la doctrină. Raportul va fi comunicat părţilor pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Soluţiile pe care le poate da completul de filtrare în unanimitate sunt anularea sau respingerea recursului atunci când acesta nu  “îndeplineşte cerinţele de formă”, atunci când motivele de casare nu se regăsesc în conţinutul art. 482 din Legea nr. 134/2010 sau când recursul este vădit nefondat. Decizia va fi motivată, şi se va da fără citarea părţilor. În situaţia în care se apreciază în unanimitate că recursul este admisibil în principiu, când problema de drept supusă dezlegării nu este controversată sau când jurisprudenţa Curţii este constantă în materia respectivă, acelaşi complet de filtru se poate pronunţa, fără citarea părţilor asupra fondului recursului. Dacă recursul nu poate fi soluţionat de către completul de filtru conform procedurii prevăzute de art. 482 din

Legea nr. 134/2010, se va pronunţa o încheiere de admitere în principiu a recursului, fixându-se un termen pentru judecarea fondului, pentru care părţile vor fi citate.

Judecând recursul, instanţa investită cu soluţionarea acestuia îl poate admite, îl poate respinge, îl poate anula sau poate constata perimarea cererii. Raportat la prevederile art. 491 din Legea nr. 134/2010, dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de admitere a recursului, hotărârea recurată va fi casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel, sau atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, (conform art. 474 al.3), primei instanţe.

În situaţia în care instanţa competentă să judece recursul este curtea de apel sau tribunalul, dacă hotărârea recurată va fi casată, de regulă, rejudecarea cererii se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului fie la un alt termen stabilit în acest scop. Conform art. 492 al. (2) din Legea nr. 134/2010 se păstrează acelaşi principiu conform căruia casarea cu trimitere nu poate fi acordată decât o singură dată în cursul procesului, atunci când s-a soluţionat greşit procesul fără a intra în judecata fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la dezbaterile pe fond cât şi la administrarea probelor.

Cu privire la efectele admiterii recursului, menţionăm şi că hotărârea casată nu are nicio putere şi că şi în materia recursului funcţionează regula non peiorationem in appellatione, cu rezervele menţionate de art. 475 din Legea nr. 134/2010.

Rămânând în sfera judecării cererii de recurs, notăm că noua reglementare stabileşte că instanţele competente să judece în recurs sunt: tribunalul (“în cazurile anume prevăzute de lege” – art. 93 din Legea nr. 134/2010), curtea de apel (“în cazurile anume prevăzute de lege” – art. 94 din Legea nr. 134/2010) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – (cu privire la hotărârile curţii de apel, dar şi în alte cazuri “prevăzute de lege” - art.95 din Legea nr. 134/2010).

Raportându-ne la expunerile de mai sus, conchidem că noul Cod de Procedură Civilă păstrează cele patru caracteristici fundamentale ale instituţiei recursului, ca fiind o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare. Pe de altă parte, prevederile Legii nr. 143/2010 reconfirmă limitele obiectului recursului, atât prin reducerea drastică a numărului hotărârilor ce vor putea fi atacate cu recurs dar şi prin reformularea motivelor de recurs.

CONCLUZII

S-a susţinut în mod ferm că elaborarea unui nou Cod de Procedură Civilă este reclamată, pe de o parte, de faptul că actualele reglementări încep să aibă un caracter desuet, iar pe de altă parte, de necesitatea armonizării normelor procedurale interne cu cele practicate de instanţele europene, şi chiar şi cu cele practicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.  Din această perspectivă, procedura filtrării introdusă în materia recursului, de exemplu, îşi găseşte corespondenţă într-o oarecare măsură, în procedura admisibilităţii în principiu a cererilor formulate către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, reţinând dispoziţiile Legii nr. 143/2010, se poate conchide că regula în materia atacării hotărârilor pronunţate de majoritatea instanţelor de judecată va deveni calea de atac a apelului, recursul căpătând valenţele unui mijloc juridic excepţional, care în general, va fi utilizat doar în cazuri anume prevăzute de lege.

Legiferarea ca regulă a ciclului procesual constituit din două grade de jurisdicţie (fond – apel) şi doar ca excepţie a ciclului procesual format din trei grade de jurisdicţie (fond-apel-recurs) va avea ca efect iminent o diminuare a cererilor de recurs formulate şi o creştere a incidenţei căii de atac a apelului. Astfel, hotărârea rămasă definitivă va avea aceeaşi forţă juridică cu cea a hotărârii rămasă irevocabilă, aceasta fiind purtătoare de autoritate de lucru judecat şi având caracter executoriu.

Eliminarea căii de atac a recursului în materia multor acţiuni are avantajele şi dezavantajele sale. Pe de o parte, demersul oferă posibilitatea sporirii celerităţii în materia judecării cauzei respective, creând premisele soluţionării litigiului şi obţinerii unei sentinţe cu putere de lucru judecat într-un interval de timp mai scurt. La o privire la ansamblu, finalitatea pare a fi atât în beneficiul justiţiabililor cât şi în beneficiul instanţelor de judecată. Pe de altă parte însă, în actuala reglementare, calea de atac a recursului constituie un mijloc în plus prin care justiţiabilul nemulţumit de corectitudinea sau legalitatea sentinţei, poate remedia deficienţele care au intervenit la instanţa inferioară, obţinând o sentinţă legală şi temeinică. Cum această posibilitate este înlăturată de dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, sperăm că judecătorii investiţi cu soluţionarea cauzelor vor da eficienţă sporită rolului lor activ.

[1] Conform art. 619 al.(1) din actualul Cod de Procedură Civilă în cauzele care au ca obiect divorţurile atât termenul de apel cât şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.[2] Conform art. 287 al. (2) din actualul Cod de Procedură Civilă, cerinţa menţionării motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul poate fi îndeplinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.[3] Articolele 92 şi 93 din Legea nr. 134/2010 reglementează competenţa judecătoriilor şi a tribunalelor asupra soluţionării cererilor de chemare în judecată după materia acestora. Literele a) – k) ale art. 92 fac referire la o serie de cereri care sunt date în competenţa judecătoriei (cereri în materia căsătoriei şi a drepturilor părinteşti, cereri în materia stării civile, cereri având ca obiect administrarea imobilelor, cererile de evacuare şi cereri în domeniul servituţilor, cereri cu privire la strămutarea de hotare şi în grăniţuire, cereri posesorii, cereri privind obligaţia de a face neevaluabile în bani, cereri de împărţeală judiciară indiferent de valoare).[4] Dispoziţiile se regăsesc în art. 301 din actualul Cod de Procedură Civilă.[5] Punctele 6 şi 8 ale art. 304 din actualul Cod de Procedură Civilă asimilează următoarele situaţii, motivelor de recurs: “dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.“