Drd Bozian Petru Rezumat Teza Doctorat

5/7/2018 Drd Bozian Petru Rezumat Teza Doctorat - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/drd-bozian-petru-rezumat-teza-doctorat-559abc7b9c919 1/56

UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

Conducător: Prof. univ. dr. TALPOŞ VASILEDoctorand: BOZIAN PETRU

BUCUREŞTI2009



1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTĂ

DIVERSITATEA CRE

ŞTINISMULUI

PROTESTANT

ŞI

IMPERATIVUL UNITĂłII CREŞTINE

Conducător: Prof. univ. dr. TALPOŞ VASILEDoctorand: BOZIAN PETRU

BUCUREŞTI2009



2

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT:

CuprinsSinteza tezei:

• importanŃa lucrării• definirea termenilor cheie• delimitarea cadrului• izvoare şi surse de cercetare• metodologia cercetării• structura lucrării• strategii• soluŃia propusă • concluzii

BibliografieCurriculum vitae



3

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………………………….. 6

Prolegomene ...........………………………………………………………………………………………... 8

1. Scurt istoric al diversificării creştinismului până la Reformă (1517) ………………….. 19

1.1. Marea Schismă – punct de referinŃă în istoria diversificării creştinismului …. 191.1.1. Schisma – realitate dureroasă a creştinismului …………………………………….. 191.1.2. Cauze istorico-politice ……………………………………………………………... 221.1.3. Cauze religioase ……………………………………………………………………. 231.1.4. Marea Schismă – 1054 ……………………………………………………………... 25

1.2. Creştinătatea după Marea Schismă …………………………………………………... 271.2.1. Cadru istoric general. Cruciadele …………………………………………………... 281.2.2. Lumea creştină răsăriteană. Căderea Constantinopolului – 1453 ………………….. 31

1.3. Impactul schismelor ……………………………………………………………………... 331.3.1. În domeniul teologic ……………………………………………………………….. 341.3.2. În dimensiunea socială ……………………………………………………………... 361.3.3. În sfera misiunii creştine …………………………………………………………… 371.3.4. În relaŃiile intercreştine ……………………………………………………………. 40

2. Reforma protestantă şi diversitatea confesională................................................ 43

2.1. Sumar privind contextul istoric al Reformei ……………………………………….. 432.2. Diferite aspecte legate de apariŃia protestantismului ……………………………... 47

2.3. Cauze ale pluralismului protestant …………………………………………………… 53

2.4. Dezvoltarea confesiunilor protestante ……………………………………………….. 632.4.1. EvoluŃia mişcării protestante pe continentul european. Pietismul …………………. 632.4.2. Dezvoltarea mişcării protestante în Anglia. Puritanismul ………………………….. 692.4.3. Protestantismul şi Lumea Nouă ……………………………………………………. 762.4.4. Mişcarea evanghelică ………………………………………………………………. 812.4.5. Principiile protestante – bază continuă de reformă şi revitalizare spirituală ………. 84

3. Problematica unităŃii în contextul pluralismului religios şi al mişcării ecumenice ... 90

3.1. Dezvoltarea creştinismului din primele secole într-o societate pluralistă …… 903.2. Pluralismul religios contemporan …………………………………………………….. 93

3.2.1. Creştinismul în raport cu alte religii ……………………………………………….. 943.2.2. InfluenŃe asupra creştinismului în contextul pluralismului religios ………………. 96

3.3. Pericole la care este expus creştinismul contemporan în peisajul unuipluralism religios …………………………………………………………………………

97

3.3.1. TendinŃe universaliste ……………………………………………………………… 973.3.2. TendinŃe fundamentaliste …………………………………………………………... 100

3.4. Diversitatea creştinismului contemporan …………………………………………… 1033.4.1. Confesionalismul – exprimare a pluralismului …………………………………….. 1043.4.2. Manifestarea creştinismului diversificat şi tendinŃele spre ecumenism şi 105



4

globalizare …………………………………………………………………………..3.4.3. Creştinismul în relaŃiile interreligioase …………………………………………….. 1103.4.4. Confruntarea creştinismului cu gândirea modernă, postmodernă şi pericolul

sincretismului religios ………………………………………………………………111

3.5. Perspectivă istorică asupra mişcării ecumenice …………………………………… 1133.5.1. Definirea şi începutul mişcării ecumenice …………………………………………. 114

3.5.2. EvoluŃia mişcării ecumenice ……………………………………………………….. 1163.6. Diverse direcŃii privind mişcarea ecumenică ………………………………………. 1223.6.1. Abordări extremiste ale ecumenismului …………………………………………… 1223.6.2. Noi direcŃii ale ecumenismului …………………………………………………….. 124

3.7. Rolul ecumenismului biblic în viaŃa religioasă ……………………………………. 1263.7.1. Ecumenismul – sinteză de valori. Bazele biblice ale ecumenismului ……………… 1263.7.2. Ecumenismul – vocaŃie a viitorului ………………………………………………... 129

3.8. Dialogul ecumenic, element determinant în realizarea unităŃii creştine ……… 1313.8.1. Premisele dialogului ecumenic …………………………………………………….. 1323.8.2. Principiile dialogului ecumenic ……………………………………………………. 1343.8.3. Unitatea Bisericii dincolo de tendinŃe centrifuge. DificultăŃi şi perspective ………. 1363.8.4. Concluzii privitoare la ecumensimşi problematica unităŃii Bisericii …………….... 138

4. Abordarea problematicii unităŃii din perspectiva bisericilor tradiŃionale şi aprotestantismului. Încercări de unificare …………………………………………………………...

142

4.1. Unitatea creştină în viziune patristică …………………….…………………………. 142

4.2. Biserica Catolică şi unitatea Bisericii ………………………………………………. 1474.2.1. Occidentul în raport cu Orientul………………………………………...………….. 1484.2.2. Occidentul în soluŃionarea problemei unităŃii în raport cu lumea protestantă ……... 151

4.3. Protestantismul şi unitatea Bisericii ………………………………....……………….. 1554.3.1. TendinŃe diverse privind unitatea …………………………………………………... 1554.3.2. Şansele unităŃii unui protestantism diversificat cu bisericile tradiŃionale ………….. 159

4.4. Unitatea Bisericii din perspectivă ortodoxă ………………………………………... 1614.4.1. Orientul faŃă în faŃă cu Occidentul …………………………………………………. 162

4.4.2. Ortodoxie şi protestantism …………………………………………………………. 1684.5. Unitatea în concepŃia lui Nicolaus Cusanus …………………………..……………. 171

4.6. Încercări de unificare ……………………………………………………….…………… 178

4.7. Concluzii referitoare la problema unităŃii ………………………………………...... 183

5. Identitatea confesională şi obstacole în calea unităŃii ……………………………………… 186

5.1. Problematica dintre identitatea religioasă şi unitate ….....…………………………. 1865.1.1. Conceptul de identitate religioasă ……………………………………..................... 1875.1.2. FaŃetele identităŃii religioase şi problematica unităŃii …………………….............. 189

5.2. Obstacole în calea unităŃii ……………………....………………………………………. 193

5.2.1. Degenerarea creştinismului şi fenomenul secularizării ……………............... ........ 1935.2.2. RelaŃia Biserică-stat. InfluenŃe socio-politice………………………………........... 2015.2.3. Abordarea defensivă a vieŃii religioase. Lupta pentru păstrarea identităŃiiconfesionale. PoziŃii exclusiviste………………………..........................................................

203

6. Unitatea creştină în cadrul diversităŃii protestante şi al libertăŃii religioase ………… 208

6.1. Unitatea Bisericii – principiu fundamental ………………………………………...... 2086.1.1. Baze biblice în favoare unităŃii …………………………………………………….. 2086.1.2. Unitatea Bisericii – factor fundamental pentru definirea ei ………………………... 210

6.2. Consensuri evanghelice - modalităŃi de abordare a unităŃii în sfera protestantă 213



5

6.3. Libertatea religioasă – limite şi factori de consens ……........…………………….. 2276.3.1. Sursa şi bazele libertăŃii religioase …………………………………………………. 2286.3.2. Cadrul şi limitele libertăŃii religioase ………………………………………………. 230

6.4. Rolul Bisericii în contextul libertăŃilor religioase …………………………………. 2336.4.1. PrezenŃa Bisericii în societate – un imperativ evanghelic ………………………….. 2356.4.2. ImportanŃa şi impactul implicării Bisericii în societate ……………………………. 236

6.4.3. Creştinismul în contextul libertăŃilor religioase ……………………………………. 2396.4.4. Legitimitatea Bisericii în promovarea libertăŃii omului ……………………………. 2436.4.5. Problematica unităŃii Bisericii în contextul libertăŃilor religioase …………………. 249

6.5. Imperativul unităŃii creştine ……………………………………………………………. 2516.5.1. Repere biblice privind imperativul unităŃii ………………………………………… 2526.5.2. Unitatea in diversitate – element fundamental în realizarea unităŃii ……………….. 278

Concluzii generale: premise pragmatice şi perspective realiste privind unitatea ............ 286

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….. 313



6

SINTEZA TEZEI

Una dintre cele mai frecvente întrebări în legătură cu religia creştină este ceareferitoare la paradoxul dintre multitudinea de confesiuni creştine şi o realitate unanim

recunoscută, şi anume că Dumnezeu e Unul, iar Biserica este cartea unică a revelaŃiei divine, în

speŃă a creştinismului. Această întrebare este legitimă şi nu constituie doar întrebarea unei

generaŃii; ea traversează istoria.

Lucrarea de faŃă este o aplecare asupra diversităŃii protestante şi abordează

problema cauzelor şi efectelor diversificării, dar, mai ales, subliniază nevoia de unitate într-o

tendinŃă de permanentă diversificare. Analiza, dezbaterea şi concluziile elaborate în prezenta

cercetare pot sluji cauzei unităŃii privind întreaga sferă creştină.

Adevărul lui Dumnezeu, absolut şi imuabil, este prezentat în Sfânta Scriptură, iar

dezbaterea temei propuse vizează modul de raportare la acest Adevăr şi modalităŃile de

decodificare şi aplicare a acestuia, fapt care stă la baza diversificării şi a fragmentării

creştinismului şi, în mod deosebit, a protestantismului.

Abordarea tematicii este una epistemologică, centrată pe „adevărul etalon”,

respectiv pe verticala metafizică a Sfintei Scripturi şi pe orizontala umană privind diversitatea

protestantă şi cea a unor realităŃi istorice, aceasta obligând la un studiu comparativ.

Diversitatea creştinismului protestant presupune o analiză atentă, minuŃioasă

asupra cauzelor diversificării, cât şi asupra evoluŃiei pe scara istoriei a mişcării protestante în

cadrul căreia au apărut noi şi noi grupări religioase.

Tema prezentei lucrări obligă nu doar la observarea cauzelor care au creat

diversitatea copleşitor de mare şi la recunoaşterea unei realităŃi prezente ca un rezultat istoric ci,

mai ales, la argumentarea privind unitatea ca imperativ divin, cât şi şansa privind unitatea, mai

întâi a creştinismului protestant, dar şi a creştinismului în general. Ceea ce se urmăreşte esterelaŃia diversităŃii cu unitatea ca imperativ şi modul în care unitatea poate deveni funcŃională în

diversitate.

Studiul de faŃă are în vedere îndreptarea atenŃiei spre problema unităŃii creştine

f ără de care creştinismul nu poate funcŃiona şi nu se poate legitima în faŃa lumii neevanghelizate

pentru care a primit mandatul divin de a o evangheliza.



7

Reforma generată de Martin Luther în 1517 a fost marea cotitură în Biserica de

Apus, care avea să aducă un suflu nou într-un creştinism mult prea instituŃionalizat şi

„anchilozat”, consecinŃele diversificării fiind, ulterior, inevitabile. Perspectiva preotului ortodox

Daniel Benga asupra confesiunilor creştine, cu precădere asupra celor născute ca o consecinŃă a

Reformei din 1517, accentuează „încercarea de actualizare a mesajului şi a faptelor Mântuitorului

Hristos în diferite timpuri, spaŃii, contexte, tradiŃii şi culturi”.1 O asemenea remarcă este deosebit

de valoroasă în ceea ce priveşte intenŃia principală a acestor confesiuni de a readuce în

actualitatea vremii adevăratele valenŃe ale Bisericii dincolo de limitările, imperfecŃiunile şi

contaminările umane. Interpretarea dată de către Daniel Benga apariŃiei mişcării protestante,

respectiv celei luterane, corespunde unui adevăr spiritual fundamental care a determinat-o şi pe

care acesta o califică astfel: „Prin apariŃia acestei noi confesiuni creştine a luat fiinŃă un nou mod

de actualizare a mesajului Mântuitorului Isus Hristos”.2 După un mileniu şi jumătate de existenŃă,de convulsii şi schisme, Biserica avea nevoie de o revitalizare spirituală, o infuzie de

spiritualitate, fapt care s-a întâmplat prin Reformă, chiar dacă aceasta, la rândul ei, a generat o

diversitate de confesiuni cărora nu le-a fost caracteristică unitatea.

TendinŃa de separare este un fenomen repetitiv în sfera protestantă, iar

multitudinea de confesiuni care şi-au definit specificul doctrinar prin valori religioase şi

consecinŃe socio-culturale distincte aveau să experimenteze izolarea şi, uneori, rivalitatea.

Indiferent care este motivaŃia unei mişcări în sânul creştinismului, separarea, ca fenomencontinuu, nu este o soluŃie pentru sănătatea şi normalitatea Bisericii lui Hristos, după cum nici o

formă de unitate generată de un ecumenism care tinde să anuleze, să desfiinŃeze particularităŃile

tuturor confesiunilor nu poate oferi creştinismului o soluŃie realistă şi benefică pentru o unitate

funcŃională.

Împărtăşirea valorilor universal-creştine nu trebuie împiedicată de identitatea

confesională, ci trebuie creat un climat de colaborare şi dragoste creştină în jurul lui Isus Hristos

şi al Sfintelor Scripturi.

Pluralitatea denominaŃiilor creştine trebuie să fie interesată în a descoperi unitatea

pe fondul valorilor creştine fundamentale unanim recunoscute şi aplicate în trăirea zilnică.

Bigotismul, fanatismul religios se naşte acolo unde adepŃii unei confesiuni pretind că ei sunt

singurii deŃinători ai adevărului şi ai mântuiri. O asemenea abordare nu este compatibilă cu

1 Daniel BENGA, Marii reformatori luterani şi Biserica Ortodoxă – contribu Ń ii la tipologia rela Ń iilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p.21.2 Ibid.



8

valorile autentic creştine şi obstrucŃionează orice dialog cu „celălalt” care este diferit. Trebuie

descoperită frumuseŃea Bisericii în diversitatea ei, acest lucru oferind creştinismului un cadru de

coexistenŃă spirituală benefică şi de susŃinere reciprocă. Împrumutând ce este autentic şi util de la

celelalte confesiuni, diversitatea poate fi o provocare înspre bine, înspre îndreptare atunci când

este cazul, oferind altora din propriile valori.

Imaginea biblică a celor doi fraŃi, Iacov şi Esau, este sugestivă în cadrul relaŃiilor

dintre creştini, respectiv dintre confesiuni. Cei doi fraŃi sunt doi exponenŃi: Iacov este exponent al

cuvântului, al dialogului, al argumentului, iar Esau este exponentul poziŃiei de forŃă, al sabiei, al

răzbunării. Victoria finală este rezervată dialogului, iar fraŃii, creştinii secolului al XXI-lea, în

toată diversitatea lor, trebuie să regăsească dialogul, cuvântul, iubirea de semeni şi unitatea în

diversitate.

Deşertificarea spirituală a lumii postmoderne dominate de relativism, cu toateconsecinŃele dramatice care o însoŃesc, ar trebui să conducă la reconcilierea unităŃii şi a valorilor

creştine, acest lucru devenind o nevoie imperativă a prezentului şi viitorului. În acest sens,

Teodor Baconsky* propune soluŃii pragmatice în vederea unităŃii, una dintre ele fiind

desectarizarea discursului creştin3 şi „adoptarea unor poziŃii transconfesionale comune în faŃa

provocărilor anticreştine, antiumaniste şi antidemocratice”.4

Criza economică mondială, eforturile de a găsi soluŃiile comune prin globalizare şi

desf ăşurarea rapidă a evenimentelor la nivel planetar au surprins nepregătite multitudinea deconfesiuni, preocupate de propriile probleme, căzute într-o izolare şi letargie spirituală care le fac

incapabile să răspundă unei situaŃii neobişnuite. În acest context, trebuie să aibă loc maturizarea

dialogului teologic într-o Europă desacralizată şi care ignoră valorile creştine ce au creat-o,

frontul comun al creştinilor în faŃa provocărilor fiind o necesitate urgentă care vizează primordial

nevoia de unitate creştină ca imperativ.

Încercările de unire şi de unitate creştină de-a lungul istoriei nu s-au dovedit

eficiente, deoarece accentul a căzut prea mult pe elementul uman, ceea ce a determinat ca

eforturile de unire şi de unitate să reprezinte un fiasco, episodul Babel fiind sugestiv în acest sens.

Claude Geffre oferă două interpretări ale fenomenului Babel. Prima este aceea că Dumnezeu

* Teodor BACONSKY (n. 1963, Bucureşti) a studiat teologia ortodoxă, deŃine un doctorat în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor (Paris, Sorbona), membru al AsociaŃiei InternaŃionale de Studii Patristice (AIEP,Paris), membru al Colegiului Noua Europă (Bucureşti). Între 1997 şi 2001 a fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, în Republica San Marino şi la Suveranul Ordin Militar la Malta.3 Teodor BACONSKY, Pentru un cre ştinism al noii Europe, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p.37.4 Idem, p. 36.



9

pedepseşte încercarea omului de a „fabrica la nivel uman, o unitate care nu Îi apar Ńine decât lui

Dumnezeu”.5 Există pericolul ca episodul Babel să se repete printr-o strategie umană a unui

ecumenism exacerbat, care ar putea duce la o „globalizare teologică”, accelerând şi grăbind noul

Babel, şi anume globalizarea politico-economică la nivel mondial. A doua interpretare dată de C.

Geffre a episodului Babel se referă la faptul că în respectivele circumstanŃe se găseşte

semnificaŃia unei diversităŃi culturale fundamentale, încercând să vadă diversitatea născută acolo

drept ceva pozitiv.6

„Fenomenul Babel” este mai degrabă „sindromul Babel”, deoarece acolo s-a

pronunŃat judecata lui Dumnezeu, iar despărŃirea care a avut loc a dat naştere la rivalitate şi

tribalism. Dumnezeu a intenŃionat unitatea în diversitate atunci când le-a poruncit oamenilor să

populeze tot pământul; aceasta era soluŃia divină (Genesa 9:1). SoluŃia oamenilor era opusă

aceleia pe care Dumnezeu a avut-o în vedere, şi anume ca ei să se răspândească, populând întregpământul. Astfel că s-au hotărât să se stabilească într-o zonă geografică, în „Ńara Şinear”, să

zidească un turn „al cărui vârf să atingă cerul” şi „să-şi facă un nume”.

Turnul Babel era expresia neascultării de Dumnezeu şi a afirmării omului, iar

consecinŃele – împărŃirea, tribalismul – reprezintă judecata lui Dumnezeu. Diversitatea de la

Babel a fost rezultatul neascultării de Dumnezeu.

Dezbaterea pe tema unităŃii trebuie să coboare pe verticala metafizicului, a

divinului, pentru a confrunta diversitatea confesională pe orizontala în care Absolutul întâlneştelimitarea umană, adaosul de culturi şi tradiŃii care uneori tinde să confunde sau să înlocuiască

absoluturile cu convingerile. Pe calea către unitate trebuie eliminate sincretismele, cât şi pretenŃia

particularului de a se substitui universalului. De asemenea, pretenŃia că o singură confesiune este

adevărată, celelalte fiind false sau cel puŃin inferioare ori incomplete, promovează exclusivismul,

refuzând dialogul şi complementaritatea.

Un mod de a privi confesiunile ar fi acela de a le considera pe fiecare o încercare

de a copia „originalul”, respectiv creştinismul autentic, apostolic. Biblia este Norma după care se

conduc şi pe baza căreia se compară şi se evaluează între ele. Orizontalitatea copiilor trebuie

raportată la verticala Normei, existând, în acest mod, loc pentru reformă, dar şi pentru „celălalt”,

zidind unitatea şi învăŃând unii de la alŃii.

5 Claude GEFFRE, Profession théologien.Quelle pensée chrétienne pour le XX-e siecle?, Albim Michel, Paris, 1999,pp.197-198.6 Claude GEFFRE, Profession théologien.Quelle pensée chrétienne pour le XX-e siecle?, pp.197-198.



10

Punerea în practică a valorilor creştine lucrează unitatea din punct de vedere

pragmatic, dezvoltând un fel de „dialog al faptelor” ce are for Ńă unificatoare.

ExistenŃa unui instinct spiritual ancestral explică universalitatea religioasă a lumii,

iar alienarea omului de Dumnezeu prin păcat a creat această premisă a căutării după divinitate

într-o profundă nevoie de închinare pe căi de subiectivitate, particularitate, culturalitate etc. Din

această perspectivă, orizontala umană produce o pluralitate greu de imaginat, dincolo de aceasta

existând noŃiunea divinului perceput diferit, confuz, greşit, dar păstrând totuşi o aspiraŃie

spirituală a omului în căutare de împlinire. La polul celălalt, Dumnezeu, care este Unul, se

descoperă umanităŃii orientând căutarea ei prin revelaŃia Sfintei Scripturi care culminează, în

forma ei supremă, în Isus Hristos.

Unitatea transcendentală, ca formă finală şi ca adevăr ultim, este prezentată de

către apostolul Pavel în următorii termeni:

... căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l ducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul Hristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ… (Efeseni1:9-10)

Problematica unităŃii este complexă, profundă, de aceea toate aspectele ei trebuie

orientate spre verticala metafizică, singura care poate aduna pluralitatea sub semnul unităŃii.

Studiul privind diversitatea protestantă în relaŃie cu imperativul unităŃii creştine

aduce în actualitate şi supune atenŃiei modalitatea biblică de raportare a creştinilor unii la ceilalŃi,

în aşa fel încât diferenŃele să nu constituie o piedică în calea unităŃii, iar prin acŃiunea de a da şi a

primi să fie îmbogăŃiŃi în mod reciproc, fiind uniŃi în jurul lui Isus Hristos şi al Sfintei Scripturi.

Tema tratată impune nuanŃarea şi aprofundarea termenilor-cheie care au configurat

demersul, pentru a oferi astfel o perspectivă clară asupra problematicii pe care o conŃine.

Una dintre noŃiunile esenŃiale este cea referitoare la diversitate, care, dincolo de

înŃelesul uzual, în lucrarea de faŃă este folosită în sensul de varietate de confesiuni şi grupărireligioase, ca rezultat al Reformei, până în prezent. Această diversitate este marcată de diferenŃe

teologice, diferenŃe de practici ecleziastice, diferenŃe în abordarea relaŃiei cu Statul, cât şi în

modul de implicare socială, respectiv în misiune. Unitatea acestei diversităŃi, dincolo de diferenŃe,

are menirea de completare a unui întreg. SemnificaŃia termenului diversitate poartă în el diferenŃa

şi separarea, dar în acelaşi timp şi capacitatea de realizare a unităŃii prin complementaritate şi

conştiinŃa apartenenŃei la întreg.



11

Dacă noŃiunea de cre ştinism include toate denominaŃiile care au ca bază credinŃa

în persoana şi învăŃătura lui Isus Hristos, sintagma cre ştinism protestant include toate

denominaŃiile, toate grupurile care s-au născut ca urmare a Reformei şi care s-au constituit printr-

o diversificare permanentă, având la bază principiul protestant: sola fide, sola gratia, sola

Scriptura. Creştinismul protestant este a treia mare componentă a creştinătăŃii, formată în cadrul

Bisericii de Apus. Cele trei mari entităŃi creştine sunt Biserica de Răsărit, Biserica de Apus şi

Protestantismul, care este marcat de cea mai mare diversitate creştină apărută prin ieşirea mişcării

protestante de sub autoritatea instituŃională şi teologică a Bisericii Apusene.

ÎnŃelesul sintagmei unitate cre ştină conŃine, în mod esenŃial, ideea unităŃii, adică

acea însuşire a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil; conform uzanŃei generale a noŃiunii, dar

aplicată la sfera creştină, ea face trimitere atât la geneza creştinismului, cât şi la substanŃa

spirituală a Bisericii Universale ca întreg, ca un tot unitar, compus dintr-o multitudine departicularităŃi. Unitatea creştină, în acest sens, există ca imperativ existenŃial, obligând

particularităŃile, entităŃile creştine, să se raporteze la întreg, ceea ce oferă un cadrul de funcŃionare

a unităŃii în diversitate.

Retrospectiva asupra istoriei creştine, urmărind aspectul unităŃii şi, implicit, al

separărilor în cadrul creştinismului, opreşte atenŃia cercetătorului asupra schismelor , al

disensiunilor care au marcat sciziuni, rupturi în sânul Bisericii din diverse cauze, începând cu

diferenŃe de interpretări teologice care au dus la erezii, amestecul intereselor politice în Biserică,lipsa de consens teologic în probleme esenŃiale de credinŃă, ambiŃii şi răzbunări ale unor

conducători religioşi etc. Schisma are, în primul rând, un sens negativ, deoarece este o rupere, o

separare, o îndepărtare şi înstrăinare faŃă de un întreg, ceea ce aduce pagubă unităŃii, dar în primul

rând uniformităŃii. În al doilea rând, schisma poate avea şi un sens pozitiv, dată fiind de un

context anume. De exemplu, Reforma a dat naştere mişcării protestante, care s-a despărŃit de

Biserica Apuseană, fiind o schismă în sânul catolicismului; decăderea spirituală şi inflexibilitatea

Bisericii Catolice faŃă de o reformă internă care se impunea a condus la separare, la schismă, însă

această separare a adus un suflu nou, o trezire spirituală atât în Europa, cât şi în Lumea Nouă.

Deoarece creştinismul protestant s-a născut din Reformă, iar aceasta ocupă un

spaŃiu important în lucrarea de faŃă, este necesară o lămurire a respectivei noŃiuni. Dacă termenul

reformă înseamnă, în sens general, o schimbare spre bine, Reforma protestantă aduce schimbări

majore sub aspect teologic – suficienŃa Scripturii, soteriologic – sola fide, sola gratia, sola

Scriptura, eclesiologic – simplificarea ritualurilor de cult şi a ierarhiei, introducerea limbilor



12

naŃionale în serviciile divine în locul limbii latine, precum şi facilitarea accesului maselor la

citirea Sfintei Scripturi.

Multitudinea de confesiuni care compun creştinismul, în general, şi

protestantismul, în special, se definesc prin identitate confesională . Dacă termenul de identitate,

în uzanŃa sa, se referă la proprietatea unui lucru de a-şi păstra caracterele fundamentale,

identitatea confesională incumbă însuşiri şi caracteristici care diferenŃiază de întreg. Afirmarea

identităŃii exprimă şi cultivă diferenŃa chiar şi f ără a conştientiza identitatea confesională ca parte

a unui întreg. Aspectul identitar confesional şi unitatea în diversitate ridică o mare problematică

la care lucrarea de faŃă încearcă să răspundă.

O altă sintagmă care operează în prezenta cercetare este pluralismul religios,

acesta vizând multitudinea de religii care compun peisajul religios al lumii. Pluralismul religios

poate fi întâlnit şi în cadrul religiei creştine şi poate fi numit pluralism creştin, el putând fi redusşi la sfera protestantă, desemnând pluralismul protestant. NoŃiunea de pluralism, în înŃelesul său

general, are în componenŃa sa o mulŃime, o pluralitate de realităŃi independente unele de altele.

Pluralitatea religioasă defineşte entităŃi religioase care funcŃionează independent, nu ca parte a

unui întreg, aşa cum se manifestă partidele în viaŃa politică. Din definirea sintagmei pluralitate

religioasă se naşte întrebarea: există o diferenŃă între pluralitate şi diversitate? Cu siguranŃă

pluralitatea conŃine diversitatea, iar diferenŃa rezidă în faptul că pluralitatea există în structuri

independente care nu au de-a face cu unitatea, pe când diversitatea este compusă din varietăŃi alunui întreg la care trebuie să se raporteze în mod legitim. Pluralitatea religioasă funcŃionează

bazându-se pe toleranŃă şi, eventual, reciprocitate, în timp ce diversitatea coexistă în baza unităŃii

şi este compatibilă cu întregul de care aparŃine.

În tratarea subiectului unităŃii creştine apare, ca un factor important, ecumenismul,

care ocupă un spaŃiu destul de larg în lucrarea prezentă, ceea ce obligă la a-l defini. Dacă

ecumenismul este înŃeles în general drept o mişcare religioasă care urmăreşte să unifice bisericile

creştine, în abordarea de faŃă ecumenismul , respectiv mişcarea ecumenică, se referă la acele

acŃiuni intercreştine care facilitează dialogul şi colaborarea între entităŃile conştiente de

apartenenŃa lor la un întreg. Ecumenismul, ca fenomen, este modalitatea prin care diversitatea

creştină zideşte unitatea prin acŃiuni comune ce Ńin de formulări teologice care generează

consensuri teologice şi acŃiuni practice, împreună bazate pe dragoste şi conştienŃa unităŃii la nivel

transconfesional.



13

Stabilirea şi delimitarea cadrului acestei lucrări au fost determinate de faptul că

sfera protestantă conŃine cea mai mare diversitate creştină, pe de-o parte, iar pe de altă parte,

problema unităŃii între bisericile protestante este mai accesibilă, paradoxal, în pofida multitudinii

de confesiuni, deoarece bisericile protestante nu sunt sacramentale şi tradiŃionale, neexistând

tipare pentru ritualul de cult, iar sistemul de conducere nefiind ierarhic. Imperativul unităŃii

creştine este general şi priveşte întreaga Biserică, întreg creştinismul, dar tratarea diversităŃii

creştinismului în totalitatea sa ar fi fost un domeniu prea vast spre a putea fi tratat într-o astfel de

lucrare. Aprofundarea studiului imperativului unităŃii pornind de la diversitatea creştinismului

protestant oferă un model şi principii care funcŃionează la nivelul unităŃii întregului creştinism.

Chiar dacă această temă are un cadru limitativ privind dezbaterea pe tema

diversităŃii în protestantism, totuşi formularea temei cuprinzând imperativul unităŃii creştine lasă

posibilitatea raportării la general, la întreg, ceea ce justifică anumite abordări privind relaŃiile cuBisericile TradiŃionale.

Problema unităŃii Bisericii a fost constant în atenŃia slujitorilor ei, dintre care s-au

remarcat în mod deosebit, prin consideraŃiile pe această temă, următorii părinŃi ai Bisericii:

IgnaŃiu al Antiohiei (107 d.Hr.), Irineu de Lyon (140-202? d.Hr.), Clement de Alexandria (150-

215 d.Hr.), Ciprian de Cartagina (200-210? – 254 d.Hr.), Vasile cel Mare (330-379 d. Hr.) la care

ideile de unitate gravitau în jurul persoanei Duhului Sfânt, al unităŃii de credinŃă, al Bisericii şi

slujitorilor ei ca urmaşi ai apostolilor.O personalitate de excepŃie a Evului Mediu Târziu, care a abordat problema

unităŃii într-o manieră cu totul specială şi care rămâne mereu actuală, a fost Nicolau Cusanus

(1401-1464 d.Hr.). Perspectiva cusană asupra unităŃii are un cadru universal în care diversitatea

compune unitatea având ca sursă unicitatea lui Dumnezeu. Principiul integrării diversităŃii la

întreg Cusanus îl aplică la unitatea Universului, la unitatea rasei umane şi la unitatea

creştinismului. În gândirea cusană, diversitatea aparŃine unităŃii în mod vital, existenŃial, iar

unitatea Ńine de verticala metafizică, transcendentală. łinând cont de contextul istoric şi religios

în care a trăit, dar şi de faptul că a fost o personalitate de primă mână a Bisericii Catolice atât de

instituŃionalizate, Cusanus este un vizionar care concepe unitatea în termeni transcendentali,

trecând peste toate barierele limitărilor orizontale umane.

Conciliul Vatican II (1962-1965), prin documentele Lumen Gentium şi Unitatis

Red integratio deschide posibilitatea dialogului teologic, iar prin ConstituŃia Gaudium et spes este



14

exprimată dorinŃa Bisericii Catolice de a-şi depăşi cadrul propriu şi de a-şi face simŃită prezenŃa

în praxisul religios al lumii moderne.

Dintre lucrările importante privind unitatea ca demers şi preocupare actuală, cea a

lui Olivier Clement – „Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I” propune Trinitatea ca model şi sursă a

unităŃii, subliniind unitatea realizată hristocentric. O altă lucrare de referinŃă în problema unităŃii

este „Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii – Jurnal de Conciliu” de André Scrima, care propune paşi

concreŃi spre unitate pornind de la valorile comune, precum şi de la nevoia de complementaritate.

Relativ recent a avut loc ConferinŃa InternaŃională ale cărei lucrări s-au desf ăşurat

în Aula Magna a UniversităŃii Babeş Bolyai, la Cluj-Napoca, între 22-24 mai 2003 cu tema

Unitatea Bisericii, Accente eclesiologice pentru mileniul III, iar referatele acestei conferinŃe au

fost adunate şi tipărite sub îngrijirea lui Ioan Vasile Leb şi Radu Preda, constituind un material

extrem de valoros pe tema unităŃii. Faptul că participanŃii la această conferinŃă au fost ortodocşi,catolici şi protestanŃi are o importanŃă deosebită pentru dezbaterea împreună a problemei unităŃii.

Se poate conchide faptul că realizarea unităŃii trebuie să însemne mai mult decât verbalizarea ei

pe orizontala umană; ea trebuie, de fapt, descoperită şi receptată pe verticala transcendentală.

Metodologia folosită în această lucrare se bazează, în primul rând, pe o

bibliografie diversificat ă , ceea ce legitimează concluzii pertinente referitor la tema tratată, şi pe

studiul comparativ care permite ca multitudinea de idei şi soluŃii propuse în diferite etape istorice

să conducă la o clarificare privind subiectul tratat. Aceste demersuri comparative lasă locsuficient pentru sublinierea poziŃiei personale în problematica dezbătută. Argumentarea face şi

ea parte din metodologia aplicată, iar dincolo de argumentarea istorică, logică, argumentarea

biblică ocupă un spaŃiu important în acest studiu.

Într-o asemenea lucrare, accentul principal nu cade pe studierea unor documente

direct de la sursă, ci mai degrabă pe pronunŃarea mai multor persoane de primă mână în domeniul

discutat, cercetători ale căror lucrări se bazează pe o documentare ştiinŃifică temeinică, ceea ce a

constituit o abordare mai folositoare în cazul de faŃă şi a permis ca, într-un spaŃiu de dezbatere

amplu şi divers, să opereze eficient analiza şi sinteza. Tratarea acestei teme este îmbogăŃită prin

lucrările unor sociologi şi cercetători.

Deoarece argumentarea biblică ocupă un loc deosebit de important în tratarea

temei propuse, s-a impus ca metodă de studiu exegeza biblică pentru fidelitatea interpretării

pasajelor din Sfânta Scriptură.



15

Lucrarea este structurată pe şapte capitole, iar primul capitol tratează diversificarea

creştinismului până la Reformă, în principal avându-se în vedere Marea Schismă (1054), cu

cauzele şi consecinŃele imediate, dar şi pe termen lung, ale separării Răsăritului de Apus. Acest

prim capitol scoate în relief evenimente istorice, social-politice, controverse religioase, greşeli şi

ambiŃii ale unor conducători religioşi, aspecte culturale care au dus la scindare, la separarea

creştinătăŃii. Tratarea acestui prim capitol constituie un punct de plecare pentru înŃelegerea

Reformei într-un cadru istoric mai larg, aspect necesar în evidenŃierea anumitor greşeli care se

repetă, dar ale căror consecinŃe marchează cotiturile mari ale istoriei.

Spre a înŃelege diversitatea creştinismului protestant, în capitolul al doilea s-a

impus reliefarea unor aspecte privind contextul şi cauzele Reformei, precum şi evoluŃia mişcării

protestante, respectiv tendinŃa continuă de diversificare. Refuzul Bisericii Catolice de a se

reforma a condus la apariŃia protestantismului. Diversitatea creştinismului protestant, indiferentde cauze, este un dat al istoriei, iar abordarea unităŃii creştine trebuie să plece de la realităŃile

existente, indiferent de evoluŃia lor istorică.

Pentru tratarea unităŃii creştine drept un imperativ s-a impus ca, în capitolul al

treilea, să fie investigată problematica unităŃii la scară generală, privind abordarea acesteia în

cadrul pluralismului religios, respectiv modul de raportare a creştinismului la celelalte religii, cât

şi pericolele şi presiunile la care este expus creştinismul într-o multitudine de religii care î şi

revendică întâietatea. Tot în acest capitol a devenit necesară o privire spre diversitateaintercreştină, cât şi spre modalităŃi de abordare şi raportare interconfesională şi transconfesională.

În acelaşi capitol, după abordarea unităŃii în cadrul interreligios şi intercreştin, s-a constatat

nevoia de abordare a problematicii unităŃii în contextul mişcării ecumenice, concluzionându-se cu

faptul că mişcarea ecumenică, începând cu dialogul ecumenic, este o modalitate de a aduna

entităŃile creştine, activând conştiinŃa apartenenŃei la întreg şi de a zidi unitatea creştină.

Chiar dacă tema prezentei lucrări limitează demersul la diversitatea creştinismului

protestant, totuşi partea a doua a temei, imperativul unităŃii creştine, extinde desf ăşurarea lucrării

şi la bisericile tradiŃionale. Astfel, capitolul al patrulea tratează problematica unităŃii din

perspectivele celor trei mari entităŃi creştine: Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică şi

Protestantismul, printr-un studiu comparativ. În cadrul aceluiaşi capitol s-a conturat necesitatea

unei retrospective istorice privind problema unităŃii în perioada patristică şi Evul Mediu Târziu.

De asemenea, au fost evaluate încercările de unificare cu rezultatele şi concluziile lor, aspect ce

constituie o mare lecŃie a istoriei creştine privind unitatea.



16

În tratarea temei care are în substanŃa şi scopul ei imperativul unităŃii creştine, era

imperios necesară observarea atentă a identităŃii religioase ca nevoie de definire, dar şi ca piedică

în calea unităŃii şi, în acelaşi timp, trebuie subliniate câteva dintre obstacolele care stau în calea

unităŃii.

Penultimul capitol al prezentei lucrări, şi anume al şaselea, raportează unitatea atât

la diversitatea protestantă, cât şi la libertatea religioasă, dar partea finală a capitolului subliniază

imperativul unităŃii creştine în general, deoarece această abordare este inclusivă şi are în vedere

întregul, neputându-se trata problema unităŃii ignorând faptul că există un creştinism, o Biserică,

iar în acest întreg coexistă diversitatea care trebuie încadrată de unitate. De remarcat în acest

capitol sunt reperele biblice care susŃin unitatea ca imperativ.

În al şaptelea şi ultimul capitol al prezentei lucrări sunt adunate concluziile pe

capitole în mod gradat, ca în final să fie subliniate, nuanŃate, premisele şi perspectivele realisteale unităŃii care nu este o opŃiune, ci un imperativ divin, o trăsătură fundamentală a Bisericii.

Strategiile adoptate în alcătuirea prezentei lucrări sunt următoarele: urmărirea

evenimentelor de cotitură în istoria Bisericii care au marcat relaŃiile intercreştine, subliniind

importanŃa lor pentru evoluŃia creştinismului şi, în special, pentru problema unităŃii; plecarea de

la realităŃile existente în prezent în protestantism şi, în general, în creştinism, pentru o raportare

corectă şi pragmatică, precum şi pentru a găsi soluŃii realiste la problema unităŃii; evaluarea

soluŃiilor propuse de-a lungul vremii în problema unităŃii prin raportarea lor la adevărul revelat;valorificarea evenimentelor şi datelor privind unitatea prin selectarea acelora care au relevanŃă şi

se cer reactualizate.

Marea problematică a lucrării de faŃă este cea ridicată de diversitatea protestantă

impresionantă ca număr, de libertatea în interpretarea Scripturilor şi autonomia bisericilor locale,

de disponibilitatea continuă de reformare şi, în acelaşi timp, de găsire a soluŃiei de a aduce toată

această diversitate sub semnul unităŃii ca imperativ. O altă problematică este cea legată de

identitatea confesională şi raportarea ei la unitate, precum şi o serie de obstacole care stau în calea

unităŃii. De asemenea, o delicată problematică legată de tema unităŃii creştine se naşte din

raportarea Bisericilor Istorice la Protestantism şi viceversa, alături de nevoia de sesizare a acestor

elemente care pot lucra unitate la nivel transistoric, transnaŃional şi transconfesional.

SoluŃia propusă pentru realizarea unităŃii creştine pleacă de la premisa că unitatea

Bisericii există în mod fundamental şi fiinŃial, doar că accesul la această unitate existentă ce

trebuie descoperită este naşterea din nou, regenerarea spirituală a credinciosului (Ioan 3:3,7).



17

Extinderea unităŃii la nivel local şi transconfesional are la baza această schimbare de natură a

credinciosului, ca experienŃă personală.

Unitatea Bisericii este un dat existenŃial divin, este trăsătura fundamentală care nu

poate fi neglijată; ea trebuie redescoperită, conştientizată, promovată şi cultivată în aşa fel încât

manifestarea unităŃii să fie o permanenŃă atât la nivel local, confesional, cât şi interconfesional.

Retrospectiva asupra istoriei creştinismului conduce la realitatea unităŃii Bisericii

Primare într-o diversitate absorbită de unitatea acelora care erau „o inimă şi un suflet” (Fapte

4:32). Ceea ce s-a întâmplat mai târziu în istorie arată pericolul în care se găsesc creştinii atunci

când se confruntă cu anumite diferenŃe teologice, culturale, tradiŃionale, incapacitatea de a

soluŃiona problemele ivite ducând la despărŃiri dureroase, la schisme. Aceste divizări, la rândul

lor, au creat în părŃile despărŃite pretenŃia de a fi posesoarele întregului adevăr creştin,

revendicându-se, fiecare în parte, ca singure deŃinătoare îndreptăŃite şi moştenitoare ale harului şilegitimităŃii divine a existenŃei lor. În acest mod s-a cultivat atotsuficienŃa părŃilor despărŃite, care

a dat naştere la exclusivism, la conflicte intercreştine, pierzându-se din vedere unitatea de origine,

de mandat, de destin. De exemplu, conflictele dintre Roma şi Constantinopol se manifestau la

nivelul disputelor teologice, acestea fiind de natură ecleziastică, în spatele lor aflându-se

tensiunea fundamentală dintre tradiŃia culturală greco-orientală şi cea latino-germană. Ceea ce a

cauzat divizarea creştinismului a fost amestecul lumescului, al intereselor politice în problemele

Bisericii, iar în loc să primeze dragostea creştină şi soluŃiile pe care Sfânta Scriptură le are pentrurezolvarea situaŃiilor conflictuale dintre urmaşii lui Hristos, în prim-plan au fost soluŃiile de sursă

umană, de politică statală şi religioasă, care au dus la separarea creştinilor şi chiar la lupte

fratricide.

Separarea creştinilor, schisma, a fost o reacŃie extremă, disperată, la o situaŃie

insolvabilă. De exemplu, schisma iconoclastă a fost o reacŃie la superstiŃiile orientale care

pătrunseseră în creştinismul răsăritean prin închinarea la icoane. PărŃile în conflict aveau drept

şansă de rezolvare învăŃătura Sfintelor Scripturi şi dialogul în dragoste frăŃească.

Marea Schismă de la 1054 nu a şters totuşi din conştiinŃa Răsăritului şi nici din cea

a Apusului unitatea, nevoia de unitate, de aceea au urmat conciliile unioniste de la Lyon, Ferrara-

FlorenŃa şi Trento.

Atât în Apus, cât şi în Răsărit s-a pus accentul pe instituŃionalizarea Bisericii, în

cadrul căreia accentul avea să cadă pe aspectul instituŃional, ceremonial, iar grija şi lupta au fost

pentru păstrarea şi salvarea instituŃiei. Biserica este un organism viu, o mişcare; dacă Biserica



18

devine doar o instituŃie, mişcarea încetează. InstituŃionalizarea, în mod prioritar şi excesiv, a dus

la anchilozarea spirituală a Bisericii, iar această lecŃie a istoriei ar trebui să fie un mare semnal de

alarmă pentru toate denominaŃiile creştine, fie că acestea formează denominaŃiile istorice, fie că

este vorba de cele mai recente, din sfera protestantă. Grija şi eforturile în domeniul instituŃional,

f ără ca prioritatea să vizeze zona spirituală, continuă să reprezinte nu numai un pericol pentru

fiecare biserică locală, ci şi o piedică în calea unităŃii.

InstituŃionalizarea excesivă a dus la pierderea sensului fiinŃial al Bisericii şi cu

precădere al celui legat de aspectul soteriologic şi misiologic. Salvarea instituŃiei a devenit mai

importantă decât mântuirea păcătoşilor pentru care a murit Hristos. Deoarece unitatea Bisericii

era concepută drept realizabilă, în mod prioritar, prin pârghii organizatorice, dogmatice,

instituŃionale, preocuparea pentru salvarea instituŃiei era motivată de grija pentru unitatea

Bisericii. Este nevoie de organizare instituŃională şi de formulări doctrinare, dar în primul rândunitatea Bisericii se zideşte pe substanŃa ei spirituală, definită în Sfânta Scriptură. Când aspectul

instituŃional primează, se întâmplă o deturnare de la scop a Bisericii, fapt care a fost sesizat de

Mântuitorul când a spus: „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune ». Dar voi aŃi

f ăcut din ea o peşteră de tâlhari” (Matei 21:13).

Cu privire la Mare Schismă, care a separat creştinătatea în două mari entităŃi

religioase, este important a se constata că, deşi în dezbatere au existat probleme de ordin teologic,

acestea au devenit mai degrabă pretexte pentru schismă, în fond lupta desf ăşurându-se pentrusupremaŃie între Răsărit şi Apus, luptă alimentată de interese politice.

NesoluŃionarea problemelor dintre Biserici în termenii şi spiritul Sfintei Scripturi

şi intervenŃia, în rezolvarea lor, a metodelor lumeşti, au dus la pierderea reperelor spirituale

autentic creştine, rivalitatea dintre creştini dând ulterior câştig de cauză musulmanilor, care au

cucerit Constantinopolul în 1453. Atunci când Bisericile nu găsesc calea păcii şi a unităŃii, devin

vulnerabile şi vor fi întotdeauna într-un mare pericol privind ameninŃările din afara sferei

creştinismului care vizează distrugerea lui. Rivalitatea dintre creştini, spiritul de concurenŃă, lipsa

de unitate şi dragoste pune creştinismul într-un mare pericol faŃă de atitudinea din ce în ce mai

mare şi vădit anticreştină a forŃelor reunite ale răului.

Lumea întunecată a Evului Mediu Târziu a fost luminată de razele Evangheliei lui

Hristos prin Reforma protestantă, care a pus problema soteriologică în prim-plan, iar întoarcerea

la Sfintele Scripturi a născut sinteza teologică – Sola fide, sola gratia, sola Scriptura, solus

Christus. Deşi fondul Reformei a fost unul teologic, soteriologic, impactul ei s-a răsfrânt în mod



19

benefic asupra individului şi a societăŃii pe care a revoluŃionat-o. Acest lucru a demonstrat clar că

întoarcerea la valorile autentice ale Bibliei duce la afirmarea demnităŃii umane, la libertatea

individului şi la o adevărată emancipare a omului şi a societăŃii. În concluzie, societăŃile care au

îmbrăŃişat protestantismul au beneficiat în cel mai înalt grad de progres şi civilizaŃie, iar în acest

sens stau mărturie cele mai avansate state din Occident, cu precădere Statele Unite ale Americii.

Reforma protestantă în primul rând a revoluŃionat concepŃia eclesiologică prin

respingerea supremaŃiei autorităŃii papale, prin aspectul preoŃiei universale, prin desfiinŃarea

graniŃei dintre cler şi laici, iar sub aspect soteriologic, prin formularea teologică – sola fide, sola

gratia, sola Scriptura, solus Chrisus, elemente ce readuc valorile creştinismului primar.

Privind relaŃia cu Statul, Luther înŃelege că Biserica şi Statul formează două

împărăŃii, ambele conduse de Dumnezeu, în timp ce anabaptiştii, baptiştii şi mişcările puritane

subliniază separarea Bisericii de Stat. În Răsărit, Biserica a dorit să trăiască în armonie cu Statulşi a ajuns să fie aservită Statului, în timp ce în Apus tendinŃa a fost ca Biserica să domine Statul.

Reforma protestantă propune o Biserică ce poate convieŃui bine cu Statul, care-i conferă drepturi,

dar care este într-un fel la îndemâna Statului. Calvin avansează ideea unei biserici autonome, care

î şi propune să interacŃioneze cu Statul. Atitudinea corectă a Bisericii faŃă de Stat este aceea de

separare şi principiul după care Biserica trebuie să se călăuzească este cel stabilit de mişcările

protestante în Statele Unite ale Americii, în speŃă de confesiunea baptistă – o Biserică liber ă într-

un Stat liber.Reforma protestantă rămâne nu doar o problemă legată de trecut, ci ea propune

soluŃii pentru prezent şi viitor, ea se impune ca un prezent continuu într-o lume în care lucrurile

tind să degenereze. Mandatul Bisericii lui Hristos este de a duce Evanghelia până la marginile

pământului, motivaŃia şi dinamica pentru misiune găsindu-se tocmai în Evanghelie; întoarcerea la

Biblie prin reforma protestantă şi mişcările care au succedat-o au asigurat tocmai această viziune

şi vitalitate pentru misiunea creştină în lume.

În concluzie, privind cele trei mari entităŃi creştine – ortodoxia, catolicismul şi

protestantismul, se poate afirma că ortodoxia luptă pentru a rămâne în matca sa istorică,

indiferent cât de multe sunt capcanele traseului. Ea este conservatoare şi defensivă, iar viitorul nu

înseamnă decât fidela gestiune a trecutului.7Catolicismul este evolutiv şi ofensiv, socotind că

7 Teodor BACONSKY, Puterea Schismei, un portret al cre ştinismului european, p.127.



20

atingerea scopului este cel mai important lucru, justificând metamorfozele ce se impun, iar

viitorul înseamnă asumarea deplină a prezentului în perspectiva unui misionarism strategic.8

Protestantismul, în general, în coloratura sa multiconfesională, descătuşat de

tradiŃionalism, este gata să se reformeze, să se adapteze la noile condiŃii, concentrându-se pe

direcŃia unui misionarism extensiv.

Protestantismul luteran, aşezat în matca sa, a pierdut entuziasmul de care a fost

animat la început şi „vegetează” în sfera automulŃumirii, în timp ce noile forme de protestantism

sunt active, motivate de o viaŃă spirituală autentică, promovând un misionarism dinamic, totuşi

având de luptat cu capcanele teologiei liberale şi cu atitudinea letargică a unei societăŃi marcate

de materialism.

Gestionarea diversităŃii religioase în lumea postmodernă trebuie să reprezinte o

preocupare de bază a Bisericii, iar scenariul ar trebui să fie unul religios, nu unul politic.Materialismul societăŃii post-industriale multiculturale, democratice şi totodată hedoniste din

Occident a creat o mare criză spirituală.

Emanciparea socială şi economică la baza căreia a stat elementul spiritual,

societatea postmodernă abandonând elementul care i-a determinat progresul, se află acum într-o

criză morală, dar continuă încă să se bucure de prosperitate economică pe baza mecanismelor

economice create anterior.

Statisticile creştinismului contemporan nu poartă în ele şi adevărul dureros alsporirii numărului de creştini nepracticanŃi faŃă de un număr tot mai mic de creştini activi cărora

le revine nu doar evanghelizarea tuturor naŃiunilor pământului, ci şi sarcina de a remisiona lumea

creştină, tot mai mult invadată de islamism, de influenŃele mişcării New Age, aflate în creştere în

Ńări cu o tradiŃie şi o importanŃă creştină în declin.

Creştinismul răsăritean se dezmeticeşte greu, abia ieşit din vidul spiritual al

comunismului, care a redus la tăcere, a marginalizat şi a planificat exterminarea lui şi a religiei în

general. Ortodoxia, în dorinŃa ei de redefinire, de reaşezare a vechilor valori, ignoră realitatea

multireligioasă şi multiculturală, mizând pe un naŃionalism revizionist şi o nouă formă

imperialism, de data aceasta religios, în spaŃiul fostei Uniuni Sovietice.

Bisericile tradiŃionale ortodoxe şi catolice tind spre resacralizarea societăŃii prin

reintroducerea creştinismului în viaŃa publică şi în arena politică. Bisericile protestante, în mod

deosebit cele neoprotestante, sunt implicate activ în recuperarea lumii creştine tradiŃionale şi mai

8 Teodor BACONSKY, Puterea Schismei, un portret al cre ştinismului european, p.127.



21

ales a creştinilor nepracticanŃi, deveniŃi agnostici, provocându-i la o convertire autentică, la

adevărul Scripturii, la Dumnezeu, pentru propria lor mântuire. Proclamarea Evangheliei într-un

mediu creştin nu trebuie considerată prozelitism. Câtă vreme nu se solicită convertirea oamenilor

la o anumită denominaŃie, ci la Dumnezeu şi la Scriptură, lăsându-le libertatea de a decide asupra

confesiunii căreia doresc să i se alăture, este impropriu să se vorbească de prozelitism.

În concepŃia neoprotestantă, resacralizarea vieŃii, a societăŃii, nu se poate face

instituŃionalizat, prin pârghii politice şi legislative, ci prin resacralizarea individului, printr-o

convertire reală la Dumnezeu şi la valorile Bibliei, iar aceşti indivizi, înmulŃindu-se, vor

resacraliza societatea, vor implanta valorile creştine în conştiinŃele semenilor.

Între interesele politice şi cele religioase se naşte tensiunea „conflictului moral” în

dezbaterea unor subiecte precum sacralitatea familiei, avort, eutanasie, clonarea fiinŃelor umane,

homosexualitate etc.PrejudecăŃile religioase şi culturale alimentate de vechi tradiŃii ridică încă mari

ziduri despărŃitoare în calea unităŃii creştine. Creştinătatea divizată nu poate oferi soluŃii viabile

pentru o lume încă neevanghelizată şi este nevoie de promovarea unui dialog pe baza iubirii

creştine, în pofida unui creştinism atât de diversificat.

Separarea religioasă poate crea conflicte sângeroase şi astăzi, aşa cum s-a putut

vedea în istoria recentă a războiului dintre croaŃii catolici şi sârbii ortodocşi; conflictul izbucnit

era de fapt o luptă fratricidă care origina în separarea lor religioasă, tot aşa cum există opermanentă luptă de secole între catolicii şi protestanŃii din Irlanda de Nord.

Deoarece creştinismul are o origine comună, creştinii trebuie să se întoarcă, pentru

găsirea unităŃii, la valorile primare, fundamentale, şi anume la „ConstituŃia“ creştinismului –

Sfânta Scriptură. Propunerea reformatorilor rămâne încă valabilă şi poate fi soluŃia, nu pentru

divizare, de data aceasta, ci pentru unitate în contextul reanalizării, într-o atmosferă de dragoste

creştină şi într-un dialog ecumenic, al sintezei teologice – Sola fide, sola gratia, Sola Scriptura,

solus Christus.

Reforma protestantă, ca purtătoare în sine a unei diversităŃi nebănuite, a fost

provocată de starea spirituală decăzută a Bisericii Catolice, care nu era preocupată de sufletele

credincioşilor, ci mai degrabă interesată de aspectele politice, materiale şi instituŃionale, fapt care

a dus la o reacŃie, şi anume Reforma, care la rândul ei a dat naştere mişcării protestante.

Întotdeauna există un pericol al separării atunci când o biserică locală, respectiv o

confesiune, nu are în vedere, în mod prioritar, aspectul soteriologic al credincioşilor, precum şi



22

grija pastorală de care aceştia au nevoie. Ceea ce poate menŃine unitatea este accentul pe valorile

spirituale primare, apostolice, aspect care se poate aplica diversităŃii creştine ca factor de unitate.

EvoluŃia mişcării protestante în diverse grupări a scos la iveală valori care zidesc

unitatea în diversitate, ca de pildă valorile Sfintei Scripturi, cu accent soteriologic şi hristologic,

cât şi principii ca separarea Bisericii de Stat care este un concept al reformatorilor radicali, mai

exact al mişcării puritane şi pietiste. Separarea Bisericii de Stat cultiva elementul unităŃii pe

terenul spiritualităŃii universale a Bisericii, în timp ce Biserica naŃională cultivă naŃionalismul,

identificând Biserica cu naŃiunea şi interesele sale, ceea ce produce un derapaj grav de la menirea

universală a Bisericii, care trebuie să fie transculturală şi transnaŃională. Mai mult, cantonarea ei

într-un cadru naŃional scurtcircuitează viziunea, apartenenŃa şi funcŃionarea bisericilor locale în

cadrul Bisericii Universale. Un lucru şi mai grav care împiedică unitatea este Biserica aservită

Statului, fie că este naŃională, majoritară sau nu.DiferenŃele teologice care au constituit motive de separare sau piedici în calea

unităŃii, precum succesiunea apostolică, î şi pot găsi soluŃionarea prin aprofundarea biblică a

problemei. Dacă succesiunea apostolică este susŃinută şi legitimată doar prin succesiunea istorică,

liniară, atunci aceasta poate fi un obstacol în părtăşia şi unitatea bisericilor. Succesiunea, privită

din perspectivă pneumatologică şi hristologică, aşa cum sugerează Mitropolitul de Pergam

Ioannis Zizioulas, oferă o realitate spirituală transistorică, inclusivă, iar eclesiologia centrată pe

Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt asigură substanŃa spirituală a continuităŃii apostolice ca normă şiprezenŃă.

Mişcarea protestantă evanghelică transferă conŃinutul teologic de la nivel de

discurs şi practică eclesială în praxisul cotidian, în spaŃiul laic, cu consecinŃe şi impact asupra

vieŃii sociale în ansamblu. Valorile creştine transferate în viaŃa cotidiană sunt un element practic

şi funcŃional de unitate. Scoaterea religiosului în spaŃiul laic şi manifestarea lui ca mod de viaŃă a

fost specifică mişcării puritane şi pietiste. Bisericile separate în confesiuni, tradiŃii şi ritualuri se

izolează unele de altele, rezervând viaŃa religioasă doar zilelor speciale de închinare, sărbătorilor

religioase, evenimente care, în loc să-i unească pe creştini, îi separă prin diferenŃe doctrinare şi

rituale. Această practică a unui creştinism instituŃional, ritual, care î şi uită menirea de a fi „sarea

pământului” şi „lumina lumii”, l-a determinat pe Nicolae Iorga să spună: „Oamenii au închis pe

Dumnezeu în biserică, ca să fie mai slobozi în lume”.9

9 Nicolae IORGA, Cuget ă ri, Editura Tineretului, 1968, p. 57.



23

Este demn de reŃinut faptul că în Vechiul Testament, pentru poporul evreu, toate

aspectele existenŃei Ńineau de legi divine, nu doar închinarea la Cort sau mai târziu la Templu.

Creştinii, ca popor al lui Dumnezeu, sunt chemaŃi să trăiască după „legi divine” tot timpul şi în

toate aspectele vieŃii. Din această perspectivă nu există sacru şi profan; toată viaŃa creştină trebuie

să se desf ăşoare în zona sacrului, iar întâlnirea creştinilor în această zonă este o soluŃie pentru

unitate. Transformările sociale care au avut loc ca efect al Reformei şi în special cele generate de

grupările radicale s-au datorat unei convertiri autentice, care a condus la regenerarea spirituală a

credinciosului.

Mişcarea protestantă a adaptat mesajul Evangheliei la realităŃile vremii în care a

activat, f ără ca această relevanŃă să aducă atingere conŃinutului adevărului relevat. Diversitatea

protestantă, dincolo de diferenŃe, fie că acestea erau legate de formulări teologice, fie că se

refereau la practici bisericeşti, a împărtăşit numeroase convingeri larg recunoscute, ataşamentulprioritar faŃă de Sfânta Scriptură, chiar dacă existau nuanŃe diferite de interpretare, experienŃa

personală a convertirii la Dumnezeu şi a trăirii unei vieŃi creştine regenerate de Duhul Sfânt

constituind consensuri care-i aduceau împreună. Misiunea Evangheliei în lume, care era o

componentă prioritară şi de interes comun a mişcării evanghelice, a dus la formarea de societăŃi

misionare care adunau diversitatea protestantă în aceste „formule de unitate” în misiune. Astfel că

în anul 1900 existau peste trei sute de societăŃi misionare, care subliniau în suficientă măsură

interesul şi responsabilitatea comună pentru misiunea creştină.Asumarea unui creştinism autentic de către fiecare biserică locală şi implicit de

către fiecare confesiune în parte, alături de asumarea mandatului propovăduirii Evangheliei de la

dimensiunea locală la cea universală sunt elemente ale unităŃii în diversitate.

Misiunea Evangheliei în creştinism, la începutul său, s-a manifestat într-o societate

cu o cultură pluralistă, într-o lume religioasă pluralistă, mesajul Sfintelor Scripturi fiind răspunsul

lui Dumnezeu pentru fiecare individ, pentru toate categoriile sociale.

Creştinismul a progresat uimitor în primul secol, iar acest progres s-a datorat

purităŃii morale, vieŃii pilduitoare a creştinilor şi unităŃii lor, adaptabilităŃii acestora la diversitate

şi pluralism. Zelul care-i însoŃea şi devotamentul până la moarte faŃă de Dumnezeu şi Sfânta

Scriptură au fost elemente care au stat la baza revigorării creştinismului.

În secolul al XXI-lea creştinismul trebuie să facă faŃă unei societăŃi care se

defineşte prin pluralism. Este interesant a se constata similitudini între elementele care

caracterizau societatea din primul secol creştin şi societatea postmodernă. Datorită dominaŃiei



24

extinse a Imperiului Roman, se crease un fel de „globalizare”, între grani Ńele imperiului existând

o multitudine de naŃiuni, culturi, tradiŃii, credinŃe; într-un asemenea pluralism în care diversitatea,

inclusiv cea religioasă, se bucura de o serie de drepturi, încât era loc pentru toate zeităŃile în

panteon, nu se găsea loc pentru creştinism şi valorile sale. În cadrul formele de globalizare care

se conturează astăzi, precum Uniunea Europeană, care adună naŃiuni, culturi, religii, se poate

observa că libertăŃile de exprimare sunt susŃinute cu tărie de legi şi organizaŃii europene când este

vorba de homosexualitate, droguri, avort, religii păgâne, dar există din ce în ce mai puŃin spaŃiu

pentru principiile şi valorile creştine.

Ceea ce caracteriza societatea din Imperiul Roman al secolului I era decăderea

morală, acelaşi lucru caracterizând societatea postmodernă. Creştinii primului secol au f ăcut faŃă

valurilor de prigoană şi au biruit chiar moartea, pentru că aveau o unitate în Duh şi experimentau

dumnezeiescul în cotidian, indiferent de tratamentul la care erau supuşi sau de felul în care erauevaluaŃi de contemporanii lor.

Lupta creştinismului de astăzi este deosebit de grea, deoarece chiar în zone de

tradiŃie creştină, într-un leagăn al creştinătăŃii precum Europa, există o împotrivire crescândă faŃă

de valorile şi practicile creştine. Ceea ce poate da izbândă creştinismului de astăzi este un mod de

viaŃă asemănător primilor creştini. Redescoperirea adevăratelor valori creştine, precum şi cea a

unităŃii de origine şi destin constituie nu numai nevoia stringentă a creştinilor, ci şi nevoia unei

lumi alienate de Dumnezeu.Unitatea Bisericii se zideşte la tensiunea dintre tendinŃele universaliste şi

tendinŃele fundamentaliste. TendinŃele universaliste alimentează ideologia unităŃii mondiale,

având ca factor central religia unitară mondială. Creştinismul este confruntat cu ispita de a ceda

compromisului de dragul unităŃii; acest compromis poate fi determinat de sincretismul spre care

este împins printr-o formă de ecumenism care are ca intenŃie „nivelarea” marilor religii spre a fi

câmpul de manevră al mişcărilor oculte, pentru ca acestea să poată domina lumea globalizată,

inclusiv la nivel religios. Pe de altă parte, tendinŃele fundamentaliste creştine au ca intenŃie

conservarea valorilor creştine prin cultivarea spiritului separatist şi independent.

Între cele două tendinŃe extreme, reprezentanŃii bisericilor şi ai confesiunilor

creştine trebuie să găsească echilibrul prin unitate în diversitate, f ără ca această diversitate să

ducă la sincretism religios ori ca o parte a acestei diversităŃi să rămână în izolare.

Confesionalismul, ca exprimare a pluralismului, este o manifestare a diversităŃii

care a menŃinut vigoarea creştinismului. Când confesiunea a devenit un scop în sine, cultivând



25

autosuficienŃa, aceasta a dus la separarea creştinismului, dar când ea nu s-a considerat singura

deŃinătoare a adevărului, fiind deschisă pentru colaborare cu alte confesiuni, a generat o bogăŃie

de valori complementare adunate sub umbrela unităŃii creştine.

În confruntarea creştinismului cu gândirea modernă şi postmodernă s-au creat

anumite falii prin teologia liberală ca produs al modernităŃii în care raŃiunea tinde să ia loc

revelaŃionalului, iar gândirea şi crezul teocentric sunt ancorate într-un antropocentrism mascat de

o pesudospiritualitate. Extinderea unităŃii creştine este blocată de aceste „falii” din peisajul

religios golit de substanŃă, creştinii fiind în acelaşi timp victime ale sincretismului religios. În

acest context se impune ca toate componentele păstrătoare şi purtătoare ale valorilor creştine

autentice să lucreze la recuperarea acestor „fii pierduŃi” prin dialog şi dragoste, ca prin

recuperarea lor să fie, implicit, parte integrantă a unităŃii creştine.

Creştinismul, în relaŃiile interreligioase, trebuie să nu-şi unite menirea universală de a propovădui Evanghelia „până la marginile pământului” şi să nu accepte a fi aşezat şi tratat ca

o altă religie din panteonul credinŃelor lumii, după cum este tendinŃa actuală. Creştinismul este

unic şi de sorginte divină, fiind purtătorul mesajului mântuirii pentru fiecare f ăptură umană.

Originea comună, misiunea comună şi destinul comun al creştinismului trebuie mereu

conştientizate, iar aceste elemente vor asigura unitatea la nivel transconfesional, transna Ńional şi

chiar transistoric.

Rolul ecumenismului, în cadrul unităŃii creştine, trebuie înŃeles corect, şi anume că ecumenismul nu este unitatea, ci constituie un cadru de manifestare şi consolidare a ei. Mişcarea

ecumenică, în evoluŃia sa istorică, a dovedit o preocupare deosebită pentru unitatea Bisericii lui

Hristos. ConcepŃia de universalitate a mântuirii transmisă de Mântuitorul Hristos, care

desfiinŃează barierele dintre oameni, oricare ar fi acestea, este proiectată şi readusă în atenŃia

tuturor creştinilor prin acŃiunile ecumenice care, în principal, au în vedere misiunea comună a

creştinilor la nivel transconfesional. Creştinismul diversificat şi supus tendinŃelor de separare,

izolare şi divizare, avea nevoie de modalităŃi prin care să i se îndrepte atenŃia spre unitate, iar

aceste modalităŃi au fost diferite forme de ecumenism care au promovat dialogul între diversele

confesiuni, ca acesta să fie urmate şi de iniŃiative practice în problema misiunii.

Există abordări extremiste ale ecumenismului; de exemplu, unele biserici sau

confesiuni refuză orice implicare în mişcarea ecumenică de pe poziŃii fundamentaliste,

exclusiviste. La polul opus există extrema prin care, în numele ecumenismului şi al unităŃii, apare

tendinŃa de „nivelare” a graniŃelor confesionale, f ăcându-se astfel loc sincretismului religios,



26

respectiv pericolului manipulării în sensul globalizării de care să profite organizaŃii oculte ce

urmăresc scopuri malefice.

ExistenŃa pericolelor cauzate de extreme nu ar trebui nicidecum să înlăture

interesul pentru ecumenism şi unitate. Trebuie adoptată o poziŃie fermă pentru un ecumenism

moderat, bazat pe iubire creştină şi întoarcere la valorile infailibile ale Sfintei Scripturi. După

căderea comunismului, mişcarea ecumenică a fost caracterizată de o perioadă nu prea productivă,

deoarece în fostele state comuniste bisericile s-au concentrat asupra refacerii şi redefinirii

identităŃii, iar în Occident, confruntarea cu teologia liberală a slăbit interesul pentru acŃiunile

ecumenice.

łinând cont de imperativul unităŃii, toate denominaŃiile intercreştine trebuie să

abordeze aspectele unităŃii începând cu aspectul teologic, dar nu una împotriva celeilalte, ci

împreună cu altele, şi nu polemic, ci ecumenic.Pentru viitor, există o nevoie stringentă de comutare a atenŃiei de la ceea ce separă

spre ceea ce uneşte şi cultivă comuniunea dintre biserici şi grupările religioase creştine, fiind

imperios necesar să se treacă de la antagonism şi conflict, la acceptarea şi recunoaşterea

partenerului de dialog ca parte activă, implicată în comuniune. Ecumenismul nu poate zidi

unitatea pe o uniformitate teologică, ci pe diversitate teologică, iar partenerii de dialog trebuie să

înveŃe, în smerenie, complementaritatea. Ecumenismul poate deveni un cadru eficient pentru

unitate dacă, în manifestarea acestuia, se pune accentul, la modul general, pe nevoia de convertireindividuală la Dumnezeu şi implicit pe nevoia de regenerare a fiecărui credincios.

SubstanŃa dialogului ecumenic a fost enunŃată în documentul „Unitatis

redintegratio” al Conciliului Vatican II, care pune accentul pe convertirea interioară şi renaşterea

spirituală ca imperativ al unităŃii creştine. Patriarhul Athenagoras I, participant la Conciliul

Vatican II, propune un dialog al iubirii şi un dialog al adevărului ca bază a comunicării şi unităŃii

creştine.

În dialogul ecumenic sunt foarte importante atât cunoaşterea propriei identităŃi, cât

şi cunoaşterea identităŃii partenerului de dialog, ca aşezare a acestora în marele puzzle al

creştinătăŃii pentru înŃelegerea întregului, iar concentrarea să fie asupra intereselor comune şi nu

asupra disputării întâietăŃii. În angajarea ecumenică este deosebit de importantă dispoziŃia nu doar

de a oferi, ci şi cea de a primi, înŃelegând atât incompletitudinea, cât şi complementaritatea ca pe

nişte realităŃi.



27

Lipsa de unitate creştină este incompatibilă cu natura Bisericii, precum şi cu

activitatea misionară care a determinat nevoia de ecumenism. Lumea neevanghelizată trebuie să

recunoască legitimitatea şi autoritatea Bisericii lui Hristos prin unitatea de care trebuie să dea

dovadă.

Creştinismul divizat si-a pierdut, de-a lungul istoriei, sensul originii comune, al

apartenenŃei, al unităŃii şi misiunii sale. Confesiunile creştine pot regăsi calea unităŃii pe baza

valorilor biblice fundamentale şi a iubirii creştine, care este împlinirea tuturor lucrurilor (1

Corinteni 13).

Cele două mari entităŃi creştine, Biserica din Răsărit şi Biserica din Apus, de la

Schisma din 1054, au cultivat ideea de atotsuficienŃă, fiecare consolidându-şi poziŃia în izolare,

lipsindu-se de celălalt, lăsând ca uniformitatea din fiecare entitate să ia locul unităŃii. Biserica de

Răsărit a fost preocupată de păstrarea lui Hristos ca izvor al unităŃii, iar Biserica de Apus a fostinteresată mai mult de unitatea Bisericii în ea însăşi. Separările, în general, şi Marea Schismă în

special, au fost, în esenŃa lor, o înstrăinare ce Ńine de uman, cât şi de aspectul instituŃional.

Greşeala a fost aceea de a „salva” instituŃiile şi nu unitatea. Din nefericire, aceasta este şi astăzi

cauza menŃinerii în izolare a confesiunilor creştine deoarece accentul este pus mai mult pe

aspectul instituŃional şi uman, decât pe cel revelaŃional şi, în consecinŃă, pe aspectul holistic al

Bisericii călăuzite de Duhul Sfânt.

DorinŃa Bisericii Ortodoxe pentru dialog şi unitate a fost exprimată încă înainte deConciliul Vatican II, în conferinŃele panortodoxe, iar Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului,

Athenagoras I, în cadrul Conciliului Vatican II, a propus paşi concreŃi în realizarea dialogului

dintre Răsărit şi Apus precum: „Dialogul iubirii” şi „Dialogul adevărului”. Din partea Bisericii

Catolice, ConstituŃia „Gaudium et spes” subliniază dorinŃa acesteia de a-şi face simŃită prezenŃa

în lume, depăşindu-şi propriul său cadru într-o cooperare activă cu „ceilalŃi fraŃi”.

Cel mai mare obstacol în calea unităŃii între Biserica de Apus şi cea de Răsărit este

că fiecare dintre ele se consideră pe sine drept singura Biserică unică a lui Isus Hristos. Sistemele

teologice şi soteriologice au fost instituŃionalizate pe poziŃii exclusiviste, de aceea cele două

Biserici trebuie să-şi reconsidere existenŃa nu pe baze instituŃionale, ci în baza Sfintei Scripturi,

înŃelegând că ambele sunt parte a Bisericii care este „Una, sobornicească şi apostolească”, ce le

cuprinde pe amândouă. PretenŃia fiecăreia de a fi acea singură Biserică ridică o mare problemă în

calea unităŃii. Diversitatea protestantă oferă un model şi o soluŃie, în acelaşi timp, prin înŃelegerea

că toate Bisericile locale sunt întrupări ale Bisericii Universale, cea Una, iar în acest sens, cele



28

două Biserici istorice ar trebui să se recunoască drept componente ale unui întreg, fiind mădulare

în Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:12-27).

Privind raporturile dintre ortodoxie şi protestantism, există o premisă ce creează o

stare de blocaj, deoarece ortodoxia î şi poate asuma experienŃa protestantă, dar protestantismul nu

î şi poate asuma experienŃa ortodoxă. ExperienŃa protestantă se bazează pe Sfânta Scriptură,

lăsând neatinse valorile tradiŃionale, or Biserica Ortodoxă, asumându-şi experienŃa protestantă, nu

se obligă la niciun compromis, protestantismul neîmpărtăşind aspecte definitorii pentru Biserica

Ortodoxă precum cultul sfinŃilor, cultul morŃilor, tainele etc.

Trebuie să se Ńină seama de faptul că, în procesul istoric de creştinare a

păgânătăŃii, s-a produs, din nefericire, şi o păgânizare a creştinismului, care a fost astfel

contaminat prin erori, învăŃături străine, asimilate şi asumate în timp drept tradiŃii creştine.

SoluŃia de unitate dintre Biserica Ortodoxă şi protestantism este realizarea unuiconsens în jurul „adevărului standard”, şi anume Sfânta Scriptură, o recunoaştere unanimă în

dragoste a Celui care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi ViaŃa” (Ioan 14:6).

În ecuaŃia unităŃii, marea familie protestantă nu poate fi ignorată, iar principiul

complementarităŃii duce la îmbogăŃirea întregului.

În ceea ce priveşte raporturile catolicilor cu protestanŃii, cei dintâi trebuie să

depăşească impresia că protestanŃii, în mod obişnuit, realizează interpretarea particulară a

Cuvântului lui Dumnezeu şi, prin aceasta, nu au o legitimitate teologică în interpretareaScripturii; protestanŃii trebuie să se abŃină de la suspiciunile potrivit cărora catolicii consideră

posibilă justificarea prin fapte, f ără credinŃă şi har, sau aceea conform căreia catolicii nu recunosc

unicitatea lui Hristos ca Mântuitor şi Mijlocitor. Pentru realizarea unităŃii trebuie depăşite

suspiciunile, frica şi resentimentele, iar bisericile care se află în dialogul unităŃii trebuie să se

asiste în rugăciune, iar Duhul Sfânt va lucra unitatea.

Grija pentru păstrarea unităŃii Bisericii s-a manifestat, de-a lungul secolelor, în

diverse forme, încă din primele veacuri creştine, iar unii dintre părinŃii Bisericii au avut o

preocupare deosebită privind unitatea creştină, precum Ignatie al Antiohiei, Irineu de Lyon,

Clement de Alexandria; la aceştia, ideile de unitate se bazau pe rămânerea în Biserică, deoarece

Biserica era fundamentată pe învăŃătura apostolilor, adică pe adevăr, în contrast cu învăŃăturile

eretice, pe rămânerea lângă slujitorii Bisericii, deoarece ei erau cei rânduiŃi de Dumnezeu să

vegheze asupra turmei. Alături de afirmarea unicităŃii lui Dumnezeu şi a unităŃii de credinŃă,

unitatea Duhului este cea care dă valoare celorlalte soluŃii de unitate. Un alt concept de unitate



29

subliniat de Clement de Alexandria este cel referitor la Sfânta Treime ca izvor de unitate, adică

unitatea, ca sursă şi realizare, este de natură metafizică.

Dintre PărinŃii Bisericii, cel mai preocupat şi interesat de unitate a fost Ciprian de

Cartagina; acesta abordează problema unităŃii ca avându-şi originea în Dumnezeu însuşi. În

concepŃia sa, reperul unităŃii eclesiale rămâne, în mod permanent, cel al începutului Bisericii, iar

legat de acest început, succesiunea apostolică este un element de continuitate, f ăcând legătura cu

creştinismul primar, de-a lungul istoriei.

Biserica Universală este un cadru de unitate într-o diversitate a formelor, iar prin

acest lucru este sugerată ideea unităŃii în diversitate. Unitatea lui Dumnezeu, unitatea Bisericii,

unitatea credinŃei, unitatea credincioşilor care formează împreună un singur trup constituie pentru

Ciprian o unitate de credin Ńă , care este ideea de bază în problema unităŃii.

Unitatea Bisericii, în viziunea lui Vasile cel Mare, este unitatea realizată în planeuharistic şi unitatea tainică promisă de Duhul Sfânt care vine pe verticala harului divin,

coborând pe orizontala legăturii dintre credincioşi. Unitatea este, în acest sens, rezultatul lucrării

Duhului Sfânt asupra inimii omului, nu rezultatul efortului uman, chiar dacă cel credincios are şi

el un rol în problema unităŃii.

Concluzia generală privind problema unităŃii la PărinŃii Bisericii este că aceştia au

atins aproape toate problemele fundamentale legate de unitate, plasându-le în zona

revelaŃionalului. Această ancorare în elementele divine care stau la baza unităŃii manifestate şireperate în cadrul Bisericii Primare apostolice a devenit normativă şi în problema unităŃii, fiind,

în mod permanent, de actualitate.

În Evul Mediu Târziu, Nicolaus Cusanus tratează problema unităŃii creştine

pornind de la un cadru mult mai larg, cel al unităŃii lumii, al universului, dincolo de care este

Absolutul, Dumnezeu. Unicitatea lui Dumnezeu se exprimă în unicitatea lumii la toate nivelurile

ei. Descoperind principiul unităŃii care funcŃionează în toată lumea creată de Dumnezeu, o lume

ancorată în metafizic, Cusanus înŃelege că părŃile componente ale universului aparŃin unui întreg

în afara căruia nu pot să funcŃioneze, ci se dezintegrează. Toată lumea, văzută şi nevăzută, este

parte a unui întreg armonios care este legat de sursa existenŃei sale, de Dumnezeu. Gândirea

aceasta Cusanus o aplică Bisericii prin conceptul de unitate de tipul armoniei, care Ńine seama de

particularităŃi şi care este o unitate în diversitate, funcŃionând pe verticala metafizicului.

Principiul unităŃii nu poate fi ignorat, căci f ără apartenenŃa diversităŃii la Unitate entităŃile se

dezintegrează. EntităŃile religioase creştine aparŃin unui întreg – Biserica, iar Biserica Îi aparŃine



30

lui Dumnezeu. Dumnezeu nu aparŃine nimănui, dar toŃi şi toate aparŃin lui Dumnezeu şi trebuie

să-şi găsească locul în Întreg. Biserica este una singură într-o diversitate de exprimări teologice şi

rituale, iar această diversitate aparŃine omului. Când diversitatea are conştiinŃa unităŃii sale,

armonia diversităŃii este asigurată. Preocuparea doar pentru părŃi ale Întregului, f ăcând un scop

din acestea (denominaŃiile), duce la pierderea sensului Întregului pe orizontala umană.

Încercările de unificare, după 1054, între Biserica de Răsărit şi cea de Apus, în

diferite perioade istorice, au eşuat deoarece în sinoadele şi conciliile în care s-a încercat

apropierea între cele două Biserici a primat încercarea de rezolvare a problemelor pe orizontala

umană, şi nu pe verticala metafizică.

Dialogul a avut loc f ără o dragoste autentic creştină, părŃile aducând în discuŃie

diferenŃele, în loc să inventarieze ceea ce au în comun; în loc să privească la unitatea de origine,

au discutat convingeri teologice, nu absoluturi teologice. Elementul politic, lumesc, nu a lipsit dinsubstanŃa dialogului, or contaminarea umană a fost atât de mare, încât rezultatul tuturor

încercărilor de unire a fost o şi mai mare separare.

Unitatea pe care o propune Sfânta Scriptură este pneumatologică, soteriologică,

transistorică şi escatologică. CondiŃia pentru unitate este o teologie hristocentrică, deoarece Isus

Hristos este raŃiunea, substanŃa şi temelia unităŃii.

Unitatea sălăşluieşte în esenŃa divină a Bisericii, or elementele unităŃii sunt divine

şi metodele umane lipsite de conŃinut divin mai degrabă dezbină, separă, fapt confirmat în istoriaschismelor. EntităŃile creştine îmbolnăvite de autosuficienŃă cultivă izolarea şi uniformitatea.

DiferenŃele nu trebuie să fie factori de izolare, ci de provocare la cunoaştere, o provocare în

direcŃia împărtăşirii valorilor prin complementaritate.

Înstrăinarea umană şi instituŃională au creat un cadru pseudospiritual în care

unitatea nu poate fi o prezenŃă reală, ci doar o variantă falsă a unităŃii: uniformitatea.

Pluralismul formulărilor teologice care au stat la baza lipsei unităŃii a fost cauzat

de incapacitatea umană de a prezenta adevărurile revelate, dându-le sensuri diferite şi

amestecându-le uneori cu tradiŃii şi obiceiuri din anumite spaŃii geografice.

Creştinismul primar oferă imaginea unei religii universale, inclusive faŃă de orice

rasă, naŃiune, grupare lingvistică, depăşind graniŃele geografice şi politice. Societatea

postmodernă, cu tot ceea ce o caracterizează, duce o luptă acerbă pentru scoaterea religiosului din

spaŃiul public, cu prioritatea a religiei creştine, în timp ce promovează anormalitatea ca

normalitate. Sfânta Scriptură este Norma pentru orice standard moral, dar înstrăinarea de



31

Dumnezeu şi de Sfânta Scriptură a creat o lume hedonistă, egoistă, decăzută până la nivel

subuman. Această realitate dramatică trebuie să mobilizeze Biserica în ansamblul ei la a transfera

valorile divine în viaŃa publică, însă în mod individual, iar acest consens creştin realizat de Duhul

Sfânt va zidi unitatea binelui pentru câştigarea sufletelor aflate în împărăŃia răului.

Trăirea şi manifestarea unităŃii creştine au fost împiedicate de preocupări

exagerate ale confesiunilor privind identitatea lor, iar atunci când s-au încercat forme de unitate

pornind de la dialog în relaŃiile intercreştine, a primat legitimarea instituŃională, în detrimentul

legitimării biblice, fapt care a promovat lucrarea omului, nu pe cea a revelaŃionalului, a divinului,

care creează cadrul pentru adevărata unitate. Interesele instituŃionale, uneori naŃionaliste, au

condus la manipulări care au împiedicat conturarea cadrului pentru funcŃionarea unităŃii.

Întâlnirea dintre confesiuni trebuie să fie dominată de legitimări biblice, în primul

rând, fiind astfel posibilă crearea unei unităŃi în jurul Sfintei Scripturi. În structurile instituŃionalese manifestă diferenŃa, care este cultivată, pe când legitimările biblice sunt ocultate. În

legitimările biblice este cultivată unitatea, aspectele instituŃionale fiind minimalizate. Ceea ce

poate zidi cu adevărat unitatea Bisericii este schimbarea de accente dinspre aspectele specificului

confesional, instituŃional, spre o legitimare biblică revelaŃională. Acest lucru înseamnă o

reîntoarcere la Sfânta Scriptură a tuturor confesiunilor creştine, recunoaşterea Bibliei drept

normativă nu doar în sens ideologic, ci şi practic.

Cu privire la aspectul confesional, respectiv la cel al identităŃii religioase, există oproblematică pe care F. Lucaci o numeşte argumentul majorit ăŃ ii, prin care vocea şi voia omului

se substituie vocii şi voii lui Dumnezeu. Asumarea de către majoritate a responsabilităŃii de a

decreta în numele lui Dumnezeu, pe de-o parte conturează şi modelează aspectul instituŃional, iar

pe de altă parte duce la o răsturnare de raporturi. Dacă Biserica este o instituŃie divino-umană, ea

riscă, prin rolul majorităŃii, să devină umano-divină. PoziŃia papei în Biserica Catolică, de voce

autorizată, infailibilă atunci când vorbeşte „ex cathedra”, este o substituire a divinului cu umanul.

În Bisericile protestante, accentul pus pe un sistem democratic în numele „frăŃiei” constituie un

fel de a recunoaşte principiul „vox populi, vox Dei”; în consecinŃă, majoritatea decide. Se poate

observa faptul că, atât în cazul Bisericii Catolice, cât şi în cazul Bisericilor protestante, există

pericolul ca „omul” sau „oamenii” să se substituie autorităŃii lui Dumnezeu. Aceste aspecte

zidesc instituŃionalul, umanul, consfinŃesc cutumele care sunt o adevărată piedică în calea unităŃii,

respectiv în găsirea consensului în jurul revelaŃionalului.



32

Când majoritatea devine un criteriu ideologico-religios pentru justificarea practicii

instituŃionale prin argumentarea că majoritatea are dreptate, acest lucru operează împotriva

unităŃii Bisericii în ansamblul ei. Majoritatea, în sensul periculos şi dăunător al cuvântului, s-a

manifestat în vremea lui Moise şi Aaron, când a pledat în favoarea idolatriei, cerând un vi Ńel de

aur (Exodul 32:1); tot majoritatea L-a condamnat la moarte pe Hristos (Matei 27:22, 25). Ea

poate deveni periculoasă prin manipulare, aşa cum s-a întâmplat când fariseii şi cărturarii din

timpul Mântuitorului au instigat masele împotriva Lui.

Raportarea majorităŃii religioase la minoritatea religioasă este o sursă de tensiune

şi un obstacol în calea unităŃii, deoarece majoritatea are tendinŃe exclusiviste, folosindu-şi

influenŃa şi pârghiile de putere împotriva celui ce este diferit, adică împotriva minorităŃii. Deseori

se întâmplă ca majoritatea religioasă tradiŃională să fie marcată de accente ideologice naŃionaliste,

fapt care o înstrăinează de identitatea spirituală biblică, ea negăsind astfel punŃi de legătură cuminoritatea care devine incomodă într-un peisaj susŃinut de o uniformitate naŃionalistă.

În România, de exemplu, Ńară majoritar ortodoxă, s-a împământenit ideea că a fi

bun român înseamnă, implicit, a fi ortodox. În acest caz, minoritatea religioasă, oricare ar fi

aceasta, este privită cu rezervă sau resentimente şi considerată chiar periculoasă tocmai prin

faptul că este diferită. Biserica trebuie să fie legată, în primul rând, de Hristos, Capul ei, nu de

interesele naŃionale, oricât de patriotic ar suna, atâta vreme cât ea este, în structura sa,

transnaŃională, universală. Cu siguranŃă, un bun creştin este un bun cetăŃean, indiferent deconfesiunea din care face parte. Dacă aceste confesiuni religioase majoritare şi minoritare sunt

legate de Hristos, ele au şansa convieŃuirii în unitate, dincolo de diferenŃe. Creştinii din România

nu trebuie să fie o masă de manevră manipulată politic, ci trebuie să se întoarcă cu toŃii la valorile

biblice care-i pot uni, lăsându-se umpluŃi de acea dumnezeiască iubire capabilă să iubească

duşmanii, şi să îi binecuvânteze pe cei ce îi blestemă, aşa cum a poruncit Mântuitorul Isus Hristos

(Matei 5:44).

Degenerarea creştinismului şi fenomenul secularizării constituie obstacole reale în

calea unităŃii creştine. Crearea unui vid spiritual în Apus din cauza influenŃei teologice liberale, a

materialismului şi a secularizării, iar în Răsărit din cauza ateismului devastator, a generat o

situaŃie dramatică din punct de vedere spiritual. În formalismul religios cultivat s-au pierdut multe

dintre elementele substanŃiale şi vitale din viaŃa spirituală, elementul divin fiind ocultat. Un astfel

de creştinism a produs creştini neregeneraŃi, f ără o viaŃă spirituală autentică, şi care nu sunt



33

capabili să experimenteze unitatea creştină. Întrebarea legitimă care se naşte vizează şansa de

unitate a creştinismul care, într-o proporŃie destul de mare, este degenerat.

Răspunsul la această întrebare privind şansele şi viitorul creştinismului nu poate fi

decât revitalizarea lui, care trebuie să pornească de la acele grupări creştine ce menŃin vie flacăra

Evangheliei lui Hristos şi care au datoria de a-i reevangheliza pe creştini, pentru ca, printr-o

convertire reală, creştinii regeneraŃi să intre în acea unitatea asigurată de Duhul Sfânt cu condiŃia

unei vieŃi spirituale adevărate. Unitatea Bisericii este asigurată întotdeauna până la sfârşitul

istoriei umane prin Isus Hristos, prin Sfânta Scriptură, prin lucrarea Duhului Sfânt în cel

credincios şi între cei credincioşi. Trebuie însă redescoperiŃi parametrii spirituali între care se

desf ăşoară şi funcŃionează unitatea creştină. Este nevoie să se găsească diferite căi de cooperare

între confesiunile, bisericile locale, pentru a reevangheliza Europa, dar şi strategii comune în

misiunea de a aduce Evanghelia lui Hristos până la marginile pământului.Un alt obstacol în calea unităŃii, care trebuie depăşit, este relaŃia Biserică-Stat, de

care depind viziunea unei confesiuni, libertatea ei de mişcare în legăturile intercreştine. Bisericile

naŃionale au fost şi sunt în poziŃia cea mai vulnerabilă, aceea de a cădea victime în a fi aservite

statului, intereselor politice şi naŃionale, pentru a primi în schimb un statut privilegiat. Sintagma

Biserică na Ń ională este incompatibilă cu natura universală a Bisericii, limitând geografic

activitatea spirituală şi misionară a acesteia. Identificarea Bisericii cu naŃiunea este o anomalie

teologică şi eclesiologică, f ăcând loc compromisului, manipulării politice, izolând grupărilecreştine în interese străine Bisericii Universale a lui Isus Hristos. Principiul separării Bisericii de

Stat, născut din Reforma radicală, este unul corect faŃă de mandatul ceresc pe care Biserica îl are

în lumea aceasta, oferindu-i independenŃa şi libertatea de mişcare faŃă de influenŃa politică

lumească. Mişcarea baptistă, de pildă, a urmat şi urmează deviza: „O Biserică liberă într-un stat

liber”, ceea ce asigură respectul statului şi neamestecul acestuia în problemele interne ale

Bisericii.

Unitatea creştină devine funcŃională atunci când fiecare confesiune şi fiecare

Biserică locală are viziunea şi libertatea de a face o prioritate din problemele ÎmpărăŃiei lui

Dumnezeu, găsind rezolvarea acestora în termenii Sfintei Scripturi, f ără ca Biserica să se lase

deturnată de la traiectoria ei cerească.

În contexte defavorabile, chiar ostile creştinismului, denominaŃiile, respectiv

bisericile locale, au adoptat o poziŃie defensivă, izolându-se unele de altele în această stare de

„conservare”. De pe poziŃii defensive, indiferent care le este motivaŃia, creştinii nu pot să cultive



34

unitatea, însă provocarea ecumenică de a întâmpina împreună problemele societăŃii reprezintă o

necesitate, astfel încât bisericile locale să găsească sau să regăsească bucuria de a fi împreună în

pustiul spiritual al acestei lumi care are nevoie atât de slujirea Bisericii, cât şi de evanghelizare ei.

Reafirmarea unităŃii creştine în cadrul unui pluralism teologic şi confesional este

împiedicată de incapacitatea unor biserici locale sau chiar a unor denominaŃii întregi de a

recunoaşte o diversitatea legitimă ca părtaşe la harul mântuirii.

PretenŃiile unor confesiuni de a revendica adevărul absolut transformându-l într-un

particular absolut le situează pe poziŃii ireconciliabile, angajându-se în conflict cu alte

particulare absolute, aşa cum surprinde această tensiune Anca Manolescu.

PoziŃiile extremiste sunt alimentate de convingerile marcate de particularităŃi şi cutumecare primează în faŃa adevărurilor revelaŃionale, soteriologice, de primă importanŃă. Atât

aceste grupări extremiste fundamentaliste, cât şi grupările care au îmbrăŃişat teologialiberală şi au fost deposedate de multe dintre aspectele revelaŃionale trebuie întâmpinatecu o viaŃă creştină trăită, cu o mărturie de netăgăduit, ca ele să fie cucerite la nivelulrelaŃiilor şi apoi al dialogului teologic.

ExerciŃiul unităŃii creştine va deveni real şi funcŃional când entităŃile creştine,

oricare ar fi ele, vor înŃelege că trebuie să se întâmple, practic, acea schimbare de paradigmă

dinspre aspectul identitar confesional spre aspectul identitar revelaŃional; acest lucru va deschide,

cu siguranŃă, o perspectivă reală spre unitate, iar bisericile vor fi vindecate de atotsuficienŃă şi

exclusivism.Recuperarea Creştinismului divizat, separat, degenerat, înseamnă, în primul rând,

recuperarea valorilor creştine revelaŃionale care pot conduce la unitatea credincioşilor pentru care

s-a rugat Mântuitorul Isus Hristos (Ioan 17:21). Unitatea Bisericii se realizează pe două

coordonate relaŃionale, şi anume: coordonata pe verticală, ce asigură infuzia de divin, care apoi

transmite unitatea pe orizontala umană, receptoare a divinului. În acest sens, trebuie să se

înŃeleagă faptul că unitatea Bisericii lui Hristos nu poate fi realizată şi păstrată prin metode

umane; ea se realizează doar atunci când umanul este capacitat de divin.SituaŃia poziŃională a credinciosului în Hristos în momentul convertirii, respectiv

al regenerării sale spirituale, are de-a face cu unitatea sa cu ceilalŃi credincioşi, de la dimensiunea

locală la cea universală. DiferenŃa confesională şi alte diferenŃe tradiŃionale sunt absorbite de

statutul credinciosului în Hristos care este colonizat de Duhul Sfânt şi care generează iubire

creştină.



35

Sfera protestantă este marcată de cele mai multe separări, în care se deosebesc

aspecte individualiste, uneori excentrice, toate acestea compunând o diversitate greu de cuprins

si, probabil, greu de înŃeles. În ciuda unei diversităŃi copleşitoare, există consensuri evanghelice

care zidesc unitatea în diversitate, demonstrând că această realitate este funcŃională. Realizarea

consensurilor evanghelice are la bază aspecte care zidesc unitatea dincolo de diferenŃe,

concretizându-se în aspecte după cum urmează: mărturisirile lor de credinŃă însumează valorile

biblice, marcând unitatea în jurul Sfintelor Scripturi, dorinŃa de a aduce creştinismul primar în

actualitate, focalizarea pe aspecte soteriologice, pe o bază biblică riguroasă, preoŃia universală a

credincioşilor şi simplitatea în modul de închinare, lipsa ierarhiei bisericeşti f ăcând ca fiecare

biserică locală să fie conştientă de apartenenŃa la Biserica Universală, implicarea în misiune,

accentul pe o teologie a inimii şi a unei vieŃi regenerate prin convertire individuală, respectul

pentru Sfintele Scripturi ca normă de viaŃă, cât şi interesul general pentru misiunea mondială. Consensurile mişcării evanghelice se găsesc în nenumărate formulări de credinŃă care au adunat

un număr impresionant de grupuri protestante. De asemenea, congresele şi diversele organizaŃii la

nivel mondial sunt o exprimare a unităŃii, dar şi o formă de organizare şi colaborare în misiune la

nivel mondial. Consensul protestant s-a materializat şi prin pragmatismul care este o

caracteristică protestantă şi prin mobilitatea dovedită în activităŃile misionare, precum şi prin

implicarea socială ca extindere a lucrării Bisericii în spaŃiul laic. ComponenŃa diversificată a

protestantismului evanghelic mizează pe o unitate realizată prin lucrarea Duhului Sfânt înBiserică şi în viaŃa personală a fiecărui credincios. Consensul protestant se găseşte în modul în

care se manifestă local şi particular, în modul în care se integrează şi acŃionează în cadrul

întregului, al Bisericii, în sensul ei holistic.

Protestantismul are în structura lui disponibilitatea de a se reforma, de a se redefini

funcŃie de valorile imuabile ale Sfintelor Scripturi, astfel că mişcarea protestată se află într-o

continuă dezbatere cu sine însăşi spre a învinge forŃele ce o împing către o înstrăinare spirituală şi

teologică.

Mişcarea evanghelică este interesată de libertatea religioasă deoarece ea are un rol

în ceea ce priveşte unitatea creştină. Izvorul tuturor libertăŃilor şi drepturilor umane se află în

iubirea lui Dumnezeu şi în iubirea semenului; aici se află substanŃa adevăratei libertăŃi.

Limitarea exprimării religioase, a manifestărilor religioase în spaŃiul laic, aşa cum

se întâmplă în prezent în Statele Unite ale Americii şi cum este tendinŃa tot mai vădită în cadrul

Uniunii Europene, duce la tensiunea crescândă dintre limitarea libertăŃilor şi misiunea creştină ca



36

mandat divin. Această tendinŃă de limitare a drepturilor religioase aduce atingere misiunii

comune a creştinilor în spaŃiul social.

Lupta pentru libertatea religioasă trebui să fie una comună, o luptă a tuturor

confesiunilor, care trebuie să convingă statul că el trebuie să reprezinte garantul păcii sociale, nu

un gardian al normelor comune şi nici sursă a conştiinŃei publice.

Demnitatea şi libertatea omului nu pot fi apărate decât atunci când natura şi

dreptul uman sunt definite şi revelaŃional, prin instituirea unui standard transcendent al fiinŃei

umane. Libertatea religioasă este cadrul în care diferitele confesiuni î şi pun amprenta asupra

socialului, această responsabilitate comună trebuind să conştientizeze confesiunile că, în viziunea

socialului, se impune să prezinte mai degrabă valorile esenŃiale şi comune ale creştinismului,

decât identitatea confesională.

Biserica trebuie să promoveze libertăŃile omului, deoarece ea are o legitimitatebiblică în această direcŃie, omul fiind purtătorul chipului lui Dumnezeu, iar libertăŃile omului

fiind stabilite de standarde divine.

Libertatea f ără Dumnezeu înseamnă libertate f ără conŃinut, o libertate care îl

transformă pe om în sclavul plăcerilor sale egoiste; în locul acestui acest gen de „libertate” se

oferă cu generozitate libertatea lui Hristos: „…veŃi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face

slobozi” (Ioan 8:31-32). SoluŃionarea problemei libertăŃii este hristocentrică prin definiŃie şi aici

nu există nimic de negociat. Legitimitatea Bisericii în a se pronunŃa asupra promovării libertăŃiiomului decurge din ancorarea ei în revelaŃional, de aceea vocea autorizată a Bisericii trebuie să se

audă în societate şi aceasta se va întâmpla când confesiunile vor vorbi într-un singur glas, glasul

consensului şi al unităŃii creştine.

Laicizarea structurilor guvernamentale europene, efortul pentru realizarea unei

Europe unite ignorând valorile creştine care au creat-o ar trebui să trezească conştiinŃa întregii

creştinătăŃi, a tuturor confesiunilor creştine care, într-un dialog al dragostei, să treacă peste

diferenŃele confesionale, promovând la toate nivelurile învăŃătura revelaŃiei divine, singura care

poate salva umanitatea.

Limitarea Bisericii la viaŃa culturală, excluderea ei din viaŃa socio-politică în

numele democraŃiei şi al drepturilor omului face ca aceste libertăŃi şi drepturi să fie abordate la

nivel legislativ şi practic din punct de vedere antropocentric, iar această perspectivă pur umană,

golită de conotaŃiile revelaŃionale, pune în pericol însăşi democraŃia şi drepturile omului. În acest

sens, drepturile homosexualilor, ale transsexualilor reprezintă un act de sfidare la adresa



37

persoanei şi demnităŃii umane, fiind un afront adus lui Dumnezeu şi Cuvântului revelat,

constituind un atentat la adresa familiei şi a speciei umane. Vocea unui creştinism unit trebuie să

fie auzită atât în ceea ce priveşte demnitatea persoanei umane, cât şi în ceea ce priveşte avortul,

clonarea umană, homosexualitatea, familia; în toate aceste probleme şi în altele asemenea lor

Biserica nu trebuie să accepte reducerea sa la tăcere în numele democraŃiei greşit înŃelese.

Europa Unită se află în pericol de a devia într-un relativism juridic ce poate aduce

prejudicii incalculabile civilizaŃiei europene, iar această crudă realitate trebuie să constituie un

imperativ al unităŃii creştine, respectiv al binelui împotriva răului.

Unitatea creştină este o cerinŃă esenŃială şi existenŃială al Bisericii, creând cadrul

spiritual de manifestare a creştinismului pe care-l propune Sfânta Scriptură, iar această unitate nu

este opŃională şi nu poate fi nici ignorată, nici negată.

Imperativul unităŃii creştine este marcat de repere biblice care pun în evidenŃă aspectul unităŃii ca o condiŃiei sine qua non a fiinŃării Bisericii.

Unitatea de creaŃie a fiinŃei umane oferă premisa de bază în abordarea unităŃii

Bisericii, având în vedere realitatea ontologică în dimensiunile văzute şi nevăzute ale omului,

coroană a creaŃiunii. Persoana umană este purtătoare a chipului lui Dumnezeu, chiar dacă acesta

reflectă o imagine estompată după căderea în păcat. Omul rămâne receptorul potenŃial al

mesajului divin, iar confruntarea sa cu Evanghelia îi dă posibilitatea mântuirii prin Isus Hristos.

Există trei coordonate majore ale fiinŃei umane: coordonata teologică (relaŃia cuDumnezeu), coordonata antropologică (relaŃia cu semenii) şi coordonata cosmologică (relaŃia cu

lumea, cosmosul).

Unitatea fiinŃei umane este centrată pe unitatea structurală şi unitatea rela Ń ională .

Universalitatea chipului lui Dumnezeu în om indică atât înclinaŃia omului spre spiritualitate, cât şi

posibilitatea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. În această înzestrare ancestrală pot fi

găsite premisele unităŃii umane în general şi creştine în special. Originea comună a umanităŃii şi

universalitatea chipului lui Dumnezeu în om constituie prima treaptă în ascensiunea către unitate.

Unitatea relaŃională a fiinŃei umane se manifestă pe verticala setei după absolut,

după divin, şi pe orizontala nevoii de a relaŃiona cu cineva asemenea ei. Omul căzut în păcat

suferă, conştient sau mai puŃin conştient, din cauza nevoii de comunicare, a nevoii de iubire

împărtăşită, iar această tensiune în care se află sufletul omului este punctul de pornire care face

loc comunicării şi, prin aceasta, unităŃii. CapacităŃile cu care a înzestrat Dumnezeu fiinŃa umană



38

dau omului posibilitatea să răspundă chemării la mântuire prin Evanghelie pentru a beneficia de

regenerare spirituală şi pentru a deveni parte integrantă a Bisericii lui Hristos.

FuncŃionarea creştinismului în cadrul eclesiologic, nevoia de raportare a Bisericii

locale la Biserica Universală, respectiv raportarea localului la universal, a particularului la

general, încadrarea holistică a Bisericii locale în termenii Sfintei Scripturi conturează clar ideea

că unitatea creştină nu poate şi nu trebuie să funcŃioneze decât ca un imperativ ontologic, fiinŃial.

Unitatea creştină, în cadrul eclesiologic, este un imperativ de imagine, substanŃă şi mărturie (Ioan

17:21). De asemenea, acest imperativ al unităŃii este unul funcŃional-relaŃional, în care este

prezentă infuzia de divin, de transcendent, Duhul Sfânt amprentând divinul în uman (Efeseni

4:3). Imperativul unităŃii este exprimat ca un imperativ de solidaritate, natură şi apartenenŃă (1

Corinteni 12:12-13). Unitatea care izvorăşte din escatologie alimentează în prezent conştiinŃa

unităŃii şi o transformă într-un imperativ (Apocalipsa 7:9).Imperativul unităŃii din perspectiva eclesiologică este unul ce Ńine de origine, de

scop, de apartenenŃă şi destin, conştientizarea acestor adevăruri fundamentale coagulând

credincioşii într-o adevărată unitate în diversitate.

Rugăciunea „Tatăl nostru” constituie o sursă de unitate care se permanentizează

activând conştiinŃa unităŃii prin aspectele pe care le conŃine. Această rugăciunea rostită de însuşi

Mântuitorul Isus Hristos include atât substanŃa unităŃii, cât şi imperativul acesteia. Rugăciunea

„Tatăl nostru” adună diversitatea într-o unitate de apartenenŃă, dependenŃă şi subordonare faŃă deDumnezeu, în faŃă căruia toŃi oamenii sunt egali.

Un element major de unitate este ÎmpărăŃia lui Dumnezeu. Biserica stă sub semnul

ÎmpărăŃiei, cu care se confundă pentru o vreme, fiind asimilată acestei ÎmpărăŃii; şi totuşi,

Biserica rămâne un mijloc către acest scop care oferă o perspectivă escatologică globală, indicând

spre o vreme când totul va fi ÎmpărăŃia Lui Dumnezeu. Mesajul Mântuitorului gravitează în jurul

ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu, în cadrul căreia se poate descoperi unitatea de natur ă a acesteia

(Romani 14:17); pentru a intra în acest spaŃiu spiritual, credinciosul trebuie să experimenteze o

schimbare radicală a naturii lui, spre a deveni compatibil cu ÎmpărăŃia care este în desf ăşurare

începând de „acum” şi de „aici” (Ioan 3:3). Compatibilitatea cu ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este

realizată de Duhul Sfânt prin naşterea din nou. Imperativul unităŃii stă sub imperativul

„…Trebuie să vă naşteŃi din nou” (Ioan 3:7). Unitatea este o trăsătura a ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu

care se bazează pe unicitatea Sa, iar unitatea credincioşilor este condiŃionată şi asigurată printr-o

convertire reală a omului la Dumnezeu, ce are drept consecinŃă o natură nouă, aflată, în mod



39

necesar, în armonie cu natura ÎmpărăŃiei şi cu membrii acesteia, armonie şi unitate ce rezultă din

natura dumnezeiască. Membrii Bisericii lui Hristos şi cetăŃenii ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu trăiesc

realmente în această unitate spirituală, dincolo de diferenŃe şi imperfecŃiuni umane, diversitatea

fiind absorbită de unitate. Cel mai mare obstacol în calea unităŃii este absenŃa naşterii din nou, a

regenerării spirituale.

ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este caracterizată şi de o unitate de valori; preocuparea

comună a credincioşilor este de a aduna comori cere şti, fapt care conduce la o unitate şi o

solidaritate de interese. În cadrul ÎmpărăŃiei există şi o unitate de practică , de aplicare, de trăire a

adevărurilor divine (Matei 7:21). Doar verbalizarea Evangheliei, f ără aplicarea sa în practică,

duce la pierzare. ÎmpărăŃia lui Dumnezeu conduce la o unitate de priorit ăŃ i, de preocupări în

legătură cu aceasta (Matei 6:33). Unitatea ÎmpărăŃiei se exprimă şi prin unitatea de cet ăŃ enie, care

are conotaŃii atât prezente, cât şi escatologice (Ioan 18:36, Filipeni 3:20).ÎmpărăŃia lui Dumnezeu asigură o unitate de mo ştenire şi destin (Matei 25:34).

Există o adevărată infuzie de unitate de ordin escatologic care situează unitatea creştină sub

semnul imperativului. Miopia spirituală de a nu vedea aspectul holistic al ÎmpărăŃiei împiedică

funcŃionarea unităŃii. Globalizarea răului în lume este o mare provocare pentru unitatea creştinilor

în lupta cu răul, imperativul unităŃii creştine fiind şi imperativul frontului comun al tuturor

creştinilor împotriva răului, fapt care-i aduce pe credincioşi pe aceeaşi platformă a unităŃii, în

colaborare şi iubire.Diversitatea protestantă şi pluralitatea creştină, în general, sunt realităŃi conturate

de-a lungul istoriei mai îndepărtate sau mai recente, iar soluŃia pentru această situaŃie este

unitatea în diversitate. Modelul pentru această unitate în diversitate îl reprezintă trupul biologic al

fiinŃei umane la care se referă comparativ apostolul Pavel când foloseşte analogia trupului,

atribuind-o Bisericii (1 Corinteni 12:12-27). Este cea mai plastică imagine, una ce redă o situaŃie

reală spirituală cu privire la o diversitate de „mădulare” care funcŃionează armonios, slujind

unitatea „trupului”. Toate „mădularele” funcŃionează în „Trup”, nu şi în afara lui, acest aspect

sugerând ideea că nu orice diversitate este compatibilă cu unitatea, că nu orice diversitate este

legitimă, ci doar aceea care face parte din trup, numai această diversitate putând alcătui unitatea.

Modelul ideal al unităŃii în diversitate este Dumnezeu însuşi în aspectul Său

Triunic, în care diversitatea în unitate şi unitatea în diversitate funcŃionează la modul desăvârşit.

Unitatea şi diversitatea se condiŃionează reciproc şi stau la baza întregului sistem al lumii create,

compus din elemente diverse care, la rândul lor, formează întregul. În ceea ce priveşte Trinitatea,



40

se poate afirma că Persoanele care o compun sunt diferite, dar egale; egale, dar diferite; egale şi

diferite, dar unite. Cu privire la credincioşii din Biserică se poate spune că sunt egali între ei şi

totuşi diferiŃi; diferiŃi şi totuşi egali; diferiŃi, dar uniŃi în acelaşi Trup – aceasta este baza unităŃii.

Ceea ce „asigură” unitatea TrinităŃii este natura sa structurală, şi anume natura

divină a persoanelor care o alcătuiesc. Aşa cum în trupul biologic al fiinŃei umane ceea ce asigură

unitatea şi armonia trupului este unitatea de natură. În Biserică, ceea ce asigură unitatea este

natura spirituală a credincioşilor regeneraŃi, care au dobândit o natură nouă în Hristos (2

Corinteni 5:17). Nu diversitatea este o piedică în calea unităŃii, ci diferenŃa de natură,

incompatibilitatea de esenŃă.

De-a lungul istoriei creştine, între unitatea de origine şi cea escatologică operează

con ştiin Ń a unit ăŃ ii. Formulările de credinŃă care aveau în vedere unitatea creştină intenŃionau să

menŃină vie această conştiinŃă a unităŃii, aşa cum rezultă într-un mod deosebit din crezul niceo-constantinopolitan. ConştiinŃa unităŃii lucrează din interior ca un prezent continuu, zidind unitatea

dincolo de diferenŃe şi separări.

Unitatea în diversitate presupune un echilibru pe care doar Duhul Sfânt îl poate

asigura. Dacă se accentuează unitatea în detrimentul diversităŃii se poate ajunge la tendinŃa de

uniformitate obŃinută prin pârghii umane, instituŃionale, ceea ce dăunează adevăratei unităŃii, în

acest pericol putându-se situa foarte uşor Bisericile istorice. Există însă şi riscul de a se accentua

diversitatea în detrimentul unităŃii, încurajându-se astfel autosuficienŃa şi independenŃa unorbiserici locale sau doar a unor confesiuni, în acest pericol aflându-se grupările protestante, mai

ales cele din mişcarea evanghelică.

Diversitatea este o componentă a unităŃii când aceasta are legitimitatea divină,

revelaŃională, iar unitatea, ca dat existenŃial al Bisericii, trebuie înŃeleasă drept un imperativ sub

forma unui prezent continuu.

Deoarece unitatea creştină este un imperativ, trebuie să se Ńină cont de premisele

pragmatice care sunt realităŃi şi factori de zidire a unităŃii, în acelaşi timp ele sugerând metode de

cultivare a acestei unităŃi.

Unitatea de creaŃie a fiinŃei umane se bazează pe imago Dei, respectiv pe acele

capacităŃi de receptare a divinului în ce priveşte mântuirea şi, în mod deosebit, prin poziŃionarea

credinciosului în Hristos, aspect care constituie o premisă realistă în realizarea unităŃii.



41

În problema unităŃii ca imperativ trebuie să se ia în considerare faptul că unitatea

este un element fundamental, definitoriu şi existenŃial al Bisericii, în consecinŃă nu este o

problemă opŃională şi trebuie descoperită, întreŃinută şi dezvoltată pe diverse căi.

ConştiinŃa unităŃii creştine trebuie cultivată, iar când este activată de Duhul Sfânt

devine un factor important, cu rol în deschiderea dialogului şi a părtăşiei între creştini, dincolo de

apartenenŃa confesională.

Ecumenismul moderat este o provocare la regăsirea, consolidarea şi funcŃionarea

unităŃii prin forme de organizare concrete şi cu obiective măsurabile.

Ceea ce poate zidi unitatea este schimbarea de accente dinspre o legitimare

instituŃională spre o legitimare biblică, dinspre instituŃional spre revelaŃional.

Din cauza deşertificării spaŃiului creştin se impune reevanghelizarea acestor zone

de către grupuri creştine active, revitalizarea creştinismului creând un mediu de unitate.În contextul în care există tendinŃa de a se aluneca spre un relativism juridic,

implicarea comună a creştinilor în problemele socio-politice, în speŃă în lupta împotriva răului în

lume, zideşte unitatea în diversitate. AcŃiuni comune concrete pentru acoperirea vidului spiritual

cu valori creştine fundamentale va întări cooperarea dintre creştini, unindu-i tocmai în misiunea

care le revine în mod legitim.

Eliminarea abordărilor exclusiviste între confesiunile creştine şi ieşirea din

autosuficienŃa în care sunt cantonate unele entităŃi religioase, prin înŃelegerea în mod necesar că ele sunt parte a unui întreg, constituie o importantă premisă pentru realizarea unităŃii.

Interpretarea istoriei nu doar pe coordonatele timp şi spaŃiu, ci în primul rând pe

coordonata verticalităŃii metafizice, va scoate din blocajul teologic, în problema succesiunii

apostolice, Bisericile istorice vizavi de Bisericile protestante.

Cunoaşterea propriei identităŃi, deschiderea pentru cunoaşterea identităŃii

„celuilalt” conduce la recunoaşterea nevoii de complementaritate şi implicit la unitate.

RenunŃarea la pretenŃii exclusiviste a unei biserici sau confesiuni, la aserŃiunea că

ar fi singura deŃinătoare a adevărului eclesiologic şi soteriologic, conduce la crearea unui cadru în

care unitatea devine funcŃională.

Realizarea unui consens teologic general, fundamental, asupra aspectelor

soteriologice şi eclesiologice, cu acceptarea că această sinteză a revelaŃionalului are valabilitate şi

recunoaşterea transconfesională, transculturală şi transnaŃională, zideşte unitatea în diversitate.

De exemplu, crezul niceo-constantinopolitan a rămas baza neclintită a teologiei; el nu numai că



42

prezintă succint datele revelaŃiei biblice, ci şi afirmă cu tărie natura divină a lui Hristos şi lucrarea

Sa de mântuire pentru neamul omenesc. Este interesant de sesizat că cea mai consistentă sinteză

teologică nu conŃine citate din Biblie şi totuşi, în mod paradoxal, este cea mai biblică formulare a

realităŃii soteriologice şi eclesiologice. Chiar acest consens teologic niceo-constantinopolitan ar

trebui să fie extins către mişcările evanghelice, care s-ar putea apropia de Bisericile istorice prin

acceptarea consensului amintit în manifestări ecumenice.

Asumarea falimentelor şi greşelilor din trecut şi deschiderea pentru o schimbare de

paradigmă în spiritul Sfintei Scripturi, cât şi angajarea împreună la post şi rugăciune ar constitui o

premisă reală pentru zidirea unităŃii.

Deoarece creştinismul are în componenŃa sa o diversitate copleşitoare de

confesiuni, în urma unei analize de suprafaŃă s-ar putea trage concluzia că unitatea este un ideal

care nu poate fi atins pe pământ şi că unitatea este un subiect de dialog f ără rezultate concrete. Camărturie ar putea sta încercările de unire de-a lungul istoriei, ale căror rezultate au fost mai de

grabă negative decât pozitive; iar mai aproape de prezent, iniŃiativele ecumenice din ultimul secol

au avut o influenŃă nesemnificativă. În constrast cu această imagine pesimistă trebuie admis

faptul că unitatea este un element fiinŃial şi existenŃial al Bisericii, în consecinŃă există

perspective realiste în ce priveşte unitatea. Problema care se ridică în acest caz este de a înŃelege

care sunt termenii, condiŃia sau condiŃiile în care se poate intra în această unitate deja existentă ca

dat fiinŃial. CondiŃia sine qua non de intrare în ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este naşterea din nou,regenerarea spirituală (Ioan 3:3,7) realizată de Duhul Sfânt în viaŃa credinciosului, ce îl

poziŃionează pe acesta într-o realitate spirituală în care noua sa natură, compatibilă cu natura

ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu, beneficiază de această unitate existentă. Această premisă fundamentală

justifică toate celelalte acŃiuni pe direcŃia unităŃii, f ăcându-le funcŃionale în măsura în care această

primă condiŃie este împlinită. Dacă unitatea Bisericii este un dat, ea există, deci naşterea din nou

este condiŃia intrării în această unitate, evident prin Biserica locală; atunci de ce ar mai fi nevoie

de atâtea soluŃii pentru a descoperi unitatea, pentru a o zidi şi a o extinde? Răspunsul are de-a

face cu limitarea umană, cu imperfecŃiunea umană, cu stadiile de creştere şi maturitate spirituală

şi cu altele asemenea lor. În legătură cu rolul major şi decisiv al naşterii din nou în problema

unităŃii, cum pot fi înŃelese lipsa de unitate, tensiunile şi luptele „fratricide” într-o Biserică locală

în care există uniformitate de crez, de rit, de tradiŃii, de cutume şi unde totuşi nu există unitate?

Care este cauza? Dincolo de orice motive care pot fi invocate, realitatea este aceasta: unii sunt

născuŃi din nou, alŃii nu, unitatea sau divizarea fiind o problemă de natură. Nu toŃi membrii



43

bisericii sunt oi, iar conform descrierii cărŃilor Noului Testament, sunt strecuraŃi în turmă şi

„lupi”, „câini”, „porci”, acestea fiind imagini nedorite, dar existente în Biserică (Matei 7:15,

Faptele Apostolilor 20:29, Filipeni 3:2, 2 Petru 2:21). Unitatea poate să sufere la nivelul Bisericii

locale, la nivelul aceleaşi confesiuni, sau unitatea poate funcŃiona la orice nivel în condiŃia

recuperării spirituale a credincioşilor, care este perspectiva realistă fundamentală privind unitatea.

Celelalte soluŃii cu privire la unitate stau în picioare sau se prăbuşesc în funcŃie de o convertire

reală, personală a credincioşilor, marcată de naşterea din nou, ceea ce legitimează apartenenŃa la

unitatea Bisericii, respectiv a ÎmpărăŃiei lui Dumnezeu.

O teologie, respectiv o eclesiologie hristocentrică asigură o perspectivă realistă

privind unitatea, deoarece Hristos este raŃiunea, substanŃa şi temelia unităŃii, El, care este Capul

Bisericii. Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în cei credincioşi şi în Biserică, asigură unitatea cu

istoria, dar şi cu escatologia, deoarece persoanele TrinităŃii sunt transistorice.Unitatea se zideşte în jurul Sfintei Scripturi, care oferă reperele revelaŃionale ale

unităŃii, iar respectarea lor face ca unitatea să funcŃioneze într-un cadru holistic.

Schimbarea atenŃiei în dialogul şi relaŃiile intercreştine dinspre ceea ce separă spre

ceea ce uneşte, dinspre cele neesenŃiale spre cele esenŃiale şi focalizarea atenŃiei spre aspectele

soteriologice, având în vedere atât unitatea de origine, cât şi cea escatologică, oferă o perspectivă

realistă şi funcŃională în ce priveşte unitatea.

Unitatea nu poate funcŃiona în orice condiŃii; ea se poate realiza între denominaŃiilegitimate revelaŃional, ai căror credincioşi se întâlnesc în praxisul religios, pătrunzând şi

influenŃând spaŃiul laic, după modelul Bisericii din primul veac creştin.

Unitatea creştină, ca rezultat al înŃelegerii faptului că un creştinism complet

trebuie să fie ortodox (reprezentînd dreapta credinŃă), trebuie să fie catolic (universal) şi trebuie

să fie protestant (într-o continuă dezbatere cu sine însuşi), conduce la ideea de interdependenŃă şi

complementaritate, precum şi, în acelaşi timp, la unitate în diversitate după modelul TrinităŃii.

Istoria Bisericii se desf ăşoară între coordonata unităŃii de origine şi coordonata

unităŃii escatologice, acestea conducând la conştiinŃa unităŃii, sursă de dialog, înŃelegere reciprocă

şi iubire creştină.



44

BIBLIOGRAFIE

ANDEA, Avram, Sinteză de istorie bizantină , Editura Mirton, Timişoara, 1995.

Biblia, Traducerea Cornilescu.

BACONSKY, Teodor, Pentru un cre ştinism al noii Europe, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.

__________________, Puterea schismei – Un portret al cre ştinismului european, Editura

Anastasia, Bucureşti 2001.

BARBU, Daniel, Bizan Ń contra Bizan Ń , Editura Nemova, Bucureşti, 2001.

BĂBUŞ, Emanoil, Bizan Ń ul – Istorie şi Spiritualitate, Editura Sophia, Bucureşti 2003.BĂNESCU, Nicolae, Istoria imperiului bizantin, Vol. II, Editura Anastasia, Bucureşti 2003.

BENGA, Daniel, Marii reformatori luterani şi biserica ortodoxă – contribu Ń ii la tipologia

rela Ń iilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.

BERGSON, Henry, The Two Sources of Morality and Religion, Garden City, N.Y., Doubleday,

Anchor Books, 1956.

BILLY, Graham, Evanghelistic Association Production Department, Billy Graham in Romania,

1989, World Wide Publications, Minneapolis, Minnesota.

BIRGEAN, Marius, Europa în care (nu) am dori să intr ă m, Editura Agape, Făgăraş, 2003.

BOICE, James Montgomery; SASSE, Benjamin E., Here We Stand , Barker Books, 1997.

BOUYER, Luis, The Spirit and Form of Protestantism, Westminster, Md., Newman, 1956.

BRAATEN, Carl. E., Principles of Lutheran Theology, Philadelphia Fortress, 1983.

BROWN, Colin, Filozofia şi Credin Ń a cre ştină , Editura Cartea Creştină, Oradea, 2000.

BROWNLOW, C. Hasting, Harmony among Christians: A Model Other Than Structural Unity,

Luisville, KY, Glad River Publication, 1992.

BUNACIU, Ioan, Propovă duirea în Bisericile Cre ştine Baptiste, Editura Uniunea ComunităŃilor

Creştine Baptiste din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1976.

BUNACIU, Ioan; BUNACIU, Otniel, Istoria r ă spândirii credin Ń ei baptiste, Editura UniversităŃii

Bucureşti, Bucureşti 1995.

CAIRNS, E. Earle, Cre ştinismul de-a lungul secolelor , Publicată de Societatea Misionară

Română cu permisiunea BEE InternaŃional, Dallas TX, 1992.



45

CALVIN, Jean, Institutio Christianae Religionis - ÎnvăŃă tura religiei cre ştine, vol. I & II, Editura

Cartea Creştină, Oradea 2003.

CAPAZU, Ilarion, Ortodoxia şi interna Ń ionalismul religios, Editura Scara, 1999.

CARAZA, Ioan, Imagini diferite ale Bisericii în Ră să rit şi în Apus, ca taină a istoriei Bisericii,

Revista Patriarhiei Române „Ortodoxia”, anul XXXIV, nr.3, iulie-septembrie 1982,

Bucureşti.

CAREBIA, Andrei, Noi direc Ń ii ale ecumenismului sec. XXI , în Altarul Banatului – Revista

Arhiepiscopiei: Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului,

Episcopiei Gyulei şi Episcopiei Yugoslaviei. Anul XIII (LII), serie nouă, nr. 7-9,

iulie-septembrie 2002, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.

CARP, Radu, Stat, Biserică , cet ăŃ ean-în că utarea unui model european al religiilor, Pentru un

cre ştinism al noii Europe, Seria Boltzmann, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti,

2007.

CAZABAN- TĂTARU, Miruna, Teologie şi politică - de la Sfin Ń ii Pă rin Ń i la Europa unit ă –

religie şi politică la Sfântul Augustin, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.

CHATEAUBRIAND, Rene, Geniul cre ştinismului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.

CHRYSOSTOMOS, Arhiepiscop, Rela Ń iile dintre ortodoc şi şi romano-catolici de la Cruciada a

IV-a până la controversa isihast ă , Editura Vremea, Bucureşti, 2001.CLEMENT, Olivier, Adevă r şi libertate – Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

________________, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I , Editura Deisis, Sibiu, 1997.

COLSON, Charles; NEUHAUS, Richard J., Evanghelicals and Catolics Together Toward a

Common Mission, Word Publishing, Dallas, Texas, 1995.

CORNIłESCU, Emilian, Rolul ecumenismului biblic în via Ń a religioasă , în Buletinul Oficial al

Patriarhiei Române, anul CXXI, nr.7-12, iulie-decembrie, 2003, Bucureşti.

CUCIUC, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996.

CULLMANN, Oscar, Unity through Diversity, Augsburg Fortress Publishers, 1988.

CUłARU, Caius, Premisele dialogului interreligios, în Revista Facult ăŃ ii de Teologie Ortodoxă

„Teologia”, Anul IX, nr.1/2005, Arad, Editura UniversităŃii „Aurel Vlaicu” Arad.

DAVID, I. Petru, Ecumenismul, factor de stabilitate în lumea de azi, Editura Gnosis, Bucureşti,

1998.



46

DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

DE PURY, Roland, Evangile et droits de l’homme, Editura Labor et Fides, Geneva, 1981.

DE SEMLYEN, Michael, Toate drumurile duc la Roma? Mi şcarea ecumenică , Editura Agape,

Făgăraş, 2001.

DOUGLAS, J.D, Dic Ń ionar bibilic, vol. I şi II, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.

DULLES, Avery, Ecumenical Strategies for a Pluralism Age, in the Resilient Church, Garden

City, Donbleday, New York, 1977.

ELIADE, Mircea, Istoria ideilor şi credin Ń elor religioase, vol. I-III, Editura Universitas,

Chişinău, 1994.

ELLUL, Jacques, The Humiliation of the Word, Grand Rapids, Eerdmans, 1985.

ERICKSON, J. Millard, Teologie cre ştină , vol. I-III, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998.

FAIRBAIRN, Donald, Ortodoxia r ă să riteană din perspectivă occidentală , Editura Multimedia,Arad, 2005.

FELEA, V. Ilarion, Religia iubirii, Editura Diacezana, Arad, 1946.

FILIP, Cornel, Pă gânizarea Cre ştinismului Apostolic, Editura Agape, Făgăraş, 2004.

FONTA, Ilie, Libertatea religioasă în lumea contemporană , Editura Institutul Român pentru

Drepturile Omului, Bucureşti, 1994.

___________, Libertatea religioasă în România – împliniri, oportunit ăŃ i, perspective, Cluj-

Napoca, 1998.FRUNZĂ, Sandu, Fundamentul religios şi noul conflict al ideologiilor , Editura Limes, Cluj-

Napoca, 2003.

FRUNZĂ, SANDU (coordonator), Pa şi spre integrare – religie şi drepturile omului în România,

Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

GABOR, Adrian , Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.

GASSMANN, Lothar, New Age, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996.

GAUDIN, Philippe (coordonator), Marile religii: Iudaismul - Cre ştinismul - Islamismul -

Hinduismul şi Budismul, Editura Orizonturi, Lider, Bucureşti, 1995.

GEFFRE, Claude, Profession théologien. Quelle pensée chrétienne pour le XX-e siecle?, Albim

Michel, Paris, 1999.

GEORGE Timothy, Teologia reformatorilor , Editura Institutul Biblic Emanuel Oradea, 1998.

GONZALES, Justo L., A H istory of Christian Thought – From Augustin to the Eve of the

Reformation – vol. II, Abingdon Press Nashville, USA, 1971.



47

GREELEY, M. Andrew, The American Catholic: a Social Portrait , Basic Books, New York,

1977.

GROSSEN, Sergiu, Calvarul României Cre ştine, Editura „Convorbiri literare” – ABC DAVA,

1992.

GUSTAVE, Le Bon, Psihologia mul Ń imilor , Editura Anima, Bucureşti, 1990.

HANCOCK, George-Ştefan, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, Editura

Cartea Creştină, Oradea, 2003.

HERTLING, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi, 1998.

HILL, Jonathan, Istoria gândirii cre ştine- Istoria fascinant ă a marilor gânditori cre ştini şi

contribu Ń ia lor la modelarea lumii a şa cum o ştim, Editura Casa CărŃii, Oradea,

2007.

HIMCINSCHI, Mihai, Biserica în societate – aspecte misionare ale Bisericii în societatea

actuală , Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

HOAD, Jack, The Baptist , Grace Publication Trust, London, 1986.

IONESCU, Cristian, Sisteme constitu Ń ionale contemporane, Casa de editură şi presă Şansa –

S.R.L., Bucureşti, 1994.

IORGA, Nicolae, Cuget ă ri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968.

IUSTIN, Patriarhul, Discursuri ecumenice, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.

IVAN, Iorgu D., Opera canonică a Sf. Vasile cel Mare şi importan Ń a ei, Studia Basiliana 1,Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei

Române, Bucureşti, 2009.

JACKSON, R. Paul, Doctrina şi Administrarea Bisericii, Editura Multimedia, Arad, 1999.

JASPERS, Karl, Texte filosofice, Editura Politică, 1986.

JOJA, Athanasie (acad. preşedinte), Dic Ń ionar Enciclopedic Român, vol. IV – Q-Z, Editura

Politică, Bucureşti 1966.

JONES, E. Stanely, Via Ńă din abunden Ńă , Societatea Misionară Română, SUA, 1989, tipărită şi

tradusă cu permisiunea Editurii Abigdon Press.

KITAGAWA, Joseph Mitsuo, În că utarea unit ăŃ ii - Istoria religioasă a omenirii, Editura

Humanitas, Bucureşti 1994.

LATOURETTE Scott , Keneth, A Hystory of Christianity – beginnings to 1500, vol. I, Editura

Harper, San Francisco, 1975.



48

LEB, Ioan Vasile; PREDA, Radu, Unitatea Bisericii, Accente eclesiologice pentru mileniul III ,

Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.

MacARTHUR, F. John, Criza spiritualit ăŃ ii, când Biserica î şi pierde voin Ń a de a discerne,

Editura Agape, Făgăraş, 2003.

___________________, Când sarea î şi pierde gustul, Editura Agape, Făgăraş, 1997.

___________________, De ce o singur ă cale?, Editura Agape, Făgăraş, 2003.

MacARTHUR, F. John, jr., The Vanishing Conscience, Word Publishing, Dallas-London-

Vancouver-Melboune, 1994.

MACQUARRIE, John, Christian Unity and Christian Diversity, S.C.M. Press Ltd., London,

1975.

MANOLESCU, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor . Despre pluralismul religios contemporan,

Editura Polirom, Iaşi, 2005.MARGA, Andrei, Universitatea şi noua perspectivă a religiilor , Sandu Frunză – coordonator,

Pa şi spre integrare: Religie şi drepturile omului în România, Editura Limes, Cluj-

Napoca, 2004.

MATTIAZZO, Antonio, Cre ştini, pă gâni şi „descre ştina Ń i”: interlocutori în Areopagul post-

modern; Referatele Simpozionului InternaŃional „Omul de cultură în faŃa

descreştinării”, organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a UniversităŃii „1

Decembrie 1918” Alba-Iulia (13-15 mai 2005), Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia ,2005.

McDONALD, H.D., The Christian View of Man, Marshall Morgan Scott, Londra, 1981.

MELINTE, LaurenŃiu, Principiile dialogului ecumenic, în Altarul Banatului – Revista

Arhiepiscopiei Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului, anul X

(XLIX), serie nouă, nr. 1-3, ianuarie-martie 1999, Editura Mitropoliei Banatului,

Timişoara.

__________________, Principiile dialogului ecumenic, în Altarul Banatului – Revista

Arhiepiscopiei Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeşului, anul IX

(XLVIII), serie nouă, nr. 10-12 octombrie-decembrie 1998, Timişoara, Editura

Mitropoliei Banatului.

MONTGOMERY, James; SASSE, E. Boice & Benjamin, Here we stand, Barker Books, 1997.

MONTGOMERY, WARWICK John, Drepturile omului şi demnitatea umană , Editura Cartea

Creştină, Oradea, 2004.



49

MURRAY, H. Iain, Evangelicalism divided – a Record of Crucial Change in the Years 1950-

2000 – The Banner of Truth Trust , Bath Press, Great Britain, 2001.

NECULAU, Adrian, Via Ń a cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

NIŞCOVEANU, Mircea, Teologia Sf. Vasile cel Mare în rugă ciunile euharistice, Studia

Basiliana 1, Sfântul Vasile cel Mare, Închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a

Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009.

NOLL, Mark A., Momente cruciale în istoria Bisericii, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2008.

PACKER, I.J., A Tale of Two Churches: can Protestants and Catholics get Together?, Downers

Grove, Ill., Inter Varsity Press, 1985.

PACKER, J. I.; ODEN, Thomas C., O singur ă credin Ńă , Consensul Evanghelic, Editura Casa

CărŃii, Oradea, 2009.

PELIKAN, Iaroslav, Tradi Ń ia cre ştină , O istorie a dezvolt ă rii doctrinei, Volumul IV, Reformarea

Bisericii şi a dogmei (1300-1700), Editura Polirom, Iaşi, 2006.

_________________, Tradi Ń ia Cre ştină , O istorie a dezvolt ă rii doctrinei, vol. V, Doctrina

cre ştină şi cultura modernă (de la 1700), Editura Polirom, Iaşi, 2008.

PICKERING, Ernest, Separare biblică , Editura Romanian Christian Ministries, Deerfield IL,

USA.

PLEŞU, Andrei ; ALEXANDRESCU, Vlad ; ROMAN PATAPIEVICI, Horia, Emisiune radio cu

tema Ecumenism şi globalizare, Radio România Cultural (17.02.2004).POP, Paraschiva, Regresia moralei, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2003.

POPESCU, Dumitru, Teologie şi cultur ă , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisercii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.

POPOVICI, Alexa, Istoria bapti ştilor din România, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago

ILL., SUA, 1989.

POTTER, C.F., Fondatori de mari religii, Editura Prietenii CărŃii, Bucureşti, 1998.

QUICK C.,Olivier, Doctrines of the Creed , London: The Fontana Library, 1963.

RATZINGER, Joseph (Papa Benedict al XVI-lea), Introducere la Ioan Paul al II-lea, Memorie şi

identitate, Grupul editorial RAO, Bucureşti, 2006.

RĂMUREANU, Ioan, Istoria Bisericească Universală , Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004.

REZUŞ, Petru, Teologia ortodoxă contemporană , Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,

1989.



50

ROSEN, Moses, ÎnvăŃă turi biblice, Editura FederaŃia ComunităŃilor Evreieşti din Republica

Socialistă România, Bucureşti, 1978.

RYKEN, Leland, Sfin Ń ii în lume – Puritanii în adevă rata lor lumină , Editura Reformatio, Oradea,

2004.

RYRIE, Charles C., Teologie elementar ă , Editura Agape, Făgăraş, 1998.

SAPLACAN, Călin, Declara Ń ia Conciliului Ecumenic Vatican II privind libertatea religioasă :

Dignitas humanae. Consecin Ń e, limite şi factori de consens, Sandu Frunză –

coordonator, Pa şi spre integrare. Religie şi drepturile omului în România, Editura

Limes, Cluj-Napoca, 2004.

SAVATIE, Monah; BALOTĂ, Nicolae; KURAEU, Andrei; DIACON-CRUDU, Dumitru,

Ortodoxia pentru posmoderni şti, Editura Marineasa, Timişoara, 2001.

SCHAFF, Philip, History of the Christian Church, vol. II, W.M.B., Erdemans PublishingCompany, Grand Rapids, Michigan, 1959.

______________, History of the Christian Church, vol. IV (590-1073), vol V (1049-1294),

W.M.B., Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1959.

SCHAEFFER A., Francis, The Great Evangelical Disaster , Crossway Books, Westchester,

Illinois, A Division of Good, New Publishers, 1984.

_____________________, Trilogia – Dumnezeu care exist ă . Evadare din ra Ń ional. El exist ă şi nu

tace, Editura Cartea creştină, Oradea, 2002.SCRIMA, Andre, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii – Jurnal de Conciliu, Editura Anastasia,

Bucureşti, 2004.

SHEERIN, B. John, American Catholics and Ecumenism in Contemporary Catolicism in the

Unites States, Ed. Philip Gleason, Notre Dame, Ind: University of Notre Dame

Press, 1969.

SNAGOV, Ion Dumitru, Rela Ń iile Stat - Biserică , Editura Gnosis, Bucureşti, 1996.

STAN, Adrian, Drept şi religie – reflectare a unor institu Ń ii juridice din Biblie, Editura

Marineasa, Timişoara, 2002.

STĂNILOAIE, Dumitru, Isus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura

Anastasia, Bucureşti, 1993.

____________________, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Cristal, Bucureşti,

1995.



51

STOTT, John R.W., Noua societate a lui Dumnezeu – Mesajul Epistolei că tre Efeseni, Editura

Cartea Creştină, 1994.

SUTTNER Ernst, Christoph, Bisericile Ră să ritului şi Apusului de-a lungul istoriei biserice şti,

Editura Ars Longa, Iaşi, 1998.

SWING, E. William, Crearea Organiza Ń iei Religiilor Unite, Editura Gnosis, Bucureşti, 1999.

ŞAFRAN, Alexandru, Schi Ń a unei etici religioase iudaice, Editura Haşefer, Bucureşti, 1999.

ŞANDRU, Trandafir, Trezirea spirituală penticostală din România, Editura Institutului

Teologic Penticostal – Centrul de Studii şi Cercetări Teologice, Bucureşti, 1997.

ŞTEFĂNEANU, Viorel, Mitul mor Ń ii lui Dumnezeu, Referatele Simpozionului InternaŃional

„Omul de cultură în faŃa descreştinării”, organizat de Facultatea de Teologie

Ortodoxă a UniversităŃii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (13-15 mai 2005), Editura

„Reîntregirea” Alba Iulia, 2005.TAVARD, Georges, L’œcuménisme, Presses Universitaires de France, 1994.

TĂTARU CAZABAN, Miruna(Coordonator), Teologie politică - de la Sfin Ń ii Pă rin Ń i la Europa

unit ă – religie şi politică la Sfântul Augustin, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.

THIESSEN, Henry Clarence, Prelegeri de teologie sistematică , Editura Societatea Misionară

Română, Oradea, 1986.

TIA, Teofil, Descre ştinarea, „o Apocalipsă ” a culturii, Referatele Simpozionului InternaŃional

„Omul de cultură în faŃa descreştinării”, organizat de Facultatea de TeologieOrtodoxă a UniversităŃii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (13-15 mai 2005), Editura

„Reîntregirea” Alba Iulia, 2005.

TIMOTHY, George, Teologia reformatorilor , Editura Institutului Biblic Emanuel Oradea, 1998.

TOMA, Cornel, Teologia Ortodoxă şi Dialogul ecumenic – Probleme şi perspective, în Altarul

Banatului – Revista Arhiepiscopiei Timişoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei

Caransebeşului, Episcopiei Gyulei şi Episcopiei VârşeŃului, anul XIV (LIII), serie

nouă, nr. 7-9, iulie-septembrie 2003, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.

TOZER, A. W., The Knowledge of the Holy, New York Harper & Row, 1961.

VALACHOS, Hierotheos, Secularismul. Un cal troian în Biserică , Editura Egumenita, GalaŃi,

2004.

VEITH, Gene Edward jr., Postmodern Times, Crossway Books, Wheaton Illinois, 1994.

WEBER, Max, Etica protestant ă şi spiritul cre ştinismului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003.



52

WELLS, F. David., Losing Our Virtue, William B. Erdemans Publishing Company, Grand Rapid,

Michigan/Cambridge, U.K., 1998.

WURTZ, Bruno, New Age, ediŃia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1994.

ZIELINSKY, Vladimir, Dincolo de ecumenism, Editura Anastasia, Bucureşti, 1988.

ZIZIOULAS, Ioannis, Fiin Ń a eclesială , Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.

http://www.crestinism-ortodox.ro/html.cultura teologică în răsărit şi în apus.html - Cultura

teologică în r ă să rit şi în apus, accesat 09 septembrie 2006.

http://www.crestinortodox.ro/diverse/69449-unitate-de-credinta-si-pluralism-teologic/ - Isidor

Todoran, Unitate de credin Ńă şi pluralism teologic, accesat 02 iulie 2009.

http://www.crestinortodox.ro/diverse/69308_sensul_cuvintelor_vie_împărăŃia_ta - Sensul

cuvintelor „vie Împă r ăŃ ia Ta”, accesat 06 august 2009.

http://www.creştinul.ro/biserica.html - accesat 17 aprilie 2006.http://dexonline.ro

http://www.elook.org/dictionary.ecumenical.html - accesat 10 decembrie 2005

http://en.wikipedia.org/wiki/Amish - accesat 02 iulie 2009.

http://en.wikipedia.org/wiki/BaptistWorldAlliance - accesat 09 iulie 2009.

http://en.wikipedia.org/wiki/Christian _fundamentalism/.- ROBINSON, B.A., Fundamentalist

Christianity, accesat 05 septembrie 2007.

http://en.wikipedia.org/wiki/Fundamentalism. - ROBINSON, B.A., Fundamentalism, accesat28 august 2008.

http://www.evanghelia.ro/literatura/ef/ - FRANK, E., Cre ştinismul tradi Ń ional, accesat 10

octombrie 2006.

http://www.findarticles.com – MACHACEK, David W., The Problem of Pluralism, “Sociology

of Religion”, 2003, accesat 05 iunie 2007.

http://www.iclnet.org - SAMPLES, Keneth, The Challenge of Religious Pluralism, “Christian

Research Journal”, accesat 15 aprilie 2007.

http://www.intervarsity.org/aboutus/doctrine.php - InterVarsity Christian Fellowship, USA,

accesat 16 iulie 2009.

http://www.lausanne.org/manila-1989/Manila-manifesto.html - The Manila Manifesto, accesat 16

iulie 2009.

http://www.nistea.com/media/internet/creştinismşiglobalizare/omul-lumea.html - Cre ştinism şi

globalizare, accesat 03 octombrie 2006.



53

http://www.ortodox.ro/html/04/4m_ecumenismul_la_inceput_de_mileniu_trei.html -

Ecumenismul la început de mileniu trei, accesat 14 mai 2005.

http://www.polirom.ro/catalog/autori/manolescu-anca - accesat 17 aprilie 2009.

http://www.religioustolerance.org. - ROBINSON, B.A., Ecumenical and Schismatic Movement in

Christianity, accesat 23 martie 2008.

http://www.religioustolerance.org/rel-plur.htm. - ROBINSON, B.A., Reacting to Religious

Diversity: Religious Exclusivism, Pluralism & Inclusivism, accesat 18 mai 2007.

http://ro.wikipedia.org/wiki/nicolaus_Cusanus/ - accesat 17 aprilie 2009.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C5%A3ia_american%C4%83 - accesat 09 iulie 2009.

http://www.studiatheologica.cnet.ro/numar200301 - accesat 09 septembrie 2006.

http://www.viataspirituală.alfaomega.tv/index.php?option=com_content&task=view&id=79&ite

mid=46 - accesat 06 august 2009.http://www.worldevanghelicals.org/members/alliances.htm - World Evanghelical Alliance,

Regional Bodies, accesat 17 iulie 2009.



54

CURRICULUM VITAE

DATE PERSONALE:

Numele: Bozian

Prenumele: Petru

Locul naşterii: loc. Nădlac, jud. Arad

Data naşterii: 16-XI-1952

NaŃionalitatea: română Starea civilă: căsătorit

Adresa: loc. Arad, Str. Ciobanului nr. 9

E-mail: [email protected]

Telefon: +40(0)257-259261

Mobil: 0742-020904

STUDII:

• 12-16 iulie 2004 – PerfecŃionare profesională pe tema: “Principiile de întocmire ale programei

analitice”, organizată de AsociaŃia InternaŃională a Şcolilor Creştine

• 1999 – Definitivare în învăŃământ, Universitatea Bucureşti

• 1999 – Specializare psihopedagogică şi metodică postuniversitară – Facultatea de Sociologie

şi Psihologie, Universitatea de Vest, Timişoara

• 1990-1993 – Institutul Teologic Baptist, Bucureşti

• 2 iunie-28 iunie 1990 - Summer Institute of Theological Education, Ruschlikon, Switzerland

• 1976-1980 – Seminarul Teologic Baptist, Bucureşti

• Liceul „Miron Constantinescu” în prezent „Ghiba Birta”, Arad



55

ACTIVITATE PROFESIONALĂ:

• 1980-1985 – pastor al Bisericii Baptiste, loc. Talpoş, jud. Bihor• 1985-1997 – pastor al Bisericii Baptiste “Renaşterea”, Arad

• 1986- prezent – Secretar ales al ComunităŃii Creştine Baptiste Arad

• 1990- prezent – profesor de Teologie morală, Istoria creştinismlui, Eclesiologie, Doctrine

biblice la Liceul Teologic Baptist „Alexa Popovici”, Arad

• 1990- prezent – pastor coordonator al Liceului Teologic Baptist „Alexa Popovici”, Arad

• 1990 – fondator al Liceului Teologic Baptist „Alexa Popovici”, Arad

• 1995-2005 – profesor de Medicină biblică, Consiliere, Doctrine biblice la Şcoala Postliceală Sanitară Baptistă, Arad

• 1997-2004 – pastor coordonator al ComunităŃii Creştine Baptiste Arad

• 2000- prezent – pastor al Bisericii Bapstite „Învierea”, Arad

• 2008 – membru în Comisia NaŃională de Bacalaureat, grupul de lucru pentru elaborarea

subiectelor la Doctrine biblice

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:

• coautor al cărŃii „Arad-monografia oraşului”, Editura Nigredo, 1999.

• 1990-prezent – membru al colectivului de redacŃie a revistei „Farul creştin”; autor de articole

în revistă şi în presa locală.

ABILITĂłI:

• limbi străine: engleză (nivel avansat)

franceză (nivel satisf ăcător)

Documents

Drd Bozian Petru Rezumat Teza Doctorat