UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ

la Distanţă

Specializarea : Asistenţă Socială

C.F.C.I.D

Conf. Dr. SORINA POLEDNA

DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL

ANUL II

Cluj-Napoca

2012

1

DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL

Cursul se adresează studenţilor anului II. şi are ca obiectiv să le permite acestora

înţelegerea comportamentelor, atitudinilor şi interacţiunilor care compun fenomenele sociale

considerate manifestări ale devianţei.

După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea cunoaşte principalele idei conţinute de

teoriile ce fac parte din domeniul sociologiei devianţei. Totodată, ei vor ştii să transfere aceste

cunoştinţe teoretice în practica asistenţei sociale, în funcţie de relevanţa lor.

Evaluarea studenţilor se va face prin examen scris şi prin punctarea activităţii de

seminar şi a lecturii bibliografiei:

- Examen scris: 7 puncte

- activitate de seminar şi bibliografie: 3 puncte.(bibliografia obligatorie se prezinta

pe baza fiselor de lectura)

Bibliografie obligatorie:

Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas

Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom

Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

2

Dicţionar de concepte:

ROL SOCIAL

Definit în termeni de modele sau norme de comportament pretinse în cazul ocupanţilor

diverselor poziţii în cadrul structurii sociale (ex.copil, bunic, mamă). ( Burke,1999,p.61)

STATUS

Într-o societate, membrii ei ocupă un număr de poziţii sociale, cunoscute prin noţiunea

sociologică de status.

În mod obiţnuit, un individ din societatea nostră are un status familial (soţ, fiică. bunic,etc),

un status ocupaţional( este de ex.şofer sau, asistent social),dar şi un gender status (barbat sau

femeie)

Ogien Albert (2002,p.70) oferă următoarea precizare referitoare la tipurile de statut social:

- statut social atribuit: atunci cand el descrie o poziţie în care un individ este fixat (de ex

gender status) sau este numit(titlurile nobiliare/aristocratice); pentru schimbarea unui

asemenea status un individ poate face foarte puţin;

- statut social dobândit: atunci cand statutul rezultă dintr-o alegere, dintr-o acţiune care are

un scop, sau din mişcările de mobilitate socială.

Statusurile sunt cultural definite, în ciuda faptului că au la bază factori biologici, ca de ex.

sexul.

NORMĂ

Fiecare cultură conţine un număr mare de ghidaje (scrise sau nescrise) care direcţionează

comportamentul în situaţii specifice; asemenea linii directoare sunt numite norme.

Norma reprezintă o regulă socială de conduită sau un standard de comportament, definit prin

aşteptările sau consensul (adeziunea) unui grup social faţă de un anumit tip de comportament

(S.M.,Rădulescu, D. Banciu,1990,p.18).

Norma se referă deci, la cerinţa imperativă impusă fiecărui membru al societăţii de a adopta

un anumit tip de comportament, de a respecta anumite reguli de conduită, de a îndeplinii

anumite acţiuni, sau a nu îndeplinii alte acţiuni, de a alege, în situaţii sociale specifice, numai

soluţii compatibile cu standardele culturale (norme şi valori) socialmente admise ca

dezirabile.

3

În baza adoptării normei ca reper fundamental al conduitei şi acţiunii sociale, indivizii se

comportă şi acţionează intr-un mod tipic, inteligibil şi comprehensibil, adica normal. (S.

M.Rădulescu, 2000,p. 39).

Normele sunt aplicate prin intermediul sancţiunilor: pozitive (recompensele) şi negative

(pedepsele) acestea pot fi formale sau informale. Sancţiunile sunt o parte esenţială a

mecanismelor de control social care au în vedere menţinerea ordinii sociale.

VALORI

Dacă normele asigură direcţionari specifice pentru comportament, valorile asigură

direcţionări mai generale ele fiind exprimate prin intermediul unor convingeri /credinţe,

idealuri cu privire la faptul că ceva este bun, dezirabil (ex. bine, frumos, cinste,etc) .

Multe norme pot fi considerate ca reflectări ale valorilor ; unele norme reprezintă expresii ale

unei singure valori (ex. viaţa umană ).

Valorile variază- la fel ca normele- de la o societate la alta, de la o cultură la alta.

Fără norme şi valori împărtăţite, membrii societăţii sunt incapabili să coopereze şi să-şi

înţeleagă unii altora comportamentul, se produc conflicte, dezordine chiar dezorganizare

socială.

CONFORMITATE

Compatibilitatea comportamentului cu aşteptările şi cerinţele normative ale unui grup

social.

CONSENS SOCIAL:

Acordul membrilor societăţii asupra necesităţii funcţionării unor reguli de viaţă comune, se

bazează pe un context normativ, concretizat în reguli şi în norme.Acordul colectiv cu privire

la necesitatea existenţei şi respectării regulilor/obligaţiilor în viaţa socială creează consensul

necesar pentru asigurarea unei existenţe sociale organizate.

ORDINE SOCIALĂ:

Ordinea socială este elementul constitutiv al vieţii sociale cu rol reglator/coordonator , ea

presupunând existenţa a) a unui corp de legi si norme care solicită indivizilor cum să se

comporte în anumite situaţii sociale; b) a unor instituţii sociale ce permit funcţionarea

adecvată a raporturilor şi structurilor sociale într-un sens dezirabil social,asigurând

coordonarea activităţii sociale; c) caracterizează totalitatea poziţiilor sociale ierarhice

4

(statusurilor) ce face posibilă coordonarea unor activităţi, formularea şi aplicarea unor decizii,

stimularea actiunilor dezirabile, obstrucţionarea celor indezirabile, adică face predictibile

acţiunile oamenilor în cadrul societăţii .

Ordinea sociala nu este absolută, nici perfectă; ea cunoaşte, în anumite condiţii istoric şi

cultural specifice, tensiuni, abateri, deviaţi, chiar şi prioade de dezorganizare socială.(S, M.

Rădulescu, 1994, p. 39-41) .

În cadrul ordini sociale, o parte componentă este ordinea normativă aceasta impune

membrilor societăţii să exercite numai acele acţiuni şi conduite care sunt în acord cu codurile

culturale, morale şi legale.

IDENTITATE

Definită ca internalizare a valorilor, normelor şi rolurilor sociale în conştiinţă, prin modelarea

eu-lui individual de către supra-eu.

SOCIALIZARE

Definită ca un proces –format din socializarea primară şi cea continuă- care se derulează de

a lungul întregii vieţi a individului, pe masură ce acesta, el sau ea, dobânde şi de noi statusuri

şi roluri succesive. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologică (maturizarea

individului), una culturologică (internalizarea normelor şi valorilor sociale) dar si una

sociologică (deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente

corespunzătoarea).

Astfel înţeleasă, socializarea nu se confundă nici cu adaptarea socială(ajustarea trăsăturilor

pesonalităţii şi conduitei într-o anumită situaţie de interacţiune socială), dar nici cu integrarea

socială (apartenenţa şi participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori şi

atitudini comune grupului) (S. Rădulescu, D. Banciu,1990).

INTEGRAREA SOCIALĂ :

Este definită de M. Cusson,(1997.p.460) prin calitatea şi frecvenţa relaţiilor ce se leagă în

cadrul unui grup, precum şi prin gradul de angajare a membrilor în activităţi comune.

CONTROL SOCIAL:

Este definit in diferite moduri:

Conţinutul său înglobează toate formele de reglare formală sau informală a

conduitelor şi acţiunilor indivizilor;

5

Conţinutul său cuprinde doar formele instituţionalizate ( utilizarea sa actuală);

Interpretările normative care considera controlul social în globalitatea aspectelor

sale,ca ansamblul acţiunilor umane orientate către definirea devianţei şi stimularea

reacţiilor sociale în prevenirea şi respingerea ei.

Ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţii

pentru a ţine seama de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe

care şi le fixează (M. Cusson, 19997, p.46)

Ansamblul de mijloace, mecanisme, sau instituţii de natură psihologică, socială,

culturală, juridică, ori politică, prin intermediul cărora orice societate impune

membrilor săi exigenţele respectării ordinii sociale şi morale.

Controlul social nu este doar cel formal : de aceea , legea reprezintă numai unul dintre

mecanismele de control social prin care se asigura conformarea indivizilor la reguli şi norme

instituţionalizate, dar şi evitarea sau sancţionarea manifestărilor deviante. Se poate vorbii de

aceea de un control social stimulativ, pozitiv (recompense, stimulente – materiale /morale),

cât şi de unul coercitiv şi negativ( tabuuri, interducţii, sancţiuni/pedepse).

Controlul social are intotdeauna un caracter relativ, De pildă , trecerea de la societatea

tradiţională la cea modernă a reprezentat şi o evoluţie a controlului social, prin: a) trecerea de

la o formă difuză , nespecializată, la una specializată caracterizată prin reguli,sancţiuni şi

agenţi specifici b) apariţia legii ca principală formă de control social legitim caracterizat prin

voinţa generală, impersonală a colectivităţii care se situează deasupra intereselor particulare

ale părţilor în litigiu; c) autonomizarea dreptului; d) crearea unor mecanisme specializate şi a

unor agenţi specializaţi cu aplicarea deciziilor legale (S.,M.,Rădulescu,1994, p.259).

Principala caracteristică a controlului social este constângerea. Aceasta se manifestă prin

presiuni exterioare impuse de normele sociale explicite, cât şi prin presiuni interiorizate de

individ în cursul procesului de socializare. Cu toate acestea, controlul social are şi o funcţie

stimulativă, încurajând conformitatea membrilor cu modelele de conduită şi acţiune

socialmente dezirabile. Controlul social apare ca o influenţă permanentă, resimţită la nivelul

inconştientului, exercitată de presiunile normative ale tradiţiilor şi obiceiurilor.

G. H. Mead, întemeietorul interacţionismului simbolic, a propus ca dimensiune fundamentală

a controlului social interiorizat, noţiunea de „ celălalt generalizat ”; înţelegând prin aceasta

controlul social exerccitat de catre comunitate asupra conduitelor şi acţiunilor membrilor săi

(Rădulescu, 1994, 269).

6

E. Goffman, reprezentant de seamă al etnometodologiei, constata că regulile de conduită îi

afectează îe indivizi în doua feluri: a) în mod direct sub forma obligaţiilor şi /sau

constrângerilor morale,b) în mod indirect, ca aşteptări ale indivizilor faţă de obligaţiile

celorlalţi indivizi cu care interacţionează.

7

Teoria anomiei

Naşterea sociologiei devianţei:

Atât actul de naştere, pe care îl găsim in teoria socială formulată de către Emile

Durkheim (1850-1917), cât şi afirmarea ca domeniu distinct al sociologiei, ce se produce la

sfârşitul anilor 30, in spaţiul sociologiei americane, evidenţiază faptul că „devianţa este o

trăsătură a modernităţii….modernizarea referindu-se la întreaga colecţie de procese sociale

implicate în apariţia capitalismului industrial şi în formarea statului bunăstării.

În acest sens, procesul care contează în înţelegerea devianţei şi în clarificarea contextului

istoric al naşterii sale, este deseori descris in sociologie prin sintagma „ prăbuşirea controlului

social tradiţional”, iar in criminologie, prin „ creşterea criminalităţii (Sumner,C.,1994,p.viii)

De numele sociologului francez Emile Durkheim (1850-1917) se leagă naşterea

sociologiei devianţei. El a fost primul gânditor care a conceput şi construit un cadru de

referinţă sistematic în care sociologia poate exista şi opera ca o ştiinţă de sine stătătoare şi

viabilă. Faptele pe care ea le studiază sunt tot atât de obiective precum sunt fenomenele pe

care le studiază ştiinţele naturii.Totodată, el a insistat asupra ideii că fenomenele sociale sunt

fapte sociale şi că tocmai acestea constituie obiectul sociologiei. (Mihu,A., 1992 p.82).

” Să tratăm faptele sociale ca lucruri” ne îndemna E. Durkheim, acesta devenind un postulat

al sociologiei, care ne conduce spre ideea că , pe de o parte, dacă faptele sociale sunt lucruri

atunci ele trebuie observate empiric, iar pe de altă parte, pentru individul care acţionează,

faptul social este exterior, i se impune acestuia într-un mod consrângător, fiind parte a

mediului înconjurător obiectiv.

Pentru a-şi concretiza ideile, Durkheim a studiat sinuciderea. Colectând şi analizând date

despre statistica sinuciderii in diferite ţări europene, într-o anumită perioadă de timp,

Durkheim a prezentat sinuciderea într-o nouă perspectivă, descoperindu-i cauzele la nivelul

mediului social. El a demonstrat existenţa unei relaţii indubitabile între gradul în care

indivizii sunt integraţi în grupurile sociale din care fac parte şi înclinaţia lor către anumite

tipuri de sinucidere . Astfel, au fost identificate următoarele tipuri de sinucidere :

Sinuciderea egoistă, produs al unei relativ slabe integrări în grup ,de ex. persoanele

singure,

Sinuciderea anomică, datorată nerespectării normelor sociale,este încurajată de

schimbările bruşte, caracteristice timpurilor moderne;

8

Sinuciderea altruistă, se leagă de ideea de solidaritate, de ex. cazul militarilor;

Sinuciderea fatalistă, de leagă de cvasi-absenţa oricărei schimbări in

grupurile/societatea din care individul face parte.

Ideea fundamentală a teoriei anomiei este aceea că conduitele deviante sunt produsul

disoluţiei conştiinţei colective şi a solidarităţii morale, fenomene ce se produc în condiţiile

schimbărilor sociale profunde şi rapide. Analiza lui Durkheim asupra procesualității

schimbărilor sociale implicate în industrializare, este realizată în prima sa lucrare majoră

publicată în 1893 ”Diviziunea muncii sociale”.

Contextul istoric în care a trăit Durkheim şi a elaborat teoria a fost unul marcat de profunde

transformări economice şi sociale şi de procesul de tranziţie de la societatea tradiţională la

cea modernă. Revoluţia industrială şi procesul de expansiune al capitalismului ca sistem

politic şi economic, au generat o serie de probleme sociale noi cum ar fi şomajul, perturbarea

ordinii sociale, crizele economice, inegalitatea socială, alienarea etc. Încercările de descriere

şi analiză a acestor fenomene sociale au introdus în cadrul ştiinţelor sociale din aceea

perioadă, o serie de noţiuni noi cum sunt: dezordine socială, criză socială, conflict social,

patologie socială etc. În acelaşi timp, apariţia acestor noi fenomene sociale a condus la ideea

că noul sistem social este caracterizat de iraţionalitate şi are o problemă în asigurarea ordinii

sociale. Durkheim aprecia că,în comparaţie cu societatea tradiţională, caracterizată prin

stabilitate, conformism, slabă mobilitate socială şi o ierarhie clară a autorităţ, societatea

modernă se caracterizată prin instabilitate, nonconformtate, o mobilitate socială accentuată şi

o disoluţie aautorităţii.

Tranziţia de la societatea tradiţională la societatea modernă face să se piardă ataşamentul faţă

de valorile comune,prin urmare, se pierde sentimentul apartenenţei la comunitate iar normele

sociale îşi pierd astfel, capacitatea de influenţare a comportamentelor nemaiputând să

definească raporturi echitabile între membrii societăţii.

Pentru a descrie şi explica această ruptură a solidarităţii morale a indivizilor datorată

proceselor de schimbare socială, Durkheim a elaborat conceptul de anomie.

Eetimologic, termenul provine din limba greacă (a nomos – fără norme) şi semnifică o stare

de dezordine, nedreptate şi abuz. Semnificaţia conferită de Durkheim acestui termen este

aceea de stare a societăţii caracterizată printr-o dereglare normativă,o incapacitate a normelor

sociale de a coordona adecvat conduitele şi o dislocare a conştiinţei colective şi a moralităţii.

În opinia sociologului francez, moralitatea este o sursă a solidarităţii sociale şi are un rol

important în limitarea reciprocă a intereselor egoiste ale indivizilor. Potrivit lui S. M.

Rădulescu, „Este moral – sublinia Durkheim tot ce leagă indivizii între ei, tot ce îi limitează

9

în libertatea lor absolută, pentru a-i face dependenţi unul de celălalt, în cadrul aceleiaşi

forme de asociere umană. Este moral tot ceea ce contribuie la asigurarea solidarităţii umane,

aşa cum este cazul religiei sau dreptului. Pentru acest motiv, principala regulă de conduită

morală care acţionează în fiecare societate – consideră Durkheim – este realizarea în fiecare

individ a tipului uman colectiv, adică capacitatea de a semăna cu ceilalţi, de a se raporta la

ei, de a le împărtăşi sentimentele şi credinţele. Este imoral dimpotrivă tot ce se abate de la

caracterele tipului colectiv, toate acele conduite prohibite sau ilicite care deviază de la

exigenţele întăririi conştiinţei colective şi de la similitudinea cu conduitele celorlalţi”.

Conceptul de anomie a fost utilizat pentru prima dată de Durkheim în lucrarea sa „Diviziunea

muncii sociale” în care a dezvoltat o teorie referitoare la procesul de evoluţie al societăţilor de

la o stare simplă (societate tradiţională) la una complexă (societatea modernă). Pe măsură ce

societatea evoluează, viaţa economică se dezvoltă, iar tehnologiile se perfecţionează,

populaţia sporeşte numeric, creşte şi densitatea acesteia, societatea devine mai complexă,

sarcinile devin mai specializate iar structura relaţiilor sociale se modifică şi evoluează spre un

nou tip de solidaritate socială numit de Durkheim solidaritate organică. În societatea modernă

oamenii nu mai dezvoltă în aceeaşi măsură ca în societatea tradiţională relaţii sociale strânse,

personalizate, ci, acestea, tind să devină impersonale. În cadrul aceleiaşi lucrărisociologul

francez a susţinut că funcţionarea adecvată a sistemelor sociale este dependentă de integrarea

părţilor lor component, iar diviziunea socială a muncii nu afectează solidaritatea socială ce

caracterizează orice societate funcţională deoarece, această solidaritate cere indivizilor să

acţioneze convergent în spiritul valorilor promovate de către societate şi la care membrii săi

aderă

Aşadar, dacă solidaritatea socială trebuie să existe în orice societate, formele prin care

acestea se exprimă diferă. Astfel, în societatea tradiţională diviziunea socială a muncii este

bazată pe solidaritatea mecanică. În opoziţie cu societatea tradiţională, societatea modernă

este menţinută de un sistem de interdependenţe funcţionale; rolurile şi poziţiile sociale sunt

diferenţiate şi specializate, iar oamenii depind unii de alţii pentru a supravieţui. Solidaritatea

socială se exprimă sub forma solidarităţii organice.

Trecerea naturală de la societatea tradiţională la societatea modernă şi de la solidaritatea

mecanică la solidaritatea organică, nu se realizează întotdeauna uşor. Durkheim a considerat

că starea, numită de el stare de anomie este caracteristică societăţii moderne şi împiedică

diviziunea socială a muncii să conducă la integrarea părţilor şi la funcţionarea adecvată a

societăţii, deoarece părţile acţionează independent unele de altele, necorelate şi nu se

realizează coordonarea adecvată a funcţiilor sociale.

10

Anomia reprezintă aşadar, o stare de dereglare normativă determinată de incapacitatea de a

realiza conştiinţa colectivă, stare ce afectează grupurile sociale prin ruperea echilibrului

ordinii sociale, prin starea de dezorientare normativă.

Anomia apare ca efect al ruperii solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare

(familie, şcoală, comunitate, etc.) şi ca urmare a neputinţei de a asigura integrarea socială a

indivizilor în societate deoarece nu mai există repere,norme clare. Existenţa stării de anomie

nu înseamnă însă o absenţă a normelor sociale ci mai degrabă, o suspendare temporară a

capacităţii acestora de a regla comportamentele indivizilor, ceea c, conduce la apariţia

comportamentelor deviante.

În situaţiile în care societatea este caracterizată de o stare de anomie, indivizii sunt aruncaţi

într-o situaţie inferioară celei anterioare şi o parte dintre ei nu se mai supun regulilor impuse

de societate din exterior iar societatea la rândul ei ca urmare a acestor schimbări bruşte, nu

mai este capabilă să impună respectatea normelor sociale.

Infracţiunea – un fapt social normal

În lucrarea ” Regulile metodei socilogice ” publicată pentru prima oară de E. Durkheim in

anul 1895, acesta argumenta ideea conform căreia, infracţiunea este un aspect inevitabil şi

normal al vieţii sociale.

Infracţiunea este prezentă în toate tipurile de societăţi; rata infracţionalităţii fiind mai ridicată

in societăţile avansate, industrializate.

Conform lui Durkheim, infracţiunea este o „ parte integrantă a tuturor societăţilor sănătoase”.

Ea este inevitabilă pentru că nu fiecare membru al societăţii este la fel preocupat de

sentimentele colective (valori şi convingeri morale împărtăţite) în societate. Indivizii sunt

expuşi unor influenţe şi circumstanţe diferite de-a lungul vieţii lor , astfel încât, este imposibil

ca toţi, tot timpul, să fie prin comportamentul lor, în conformitate cu aceste sentimente

colective.

Infracţiunea nu este în concepţia durkheim-iană doar inevitabilă , ci şi funcţională;

infracţionalitaea devine disfuncţională (dăunătoare societăţii ) abia atunci când ratele sale

devin neobişnuit de ridicate sau de scăzute (Haralambos, 2000, p.353). Durkheim

argumentează şi faptul că toate schimbările sociale încep cu anumite forme de devianţă.

Pentru ca schimbarea să se producă, ceea ce ieri era devianţă azi devine normalitate.

11

Teoria presiunii sociale

Albert Ogien (2002) referindu-se la contribuţia lui Robert.K. Merton la explicarea

devianţei, sublinia un lucru esential şi anume acela că, Merton a considerat însă şi

nonconformitatea un fenomen social, de aceea, incălcarea normelor era vazută ca un răspuns

„normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit tip de organizare a societăţii

(p.104).

Astfel, o construcţie teoretică care aduce o abordare coerentă, sistematică asupra surselor

socio-culturale ale comportamentelor deviante ne este oferită de sociologul american Robert

K. Merton.

Obiectivul principal al teoriei sale a fost acela de a explica modul în care anumite structuri

sociale exercită o presiune asupra anumitor persoane, astfel încât determină angajarea

acestora în activităţi cu caracter deviant.

Potrivit lui Merton printre elementele sociale şi culturale definitorii pentru o societate două au

o importanţă deosebită:

1) scopurile, aspiraţiile(obiectivele culturale) promovate social şi

2) modelele sociale acceptabile pentru atingerea acestor scopuri, adică mijloace sau procedee

acceptabile social pt. a putea atinge acele scopuri.

Scopurile, interesele definite cultural de societate, reprezintă un cadru de referinţă pentru

aspiraţiile considerate legitime de către aceasta. Aceste scopuri sunt mai mult sau mai puţin

integrate şi implică grade diferite de prestigiu social şi încărcare emoţională.

Cea de a doua componentă se referă la modelele de acţiune promovate de societate pentru

atingerea scopurilor dezirabile social. Orice grup uman obişnuieşte să cupleze scopurile

dezirabile social cu reguli morale şi instituţionale referitoare la procedurile cerute şi permise

pentru atingerea acestor scopuri.

Aceste norme şi imperative nu coincid însă neapărat cu procedurile eficiente pentru atingerea

scopurilor dezirabile din punct de vedere social. Astfel, multe din modurile eficiente de

atingere a scopurilor dezirabile social se situează în afara modurilor sociale de acţiune

permise. Alegerile permise sunt limitate de normele sociale; se pot dezvolta astfel, la un

moment dat, modele de acţiune socială care sunt influenţate de accentul deosebit pus pe

anumite scopuri sociale, în timp ce mijloacele dezirabile social de atingere a acestor scopuri,

nu se bucură de aceiaşi apreciere.

12

Menţinerea echilibrului între cele două elemente ale structurii sociale este posibilă atâta

timp cât indivizii obţin satisfacţii şi îşi realizează interesele personale în condiţiile conformării

la ambele: scopuri şi mijloace.

În acest context, conduitele deviante, trebuie văzute ca un simptom al disocierii dintre

aspiraţiile definite social şi mijloacele legitime de atingere a lor.

Variaţia atitudinii faţă de una sau alta din componentele structurii sociale generează

tipuri diferite de societăţi caracterizate de accentul pus pe una sau alta dintre acestea. Astfel,

Merton, concepe sistemul social ca un echilibru între o structură culturală (scopuri

socialmente aprobate) şi o structură socială (mijloace legitime pentru atingerea acestori

scopuri). Spre deosebire de teorie, în realitate, individul este cel care realizează acest echilibru

in activitatea sa cotidiană, în acord cu exigenţele specifice contextului în care trăieşte. (Ogien,

2002, p.105). În acest sens face distincţie Merton intre cele cinci moduri de adaptare a

individului la situaţia la care ia parte, fiecare dintre ele putând genera conduite conforme sau

neconforme, chiar deviante.

Majoritatea societăţilor caracterizate de inegalitatea statusurilor sociale nu oferă

indivizilor un acces egal la mijloacele instituţionale. Mijloacele instituţionale se referă la

categorii de activităţi care permit indivizilor să atingă scopurile induse oamenilor de către

societatea în care trăiesc,drept dezirabile,de ex. Accesul la educaţie, accesul la locuri de

muncă etc.

Potrivit lui Robert Merton, în societate există o neconcordanţă între condiţiile sociale şi

oportunităţile individuale de a obţine bunăstarea materială, prestigiu social şi împlinirea

înplinirea în plan social. Această discrepanţă dintre scopurile promovate de societate şi

sistemul de mijloace sociale legitime de obţinere a acestora, generează o stare de tensiune şi

de dezorientare normativă numită anomie. Potrivit lui Merton, reacţia sau adaptarea la această

stare de anomie poate genera diferite tipuri de comportamente deviante.

Reacţiile adaptative la starea de anomie sunt descrise în termeni de acceptare sau respingere a

scopurilor culturale şi a mijloacelor legitime şi pot fi cuprinse în cinci tipuri distincte.

Indivizii pot adopta una sau alta dintre aceste posibile răspunsuri la starea de anomie şi pot

trece de un tip de răspuns la altul în cursul angajării lor în diferite activităţi sociale. De

asemenea, aceste tipuri de comportamente se referă la ajustări ale rolurilor sociale jucate de

oameni în diferite situaţii specifice şi nu la schimbări la nivelul personalităţii acestora.

Conformarea

Reprezintă forma de adaptare la starea de anomie cea mai răspândită pentru că cei mai

mulți dintre membrii societăţii optează pentru acest mod de a obţine realizarea socială.Ea

13

constă în acceptarea atât a scopurilor dezirabile social cât şi a mijloacelor legitime de

atingere a lor. Astfel, acest tip de răspuns individual dat stării de anomie, asigură

continuitatea şi stabilitatea societăţii.

Inovarea

Această formă de adaptare la starea de anomie, se caracterizează prin faptul că individul

adoptă comportamente care exprimă acceptarea scopurilor sociale şi respingerea mijloacelor

instituţionale pentru atingerea lor. Prin această respingere inovatorii optează pentru mijloace

dezprobate social, care sunt însă, eficiente în atingerea scopurilor socialmente dezirabile.

Inovarea se traduce în tipuri foarte diferite de comportamente,cum ar fi de ex. cele ale

escrocilor, hoţilor dar şi cele ale celor care vor doar să îmbunătaţească modalităţi de atingere

a scopurilor ce le par vetuste, periculoase sau neinteresante, de ex. creatorii de artă,

inventatorii,militanţii pentru apararea mediului etc.

Ritualismul

Este modalitatea de adaptare la anomie caracterizată prin respingerea scopurilor sociale,dar

acceptarea mijloacelor instituţional legitime. E vorba în acest caz de o sacralizare exagerată a

mijloacelor: ataşamentul prea zelos faţă de norme îi face pe indivizi să nu privească existenţa

lor decât în cadrul restrânspe care aceste norme le fixează, renunţând la orice efort de a-şi

satisface scopurile legitime (cazul rgidităţii birocratului, al pasivităţii muncitorului, sau al

supunerii oarbe faţă de comandant ) ( Ogien, 2002, p. 106).

Retragerea/Evaziunea

Este cel mai puţin frecventă formă de adaptare la starea de anomie. Cei care adoptă o

asemenea strategie de adaptare „sunt în societate, dar nu participă la viaţa socială”. Din punct

de vedere sociologic aceştia constituie „alienaţii”. În această categorie intră indivizii asociali:

vagabonzii, alcoolicii, drogaţii, prostituatele, psihoticii şi alte categorii de oameni care trăiesc

la marginea societăţii.

Această modalitate de adaptare este adoptată în cazul în care societatea acordă importanţă

celor două componente structurale, indivizii asimilează complet atât scopurile sociale cât şi

mijloacele instituţionalizate . Neavând acces la mijloacele legitime şi neputând adopta nici pe

cele ilegitime dar eficace, indivizii se confruntă cu un dublu conflict. Ordinea bazată pe

competiţie este menţinută în societate, dar cei care nu pot face faţă acestei ordini abandonează

şi se retrag la marginea societăţii. Resemnarea, defetismul, pesimismul sunt mecanismele

psihologice adoptate de cei care aleg să „scape” de cerinţele societăţii. Această strategie apare

în cazul unor eşecuri repetate de atingere a scopurilor valorizate social şi din cauza

14

incapacităţii de adoptare a mijloacelor ilegitime datorată internalizării prohibiţiilor sociale.

Conflictul este stins prin renunţarea atât la scopurile sociale cât şi la mijloacele legitime social

de atingere a acestora. Astfel, conflictul este eliminat iar individul devine asocial.

Rebeliunea

Este o altă formă de adaptaree la starea de anomie şi este caracterizată de respingerea

deopotrivă a scopurilor valorizate social şi a mijloacelor aprobate social. Cei ce adoptă o

asemenea atitudine încearcă să înlocuiască vechea ordine socială şi normativă cu alta nouă.

Exemple pentru acest tip de răspuns la starea de anomie sunt reprezentanţii organizaţiilor

revoluţionare care îşi propun schimbarea modului de a gândi şi de a fi al oamenilor prin

intermediul unor ideologii, ai organizaţiilor teroriste, liderii grupurilor religioase fanatice, ai

subculturilor juvenile (rock, hippy, etc.).

Frustrarea şi îngustarea aspiraţiilor conduc la căutarea unor căi de scăpare faţă de situaţia

intolerabilă indusă cultural ori ambiţiile neîmplinite se pot rezolva prin activităţi ilicite care

pot ajuta la atingerea valorilor dominante.

Sărăcia ca condiţie limitatoare a oportunităţilor nu este suficientă pentru a explica ratele înalte

de delincvenţă.

În concluzie, când apare o disjuncţie sau o incomplementaritate între normele sociale,

scopurile culturale şi capacitatea membrilor de a se conforma, atunci structura culturală apare

dislocată. În aceste condiţii, conform teoriei mertoniene, valorile culturale produc

comportamente aflate în contradicţie cu înseşi prescripţiile acestor valori.

Tendinţele spre conformitate sau spre devianţă apar, în acest sens, dependente de poziţiile

ocupate de indivizi în structura socială.

Prin urmare, nu valorile diferite ale claselor şi grupurilor sociale produc delincvenţa, ci

diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupuri sociale

generează asemenea stări de lucruri (Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M.,1985, p.163). În

teoria lui Merton discrepanţa dintre cele două elemente ale structurii sociale: scopurile şi

mijloacele aprobate social, conduce la anomie; ceea ce permite diferenţierea conduitelor

anormale în funcţie de apropierea lor, mai mare sau mai mică, de unul din cei doi poli ai

continuumului pe care un mod de adaptare îl circumscrie (Ogien,2002 , p.107).

15

Teoria dezorganizării sociale

Dacă actul de naştere al sociologiei devianţei a fost semnat in Europa, configurarea

indentităţii sale de disciplină sociologică de sine stătătoare, se produce in spaţiul american. În

acest sens, o contribuţie importantă o are şcoala sociologică de la Chicago, mai ales prin

formularea teoriei dezorganizării sociale. Conform ideilor de bază ale acestei teorii

explicative, atât problemele sociale cât şi devianţa, sunt determinate de dezorganizarea

socială, produsă la rândul său, de procesele de industrializare şi urbanizare, adică de

modernizare, pe casre societatea le trăieşte.

Astfel, delincvenţa este vazută ca un produs al factorilor de mediu, aceasta fiind o perspectivă

explicativă ecologică, ce vine in prelungirea altor cercetări şi teoretizări de factură

asemănătoare bine acceptate in secolul al XIX lea. Teoria dezorganizării sociale a avut rolul

să explice şi să orienteze interpretările si rezultatele cercetărilor deja existente, într-o analiză

coerentă făcută asupra legăturii dintre dezorganizarea socială şi delincvenţă.

Contribuţia esenţială in formularea şi susţinerea bazată pe cercetări a acestei perspective

explicative aparţine lui Clifford Show şi Henry McKay, doi sociologi şi cercetători aparţinând

şcolii de la Chicago. Rezultatele studiilor lor privitoare la delincvenţa juvenilă în oraşul

Chicago, au fost prezentate într-o serie de lucrări precum ”Ariile delincvenţei” (1929) sau”

Delincvenţa juvenilă în ariile urbane” (1942).

Unul dintre obiectivele principale urmărite de cei doi cercetători a fost evaluarea efectelor

asupra comportamentelor indivizilor din societate, ale procesului de industrializare rapidă,

proces cunoscut de societatea americană în primii ani ai secolului trecut.Această evaluare a

fost realizată mai ales din perspectiva lucrărilor lui Emile Durkheim, dar au mai existat şi alte

influenţe, ca de ex. concepţia darwinismului social.

Fiind interesaţi de relaţia oamenilor cu mediul lor fizic, unii sociologi aparţinând Şcolii de la

Chicago, cum a fost cazul lui Robert Park, au fost preocupaţi de modul în care „lupta pentru

spaţiu” influenţează comportamentul indivizilor. Astfel, Park a observat că valurile succesive

de emigranţi care soseau în oraşele americane, aveau un efect negativ asupra constituirii unor

comunităţi stabile.

Asemenea teme au fost încorporate şi dezvoltate,inclusiv pe o bază empirică, în teoria

dezorganizării sociale elaborată de Clifford Show şi Henry D. McKay.

Principiile ecologiei umane enunţate de către Robert Park au inspirat şi cercetările asupra

delincvenţei juvenile realizate de către Show şi McKay în oraşul Chicago şi în alte 20 de

16

oraşe americane şi care au acoperit o perioadă de 30 de ani. Cei doi cercetători au folosit în

analiza lor asupra delincvenţei juvenile, conceptul de „zone concentrice” elaborat de către

Burges (Burges, 1967) pentru a descrie dezvoltarea urbană.

Conceptul de zone concentrice se referă la acele zone din cadrul unui oraş care prezintă

caracteristici distincte şi care apar în diferitele stadii de dezvoltare ale acestuia ca urmare a

creşterii şi expansiunii urbane (Burges, 1967).

Analiza dezvoltării urbane a condus la identificarea a cinci zone concentrice distincte care

sunt caracteristice procesului de dezvoltare al oraşelor americane:

1. Prima dintre acestea este Zona I. situată în centrul oraşului şi cuprinde centrul

administrativ şi comercial al acestuia.

2. Aceasta este înconjurată de Zona II., cea mai veche secţiune a oraşului şi care este

denumită zona interstiţială sau zona de tranziţie. Această zonă este afectată de

expansiunea industrială şi a activităţilor comerciale pierzându-şi valoarea de zonă

rezidenţială şi fiind locuită în majoritate, de emigranţi sau noi veniţi.

3. Zona a III-a se situează în exteriorul zonei de tranziţie şi cuprinde cartierele muncitoreşti,

locuite în majoritate de muncitori calificaţi care formează o populaţie stabilă.

4. Urmează Zona a IV., formată din cartierele rezidenţiale locuite în majoritate de

reprezentanţii clasei de mijloc.

5. Zona a V-a este reprezentată de suburbii şi localităţi satelit ale oraşului.

Descrierea zonelor oraşului nu epuizează toate tipurile posibile de zone urbane.

Ratele de delincvenţă în oraşul Chicago au fost măsurate în trei perioade distincte:

a) 1900 – 1906, b)1917 – 1923, c)1927 – 1933. Aceste analize ale delincvenţei s-au bazat pe

statisticile oficiale şi au avut în vedere tinerii delincvenţi între 10 şi 16 ani care au fost

cercetaţi pentru diferite infracţiuni, indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu în zona de

rezidenţă a acestora şi locul în care au fost comise infracţiunile

Rezultatele obţinute au arătat că zona urbană care înregistrează cele mai mari rate de

delincvenţă este zona de tranziţie sau zona interstiţială. Aceasta este zona mahalalelor unde

locuiesc familiile de emigranţi sau noi veniţi în oraş. Pe măsură ce avansăm spre centrul

oraşului sau spre exteriorul acestuia, ratele de delincvenţă scad.

De asemenea, s-a constatat că indiferent de compoziţia etnică a zonei interstiţiale, ratele mari

de delicvenţă se menţin la nivelul cel mai ridicat. Cei doi autori au concluzionat în consecinţă,

că nu caracteristicile biologice, psihice sau specificul cultural explică tendinţele spre

delincvenţă ale tinerilor ci, ecologia oraşului.

17

O altă constatare a investigaţiilor conduse de cei doi cercetători americani, a fost faptul că

ratele de delincvenţă se corelează puternic cu frecvenţa şi severitatea altor probleme ale

comunităţii cum ar fi: abandonul şcolar, mortalitatea infantilă, tuberculoza şi bolile mentale

(Shoemaker, 2005, pg. 87.).

De asemenea, Show şi Mc Kay au evidenţiat faptul că ratele de delincvenţă se asociază

puternic cu o serie de caracteristici economice ale zonei urbane care reprezintă indicatori ai

nivelului de dezvoltare economico-sociaă (exemple de indicatori sunt: proporţia de proprietari

de locuinţe în populaţia zonei, nivcelul de dependenţă economică, declinul populaţiei etc.

Aşadar, cauza principală a ratelor ridicate de delincvenţă este reprezentată de caracteristicile

zonei de rezidenţă afectate de fenomenele de urbanizare şi de migraţie în care constituirea

unor comunităţi stabile capabile să asigure un control social eficace nu este posibilă. În aceste

zone urbane se formează comunităţi eterogene, caracterizate de un grad scăzut de coeziune

socială, unde controlul social este scăzut sau ineficace şi prin urmare, se înregistrează rate

mari de delincvenţă.

Show şi McKay au utilizat conceptul de dezorganizare socială pentru a descrie schimbările

suferite de zonele urbane, schimbări care conduc la delincvenţă. Potrivit celor doi autori, o

societate este organizată atunci când există un consens al membrilor societăţii cu privire la

valorile şi normele care trebuie să ghideze comportamentele indivizilor, când există o

coeziune şi o dependenţă reciprocă între indivizi şi instituţii.

O societate este dezorganizată atunci când ordinea socială este afectată de ruperea

consensului moral şi de slăbirea coeziunii sociale, determinate de incapacitatea normelor şi

valorilor tradiţionale de a regla în mod adecvat conduitele indivizilor şi de apariţia unor

conflicte între valori şi sisteme normative diferite. O asemenea situaţie apare în cursul

perioadelor de schimbare socială rapidă în viaţa indivizilor şi comunităţilor; sporirea

tendinţelor de dezvoltare inegală, determină creşterea frecvenţei manifestărilor de

dezorganizare socială şi în consecinţă, a celor delincvente.

Ăn concluzie, teoria dezorganizării sociale poate fi sintetizată de următoarele idei

principale:

Delincvenţa este rezultatul slăbirii capacităţii instituţiilor din cadrul

comuniății de a realiza în mod eficace controlul social. Indivizii care locuiesc

în comunităţi caracterizate de dezorganizare socială nu sunt persoane

dezorientate ci, ele doar răspund la starea de dezorganizare ce caracterizează

comunitatea.

18

Starea de dezorganizare a comunităţii este determinată de procesul rapid de

industrializare şi urbanizare ca şi de procesul de emigraţie care se produce în

aceste zone.

Eficienţa instituţiilor comunitare ca şi valoarea rezidenţială şi comercială a

zonelor urbane, corespund conceptelor şi principiilor ecologice influenţate de

conceptele de competiţie şi dominare.

Zonele dezorganizate social conduc la formarea unor subculturi delincvente

care iau locul culturii dominante şi care tind să se autoreproducă.

(Shoemaker, 2005, pg. 82.)

Teoria dezorganizării sociale reprezintă o contribuţie importantă la înţelegerea

cauzelor delincvenţei juvenile dar, prezintă şi o serie delimite:

Una dintre cele mai importante critici aduse, este aceea că, deşi conceptul de dezorganizare

poate fi util, este dificil de susţinut conceptul „comportament dezorganizat”, deoarece în fapt,

nici un tip de comportament uman nu poate fi considerat „dezorganizat” pentru protagoniştii

lui, deşi poate părea aşa pentru ceilalţi. În al doilea rând, dezorganizarea socială este în acelaşi

timp, cauză şi efect. Astfel, dezorganizarea socială determină rate crescute de delincvenţă, iar

ratele crescute de delincvenţă determină dezorganizarea socială. Nu putem determina însă, în

spaţiul acestei elaborări teoretice, care este factorul care acţionează primul, într-un mod

determinant.

19

Teoria asocierii diferenţiale

Prima teorie asupra devianţei explicată prin intermediul procesului de învăţare este cea

pe care o propune în 1939 Edwin Sutherland, membru al şcolii de la Chicago. Postulatul de la

care teoria porneşte este următorul : înclinaţia spre infracţiune şi comportamentul infracţional,

nu sunt nici înnascute şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihologice dobândite, ele sunt mai

degrabă, învăţate.

Dacă teoriile funcţionaliste cu privire la devianţă, explică de ce în ciuda presiunilor exercitate

de societate asupra indivizilor pentru a se conforma normelor sociale, violările acestor norme

continuă să existe, ele nu răspund la întrebarea de ce un anumit individ se angajează într-o

anumită activitate deviantă.

Teoria asocierilor diferenţiale a fost concepută pentru a oferi o astfel de explicaţie. Edwin

Sutherland a arătat că teoria anomiei şi cea a dezorganizării sociale care subliniază rolul

comunităţii şi al structurilor sociale în geneza delincvenţei, eşuează în explicarea conduitelor

individuale ale celor care încalcă normele sociale; de aceea în opinia sa, asemenea explicaţii

de nivel macrosocial nu oferă un model teoretic explicativ mulţumitor al mecanismelor psiho-

sociale prin care factorii de mediu influenţează motivaţia indivizilor pentru angajarea în

conduite deviante.

Teoria asociaţiilor diferenţiale se situează în cadrul teoriilor interpersonale şi

situaţionale, iar principalele asumpţii pe care se întemeiază sunt:

1) comportamentul uman, inclusiv comportamentul deviant, are un caracter flexibil,

şi se schimbă în funcţie de circumstanţe şi situaţii;

2) societatea şi persoanele delincvente nu sunt „rele” în sine; iar comportamentele

infracţionale apar în aceleaşi condiţii sociale ca şi cele conformiste, iar o persoană

poate realiza ambele tipuri de comportamente în perioade de timp diferite;

3) multe din comportamentele infracţionale sunt realizate în contextul unui grup sau

bande. Dacă condiţiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt

schimbătoare în timp şi spaţiu, banda sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat

de norme sau de modele de comportament.

4) Comportamentul infracţional , la fel ca şi cel conformist, se învaţă. Această

asumţie reprezintă principiul de bază al teoriei elaborată de E. Sutherland.

20

Ideea fundamentală care stă la baza teoriei asocierilor diferenţiale este aceea că

comportamentul deviant este un comportament învăţat în contextul interacţiunilor cu alţi,la

fel ca şi comportamentul conformist.

Conceptul fundamental utilizat de E. Sutherland pentru a descrie procesul de învăţare a

comportamentelor deviante este cel de „asociere diferenţială”.Acesta exprimă faptul că

individul este supus unei alegeri între norme care susţin comportamentele conformiste şi

norme care susţin comportamentele deviante (infracţionale); expunerea excesivă la definiţii şi

atitudini favorabile încălcării legii conduce la geneza comportamentelor deviante

(infracţionale). Potrivit lui Sutherland acest proces are loc în contextul interacţiunilor cu

membrii grupurilor primare şi cu persoanele semnificative; prin intermediul acestor

interacțiuni indivizii îşi însuşesc definiţii cu privire la comportamentele potrivite şi

nepotrivite.

Eficacitatea procesului de asociere diferenţială depinde de frecvenţa, durata şi intensitatea

expunerii individului la definiţii şi atitudini favorabile violării normelor sociale comparativ

cu cele favorabile respectării normelor sociale.

Comportamentul deviant este învăţat şi modificat (achiziţionat, realizat, repetat,

menţinut şi schimbat) prin intermediul aceloraşi mecanisme comportamentale şi cognitive, ca

şi cel conformist. Diferenţele constau în direcţia, conţinutul şi natura acestor comportamente

învăţate.

Mecanismele implicate în învăţarea comportamentelor deviante sau conformiste sunt

exprimate de două concepte:

1) întărirea diferenţială (învăţarea instrumentală prin intermediul pedepselor şi

recompenselor) şi

2) imitaţia (învăţarea observaţională).

Ambele mecanisme de învăţare produc comportamente şi definiţii care funcţionează ca

stimuli discriminativi pentru geneza comportamentelor.

Teoria asocierilor diferenţiale se concentrează asupra a patru concepte:1. asocierea

diferenţială, 2. întărirea diferenţială ,3. imitaţia şi 4. definiţiile.

Posibilitatea apariţiei comportamentelor deviante ca urmare a combinării acţiunii celor patru

variabile menţionate , poate fi exprimată în următoarea propoziţie:

„Probabilitatea ca o persoană să se angajeze în comportamente deviante sau infracţionale

creşte şi cea de conformare la normele sociale descreşt, atunci când aceasta se asociază cu

alte persoane care comit infracţiuni şi este expusă la definiţii favorabile încălcării normelor

sociale; este expusă direct sau indirect (la nivel simbolic) la modele infracţionale, la definiţii

21

care apreciază aceste comportamente ca dezirabile sau justificative într-o situaţie în care

există posibilitatea de a face alegeri,(...) şi a anticipat în situaţia curentă sau în una

anticipată, în mai mare măsură, recompense comparativ cu pedepse.”( Akers,1998,p.50).

Aşadar, este mai probabil ca un individ să se angajeze în comportamente deviante

atunci când:

se asociază cu alţii care comit violări ale normelor sociale, care oferă modele

de comportamente deviante şi susţin violarea normelor sociale;

comportamentele care violează normele sociale sunt întărite în mai mare

măsură decât cele care se conformează normelor sociale;

individul este expus şi observă mai multe modele comportamentale deviante

decât conformiste;

a învăţat definiţii favorabile comiterii de acte deviante.

Mecanismele învăţării

Mecanismele primare ale învăţării sunt:

- întărirea diferenţială (condiţionarea instrumentală) în cadrul căreia

comportamentul este o funcţie a frecvenţei, cantităţii şi probabilităţii

experienţei sau percepţiei pedepsei sau recompensei; şi

- - imitaţia care este mecanismul de modelare a comportamentului pe baza

observării comportamentului altora şi consecinţelor acestorcomportamente.

- un alt mecanism de învăţare este discriminarea şi/sau generalizarea

stimulilor unde stimuli verbali sau cognitivi acţionează ca declanşatori ai

comportamentelor.

Conţinuturile învăţării sunt reprezentate de:

- secvenţe comportamentale simple sau mai complexe şi

- definiţiile reprezentate de credinţe, atitudini, raţionalizări, care acţionează

ca factori declanşatori ai comportamentelor.

Probabilitatea învăţării comportamentelor care violează sau se conformează normelor

sociale, depinde de întărirea diferenţială din trecut, prezent sau anticipată pentru un anumit

comportament şi de caracterul deviant sau nondeviant al definiţiilor învăţate sau a altor

categorii de stimuli discriminativi.

Aceste mecanisme de învăţare operează în cadrul unui proces verbal sau nonverbal,

direct sau indirect de comunicare, interacţiune sau de identificare cu alţii. Învăţarea se

realizează prin asocieri cu persoane şi grupuri (primare, secundare, de referinţă şi simbolice)

22

care conţin sau controlează sursele importante de întărire ale comportamentului unei persoane

şi care furnizează definiţiile sau alte categorii de stimuli discriminativi pentru iniţierea şi

repetarea unui comportament.

Asocierea diferenţială

Sursa comportamentelor deviante a fost identificată de către Sutherland la nivelul

grupurilor cu caracter intim şi personale deoarece acestea, în special grupurile primare

(familia, prietenii), sunt cele mai importante pentru individ.

La fel de importante au fost considerate de autor şi grupurile secundare care încep să joace

acelaşi rol ceva mai târziu în viaţa individului: şcoala, grupurile recreaţionale sau de petrecere

a timpului liber şi grupurile de egali.

Asocierea diferenţială are o dublă dimensiune: comportamental-interacţională şi normativă.

Prima se referă la asocierea şi interacţiunea directă cu ceilalţi şi comportamentele lor

conformiste sau deviante, iar cea de a doua se referă la diferitele modele de norme şi valori la

care individul este expus în cursul asocierii. Potrivit lui Sutherland, această dimensiune din

urmă a asocierii reprezintă elementul cheie al procesului de învăţare al comportamentului

conformist sau deviant. El a avut în vedere în primul rând asocierea cu modelele deviante sau

conformiste şi nu persoanele deviante sau conformiste ca tipuri de personalitate.

Potrivit lui Sutherland există mai multe dimensiuni ale asocierii la nivelul cărora acest

proces social suferă variaţii: frecvenţa, durata, prioritatea şi intensitatea.

Conform acestui autor semnificaţia frecvenţei este evidentă şi nu necesită explicaţii.

Semnificaţia priorităţii conferită de Sutherland este cea de prioritate în timp, primul factor cu

care individul se asociază. Este vorba de importanţa influenţei selective pe care o exercită în

primul rând familia (naturală sau substitutivă).

Intensitatea asocierii nu a fost foarte riguros definită de către Sutherland, în concepţia acestui

autor; semnificaţia conceptului având legătură cu prestigiul sursei modelului comportamental-

criminal sau conformist- şi cu reacţiile emoţionale faţă de aceste asocieri.

Întărirea diferenţială

Iniţierea, comiterea sau renunţarea la acţiuni deviante sau infracţionale, depinde şi de

frecvenţa, cantitatea şi probabilitatea din trecut, prezent sau viitor a pedepselor şi

recompenselor care sunt percepute ca fiind ataşate diferitelor tipuri de comportamente.

Asocierea diferenţială se referă la echilibrul dintre recompensele şi pedepsele prezente sau

anticipate care urmează după un comportament.

23

Probabilitatea ca un act să fie comis sau repetat creşte proporţional cu recompensele

sau reacţiile declanşate: obţinerea aprobării, status, bani, obţinerea plăcerii etc. Aceasta este

un proces de întărire pozitivă.

O altă posibilitate de întărire a comportamentului este evitarea unor evenimente neplăcute şi

aceasta este întărirea negativă.

Aşadar, comportamentul unei persoane poate fi inhibat, redus, sau extins prin intermediul

ataşării unor consecinţe neplăcute acestor comportamente sau prin acordarea unor recompense

sau privilegii.

Întăririle şi pedepsele variază în ceea ce priveşte cantitatea, frecvenţa şi probabilitatea.

Cu cât este mai mare valorea recompensei (cantităţi măsurabile de prestigiu, aprobare socială,

bani, hrană etc.), frecvenţa acesteia şi cu cât este mai probabilă aceasta, cu atât este mai mare

probabilitatea ca un comportament să fie realizat şi repetat.

Frecvenţa diferitelor tipuri de comportamente sociale este concordantă cu frecvenţa şi

valoarea întăririlor sociale ataşate fiecăreia. În felul acesta comportamentele cele mai

frecvent şi în mai mare măsură recompensate, sunt alese şi performate iar cele care nu

beneficiază de asemenea întăriri sunt evitate.

Procesul socializării reprezintă un proces de învăţare socială (de la părinţi, de la

grupul de egali etc.) în cadrul căruia indivizii sunt subiecţi ai unor pedepse şi sancţiuni, li se

oferă modele comportamentale şi primesc îndemnuri verbale şi instrucţiuni.

Rezultatul acestui proces este învăţarea de către indivizi:

1. a aşteptărilor culturale (drepturi şi obligaţii) corespunzătoare sexului, vârstei,

ocupaţiei, sau altor roluri sociale şi

2. dobândirea autocontrolului care permite conformarea la aşteptările normative prin

controlul propriului comportament chiar în absenţa unor sancţiuni sociale.

Socializarea însă nu este un proces perfect iar oamenii nu ajung nişte roboţi sociali,

care se conformează în totalitate la normele sociale. Există variaţii interindividuale cu privire

la gradul în care indivizii dobândesc autocontrol asupra propriilor comportamente. Orice

sistem social se bazează într-o măsură importantă pe socializare pentru a dezvolta

autocontrolul propriilor membrii dar, nici o societate nu se bazează în întregime pe

socializarea din perioada timpurie şi, în consecinţă, controlul social se exercită în continuare

prin intermediul sancţiunilor sociale (în primul rând prin aplicarea legilor care au şi ele un

efect socializator).

24

Recompensarea comportamentelor adecvate şi sancţionarea celor inadecvate are nu doar un

efect de corectare a comportamentelor dar şi acela de a informa indivizii asupra aşteptărilor

societăţii şi de a-i ajuta să-şi controleze comportamentul (Bandura, A. , 1986).

Un alt concept care ne ajută să înţelegem procesul de învăţare a comportamentelor este

cel de autoeficienţă. Acest concept a fost propus de A.Bandura şi a avut un rol central în

cadrul teoriei învăţării sociale. Conceptul se referă la autoevaluarea capacităţii personale de

a îndeplini o sarcină, de a atinge un scop sau de a face faţă unei probleme.

Autoeficienţa are legătură cu iniţierea şi menţinerea unor comportamente de coping.

Imitaţia

Realizarea unui comportament pe baza observării unuia similar performat de o altă

persoană, se numeşte imitaţie.

Dacă comportamentul care serveşte ca model va fi sau nu imitat, depinde de caracteristicile

acestuia, de consecinţele observate ale realizării acelui comportament şi de alte variabile.

Imitaţia este un mecanism de învăţare important în cazurile achiziţionării şi performării unor

comportamente noi şi mai puţin important pentru menţinerea sau abandonarea unor

comportamente deşi joacă un anumit rol şi în aceste cazuri. Imitaţia este văzută ca fiind ea

însăşi un comportament învăţat, modelat de întărirea directă sau o înlănţuire de acte care la un

moment dat, în comportamentul imitatorului, au fost gradual modelate de întăriri diferenţiale

precedente.

Având în vedere că teoria lui Sutherland a fost elaborată la începutul secolului XX şi că

între timp rolul mass media în societate a crescut foarte mult, majortitatea specialiştilor

acceptă faptul că aceasta are astăzi un impact considerabil în învăţare asupra indivizilor şi

asupra societăţii.

Astăzi mass media reprezintă o sursă de modele comportamentale ce nu poate fi ignorată,

care prin prioritate, fecvenţă, şi intensitatea expunerii, poate depăşi modelele opuse din

interiorul grupului primar al individului cu care aceasta întreţine relaţii caracterizate de

frecvenţă şi intensitate scăzute.

Efectele pe car mass media le poate produce sunt:

întărirea comportamentelor conformiste sau deviante;

desensibilizarea faţă de anumite comportamente conformiste sau deviante.

Chiar dacă întăririle realizate prin intermediul mass-media suntîn general mai slabe decât cele

realizate în cadrul grupurilor primare, ele pot fi persisente şi se pot combina cu efectul de

25

desensibilizare iar în cazul unor comportamente cum ar fi violenţa şi devianţele sexuale pot

contracara definiţiile negative ale acestora şi oferi definiţii alternative neutre sau chiar

pozitive.

În concluzie media reprezintă un grup de referinţă suplimentar şi poate fi o sursă de

modele comportamentale deviante sau conformiste a cărei capacitate de influenţare depinde

de frecvenţa, intensitatea, durata şi prioritatea asocierii.

Definiţiile

Potrivit lui Sutherland (1947), procesul de învăţare a comportamentelor deviante

cuprinde: „tehnici de comitere a infracţiunilor care sunt uneori foarte simple şi alteori

complicate” şi „direcţii specifice ale motivelor, impulsurilor, atitudini şi raţionalizări”

Tehnicile la care se referă Sutherland nu sunt cele necesare exclusiv pentru comiterea unei

infracţiuni ci includ abilităţi necesare în desfăşurarea unor comportamente non-deviante. Cea

mai mare parte a abilităţilor sociale sau de altă natură dobândite în cursul socializării sunt

utilizate deopotrivă pentru comiterea de infracţiuni sau acte conformiste în timp ce anumite

abilităţi sunt cerute exclusiv de comiterea de infracţiuni.

Conceptul de definiţie utilizat în teoria sa de către Sutherland a fost preluat de la W.L.

Thomas ( 1928) autor care l-a utilizat pentru definirea situaţiei. Semnificaţia conceptului este

cea de set de orientări, raţionalizări, atitudini referitoare la un comportament care conduce la

etichetarea acestuia ca fiind corect sau greşit, dezirabil sau indezirabil, justificat sau

nejustificat. Aceste definiţii pot fi generale sau specifice:

Definiţiile generale cuprind valori religioase, morale precum şi alte norme şi valori

convenţionale favorabile comportamentelor conformiste şi nefavorabile oricărui tip de

comportament deviant.

Definiţiile specifice orientează individul spre anumite acţiuni particulare sau serii de

acţiuni. Astfel, unele persoane pot considera că furtul este un comportament imoral iar legile

care protejează proprietatea trebuie respectate dar, care în acelaşi timp, consideră că,

consumul de marijuana şi comerţul cu droguri sunt activităţi legitime.

Cu cât o persoană are o atitudine mai ostilă faţă de un anumit act, cu atât mai puţin probabilă

va fi angajarea acelei persoane într-un astfel de acţiune. Deasemenea, cu cât o pesoană este

mai ataşată valorilor convenţionale şi a internalizat valoriprecum cinstea, bunătatea,

integritatea sau alte alte standarde morale care condamnă furtul, violenţa, minciuna etc, cu

atât acea persoană prezintă o probabilitate mai mică de a comite astfel de acte. Pe de altă

26

parte, cu cât o persoană aprobă mai mult, sau eşuează în condamnarea unui comportament, cu

atât există şanse mai mari să-l realizeze.

Definiţiile care favorizează comportamente deviante au un caracter pozitiv sau neutru

în raport cu devianţa. Astfel, definiţiile pozitive conţin atitudini care fac un comportament

dezirabil din punct de vedere moral şiastfel, permisibil. Aceste definiţii sunt învăţate mai

probabil în cadrul unor grupuri sau subculturi deviante prin intermediul întăririlor pozitive.

Definiţiile neutre fac posibilă realizarea comportamentelor care violează normele morale

datorită faptului că le justifică şi le scuză şi nu datorită faptului că le consideră dezirabile. Din

perspectiva unei astfel de definiţii, violarea normelor sociale reprezintă un lucru indezirabil

iar cei ce le comit sunt conştienţi de acest lucru şi apreciază ei înşişi comportamentul ca atare;

datorită însă, unei anumite situaţii, consideră această acţiune ca justificabilă, scuzabilă şi în

cele din urmă, nu cu totul condamnabilă. Definiţiile cu rol de neutralizare conţini atitudini şi

credinţe cum ar fi: „M-am născut aşa”, „Nu mă pot ajuta singur”, „Nu este vina mea”, „Nu eu

sunt responsabil”, „Am fost băut şi când beau nu mai ştiu ce fac”, „A meritat-o” etc. Procesul

achiziţionării definiţiilor neutralizatoare are o mai mare probabilitate de a implica întârirea

negativă.

Şi aceste definiţii neutre aparţin unor subculturi deviante, însuşirea lor nu necesită neapărat

participarea la o asemenea subcultură ci pot fi învăţate şi în cadrul culturii convenţionale,

inclusiv în cadrul instituţiilor cu funcţie de control social (închisori, centre reeducare, etc.).

În ceea ce priveşte semnificaţia conferită de Sutherland pentru „motive”, aceasta se

referă la orice factor care determină o persoană să facă ceva. Impulsurile se referă la presiunea

puternică de a satisface o nevoie emoţională sau înnăscută.

Definiţiile favorabile devianţei conţin un ataşament slab faţă de valorile convenţionale

şi puternice justificării faţă de actul deviant şi definiţii ale situaţiei de asemenea favorabile

violării normelor sociale. Definiţiile favorabile comportamentelor conformiste conţin credinţe

în valorile convenţionale puternice şi definiţii ale situaţiei ce nu încurajează violările normelor

sociale.

Dacă ne imaginăm două continuum-uri corespunzătoare definiţiilor favorabile şi nefavorabile

devianţei, putem avea pentru cea referitoare la definiţiile şi credinţele conformiste la un capăt

ataşamentul cel mai puternic faţă de acestea şi la celălalt capăt, cel mai slab ataşament. Pentru

definiţiile şi credinţele nonconformiste vom avea la un capăt ataşament cel mai puternic şi la

celălalt cel mai slab. Credinţele şi definiţiile indivizilor pot fi situate oriunde în interiorul

acestor continuum-uri.

27

Atunci când un individ are un ataşament puternic faţă de credinţele şi definiţiile favorabile

devianţei şi unul slab faţă de cele conformiste comportamentul său va fi mai puternic orientat

spre devianţă (Akers, 1998, pg. 83.). În cazul contrar, comportamentul individului va fi

orientat mai puternic spre comportamentele conformiste

Ambele tipuri de definiţii se referă la conţinutul moral al evaluărilor cognitive şi funcţionează

ca factori stimulatori ai comportamentelor. De asemenea, ataşamentul faţă de cele două tipuri

de definiţii poate creşte sau poate scădea în funcţie de asocierile diferenţiale în care acestea

sunt dobândite sau de schimbările în ce priveşte întăririle pe care le primesc.

Definiţiile favorabile şi nefavorabile comportamentelor deviante se dobândesc în cursul

proceselor de imitaţie sau de reîntărire diferenţială.

Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată prin intermediul următorului set de

enunţuri:

1) Comportamentul deviant (infracţional) este învăţat şi nu moştenit. Indiviziii nu se

angajează în comportamente infracţionale datorită unor predispoziţii înnăscute ci

acest lucru se datorează antrenamentului şi experienţei anterioare în comiterea de

infracţiuni.

2) Comportamentul infracţional este învăţat în interacţiune cu alte persoane prin

intermediul unui proces de comunicare. Această comunicare are în general un

caracter verbal dar poate include şi alte forme.

3) Procesul de învăţare are loc cu precădere în cadrul unor grupuri cu caracter

intim şi personal. Acest lucru semnifică faptul că agenţii de comunicare

impersonali cum sunt televiziunea, ziarele joacă un rol mai puţin important în

geneza comportamentelor infracţionale decât relaţiile personale.

4) Învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde:

-tehnici de comitere a infracţiunii care uneori sunt foarte simple alteori foarte

complicate,

- direcţiile specifice ale motivelor,

- impulsurile, raţionalizările şi

- atitudinile necesare pentru comiterea unor astfel de comportamente.

Astfel, învăţarea comportamentelor infracţionale cuprinde nu doar modalităţile de

realizare a acestora, ci şi motivaţia necesară pentru a le comite.

5) Direcţiile specifice ale motivelor şi impulsurilor sunt învăţate atât prin intermediul

definiţiilor defavorabile cât şi favorabile violării normelor sociale. În unele

28

societăţi, individul este încurajat de persoane care definesc în mod invariabil

codurile legale ca reguli ce trebuie respectate, în timp ce în altele, individul este

încurajat de persoane a căror definiţii sunt favorabile încălcării normelor sociale.

În societatea americană (la care Sutherland se raportează) aceste definiţii nu au

caracter favorabil sau nefavorabil omogen, ci sunt amestecate şi au un caracter

conflictual.

6) O persoană devine delincventă datorită expunerii excesive la definiţii favorabile

violării normelor sociale comparativ cu cele favorabile conformării la normele

sociale.

Aceasta este principiul asocierii diferenţiale şi se referă deopotrivă la asocieri

infracţionale şi asocieri noinfracţionale precum şi la forţele care se opun unor

asemenea asocieri. O persoană devine delincventă datorită contactelor excesive cu

modele infracţionale şi datorită distanţei faţă de modelele noninfracţionale. Reciproca

acestui enunţ este de asemenea adevărată.

Asocierile neutre nu au nici un efect sau au unul redus asupra apariţiei

comportamentelor infracţionale. Mare parte din experienţa unei persoane este neutră

din acest punct de vedere. Asemenea experienţe nu au nici un efect pozitiv şi nici unul

negativ asupra genezei comportamentelor infracţionale atâta timp cât nu sunt asociate

cu normele morale.

7) Asocierea diferenţială variază în ceea ce priveşte frecvenţa, durata, prioritatea şi

intensitatea. Aceasta înseamnă că asocierile cu comportamente infracţionale

variază în ce priveşte toate aceste aspecte

Frecvenţa şi durata asocierii au aceeaşi semnificaţie ca şi în limbajul comun şi nu

necesită explicaţii.

Prioritatea expunerii se referă la selecţia sau predominanţa unui model

comportamental în cursul copilăriei şi este importantă deoarece comportamentele

indezirabile învăţate în timpul copilăriei ca şi comportamentele care violează normele

sociale dezvoltate în aceeaşi perioadă a vieţii, pot persista toată viaţa. Această tendinţă

nu a fost demonstrată dar prioritatea este importantă datorită influenţei sale selective

asupra comportamentului.

Intensitatea asocierii nu este clar definită dar se referă la aspecte cum sunt prestigiul

sursei modelului comportamental, puterea de influenţă a acestuia şi reacţiile

emoţionale la această asociere.

29

8) Procesul învăţării comportamentelor infracţionale prin intermediul asocierii cu

modele infracţionale sau conformiste, implică aceleaşi mecanisme de învăţare ca

şi în cazul comportamentelor conformiste. Aceasta înseamnă că învăţarea

comportamentelor infracţionale este un proces complex care nu poate fi redus la

procesul imitării.

Actele criminale sau conformiste sunt învăţate în acelaşi mod. Comportamentele

rezultate sunt diferite, dar procesul învăţării este identic.

9) Comportamentele infracţionale ca şi cele conformiste sunt expresia aceloraşi

nevoi şi valori sociale. Din acest motiv încercarea de a explica comportamentele

infracţionale prin intermediul motivaţiilor financiare, căutarea plăcerii, dobândirea

unui statut social sau starea de frustrare, este inutilă întrucât, aceleaşi motive

caracterizează şi comportamentele conformiste (legitime).

Astfel, de exemplu un hoţ fură pentru a obţine bani sau diferite bunuri dar aceeaşi

motivaţie o are şi angajatul care lucrează cinstit într-o firmă privată sau instituţie

publică. Scopurile urmărite de către delincvenţi sau nondelincvenţi sunt identice,

semnificaţile acestora sunt însă, diferite.

Prin urmare, meritul principal al teoriei elaborate de Edwin Sutherland este acela de

a fi evidenţiat faptul că, conduitele deviante au aceiaşi origine ca şi cele conformiste şi se

dobândesc în cadrul procesului de socializare având aceleaşi motivaţii. Printr-o asemenea

explicație se depăşesc unele limite explicative ale teoriilor precedente care prezentau geneza

comportamentelor deviante independent de cele conformiste şi nu reuşeau să răspundă la

întrebarea „de ce unii comit infracţiuni şi alţii nu?”. De asemenea, un alt merit al teoriei

asocierilor diferenţiale este acela de a fi explicat caracterul relativ al devianţei şi variaţiile sale

de la un context socio-cultural la altul.

Mai mult, ca şi alte dezvoltări teoretice originale, teoria învăţării sociale, oferă un fundament

teoretic pentru proiectarea unor programe de intervenţie şi reinserţie socială mai cu seamă a

minorilor delincvenţi, având astfel, în domeniul asistenţei sociale, o relevanţă practică

deosebită.

30

Teoria controlului social

Teoria controlului social se centrează pe tehnicile şi strategiile care reglează

comportamentul uman şi conduc după caz, către conformitate , sau către obedienţă faţă de

regulile societăţii – influenţele familiei, şi ale şcolii, convingerile religioase, valorile morale,

prietenii şi chiar convingerile despre guvernare. Cu cât o persoană este mai implicată şi mai

preocupată de valori şi activităţi convenţionale şi cu cât este mai puternic ataşamentul său

faţă de familie, persoana iubită şi prieteni, cu atât este mai mică probabilitatea ca el sau ea,

să încalce regulile societăţii şi astfel să-şi compromită/distrugă relaţiile şi aspiraţiile (Adler,F.,

Mueller,G., Laufer,W., 1995, p.160).

Astfel un numar de teoreticienii au adopat perspectiva conform căreia controlul social constă

în reprezentarea sa ca un mecanism prin care societatea reglementează comportamentul

membrilor săi, definind ceea ce este considerat comportament deviant, ce este considerat

corect sau ce este greşit sau, ce reprezintă o violare a legii. Aceştia au examinat problematica

complexă a controlului social, unii din perspectivă macrosociologică, alţii dintr-o perspectivă

microsociologică.

Studiile macrosociologice, explorează: sistemele formale care asigură controlul la nivelul

grupurilor:sistemul legal, legile,modurile specifice de aplicare a legii; grupurile de putere în

societate, şamd. Aceste tipuri de control social pot fi atât pozitive-ele împiedicând

comportamentele de încălcare a legii printr-un tip de ghidaj social, cât şi negative,în sensul în

care uneori, ele pot să promoveze practici restrictive, opresive , sau chiar corupte,ale celor

care deţin puterea.

Perspectiva microsociologică, la fel ca cea macrosociologică explică de ce oamenii se

conformează şi consideră sursa controlului a fi una externă (exterioară persoanei; totodată

această abordare se centrează asupra sistemelor informale. Purtătorul de cuvânt cel mai

important al perspectivei microsociologice a fost Travis Hirschi, odată cu publicarea lucrării

sale ”Causes of Delinquency”(1969).

Sub numele de teoria controlului social au fost prinse însă, de-a lungul timpului, o

gamă largă de elaborări teoretice dintre care, cele mai importante sunt: teoria înfrânării (W.

Reckless), sau teoria elaborată de T.Hirschi.

Aceste teorii au la bază ideea că indivizii umani au o tendinţă naturală către devianţă şi de

aceea, conformarea la normele sociale este posibilă doar în condiţiile în care, aceştia sunt

supravegheaţi sau „controlaţi”.

31

Una dintre cele mai importante construcţii teoretice referitoare la geneza devianţei

conţinută în cadrul teoriilor controlului social, este teoria înfrânării (teoria controlului

personal) elaborată de Walter Reckless şi care a fost considerată o explicaţie de natură psiho-

socială ca şi teoria asocierilor diferenţiale, a lui E. Sutherland.

Ideea de bază a acestei teorii este aceea că imaginea pozitivă de sine a unui individ îi oferă

acestuia capacitatea de a rezista presiunii şi influenţelor care conduc la devianţă indiferent de

clasa socială din care face parte el sau ea, sau indiferent de condiţiile de mediu. Din

perspectiva acestei teorii, comportamentul uman este rezultatul confruntărilor dintre presiuni,

impulsuri, influenţe pe de o parte, şi mecanismele psihologice de control şi represiune. Cel

mai important factor de control al comportamentelor este conştiinţa de sine. Semnificaţia

acestui concept este aceea de imagine pe care o persoană o are despre sine, despre valoarea

personală şi valoarea sa în ochii celorlalţi membri ai societăţii. Aşadar, din punctul de vedere

al teoriei înfrânării, pentru evitarea comportamentelor deviante este necesar ca impulsurile şi

tendinţele naturale ale individului spre devianţă, să fie înfrânate, supravegheate sau controlate.

Travis Hirschi căutând factorul cel mai important care explică conformarea, a extins

explicaţia înfrânării tendinţelor deviante de la nivelul caracteristicilor de personalitate la

nivelul societăţii. Teoria elaborată de el devenit cea mai cunoscută teorie a controlului social.

El nu a fost însă, cel dintâi care a examinat problematica la nivel individual a controlului

social Înaintea sa,J.Toby(1957) a introdus noţiunea de angajament(commitment) ca pe

puternică forţă determinantă în controlul social al comportamentului.

Potrivit lui T.Hirschi, devianţa rezultă din slăbirea, sau ruperea legăturilor individului cu

societatea. Conceptul cheie al teoriei controlului social este cel de legătură socială (social

bond). El se referă la conexiunea dintre individ şi societate, care se realizează prin intermediul

instituţiilor sociale. Conform lui T.Hirschi, această conexiune este compusă din patru

elemente: ataşamentul, angajamentul,implicarea şi credinţa.

Ataşamentul semnifică legătura socială de natură afectivă pe care cineva o trăieşte faţă

de o altă persoană sau grup;el cunoaşte trei forme

1. ataşamentul faţă de părinţi,

2. faţă de profesori şi

3. ataşamentul faţă de egali (pers).

1. Conform lui Hirschi, copiii care şi-au format un ataşament puternic faţă de părinţi este

mai puţin probabil să se angajeze în conduite ilegale care ar periclita relaţia la care ţin atât

de mult. Astfel, legătura afectivă dintre părinte şi copil reprezintă cel dintâi factor care

descurajează asemenea comportamente delincvente. Forţa acestei legături este dată de

32

profunzimea şi de calitatea interacţiunii părinte-copil. Contează în acest sens, volumul de

timp petrecut cu copilul de catre părinte/părinţi, intimitatea comunicării dintre părinte şi

copil şi nu în ultimul rând, identificarea afectivă dintre cei doi.

2. În ceea ce priveşte ataşamentul faţă de şcoală, Hirschi a legat inabilitatea de a avea o bună

funcţionare în şcoală de delincvenşă, prin intermediul următoarelor aspecte: incompetenţa

şcolară conduce spre performanţe şcolare slabe, acestea fac să nu-i placă şcoala unui

asemenea copil, iar faptul că nu-i face pălăcere să mergă la şcoală îl conduce pe copil-el sau

ea- către respingerea profesorilor ca autorităţi. Rezultatul este delincvenţa. Prin urmare,

ataşamentul faţă de şcoală depinde de aprecierea pe care copilul o are faţă de instituţie, de

percepţia sa în legătură cu felul în care este apreciat(ă) de către profesori şi de către colegi,

dar şi de nivelul rezultatelor sale la clasă.

Hirschi credde că ataşamentul faţă de părinţi şi faţă de şcoală pune în umbră legătura formată

cu prietenii/colegii, cu grupul de egali.

Angajamentul reprezintă dimensiunea raţională a legăturii sociale.Din această

perspectivă, adoptarea unui comportament sau al altuia, este rezultatul unei calcul raţional, o

analiză costuri–beneficii în care sunt cântărite pe de o parte, investiţiile în comportamentele

convenţionale (timp, bani, status), iar pe de altă parte, pierderile ce ar putea fi suferite prin

adoptarea unui comportament deviant. Conceptul de angajament arată faptul că societatea este

astfel organizată încât, încălcarea normelor sociale poate avea consecinţe asupra intereselor

celor care fac o asemenea alegere.

Cei mai mulţi oameni, datorită vieţii în societate câştigă bunuri, apreciere şi

prestigiu,reputaţie şi nu doresc să piardă toate aceste lucruri ca urmare a unui comportament

deviant sau, chiar infracţional. Aceste realizări permise de către societate, reprezintă o

modalitate prin care societatea se asigură că membrii săi vor respecta normele sociale.

Implicarea se referă la participarea indivizilor la activităţi convenţionale, valorizate

social. Ideea principală este că persoanele angajate în diferite activităţi convenţionale devin

suficient de ocupate pentru a nu mai avea timpul şi energia pentru a se angaja în activităţi cu

caracter deviant. O persoană angajată în activităţi convenţionale, legitime, este legată de

programe de lucru, planuri, termene, etc. astfel încât, oportunitatea de a comite acte deviante

apare foarte rar. Potrivit lui Edwin Sutherland, „în general în cazul delincvenţei juvenile, cea

mai plauzibilă explicaţie a factorului care face diferenţa dintre angajarea sau reţinerea

tinerilor de la comiterea de infracţiuni este acela că cei din urmă beneficiază de numeroase

33

oportunităţi de activităţi recreaţionale cu caracter convenţional faţă de cei dintâi cărora le

lipsesc astfel de oportunităţi şi facilităţi” (Cohen, A., 1956, pg. 37.)

Credinţa/Convingerile implică acceptarea şi însuşirea de către individ a sistemului de

valori sociale promovate de către societate. Potrivit teoriei controlului social, societatea

dispune de un sistem unitar de valori care pot fi violate. Dacă o persoană este ataşată unei

valori neîmpărtăşite de către societate, atunci nu este nimic de explicat. Întrebarea la care

trebuie căutat răspunsul este de ce o persoană încalcă o regulă pe care o acceptă? Răspunsul

oferit de Hirschi este acela că, credinţele sunt tratate ca simple cuvinte care nu înseamnă

mare lucru dacă alte forme de control social lipsesc. O altă explicaţie este aceea că indivizii

tind să raţionalizeze comportamentele asfel încât, pot încălca o normă o normă morală şi, în

acelaşi timp, pot să-şi păstreze credinţa în acea normă morală.

În ciuda faptului că teoria controlului social a reprezentat decenii la rând un reper în

sociologia devianţei şi în criminologie, ea are nu doar virutuţi explicative certe, ci şi puncte

slabe: Astfel, pe baza cercetărilor care au încercat să verifice şi/sau să dezvolte baza empirică

a teoriei controlului social, s-a constatat că nu toate şi nu întru-totul tezele teoriei se verifică.

O prima critică ce se aduce teoriei este că ea explică comportamentul delincvent nu şi cel

infracţional al adulţilor. Pe de altă parte, descrierea traseelor care pot duce la delincvenţă nu

are în atenţie şi comportamentul postadolescenţă.

Semne de întrebare s-au ridicat şi în legătură cu legăturile sociale teoretizate de Hirschi mai

ales pentru că ele nu au fost niciodată destul de clar definite. Studiile ulterioare au arătat că

distincţia facută în teoria controlului social, între angajare şi implicare, în realitate nu se poate

evidenţia, deoarece, angajarea/ preocuparea în şi pentru o anumită activitate, nu se poate

realiza fără implicare.

Cu toate acestea, teoretizările şi studiile actuale, mai ales din criminologie, reevaluează şi

revalorizează construcţia teoretică a lui Hirschi în sensul în care sunt luate în considerare nu

doar efectele controlului social asupra delincvenţei ci şi efectele delincvenţei asupra forţei şi

conţinutului legăturilor sociale cu rol în funcţionarea şi exprimarea controlului social.

34

Teorii subculturale

Elaborările teoretice prinse sub această titulatură , sunt considerate ca având rădăcini în

primele decenii ale secolului XX, venind apoi, în anii 50, în completarea teoriilor

dezorganizării sociale şi anomiei a lui R. Merton

Subculturile deviante apar atunci când indivizi aflaţi în circumstanţe asemănătoare, izolaţi

social şi neglijaţi de societate, se grupează ca să-şi asigure suport reciproc.Subculturile

deviante există în cadrul unei societăţi mai largi şi nu în afara acesteia, iar membri acestor

subculturi prezintă anumite diferenţe în comparaţie cu membrii culturii dominante.

Noţiunea de subcultură delincventă a fost rezultatul analizei şi interpretării modelelor

culturale şi a stilurilor de viaţă ale unor grupuri sociale minoritare din Statele Unite(mexicani,

portoricani, italieni, africani), care care potrivit statisticilor oficiale, ar fi resposabile pentru un

număr mai mare de infracţiuni decat alte grupuri minoritare(germani, scandinavi, japonezi),

s-a ajuns astfel, la ideea că unele sunt mai înclinate să încalce legea, decât altele.

Teoriile subculturilor deviante explică modul în care acestea se formează, forma pe care o iau

şi modul în care acestea se reproduc de la o generaţie la alta. Cele mai importante contribuţii

teoretice în acest sens, aparţin unor sociologi precum Albert Cohen, Richard Cloward şi Loyd

E. Ohlin, Walter Miller, Marvin Wolfang şi Franco Ferracuti.

Există o serie de elemente comune, care se regăsesc în teoriile dezvoltate de aceşti autori:

Comportamentele deviante se produc în cadrul unui grup sau al unei bande care

exercită asupra membrilor o influenţă puternucă;

Un rol importand în modelarea comportamentelor indivizilor şi bandelor, câşi în

geneya comportamentelor deviante o au clasa socială, grupul de egali, sau alte

contexte sociale;

Subculturile deviante pot fi reactive atunci când membrii săi dezvoltă norme şi valori

sociale care sunt un răspuns faţă de cultura dominantă şi totodată opuse ei;sau

subculturile pot fi independente când cuprind membrii unui grup social care susţin

norme şi valori sociale specifice, diferite dar nu opuse culturii dominante, fiind astfel o

soluţie alternativă la cea dominantă,la problemele cu care se confruntă membrii

grupului;

35

Subculturile deviante preyintă o serie de caracteristici:

a)nonutilitarismul, se referă la faptul ca frecvent membrii grupului aparţinând unei

subculturi se angajează în activităţi delincvente fără a urmarii beneficii materiale ci

mai degrabă dorind să-şi exprime astfel solidaritatea faşă de grup,

b)maliţiozitatea,se referă la faptul că actul deviant se explică de fapt nu prin câştigul

material ci prin plăcerea de a încălca regulile de a sfida autortăţile,

c) negativismul, constă în atitudinea de negare a valorilorşi regulilor specifice culturii

dominante

d) versatilitatea,exprimă faptul că membrii subculturilor delincvente nu sunt

specializaţipe anumite cativităti infracţionale, trecând de la un gende fapte

infracţionale la altele,

e)autonomia grupului delincvent, se referă la faptul că relaţiile din interiorul grupului

delincvent sunt caracterizate de coeziune,şi exprimă solidaritate pe când relaţiile cu

membrii altor grupurisau subculturi sunt conflictuale şi ostile.

Albert Cohen: teoria reacţiei la frustrare

În cadrul acestei teorii sociologul Albert Cohena încercat să ezplice predominanţa

tinerilordin clasele de jos în statisticile infracţionale şi cauzele delincvenţei non-economice.

El a fost considerat atât un critic cât şi un apărător al concepţiei lui Merton. În postură de

critic, el a considerat că deşi teoria lui Merton a fost „o explicaţie sofisticată şi foarte

plauzibilă din punct de vedere sociologic” a formelor de devianţă utilitare sau orientate

instrumental, ea n-a reuşit să dea seama despre formele nonutilitare sau expresive. Acestea

vor face obiectul lucrării lui Cohen „Delinquent Boys: The Culture of the Gang”. Mai mult,

într-un articol din 1965, subintitulat „Teoria anomiei şi dincolo de ea” Cohen apreciază că

formularea lui Merton este „prea atomistă” şi că acordă o nejustificată importanţă

discontinuităţii actului deviant.

Utilizând termenul de atomist Cohen are în vedere faptul că Merton tratează adaptările

deviante într-un mod prea individualist. El prezintă imaginea unei persoane izolate care se

36

confruntă cu presiunea (tensiunea) ocaziei blocate. Prin contrast, A.Cohen argumentează că

modul în care o persoană trăieşte experienţa presiunii şi selectează modul de adaptare

deviantă, este în mare măsură dependent de asocierile sale interpersonale, de grupul său social

de referinţă.

În opinia lui Cohen, Merton „tratează actul deviant ca şi cum ar fi o schimbare abruptă

de stare, un salt de la o stare de tensiune sau anomie la o stare de devianţă”. Este implicarea în

devianţă un asemenea salt discontinuu?

Pentru Cohen răspunsul este negativ. Cohen concepe opţiunea pentru modul de adaptare

deviantă ca unul mai gradual, un proces treptat, un proces în care oamenii îşi definesc şi îşi

redefinesc constant situaţiile, în relaţie cu acţiunile şi reacţiile celorlalţi.

Două lucruri sunt deosebit de importante în critica pe care A.Cohen o face teoriei lui

Merton. Primul, ideile lui Cohen reprezintă sugestii concrete pentru îmbunătăţirea şi

consolidarea perspectivei anomiei. Al doilea, Merton a recunoscut profunzimea sugestiilor lui

Cohen şi a incorporat în versiunile ulterioare ale teoriei anomiei, discutarea rolului mediator

al interacţiunilor de grup. Versiunile ulterioare ale teoriei sale au inclus însă o subliniere a

grupurilor de referinţă şi a importanţei interacţiunii sociale în modelarea alternativelor de

adaptare pe care le selectează persoanele confruntate cu tensiunea anomiei

Nucleul analizei lui Cohen implică o descriere a „hedonismului pe termen scurt” caracteristic

subculturii delincvente. Subcultura este o reacţie colectivă faţă de imposibilitatea de acces la

statusul valorizat de cultura clasei mijlocii. Pentru Cohen, subcultura delincventă negativistă,

maliţioasă şi non-utilitară oferă băieţilor din clasa de jos un mijloc de a rezolva problema

frustrării de status, generată de negarea accesului la lumea clasei mijlocii.

Ce putem spune despre originile subculturilor delincvente? Studiul lui Cohen are în

vedere dinamica interacţiunilor prin care tinerii recunosc în mod colectiv subcultura

delincventă ca o soluţie la problemele frustrării legate de status. El prezintă explicit

contradicţiile structurale sau tensiunile care generează iniţial frustrarea de status: „Subcultura

delincventă... reprezintă o modalitate de adaptare la problemele de status: anumitor copii li se

refuză statusul în societatea respectabilă pentru că nu pot satisface criteriile sistemului de

status respectabil”.

De ce nu pot satisface aceste criterii? Cohen tratează pe larg blocajele structurale care

îi împiedică pe tinerii din clasa de jos să realizeze scopurile culturale dorite. Acestea includ

diferenţele de clasă în privinţa creşterii copilului precum şi aspiraţiile parentale care fac mai

probabil eşecul şcolar cât şi şi în lumea muncii, în cazul tinerilor din clasa de jos. De aceea,

aceştia au o experienţă mai acută a frustrării de status şi sunt deosebit de vulnerabili faţă de

37

soluţiile oferite de subcultura delincventă (o respingere colectivă a aspiraţiilor clasei mijlocii

pe care ei sunt structural incapabili să le obţină în primă instanţă).

Fără a utiliza termenul de anomie, Cohen pare totuşi a folosi argumente care sunt compatibile

cu semnificaţia pe care Merton o dă acestui concept. Lucrările lui Cohen reprezintă, ca şi cele

ale lui Cloward şi Ohlin, o extindere valoroasă a unei direcţii sociologice care a fost introdusă

de Durkheim şi apoi reformulată de Merton.

Teoria oportunităţilor diferenţiale

Teoria oportunităţilor diferenţiale elaborată de R. Cloward şi L. Ohlin propune un model

explicativ cu privire la modul în care apar comportamentele deviante, un model teoretic al

oportunităţilor legitime şi ilegitime.În dezvoltarea explicaţiei lor cei doi autori îşi vor aduce

contribuţia şi ei la extinderea şi modificarea concepţiei mertoniene despre anomie.

R. Cloward a acceptat principiile fundamentale ale lui Merton despre tensiunea generatoare de

devianţă. Aceasta este produsă de accesul diferenţial la scopurile societale create de sistem.

Într-adevăr studiul lui Cloward despre devianţă ca rezultat al blocării accesului la aspiraţii

încurajate în plan cultural, studiul realizat într-o închisoare militară, este printre primele

aplicări empirice ale perspectivei lui Merton.

Totuşi, pentru Cloward şi ocaziile de a devia cu succes sunt accesibile în mod

diferenţiat. Cu alte cuvinte, lipsa de acces la mijloacele legitime de atingere a scopului nu ar

trebui echivalată cu accesul deschis la mijloacele de deviere. În articolul său din 1959

„Mijloace ilegitime, anomie şi comportament deviant”, Cloward afirmă că accesul la

mijloacele ilegitime poate fi şi el blocat. Prin argumentele sale, Cloward oferă o necesară

dinamică sociologică acelui tip de adaptare numită de Merton retretism (retragere). De ce se

retrage o persoană în loc să inoveze? Răspunsul, conform explicaţiei lui Cloward, rezidă în

ideea de „eşec dublu”. După Cloward, retretiştii (cei care se retrag) pot fi persoane care

eşuează sau cărora li se refuză accesul atât la canalele legitime cât şi la cele ilegitime de

atingere a scopului. În termenii lui Cloward, „dacă mijloacele ilegitime sunt inaccesibile, dacă

eforturile de inovare eşuează atunci adaptările retretiste pot fi consecinţa, iar mecanismul de

evadare ales de către individul învins poate fi în mai mare măsură deviant datorită dublului

său eşec”.

Preocuparea pentru accesul diferenţial la mijloacele ilegitime de atingere a scopului a

inspirat cartea „Delinquency and Opportunity” pe care Cloward a scris-o împreună cu colegul

său Lloyd Ohlin în 1960. Cartea este dedicată lui R. Merton şi E. Sutherland. Cloward şi

38

Ohlin încearcă să sintetizeze elemente cheie ale tezei lui Merton despre anomie cu teoria lui

Sutherland conform căreia devianţa este învăţată în interacţiunea socială de fiecare zi.

Iniţial Cloward şi Ohlin au adoptat punctul de vedere al lui Merton, considerând că

principala cauză sociologică a presiunilor la devianţă rezidă în blocarea ocaziilor de a realiza

scopurile valorizate social. Cloward şi Ohlin se concentrează asupra „nemulţumirii privind

statusul” sau poziţia socială (position discontent), resimţite de persoanele care se confruntă cu

„limitări ale căilor de acces la scopurile convenţionale”. În timp ce argumentează că

nemulţumirea legată de poziţia socială produce frustrarea şi căutarea unor mijloace alternative

de a satisface aspiraţiile individuale, Cloward şi Ohlin susţin că „presiunile care conduc la

modele deviante nu determină cu necesitate modelul deviant care rezultă”.

În acest punct, ei se întorc spre ideea lui Sutherland că devianţa este învăţată în

intracţiune cu ceilalţi pentru a explica prin această dinamică particulară cum este aleasă o

anumită formă de adaptare la frustrare şi nu alta.

În explorarea modului în care se formează subcultura delincvenţei, Cloward şi Ohlin

introduc o abordare analitică ce poate fi aplicată şi altor forme de devianţă. Ei concep

subculturile ca fiind adaptări sociale colective la constrângerile oportunităţii blocate. În cadrul

subculturilor oamenii învaţă să se adapteze la frustrările generate de insatisfacţia privind

poziţia socială. Modalitatea în care are loc această învăţare nu este totuşi identică pentru toţi

membrii societăţii.

Cloward şi Ohlin susţin că în mod asemănător canalelor de oportunitate legitimă,

ocaziile pentru adaptări subculturale specifice şi deci tipurile particulare de comportament

deviant, sunt inegal distribuite. Studiul lor despre delincvenţa juvenilă identifică trei forme

generale de subcultură: subcultura criminală, subcultura de conflict şi subcultura retretistă.

Sursa generală a presiunii societale este aceeaşi pentru toate cele trei – anomia produsă de

blocarea ocaziilor sau oportunităţilor legitime. Ceea ce variază este canalul specific al

adaptării deviante.

Studiile lui Cloward şi Ohlin sunt importante pentru că subliniază legătura dintre

conformare şi devianţă, factorul diferenţiator între cei care se angajează în delincvenţă şi cei

care se conformează legilor fiind absenţa ocaziilor legitime pentru obţinerea succesului.

Există însă puţine date, dovezi empirice care să susţină că oamenii din comunităţile sărace au

acelaşi nivel de aspiraţie în privinţa succesului, ce cei din grupurile prospere. Dimpotrivă, cei

mai mulţi oameni îşi adaptează aspiraţiile la ceea ce consideră a fi realitatea situaţiei lor. Este

deci greşit să presupunem că discrepanţele dintre aspiraţii şi ocazii sunt rezervate doar celor

39

defavorizaţi. S-ar putea sugera că presiunea pentru activitatea infracţională există ori de căte

ori se creează o prăpastie între aspiraţii şi ocazii.

Astfel, din perspectiva relevanţei pentru domeniul asistenţei sociale , teoriile

subculturale atrag atenţia asupre faptului că în munca asistenţilor sociali e important să se

includă drept criteriu de evaluare a celor asistaţi în vederea depăşirii comportamentului

infracţional, raportul aspiraţii/aşteptări, respectiv raportul scopuri/mijloace. Totodată, se

evidenţiază incă o dată, necesitatea de a include în evaluare şi intervenţie criteriul accesului

celui asistat la resurse, adică la educaţie, la un loc de muncă, suportul familial, accesul la

serviciile de sănătate şamd., ca o condiţie a succesului intervenţiei sociale.

40

Teoriile conflictualiste

Potrivit teoreticienilor conflictului, conflictul şi nu consensul stă la baza ordinii

sociale; acesta este motivul pentru care în societate se manifestă competiţia între grupurile

care au resursele economice şi puterea, şi cele care sunt lipsite de aceste resurse. În centrul

teoriilor conflictualiste se află ideea că societatea este condusă de o elită care deţine puterea şi

resursele economice şi care controlează viaţa socială.

Obiectivul principal urmărit de teoriile conflictualiste este acela de a identifica modalităţile

prin care grupurile aflate la putere încearcă să-şi conserve puterea; astfel, toate instituţiile

sociale, dreptul, tradiţiile şi alte elemente ale culturii societăţii, sunt în aşa fel orientate, încât

să justifice ideologic deţinerea puterii de către grupul social dominant în societatea respectivă.

De aceea, moralitatea şi definirea devianţei sunt concepute astfel încât să controleze şi să

susţină interesele grupului social care deţine puterea în societate. Astfel, orice act care aduce

atingere intereselor grupului social dominant, va fi considerat deviant sau condamnabil din

punct de vedere moral şi/sau penal. Teoria poate fi aplicată la nivel macrosocial sau

microsocial.

Elaborarea teoriilor conflictualiste în cadrul sociologiei devianţei a reprezentat o

consecinţă a amplelor dezbateri privind inegalitatea socială din anii 70 din societatea

americană, dezbatere care a inspirat o atitudine critică faţă de dezvoltările teoretice anterioare

în domeniu. Critica a fost îndreptată în special asupra teoriilor structural – funcţionaliste care

în opinia unor sociologi au susţinut forţele politice conservatoare prin justificarea din punct de

vedere ideologic a exercitării puterii.

Dintre reprezentanţii semnificativi ai acestei orientări, se remarcă sociologii Max Gluckman

şi J.Rex (Marea Britanie), L.A. Coser, R.Quinney şi R.Collins (Statele Unite), R. Dahrendorf

(Germania).

Teoriile conflictualiste pot fi rezumate sintetic, în jurul următoarelor idei:

Competiţia: pentru resurse (bani, poziţie socială, slujbe, parteneri sexuali etc.)

se află în centrul relaţiilor sociale şi reprezintă o caracteristică a relaţiilor

umane într-o mult mai mare decât consensul.

Inegalitatea socială structurală: Inegalitatea în ceea ce priveşte puterea şi

accesul la recompense sociale este o caracteristică structurală a oricărei

societăţi. Indivizii şi grupurile care beneficiază de resurse în cadrul unei

structuri sociale, tind să acţioneze în direcţia păstrării status quo-ului.

41

Revoluţia: Schimbările în societate se produc ca rezultat al conflictului dintre

grupurile sociale cu interese divergente şi nu ca urmare a adaptării. Schimbarea

socială este bruscă şi are un caracter revoluţionar şi nu evoluţionar.

Războiul: Războiul este un unificator a societăţilor în care este implicat, la fel

cum este un element care determină sfârşitul acestora.

Potrivit teoreticienilor conflictului social, cauzele fundamentale ale devianţei sunt

reprezentate de forţele economice şi sociale care acţionează în cadrul societăţii. Considerând

că conflictul şi nu ordinea stă la baza vieţii sociale, sociologul german Ralph Dahrendorf

(1958), a respins ideea fundamentală a concepţiilor funcţionaliste conform căreia societatea

este un sistem ordonat de structuri şi funcţii sociale care îndeplinesc fiecare un rol ce

contribuie la asigurarea ordinii şi stabilităţii sistemului.

Adepţii teoriilor conflictualiste au susţinut că devianţa este determinată de conflictele dintre

clasele sociale cu interese economice şi politice opuse,specifice societăţii capitaliste.

Pentru teoreticienii conflictului, conceptul de putere este esenţial în definirea şi aprecierea

comportamentelor deviante (Rădulescu, 1999, pg. 121.). Potrivit acestora, grupurile care deţin

puterea în societate hotărăsc care dintre normele sociale sunt transformate în legi, care dintre

ele se aplică şi cui se aplică acestea.Legile nu există pentru binele colectiv,ele reprezintă

anumitor grupuri care au puterea de a le pune în aplicare. Prin urmare , individul definit drept

infractor şi comportamentul definit drept infracţiune într-un anumit moment, într-o anumită

societate reflectă relaţiile de putere de acolo şi de atunci (Adler, F., Mueller, W., Laufer,L.,

1995, p.188).

Susţinând aceste idei, teoriile conflictualiste se diferenţiază net de teoriile funcţionaliste.

Potrivit lui William J. Chamblis (1988), aceste diferenţe pot fi sintetizate astfel:

1. Concepţia structural – funcţionalistă consideră că la baza funcţionării societăţii se află

consensul membrilor cu privire la valorile şi normele sociale care trebuie să guverneze viaţa

socială. Dimpotrivă, concepţia conflictualistă susţine că, conflictele de interese dintre

diferitele grupuri sociale, conflictul dintre valorile, normele şi stilurile de viaţă ale acestora,

stau la baza funcţionării societăţii.

2. Pentru structural–funcţionalişti, cultura are un rol esenţial în structurarea relaţiilor sociale.

În concepţia conflictualistă în schimb, cultura nu joacă un asemenea rol, fiind dependentă de

relaţiile de putere din societate.

3. În concepţia structural–funcţionalistă, societatea are o existenţă independentă de cea a

indivizilor, bazată pe consens, armonie, autoreglare şi echilibru. Teoreticienii conflictului

accentuează faptul că societatea se află într-un proces continuu de schimbare datorită luptelor

42

dintre clasele sociale care au drept scop definirea modului de organizare a raporturilor social-

economice şi politice.

4. În ceea ce priveşte legea, concepţia structural–funcţionalistă o priveşte ca o reflectare a

consensului social şi reprezintă o modalitate de a asigura armonia relaţiilor sociale. Pentru

conflictualişti, legea este un rezultat al luptelor dintre grupurile sociale şi exprimă interesele

grupului social care deţine puterea în societate.

Aşadar fenomenul devianţei este văzut ca un produs al contradicţiilor şi conflictelor sociale

din societatea capitalistă, un produs al conflictului dintre grupurile sociale cu interese

economice şi politice divergente. Poziţia socială şi distribuţia bogăţiei în societate

influenţează conform teoriei conflictualiste, tipurile de infracţiuni comise de către indivizi.

Astfel, cei aparţinând claselor defavorizate comit cu predilecţie furturi, jafuri, spargeri sau

tâlhării, pentru a-şi asigura resursele necesare traiului, în timp ce indivizii aparţinând claselor

sociale privilegiate, comit infracţiuni cum sunt fraudele, mita, delapidarea, evaziunea fiscală,

deturnarea de fonduri sau abuzul de putere, pentru a-şi spori bunăstarea. În concluzie, potrivit

acestei perspective teoretice, devianţa nu reprezintă atât o violare a normelor sociale cât un

răspuns la inegalitatea socială.

Printre limitele cele mai semnificative ale acestei perspective se află politizarea excesivă

a fenomenului devianţei, elaborarea unor enunţuri teoretice explicative nu întotdeauna

testabile empiric şi neincluderea altor categorii de factori sociali sau individuali în explicarea

fenomenului devianţei.

Pe de altă parte, aşa cum observa A Turk, unul dintre cotributorii importanţi ai aplicării teoriei

conflictului în criminologie, această teorie a fost deseori greşit interpretată: ea nu susţine că

majoritatea infractorilor sunt inocenţi, ori că persoanele inflente, cu putere, se angajează în

aceeaşi măsură în comportamente deviante sau, că cei care aplică legea în mod obişnuit îi

discriminează pe cei lipsiţi de putere.

Teoria coflictului recunoaşte doar faptul că totuşi, comportamente obişnuite printre cei mai

mulţi dintre membrii societăţii dezavantajaţi sociali, prezintă o mai mare probabilitate de a fi

numite „infracţiuni”, decât activităţile la care participă in mod tipic, cei cu mai multă putere.

43

Teoria neutralizării

Această teorie cu privire la devianţă a fost elaborată de către Gresham Sykes şi David

Matza fiind inspirată de evaluarea critică realizată de cei doi autori, asupra teoriei asocierilor

diferenţiale a lui E. Sutherland. Studiile ulterioare efectuate de aceştia asupra delincvenţei

juvenile, i-au condus la elaborarea unei teorii asupra devianţei care a fost prezentată în

lucrarea Delinquency and Drift (Delincvenţă şi derivă) publicată în 1964. Teoria neutralizării

se înscrie în cadrul modelului teoretic al învăţării sociale care consideră comportamentele

deviante ca şi alte comportamente sociale, ca fiind rezultatul unui proces de învăţare ce are

loc în contextul interacţiunilor sociale.

Una din ideile centrale ale acestei teorii, este aceea că, învăţarea comportamentelor

delincvente implică:

a) învăţarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor;

b) învăţarea motivelor, raţionalizărilor, şi a atitudinilor necesare comiterii

infracţiunilor.

David Matza a constatat că dacă procesul învăţării este destul de bine cunoscut, conţinuturile

învăţării sunt mult mai puţin cunoscute. Singura orientare teoretică care a adus o contribuţie

importantă în această direcţie este cea a subculturilor delincvente. Caracteristica de bază a

subculturilor delincvente este aceea că, reprezintă un sistem de valori opuse celor ale culturii

dominante în cadrul societăţii. Din această perspectivă sistemul cultural alternativ apare ca

fiind sistemul cultural dominant inversat şi care, generează o forţă ce se opune ordinii sociale.

Modelul subculturilor delincvente prezintă şi el o serie de aspecte explicative vulnerabile care

au fost constant criticate.

Sykes şi Matza au făcut o serie de observaţii pe baza cărora şi-au construi propria

teorie. Aceste observaţii, pot fi sintetizate astfel:

Delincvenţii trăiesc sentimente de ruşine şi vinovăţie cu privire la actele

delincvente comise.

Delincvenţii respectă şi admiră adesea, persoanele oneste şi cinstite (a se vedea

relatările delincvenţilor cu privire la preotul devotat şi cinstit, la mama

iubitoare , etc.).

Tinerii delincvenţi trasează o linie de demarcaţie între persoanele care pot fi

victimele infracţiunilor, şi cele care nu pot fi victimizate,astfel victimizarea

devine o funcţie a distanţei sociale dintre delincvent şi ceilalţi.

44

Delincvenţii nu sunt totalmente imuni la cerinţele de conformitate venite

dinspre societatea convenţională; există chiar o mare probabilitate ca familiile

delincvenţilor să condamne actele delincvente aşa cum este şi orientarea

societăţii convenţionale şi acest lucru se întâmplă şi în cazul familiilor

implicate în diferite tipuri de activităţi ilegale.

Pornind de la aceste constatări, cei doi autori şi-au propus să explice de ce delincvenţa

juvenilă se produce în condiţiile în care tinerii ca şi majoritatea membrilor societăţii, sunt mai

mult sau mai puţin ataşaţi de valorile şi sistemul normativ dominant din societate.

Un prim indiciu în acest sens, este faptul că valorile şi normele sociale care derivă din

acestea, nu iau decât rareori forma unor imperative absolute. În plus, valorile şi normele care

ghidează comportamentele indivizilor, sunt limitate în ceea ce priveşte conformarea la

prescripţiile lor de către elemente ca: timpul, locul, persoana şi circumstanţele sociale. .

Sistemul normativ al unei societăţi este marcat de flexibilitate; ceea ce înseamnă că nu este

un corp de reguli ce trebuie respectate foarte strict în orice circumstanţe. Astfel, imaturitatea,

necesitatea/starea de război, autoapărarea, boala mintală, starea de intoxicare cu alcool, sau

alte droguri, sau compulsiunea sunt frecvent utilizate în instanţă ca argumente pentru anularea

responsabilităţii pentru actele infracţionale comise.

Potrivit lui David Matza, „O mare parte din actele delincvente se bazează pe ceea ce este o

extensie esenţială şi nerecunoscută de apărare împotriva infracţiunii comise, care ia forma

unei justificări a actului deviant care este validă din punctul de vedere al delincventului, dar

care, în acelaşi timp, este respinsă de către sistemul legal sau, de societate în întregul ei”

(Matza, D., 1961).

Aceste justificări, sunt în fapt nişte raţionalizări. Ele apar în urma comiterii unor acte

delincvente şi au rolul de a proteja făptuitorul împotriva autoînvinovăţirii şi împotriva

blamului altor persoane. Potrivit celor doi autori (Sykes, Matza) aceste raţionalizări preced

comiterea unor acte delincvente şi le fac în acelaşi timp posibile.( Această posibilitate este

menţionată de către Sutherland, dar nu este dezvoltată în teoria sa).

Atitudinea de dezaprobare a conduitelor delincvente ce rezultă din internalizarea normelor

sociale şi atitudinea conformistă a celorlalţi, este neutralizată şi anihilată de către aceste

mecanisme de raţionalizare.

Aşadar, delincventul nu este în opoziţie totală cu societatea convenţională, iar pentru a se

angaja în activităţi infracţionale trebuie să deţină tehnici de raţionalizare a actelor delincvente.

45

David Matza a numit aceste mecanisme de justificare a comportamentelor infracţionale

„tehnici de neutralizare” şi a apreciat că reprezintă o componentă esenţială a ceea ce

Sutherland a numit „definiţii favorabile încălcării legii”. Potrivit aceluiaşi autor aceste tehnici

de neutralizare, joacă un rol mai important în geneza comportamentelor delincvente decât

învăţarea imperativelor morale, valorilor sau atitudinilor favorabile încălcării legii.

Analizând aceste tehnici, D. Matza a apreciat că acestea se pot grupa în cinci categorii

distincte:

1) Negarea responsabilităţii. Reprezintă una dintre cele mai importante tehnici de

neutralizare a responsabilităţii pentru comiterea unui act delicvent. În măsura în

care delincventul se poate defini pe sine ca lipsit de responsabilitate pentru actul

deviant, dezaprobarea celorlalţi, a lui însuşi şi eficienţa controlului social va fi

anihilată. Ca şi tehnică de neutralizare a vinei negarea responsabilităţii se extinde

mult dincolo de pretenţia că actul deviant este un accident sau de negarea

responsabilităţii personale pentru acesta. Se consideră că actul deviant este

determinat de forţe situate deasupra individului şi în afara controlului acestuia cum

este cazul unui mediu familial disfuncţional, a unor părinţi neiubitori, prieteni

nepotriviţi, vecinătate săracă etc.

2) Negarea prejudiciului. O altă tehnică importantă de neutralizare a se centrează pe

prejudiciul sau vătămarea produsă de un act delincvent. Negarea prejudiciului

reprezintă o modalitate de raţionalizare şi legitimare a conduitei utilizată adesea de

către delincvenţi pentru a schimba interpretarea propriilor conduite de către ei

înşine sau de către public. Codul penal face o distincţie între actele care sunt

greşite şi cele care sunt ilegale dar nu şi imorale. Delincvenţii pot face şi ei o

asemenea distincţie în evaluarea vinovăţiei propriilor comportamente. Autorul

furtului unei maşini poate interpreta acest act ca un „împrumut”, iar o luptă între

bande pe stradă poate fi considerată o „neînţelegere” între băieţii etc. Aceste

exemple arată că delincvenţii consideră adeseori că actele lor nu produc cu

adevărat un rău chiar dacă contravin legii.

3) Negarea victimei. În cazul în care delincventul acceptă responsabilitatea pentru

faptele sale contrare legii şi admite faptul că acestea au produs pagube sau

vătămări indignarea altora sau propria indignare poate fi neutralizată prin

invocarea circumstanţelor în care s-a produs incidentul şi care absolvă de

vinovăţie făptaşul. Delincventul poate pretinde faptul că vătămarea sau paguba nu

pot fi considerate cu adevărat ca prejudicii deoarece sunt în realitate consecinţe ale

46

aplicării unor pedepse binemeritate victimei sau a răzbunării unor fapte

reprobabile ale acesteia. În felul acesta printr-o manevră subtilă delincventul se

plasează în poziţia justiţiarului care pedepseşte un comportament condamnabil.

Un alt element ce poate susţine această strategie de negare a victimei este prezenţa

în cadrul culturii populare a unor tipuri de infractori, personaje populare de genul

Robin Hood, haiduci, sau a detectivului particular hotărât să facă dreptate cu orice

preţ, inclusiv acela al încălcării legii.

4) Condamnarea condamnatorilor. Reprezintă o altă tehnică de neutralizare a vinei

utilizată de către persoanele delincvente care constă în blamarea persoanelor sau

instanţelor cu rol de control social cum sunt: poliţia, profesorii, autorităţile etc.

Specific acestei tehnici de neutralizare a vinei este mutarea accentului de pe actele

reprobabile ale delincvenţilor pe motivaţia şi comportamentul celor care dezaprobă

comportamentele lor deviante. Astfel, aceştia sunt acuzaţi de ipocrizie, de faptul că

sunt ei înşişi devianţi ascunşi şi de faptul că sunt mânaţi de interese personale.

Responsabilitatea actelor deviante este în felul acesta transferată asupra lumii în

care trăiesc, a societăţii corupte şi a oficialilor ipocriţi care predică moralitatea fără

a oferi şi exemple personale în acest sens.

5) Apelul la o loialitate de natură morală, mai înaltă. A cincia şi cea din urmă

tehnică de neutralizare a controlului social intern şi extern este reprezentată de

sacrificarea cerinţelor societăţii în favoarea celor ale unor grupuri sociale mai mici

de care delincventul aparţine, cum este familiei, grupului de prieteni sau bandei.

Trebuie precizat însă faptul că aceasta nu înseamnă neapărat repudierea

imperativelor sistemului normativ dominant ci doar faptul că individul eşuează în

respectarea lor. Delincventul se poate simţi prins într-o dilemă care nu poate fi

soluţionată decât prin încălcarea legii. Încălcarea normelor sociale se produce în

acest caz datorită faptului că normele grupului de apartenenţă sau cerinţele

acestuia sunt mai presante şi cer o loialitate mai înaltă decât în cazul celor ale

sistemului normativ dominant.

Prin urmare, teoria elaborată de către Sykes şi Matza, încearcă sa ofere o explicaţie

pentru comportamentele deviante, respectiv delincvente, într-o abordare ce combină idei

proprii :

- teoriei presiunii sociale (deprivarea socilă şi eşecul educaţional sunt caracteristici tipice

pentru un grup delincvent);

47

- teoriei controlului (ideea că delincvenţa este considerată un comportament pentru care

individul optează într-un mod conştient, reintroducând astfel în analiză, posibilitatea unei

alegeri raţionale din partea delincventului; dar şi ideea că pentru a fi ”liber pentru devianţă”,

individul trebuie să neutralizeze legăturile sale cu societatea convenţională);

- teoriei subculturale (în grupul delincvent există un stil de gândire şi de comunicare-ce ţine

de modul de viaţă al clasei de jos - care sunt distinctive şi diferite, de pildă comparativ cu cele

ale şcolii; totodată, în contextul unei stări prevalente de plictiseală şi de fatalism, distracţia şi

”valorile subterane” ale acesteia, oferă un sentiment/sens al evadării pe care Matza îl numeşte

”stare/dispoziţie de umanism”mood of humanism, în care individul face ca lucrurile să se

întâmple, în loc să fie o victimă pasivă a evenimentelor; dată fiind însă, absenţa

oportunităţilor pentru exprimarea în mod legitim a valorilor distracţiei ce rupe plictiseala,

asigurând aventura şi gustul pentru risc, actul delincvent poate să pară singura opţiune la

îndemână).

Cel puţin din aceste considerente, teoria neutralizării are o relevanţă practică pentru asistenţa

socială, ce nu trebuie ignorată.

48

Teoria etichetării

Rădăcinile teoriei etichetării pot fi găsite în perioada ulterioară primului război

mondial, în lucrările şi în studiile lui Ch. Cooley, W.I. Thomas şi nu în ultimul rând ,în

contribuţia teoretică a lui H. Mead. Aceştia, considerau că sinele uman este format prin

intermediul unui proces de interacţiune socială, ei fiind de aceea consideraţi reprezentanţii

interacţionismului social. Conform lui Mead, etichetarea separă ceea ce e bun de ceea ce este

rău, separă convenţionalul, de deviant.Astfel, interesul său pentru devianţă se centrează pe

interacţiunile sociale prin care individul devine deviant. Mead consederă de aceea că şi

comportamentul social se dezvoltă într-un continuu proces de acţiuni şi reacţii la acestea.

(Adler,F., Mueller,G., H., Laufer,W.,S., 1995, p.182).

Rezentanţii interacţionalismului simbolic iniţiat de George H. Mead şi dezvoltat ulterior

de Herbert Blumer şi discipolii săi Erving Goffman, Howard S. Becker şi Edwin Lemert, au

susţinut ideea că faptele sociale se formează în cadrul proceselor de interacţiune socială dintre

indivizi, în condiţiile participării acestora la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor

reciproc împărtăşite în care totul se negociază, nimic nefiind predeterminat (Rădulescu, S. M.,

1998, pg. 95.). Această orientare teoretică precum şi etnometodologia reprezentată de Harold

Garfinkel şi Erving Goffman, care şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea

ştiinţifică şi cea comună, au realizat o mutare a centrului de interes a sociologilor de la

aspectele deterministe ale acţiunii sociale, către preocuparea pentru descrierea şi

interpretarea acesteia. În concordanţă cu noua orientare teoretică, sociologii care au pus

bazele teoriei etichetării au renunţat să mai caute răspunsul la întrebarea de esenţă

deterministă: „de ce individul încalcă normele sociale?” şi au început să-şi pună întrebări

legate de „modul în care un comportament ajunge să fie considerat ca fiind deviant”.

Opinia împărtăşită de către adepţii acestei noi teorii este aceea că, nici un comportament în

sine nu este deviant ci, este definit ca atare în urma interacţiunilor sociale în cursul cărora

indivizii reacţionează faţă de conduitele altor indivizii care nu seamănă cu cele ale majorităţii;

astfel, aceste comportamente , ajung să fie etichetate ca deviante.

Unul dintre primii sociologi care au susţinut această idee, a fost Frederick Thrasher

(1927) care în lucrările sale referitoare la bandele de delincvenţi tineri, a evidenţiat potenţialul

negativ al etichetei oficiale/formale, de delincvent.

Câţiva ani mai târziu, Franck Tannenbaum (1938) a introdus expresia de „dramatizare a

răului” prin intermediul căreia explica modul în care procesul de definire, identificare,

calificare a comportamentului unei persoane sau, segregarea acesteia faţă de ceilalţi indivizi şi

49

supunerea ei unui tratament diferit, conduce la transformarea comportamentului acesteia într-

unul care seamănă cu cel descris de oficiali. În felul acesta, o persoană care a fost oficial

considerată deviantă tinde să devină aşa cum a fost caracterizată de către instanţele de control

social : ....”The persons becomes the thing he is described as being”, scria în 1938,

Tannenbaum în lucrarea” Crime and the Community”. În lucrare, sunt cuprinse concluziile

studiului său realizat asupra băieţilor din ariile periferice ale oraşelor şi a celor din zonele

rezidenţiale.

Potrivit consemnărilor lui Tannenbaum, ambele grupuri de tineri se angajau în acţiuni tipice

pentru vârsta adolescenţei cum sunt: agresiunile fizice, actele de vandalism, furturi minore,

chiulul de la şcoală sau consumul de alcool şi droguri; atitudinea autorităţiilor (reacţia socială)

faţă de cele două grupuri de tineri, era însă, diferită. Dacă comportamentele celor din primul

grup erau etichetate de către profesori, vecini sau autorităţi ca fiind „problematice” şi

simptomatice pentru o viitoare carieră infracţională, cele ale tinerilor din cartierele

rezidenţiale erau apreciae ca fiind fireşti, normale pentru perioada adolescenţei, iar abaterile

lor , scuzabile.

Atitudinea atorităţilor faţă de grupul de tineri din clasa de jos era,astfel, una de „dramatizare a

răului”, de accentuare a pericolului social al comportamentelor lor şi din acest motiv, de

pedepsire exemplară/excesivă, a acestor comportamente prin internarea autorilor lor în şcoli

de corecţie etc. Ca urmare a acestor sancţiuni, comportamentele tinerilor se agravau şi mai

mult,pentru că, nu de puţine ori, şcolile de corecţie reprezentau o ocazii de a învăţa tehnici de

comitere a infracţiunilor. După eliberare, aceşti tineri, respinşi de societate şi având şanse

reduse de reabilitare, se angajau cu adevărat, în cariere infracţionale, acceptând eticheta, ideea

că sunt cu adevărat delincvenţi.

Edwin Lemert, este sociologul american considerat întemeietorul abodării „reacţiei

sociale”, care în anii 40, a dus mai departe ideile lui Tannenbaum şi a formulat consideraţiile

de bază ale teoriei etichetării. Lui i se datorează elaborarea conceptelor de devianţă primară şi

devianţă secundară :

Devianţa primară reprezintă actele deviante iniţiale care conduc către primimul răspuns

social. Aceste acte nu afectează concepţia, imaginea de sine a individului.

Devianţa secundară, constă în actele care urmeză răspunsului social faţă de devianţa pimară,

acestea sunt cele care îngrijorează, deoarece ele sunt acte ce rezultă din schimbarea de la

nivelul concepţiei de sine, ca urmare a procesului de etichetare. Conform lui Lemert, devianţa

secundară apare după ce comunitatea a devenit conştientă de devianţa primară. Astfel,

50

indivizii vor avea experianţa unui sens continuu al injustiţiei, reîntărit de respingerea de către

angajatori, de atenţia marită din partea poliţiei care îi iau la ochi, de reacţiile tensionate cu

ceilalţi. Prin urmare indivizii devianţi poartă stigmatul etichetei de ”delincvenţi”, aşa cum în

sec.al XIX lea, condamnaţii din Anglia purtau stigmatul sub forma literei C de la criminal sau

H de la hoţ, inscripţionat pe corp, cu fierul roşu.

În ciuda elaborărilor consistente ale lui Lemert, teoria etichetării nu a căpătat recunpaștere,

pâna cand, atât în Europa cât şi în USA evenimentele politice mai ales, nu au creeat

oportunităţi în acest sens (Adler, Mueller, Laufer, 1995,p.183).

Mişcările de protest , mai cu seamă ale studenţilor şi profesorilor, din anii 60, arestările care

le-au urmat, au ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu ” the real criminals” fapt

care a atras atenţia şi asupra posibilelor răspunsuri ce puteau fi oferite din perspectiva teoriei

etichetării. Astfel, teoreticienii etichetării au readus în discuţie întrebarea: cine face regulile

care definesc un comportament ca fiind deviant, inclusiv pe cel infracţional?

Howard Becker (1963), considerat şi el, unul dintre fondatorii teoriei etichetării, răspunde că

aceştia ar fi „antreprenorii morali”, adică indivizii care, care datorită poziţiei lor sociale

înalte, au puterea de-a face şi de a impune regulile sociale cu care membri societăţii trebuie să

trăiască. Howard Becker a fost şi cel care a realizat o clasificare a tipurilor de devianţi.

Astfel, el distinge între devianţii autentici, cei care violează normele sociale şi care sunt

recunoscuţi ca atare de către societate, falşii devianţi, cei care se conformează normelor

sociale dar sunt percepuţi incorect ca fiind devianţi şi devianţii secreţi, cei care încalcă

normele sociale dar, nu sunt văzuţi sau percepuţi ca devianţi.

O altă problemă tratată de teoreticienii teoriei etichetării, a fost felu în care persoana

etichetată ca deviantă reacţionează la etichetă. Potrivit acestor autori, persoanele care primesc

eticheta de devianţi încearcă să reziste efectelor negative ale etichetării; în timp ce unele

reuşesc acest lucru, altele, eşuează şi se comportă în concordanţă cu „rolul atribuit”. Este

posibil deasemenea, ca unele persoane etichetate ca deviante să-şi modifice comportamentul

ca urmare a dorinţei de a evita efectele negative ale etichetării.

Deşi autorii teoriei etichetării au definit devianţa în termenii interacţiunilor sociale, au

accentuat şi importanţa grupurilor şi asocierilor de persoane cu etichetă de deviant în

acceptarea reacţiei sociale faţă de comportamentele definite ca deviante. Potrivit de pildă lui

Howard Becker, aprecierea comportamentului unei persoane ca fiind deviant şi punerea unei

etichete cum ar fi cea de „hoţ”, „criminal”, „abuzator” etc., va conduce în final şi la

excluderea acesteia din societatea convenţională. Conform sociologului amintit, acest proces

de segregare care creează outsideri, conduce la asocierea acestor indivizi în grupuri deviante;

51

acest fapt poate contribui la crearea şi însuşirea de către indivizii care le compun a unor

identităţi deviante.

Aşadar, din punctul de vedere al teoriei etichetării, devianţa nu este o caracteristică a

unui comportament realizat de o persoană, ci este consecinţa aplicării de către alţii a unor

reguli şi sancţiuni asupra acesteia.

Teoria a fost testată prin numeroase investigaţii empirice, realizate de cercetători din diferite

domenii, nu doar sociologi sau criminologi. Rezultatele susţin în bună masură, presupunerile

de bază ale teoriei etichetării.

Există însă şi critici care se aduc acestei teoorii , printre cele mai importante amintesc:

- Impresia pe care o lasă explicatiile teoriei etichetării ar fi aceea că indivizii sunt nişte actori

pasivi într-un proces prin care ”sistemul cel rău” îi etichetează declarându-i prin aceasta,

socialmente inacceptabili, diferiti şamd. Criticii sugerează faptul că etichetele pot să identifice

comportamente reale, mai degrabă decât să le creeze.

Mai mult, există destui indivizi care au în spate o lungă instorie infracţională fără ca ei să fi

fost vreodată să fi fost prinşi şi stigmatizaţi.

- Alte critici au în vedere faptul ca teoria etichetării nu poate da o explicaţie şi pentru situaţia

acelora care au comis infracţiuni, au trecut prin întreg procesul de justiţie, dar cu toate acestea

ei nu şi-au continuat stilul de viaţă deviant. Adepţii acestei critici, atrag atenţia asupra faptului

că, în realitate, în multe cazuri, pedeapsa chiar are un efect descurajator.

52

Realismul de stânga

Începuturile anilor ”80 înseamnă dezvoltarea unei noi perspective asupra devianţei şi

a infracţiunii, cunoscută în mod obişnuit în literatura de specialitate, prin formula ”left

realism”, adică realism de stânga. Ea îşi are originile în spaţiul sociologiei britanice, dar are

mulţi adepţi şi pe continentul european dar şi în Canada sau în Australia. Printre susţinătorii

proeminenţi ai acestei perspective se numără: Jock Young, John Lea, Roger Matthews,

Richard Kinsey.

Elaborările teoretice ale acestor autori, reuniţi sub cupola „realismului de stânga” îşi bazeză

analizele explicative pe trei concepte de bază: 1. relativa deprivare, 2. subcultura,

3.marginalizarea :

1. Relativa deprivare: Lea şi Young (1984) consideră că deprivarea duce la

infracţionalitate, numai cand este trăită ca relativă deprivare. Astfel, un grup trăieşte relativa

deprivare atunci când simte deprivarea în comparaţie cu alte grupuri similare, sau atunci când,

expectanţele sale nu sunt acoperite. Nu este vorba deci, despre faptul deprivării ca atare ci mai

degrabă, despre sentimentul deprivării.

În societăţile moderne, media(mai ales publicitarii), accentuează importanţa succesului

economic şi al consumului de bunuri. Toţi indivizii sunt expuşi valorilor care sugerează faptul

că oamenii trebuie să aspire la stilul de viață al clasei de mijloc şi la patternul consumatorist.

J.Young (1992) accentua faptul că relativa deprivare este trăită în toate starturile sociale. Aşa

se poate explica furtul atât ca o necesitate cât şi ca un act infracţional al ”gulerelor albe”, ce

izvorăşte din invidia pentru stilul de viaţă al altora, mai bine situaţi. Young consideră că

relativa deprivare poate explica şi infracţiunile cu violenţă ,nu numai pe cele patrimoniale;

astfel relativa deprivare conduce la frustrare iar frustrarea, la violenţă.

2. Subcultura, al doilea concept cheie folosit de Lea şi Young pentru a explica devianţa, este

definit ca o soluţie colectivă la problemele unui grup. Astfel, dacă indivizii unui grup

împărtăşesc un sens al relativei deprivări, ei vor dezvolta un stil de viaţă care le va permite să

facă faţă acelei probleme. Totuşi, o subcultură anume nu este un răspuns automat, inevitabil la

o situaţie problematică. Creativitatea umană permite producerea unei varietăţi de soluţii.cei

doi autori cred că infracţiunea este doar ”un aspect, în general unul de mică amploare, al

procesului de adaptare culturală la opresiune”.

3. Marginalizarea, este cel de al treilea concept explicativ specific teoriei ”realismului de

stânga„ el se referă la faptul că grupurile marginale sunt cele cărora le lipseşte organizarea

pentru a-şi reprezenta interesele în viaţa politică şi cărora le lipsesc totodată scopurile clar

53

definite. De exemplu, Lea şi Young consideră că în societate, grupurile marginale sunt cele

mai predispuse la violenţe şi la revolte, la dezordine, ca forme de acţiune politică. Cei doi

autori cred că este nevoie de soluţii pentru evitarea acestor manifestări; cheia evitării

marginalizării este,în opinia lor: ” participarea în procesul de producţie” a membrilor acestor

grupuri.

Schimbarea socială şi problematica infracţionalităţii din perspectiva relismului de stânga

J. Young (1997), crede că schimbările sociale pot să înrăutăţească problematica

infracţionalităţii. Argumentul său este că noi, în prezent, am intrat în ceea ce autorul numeşte

”late modernity”, iar această modernitate târzie, este caracterizată prin :

- mai multă nesiguranţă şi

- instabilitate decât în perioada precedentă.

Precaritatea situaţiei economice, şomajul structural, slabirea sistemului de ajutor social,

creşterea insabilităţii vieţii de familie şi în general a relaţiilor interpersonale, sunt printre

principalele cauze ale nesiguranţei şi instabilităţii ce caracterizează viaţa noastră în prezent.

De aceea, a face faţă infracţionalităţii în opinia aceluiaşi autor, nu înseamnă a încerca

abordarea fenomenului numai prin simpla îmbunătăţire a eficienţei poliţiei.

Ca şi alti reprezentanţi ai realismului de stânga, Young vede problema infracţionalităţii ca

fiind înrădăcinată în inegalităţile sociale. Prin urmare, doar dacă aceste inegalităţi sunt reduse

într-un mod semnificativ, se va putea reduce şi problema infracţionalităţii.

Astfel, soluţii în acest sens ar putea fi:

Îmbunătăţirea facilităţilor de petrecere a timpului liber destinate tinerilor;

Reducerea inegalităţilor de venit;

Creşterea standardelor de viaţă pentru familiile sărace;

Reducerea şomajului;

Facilităţi şi acţiuni comunitare care sporesc sentimentul de coeziune şi de

apartenenţă (”mortarul social al societăţii civile ar putea reface cărămizile sociale

care ridică zid în faţa infracţiunii”, crede Young);

Justiţie socială ce aduce cu sine ordinea socială.

Young (1992), este unul dintre susţinătorii aşa numitei ” multi- agency approach”, adică

abordarea infracţionalităţii prin implicarea şi acţiunea coordonată, a mai multor agenţii şi

organisme comunitare. De pildă, într-o atare abordare, consiliile locale ar avea competenţe în

54

găsirea soluţiilor legate de problemele locative , familia, media, şi biserica s-ar ocupa cu

predilecţie de îmbunătăţirea ”contextului moral”, iar serviciile sociale ar avea misiunea de a

pregăti şi a implementa programe pentru victimele infracţiunilor şi pentru prevenirea

victimizării.

Realităţii de stânga au examinat mai multe faţete ale infracţiunii, printre care: cauzele

infracţiunilor, natura statisticilor cu privire la infracţionalitate, politicile din domeniu,

atitudinea publicului faţă de infractori dar şi faţă de poliţie, schimbările aduse de experienţa

de a fi fost victima unei infracţiuni. În ultimii ani, toate aceste elemente explicative au fost

prinse într-o singură abordare teoretică referitore la înţelegerea infracţionalităţii, care a fost

numită ” the square of crime”(cadranul infracţiunii).

Această abordare implică în principal, patru elemente:

1. statul şi agenţiile sale,

2. infractorul şi acţiunile sale,

3. metodele informale de control social (societatea, publicul),

4. victima.

Reprezentanţii realismului de stânga, consideră ca alte teorii explicative ale devianţei , se

concentrează numai asupra unei singure părţi a ”cadranului infracţiuni”; de pildă, teoria

etichetării numai asupra reacţiei sociale , mai precis asupra statului, teoria controlului social

asupra societăţii/publicului, teoriile pozitiviste asupra infractorului, iar victimologia asupra

victimei. Aceşti autori dinpotrivă, au convingerea că niciun element al cadranului nu este

pentru totdeauna mai important decât celelalte. De fapt, importanţa elementelor variază de la

infracţiune la infracţiune. În acest sens, Matthews şi Young (1992) arată:

” Fiecare formă particulară de infracţiune va avea un set diferit de determinanţi în interiorul

acestui cadran şi va implica o combinaţie diferită a elementelor cheie din squar .Astfel,

infracţiunile financiare, şi infracţiunile străzii implică diferite de relaţii victimă- infractor şi

sunt reglate de combinaţii diferite, ale controlului social formal şi infracţiunii.”

Indiferent însă de tipul infracţiunii, reprezentanţii realismului de stănga consideră că

fiecare dintre cele patru elemente ce dau contur ”cadranului infracţiuni”, poate fi, intr-o

anumită situaţie, crucial în înţelegerea etiologiei/cauzalităţii infracţiunii respective; însă doar

împreună elementele ne ajută să determinăm cu exactitate ce fel de infracţiune este, ce anume

a cauzat-o şi cum trebuie abordată.Young a numit acest lucru ”principiul etiologiei multiple”

(principle of multiple aetiology).

55

Prin urmare, realismul de stânga reprezintă o elaborare teoretică meritorie, de actualitate,

care încearcă să acopere atât în planul teoriei cât şi al implicaţiilor sale practice atât

complexitatea fenomenului infracţional, cât şi copmlexitatea abordarii sale pe mai multe

dimensiuni, cu scopul ţinerii fenomenului sub control, pentru sporirea siguranţei sociale. De

aici şi relevanţa acestei perspective teoretico-explicative pentru practica asistenţei sociale .

Bibliografia

56

Adler,F., Mueller,O.,W., Laufer,W., S., (1995): Criminology, McGraw-Hill, Inc

Achim , M., (1992) : Introducere în sociologie,Cluj, Ed. Dacia

Akers,R.,(1998): Social Learning and Deviant Behavior: A Specific Test ohf a General Theory, în ” American Sociological Theory”, nr. 44.

Bandura, A., (1986): Social Learning Theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice Hall

Burke, P.,(1999): Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas

Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom

Durkheim, E., ( 1993): Despre sinucidere, Iaşi, Institutul European Haralambos, M., Holborn M.,Heald,R.,(2000): Sociology. Themes and Perspectives, London,

HarperCollins Publishers Limited, ed.a 5 a

Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom Rădulescu, M., S., (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti, Ed.

Lumina Lex

Rădulescu,M.S.,(1994) : Homo Sociologicus, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Şansa”

Rădulescu, M.,S., Banciu, D., (1996): Sociologia crimei şi criminalităţii, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ” Şansa”

57