MODULUL VII

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1. Noţiuni introductive

2. Cristalizarea şi afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului

3. Definiţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

4. Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului

5. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

6. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

7. Categorii de drepturi şi clasificarea drepturilor

8. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova

1. Noţiuni introductive

Istoria drepturilor omului se confundă cu istoria umanităţii, căci drepturile care s-au afirmat

de-a lungul timpurilor, s-au articulat în jurul ideilor şi tezelor de referinţă pe care societatea le-a

vehiculat.

O incursiune în istoria ideilor filozofice şi religioase ne permite să constatăm adesea un

decalaj între ceea ce marii gânditori au exprimat prin ideile lor, cuprinse în adevărate sisteme de

gândire, şi ceea ce realitatea socială a pus în evidenţă. Din totdeauna viaţa socială a fost scena

confruntării unor interese opuse, în care puterea, reprezentată printr-un grup numeric mai mic decât

restul populaţiei a marcat o distincţie între cei înzestraţi, nu şi recunoscuţi s-o exercite, şi ceilalţi.

Adesea drepturile elitei au fost transformate în privilegii reprezentând surse de discriminare şi

conflict. Diferenţele umane recunoscute şi în marile sisteme filozofice au fost motive pentru a

justifica sclavia, războiul, dominaţia.

Este dificil de urmărit problematica drepturilor omului în abstract, neluând în considerare

faptele care au generat respectarea sau nerespectarea drepturilor omului. Este însă uşor sesizabil că

în întreaga istorie modernă eforturile de a demonstra nevoia exercitării drepturilor şi libertăţilor

umane a fost o luptă permanentă de a afirma şi invoca raţionalitatea umană, în numele căreia s-au

constituit fel de fel de instituţii, organisme naţionale şi internaţionale care prin activităţile lor şi

documentele emise au încercat şi încearcă să stabilească o ordine socială în care să domnească

pacea şi armonia socială. Mişcările sociale: revolte, răscoale, revoluţii, războaie au fost purtate în

numele cuceririi unor drepturi care încălcând alte drepturi încercau o restabilire sau instaurare a

unor noi ordini sociale.

În măsura în care societatea evolua, iar în viaţa popoarelor se conturau probleme noi cu

diverse aspecte, concepţiile formulate privind drepturile omului sufereau corective importante.

1

2. Cristalizarea şi afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului

Despre un sistem juridic coerent consacrat acestui obiectiv se poate vorbi, abia din a doua

jumătate a secolului al XX-lea.

În prima jumătate a sec. XX, sistemul de protecţie a drepturilor omului prin instrumente

juridice avea un caracter fragmentar. El privea, printre altele, interzicerea traficului cu sclavi şi a

sclaviei, protecţia victimelor războiului, a lucrătorilor industriali, a minorităţilor naţionale,

religioase.

Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii internaţionale, abia de

după cel de al doilea război mondial, care a pus omenirii cele mai mari semne de întrebare cu

privire la grija faţă de vieţile şi libertăţile oamenilor. Uriaşele pierderi suferite de omenire au

reclamat acţiuni concrete în direcţia prevenirii conflictelor, a creării unui forum pentru discuţie şi

mediere.

Crearea O.N.U. a permis redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului. Carta

O.N.U., adoptată la 26 iunie 1945, a deschis calea spre concretizarea unui sistem de protecţie

internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligativităţii unei cooperări internaţionale în acest

domeniu.

Momentul de referinţă îl va reprezenta, trei ani mai târziu, Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului. Acest document va avea un ecou imens şi va deveni un veritabil instrument

internaţional care va declanşa construcţia celui mai dezvoltat sistem de protecţie a drepturilor

omului cunoscut în istorie. Această declaraţie va deveni modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele

de instrumente care alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţei umane. De la adoptarea

Declaraţiei, preocupările dreptului s-au orientat cu precădere asupra individului uman ca valoare

supremă care trebuie ocrotită.

După al doilea război mondial, se trece de la preocuparea asigurării protecţiei unor anumite

categorii de persoane şi a unor drepturi la asigurarea protecţiei drepturilor omului în mod global.

3. Definiţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Ca şi în cazul altor valori fundamentale - binele, adevărul, dreptatea - o definiţie a drepturilor

omului este dificil de formulat.

Drepturile omului reprezintă un concept filozofic, o condensare a tot ce a produs ca esenţă

filozofia umanistă din antichitate şi până în prezent. Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca

măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe

care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.

Drepturile omului sunt o politică, o ideologie pentru a justifica anumite acţiuni sociale, o

concepţie despre lume şi viaţă. Ele sunt mai ales o sociologie a vieţii contemporane pentru că

2

antrenează deopotrivă fapte, fenomene, procese şi relaţii sociale, mentalităţi, stări de spirit, imagini,

reprezentări, interese, percepţii.

Transpus în planul preocupărilor juridice, conceptul de drepturi ale omului, desemnând

drepturi subiective ale omului, de o anumită factură, care definesc poziţia acestuia în raport cu

puterea publică, devine o veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi

internaţionale, care au ca obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor

omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor şi a pericolelor de orice natură.

Este esenţial de subliniat că drepturile omului nu sunt conferite, acordate de normele juridice

internaţionale în materie, ci sunt numai recunoscute, consacrate de acestea. Drepturile omului sunt

esenţiale pentru fiinţa umană şi ele decurg direct din existenţa fiinţei umane, din demnitatea omului,

independent de formalizarea lor juridică internaţională. Normele internaţionale nu fac decât să

consacre şi să garanteze drepturile omului, indisociabile de acesta.

Cu toate acestea, în dreptul internaţional, până în prezent, nu a fost adoptată o definiţie a

drepturilor omului. În documentele ONU referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului se precizează însă că „prin ele se asigură omului condiţii de viaţă, de natură să-i permită să-

şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiinţei sale şi să-şi satisfacă cerinţele

spirituale”.

Ca imagine opusă, literatura de specialitate prezintă un spectru larg de definiţii ale instituţiei

drepturilor omului. Generalizându-le, putem conchide următoarele: drepturile omului se prezintă ca

fiind inerente naturii umane, iar privarea omului de ele face ca el să înceteze de a mai trăi ca o

fiinţă umană. La baza lor stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, libertatea,

respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea, responsabilitatea. Negarea

acestora deschide calea spre dezordine politică şi socială, spre conflicte armate între state, ca şi

spre ostilităţi (relatii de dusmanie) între diferite grupuri sociale din cadrul popoarelor. Mai mult,

respectarea drepturilor omului apare tot mai mult ca fiind unul dintre factorii de supravieţuire a

omenirii.

4. Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului

Carta ONU, afirmă în preambulul său ,,credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în

demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi

a naţiunilor, mari şi mici”.

Art. 13 din Cartă conferă Adunării Generale dreptul de a solicita studii şi de a face

recomandări în vederea ,,facilitării pentru toţi, fără distincţie de rasă, limbă, sex sau religie a

exercitării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”.

Art. 55 proclamă ,,respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor

3

fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă, sex, limbă sau religie”.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Rezoluţie a Adunării Generale ONU din 10

decembrie 1948, ,,ideal comun de atins de către toate popoarele şi naţiunile”, consacră numeroase

drepturi:

• civile şi politice: la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, de a nu fi ţinut în sclavie sau

robie, de a nu fi supus la tortură, pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, la

libertatea de întrunire şi asociere paşnică, de a participa la conducerea treburilor publice, de a avea

acces la funcţii publice;

• economice, sociale şi culturale: la asigurare socială, muncă şi alegerea liberă a muncii, la

salariu egal pentru o muncă egală, la asigurare în caz de şomaj, invaliditate etc., protecţia mamei şi

copilului.

Deşi fără caracter obligatoriu, Declaraţia are o dublă semnificaţie juridică:

• ea recunoaşte unele drepturi conturate anterior pe o bază convenţională şi cutumiară;

• a declanşat procese cutumiare de confirmare a unor drepturi.

De asemenea, nu trebuie uitate prevederile unor Constituţii, cum sunt art. 4, 8 din Constituţia

Republicii Moldova, care conferă dispoziţiilor Declaraţiei, alături de alte pacte şi tratate din materia

drepturilor omului, nu numai conţinut juridic, dar şi o poziţie de preeminenţă faţă de dreptul intern

al statului în cauză.

Pactele internaţionale ale drepturilor omului, adoptate de Adunarea Generală ONU la 16

decembrie 1966:

• Pactul internaţional al drepturilor economice, sociale şi culturale,

• Pactul internaţional al drepturilor civile şi politice.

Preambulul, art. 1, 3, 5 ale celor două documente sunt aproape identice.

Pactul drepturilor economice, sociale şi culturale prevede: dreptul la muncă, libertatea de

alegere a locului de muncă, dreptul la condiţii de muncă juste, remunerare egală pentru muncă de

valoare egală, dreptul la securitate şi igiena muncii, odihnă şi timp liber, de a forma sindicate,

dreptul la grevă, la asigurare socială.

Pactul drepturilor civile şi politice prevede: dreptul la viaţă, la libertatea gândirii, conştiinţei,

religiei, libertatea de exprimare, dreptul de întrunire şi asociere liberă.

Dacă drepturile politice şi civile trebuie riguros respectate, fără nici o libertate de apreciere

din partea statelor-părţi, drepturile economice sunt obligatorii din punct de vedere programatic, dar

sunt realizate pe măsură ce statele-părţi vor adopta individual şi prin intermediul cooperării

internaţionale măsurile necesare cuprinzând programe concrete.

Convenţia europeană a drepturilor omului, din 4.11.1950, cuprinde mai ales prevederi

referitoare la drepturile civile şi politice: dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, dreptul

4

învinuitului la audiere publică şi echitabilă, inviolabilitatea persoanei, a locuinţei, a corespondenţei,

dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei, religiei, libertatea de exprimare, la întrunire paşnică şi de

asociere, dreptul la căsătorie.

Este însoţită de 16 protocoale adiţionale, adoptate între 1952-2013, în baza cărora au fost

adăugate şi alte drepturi şi libertăţi, s-a abolit pedeapsa cu moartea etc.

5. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Deşi diferite, cele două sisteme se întrepătrund prin intermediul statelor, în jurul cărora sunt

organizate şi prin care acţionează.

Problema complexă a raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern a preocupat

generaţii de jurişti începând cu sfârşitul secolului XIX şi până în prezent, făcând necesară o scurtă

prezentare a principalelor doctrine şi şcoli de gândire create cu privire la această temă:

a) dualismul: dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme juridice egale,

independente şi separate; pentru a se putea aplica în dreptul intern, norma internaţională trebuie

transformată într-o normă internă, trebuie reprodusă de legea internă, putând fi astfel

modificată/abrogată de o lege ulterioară; adepți: Triepell, Anzilotti, Strup;

b) monismul cu primatul dreptului intern: dreptul internaţional este derivat din

dreptul intern, este un ,,drept de stat extern”; adepți: Kaufmann, Wenzel, Schmitt;

c) monismul cu primatul dreptului internaţional: poziţia superioară o are dreptul

internaţional, dreptul intern fiind o derivaţie a acestuia; adepți: Kelsen, Kunz, Verdross,

Guggenheim, Politis, Delbez.

Sistemul de drept al Republicii Moldova este clădit pe ideea că angajamentele asumate, sub

formă de reglementări, prin tratate internaţionale nu sunt pur şi simplu reflectate ori transmise în

legislaţia naţională, ci constituie chiar parte componentă a acesteia, între tratatul internaţional şi

legea naţională existând o deplină concordanţă.

Prin Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte tratatele la care este parte, să-şi

bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui

precedată de o revizuire a acesteia (art. 8).

Totodată, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au

reglementările internaţionale (art. 4).

6. Principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi-a depus amprenta şi asupra

5

principiilor în baza cărora acestea sunt reglementate.

Universalitatea drepturilor (art.15 din Constituţia RM): cetăţenii Republicii Moldova

beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin ale legi şi au obligaţiile

prevăzute de acestea.

Egalitatea în drepturi (art. 16): toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a

autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,

apartenenţă politică, avere sau de origine socială.

Dreptul fiecărui de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle (art. 23): obligaţia pentru stat de a

publica şi a face accesibile toate legile şi alte acte normative. La 6.07.1994 a fost adoptată Legea

Republicii Moldova privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, în care se

stipulează că legile intră în vigoare din momentul publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepţia

celor cu caracter secret sau de uz intern care intră în vigoare din ziua semnării lor sau data indicată

în document.

Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeanului se interpretează şi se

aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte

tratate la care Republica Moldova este parte şi dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele

privitoare la drepturile fundamentale şi legile interne, prioritate au reglementările internaţionalei

(art. 4). Cu toate că persoana nu este încă un subiect distinct al dreptului internaţional, el nu poate

să se adreseze direct organizaţiilor internaţionale pentru ocrotirea şi protejarea unor drepturi.

Totuşi, există tendinţa de a i se recunoaşte asemenea calitate. Printr-un protocol adiţional la

Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată în 1990, persoana fizică poate sesiza Curtea

Europeană a drepturilor omului.

Neretroactivitatea legii (art.22): o lege odată adoptată produce efecte juridice numai pentru

viitor: nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni, care, în momentul comiterii, nu

constituiau un act delictuos.

Prezumţia nevinovăţiei (art. 21): orice persoană acuzată de un delict este prezumată

(presupusă) nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces

judiciar public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

Accesul liber la justiţie (art. 20): oricine are dreptul să sesizeze instanţele judecătoreşti

competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

7. Categorii de drepturi şi clasificarea drepturilor

Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru

protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupări

esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice

6

sau culturale. Din perspectiva acestei evoluţii, drepturile omului pot fi grupate pe trei generaţii:

- generaţia I - drepturile civile şi politice, consacrate ca drepturi ale omului şi ale cetăţeanului

încă prin primele reglementări. Promovate şi apărate de numeroase documente juridice

internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi libertăţi precum: dreptul la viaţă, dreptul

la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie, dreptul la recunoaşterea

personalităţii juridice, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la azil în

caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi exprimare, de asociere şi întrunire,

dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.

- generaţia a II-a - drepturi economice, sociale şi culturale, consacrate şi recunoscute ceva

mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în documentele juridice internaţionale. Printre

acestea, sunt întâlnite în tratatele internaţionale drepturi precum: dreptul la securitate socială,

dreptul la muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la

învăţământ şi de a participa la viaţa culturală a colectivităţii etc.

- generaţia a III-a - drepturi colective. După adoptarea Cartei O.N.U., în spiritul solidarităţii

internaţionale şi pentru construirea unui viitor mai bun pentru toţi, dreptul internaţional a consacrat

ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare).

Recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau naţiunea, şi nu alte

entităţi precum minorităţile naţionale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la dezvoltare, dreptul la pace.

Constituţia Republicii Moldova consfințește drepturile şi libertăţile omului în felul cum

urmează:

1. Drepturile civile:

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 24);

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.25);

Dreptul la apărare (art. 26);

Viaţa intimă, familială şi privată (art. 28);

Inviolabilitatea domiciliului (art. 29);

Secretul corespondenţei (art. 30);

Familia (art. 48);

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 53).

2. Drepturile politice:

Libertatea conştiinţei (art. 31);

Libertatea opiniei şi a exprimării (art. 32);

Dreptul la informaţie (art. 34);

Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (art. 38);

7

Dreptul la administrare (art. 39);

Libertatea întrunirilor (art. 40);

Libertatea partidelor şi altor organizaţii social-politice (art. 41);

Dreptul la libera circulaţie (art. 27);

Dreptul de petiţionare (art. 52).

3. Drepturile economice şi sociale:

Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 36);

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art. 37);

Dreptul de a întemeia şi de a se afla în sindicate (art. 42);

Dreptul la muncă şi la protecţia muncii (art. 43);

Interzicerea muncii forţate (art. 44);

Dreptul la grevă (art. 45);

Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46);

Dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art. 47);

Protecţia familiei şi a copiilor orfani (art. 49);

Ocrotirea mamei, copiilor şi a tinerilor (art. 50);

Protecţia persoanelor handicapate (art. 51).

4. Drepturi le culturale:

Libertatea creaţiei (art. 33);

Dreptul la învăţătură (art. 35).

8. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova

Membrii unei colectivităţi umane, pentru realizarea scopurilor societăţii şi garanţiei realizării

drepturilor şi libertăţilor cu care sunt înzestraţi, dispun şi de anumite îndatoriri, obligaţii.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova sunt cele mai importante

obligaţii necesare realizării intereselor generale ale statului înscrise în textul Constituţiei şi

obligatorii pentru a fi îndeplinite.

Constituţia Republicii Moldova prevede cinci îndatoriri fundamentale indispensabil legate de

drepturile şi libertăţile cetăţenilor care au următorul conţinut:

Exercitarea în sistem a drepturilor şi obligaţiilor (art. 55): ceea ce obligă cetăţenii să respecte

îndatoririle faţă de stat şi de societate, faţă de drepturile şi interesele legitime şi demnitatea altor

cetăţeni. Este legiferată formula: ,,drepturile fiecăruia se termină acolo unde încep drepturile

8

altuia”.

Devotamentul faţă de ţară (art.56): obligă cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,

precum şi militarii, să răspundă de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi în cazurile

prevăzute de lege să depună jurământul. Astfel se explică necesitatea depunerii jurământului de

către Şeful Statului, deputaţii din Parlament, miniştri, consilierii şi primarii colectivităţilor locale,

militari şi alte categorii de funcţionari publici prevăzute de lege.

Apărarea Patriei ( art. 57) este considerată un drept şi o datorie sfântă a fiecărui cetăţean. Prin

fiecare cetăţean, trebuie să înţelegem că Constituţia a înzestrat cu această obligaţie în aceeaşi

măsură şi bărbaţii şi femeile fără vreo deosebire de origine etnică, religie, ocupaţie, pregătire

profesională. Apărarea Patriei prevede şi obligaţia cetăţenilor, în unele limite de vârstă, de a

satisface serviciul militar în cadrul forţelor militare destinate apărării naţionale, pazei frontierelor şi

menţinerii ordinii publice.

Contribuţia financiară, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 58). Cetăţenii nu pot

fi supuşi unor contribuţii financiare excesive, stabilind că sistemul legal de impunere trebuie să

asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

Protecţia mediului înconjurător şi ocrotirea monumentelor (art. 59): îndatorire fundamentală

de generaţie nouă, apărută în urma exploatării nechibzuite a resurselor naturale, a poluării mediului

într-atât încât în unele localităţi el devine primejdios pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor. Această

îndatorire este în strânsă corelaţie cu dreptul la un mediu înconjurător sănătos prevăzut de art. 37.

Bineînţeles, pentru a beneficia de un mediu sănătos, el necesită protecţie.

Monumentele fiind opere de valoare de sculptură, arhitectură, construcţie sau documente

istorice importante cum ar fi: opere literare, ştiinţifice sau istorice ce evocă istoria, tradiţiile, cultura

naţională, obiceiurile neamului, deoarece adesea pătimesc în urma unor ideologii, nemaiputând fi

restabilite, şi-au găsit protecţie constituţională, ocrotirea lor devenind o obligaţie a fiecărui cetăţean.

9