MODULUL III

FORMA DE STAT

I. Conceptul formei de stat

II. Structura de stat

II. 1. Statele unitare

II. 2. Statele federale

II. 3. Asociaţiile de state

III. Forma de guvernământ

III. 1. Conceptul formei de guvernământ

III. 2. Monarhia

III. 3. Republica

IV. Regimul politic

I. Conceptul formei de stat

Modul de organizare a puterii, metodele de activitate ale statului şi alte aspecte legate de existenţa lui

formează un important compartiment al fenomenului statal, întâlnit sub titlul de formă de stat.

Primele investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate încă de către iluştrii cercetători din

antichitate: Platon, Aristotel, Polibiu, Cicero. Ideile lansate de aceşti gânditori au fost preluate şi dezvoltate

în operele lui Jean Bodin, Charles Louis Montesquieu, Jean Jaques Rousseau.

Expresia "forma de stat" este tratată ca o noţiune complexă, care înglobează: structura de stat, forma de

guvernământ şi regimul politic.

Marea majoritate a şcolilor de drept constituţional recunosc că analiza problemelor principale,

privitoare la structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic sunt indispensabile pentru

cunoaşterea statului.

II. Structura de stat

Structura este un termen folosit pentru a desemna aspectele organizaţionale specifice oricărui sistem.

Conceptul de structură cuprinde relaţiile, relativ stabilite, dintre elementele constitutive ale sistemului, pe de

o parte, şi dintre aceste elemente şi sistem, pe de altă parte.

Ca şi orice ansamblu constituit din elemente legate organic între ele, statul posedă o structură proprie,

numită "structura de stat" sau "structura şi organizarea statelor moderne".

Generalizând opiniile doctrinare în privinţa definirii conceptului de "structură de stat", susţinem că

structura de stat este o caracteristică esenţială a formei de stat, care desemnează organizarea puterii de stat

în teritoriu, precum şi raporturile dintre elementele teritoriale ale ansamblului statal.

1

Problema structurii de stat sau a organizării teritoriale a statului a apărut concomitent cu extinderea

considerabilă a teritoriului statului, care, depăşind cadrul oraşului-cetate-stat, a condiţionat instituirea unor

organisme speciale pentru administrarea periferiilor.

În perioada incipientă, divizarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale era realizată de

puterea centrală de stat în persoana monarhului, care numea totodată şi persoanele responsabile de

administrarea acestor unităţi (prefecţi, guvernatori, pârcălabi etc.).

Dar chiar şi în cadrul absolutismului, divizarea teritoriului statului în unităţi teritoriale era realizată în

dependenţă de anumiţi factori şi anumite scopuri, cum ar fi: densitatea populaţiei, apărarea integrităţii

teritoriale, menţinerea ordinii publice, perceperea impozitelor etc.

Revoluţiile burghezo-democratice, soldate cu limitarea sau distrugerea unor monarhii, au introdus în

verigile teritoriale primare (oraşe şi sate) regimul de autoadministrare locală.

În aceeaşi perioadă devin mai frecvente cazurile de asociere a statelor sau de anexarea unor state mai

"slabe" la statele "puternice", cu păstrarea unor semne de independenţă ale statelor anexate. Astfel, structura

administrativ-teritorială a statului începe a se transforma în politico-teritorială.

Structura de stat nu este determinată:

- nici de suprafaţa teritorială;

- nici de densitatea sau numărul locuitorilor;

- nici de existenţa mai multor naţionalităţi;

- nici de regimul politic sau forma de guvernământ.

II. 1. Statele unitare

Statul unitar se consideră a fi cea mai simplă şi răspândită formă a structurii de stat.

Statul unitar sau simplu se caracterizează prin:

- existenţa unei singure formaţiuni statale pe teritoriul cuprins de frontierele acestui stat;

- suveranitatea, ca o caracteristică a puterii publice, se realizează pe întreg teritoriul şi asupra întregii

populaţii printr-un singur cadru de autorităţi publice, create la nivel naţional (Parlament, şef de stat, guvern,

organe jurisdicţionale);

- sistemul de acte normative are aceeaşi sursă de provenienţă, conţinutul lor normativ fiind în strictă

conformitate cu unica lege fundamentală a statului – Constituţia;

- indivizii pot avea, de regulă, o singură cetăţenie;

- organizarea administrativă a teritoriului este realizată în aşa mod, încât organele administraţiei

publice locale se bucură de acelaşi statut juridic faţă de autorităţile publice, instituite la nivel naţional;

- în relaţiile internaţionale statul unitar acţionează ca subiect plenipotenţiar de drept internaţional.

Cu toate că statele unitare sunt acelea în care există un singur sistem de drept, aplicabil pe întreg

teritoriul, ele pot fi mai mult sau mai puţin centralizate.

2

Analizând statele unitare, unii autori le clasifică în state unitare simple şi state unitare complexe.

Statul unitar simplu este tratat drept un stat subordonat în întregime principiului unităţii: toate relaţiile

sociale, economice, culturale şi politice sunt dirijate de puterea centrală.

Statul unitar complex îşi întemeiază administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale pe

principiile descentralizării şi autonomiei locale. Aceasta presupune recunoaşterea autonomiei şi competenţei

de decizie, în anumite limite, organele fiind constituite în subdiviziunile teritoriale ale statului (regiuni,

provincii, judeţe, raioane, comune, sate etc.).

În literatura de specialitate sunt puse în discuţie două modalităţi de descentralizare:

- descentralizarea exclusiv administrativă: presupune constituirea unor organe locale în unităţile

administrativ-teritoriale, recunoaşterea autonomiei relative ale acestor unităţi în sensul unei autogestiuni

economico - financiare, inclusiv dreptul de decizie în problemele de nivel local, fără ca aceste prerogative să

afecteze interesele naţionale;

- descentralizarea completă: acordă unităţilor administrativ-teritoriale o autonomie, care face ca statul,

rămas în principiu unitar, să admită un sistem asemănător statului federativ.

Indiferent de modalitatea de descentralizare, pretutindeni şi oricând vor fi prezente două elemente

obligatorii, şi anume: autonomia locală şi supravegherea ierarhică, exercitată de către autorităţile publice de

talie naţională.

Pornind de la modul de organizare a puterii publice, unii specialişti în materia dreptului constituţional

divizează statele unitare în:

- descentralizate relativ: unităţile administrativ-teritoriale de rang superior posedă un caracter pur

administrativ, iar dreptul de autoadministrare este acordat doar unităţilor teritoriale primare;

- descentralizate: prin legile lor fundamentale, delimitează anumite atribuţii între autoritatea publică

centrală şi unităţile administrativ-teritoriale de rang superior;

- centralizate: nu recunosc principiul descentralizării şi autonomiei locale, administrarea în teren fiind

realizată de către autoritatea publică centrală.

II. 2. Statele federale

Federalismul constituie o noţiune complexă, foarte des prezentat ca un fel de remediu capabil de a uni

ceea ce este prea divizat (uniunea făcută cu forţa) şi să disperseze ceea, ce este prea unit sau uniform.

În plan filozofic, ideea federalismului a fost aplicată în serviciul unificării şi centralizării puterii.

Din punct de vedere juridic, federalismul se prezintă ca un mod de organizare mai avansat decât

simpla descentralizare realizată într-un stat unitar.

Statul federativ reprezintă uniunea de drept constituţional a două sau mai multe state-membre

(federate), din care ia naştere o nouă formaţiune statală, care este subiect unitar de drept.

3

Astfel, statul federativ apare în urma unui proces de unire, numit proces de federalizare şi care se

realizează prin una din următoarele modalităţi:

- prin unirea mai multor state (federalism prin agregare: S.U.A., Elveţia);

- prin fărâmiţarea mai multor state (federalism prin segregare).

Statele federative mai sunt numite şi uniuni, cum ar fi în cazul Uniunii Sovietice, Republicii Unionale

Iugoslave etc.

Prin esenţa sa, statul federativ reprezintă o formă mai democratică de organizare a puterii publice în

teritoriu decât statul unitar, de aceea în marea majoritate pentru statele federative este tradiţională forma

republicană de guvernământ. Spunem că acest fenomen are loc în marea majoritate, deoarece există şi state

federative - monarhii: Emiratele Arabe Unificate, Malazia, Belgia, Canada, Australia.

Statul federativ este determinat, în esenţa sa, de următoarele caracteristici:

- instituirea unui cadru dublu de autorităţi publice centrale (legislative, executive, judecătoreşti) la

nivelul statului federativ şi la nivelul fiecărui stat federat;

- existenţa unei ordini constituţionale comune, consacrate prin Constituţia statului federativ şi

preluate de statele federate în constituţiile lor;

- existenţa unui sistem integral de drept, constituit din norme juridice, adoptate de organele cu

competenţă normativă de nivel federal, obligatorii pe întreg teritoriul statului federativ şi din norme emise de

organele competente ale statelor federate, obligatorii doar pe teritoriul statelor respective;

- persoanele care alcătuiesc populaţia statului federativ deţin două cetăţenii: cetăţenia statului

federativ şi cetăţenia statului federat;

- statele federative sunt subiecte de drept internaţional, iar statele - membre - doar subiecte de drept

intern, cu unele excepţii. Astfel, în perioada sistemului socialist, pe lângă URSS, membre ale O.N.U. erau

două state federate ale acesteia: Ucraina şi Belarusi;

- organul legislativ al statului federativ este de obicei bicameral, deoarece structura bicamerală (o

cameră este constituită din reprezentanţii statelor federate, iar cea de-a doua - din reprezentanţii întregii

federaţii) asigură, în condiţiile determinate de constituţia statului federativ, participarea statelor federate la

stabilirea unei legislaţii comune şi la luarea deciziilor de nivel federativ.

Cercetând statul federativ ca modalitate a structurii de stat, apare necesitatea identificării subiectelor de

federaţie şi a formelor de autonomie care sunt elemente constitutive.

Subiecții de federaţie sunt considerate numai statele - membre ale federaţiei, adică statele în urma

unirii cărora a luat naştere federaţia.

Numărul subiecților de federaţie diferă de la stat la stat: Iugoslavia şi Insulele Canare - 2, Belgia - 3,

Australia - 6, Emiratele Arabe - 7, Austria - 9, Canada - 10, Germania - 16, Elveţia - 23, India - 25, S.U.A. -

52.

Caracterul statal al unităţilor teritoriale, ce constituie statul federativ şi se bucură de calitatea de subiect

4

de federaţie, este determinat de faptul că acestea îşi au propriile constituţii, de regulă organul său

reprezentativ şi organul executiv, uneori - organe judecătoreşti şi formaţiuni militare, deseori - cetăţenia şi

simbolurile sale de stat şi în toate cazurile - reprezentanţii săi în organul reprezentativ al federaţiei.

Teritoriile federale nu se bucură de statutul de subiecte federale, dar se subordonează nemijlocit

autorităţilor publice centrale.

În categoria teritoriilor federale sunt incluse districtele federale, unde sunt amplasate capitalele acestor

state, unele forme de autonomie fiind determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale. Astfel,

întâlnim ca forme de autonomie în federaţie: republici autonome, regiuni autonome, districte naţionale,

provincii autonome.

În dependenţă de coraportul dintre statul federativ şi subiecții de federaţie (statele federate),

federalismul poate avea un caracter dualist sau de cooperare.

Federalismul dualist presupune un echilibru între statul federativ şi subiecții de federaţie, ultimii fiind

dotaţi cu o anumită competenţă, iar relaţiile între ei întemeindu-se pe principiul neamestecului intern.

Federalismul cooperativ se bazează pe ideea cooperării bilaterale între federaţie şi subiecții de

federaţie, cu repartizarea echitabilă a atribuţiilor între federaţie şi subiectele sale.

Cu toate acestea, federaţia este un stat suveran, care acordă o atenţie sporită caracterului său unitar.

Astfel, practic nici o constituţie federală în vigoare nu recunoaşte dreptul subiectelor federative de a ieşi din

componenţa federaţiei.

Forma federativă a structurii de stat este acceptată de a noua parte din statele lumii, în care trăiesc şi

activează circa o treime din populaţia Terrei. Printre statele federative întâlnim state industriale gigant

(S.U.A.), state industriale mici (Belgia) şi state cu teritorii relativ mici (Elveţia).

Se consideră că structura federativă a statelor este determinată în marea lor majoritate, de principiul

teritorial (S.U.A., Brazilia, Mexic, Australia, Germania, Austria, etc.). Unele state, însă, au acceptat structura

federativă pornind de la alte principii, cum ar fi cel naţional, etnic, lingvistic, apartenenţă religioasă (Canada

cu 9 provincii anglolingviste şi o provincie francolingvistică (Cvebec); Belgia cu un subiect federativ

francolingvistic, unul niderlandolingvistic şi unul mixt).

După statutul subiecților, federaţiile pot fi clasificate în:

- federaţia simetrică ideală este constituită din subiecți ai federaţiei având acelaşi statut juridic;

- federaţia asimetrică se manifestă în trei forme:

- federaţia asimetrică structurală: inegalitatea statutului juridic al subiecților federaţiei şi nesubiecților

prin reducerea drepturilor ultimilor; se caracterizează prin faptul că pe lângă subiecții federaţiei, statul

federativ cuprinde şi alte formaţiuni teritoriale: teritoriile federale, districtul federal (de regulă, de unul

singur), coloniile federale, iar unele state - chiar şi "state asociate".

- federaţia asimetrică neechitabilă: constituită numai din subiecți ai federaţiei, dar neidentici. Ca

model tipic de asemenea model de federaţie serveşte Rusia, care, fiind constituită din 89 de subiecți ai

5

federaţiei, cuprinde: republici, ţinuturi, regiuni, regiuni autonome, districte autonome, două oraşe de

importanţă federală (Moscova, Sanct-Peterburg). Conform Constituţiei Rusiei (art.5), subiecții federaţiei

sunt declarați egali în drepturi, în realitate însă, acest principiu al federaţiei nu se respectă. Drept dovadă

serveşte faptul că republicile sunt considerate "state", au constituţii şi cetăţenie proprie, pe când restul

subiecților de federaţie sunt deposedați de asemenea caracteristici.

- federaţia asimetrică camuflată: constituită din subiecți de federaţie de acelaşi rang, dar egalitatea

între ei nu se respectă în unele domenii (adică sunt reprezentate neproporţional în adunarea parlamentară,

dependentă de numărul de populaţie din cadrul fiecărui subiect). Exemplu de asemenea federaţie servesc

Emiratele Arabe, unde subiecții de federaţie sunt reprezentaţi în Adunarea Naţională de un număr diferit de

deputaţi (de la 4 la 8).

II. 3. Asociaţiile de state

Spre deosebire de statele federative care în esenţa lor sunt uniuni de drept constituţional, asociaţiile de

state sunt considerate uniuni de drept internaţional.

Principalele forme ale asociaţiilor de state, care nu constituie o formă a structurii de stat, ci o formă a

uniunilor internaţionale, un fenomen al vieţii internaţionale, care au evoluat pe parcursul istoriei, sunt

următoarele:

- Confederaţiile de state. :

- Uniunile de state.

Confederaţiile de state - uniune de state care, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiect al

dreptului internaţional, îşi unesc eforturile pentru promovarea unor interese comune (economice, politice,

militare, financiare, diplomatice etc.).

În scopul realizării intereselor devenite comune atât pe plan intern, cât şi extern, confederaţia îşi

instituie un organ al asociaţiei (parlament, congres, adunare confederală, dietă), constituit din reprezentanţi

ai tuturor statelor membre.

Confederaţia mai este definită ca o asociaţie politico-juridică între statele doritoare să-şi menţină

securitatea de atentatele agresorilor exteriori şi să conserve pacea în raporturile lor mutuale, administrând în

comun unele interese.

Printre caracteristicile de bază ale confederaţiei am putea numi următoarele:

- spre deosebire de statul federal, confederaţia de state se bazează pe un tratat internaţional (numit

pactul confederal) şi nu pe o constituţie;

- confederaţia este o uniune de drept internaţional, formată pe principii benevole, în cadrul căreia

statele - membre, păstrându-şi suveranitatea, soluţionează unele probleme comune pentru ele;

- confederaţia este o asociaţie de state, în cadrul căreia se respectă şi se asigură dreptul acestora de a

ieşi din cadrul asociaţiei, cu condiţia respectării dispoziţiilor pactului confederal;

6

- confederaţia reprezintă o asociaţie de state cu un organ de dirijare, constituit din reprezentanţii

statelor membre, cu o competenţă limitată de dispoziţiile pactului confederal, actele normative ale căruia

devin obligatorii numai după ratificarea lor de către organele competente ale statelor confederate;

- organul comun al confederaţiei funcţionează conform principiului unanimităţii, şi nu după cel al

majorităţii;

- confederaţia nu devine niciodată stat, nu obţine personalitate juridică şi nu este subiect de drept

internaţional, cu toate că în unele cazuri, confederaţia a constituit fenomenul care a generat state federative.

Astfel, Confederaţia statelor americane (1778 - 1787) s-a transformat în federaţie, confederaţia elveţiană

(1815 - 1848), cu toate că şi-a păstrat denumirea, la fel a devenit un stat federativ.

Uniunile de state - sunt constituite prin asocierea a două sau mai multe state, guvernate de acelaşi

suveran. Dispărută la etapa actuală, această formă deosebită de asociere a statelor s-a manifestat în două

aspecte:

- uniuni personale - formă temporară de asociere între două state, caracterizate prin existenţa unui

singur monarh şi absenţa altor organe comune, fiecare stat-membru conservându-şi existenţa proprie, fără a-

şi menţine, însă, independenţa. Ex.: uniunea personală a celor trei ţări româneşti a lui Mihai Viteazul.

- uniuni reale - asociaţie de state legate nu numai prin intermediul unui singur monarh sau şef de stat,

dar şi prin crearea multor organe comune. Ex.: uniunea Moldovei şi Munteniei, cunoscută sub denumirea de

"Principatele Unite".

III. Forma de guvernământ

III. 1. Conceptul formei de guvernământ

Forma de guvernământ - modalitate de constituire şi funcţionare a autorităţilor publice legislative şi

executive centrale, vizând în special instituţia şefului de stat în raport cu autoritatea legislativă.

În viziune generală, se disting două forme de guvernământ: monarhie şi republică.

III. 2. Monarhia

Monarhia, în traducere din limba greacă înseamnă din proprie autoritate, sau putere personală, -

forma de guvernământ în cadrul căreia puterea publică este individualizată, fiind prerogativa excepţională a

monarhului.

Fiind cea mai matură, monarhia este considerată şi cea mai răspândită formă de guvernământ.

În evoluţia sa monarhia s-a realizat într-o formă sau alta, datorită cărui fapt astăzi putem discuta

despre:

- monarhia absolută care se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat în persoana

monarhului care, pe lângă faptul că este unicul legislator, dirijează nemijlocit cu administrarea publică şi este

instanţa judiciară supremă.

7

Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ, monarhia absolută a fost specifică până la

Revoluţia franceză. La etapa contemporană monarhia absolută a devenit o raritate, drept exemplu servind

monarhia din Arabia Saudită şi Oman.

- monarhia limitată, numită şi constituţională, se caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a

monarhului prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. Aceasta se divizează, la rândul său,

în:

= monarhia dualistă în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform principiului separării puterii,

mai ales a puterilor legislative şi executive: puterea legislativă aparţine, în fond, parlamentului ales de către

un cerc mai larg sau mai restrâns de supuşi, iar puterea executivă este încredinţată monarhului, care o

exercită nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el. Cea de a treia ramură a puterii de stat aparţine

la fel monarhului. Totuşi, separarea puterilor în stat poartă un caracter limitat şi poate chiar formal.

= monarhia parlamentară în cadrul căreia este o divizare expresă a puterilor în stat, divizare care

asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul având mai mult un caracter simbolic,

exercitând, de regulă, atribuţii de ordin protocolar. Monarhul domneşte, dar nu guvernează, deoarece

atribuţiile monarhului sunt limitate până la zero. Monarhia parlamentară contemporană este forma de

guvernământ acceptată în Anglia, Japonia, Suedia, Canada, Belgia, Olanda, Australia ş. a.

III. 3. Republica

Republica - formă de guvernământ cu origine etimologică latină (respublica), în cadrul căreia

autorităţile publice centrale (şef de stat, parlament) sunt constituite din funcţionari aleşi pe un anumit termen

de către cetăţenii statului respectiv prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în mod direct sau indirect.

Datorită procedurii de instituire a acestor autorităţi publice, Republica se consideră cea mai

democratică formă de guvernământ, deoarece poporul, fiind deţinătorul puterii, încredinţează exerciţiul

acesteia reprezentanţilor aleşi.

În condiţiile actuale această formă de guvernământ, devenită clasică, poate îmbrăca nişte forme

specifice, care o fac să difere de la stat la stat, ceea ce ne face să distingem:

- republica prezidenţială este fundamentată pe ideea separării puterii de stat, concomitent fiind

prevăzute şi o serie de contrabalanţe care, în esenţa lor, asigură colaborarea funcţională efectivă a acestor

puteri.

În cadrul unei asemenea forme de guvernământ, atât puterea legislativă (Parlamentul), cât şi cea

executivă (şeful statului) sunt alese de către popor, legitimitatea lor devenind echivalentă. În republica

prezidenţială funcţia şefului de stat este exercitată de către preşedintele statului care, în acelaşi timp, este şi

şeful executivului. Guvernul, ca organ colegial, de obicei nu se formează, miniştrii fiind numiţi în funcţie de

către şeful statului, în subordinea căruia se află pe tot parcursul activităţii sale. Drept rezultat, guvernul

republicii prezidenţiale nu funcţionează ca un organ colegial, membrii săi purtând răspundere individuală în

8

faţa şefului de stat. Din aceste considerente rezultă că, realmente, caracteristica de bază a republicii

prezidenţiale constă în lipsa oricărei forme de responsabilitate politică a guvernului în faţa parlamentului.

În categoria măsurilor de intervenţie reciprocă, care asigură colaborarea efectivă a puterilor, se înscriu:

imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de către alta.

şeful statului intervine în activitatea parlamentului, având dreptul de veto suspensiv faţă de legile

adoptate de parlament, pentru înlăturarea căruia este necesar votul calificat al ambelor camere parlamentare.

şeful statului necesită acordul camerei parlamentare superioare la numirea în funcţie a unor

funcţionari publici (miniştri, judecători) sau la ratificarea unor tratate internaţionale .

puterea judiciară, pe lângă activitatea judecătorească, exercită şi controlul constituţionalităţii

actelor normative adoptate de către parlament şi şeful de stat, asigurând, astfel, respectarea legalităţii în

activitatea acestor autorităţi publice.

- republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterii de stat şi presupune

autonomia funcţională a legislativului, executivului şi justiţiei. Datorită faptului că parlamentul este ales de

către popor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar şeful statului este ales de către

parlament sau un colegiu electoral, în componenţa căruia, pe lângă parlament, intră membri ai organelor

reprezentative ale subiectelor de federaţie, poziţia parlamentului în cadrul mecanismului de stat este

superioară.

Trăsătura acestei forme de guvernământ, care o face să difere de altele, este responsabilitatea politică a

guvernului în faţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin "vot de neîncredere".

Spre deosebire de republica prezidenţială, în republica parlamentară executivul are o structură bicefală

prin disocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern.

Atribuţiile şefului statului, care în conformitate cu constituţia pot fi destul de vaste, sunt exercitate, de

regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele

şefului statului. În rezultat, şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, întreaga

responsabilitate revenind guvernului. Cu atât mai mult această răspundere deseori este solidară, datorită

cărui fapt votul de neîncredere, acordat unui membru, dar mai ales şefului guvernului, atrage după sine

demisia întregului guvern. În calitate de contrabalanţă guvernul poate cere, prin intermediul şefului statului,

dizolvarea parlamentului şi fixarea noilor alegeri.

Republica parlamentară este forma actuală de guvernământ a Germaniei, Italiei, Indiei etc.

Astăzi se vorbeşte despre două tipuri de manifestare ale acestei forme de guvernământ:

o regimul parlamentar dualist: guvernul este responsabil şi în faţa parlamentului, şi în faţa şefului

statului;

o regimul parlamentar monist:guvernul este responsabil numai în faţa parlamentului.

- republica semiprezidentială - înglobează caracteristici specifice republicii prezidenţiale, cât şi

republicii parlamentare.

9

Astfel, şeful statului, (preşedintele republicii) se alege de către popor prin vot universal, egal, secret şi

liber, exprimat în mod direct sau indirect, ca şi în republicile prezidenţiale, dar cu anumite atribuţii proprii,

unde există şi guvern în frunte cu un prim-ministru, ca şi în republicile parlamentare, care se sprijină pe

majoritatea parlamentară şi care este responsabil din punct de vedere politic în faţa parlamentului.

În republica semiprezidentială raporturile dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern pot fi diferite, în

funcţie de evoluţia politică, regulile constituţionale şi voinţa electoratului.

IV. Regimul politic

Regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor, prin care se

realizează puterea politică în societate.

Apelând la cea mai simplă clasificare a regimurilor politice, şi pornind de la relaţia: stat-societate-

individ, vom deosebi trei categorii de regimuri politice:

- democraţia

- regimul liberal

- antidemocraţia

Democraţia. Cuvântul "democraţie" îşi are originea etimologică în limba greacă. Format din două

rădăcini, "demos" (poporul) şi "cratos" (puterea), acest cuvânt semnifică literalmente "puterea poporului" ori

"poporul la putere", "guvernarea poporului de către el însuşi" sau, după expresia ce aparţine preşedintelui

SUA Lincoln "guvernarea poporului prin popor".

Rămânând a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile publice, democraţia este afectată

de unele imperfecţiuni, numite "paradoxuri ale democraţiei". Datorită acestora în cadrul societăţii îşi au

izvorul tensiuni sociale, care duc sau la slăbirea democraţiei, sau la înlocuirea acesteia cu un regim

antidemocratic, autoritar. La capitolul unor asemenea imperfecţiuni am putea cita contradicţiile între diferite

laturi ale democraţiei: consens şi conflict; reprezentativitate şi guvernabilitate; legitimitate şi eficacitate.

În viaţa cotidiană democraţia reprezintă un sistem de instituţii şi relaţii, prin care membrii societăţii

acţionează fie direct, ca autoritate elaboratoare a deciziilor cu caracter obligatoriu, fie prin intermediul unor

reprezentanţi, care elaborează aceste decizii în numele celor care i-au ales, ceea ce duce la două tipuri de

regimuri democratice: democraţia directă şi democraţia semi-directă.

Democraţia directă. Este o formă a regimului politic, în cadrul căruia deciziile de interes public sunt

luate direct de populaţie, şi nu indirect, prin intermediul unor reprezentanţi desemnaţi prin alegeri.

Fundamentul teoretic al democraţiei directe este teoria suveranităţii populare, ceea ce înseamnă că

guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi, exprimată în condiţii egale pentru toţi

cetăţenii.

În societatea modernă, pentru care este specifică creşterea considerabilă a numărului populaţiei,

imposibilitatea acesteia de a consacra mai mult timp participării la viaţa politică, complexitatea relaţiilor

10

sociale, soldată cu necesitatea de politicieni profesionişti şi alte condiţii, exercitarea democraţiei directe ca

formă a regimului politic s-a redus considerabil, devenind practic imposibilă.

Cu toate acestea, democraţia directă continuă să fie prezentă în forme diferite. De obicei democraţia

directă se practică în cadrul unor comunităţi sociale mici (în unele cantoane elveţiene). La nivel naţional,

democraţia directă este aplicată în cadrul referendumurilor, unde poporul obţine posibilitatea de a-şi

exprima, prin intermediul votului, poziţia sa în problemele sociale de o importanţă majoră pentru societate în

ansamblu şi pentru fiecare cetăţean în parte.

Democraţia semi-directă. Suprafaţa considerabilă a teritoriului şi componenţa numerică a populaţiei cu

apartenenţă la state aduc după sine imposibilitatea reuniunilor permanente a tuturor cetăţenilor, pentru a

delibera asupra problemelor de ordin statal. În aceste condiţii suveranitatea populară se reduce la un sufragiu

universal, fiecare persoană fiind nevoită să delegheze cota parte de suveranitate, al cărei deţinător originar

este, în virtutea dreptului electoral. Între alegători şi cei aleşi are loc un raport juridic, născut din dreptul de

sufragiu, care se înscrie într-un veritabil contract de "mandat". În virtutea acestui mandat, însă, deputaţii nu

sunt decât "puri mandatari", plasaţi în funcţie în dependenţă de voinţa alegătorilor şi subordonaţi voinţei

poporului, care este singurul generator de acte de suveranitate.

Bazându-se pe teoria suveranităţii populare, democraţia semi-directă, ca formă a regimului politic,

presupune instituirea unor mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul de guvernare. Printre aceste

mijloace de "democraţie pură", în literatura de specialitate, se menţionează:

- iniţiativa populară - etapă a procesului de legiferare, când o lege este obţinută la iniţiativa poporului;

- veto-ul popular - dreptul corpului electoral de a se opune, printr-o petiţie colectivă, validării unei

legi adoptate de către organul direct reprezentativ, ceea ce atrage după sine imposibilitatea intrării în vigoare

a legii;

- revocarea - dreptul cetăţenilor de întrerupere a mandatului înainte de expirarea termenului acestuia;

- referendumul - procedură prin care poporul este chemat să decidă în probleme majore de interes

general.

Regimul politic liberal.

Pornind de la ideea, că orice putere "îşi iese din minte " şi conduce la abuzuri, mai ales dacă ea este

exercitată "în numele poporului", liberalii au încercat să conceapă democraţia mai mult ca un mod de

limitare a puterii, decât de exercitare a ei. Adepţii regimului politic liberal pledează nu pentru o democraţie

directă, dar pentru o democraţie reprezentativă.

Adepţii acestei forme de democraţie atrag atenţia asupra faptului că populaţia unei ţări are o idee clară

asupra scopurilor, dar posedă idei imprecise asupra mijloacelor necesare pentru a le realiza. Reprezentanţii

aleşi ai naţiunii, care se consideră că ar fi "cei mai luminaţi" cetăţeni, au rolul de a delibera asupra căilor de

realizare a scopurilor stabilite. Reprezentanţii individuali, desemnaţi de naţiune, devin reprezentanţii generali

ai acesteia, concepută ca entitate colectivă şi abstractă, devenind deţinătorii unor "mandate de drept public"

11

cu caracter general, liber, revocabil, prezumând executarea lui în conformitate cu voinţa mandantului.

Democraţia reprezentativă implică, însă, şi posibilitatea apariţiei unor fenomene negative, cum ar fi

îndepărtarea reprezentanţilor de popor, de cetăţenii care i-au ales ori încercările unei oligarhii de a lua decizii

"în spatele uşilor închise," situaţie numită "ultra-reprezentativism".

Rezultatul tentativelor de atenuare a consecinţelor negative ale "ultra-reprezentativismului" îl

reprezintă democraţia semireprezentativă care este guvernată de următoarele caracteristici:

ţinând cont de faptul că asupra deputatului persistă ameninţarea electoratului de a nu-l alege

pentru un nou mandat, în caz de exercitare nesatisfăcătoare a atribuţiilor constituţionale, legăturile

deputatului cu corpul său electoral constituie o practică constantă;

în procesul alegerilor, alegătorii se pronunţă nu numai asupra candidaţilor care sunt incluşi în

listele electorale, dar şi asupra unui "program politic de guvernare";

este aplicat pe larg principiul publicităţii vieţii parlamentare, care asigură o oarecare supraveghere

a activităţii parlamentarilor din partea alegătorilor;

durata mandatului reprezentativ este redusă;

este consacrată din punct de vedere legislativ imposibilitatea dobândirii succesive de către aceeaşi

persoană a mai mult de două mandate.

Antidemocraţia - regimul care constă în concentrarea exagerată a puterii de stat în exerciţiul unei

persoane sau al unui grup social restrâns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti.

Istoria ne-a pus la dispoziţie mai multe tipuri de regimuri antidemocratice.

Din punct de vedere al diversităţii de manifestare, se disting:

- dictaturi personale, care sunt rezultatul activităţii unui individ şi care în marea majoritate a lor nu-l

supravieţuiesc (Bocassa, Idi Amin ş. a.)

- dictaturi instituţionale care, fiind mai anonime, sunt, cu regret, mai durabile din punct de vedere a

duratei de existenţă. Acestea, la rândul lor, pot fi:

= dictaturi militare, guvernate de principiul subordonării puterii militare puterii civile, sub pretextul

restabilirii ordinii sau combaterii corupţiei,

= dictaturi partizane, determinate prin prezenţa unui singur partid în cadrul sistemului politic al

statului respectiv, cum ar fi partidele marxist-leniniste sau cele din lumea a treia.

Pornind de la acelaşi criteriu (diversitatea de manifestare), deosebim:

- dictaturi autoritare, caracterizate prin faptul că voinţa guvernanţilor este impusă prin forţă (Pinocet

în Chile). Acest regim limitează libertatea, dar nu o anulează, acceptând, în anumite limite, existenţa

societăţii civile. În procesul de exercitare a puterii unele regimuri autoritare pot recurge la violenţă

sistematică, iar altele pot folosi o represiune minimă. Aplicarea în viaţă a programelor politice se face mai

mult cu mijloace forte, decât folosind convingerea populaţiei cu mijloace democratice. Recrutarea

12

conducătorilor acestor regimuri se face în majoritatea cazurilor prin cooptare, şi nu în cadrul unei concurenţe

electorale. Dacă, însă, se recurge la alegeri, acestea poartă un caracter pur formal. Regimurile autoritare

îmbracă diverse forme:

= regimurile militare din America Latină sau Asia de sud-est,

= guvernările teocratice din lumea islamică,

= regimurile cu partid unic din unele ţări ale lumii a treia eliberate de sub dominaţia colonială etc.

- dictaturi totalitare, care influenţează puternic asupra indivizilor, având drept scop depersonalizarea

din copilărie pentru a crea un "om nou", care ar fi un "robot" pus în serviciul puterii şi care să nu-şi aparţină

sie însuşi.

Particularităţile regimului totalitar se exprimă prin următoarele:

stabilirea unor relaţii specifice societăţii civile prin dezorganizarea sistematică a multiplelor

asociaţii, cluburi, grupuri profesionale sau confesionale;

existenţa monopolului conducerii societăţii de către partidul unic;

fuziunea puterilor prin nerecunoaşterea principiului separării puterilor în stat;

unitatea puterii se identifică cu puterea personală a conducătorului;

centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii social-economice şi culturale;

exercitarea controlului maselor printr-o poliţie politică;

realizarea unui consens total în rândul cetăţenilor care, practic, este echivalent unei supuneri

necondiţionate;

"teatralizarea" la scară naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor, reconstruirea

trecutului glorios).

Din punct de vedere a obiectivelor se deosebesc:

- dictaturi recunoscute:

= dictaturi conservatoare: adică aplică forţa pentru a supraveghea cu orice preţ valorile sociale

promovate sau pentru a proteja valorile ameninţate;

= dictaturi revoluţionare: pretind să instaureze o "nouă ordine";

- dictaturi nerecunoscute: democraţii liberale, transformate în dictaturi pentru a supraveghea

privilegiile unor reprezentanţi ai maselor; aşa sunt democraţiile socialiste, transformate în regimuri, fondate

pe un partid unic condus de o singură persoană (I.V. Stalin).

- dictaturi "democratice": dictaturile, prevăzute să intervină pentru a păstra "democraţia", în criză sau

în cursul normal al instituţiilor statale (puterea în criză).

Oricare ar fi modalitatea de exprimare a dictaturii, orice dictatură se naşte dintr-o situaţie de criză.

Această criză poate fi de ordin economic, precum cea din 1929, ecourile europene ale căreia au contribuit la

victoria fascismului şi nazismului. Criza poate fi şi de ordin moral, criză a valorilor tradiţionale, totalmente

legate de democraţie şi visul întoarcerii la un trecut mitologic sau la o revanşă. Se vorbeşte şi de o criză

13

politică, legată, de exemplu, de succesul mişcărilor extremiste.

Pe lângă alte trăsături comune, unitatea dictaturilor este determinată şi de metodele aplicate în scopul

atingerii obiectivelor trasate. Este vorba, mai întâi, de recursul la violenţă, fie tolerat ca un mijloc, printre

altele, în serviciul unui final superior (dictatura proletariatului din doctrina marxist-leninistă), fie exaltat

pentru ea însăşi prezentată ca regeneratoare indivizilor şi societăţilor. În categoria metodelor aplicate de

către dictaturi intră şi recursul la tehnici moderne de represiune (tortura "medicalizată") şi de propagandă,

numită şi "viol al mulţimilor".

14