Cursuri Economie Monetara 2015

8/19/2019 Cursuri Economie Monetara 2015

1/209

MODULUL 1. MONEDA

Timpul mediu necesar pentru studiu: 300 minute.

Obiective educa ţ ionale

În urma studierii acestei teme, veţi fi capabili să:

• Definiţi noţiunile de bani, monedă;

• Înţelegeţi fenomenul monetar în strânsă concordanţă cu funcţiile

îndeplinite de monedă în economie;

•

Definiţi statistic moneda, să determinaţi masa monetară şi agregatelemonetare;

• Identificaţi principalii indicatori monetari.

Cuvinte cheie:

• Bani;

• Monedă;

• Masa monetară;

• Agregate monetare.

Cuprinsul Modului:

1.1. Definirea monedei şi funcţiile sale

1.2. Masa monetară. Agregatele monetare

1.3. Indicatori monetari

Întrebări de autoevaluare RezumatBibliografie


2/209

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

1.1. DEFINIREA MONEDEI ŞI FUNCŢIILESALE

Definirea monedei reprezintă o problemă deosebit de complexă şi sensibilă,

studierea fenomenului monetar constituind preocuparea economiştilor de peste

30 de secole. Gândirea monetară a creat o serie de curente şi şcoli, fiecare

dintre ele încercând să justifice natura monedei, în strânsă legătură cu

economia.

Orice acţiune economică implică, sub o formă sau alta, utilizarea banilor. Din

această cauză fenomenul economic nu poate fi analizat f ără a cunoaşte

fenomenul monetar; politica economică are ca şi componentă esenţială politica

monetară. Domeniul monetar este un domeniu extrem de important al

economiei. Moneda deţine un rol fundamental în viaţa economică, starea

monedei reflectă starea economiei; o monedă puternică este simbolul unei

economii puternice, în timp ce o monedă slabă este percepută ca reprezentând

o economie slabă. Rolul fundamental al monedei în economie rezultă şi din

faptul că asupra sa se răsfrâng problemele sistemului economic. Istoria

economică relevă faptul că toate crizele economice au fost şi crize monetare,

uneori aflându-se la originea marilor crize.

În limbajul curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât fenomenul de

„monedă”, cât şi cel de „bani”.

„Moneda” reprezintă un semn bănesc care se prezintă sub forma unui disc

confecţionat din metal, având o anumită greutate, care se utilizează ca mijloc

de circulaţie şi de plată 1. În perioada în care moneda unei ţări era confecţionată

din metale preţioase, având valoare proprie deplină, aceasta îndeplinea şi

funcţia de rezervă a valorii, de tezaurizare. Moneda are un avers (faţă) pe care

este gravată valoarea acesteia şi un revers (verso) pe care sunt gravate semnele

distinctive ale statului emitent.

Termenul de monedă, în limba română, provine din limba neogreacă

(monedha), dar etimologic termenii „monetar”, „monetarism”, „monetărie”

1 Marcel Anghel, Gheorghe Ilie, Dic ţ ionar financiar-bancar , Ed. Genicod, Bucureşti,2002, p.122.


3/209

provin de la termenul latin „monetă”, de la denumirea templului zeiţei Junon

Moneta (sf ătuitoarea), templu în care romanii si-au instalat atelierul de batere a

pieselor de metal (templul a rămas vestit prin gâştele care i-au avertizat pe

romani de atacul barbarilor din anul 390 Î.C.)2.

Noţiunea de bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă, cuprinzând toatesemnele băneşti. Costin Kiriţescu dă o definiţie completă a banilor: „banii

reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a

avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de

cumpărare, ce conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul

social al ţării emitente” 3. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române,

prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de

metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată”. Etimologic

provenienţa termenului „bani” este necunoscută.Se observă că atât noţiunea de „monedă” cât şi cea de „bani” au fost definite

prin funcţiile pe care le îndeplinesc în economie, şi care sunt, de fapt, aceleaşi.

Îndeplinind deci aceleaşi funcţii şi acelaşi rol în economie, distincţia între cele

două noţiuni „bani” şi „monedă” nu mai are rost, în practică ele fiind sinonime,

folosindu-se una în locul celeilalte, de unde şi similitudinea între „masă

monetară” şi „masă bănească”.

În sens larg, banii constituie ansamblul modalităţilor de plată direct utilizabile

pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor, altfel spus,

ansamblul activelor acceptate peste tot, de toţi şi în toate timpurile, pentru

stingerea datoriilor.

Utilizarea banilor se bazează pe încredere; căutând motivele pentru care aceştia

sunt acceptaţi de către toţi, ajungem la încredere: un individ acceptă un

instrument de plată atunci când ştie cu siguranţă că acesta îi va fi acceptat lui

însuşi când va dori să cumpere un bun sau să achite o datorie. Această

încredere nu vine de la sine: ea poartă girul statului şi s-a impus progresiv

(băncile centrale au o vechime cuprinsă 100 şi 200 de ani).

Cei care deţin moneda au „puterea” de a obţine bunuri şi servicii din ţara în

care a fost emisă moneda respectivă, dar cei care o emit şi o distribuie au o

2 Marius Herbei şi colectiv, Moned ă şi Credit , Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p. 1.3 Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1982, p. 63.


4/209

putere şi mai însemnată: aceea de a influenţa distribuirea avuţiei din ţara

respectivă. Este, asemeni tuturor puterilor, o putere disputată: „Money its

power”4, spunea economistul francez François Perroux (infirmând teza

neutralităţii monedei), reproducând expresia lui Harrod.

Istoria monetară ilustrează strălucit relaţia dintre emisiunea monetară şi putere,cu alte cuvinte faptul că moneda este un instrument al puterii, disputa pentru

putere implicând şi disputa pentru a deţine monopolul emisiunii monetare.

Băncile centrale, fie că s-au detaşat dintre celelalte, fiind mai puternice şi

beneficiind de sprijinul puterii politice, fie că au fost create de puterea politică,

au reuşit să monopolizeze emisiunea de bancnote. Banca Angliei a obţinut

privilegiul emiterii bancnotelor în 1844, Banca Franţei în 1848, Banca

Germaniei în 1875 etc. Puterea politică a căutat apoi să obţină controlul asupra

băncilor de emisiune (acolo unde capitalul nu aparţinea statului) fie prinpromulgarea unor legi care defineau exact modul de funcţionare al băncilor

centrale şi operaţiunile lor, fie, mai uşor, prin naţionalizarea lor. Chiar şi în

prezent, unele bănci centrale nu rezistă presiunilor politice şi abuzează de

monopolul emisiunii monetare

Băncile comerciale au reacţionat, căutând să restrângă puterea monopolului

emisiunii de bancnote aparţinând băncilor centrale. În acest scop, băncile

comerciale au dezvoltat serviciile oferite clienţilor, pentru a face conturile

deschise la ele mai atractive decât bancnotele. Au reuşit foarte bine acest lucru,

dacă ne gândim că totalul bancnotelor nu mai reprezintă, în prezent, decât

aproximativ 10% din totalul masei monetare. Capacitatea de creaţie monetară a

băncilor comerciale este limitată, totuşi, de banca centrală prin instrumente

specifice, de politică monetară.

Relaţiile monetare internaţionale oferă încă un exemplu, poate şi mai clar, al

legăturii dintre putere şi emisiunea monetară. Dolarul este, la ora actuală,

moneda internaţională cea mai răspândită, cea mai utilizată (nici chiar euro nu

a reuşit să „detroneze” dolarul). Statele europene şi marile întreprinderi

internaţionale deţin active în dolari, doresc să-şi sporească această deţinere, în

schimb Statele Unite, emitentul dolarilor, sau întreprinderile americane pot

cumpăra întreprinderi sau împrumuta sume în dolari altor ţări. Este

4 François Perroux, L’economie du XX- e siécle, ed. II, Economica, Paris, 1964, p. 481.


5/209

manifestarea unei puteri evidente. Această supremaţie (întâietate) a dolarului

datează de la sfârşitul ultimului război mondial, însoţind victoria militară a

S.U.A. Sistemul Monetar Internaţional (S.M.I.) constituit atunci (1944 –

Bretton-Woods) a consfinţit, iar apoi a prelungit această putere. Mai târziu, la

începutul anilor şaizeci, ţările europene au pus în discuţie această dominaţieamericană, constatând întâietatea dolarului. Deşi convertibilitatea dolarului în

aur a fost suspendată (1971), nici crearea S.M.E. (Sistemul Monetar European)

şi nici crearea U.E.M. (Uniunea Monetară Europeană) nu au înlăturat încă

dominaţia dolarului. Evoluţia cursului euro-dolar în perioada 1999-2001 nu ne-

a încurajat să anticipăm o supremaţie a euro. Prezenţa fizică a euro începând cu

1 ianuarie 2002 a adus o ameliorare a monedei europene faţă de dolar.

Un alt exemplu de întrepătrundere strânsă între puterea monetară şi puterea

politică este cel al utilizării sistematice a „armei financiare” în conflicteleinternaţionale. În momentul conflictului dintre Iran şi S.U.A. (1979)5 după ce

diplomaţii americani au fost luaţi ostatici la ambasada americană din Teheran,

preşedintele Carter a hotărât îngheţarea activelor iraniene deţinute în băncile

americane pentru a exercita presiuni asupra autorităţilor iraniene. La acea dată,

hotărârea nu a avut efectul scontat, deoarece băncile, preocupate de onorarea

contractelor, au refuzat să aplice sancţiunile decise de preşedintele S.U.A. În

cazul conflictului din Malvine, guvernul britanic a răspuns invadării acestor

insule de către Argentina, blocând activele argentiniene din băncile britanice şi

opunându-se acordării oricărui nou credit de către acestea adversarei sale.

Arma financiară a fost cu atât mai eficace cu cât mai mult de jumătate din

datoria externă a Argentinei trecea prin băncile londoneze, iar Argentina

trebuia să reînnoiască o mare parte a acestei datorii în cursul anului, neputând

face faţă în alt mod deficitului balanţei sale de plăţi. Atunci când a fost evident

că Statele Unite erau decise să sprijine hotărârea britanicilor, Argentina s-a

aflat în faţa unui blocaj financiar, ce a contribuit la prăbuşirea guvernului

argentinian şi la victoria militară britanică. Mai recent, embargoul impus

regimului condus de Slobodan Miloşevici a fost tot o luptă dusă pe plan

financiar; chiar şi acordarea ajutorului financiar pentru reconstrucţia ţării a fost

condiţionată de predarea acestuia (a lui Miloşevici) Tribunalului Internaţional

5 * * *, Cronologia Universală – Larousse, Ed. Lider, Bucureşti, 1996, traducere IrinaNegrea.


6/209

de către noua putere politică. O altă experienţă a utilizării armei financiare este

legată de atacul terorist din 11 septembrie 2001. La câteva zile de la acest atac,

S.U.A. a anunţat îngheţarea activelor organizaţiilor teroriste deţinute în băncile

americane, iar, pe de altă parte, Pakistanul a beneficiat de un substanţial ajutor

financiar doar pentru a oferi sprijinul său Statelor Unite (şi N.A.T.O.) în lupta împotriva teroriştilor „găzduiţi” de ţara vecină, Afghanistan.

În fine, ultimul exemplu al utilizării armei financiare este legată de atacul

asupra Irakului, S.U.A. sprijinind cu fonduri financiare ţările care au sprijinit

acest conflict.

În concluzie, datorită forţei sale, puterea monetară trebuie utilizată în aşa fel

încât să fie exercitată cât mai mult posibil în interesul general; o bună politică

monetară poate împiedica să devină o cauză principală a recesiunii economice.

Nu este un bun de consumaţie pentru că nu oferă satisfacţie directă şi nu estenici capital tehnic; moneda reprezintă deci un bun specific definit prin funcţiile

pe care le îndeplineşte:

1. Instrument al tranzacţiilor, sau intermediar al schimburilor.

2. Unitate de măsură a valorii.

3. Instrument de rezervă a valorii.

4. Mijloc de plată.

1. Ca intermediar al schimburilor, moneda facilitează schimbul de mărfuri,

serveşte drept contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi

serviciilor pe toate pieţele6. Desigur că tranzacţiile se pot desf ăşura f ără

monedă, prin troc, însă inconvenientele trocului sunt vizibile:

− întâlnirea în timp şi spaţiu a nevoilor pentru doi indivizi, fiecare

deţinând bunul pe care celălalt doreşte să-l obţină;

− indivizibilitatea bunurilor şi dificultatea de a stabili valori egale;

Rezultă că trocul limitează considerabil volumul schimburilor şi face

imposibilă formarea unui ansamblu de preţuri, a unei scări de valori care să

faciliteze evaluarea bunurilor. Recurgerea la un bun intermediar (moneda),

permite disocierea celor două contraprestaţii simultane ale trocului în două

tranzacţii distincte (separate): vânzarea unui bun contra banilor şi cumpărarea

6 Cezar Basno, Moned ă , credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.8.


7/209

contra banilor a unui alt bun. În anumite perioade de tulburări monetare, când

moneda constituie un intermediar de slabă calitate, se revine la tehnica trocului

(de exemplu, în Germania, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial,

ţigările intermediau schimburile).

Deşi reprezintă o caracteristică a economiilor nemonetare, schimbul bunurilor în natură sub forma barterului apare şi în economiile contemporane ca un

răspuns la excesul de produse şi materiale, situaţie în care anumite firme

încearcă să realizeze tranzacţii directe – marf ă contra marf ă7.

2. Ca unitate de măsură a valorii, moneda permite etalonarea şi compararea

bunurilor şi serviciilor eterogene; constituie un instrument de măsură universal

aplicabil bunurilor, serviciilor şi altor drepturi; cu alte cuvinte, moneda permite

cuantificarea relaţiilor sociale, permite fiecărui individ să-şi cunoască

drepturile şi obligaţiile în societate.Particularitatea funcţiei de unitate de măsură a monedei constă în faptul că nu

este necesară prezenţa fizică a acesteia. Valoarea bunurilor se exprimă prin

preţul lor în monedă. Moneda permite determinarea unei scări generale de

preţuri, altfel spus, raporturi de schimb comparabile.

3. Ca instrument de rezervă a valorii, moneda asigură permanenţa valorilor

măsurate. Moneda nu este în mod obligatoriu utilizată imediat pentru a efectua

tranzacţii; ea poate fi păstrată, permiţând să se amâne decizia de utilizare a sa.

În acest fel moneda devine un mijloc de a conserva bogăţia, o întruchipare a

avuţiei (averii). Ca mijloc de păstrare a avuţiei (averii), moneda permite

transferul în timp al valorii, reprezentând un liant între prezent şi viitor

(Keynes). Valoarea reprezentată de o anumită cantitate de bani poate să nu fie

tot timpul aceeaşi. Fluctuaţiile puterii de cumpărare a monedei alterează

considerabil calitatea acesteia ca instrument de rezervă a valorii. Economisirea,

care reprezintă amânarea consumului, se bazează pe siguranţa că valoarea

bunurilor la al căror consum s-a renunţat va putea fi regăsită în viitor la

momentul în care se va decide utilizarea fondurilor de rezervă. Pentru ca banii

să-şi îndeplinească în bune condiţii această funcţie e necesar ca valoarea lor,

puterea lor de cumpărare, să fie constantă, sau altfel spus, preţurile practicate în

economie să nu se modifice8.

7 Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Moned ă-credit , Ed. A.S.E., Bucureşti, 2003, p. 9.8 Silviu Cerna, Moned ă şi credit , curs universitar, vol. I, Timişoara, p. 46.


8/209

În prezent, valoarea monedei fluctuează în timp, deci pe termen lung alte active

(aur, imobile, valută) pot îndeplini mai bine rolul de rezervă a valorii.

4. Ca mijloc de plată, moneda este utilizată şi pentru stingerea datoriilor care

nu sunt legate direct de schimbul de mărfuri (de exemplu: impozite şi taxe,

salarii, acordarea si rambursarea creditelor bancare), instrument al plăţiloramânate vânzarea mărfurilor cu plata în rate.

Este dificil să disociem cele patru funcţii, pentru că societăţile contemporane

sunt societăţi de piaţă care au nevoie simultan de un intermediar de schimb şi o

unitate de măsură şi de plată pentru a asigura coerenţa sistemului de schimburi

şi stabilitatea puterii de cumpărare. Pentru ca piaţa să fie eficientă este necesar

ca drepturile consimţite astăzi să poată fi exercitate şi mai târziu, altfel spus,

trebuie să permită tezaurizarea. Stabilitatea unităţii de măsură este condiţia

bunei funcţionări a acestui sistem, însă, din păcate, stabilitatea nu este niciodată asigurată total. Dacă stabilitatea se transformă în instabilitate, iar aceasta capătă

forme alarmante, apare fenomenul de respingere, de renunţare la funcţiile

monetare9. Amplele fluctuaţii ale nivelului general al preţurilor se derulează în

timpul perioadelor de „boom” economic şi criză. Astăzi, în condiţiile

persistenţei inflaţiei, rolul de rezervă a puterii de cumpărare este mai greu de

îndeplinit.

De asemenea, trebuie să ţinem cont că dezvoltarea operaţiunilor bancare şi

financiare a permis lansarea către populaţie a unei game de instrumente de

plasament care suplinesc cu succes moneda ca mijloc de rezervă a valorii.

Pe de altă parte, stabilitatea monedei apără societatea de tensiunile sociale.

Aceasta este dimensiunea socială a banilor, care apare deci la fel de importantă

ca şi rolul său economic de piaţă, prezentat până acum.

1.2. MASA MONETARĂ. AGREGATELEMONETARE

Alături de definirea monedei, măsurarea cantităţii de bani este un demers

necesar şi constă în determinarea capacităţii de a cheltui a agenţilor economici.

9 Costin C. Kiriţescu, Idei contemporane în ac ţ iune, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,1996, p. 9.


9/209

Pentru ca funcţiile monedei să fie exercitate în bune condiţii, este necesar ca

moneda să existe într-un anumit volum şi într-o anumită structură. Problemele

referitoare la raportul de mărime dintre activitatea economico-socială şi

cantitatea de monedă sunt abordate şi analizate cu ajutorul conceptelor de masă

monetară (MM) şi viteză de circulaţie a banilor (V). Noţiunea de bani nureprezintă o mărime fixă şi imobilă; există mai multe definiţii statistice ale

banilor, fiecare dintre ele stabilind pe scara lichidităţii o anumită delimitare

între bani şi celelalte active. Dimensionarea corectă a masei monetare nu poate

să nu ţină cont de diversitatea mare a substitutelor monedei pentru a surprinde

tot ceea ce se petrece în sistemul economic10. În esenţă, masa monetară constă

în totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi

serviciilor şi pentru plata datoriilor.

Definirea statistică a banilor presupune identificarea elementelor de activ alepatrimoniului agenţilor economici:

− active reale, care corespund unui bun material;

− active financiare, care corespund unor creanţe asupra altor agenţi

economici şi cuprind:

bancnotele (biletele de bancă) reprezintă „promisiunea” băncii

centrale pentru deţinătorul lor de a putea cumpăra bunuri şi servicii

de pe piaţă;

conturile curente deschise la bancă reprezintă angajamentul băncii

comerciale de a rambursa agenţilor economici la cerere disponibilul

aflat în cont;

bonurile de tezaur reprezintă angajamentul statului de a rambursa

suma, împreună cu o dobândă la o anumită scadenţă;

obligaţiunile reprezintă materializarea angajamentului unui debitor

de a rambursa o sumă şi o dobândă sigură la un moment dat

(scadenţă);

acţiunile dau posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute pentru

un acţionar (participare la profit, la conducerea societăţii, la

lichidarea societăţii).

Faţă de bunurile reale, activele financiare valorează atât cât valorează

10 Daniel Dăianu, Echilibrul economic şi moneda, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p.71.


10/209

creanţele, ţinând cont şi de persoanele asupra cărora se manifestă aceste

creanţe, de societăţile care le garantează.

Este evident că dintre activele financiare enunţate, activele de natură monetară

sunt bancnotele (creanţe asupra băncii centrale) şi conturile deschise la băncile

comerciale (creanţe asupra băncilor comerciale). Masa monetară esteconstituită, în mod tradiţional, din activele financiare cele mai lichide, activele

monetare:

− bancnote şi monede metalice emise de banca centrală ce poartă numele

de „monedă a băncii centrale”;

− solduri creditoare ale conturilor curente (şi asimilate acestora) deschise

la băncile comerciale de către agenţii economici, ce poartă numele de

monedă scripturală.

Altfel spus, masa monetară reprezintă totalitatea creanţelor agenţilor nebancari

asupra sistemului bancar. Unii specialişti susţin includerea în componenţa

masei monetare şi a rezervelor lichide ale băncilor comerciale (bancnote şi

monede metalice) şi depozitele acestora aflate în conturi deschise la banca

centrală; însă acestea nu au semnificaţie economică, atâta timp cât nu sunt puse

în circulaţie şi nu sunt utilizate în tranzacţii. Numerarul în casierie al băncilor

comerciale asigură doar transformarea monedei de cont în monedă a băncii

centrale, la cererea agenţilor nebancari. De asemenea, depozitele băncilor

comerciale aflate la banca centrală pot fi transformate în numerar la cererea

acestora, dar nu servesc la finanţarea tranzacţiilor, ci la compensarea datoriilor

şi creanţelor reciproce ale băncilor.

Deşi am pornit în definirea masei monetare de la activul patrimonial al

agenţilor nebancari, deoarece acesta este necuantificabil, în practică, masa

monetară se măsoară statistic prin adunarea angajamentelor cu caracter

monetar al băncilor, adică pasivul bilanţului centralizat al întregului sistem

bancar (banca centrală şi băncile comerciale – vezi figura 1.1)


11/209

Agenţi economici nebancari Bănci comerciale Banca centrală

Moneda efectivă

(Numerar)

Depozite la bănci

comerciale

Depozite l a

bănci

comerciale

Numerar

(bancnote şi

monede metalice)

deţ inut de agenţ i

economici

nebancari

Figura 1.1.

Deţinerea titlurilor de valoare influenţează volumul şi structura cheltuielilor

deţinătorilor lor ca şi moneda băncii centrale sau moneda de cont. Problema

redefinirii masei monetare şi a stabilirii limitei dintre activele monetare şi

activele financiare se pune cu acuitate. Masa monetară şi componentele sale

sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat monetar.

Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare; Sistemul

Contabilităţii Naţionale (în România) defineşte agregatul monetar ca o parte

constitutivă a masei monetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice,

prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin

instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice pe

care le mijloceşte. Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina una

în alta, precum păpuşile ruseşti: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de

talie imediat superioară şi tot aşa până când agregatul cel mai mare le conţine

pe toate celelalte.

Criteriul după care sunt incluse activele în agregatele monetare este cel al

lichidităţii, al uşurinţei transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un

portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de certitudine, de siguranţă a celui

care deţine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o sumă cel

puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică distinge trei categorii

principale de lichidităţi:

M 1 – lichidit ăţ ile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit

efectuarea de plăţi imediate; acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote,

monede divizionare) şi depozitele la vedere, în principal cele operabile prin

cecuri. M 1 reprezintă masa monetară în sens restrâns;

M 2 – lichidit ăţ ile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate

foarte rapid în lichidităţi primare f ără riscul de a pierde capital, adică sunt


12/209

monetizabile. M 2 desemnează masa monetară în sens larg şi cuprinde, în plus

faţă de M 1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri, depozitele la casele de

economii, depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor, acţiuni ale

fondurilor de ajutor reciproc;

M 3 – lichidit ăţ ile ter ţ iare sunt constituite din active cu un grad mai mic delichiditate. Transformarea lor în lichidităţi primare comportă riscul căderii

preţului acestor active. M 3 cuprinde, pe lângă M 2, valorile mobiliare private

(acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice (împrumuturi ale statului,

colectivităţi publice sau întreprinderi publice.

Delimitarea activelor monetare este o problemă actuală. Până nu demult,

activele financiare şi cele monetare erau bine ordonate, iar costurile necesare

trecerii de la un activ financiar la unul monetar erau mari; în prezent activele

sunt multiple, ajungând să se creeze chiar o continuitate a lor, iar costuriletranzacţiilor sunt substanţial diminuate. Problemele care se pun în legătură cu

definirea mai largă a masei monetare sunt: limita dintre activele monetare şi

activele financiare, dar şi limita dintre bani şi creanţe.

Concurenţa bancară şi pieţele financiare din ce în ce mai sofisticate sunt factori

care determină ca limita dintre activele monetare şi cele financiare să fie tot

mai greu de stabilit. Formele noi de plasament la termen permit creşterea

oricând a lichidităţilor prin transformarea lor în monedă (de exemplu inovaţiile

financiare ale anilor `80).

În ce priveşte limita între bani şi creanţe, şi aici părerile sunt împărţite,

deoarece deţinerea de monedă reprezintă astăzi, mai ales în ţările dezvoltate

posibilitatea de a retrage din contul deschis la bancă numerar. Descoperirea de

cont admisă de bancă agenţilor economici, respectiv cărţile de credit ale

populaţiei satisfac incontestabil o cerere de bani. Poziţia specialiştilor în

această privinţă este încă controversată.

Stabilirea numărului şi conţinutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la

alta. Fondul Monetar Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru

elaborarea statisticilor financiare internaţionale. Orientările fondului nu ţin însă

seama de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale diverselor ţări. De

fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii standardizate ale

agregatelor monetare, care pot, dacă este necesar, să fie descompuse în

categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi, potrivit


13/209

fiecărei ţări:

− money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale

agenţilor economici deschise la bancă;

− qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici;

− other ithems: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau f ără mişcare.Banca Centrală Europeană î şi defineşte de asemenea trei agregate monetare:

M 1 format din numerar şi depozite la vedere, M 2 ce cuprinde pe lângă M1

livrete de economii exigibile la vedere şi M 3 ce cuprinde pe lângă M2 titlurile

organismelor de plasament colectiv şi certificatele de depozit cu scadenţe de

maxim doi ani.

În România, masa monetară cuprinde:

M1 – alcătuită din numerar în afara sistemului bancar şi disponibilităţile la

vedere (până în decembrie 1991 şi depozitele la termen ale agenţilor

economici).

M2 – care cuprinde, pe lângă M1, şi cvasibanii, adică economiile populaţiei,

depozite în lei pe termen şi condiţionate şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

1.3. INDICATORI MONETARI

A. Masa monetară, definită ca totalitate a mijloacelor băneşti existente îneconomia unei ţări la un moment dat sau în medie pe o anumită perioadă

reprezintă un indicator monetar complex.

Componentele masei monetare sunt studiate cu ajutorul agregatelor monetare.

Agregatul cel mai larg (M3) reprezintă lichiditatea globală a unei ţări.

Lichiditatea economiei se apreciază cu ajutorul ratei lichidităţii, ca raport între

nivelul mediu anual al masei monetare şi un indicator reprezentativ al nivelului

de activitate al economiei (de obicei produsul intern brut). Motivul pentru care

lichiditatea economiei se apreciază în funcţie de produsul intern brut esteevident: când o economie are o lichiditate mare, popula ţia şi întreprinderile

deţin un volum mare de monedă, care poate alimenta o mare cerere de consum

şi poate provoca, prin aceasta, tensiuni inflaţioniste; când într-o economie

există o lichiditate insuficientă pot rezulta tensiuni asupra finanţării

întreprinderilor, tensiuni care pot să pună în pericol dezvoltarea, creşterea


14/209

producţiei şi creşterea economică.

B. Circulaţia monetară: studiul masei monetare nu trebuie să se oprească la

fluctuaţiile masei monetare privită ca stoc, ci trebuie analizat gradul de utilizare

a acestui stoc, pentru că moneda este importantă pentru economie, atât timp cât

ea circulă, permite derularea tranzacţiilor. Masa monetară privită ca flux, adică circulaţia monetară reprezintă ansamblul operaţiunilor de încasări şi plăţi

determinate de fluxul de bunuri, servicii, informaţii capitaluri în economie sau,

mai simplu, mişcarea banilor în economie într-o perioadă de timp. Mărimea

circulaţiei monetare dintr-o economie, într-o anumită perioadă (de obicei un

an), reprezintă produsul dintre mărimea medie a stocului de bani şi viteza de

circulaţie a banilor.

Potrivit ecuaţiei cantitative a lui Irving Fisher, circulaţia monetară concretizată

într-un anumit volum de încasări şi plăţi este:

cV M QP ⋅=⋅

unde:

M – masa monetară;

P – nivelul preţurilor;

Q – volumul bunurilor şi serviciilor;

V c – viteza de circulaţie a monedei;

C. Viteza de circulaţie a banilor. Intensitatea utilizării banilor este apreciată,

deci, prin viteza de circulaţie a banilor. Buna înţelegere a rolului monedei în

activitatea economică presupune măsurarea vitezei de circulaţie a banilor şi

explicarea variaţiilor acesteia. Într-un plan abstract, viteza de circulaţie a

banilor reprezintă numărul de schimburi parcurse de unitatea monetară într-o

perioadă de timp dată şi depinde de volumul tranzacţiilor şi de mixul masei

monetare:

M

QP

V c⋅

=

D. Concret, măsurarea vitezei de circulaţie a banilor ridică probleme, deoarece

volumul plăţilor efectuate cu ajutorul monedei este foarte dificil de măsurat.

Acest fapt este evident pentru bancnote: biletul de bancă este prin definiţie

anonim şi transferat f ără formalităţi. Este, deci, imposibil de calculat de câte ori


15/209

se schimbă, prin câte mâini trece o bancnotă. Tocmai din acest motiv, în

practică se calculează mişcarea bancnotelor după vărsămintele şi retragerile

efectuate la ghişeele băncilor – viteza de rota ţ ie a banilor, adică frecvenţa cu

care banii se reîntorc la bancă11.

Viteza de rotaţie a banilor, calculată sub formă de coeficient indică numărul derotaţii realizat de masa monetară pentru a servi un anumit volum de încasări şi

plăţi, astfel:

M

RK =

unde:

K – număr de rotaţii; R – rulajul bănesc;

Ca durată în zile, viteza de rotaţie se exprimă astfel:

R M D

M

R DK D D p p p z

⋅

===

unde:

D p – durata perioadei analizate (360,90 zile);

Dacă viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se reduce.

Bancnotele reprezintă doar o parte a masei monetare (redusă ca pondere). În

cazul depozitelor bancare la vedere, se utilizează contabilitatea băncilor,

respectiv operaţiunile debitoare şi operaţiunile creditoare care afectează

conturile şi care reprezintă aproximativ volumul tranzacţiilor realizate prin

utilizarea monedei. Totuşi, nu toate operaţiunile astfel înregistrate sunt

tranzacţii veritabile; de exemplu, transferul dintr-un cont în altul al aceluiaşi

agent economic (transfer realizat de la o bancă la alta). Viteza de rotaţie a

depozitelor la vedere se calculează pornind de la apropierea contabilă a

totalului tranzacţiilor bancare ce se efectuează într-o perioadă dată de soldul

mediu al conturilor la vedere pe parcursul aceleiaşi perioade.

Raportul între volumul tranzacţiilor şi soldul mediu al conturilor se calculează

atât pentru conturile agenţilor economici, cât şi pentru conturile persoanelor

fizice, foarte diferite între ele; întreprinderile, mai mult decât persoanele fizice,

raţionalizează gestiunea lor financiară.

Nu se poate vorbi despre viteza de rotaţie a altor depozite (decât cele la vedere)

11 Teodor Roşca, Moned ă şi credit , Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, p. 11.


16/209

pentru că acestea nu circulă în formele lor intrinseci, caracteristica acestora

fiind tocmai imobilizarea până la conversia lor în numerar. Se poate calcula,

eventual, o rată de rotaţie a cererii de conversie a depozitelor la termen în

lichidităţi.

Viteza de circulaţie, respectiv de rotaţie a banilor sunt influenţate de o serie defactori, dependenţi la rândul lor de comportamentul subiecţilor economici, dar

şi de componenta masei monetare (numerar sau bani de cont). Pe ansamblu,

aceşti factori vizează:

− majorarea volumului încasărilor agenţilor economici, respectiv

veniturilor populaţiei;

− frecvenţa obţinerii veniturilor populaţiei;

− modul de organizare a decontărilor f ără numerar în economia

respectivă;

− modul de realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat;

− modul în care este organizat procesul economisirii, al investiţiilor pe

piaţa financiară;

− volumul, structura, calitatea bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia

populaţiei, dar şi modificarea cererii de consum a populaţiei;

− stabilitatea monedei: în general, în perioade caracterizate de inflaţie,

viteza de circulaţie creşte, deoarece inflaţia determină o diminuare a

încasărilor şi este posibil să determine o creştere a cererii de bunuri şi

servicii. În sens invers, viteza tinde să se încetinească în perioada de

stabilizare, agenţii economici (şi populaţia) au încredere în puterea de

cumpărare a monedei.

Cunoaşterea situaţiei monetare, a structurii şi evoluţiei componentelor masei

monetare, precum şi a vitezei de circulaţie (respectiv de rotaţie) a banilor

reprezintă condiţia stabilirii politicii monetare.

Întrebă ri de autoevaluare

1) Cum este definită , în sens larg, moneda?


17/209

2) Care sunt funcţiile monedei?

3) Care sunt indicatorii monetari?

4) Care este legătura între masa monetară ca stoc şi masa monetară ca

flux?

5) Cum se calculează viteza de rotaţie a banilor?6) Care sunt componentele masei monetare?

7) Cum se realizează măsurarea masei monetare ?

8) Cum definiţi masa monetară şi care sunt dificultăţile în această

definire?

RezumatMoneda deţine un rol fundamental în viaţa economică; orice acţiune economică

implică, sub o formă sau alta, utilizarea banilor. Din această cauză fenomenul

economic nu poate fi analizat f ără a cunoaşte fenomenul monetar; politica

economică are ca şi componentă esenţială politica monetară. Istoria economică

relevă faptul că toate crizele economice au fost şi crize monetare, uneori

aflându-se la originea marilor crize.

Bibliografie obligatorie

1. Zăpodeanu Daniela – Monedă şi credit. Instituţii de credit; Editura

Universităţii din Oradea, 2003.

2. Frederic S. Mishkin - Economics of Money, Banking and Financial

Markets, 9th Edition, Editura Prentice Hall, 2009.3. Joel Bessis - Risk Management in Banking, Editura Wiley, 2010


18/209

MODULUL 10. INSTRUMENTE DE CREDIT




• Cunoaaşteţi principalele instrumente de credit;

• Înţelegeţi modul de funcţionare al instrumentelor de credit;

• Cunoaşteţi principalele operaţiuni cu instrumente de credit.

cuvinte cheie:

• Instrumente de credit;

• Efecte de comerţ;

• Titluri de credit.

Cuprinsul Modului:

10.1. Instrumente de credit. Caracteristici

10.2. Instrumentele de credit propriu-zise

10.3. Titlurile de credit participative (asociative)

Întrebări de autoevaluareProbleme rezolvate

Rezumat Bibliografie


19/209


20/209

După caracteristicile formelor de credit materializate distingem:

− instrumente de credit propriu-zise, prin care debitorul se obligă să restituie la scadenţă o

anumită sumă de bani; încorporează un drept de creanţă şi dau dreptul la încasarea unei

dobânzi;

− instrumente de credit reprezentative, care conferă posesorilor un drept real asupra unor

mărfuri depozitate sau aflate în curs de transport;

− instrumente de credit de participaţie, care atestă calitatea de asociat la o societate

comercială; reprezintă un drept personal de natură corporativă.

10.2. INSTRUMENTE DE CREDIT PROPRIU-ZISE

Instrumentele de credit propriu-zise se împart în: efecte de comerţ şi titluri de credit ale datoriei

publice şi obligatare.

A. Cecul, biletul la ordin şi cambia sunt efecte de comerţ şi au o dublă calitate: sunt atât

instrumente de credit cât şi instrumente de plată utilizate pe plan naţional şi

internaţional. Reprezintă materializarea unei relaţii de credit comercial. Efectele de

comerţ sunt reglementate în România de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului

la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Legea nr. 59/1934 asupra cecului

modificată prin Legea nr. 84/1994. În Codul Comercial Român din1929, cambia şi

biletul la ordin sunt definite ca instrumente ce atestă o promisiune de plată. Cambia

apărea şi sub denumirea de poliţă sau trată. Legea asupra cambiei şi biletului la ordin

nr. 58/ 1934 prezintă doar elementele componente ale cambiei şi biletului la ordin,

astfel că noţiunea de „trată” circulă în paralel cu cea de „cambie” atât în limba română

cât şi în alte limbi de circulaţie internaţională: franceză („lettre de change” şi „traite” ),

italiană („cambiale” şi „trata”), germană („Wechsel” şi „Trate”).

Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată ce atestă o obligaţie pe termen scurt

restituibilă la scadenţă şi pune în relaţie trei persoane; o persoană numită trăgător dă ordin unei

alte persoane numite tras să plătească necondiţionat la scadenţă o anumită sumă de bani unei a

treia persoane numită beneficiar (sau la ordinul acesteia).

Emiterea cambiei are loc pe baza livrărilor de mărfuri f ără plata pe loc:


21/209

− beneficiarul vinde mărfuri trăgătorului;

− trăgătorul, la rândul său vinde mărfuri trasului.

Plata ar trebui să se realizeze între tras şi trăgător şi între trăgător şi beneficiar. Prin emitereacambiei trasul îl va plăti direct pe beneficiar. Iată circuitul cambiei:

Trăgător Tras

Beneficiar

Emiterea

Plata Remiterea

Deşi, de obicei, implică existenţa a trei persoane: trăgător, tras şi beneficiar, cambia poate fi trasă

şi asupra trăgătorului însuşi, caz în care apar doar doi implicaţi în cambie: trăgătorul şi trasul.

Validitatea cambiei (producerea efectelor dorite) este dată de:

− calitatea de comerciant a persoanei fizice sau juridice care efectuează operaţiunile

cambiale;

− forma scrisă, sub semnătură privată;

− existenţa menţiunilor obligatorii şi a unor clauze facultative.

Menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 58/ 1934 sunt:

− denumirea de cambie trecută în textul titlului în limba întrebuinţată pentru redactarea

înscrisului;

− ordinul necondi ţ ionat de a plăti o sumă de bani determinat ă, atât în cifre cît şi în litere;

spaţiul necompletat se barează în vederea evitării fraudelor. Dacă suma în cifre nu coincide cu

suma în litere, cea corectă este suma în litere; în cazul în care suma este înscrisă, de mai multe

ori, fie în cifre, fie în litere, se va plăti suma cea mai mică;

− numele celui care trebuie s-o plătească: trasul, fie persoană fizică cu nume şi prenume,

fie persoană juridică cu denumire, aşa cum este înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului;

− scaden ţ a, data la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită; aceasta trebuie să fie

posibilă (de exemplu nu 30 februarie) şi unică, cambia cu mai multe scadenţe fiind nulă. Dacă nu

este indicată scadenţa, cambia este plătită la vedere. Din punct de vedere al scadenţei, cambia

poate fi:

la vedere: cambia este plătibilă la prezentare într-un an de la emitere, fiind vorba de

un titlu pe termen scurt;


22/209

la un anumit termen dat de data acceptării „ x zile de la vedere”, fiind menţionat pe

cambie; în caz de neacceptare scadenţa va fi determinată de data protestului;

la un anumit timp de la data emiterii, menţiunea pe cambie fiind „x zile de la data

emiterii”;

la o dată fixă, caz în care se menţionează data exactă, modalitatea cea mai frecventă şi

care convine cel mai mult trasului, întrucât poate să-şi organizeze fluxurile de

lichidităţi astfel încât să deţină disponibil la data respectivă.

− locul unde se va face plata - se indică denumirea localităţii, lângă numele trasului (de

obicei domiciliul trasului); plata se poate face şi la domiciliul unui terţ, respectiv o bancă la care

trasul are cont deschis.

− numele beneficiarului: pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari, cumulativ sau alternativ; în

ultimul caz, orice beneficiar înscris în cambie poate exercita singur drepturile conferite decambie.

− data şi locul emiterii, tot prin menţionarea localităţii, de obicei localitatea de domiciliu a

trăgătorului.

− semnătura emitentului (trăgătorului), care pentru persoanele juridice trebuie însoţită de

amprenta ştampilei, f ără ca absenţa ei să ducă la anularea titlului.

Cambia se emite la o valoare nominală ce cuprinde suma creditului (valoarea mărfurilor

transferate pe datorie) plus dobânda practicată între întreprinzători. Într-o cambie plătibilă lavedere sau la un anumit termen de la vedere, trăgătorul poate stipula cifra dobânzii pe cambie,

care curge de la data emisiunii.

Circuitul cambiei, modul său de decontare şi compensare este reglementat de Regulamentul

B.N.R. nr. 10/1994:

− trăgătorul remite cambia beneficiarului (emiterea se realizează asupra trasului);

− la scadenţă, beneficiarul depune cambia la banca sa în vederea încasării;

− banca beneficiarului verifică cambia şi o prezintă spre acceptare băncii trasului;

− banca trasului debitează contul curent al clientului său în ziua compensării; banca

beneficiarului introduce efectiv cambia în compensare şi creditează contul beneficiarului.

După natura operaţiunilor care stau la baza emiterii cambiilor, acestea sunt:

− cambii comerciale, care au la bază tranzacţii (vânzări-cumpărări de mărfuri);


23/209

− cambii financiare, emise în scop speculativ, adică cu scopul de a obţine credite bancare.

Acestea sunt cambii reciproce, emise prin înţelegere de către trei agenţi economici prin care se

obligă unul faţă de celălalt. Deoarece nu au la bază operaţiuni economice, aceste emisiuni de

cambii financiare conduc la creşterea nejustificată a creditelor.

Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit prin care o persoană numită emitent (debitor) î şi

asumă obligaţia, angajamentul de a plăti într-un anumit loc şi la un anumit termen beneficiarului

(creditorului) sau la ordinul acestuia o sumă de bani.

Emitent

(Debitor)

Emiterea

Beneficiar

(Creditor)Prezentarea la plat ă

Plata

Figura 7.4. Circulaţia biletului la ordin

Biletul la ordin este deci o promisiune de a plăti, emitentul este una şi aceeaşi persoană cu

plătitorul, numărul persoanelor implicate se reduce la două, faţă de cambie, care presupune 3

persoane implicate.

Valabilitatea biletului la ordin este dată de următoarele menţiuni obligatorii:

− denumirea de bilet la ordin în textul titlului;

− promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată „voi plăti în schimbul acestui

bilet la ordin”;

− scadenţa;

− locul plăţii;

− numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie f ăcută plata (beneficiarul);

− data şi locul emiterii;

−

semnătura emitentului.Fiind reglementat de aceeaşi lege ca şi cambia, conţinutul şi funcţionarea sa sunt asemănătoare cu

ale acesteia. Ca instrument de plată, din punct de vedere juridic, biletul la ordin este decontat în

conformitate cu Regulamentul BNR nr. 10/1994.

Există o serie de operaţiuni cambiale (cu cambii şi bilete la ordin), care în funcţie de calitatea

participanţilor sunt de două tipuri:


24/209

− operaţiuni nebancare (f ără participarea vreunei bănci);

− operaţiuni bancare (cu participarea uneia sau mai multor bănci).

Operaţiunile nebancare sunt:

1)

Acceptarea: operaţiunea prin care trasul (debitorul) î şi însuşeşte obligaţia de plată şistabileşte momentul plăţii. Acceptarea se realizează printr-o menţiune înscrisă pe cambie

„acceptat” sau o expresie echivalentă însoţită de semnătura trasului care-i măreşte credibilitatea şi

garantează valabilitatea cambiei. Prezentarea la acceptare este facultativă, dar prin acceptare

trasul devine debitorul principal. Refuzul acceptării se constată prin întocmirea unui protest de

neacceptare în formă autentică.

2) Girul cambiei: operaţiunea de transfer a unui titlu de credit prin înscrierea pe verso-ul

acestuia (din care cauză se mai numeşte şi operaţie de andosare) a dorinţei actualului beneficiar

(girant) de a transmite şi remite altei persoane (giratar) titlul de credit. Se poate transmite cambia

şi trasului sau chiar trăgătorului. Girul „la purtător” este echivalentul unui gir în alb.

Trăgător Tras

Beneficiar 1

Beneficiar 2

Banca

Girul cambiei

Emiterea

Plata Remiterea

Avalizare

Figura 7.5. Girarea şi avalizarea cambiei

Operaţiunea de gir produce două efecte: efectul translativ de drepturi, în sensul că se transmite

dreptul de a cere plata de la debitor, precum şi dreptul de a transmite mai departe titlul, şi efectul

de garanţie, în sensul că din momentul transmiterii prin gir a cambiei, girantul, adică cel care

transferă, devine un debitor de regres, solidar cu toţi ceilalţi înscrişi în cambie.

Girul nu se poate face pentru o valoare parţială a cambiei, ci numai pentru valoarea sa integrală,

dar se poate extinde, ca operaţiune, la mai multe tranzacţii.

Girarea titlului către o bancă reprezintă operaţiune de scontare, iar transmiterea acestuia de către

băncile comerciale la banca centrală se numeşte rescontare.


25/209

3) Avalizarea: operaţiunea prin care printr-o menţiune înscrisă pe cambie o persoană numită

avalist garantează plata la scadenţă: cel care a avalizat cambia, în cazul insolvabilităţii

debitorului, va fi nevoit să plătească. Operaţiunea de avalizare este f ăcută de obicei de către

banca plătitorului (debitorului) şi, spre deosebire de girare, se poate face şi pentru o sumă parţială

din valoarea cambiei care trebuie înscrisă pe cambie. Cambiile avalizate prezintă garanţii

superioare, bineînţeles, în cazul în care persoanele care semnează pentru aval au reputaţie

financiară bună.

4) Plata cambiei: operaţiunea de stingere a obligaţiei băneşti; termenul prezentării la plată

este de obicei ziua scadenţei sau cel mult 2 zile de la scadenţă. Prezentarea la plată se face de

obicei fie la domiciliul trasului, fie al băncii trasului, fie al avalistului. Este posibilă şi plata

anticipată cu acordul părţilor şi sunt, de asemenea, admise plăţile parţiale, caz în care trasul

plătitor solicită o menţiune pe cambie. Din punct de vedere al plăţii, o cambie poate fi prelungită la cererea trasului, caz în care i se stabileşte o valoare nominală nouă.

VN v=VN

n− VN

n⋅tsc⋅

n z

360

unde:

n z – număr zile prelungire;

VN v – valoarea nominală veche;

VN n – valoarea nominală nouă;tsc –

VN v =VN n⋅1− tsc⋅n z

360

VN n

=VN

v

1− tsc⋅n z

360

5) Regresul cambial: acţiunea judecătorească prin care beneficiarul emite pretenţii de plată

asupra celorlalţi obligaţi (trăgător, girant, avalist) înscrişi în cambie, dacă printr-o acţiune directă

de execuţie asupra acceptantului şi avaliştilor săi, beneficiarul nu obţine suma înscrisă în cambie.

Regresul cambial este condiţionat de protestul cambial, act autentic al rezultatului negativ al

prezentării cambiei la plată (sau acceptare). Protestul este constatat de executorul judecătoresc şi

înscris într-un registru special al Judecătoriei. Executarea silită a cambiei este o alternativă a


26/209

recuperării valorii cambiei. Cambia, prin lege, are titlu executoriu atât pentru suma prevăzută în

cambie cât şi pentru dobânzile şi cheltuielile de protest aferente.

Dacă persoanele beneficiare ale cambiei nu au solicitat plata timp de trei ani de la emitere,

cambia se prescrie.

Operaţiunile bancare sunt:

1) Scontarea: operaţiune prin care deţinătorul cambiei, adică beneficiarul, se prezintă la

bancă pentru a obţine un credit bancar; valoarea creditului (valoarea actuală) este mai mică decât

valoarea nominală a cambiei, diferenţa fiind scontul, adică dobânda percepută de bancă pentru

operaţiunea de scontare, dobândă care se calculează pe baza taxei scontului.

VC sc=VN − scont=VN − VN ⋅t

sc⋅n

z

⋅scontare− scadenta

360

unde:VC sc – valoarea creditului acordat de banca comercială prezentatorului cambiei;

VN – valoarea nominală a cambiei;

t sc – taxa scontului

n z – număr de zile cuprins între data scontării şi data scadenţei.

Înainte de a accepta scontarea cambiei, banca de obicei efectuează o analiză a acesteia din care să

rezulte gradul de siguranţă al cambiei.

2) Rescontarea: operaţiune prin care o bancă comercială care a scontat deja o cambie se

prezintă la banca centrală pentru a obţine un credit. Valoarea creditului acordat de banca centrală

reprezintă valoarea actuală la rescontare, calculată ca diferenţă între valoarea nominală şi rescont

(dobânda percepută de banca centrală). Rescontul se calculează pe baza taxei de rescont (taxa

oficială a scontului).

VC resc

=VN − rescont=VN − VN ⋅r d ⋅n

z

⋅rescontare − scadenta⋅

360

unde:

VC resc – valoarea creditului acordat de banca centrală băncii comerciale;

VN – valoarea nominală a cambiei;

r d – rata dobânzii;

n z – număr de zile cuprins între data rescontării şi data scadenţei.


27/209

Banca centrală (ca şi băncile comerciale) efectuează o analiză a cambiilor înainte de rescontarea

acestora, analiză din care să rezulte siguranţa lor.

3) Operaţiunile cambiale asiguratorii: reprezintă operaţiuni efectuate de bănci în situaţia

în care în urma analizei cambiilor rezultă nesiguranţa acestora.

− Pensiunea cambiilor: băncile primesc în pensiune cambiile şi le achită prezentatorului la

valoarea actuală. Valoarea actuală este mai mică decât valoarea nominală a cambiilor,

diferenţa fiind dobânda percepută de bancă. Pensiunea presupune răscumpărarea cambiei

de către prezentatorul acesteia înainte de scadenţă. Această operaţiune nu presupune

trecerea cambiilor în posesia băncii.

− Gajul cambiei: cambia este prezentată drept garanţie pentru un credit bancar de către

deţinătorul acesteia. Valoarea creditului este mai mică decât valoarea nominală a cambiei,

iar termenul de rambursare a împrumutului precede scadenţa cambiei. În cazul gajuluicambiei, aceasta trebuie păstrată la bancă pe perioada acordării împrumutului.

Pensiunea şi gajul sunt operaţiuni efectuate atât de băncile comerciale cât şi de către banca

centrală.

Cecul este un titlu de credit utilizat mai mult ca instrument de plată, prin care o persoană numită

trăgător dă ordin altei persoane numită tras (de obicei banca tragătorului) să plătească la vedere o

anumită

sumă

de bani beneficiarului, sau de a trece această

sumă

în contul să

u. Elementelececului sunt: denumirea expresă de cec, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă necondiţionată de

bani, numele trasului (plătitorului), numele beneficiarului, data şi locul emiterii, locul plăţii,

semnătura emitentului (trăgătorului).

Emitent Banca (Tras)

Beneficiar Banca beneficiarului

Emiterea

Plata Remiterea

Prezentarea la plat ă

Prezentarea

la plat ă

Plata

Figura 7.6.


28/209

În România, cecul poate fi emis doar asupra unei bănci; prin legea din 1934 este interzisă

emiterea cecurilor asupra comercianţilor. Cecul emis şi plătibil în România trebuie prezentat la

plată în termen de 8 zile de la data emiterii dacă este plătibil în localitatea în care a fost emis sau

în termen de 15 zile în celelalte cazuri. După expirarea acestui interval, plata va avea loc în

situaţia în care trăgătoriul nu a revocat instrumentul emis anterior.

Prin funcţionarea sa, în România cecul devine doar un instrument de plată.

Valabilitatea cecului este dată de următoarele menţiuni obligatorii ale cecului:

− denumirea/ sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;

− seria şi numărul cecului;

− înscrisul „plătiţi în schimbul acestui cec”;

− data şi locul (localitatea) emiterii cecului;

− suma ce urmează a se plăti în cifre şi în litere (spaţiile rămase libere se barează pentru

evitarea fraudelor;

− numele, adresa, codul fiscal, numărul contului trăgătorului (client al unităţii bancare trase)

şi semnătura (însoţită de amprenta ştampilei);

− numele beneficiarului, numărul contului şi unitatea bancară la care acesta are cont

deschis; dacă beneficiarul este acelaşi cu trăgătorul, este un cec de retragere de numerar.

Cecul este transmisibil prin gir, apar operaţiunile de avalizare, plată, regres şi protest, însă nu

apare operaţiunea de acceptare, ci eventual certificarea f ăcută de către bancă prin care aceastaconfirmă că există disponibilităţi în contul trăgătorului (emitentului). Emiterea cecului f ără să

existe disponibil în cont constituie infracţiune şi atrage sancţiuni civile şi penale. Acest fapt nu

duce însă la nulitatea cecului, el putând fi totuşi operat de tras la prezentare, dacă în intervalul de

timp între emitere şi prezentare, trăgătorul procură fondurile necesare pentru acoperirea acestui

cec (are deci disponibil bancar).

Certificarea unui cec se realizează prin aplicarea de către bancă a ştampilei cu înscrisul

„certificat” însoţită de numele, prenumele şi semnătura contabilului şef al băncii, precum şi

ştampila unităţii bancare trase. Aceasta va bloca suma trăgătorului într-un cont deschis pe numele

său numit „cecuri certificate”. Certificarea poate fi solicitată fie de însuşi trăgătorul cecului, fie

de beneficiarul cecului (iniţial sau ulterior după transmiterea prin gir).

În economiile de piaţă, există mai multe categorii de cecuri:

− cecul nominal, ce are indicat numele beneficiarului;


29/209

− cecul la purtător, ce nu conţine numele beneficiarului, fiind plătibil în momentul

prezentării; acest tip de cec nu există în ţara noastră;

− cecul de virament (de decontare), care este doar un instrument de plată prin care se

efectuează plăţile între doi agenţi economici (de la emitent la beneficiar);

− cecul pentru retragerea de numerar din contul de disponibil bancar, în cazul căruia

trăgătorul este una şi aceeaşi persoană cu beneficiarul (des utilizat de către societăţile

bancare în România);

− cecul barat prin trasarea a două linii paralele pe faţa cecului, ce implică o încasare a

acestuia în bancă, doar prin cont, nefiind posibilă încasarea directă în numerar.; bararea

poate fi generală, caz în care între cele două linii nu se înscrie nimic şi acest cec nu poate

fi plătit decât unei alte bănci sau unui client al trasului, sau specială, caz în care între cele

două linii trasate pe cec se înscrie numele unei bănci şi poate fi plătit numai către acea

bancă. În România, în cadrul procesului de compensare multilaterală se foloseşte numai

cecul barat;

− cecul de călătorie, emis în moneda unei ţări străine, urmând a fi încasat la o bancă din ţara

respectivă în a cărei monedă este exprimat;

− cecul poştal pentru transmiterea sumelor prin poştă spre persoane fizice sau juridice.

Pentru prevenirea incidentelor de plată ce pot apărea în condiţiile neîndeplinirii conforme şi la

timp a obligaţiilor participanţilor la procesul de decontare a efectelor de comerţ, în bazaRegulamentului nr. 3/1996 al Băncii Naţionale a României s-a organizat funcţionarea Centralei

Incidentelor de Plăţi (funcţionează efectiv din 1997). Centrala Incidentelor de Plăţi este

organizată la B.N.R., pe trei fişiere: fişierul naţional de cecuri, fişierul naţional de cambii, fişierul

naţional de bilete la ordin. Societăţile bancare sesizează şi transmit Centralei Incidentelor de Plăţi

toate incidentele de plată, cum ar fi: refuzul la acceptare sau la plată a cambiilor, refuzul la plată a

biletelor la ordin, emiterea unui cec f ără autorizarea băncii trase, emiterea unui cec f ără existenţa

de disponibil în vederea onorării integrale sau parţiale a cecului în momentul prezentării sale spre

încasare, emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă, emiterea unui cec de către o persoană

aflată sub interdicţie bancară.

Orice agent economic, client al unei societăţi bancare, poate consulta informaţiile cuprinse la

Centrala Incidentelor de Plăţi, prin simpla completare a unei cereri ce trebuie depusă la banca sa;

este necesară cunoaşterea codului fiscal al persoanei juridice în legătură cu care se solicită


30/209

informaţia, respectiv codul numeric personal dacă este vorba de o persoană fizică.

B. Titlurile de credit ale datoriei publice şi obligatare, pe termen scurt sau pe termen lung,

emise de unităţi private sau de stat:

Bonurile de casă sunt titluri de credit create de bănci care s-au extins cu timpul şi la

întreprinderi. Bonurile de casă emise de bănci poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt

emise pentru acoperirea unor goluri temporare de trezorerie. Sunt deci împrumuturi pe termen

scurt purtătoare de dobânzi, materializate în titluri la purtător sau nominative negociabile pe piaţa

financiară. De cele mai multe ori, dobânda pentru bonurile de casă se plăteşte de mai multe ori pe

an, iar în acest caz rata anuală actualizată a dobânzii este mai mare decât rata anuală a dobânzii.

Rata actualizată indică randamentul titlurilor prin capitalizarea dobânzii (certificate de depozit cu

capitalizare).

Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat (de obicei prin trezoreria publică) pentruacoperirea unor cheltuieli bugetare curente, iar totalitatea bonurilor de tezaur emise de stat

formează datoria flotantă a statului (spre deosebire de datoria consolidată a statului concretizată

în emisiuni de obligaţiuni). Reprezintă titluri de credit transmisibile, scontabile şi purtătoare de

dobândă. Bonurile de tezaur (certificatele de trezorerie) pot să fie sub formă de imprimate,

materializate într-un înscris (care se adresează populaţiei), sau pot să fie dematerializate (în

conturi curente) – nu se materializează într-un înscris, ci reprezintă înregistrări în conturile

curente la trezorerie sau la banca centrală pe numele subscriitorilor (care se adresează instituţiilor

financiare).

În România, primele bonuri de tezaur au fost puse în circulaţie în octombrie 1996. Ele au fost

emise de stat şi puse în circulaţie prin Banca Naţională a României, care a obligat băncile

comerciale să le cumpere şi, ca atare, să deţină ca active o anumită valoare din aceste bonuri de

tezaur. În ianuarie 1997 statul a lansat alte bonuri de tezaur, punându-le în circulaţie prin Casa de

Economii şi Consemnaţiuni şi destinate populaţiei. Statul nu le-a tipărit, simpla chitanţă de

C.E.C. constituind dovada cumpărării acestora de către populaţie. Ulterior, aceste bonuri de

tezaur au fost tipărite, fiind nominale, sub forma certificatelor de trezorerie, puse în circulaţie

prin Trezoreria Finanţelor Publice. Fiind purtătoare a unei dobânzi superioare celei practicate de

bănci la depozitele atrase, certificatele de trezorerie au devenit atractive şi pentru băncile

comerciale (prezentând un risc zero şi un randament ridicat); băncile comerciale au creditat în

acest fel statul, reducând ponderea creditelor acordate agenţilor economici (adică tocmai funcţia


31/209

de bază a băncilor, cea de finanţare a economiei).

Obligaţiunile reprezintă titluri de credit (şi de valoare), ce atestă acordarea unui împrumut pe

termen lung şi dau dreptul posesorilor la un venit anual fix sub formă de dobândă. Dobânda se

plăteşte pe baza unui cupon (parte a obligaţiunii), astfel că o obligaţiune are un număr de cupoane

egal cu numărul plăţilor de dobândă.

În funcţie de emitent, obligaţiunile sunt: obligaţiuni ale statului (emise de guvern), obligaţiuni ale

municipalităţilor (emise de organele administraţiei publice locale), obligaţiuni emise de

întreprinderi şi bănci, obligaţiuni ipotecare sau înscrisuri funciare;

Obligaţiunile emise de stat sunt destinate acoperirii deficitului bugetar. Obligaţiunile

municipalităţilor au ca scop finanţarea unor investiţii de interes local. În România, prima

administraţie publică locală care a emis obligaţiuni a fost Primăria oraşului Sinaia, iar la sfârşitul

anului 2002 şi Primăria municipiului Oradea a emis obligaţiuni în sumă de 100 mld. lei, pentruconstituirea de resurse necesare investiţiei de realizare a şoselei de centură a oraşului.

Obliga ţ iunile întreprinderilor şi băncilor sunt emise pentru mobilizarea de capital suplimentar pe

termen mijlociu şi lung.

Banca Comercială Română a emis în 1997 obligaţiuni în sumă de 75 milioane dolari, pe termen

de 3 ani, cu un preţ de emisiune de 99,85% din valoarea nominală şi o dobândă fixă anuală de

9,125%. A fost vorba de fapt de eurobligaţiuni (emise în Europa, având ca monedă de referinţă

dolarul) listate la Bursa de Valori Luxembourg.

După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi: nominative care au numele

proprietarului înscris pe certificat (sau în cont) şi la purtător care nu au înscris numele

proprietarului şi obligaţiunea aparţine posesorului.

După forma de emisiune, pot fi: materializate pe suport hârtie sau dematerializate, emise prin

înscriere în cont.

După tipul de venit pe care-l generează, obligaţiunile emise de stat (organele administraţiei

publice centrale sau locale) pot fi1:

− obligaţiuni cu dobândă: sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează la

scadenţă, plus o dobândă care se plăteşte conform programului de rambursare (numărul de

plăţi ale dobânzii este egal cu numărul de cupoane ale obligaţiunii);

1 Simona Fătu, Pia ţ a românească de capital, Ed. Vox, Bucureşti, 1998, p.48.


32/209

− obligaţiuni cu cupon zero sau cu reducere: emitentul nu se obligă să plătească dobândă

până la scadenţă, însă sunt emise la preţuri deosebit de avantajoase, chiar un sfert din

valoarea nominală, iar câştigul creditorului constă în diferenţa între preţul de cumpărare şi

preţul de răscumpărare la scadenţă al obligaţiunilor. Lansarea acestor obligaţiuni pe piaţă

este justificată în condiţiile în care dobânda şi plusvaloarea se impozitează diferit;

− obligaţiuni cu dobândă variabilă, emise în perioadele în care rata dobânzii înregistrează

fluctuaţii mari (îndeosebi în sensul creşterii); rata dobânzii pentru aceste obligaţiuni

variază în funcţie de variaţia dobânzii pe piaţă; remuneraţia deţinătorilor de obligaţiuni se

realizează în funcţie de o rată de referinţă (LIBOR de exemplu);

− obligaţiuni cu participaţie, care asigură posesorilor pe lângă remuneraţia sub formă de

dobândă, sume majorate cu un indice în funcţie de cifra de afaceri a emitentului.

În ce priveşte obligaţiunile emise de întreprinderi, pe lângă obligaţiunile clasice, există:

− obligaţiuni convertibile în acţiuni: permit ca la cererea deţinătorului şi în cadrul unei

perioade determinate să fie convertite pe un anumit număr de acţiuni ale societăţii

emitente;

− obligaţiuni rambursabile în acţiuni: în locul lichidităţilor, deţinătorul obligaţiunilor, la

scadenţă, primeşte acţiuni în condiţiile prevăzute la emisiune.

Societăţile emitente de obligaţiuni trebuie să ţină un registru al obligaţiunilor emise şi

al celor rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul şi sediultitularilor, când ele sunt nominative.

C. Cardul, instrument modern de plată şi de credit a apărut datorită extinderii depunerilor în

conturi curente şi extinderii tehnicii electronice. Iniţial cardul reprezenta doar o confirmare a

faptului că posesorul ei era titularul unui depozit, iar ulterior cartea de credit a devenit o

modalitate de efectuare a plăţilor. Prin utilizarea cardului, posesorul are posibilitatea de a ob ţine

mărfuri şi servicii f ără a plăti pe loc.

Cardurile au apărut în a doua jumătate a secolului XX: în 1960 când Bank of America lansează

BankAmericard (devenită ulterior VISA International), iar în 1966, un grup format din 17 bănci a

creat o reţea proprie de acceptare reciprocă la plată a cărţilor de plată emise (Asociaţia

Interbancară de Carduri, devenită, mai târziu MasterCard).

Există mai multe categorii de carduri, clasificate după mai multe criterii, cele mai importante

fiind:


33/209

a) Criteriul func ţ iilor îndeplinite (modul de acoperire al cheltuielilor), în funcţie de care

distingem debit carduri şi credit carduri.

Debit cardurile sau cărţile de debit permit utilizatorului achiziţia de bunuri şi servicii sau

retrageri de numerar, în limita disponibilului existent în contul de card.

Credit cardurile sau cărţile de credit (în adevăratul înţeles al noţiunii) permit achiziţionarea de

bunuri şi servicii, respectiv retrageri de numerar, chiar dacă posesorul cardului nu are disponibil

în contul de card; această posibilitate este oferită de către bancă prin punerea la dispoziţie a

posesorului de card a unei linii de credit (cu stabilirea unui plafon maxim, de obicei în funcţie de

venitul utilizatorului).

b) Criteriul calit ăţ ii emitentului, în funcţie de care distingem carduri emise de bănci şi

carduri emise de societăţi non-bancare, respectiv lanţuri de magazine sau benzinării (acestea pot

fi utilizate doar pentru procurarea bunurilor şi serviciilor de la punctele de vânzare alerespectivelor magazine, benzinării).

c) Criteriul modului de stocare a informa ţ iilor , în funcţie de care distingem carduri cu bandă

magnetică, ce conţin toate informaţiile esenţiale despre deţinătorul de card şi carduri cu

microprocesor, smartcardurile (apărute în anii `90) ce încorporează o componentă de memorie

(chip).

Avantajele utilizării cardurilor se regăsesc la bancă, la comerciant şi la utilizatori.

Banca are avantajul comisioanelor ridicate percepute atât de la utilizator în cazul cumpărării

bunurilor şi serviciilor şi în cazul retragerilor de numerar, cât şi de la comercianţii care acceptă

achitarea mărfurilor şi serviciilor cu carduri. De asemenea, prin utilizarea cardurilor se constată

reducerea considerabilă a cheltuielilor legate de funcţionarea ghişeelor bancare; costurile bancare

pentru operarea cardurilor sunt reduse comparativ cu costurile antrenate de utilizarea cecurilor

sau a numerarului.

Comerciantul are avantajul garanţiei plăţii, adică contul său este creditat imediat după vânzarea

mărfurilor şi serviciilor (prin utilizarea cardului) cu contravaloarea acestora. Totodată, sunt

eliminate riscurile determinate de utilizarea numerarului.

Utilizatorul cardului are avantajul eliminării riscurilor legate de utilizarea numerarului; de

asemenea are avantajul de a cumpăra bunuri şi servicii f ără completarea vreunui document,

printr-o mare operativitate a tranzacţiei.

În România, organizarea cardurilor de către societăţile bancare este prevăzută de Regulamentul


34/209

nr. 6/1995 al BNR. Pentru derularea tranzacţiilor prin carduri a fost constituită societatea

comercială ROMCARD (în 1993) specializată şi în prelucrarea automată a operaţiunilor derulate

prin carduri, ce constituie o societate de legătură între băncile româneşti şi sistemul de utilizare

internaţională a cardurilor. Anul 1996 poate fi considerat anul de începere a emisiunii de carduri

în România. Dintre cardurile emise de bănci, menţionăm: PRIMACARD (emis de B.R.D.), VISA

Clasic (Banca Agricolă, B.C.R.), Europay Maestro (B.C.R.), Eurocard-Mastercard (B.C.R.,

Banca „Ion Ţiriac”), VISA Clasic Prospera (BancPost).

10.3. TITLURILE DE CREDIT PARTICIPATIVE

(ASOCIATIVE)

Titlurile de credit participative sunt: acţiunile şi părţile sociale.

Acţiunile reprezintă titluri de proprietate şi în acelaşi timp titluri negociabile la bursă; atestă

participarea deţinătorului la capitalul social al unei societăţi. Sunt titluri cu caracter asociativ, în

numerar sau de aport, indivizibile, de valoare egală din capitalul social al societăţii emitente;

În funcţie de înscrierea numelui posesorului, acţiunile pot fi nominative ce au înscris numele

acestuia şi pot fi transmise doar prin consemnarea tranzacţiei într-un registru special al societăţii

şi la purt ător , acţiuni ce nu au înscris numele posesorului, iar drepturile conferite de aceste

acţiuni aparţin celui care le deţine.

Acţiunile pot fi materializate sau dematerializate; societatea emitentă ţine un registru al

acţionarilor care să indice numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu

acţiuni nominative, precum şi vărsămintele f ăcute în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise

în formă dematerializată şi tranzacţionate pe piaţa financiară va fi ţinută de un registru

independent privat manual sau computerizat. În acest sens se poate contacta o societate de

registru independent privat privind ţinerea registrului acţionarilor. Pentru acţiunile

dematerializate, acţionarii pot primi un certificat de acţionar care atestă numărul acţiunilordeţinute şi valoarea lor.

Cele mai numeroase dintre acţiuni sunt acţiunile obişnuite, a căror denumire nu este însoţită de

nici o precizare, care reprezintă o cotă-parte din capitalul social al emitentului şi presupun

acceptarea riscurilor cu care se confruntă societatea emitentă (la societăţile anonime riscul este

limitat la fondurile investite). Dau dreptul la obţinerea unui dividend, dreptul de vot în adunările


35/209

generale şi extraordinare ale societăţii emitente, dreptul de a supraveghea gestiunea societăţii şi

de a participa la lichidarea acesteia în caz de vânzare sau dizolvare.

Pe lângă acţiunile obişnuite (ordinare), există şi alte tipuri:

− acţiuni privilegiate (cu anumite avantaje faţă de cele obişnuite): dau dreptul la un dividend

fix, ce trebuie plătit înainte de atribuirea dividendelor pentru celelalte acţiuni, iar dacă

profitul realizat de societate permite, repartiţia unui dividend suplimentar;

− acţiuni cu dividend prioritar f ără drept de vot: presupun renunţarea la dreptul de vot, în

schimbul unei priorităţi la distribuirea dividendelor;

− acţiuni cu drept de vot privilegiat: sunt acţiuni ale fondatorilor, emise în scopul de a

proteja întreprinderea de amestecul abuziv al unor terţi;

− acţiuni cumulative: cumulează în valoarea nominală şi dividendele cuvenite pe anii

expiraţi;

− acţiuni gratuite, conferite vechilor acţionari în cazul unor emisiuni noi de acţiuni realizate

de societatea respectivă (de exemplu o acţiune nouă la cinci acţiuni vechi);

− acţiuni gratuite către creditori, conferite cu acordul scris al creditorilor, pentru a se

compensa datoriile întreprinderii faţă de aceştia, ceea ce determină o creştere a surselor

proprii concomitent cu reducerea surselor atrase sau împrumutate.

În România, potrivit Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, toate acţiunile sunt ordinare.

Părţile sociale atestă aportul persoanelor fizice sau juridice în formă bănească sau în natură laformarea patrimoniului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată. Spre deosebire de

acţiuni, părţile sociale nu sunt negociabile, ele pot fi transmise numai dacă majoritatea asociaţilor

este de acord sau în caz de succesiune. Posesorii părţilor sociale au dreptul să încaseze o parte din

profitul societăţii respective, însă răspund faţă de obligaţiile sociale numai în limita aportului lor

de capital.

Întrebă ri de autoevaluare

1) Care sunt principalele instrumente de credit?


36/209

2) Care sunt operaţiunile bancare şi nebancare cu efecte de comerţ?

3) Ce înţelegeţi prin titluri de valoare?

Probleme

Problema 1:

O cambie cu valoarea nominală de 30.000 lei, emisă la 3 iunie 2009 cu scadenţa la 3 august 2009

este prezentată la scontare la 20 iunie 2009 la o bancă ce practică o taxă a scontului de 25%.

Aceeaşi cambie este prezentată de banca comercială la rescontare la 30 iunie 2009, băncii

centrale ce practică o taxă oficială a rescontului de 20%.Să se calculeze: valoarea creditului la scontare, valoarea creditului la rescontare, scontul,

rescontul, profitul băncii comerciale, profitul băncii centrale.

Rezolvare:

scontarea

VC scontare

=VN − Scont

Scont=VN ⋅tsc⋅n z

360

unde:VC

scontare - valoarea creditului la scontare

VN –valoarea nominala a cambiei

tsc – taxa scontului

n z – număr de zile de acordare a creditului de către banca comercială (între scontare şiscadenţă);

Scontul= 30. 000⋅25⋅44 zile

360 = 916 ,6 lei

VC scontare

= 30. 000− 916 ,6= 29. 083 ,4 lei

rescontarea

VC rescontare

=VN − Rescont

Rescont=VN ⋅trsc⋅n z

360


37/209

unde:VC

rescontare - valoarea creditului la rescontare

VN –valoarea nominala a cambiei

trsc – taxa rescontului

n z – număr de zile între rescontare şi scadenţă;Rescontul = 30.000⋅20⋅

34 zile

360 = 566 ,6 lei

VC rescontare

= 30. 000− 566 ,6= 29. 433 ,4 lei

Profitul băncii comerciale:

Scont− Rescont= 916 ,6− 566 ,6= 350.000

Profitul băncii centrale = rescont = 566,6 lei

Rezumat

Multitudinea formelor de credit a determinat utilizarea mai multor instrumente de materializare a

relaţiei între debitori şi creditori.

Instrumentele de credit (titlurile de credit) reprezintă documente f ără valoare proprie; un

instrument de credit este un înscris juridic ce apare sub o formă specială, care conferă

beneficiarului său un drept de creanţă sau de asociere, fiind purtător de dividende, dobânzi saualte forme de venituri.

Titlurile de credit negociabile pe piaţa financiară sunt titluri de valoare (valori mobiliare): acţiuni,

obligaţiuni, bonuri de tezaur, bonuri de casă.

Bibliografie obligatorie

1. Zăpodeanu Daniela – Monedă şi credit. Instituţii de credit; Editura Universităţii din

Oradea, 2003.

2. Frederic S. Mishkin - Economics of Money, Banking and Financial Markets, 9th Edition,

Editura Prentice Hall, 2009.

3. Joel Bessis - Risk Management in Banking, Editura Wiley, 2010


38/209

MODULUL 11. INSTITUŢII DE CREDIT




• Cunoaşteţi diferenţele între instituţii de credit şi bănci;

• Cunoaşteţi structura unui sistem bancar modern;

Cuvinte cheie:

• Bancă;

• Instutuţie de credit;

• Instituţie parabancară.

Cuprinsul Modului:11.1. Intermedierea financiară. Apariţia băncilor

11.2. Structura sistemului bancar

11.3. Instituţii de credit asimilate. Instituţii parabancare.

Întrebări de autoevaluare Rezumat Bibliografie


39/209

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

11.1. INTERMEDIEREA FINANCIARĂ. APARIŢIA

BĂNCILOR

Îndeplinirea funcţiilor creditului: de atragere a disponibilităţilor băneşti temporar libere degajate

din economie, precum şi acordarea de credite agenţilor economici solicitanţi, se realizează prin

instituţiile de credit. Aceştia sunt intermediari financiari care se interpun între agenţii economici

cu capacitate de finanţare de la care sunt colectate resursele şi agenţii economici cu nevoie de

finanţare care apelează la credite.

Agenţ i economici

cu nevoie de

finanţ are

Intermediar

financiar

Agenţ i economici

cu capacitate de

finanţ are

finan ţ are constituire de

depozite

Figura 8.1. Finanţarea indirectă a economiei

Intermediarii financiari implică un rol activ de „transferare” a capitalurilor disponibile temporar

în credite şi preluarea riscurilor legate de finanţarea activităţii economice. Procesul deintermediere financiară este realizat de bănci ca instituţii particulare sau cu capital de stat, a căror

funcţie principală este aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.

Ansamblul instituţiilor economico-financiare specializate, ale căror funcţii principale sunt crearea

banilor şi comerţul cu bani, reprezintă sistemul bancar. Ca instituţii specializate, băncile se ocupă

de organizarea şi realizarea relaţiilor de credit, obiectul lor de activitate fiind, în principal,

gestionarea capitalurilor temporar libere, s

Documents

Cursuri Economie Monetara 2015