INTRODUCERE ÎN CURSUL "ISTORIA UNIVERSALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI"

1.1 Obiectul ştiinţei istoriei universale a statului şi dreptului şi locul ei în sistemul ştiinţelor juridice

Prin ştiinţă se înţelege un ansamblu sistematic de cunoştinţe raţionale referitoare la un obiect determinat. Istoria universală a statului şi dreptului e inclusă în sistemul ştiinţelor sociale, fiind numită, de obicei, istorico-juridică, deoarece ele stabilesc interconexiuni directe şi cu ştiinţa istoriei şi cu ştiinţa despre stat şi drept. Conform caracterului său, ea se manifestă în primul rând ca o ştiinţă juridică (de drept), de aceea intră în numărul principalelor cursuri de instruire, care reprezintă în sine o parte organică şi un element necesar al studiilor superioare juridice, în studierea istoriei universale a statului si dreptului, ca şi a oricărei alte ştiinţe, primul pas constă în stabilirea obiectului ei. Determinarea obiectului unei ştiinţe presupune fixarea sferei fenomenelor cercetate şi precizează din ce unghi şi la ce nivel sunt examinate aceste fenomene.

Spre deosebire de istoria generală, ştiinţele istorico-juridice nu cercetează societatea integral, însă îşi au obiectul său de a studia concret: în procesele istorice de evoluţie asupra structurii politico-juridice, reprezentată într-un sistem complex a instituţiilor de stat şi juridice cu referinţă la ţările dezvoltate din Europa, America, Asia, Africa din punct de vedere istoric, în dinamica şi devenirea lor de la origini până în prezent, spre a explica de ce ele au configuraţia şi conţinutul actual.

Istoria universală a statului şi dreptului în virtutea atitudinii concret-istorice către manifestările de drept statal şi a proceselor, caracteristice unei sau altei formaţii social economice la o etapă sau alta a evoluţiei sale. Operează cu multitudinea de fapte, evenimente concrete a vieţii politice, activităţii statelor, guvernelor, claselor, partidelor, etc. Însă, istoria universală a statului şi dreptului nu reprezintă, în sine, un simplu conglomerat de informaţii, cunoştinţe despre trecutul statului şi dreptului. Scopul său constituie reflectarea legităţilor concret-istorice a evoluţiei statului şi dreptului.

E necesar de remarcat că legităţile concret-istorice ale evoluţiei statului şi dreptului îşi au particularităţile sale specifice în comparaţie cu legităţile evoluţiei societăţii, căci statul şi dreptul ocupă aici un loc de o importanţă extremă, având un caracter relativ independent.

Astfel, istoria statului şi dreptului studiază dreptul anumitor ţări ale lumii în procesul apariţiei şi evoluţia circumstanţelor specific concret-istorice, într-o consecutivitate cronologică, în baza descoperirilor, atât a legităţilor general-istorice a acestor procese în limitele uneia sau altei formaţiuni sociale-economice, cât şi a legităţilor ce acţionează în contextul acelor epoci istorice care reprezintă trepte importante în evoluţia social-economică.

1

1.2 Metodele de studiu ale Istoriei Universale a Statului şi DreptuluiObiectul propriu de studiu este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă,

pentru ca Istoria universală a statului şi dreptului să devină realmente, o ştiinţă autonomă, în adevăratul sens al cuvântului.

Obiect fără metodă poate să existe, dar reciproca nu mai e valabilă, în consecinţă facem concluzia că între obiect şi metodă există o strînsă inter-relaţie. Neexplorat sistematic şi cu metodă ştiinţifică, obiectul rămâne o realitate necunoscută, neconştientizată social. Metoda, la rândul ei, nu se poate constitui şi perfecţiona continuu decât în procesul investigării obiectului dat.

Etimologic, cuvântul metoda vine din limba greacă, "methodos" - şi înseamnă "cale", "mijloc", "mod de expunere". Transpus în ştiinţă, termenul de metodă, capătă înţeles de mod (sistematic) de cercetare şi de transformare a realităţii obiective.

De obicei, prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen.

În ştiinţa Istoriei universale a statului şi dreptului, metoda reprezintă un ansamblu de principii, procedee şi tehnici de cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii fenomenului juridic.

Metoda se defineşte pe mai multe trepte de generalitate:1) Metode proprii;2) Metode comune mai multor ştiinţe;3) Metode generale.

Convenţional putem împărţi toate metodele în două mari grupe:1. Metode de cercetare:

Deducţia şi inducţia; Abstractizarea; Analiza; Sinteza.

2. Metodele de expunere a rezultatelor cercetării: Metoda istorică; Metoda comparativ-istorică.

1.Metodele de cercetare Deducţia şi inducţia

Bazele teoriei deducţiei si inducţiei sunt puse de Socrate (469-399 î. de Cr.). Mai târziu Platon (427-347 î. de Cr.), vine cu contribuţii notabile la teoria deducţiei, Aristotel (384-322 î. de Cr.) creatorul logicii formale a descoperit şi a formulat în linii generale teoria deducţiei, pe de o parte, şi teoria inducţiei, pe de altă parte, în epoca modernă, metoda aristotelică a fost reformată de Francais Bacon (1561-1626) şi de Rene Descartes (1596-1650).

Actualmente prin inducţie se subînţelege modul de raţionare de la particular la general, de la faptele reale, concret istorice la gândirea abstractă, la generalizarea ştiinţifică. Inducţia singură nu poate să ne conducă la esenţa şi la legile ei. Ea trebuie dublată de deducţie. Deducţia este modul invers de raţionare, de la general

2

la particular, în general, dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă. Atât în construcţiile sale teoretice - obţinute, cât şi în practica judiciară, necesitatea argumentării se prezintă ca o cerinţă sine qua non.

AbstractizareaEste procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract prin care

subiectul cercetărilor separă pe plan mintal, laturile esenţiale, generale, permanente, repetabile şi relativ stabile de cele particulare, neesenţiale, întâmplătoare etc., în scopul de a dezvălui esenţa segmentului de realitatea studiată şi legile ce-o guvernează. Abstractizarea nu se identifică cu abstracţia care este procedeul subiectiv de neluare în considerare a unor laturi, aspecte, date etc., ale realităţii concrete, pe motiv că ele nu sunt absolut necesare cunoaşterii esenţei şi legilor ei obiective.

AnalizaEste o metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe descompunerea unui

întreg (obiect sau proces) în elementele lui componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre acestea.

Din punctul de vedere al conţinutului, analiza poate fi:1) calitativă şi 2) cantitativă. Analiza calitativă este de neignorat deoarece conduce la generalizări teoretice. Analiza calitativă se cere a fi îmbinată şi completată de analiza cantitativă. Fără determinări cantitative nu-i posibilă analiza calitativă şi până la urmă cunoaşterea ştiinţifică autentică.

SintezaEa constă în cunoaşterea obiectelor şi a proceselor pe baza reuniunii mintale

sau materiale a elementelor obţinute prin analiză şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste elemente. Scopul sintezei este descoperirea legăturilor interne, a legilor care guvernează realitatea studiată. Analiza şi sinteza nu pot fi opuse, separate, deoarece alcătuiesc o unitate de contrarii; una o presupune pe cealaltă şi ambele se presupun reciproc; analiza este momentul prim, iar sinteza secund.

2. Metodele de expunere a rezultatelor cercetării: Metoda istorică

Metoda istorică în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic rezidă în analiza condiţiilor politice, economico-sociale, a relaţiilor corespunzătoare, la momentul considerării în trecut a unui sistem de drept, completată cu analiza evoluţiei relaţiilor reglementate juridiceşte.

Istoria universala a statului şi dreptului prezintă statul şi dreptul în evoluţia lor istorică, studiind în acelaşi timp şi modul de formare a unui şir de categorii precum: organizarea de stal; forma şi funcţiile dreptului etc.

Apelând la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa; cunoscând formele suprapuse de drept, istoria îşi procură statornice modalităţi de atestare documentară. Istoria universală a statului şi dreptului şi ştiinţele juridice de ramură abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor şi categoriilor cu care operează. Astfel, plecând de la datele pe care le oferă istoria, în cercetarea marilor instituţii juridice ştiinţa dreptului, constatând vechimea lor, le urmăreşte evoluţia, configuraţia, funcţiile etc.

3

Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi studiate fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituţii ale dreptului, acţiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicaţii în înţelegerea poziţiei respectivelor instituţii în dreptul actual.

Metoda comparativ-istorică.Fenomenele statale şi de drept pot fi înţelese mai reuşit şi mai profund numai

aplicând un studiu comparat. Ca consecinţă, în modul cel mai pregnant se vor impune concluzii juste şi bine întemeiate.

Metoda comparativă, în cercetarea juridică este folosită pentru ca, prin compararea diferitor sisteme naţionale ori instituţii juridice, sau norme juridice, să se constate elementele comune şi cele de diferenţiere în scopul unei mai bune cunoaşteri a sistemelor în discuţie.

Metoda comparativă, acceptată de toată lumea, este deosebit de utilă atât în procesul de elaborare a actelor normative cât şi în cel de interpretare a acestora.

1.3 Semnificaţia teoretică şi practică a studierii istoriei universale a statului şi dreptului

Importanţa studierii istoriei universale a statului şi dreptului include în sine un bogat arsenal de cognoscibilitate, de informaţii despre formaţiunile social-economice ale ţărilor lumii, în contextul anumitor legităţi istorico-juridice, sisteme de drept, care constituie un izvor inepuizabil de furnizare a proceselor de constituire ale statului şi dreptului pe un itinerar istoric deosebit de lung.

Istoria universală a statului şi dreptului e o ştiinţă metodologică ce oferă posibilitatea de a intra profund într-un proces dialectic unic, logic în toată complexitatea sa diversă şi contradictorie a evoluţiei statului şi dreptului.

Materialul istorico-juridic se referă la cele mai diverse epoci ale statului şi dreptului şi e sistematizat într-o formă consecutivă, conform evoluţiei istorice, începând cu statele din antichitate şi finalizând cu cele din epoca contemporană, plasat dintr-o prismă cu adevărat ştiinţifică, lipsit de subiectivismul vechii concepţii pseudoştiinţifice — marxism - leniniste.

O contribuţie majoră la confirmarea şi cercetarea istoriei universale a statului şi dreptului au adus savanţii: P.N. Galanza, S.F. Kecekean, V.M. Koreţchi, I.S. Pereterski etc. Ei au fost pionierii, care au lucrat asupra acestui curs, la elaborarea primelor manuale şi indicaţii metodice, la edificarea monumentelor de drept.

Destrămarea Imperiului Sovietic a trezit popoarele, mari şi mici, la renaşterea spirituală, la etnogeneza sa, la cultura, obiceiurile şi datinile sale. Dat fiind faptul, că statul şi dreptul sovietic au fost nişte pseudo-creaturi, trecute prin ideologie, partinitate şi genocid, de formare a "poporului sovietic" ca naţiune şi de alte denaturări marxist-leniniste, s-au destrămat atunci, când s-a ajuns la apogeu, anume contradicţia dintre baza economică existentă (proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie cu cele două forme: proprietatea de stat şi cooperatist — colhoznică) şi drept, ca element a suprastructurii.

De aceea, statul şi dreptul sovietic n-au putut exista mult, fiind constituite artificial, în pofida legităţilor obiective juridico-istorice de evoluţie a societăţii.

4

Procesele juridico-istorice, care au avut loc în formaţiunile social-economice trebuiesc studiate în conformitate cu adevărul istoric şi nici de cum nu se permite impunerea subiectivismului anumitor persoane.

Astăzi, când se derulează procesele complexe de constituire a statului Republica Moldova, care are o istorie denaturată, fiind scindat în mici "knezate", avem nevoie de o tratare obiectivă a evoluţiei istoriei universale a statului şi dreptului. Această problemă e deosebit de stringentă, cu atât mai mult că în cadrul ediţiei ruse a cursului respectiv, n-a intrat niciodată, nici fosta RSSM, nici România.

1.4 Izvoarele istoriceCum au trăit oamenii în trecut, cu mii de ani în urmă, care era structura statală

a acestora, dreptul etc., ne vor ajuta izvoarele de drept. Ne pot mărturisi mult obiectele şi desenele din trecut, căci oamenii trăind pe pământ lasă "urme". Tot ce conservează urmele activităţii omului se numesc izvoare istorice materiale. Din ele obţinem cunoştinţe din trecut.

De menţionat: cu vreo 5 mii de ani în urmă unele popoare şi-au inventat semne pentru scris. Oamenii cărturari descriau ţările unde au trăit sau pe care le-au vizitat. Multe din inscripţiile vechi sunt scrijelate cu semne de care astăzi nimeni nu se mai foloseşte, şi în limbi, care de mult nu mai sunt vorbite de nimeni.

Savanţii au descifrat scrisul majorităţii popoarelor antice. Semnele, mai înainte neînţelese, "au prins glas": ele vorbesc despre puternicele state din antichitate, despre culegerile de legi, manuale etc. în antichitate erau deja cărţi scrise de mână. Oamenii le păstrau cu grijă şi le preţuiau. Datorită acestui fapt o parte din cărţi au ajuns până în zilele noastre. Acestea se numesc izvoare istorice scrise sau documente istorice. Aceste documente sunt culese în Crestomaţia istoriei universale a statului şi dreptului.

1.5 Scopul şi sarcina cursuluiSentimentul responsabilităţii şi setea de progres social se formează, se

consolidează în baza cunoaşterii trecutului şi a vechilor tradiţii. Este vorba de studierea diferitor state mari, medii, mici şi chiar foarte mici ale Orientului Apropiat, Europei, Americii, unele dintre ele având o istorie de mii de ani, altele apărute în epoca medievală, iar altele - chiar recent. Toate au o istorie bogată, tradiţiile sale, dificultăţile şi nevoile proprii. Ar fi eronat să credem că dezvoltarea societăţii decurgea fără nici o piedică, uniform, în istoria multor state şi în sistemele de drept au fost perioade de stagnare, declin şi chiar mişcare regresivă. Evenimentele cele mai mari şi tragice în istorie au născut tot timpul viziuni opuse, contradictorii. Fiecare generaţie nouă are argumentele sale, viziunea sa. Tot acest masiv, imens, social-politic necesită o studiere atentă şi o consideraţiune deosebită faţă de orice monument, obicei, etc.

Scopul disciplinei "Istoria universală a statului şi dreptului" constă în determinarea genezei, constituirii şi dezvoltării mecanismului apariţiei statului şi a principalelor instituţii juridice la diferite popoare în diferite epoci.

5

Studiind disciplina, studenţii urmează să obţină anumite cunoştinţe şi deprinderi referitoare la statele dezvoltate din Europa, America, Asia şi Africa. Studenţii urmează să depisteze procesul de interacţiune şi sinteză în dreptul contemporan, să poată determina normele de drept şi formele de guvernare cu caracter obiectiv, să poată analiza situaţia statului şi dreptului la etapa actuală.

O menţiune specială este operată şi în ceea ce priveşte cunoaşterea studiului asupra Istoriei universale a statului şi dreptului, referitor la natura şi modelul experienţei istorice a omenirii, de la cea dintâi apariţie pe glob a formelor de guvernământ, în urma studierii cursului respectiv studenţii trebuie să obţină cunoştinţe profunde privind identificarea tipului de stat naţional suveran, deoarece nu există nici măcar o singură naţiune şi nici măcar un singur stat naţional care să ne poată oferi o istorie ce explică totul prin intermediul propriei existenţe.

Istoria universala a statului şi dreptului a cunoscut multe sisteme juridice importante, dar nici unul dintre acestea n-a cristalizat în forme atât de precise şi sistematice normele statale şi de drept, ca cele romane, încât ele să poată rezista până în zilele noastre.

Normele juridice romane şi-au păstrat forma, dar au trebuit să-şi modifice conţinutul în conformitate cu legile dialectice, în temeiul acestei legi, formele pot să persiste, dar numai în măsura în care îşi schimbă conţinutul material şi în concordanţă cu transformările social-politice ale epocilor respective.

În ceea ce priveşte bibliografia Istoriei universale a statului şi dreptului - aceasta este incomensurabilă, în puţine domenii s-a scris atât de mult ca în istoria universală, încât cercetarea întregii bibliografii necesită o viaţă întreagă de muncă asiduă. Cele mai multe studii s-au scris în limbile ţărilor Europei Occidentale. Nu vom da aici titlurile bibliografice de care s-au folosit savanţii, însă materialul este destinat să fie consultat şi, eventual, aprofundat de toţi cei dornici să se instruiască şi să perceapă totodată unul dintre cele mai caracteristice fenomene din societate.

6

Istoria statului şi dreptului în ţările Orientului Antic

2.1. Apariţia statelor Orientului AnticZona geografică imensă, numită convenţional Orientul Antic, se întinde din

vest spre est de la Tunisia de astăzi, unde s-a aflat Cartagina, până la China, Japonia şi Indonezia de astăzi, iar din sud spre nord - de la Etiopia de astăzi până la munţii Caucaz şi ţărmurile de sud ale Mării Aral. Aici existau în antichitate numeroase state, care au jucat un rol important în istorie: marele Regat al Egiptului Antic, Statul Babilonian, statele din Podişul Iranian, inclusiv monarhia persană mondială, în a cărei componenţă intrau teritoriile Orientului Apropiat şi aproape ale întregului Orient Mijlociu, formaţiunile statale din Asia Centrală, statele de pe teritoriile Industanului, Chinei, Coreii şi Asiei de Sud-Est.

Este paradoxal, că trecerea de la comunitatea gentilică spre organizarea statală şi efectiv crearea unui sistem de drept de o tehnică juridică relativ înaltă a avut loc, practic concomitent în statele supuse examinării în cursul de faţă.

În acest curs de lecţii, va fi supus analizei statul şi dreptul următoarelor state orientale: Egipt, Babilon, India şi China, care, după cum vom vedea au trăsături comune. Aparte de aceste state va fi studiat statul şi dreptul în Grecia antică şi Roma antică, care, se deosebesc net de despoţiile orientale evidenţiindu-se printr-un şir de trăsături definitorii.

Una din trăsăturile definitorii a perioadei antice este şi aceea că ei îi este caracteristică un despotism dezvoltat până la extremele sale posibile. Despoţia orientală antică ca formă specifică a monarhiei sclavagiste s-a format în decursul unei perioade îndelungate, substituind treptat vechile tradiţii ale democraţiei gentilice. Cu toate acestea, în ţările Orientului Antic existau şi forme ne monarhice ale statului, un fel de republici oligarhice, de exemplu, într-o serie de formaţiuni statale din India Antică, în unele oraşe ale Fenicii.

Printre organele conducerii de stat existente în ţările Orientului Antic putem menţiona: împăratul, marii dregători şi aparatul funcţionăresc.

Împăratul. O importantă particularitate a despotici orientale antice a fost situaţia deosebită a şefului statului. La popoarele orientale împăratul purta diferite denumiri: „faraon" la egipteni, „patessi" la babilonieni, „van" la chinezi etc.Regele era considerat nu numai exponentul puterii depline: legislative, executive, judiciare, dar, totodată, era recunoscut drept o persoană de origine divină, trimis al zeilor, în diferite ţări ale Orientului Antic gradul de despotism era, însă, fie absolut, ca, despoţia din Egiptul Antic, fie destul de limitat, ca, de exemplu, puterea regelui la hitiţi sau indieni.Marii dregători. Pentru conducerea ţării, împăratul se folosea de o serie de mari dregători care exercitau diferite funcţii în cadrul aparatului de stat. în Egipt, în subordonarea knediata a faraonului se găsea vizirul, care era şeful tuturor celorlalţi funcţionari şi concentra în mâna sa puterea administrativă şi judecătorească, întrucât în Egipt (ca ş-i în alte state ale Orientului Antic) activitatea jurisdicţională nu era separată de cea administrativă.

7

În Babilon, până la crearea unei monarhii unitare Sumero - Akkadiene, principalul demnitar era supraveghetorul palatului, numit „Nubanda" care, în acelaşi timp, era şi organizatorul treburilor publice, organizatorul muncilor agricole, vistiernicul statului şi notar general. Odată cu extinderea puterii împăratului în afara Sumerului, aparatul de stat se complică. Apare un alt mare demnitar „işaku", un fel de guvernator al mai multor oraşe.

În India antică era creat un aparat central în frunte cu şapte miniştri, numiţi din rândurile păturilor avute şi devotaţi împăratului. Pe lângă împărat s-a constituit un consiliu din care făceau parte toţi miniştrii.

În China, în perioada dinastiei „Ceu", în cadrul administraţiei de stat, destul de slab dezvoltată încă, încep să se contureze trei servicii tipice pentru despoţia orientală. Ele erau conduse de cei mai înalţi demnitari. Unul dintre aceştia „Sama" era comandantul armatei, supranumit şi „îmblânzitorul răsculaţilor", altul „Sâkum" era şeful lucrărilor agricole, iar al treilea conducea departamentul pentru strângerea impozitelor.Aparatul funcţionăresc. În Orientul Antic a existat şi un aparat funcţionăresc mai mic, care îşi desfăşura activitatea, uneori, pe bază de acte scrise. Aceştia erau secretari, scribi, supraveghetori, care ţineau socoteala întregii economii a statului, exercitau atribuţii poliţieneşti şi asigurau executarea hotărârilor judecătoreşti. Pentru merite deosebite faţă de stat (rege), funcţionari primeau în stăpânire mari suprafeţe de pământ din fondul statului. Uneori împăratul, dăruind acestor funcţionari pământul, le acorda în acelaşi timp şi dreptul de a aduna dările de la ţărani în interesul lor propriu.

În ceea ce priveşte dreptul statelor Orientului Antic, trebuie să menţionăm că studierea lui prezintă dificultăţi extrem de mari din cauza caracterului fragmentar al izvoarelor scrise şi complexităţii interpretării lor istorice. Aceasta se referă cu precădere la cercetarea izvoarelor de drept. De multe ori aceste izvoare fie că nu au ajuns până în zilele noastre fiind distruse, fie că nici nu s-a făcut vre-o codificare de drept. Cu toate acestea, civilizaţiei umane îi sunt cunoscute un şir de codificări de drept întocmite în perioada antică şi care reprezintă cele mai vechi legislaţii de pe planeta noastră ajunse până în zilele noastre.La categoria acestor legislaţii se referă:Egiptul Antic: Cartea Egipteană a Morţilor, care deşi este mai mult o culegere de precepte religioase, totuşi ne oferă unele prevederi legale care au fost în vigoare pe teritoriul Egiptului Antic. De asemenea, în Egiptul Antic au activat un şir de legiuitori ca Menes (c.3100 î.e.n.), Ramses al II-lea (1304-1237 î.e.n.) şi Bochoris (sec. VIII î.e.n.). Cu regret, doar foarte puţin din aceste codificările realizate de aceşti mari legiuitori au ajuns până la noi. însă, cert este că, dreptul egiptean nu a fost deloc primitiv.Babilonul Antic: Practic nici într-o ţară din Orientul Apropiat nu s-a păstrat un număr atât de mare de culegeri juridice. Printre cele dintâi codificări babiloniene putem distinge: Legile adoptate de regele oraşului Lagaş - Urukagina (2370 î.e.n.); Codificarea de legi a lui Ur-Nammu (2112-2094 î.e.n.); Codul de legi al regelui statului Eşnunna-Bilalama (sec. XX î.e.n.); Codul regelui Lipit-Iştar din statul Isin (1900 î.e.n.). Totuşi valoarea cea mai mare îi aparţine unui amplu izvor de drept şi

8

anume celebrului Cod de legi al lui Hammurabi. Acest cod care a ajuns până în zilele noastre a fost întocmit în perioada de domnie a regelui Hammurabi (1792-1750).India Antică: Şi aici întâlnim multiple izvoare de drept precum: Legile Mânu, Culegerile de legi „Narada", „Apastamba", „Gautama".

Cel mai important izvor de drept, însă, este Codul legilor lui Mânu. Se presupune că această codificare a fost întocmită de o persoană mitologică, întemeietorul oamenilor - Mânu. în istoriografie se aduc dovezi contradictorii privitor la perioada scrierii acestei codificări. Unii autori consideră că Legile Mânu au fost întocmite în sec. II î.e.n. - sec. II e.n., pe când alţii afirmă că ele au fost întocmite mult mai înainte.China Antică: Trăsătura definitorie a sistemului juridic chinez este aceea că s-au efectuat multiple tentative de edictare a legilor care reglementau multiple domenii ale vieţii sociale chineze. Se consideră că cea mai veche codificare chineză a fost adoptată de împăratul Mu. Cu precădere această codificare reglementa raporturile juridico-penale, în cuprinsul codificării au fost inserate circa 3000 de articole.

Cel mai important proces de codificare însă, a avut loc în sec. V-IV î.e.n. Vestitul împărat Li-Kui a adunat şi a pus în ordine legile tuturor dinastiilor până la el şi a scris: „Cartea legilor".

2.2. Dezvoltarea sistemului de drept în Egiptul AnticÎn prezent ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic.

Ceea ce cunoaştem despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza fragmentelor păstrate în lucrările autorilor antici egipteni.

Diodor atribuie alcătuirea primelor legi scrise legendarului faraon Menes (3 000 î. Cr.), iniţiatorul primei dinastii domnitoare a Egiptului, în literatura egipteană antică există dovezi a unei activităţi active şi a cîtorva faraoni care au urmat după Menes.

Deşi practic nu există izvoare pentru o sistematică caracterizare a dreptului de proprietate, totuşi careva trăsături generale pot fi stabilite.

Se poate vorbi de următoarele forme de proprietate:a) Proprietatea statului - ceasta avea rolul de a asigura rezerva de stat pentru situaţiile excepţionale, în caz de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre etc.

b) Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale, compusă din moşii uriaşe, ateliere de tot felul în care se produceau bunurile, clădiri, palate, morminte, livezi de pomi şi vii, cirezi nesfîrşite de animale mari şi mici.c) Gospodăriile regale i se opunea averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea acestora s-a format din donaţiile regale şi au devenit proprietate personală, astfel aristocraţia putea să o folosească după bunul plac. Vitele ca şi pămîntul puteau fi donate sau transmise prin succesiune.

d) Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale. Mai tîrziu casa regală le transformă aceste posesiuni în moşii, vite, păsări şi cantităţi mari de argint, metale preţioase etc.

9

e) Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rînd care stăpîneau pămînturile în obşte, în ceea ce priveşte pămînturile obştilor şi acestea au început să fie transformate în proprietate privată. Pămînturile care se aflau mai sus de revărsarea Nilului şi respectiv după hotarele obştilor puteau fi desţelenite, folosind munca robilor, reuşind să le facă utile pentru agricultură şi creşterea vitelor. Aceste pămînturi constituiau proprietatea privată a ţăranilor care le prelucrau, adică nu erau proprietatea obştească. Ţăranii foarte săraci nu posedau pămînt şi erau nevoiţi să ia în arendă de la latifundiari sau de la temple, cu obligaţia unei plăţi de a zecea parte din recolta anuală pentru cultivarea cerealelor şi a şasea parte pentru vii şi livezi.

Relaţii conjugale şi familiale: Se ştie că în epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima căsătoria între ambii soţi, în cele mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora era considerată ruşinoasă şi constituia o dovadă de egoism.

Zestrea soţiei constă din bunuri diverse, mobilier, veşminte, uneori vite, valoarea ei fiind calculată nu în bani, ci în măsuri de metal preţios. Această zestre îi rămînea soţiei, soţul avea drept de folosinţă. Zestrea trebuia să fie înapoiată de către soţ, dacă se ajungea la divorţ din vina sa, lucru care era prevăzut în contract.

Dreptul Egiptean cunoştea moştenirea pe cale: legală şi prin testament. Moştenitori legitimi erau copiii de ambele sexe, împărţindu-se în mod egal între fii şi fiice, dar fiul mai mare lua ceva mai mult, în schimb era obligat să se ocupe de funeraliile tatălui. Uneori fratele mai mic devenea administratorul sau slujitorul fratelui mai mare. Succesiunea pe cale testamentară nu este cunoscută decît într-o epocă tîrzie, căci testamentul a fost introdus de greci şi romani. Putea lăsa testament atît soţul cît şi soţia. Într-un document ajuns pînă azi se spune că moştenitorul testamentar, numit fără a se ţine cont de moştenitorul legal, trebuia să fie întărit de trei martori de încredere.

Morala şi religia egipteană cereau de la fecior supunerea ireproşabilă tatălui sau şefului familiei.

Dr. penal. Cele mai mari crime se considerau atentatele la sistemul de stat şi cel social:

1. Trădarea de stat2. Complotul3. Rebeliunile4. Divulgarea secretelor de stat5. Crimele cu caracter religios (uciderea animalelor sfinte).

Crimele asupra personalităţii (omorul sau profanarea de mormînturi), infracţiunile patrimoniale (furtul, înşelăciunile la cîntar), infracţiunile contra onoarei persoanei (violul, adulterul) se pedepseau foarte aspru. Pedepsele aspre aveau drept scop înspăimîntarea populaţiei, foarte des se aplica pedeapsa cu moartea; se mai aplicau diverse mutilări (tăierea nasului, urechilor, limbii) sau bătaia cu băţul.

Procesul de judecată: Ca şi celelalte funcţii, justiţia era înfăptuită de rege, în practică, regele însărcina cu această misiune pe vizir, care a avut întotdeauna printre atribuţiile sale şi pe cea de a face dreptate în rîndurile supuşilor săi.

10

Procesele judiciare asupra cazurilor penale şi civile se petreceau asemănător prin depunerea plîngerii pătimaşului. Pătimaşul urma să indice în plângere sancţiunea (pedeapsa), care la viziunea lui urma să se aplice infractorului, precum şi mărimea recompensei ce i se cuvine. Părţile aveau libertate deplină, indicînd în cereri părerea lor. Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin jurămînt. Hotărîrea, însă, era luată de judecător fără a fi motivată.

E). DREPTUL FAMILIEI SI DREPTUL SUCCESORALCa şi dragostea pentru Egipt, dragostea pentru familie era una din trăsăturile caracteristice ale egiptenilor. Dorinţa de a se uni prin căsătorie este exprimată în poeziile de dragoste şi civilizaţia egipteană este una din puţinele la care căsătoria nu se limita la un simplu contract impus de datini, în societatea egipteană, familia ocupa un loc important, grupările familiale erau înscrise la serviciul de stat, şi conform datinilor fiul moştenea de la tatăl său atît profesia, cît şi terenurile deţinute de el. Totuşi regele era proprietarul absolut al pămîntului şi putea schimba meseria unei linii familiale, aşa cum fiul, dacă dorea, putea să opteze pentru o ocupaţie diferită de cea a tatălui său. întreaga familie (soţie, copii, rude de diferitegrade) constituiau o echipă ce lucra într-o anumită meserie şi statul îi recunoştea întîiul născut (indiferent de sexul său) autoritatea asupra rudelor sale, făcîndu-1 responsabil de bunul mers al muncii şi de plata impozitelor.Familiile înstărite aveau uneori sclavi, însă de cele mai multe ori slujitorii erau liberi. Marii dregători puteau avea un personal numeros: paharnici (ubau), care îşi serveau stăpînii la masă, dar care puteau fi în acelaşi timp şi adevăraţi confidenţi; shemsu, purtătorii sandalelor, servitori însărcinaţi să poarte rogojina pe care se aşeza stăpînul lor atunci cînd acesta îşi vizita domeniile, intendenţi."Dacă eşti înţelept, spunea Ptahhotep, zideşte-ţi o casă şi întemeiază un cămin." Se pare că aceasta era dorinţa generală a egiptenilor. Libertatea de care se bucurau tinerii le îngăduia să facă cunoştinţă şi să-şi găsească perechea fără sprijinul părinţilor, care de cele mai multe ori se mulţămeau doar să aprobe alegerea făcută de copiii lor. însă această libertate nu ducea nicidecum Ia depravare; sentimentele tandre şi manifestările de dragoste ating în Egipt cea mai aleasă expresie.Se pare că ceremoniile nupţiale nu aveau o însemnătate prea mare, căci nu s-a găsit nici o relatare a vreuneia şi nici vreun indiciu că acest eveniment ar fi fost marcat prin vreun ceremonial religios sau vreun act oficial. Se ştie doar că soţia aduce soţului o zestre mai mult sau mai puţin bogată, iar mirele dădea de obicei daruri. In epoca elenistă, înzestrarea miresei ajunsese o practică generală, cu caracter de contract, sau era chiar legalizată. Zestrea constă din bunuri diverse, mobilier, veşminte, uneori vite, valoarea ei fiind calculată nu în bani, ci în măsuri de metal preţios. Această zestre trebuia să fie înapoiată de către soţ, dacă se ajungea la divorţ din vina sa, lucru care era prevăzut în contract.în cele mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa acestora era considerată ruşinoasă şi constituia o dovadă de egoism. Se ştie că în epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima căsătoria, şi este de presupus că acest lucru a fost practicat chiar şi mai de mult. Căsătoriile consangvine constituiau o excepţie în Egiptul Antic, totuşi ele au fost practicate de Ptolemei, în timpul căruia se obişnuia, nu numai în familie regală, dar chiar şi în cazul unor persoane private, ca fratele să se căsătorească cu sora sa. Dar în perioadele mai vechi numai anumiţi regi s-au căsătorit cu o soră sau cu o fiică a lor. Poligamia a fost practic inexistentă. Regii aveau la dispoziţie deseori un harem, în care se găseau câteodată sute de femei, fiice ale regilor din ţările vecine sau ale nobililor egipteni, dar nu exista decît o singură mare soţie regală, mai rar două. în ceea ce priveşte familiie particularilor se cunosc doar foarte rare cazuri de bigamie oficială. Destul de frecvent bărbatul pe lîngă soţia legală, mai avea una sau mai multe concubine, însă nici ele nici copii pe care eventual îi aveau nu beneficiau de nici un drept legal. Dar ca regulă generală egipteanul de rînd nu avea decît o nevastă şi textele ne vorbesc despre el ca de un soţ grijuliu şi fidel. Erau cunoscute şi căsătoriile de probă pe un timp oarecare. Căsătoria este îngăduită între frate şi soră; această situaţie ţine şi în epoca romană.1

Puţine dintre civilizaţiile antice au acordat femeii o situaţie atît de bună ca cea de care se bucura femeia egipteană, toate informaţiile ne arată că ea a jucat un rol foarte important în societate.2 Din punct de vedere legal, femeile aveau numeroase drepturi, care nu puteau fi încălcate de nimeni, mai ales dacă era vorba de o femeie măritată. Uneori succesiunea se făcea pe linie maternă şi foarte adesea copii purtau r\umele mamei, numele tatălui neavînd decît o importanţă secundară. Liberă să meargă oriunde dorea, femeia egipteană îşi avea uneori propriul ei apartament, cd puţin atunci cînd locuia într-o casă mare. Ocupaţiile sale erau variate.în Egipt femeia era într-adevăr tovarăşa soţului său. Administra averan împreună cu el, iar uneori chiar îi dădea sfaturi; astfel, regina Tiy, mama hri Akhnaton, pentru a da decît un singur exemplu, a jucat un rol important în politică.Totuşi nu întotdeauna femeia este vorbită de bine, ea este adeseori prezentată ca un personaj nestatornic şi perfid, învăţăturile sînt foarte circumspecte în ceea ce priveşte femeia. „Fii foarte rezervat în relaţiile cu femeile. Nimic nu iese bine atunci cînd se amestecă ele"3, recomanda Ptahhotep. însă pe lîngă „stăpînă a casei" şi mai presus de aceasta femeia este şi mamă.Egiptenilor le erau dragi copiii şi de aceea naşterea era un prilej de bucurie, mai ales dacă era vorba de un băiat, în jurul leagănului se adunau cele şapte Hathor, care îi dăruiau pruncului o soartă fericită sau nefericită. Dar pe lîngă această acţiune divină, în ceea ce privea evenimentele simple ale vieţii omeneşti, un horoscop precis determina, în funcţie de data naşterii, destinul copilului. Numele pe care i-1 punea moaşa era elementul cel mai de seamă al acestui eveniment.Egiptenii se caracterizau prin dragostea purtată copiilor, pe care preferau să-i crească în familii şi să-i ferească de primejdii. Din punct de vedere religios, era necesar să ai un băiat, căci numai fiul era în măsură să asigure ceremonia ofrandelor pentru tatăl său decedat.Lipsa copiilor era considerată o nenorocire, care era contracarată prin adopţie.Copilul începea să fie educat în familie de la o vîrstă fragedă. Dacă urma să devină scrib, era trimis la şcoaîă, dacă nu, el învăţa o meserie de la tatăl său. Gimnastica şi înotul făceau parte din programul de educaţie. Copilul învăţa nu numai regulile morale, ci şi pe cele ale vieţii de societate, respectul faţă de cei mai în vîrstă şi ierarhia socială. Trebuia să nu pierzi timpul degeaba, nici să nu deranjezi pe alţii, să păstrezi în tine ceea ce ştii, să nu vorbeşti prea mult şi să fii maestru în arta conversaţiei; să te fereşti de certuri şi de beţie, să faci daruri prietenilor şi cînd te afli într-o casă străină să nu te uiţi la femei. Se poate vedea că regulile de bună-purtare ale egiptenilor nu se deosebeau prea mult de cele care ar Ircbui să fie respectate şi de noi.în ceea ce priveşte epocile mai timpurii, există foarte puţine informaţii asupra problemei divorţului. Se pare totuşi că pe atunci adulterul nu era un rrjotiv de divorţ; pe de o parte bărbatul avea dreptul să-şi aducă concubine în casă, dar, dacă (Inin crc/.arc poveştilor, pentru femei problema se punea cu totul altfel, înPovestea celor doi fraţi, Anupu îşi omoară soţia adulteră şi aruncă trupul ei la cîini. Totuşi, datorită formelor de proprietate care au apărut în Regatul de Mijloc, a devenit necesară intervenţia legii în chestiuni legate de divorţ pentru apărarea averii şi a moştenirilor care revenea copiilor. Se pare însă că se recurge doar la contract sau la dreptul cutumiar atunci cînd se punea problema partajuluiDreptul nu intervenea în reglementarea acestor probleme cu caracter privat în acest caz acţiona numai dreptul contractual, adică sarcina tribunalului era doar de a face să fie respectate clauzele contractelor încheiate între soli cu prilejul căsătoriei, care erau la libera alegere a părţilor. Totuşi, se pare că deşi legea nu intervenea în modul în care erau concepute aceste contracte, ele erau influenţate de mentalitatea epocii, într-adevăr, din epoca saită şi pînă la mijlocul perioadei de dominaţie a Lagizilor numai bărbatului avea dreptul să divorţeze De aceea femeia îşi apăra drepturile prin contracte care făceau ca divorţul să fie foarte împovărător pentru soţ: îşi stabilea o zestre fictivă, pe care soţul trebuia să o restituie în caz de divorţ şi la care acesta trebuia să adauge o pensie care era prevăzută în contractul de căsătorie; pe lîngă aceasta, el putea fi obligat să plătească o amendă şi averea sa era ipotecată pentru sumele revendicate de soţie şi pentru a acoperi valoarea amenzii, care era de asemenea,

11

prevăzută în contract, în sfîrşit soţul trebuia să cedeze averea fiului mai mare, tară îndoială pentru a se putea şti cu siguranţă că pensia va fi achitată în fiecare an .în epoca următoare, dispoziţiile contractuale sunt aceleaşi, dar soţia îşi rezervă şi ea dreptul la divorţ. Formula cu care încep contractele se schimbă; în locul vechii formule: „Iar dacă te voi dispreţui, dacă îmi voi lua o altă soţie, îţi voi da ..."' Ne dăm seama că acest procedeu putea da naştere la abuzuri. De la excesele în pedepsirea adulterului din epoca clasică s-a trecut la un exces contrar, dar tot atît de regretabil.Moştenirea se împarte în mod egal între fii şi fiice, dar fiul mai mare ia ceva mai mult, trebuind în schimb să se ocupe de funerariile tatălui.2 Uneori fratele mai mic devenea administratorul sau slujitorul fratelui mai mare.3 Succesiunea pe cale testamentară nu este cunoscută decît într-o epocă tîrzie, căci testamentul a fost introdus de greci şi romani.4 într-un document ajuns pînă azi se spune că moştenitorul testamentar, numit fără a se ţine cont de moştenitorul legal, trebuia să fte întărit de trei martori de încredere.Morala şi religia egipteană cereau de la fecior supunerea ireproşabilă tatălui său c» şef al familiei.F). DREPTUL PENALîn Egipt ca peste tot în lume au existat delicte, fapte antisociale, reproşabile, iar societatea a încercat să se apere aplicînd pedepse, mai mult sau mai puţin aspre. Este dificil, dacă nu aproape imposibil să se stabilească din rîndurile cărei clase sau pături sociale s-au comis mai multe delicte. Cauzele apariţiei delictelor sînt greu de descifrat, dar se pot presupune a fi: firea contradictorie omenească cu moştenirea ei genetică, sărăcia, nedreptăţile sociale şi juridice, procedeele prin care se aplicau pedepsele. Iată deci o multitudine de cauze sociale care pot sta la baza infracţiunilor şi ele nu lipseau „chiar la un popor optimist şi plin de viaţă cum erau egiptenii" 'Furturile, omorurile, bătăile, nu lipseau din societatea egipteană. Ele erau judecate de cele şase case de judecată şi de cei zece consilieri ai vizirului, constituiţi în tribunale în administraţia centrală şi de numeroase tribunale regionale, care cutreierau toată ţara pentru a judeca litigiile, conflictele şi delictele ce se comiteau.Odată cu formarea statului Egipt răzbunarea prin sînge a fost interzisă. Răscumpărarea vinovăţiei, dacă şi a existat, dispăruseră demult. Domina principiul înspăimîntării. „A inspira frica" 2 era o expresie foarte des utilizată de faraoni şi demnitarii de stat. Cea mai grea infracţiune era socotită răzvrătirea sau alte forme de manifestări împotriva organizării existente, în una din învăţăturile date fiului său de un faraon se sfătuie pedepsirea infractorilor în special prin lovirea cu beţele (vergile) şi prin privarea de libertate, prin întemniţare, „cu excepţia răzvrătirii, deoarece Dumnezeu îl pedepseşte cu sîngele propriu".Un şir de alte infracţiuni se caracterizează prin aşa numita Cartea Morţilor. In ea se conţine pledoaria standard a decedatului în faţa judecăţii lui Dumnezeu: „Eu n-am minţit învinuitul... eu n-am făcut nimic din ceea ce-i interzis... eu n-am ucis... n-am furat din hramuri pîini jertfite... n-am adunat cîştiguri străine... n-am schimbat măsura pîinii... n-am încurcat curgerii apei..." 'în afară de acestea sînt menţionate următoarele infracţiuni: falsificarea monedelor, depoziţia falsă, omorul unor animale sfinte: a mîţei, a unor păsări, a ţapului, etc...; încălcarea metodelor tradiţionale de tratare, dacă persoana deceda medicului i se aplica o pedeapsă echivalentă cu cea pentru omor cu premeditare. Pedepse aspre se aplicau pentru comiterea furtului. Astfel, pentru furtul animalelor se pedepseau prin tăierea mîinii, pentru furtul obiectelor de cult se aplica pedeapsa cu moartea. Furtul mormintelor se pedepsea prin tăierea urechilor, nasului şi tragerea în ţeapă. 4

Incendierea averii era pedepsită prin 100 de lovituri. 'Cele mai răspîndite pedepse erau lovirea cu beţele, tăierea nasului şi urechilor, Irmsibrmarea în sclav, repararea daunei plus amendă, întemniţarea etc. Pedeapsa cu moartea era în formă simplă: decapitarea şi strangularea şi-n formă calificai;*: arderea, răstignirea şi îngroparea de viu. Plus la acestea se folosea principiul talionului în formă simbolică (de exemplu, tăierea limbii pentru divulgarea secretelor de stat) şi-n formă materială, în formă simbolică talionul reprezenta pedeapsa care consta în lezarea organului cu care infractorul a săvîrşit infracţiunea, în formă materială reprezenta lezarea aceluiaşi organ pe care infractorul 1-a lezat pătimaşului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Stabilirea pedepsei se atribuia judecătorilor, iar uneori cînd se dorea apărarea unei proprietăţi, pedeapsa se stabilea în mod deosebit şi direct de rege. Faraonul Seti, spre exemplu, (Regatul Nou) a stabilit o sistemă deosebită de pedepsire pentru furtul şi atentatul la averea templelor. Funcţionarul curţii care a strămutat lucrătorul templului la alte munci, trebuie să fie pedepsit cu 200 de lovituri şi 5 răni sîngeroase, 1 plus la aceasta el trebuia să repare dauna adusă templului şi singur trebuia să muncească în gospodăria templului. Furtul averii templului ducea la pedepsirea cu 100 de lovituri şi repararea daunei în proporţii de 100 pentru l.2 Schimbarea hotarelor pămînturilor templelor se pedepsea cu tăierea nasului şi a urechilor şi lucrul în gospodăria templelor. Conform legilor lui Bochoris pedeapsa cu moartea se înlocuieşte cu sclavia.3

G). JUDECATA ÎN EGIPTUL ANTICCa şi celelalte funcţii, justiţia era apanajul regelui, una dintre cele mai importante îndatoriri ale acestuia fiind cea de a face ca dreptatea să domnească în rîndurile supuşilor săi. în practică, regele însărcina cu această misiune pe vizir, care a avut întotdeauna printre atribuţiile sale şi pe cea de a împărţi dreptatea. Deşi mulţimea îndatoririlor vizirului şi amploarea domeniului justiţiei 1-au determinat pe acesta să încredinţeze puterile sale judecătoreşti dregătorilor subordonaţi ierarhic, totuşi regele şi vizirul 4 îşi păstrau autoritatea supremă în acest domeniu.în procesele de mare importanţă, cum ar fi cele legate de profanarea mormintelor, regele era direct reprezentat prin doi dregători de la curte, scribul regal şi sfetnicul regelui; pe de altă parte, în cazul delictelor grave, tribunalul nu făcea altceva decît să constate dacă acuzatul este vinovat sau nevinovat, regele urmînd să decidă ce pedeapsă i se cuvine; acuzatul era vinovat sau nevinovat, regele urmînd să decidă ce pedeapsă i se cuvine, aceasta putea fi de la bătaia cu băţul, numărul de lovituri fiind proporţional cu gravitatea faptei, pînă la osîndirea la moarte prin tăierea capului (sau ardere pe rug). Trădarea se pedepsea prin tăierea limbii, iar falsificarea actelor prin tăierea mîinii. Persoanele de vază osîndite la moarte nu erau executate, ci li se indica să se sinucidă. Vizirul însuşi controlauneori adevărul acuzaţiilor aduse în cursul unei anchete, iar uneori se află în fruntea înaltei Curţi de Justiţie .Ca şi în domeniul sacerdotal injustiţie se făcea carieră prin înaintarea treptată în ierarhie, în timpul Regatului Vechi, prima treaptă era cea de grefier într-un tribunal; se avansa apoi la funcţia de judecător şi la cea de scrib, urma cea de director adjunct al scribilor din justiţie; rangul suprem la care regele îl înălţa pe judecătorul care se remarcă în mod deosebit era cel de Mare dregător al Egiptului de Sus. Fiecare dintre membrii acestui colegiu de mari dregători era numit " căpetenie a secretelor, cîntăririi cuvintelor de taină ale Casei cele Mari," 1 şi în această calitate prezida într-una din cele şase case mari în care se împărţea dreptatea. Această ierarhie a justiţiei nu se mai regăseşte în epoca thebană, cînd tribunalele erau alcătuite dintr-un gen de consiliu al dregătorilor, vizirul avînd rolul de judecător suprem.în timpul Regatului Vechi în Egiptul de Sus existau şase tribunale, numite "casele cele mari", unde împărţeau dreptatea oamenii de vază dintre Cei Zece mari dregători din Egiptul de Sus, care erau repartizaţi fiecare la cîte un tribunal; numai căpetenia Egiptului de Sus şi vizirul, care era judecătorul suprem al regelui, putea să prezideze oricare dintre aceste tribunale" Aceste colegii permanente, alcătuite din judecătorii de carieră, au fost înlocuite în epoca thebană prin consilii de slujbaşi, qenbet, membrii acestora putînd fi schimbaţi în funcţie de pricinile judecate. Au existat cazuri cînd din zece membrii nouă aparţineau clerului.Pe lîngă aceste instanţe superioare, existau şi judecătorii locale: tribunale ale templelor, consilii ale notabilităţilor locale (saru), "însărcinaţi cu certurile" de la sate; aceste persoane trebuiau să se ocupe de litigiile dintre localnici, de contestaţiile acestora faţă de fiscalitatea abuzivă, de conflictele între cei care locuiau pe domeniile templelor.în general, şedinţele tribunalelor se desfăşurau la porţile palatelor sau ale templelor sau în curţile din faţă ale sanctuarelor. --S-au păstrat puţine documente referitoare la procese, deşi nu se poate ca în Egipt acestea să fi fost în număr mai mic decît la alte popoare. Plîngerile erau redactate în scris sau înregistrate de grefierul tribunalului. Apoi lucrările se desfăşurau prin viu grai, reclamantul expunînd tribunalului cererea sa. Membrii tribunalului asistau stînd aşezaţi. După ce era ascultat şi cuvîntul de apărare, tribunalul se pronunţa, iar un scrib întocmea un proces-verbal al audierii, în problemele de drept civil decizia tribunalului avea efect de lege, totuşi exista şi dreptul de apel. Cel căruia tribunalul îi dădea cîştig de cauză se întorcea către cel care pierduse, cerîndu-i despăgubirea legală, celălalt trebuia să răspundă că se supune hotărîrii tribunalului, în procesele de drept penal, tribunalul decidea asupra vinovăţiei acuzatului, stabilirea pedepsei revenindu-i regelui, pe cînd vizirul sau irpic/entantul său avea rol de acuzator, fiind cel care a primit plîngerea.în c;i/ul unor probleme care afectau direct monarhia, se recurgea la tribunalele i'xliaordinnre. în timpul Regatului Vechi, aflăm autobiografia lui Uni că, fiind"judecător, de strajă la gura lui Nekhen", faraonul a recurs la el "mai degrabă decît la orice judecător al porţii, vizir sau sar" , doar la

12

el ca singur judecător, pentru a întreprinde o anchetă în haremul palatului, într-o problemă în care era implicată şi marea soţie regală Ametsi. Un alt delict, fără îndoială mai grav, a fost judecat cu uşile închise la sfîrşitul domniei lui Ramses al III-lea. Era vorba de o adevărată conspiraţie a celor din harem, care ne este destul de bine cunoscută din diverse papirusuri ( papirusul judiciar de la Torino, papirusul Lee şi Roliin, publicate de către Deveria). Regele a numit un tribunal care să judece faptele, dar judecătorii au fost mituiţi şi au ajuns în scurtă vreme pe banca acuzaţilor, în final s-au dat mai multe condamnări la moarte, într-un proces public care a avut loc la Theba în timpul domniei lui Ramses, avînd ca obiect profanarea de morminte, tribunalul a fost prezidat chiar de către vizir, înainte de judecată tribunalul ordona o anchetă amănunţită, se citea raportul acestei anchete înainte de a aduce în faţa tribunalului martorii şi inculpaţii, cărora li se smulgeau mărturisiri prin bătaie cu bâtele, fiind duşi la locul faptei pentru a se realiza reconstituirea ei. In cazul citat, în aşteptarea hotărîrii regelui, vinovaţii au fost închişi în temniţa templului lui Amon-Ra.Judecătorul suprem era faraonul. Zeificarea lui întărea hotărîrile acestuia, le acorda putere definitivă şi obligatorie, în Regalul Vechi participarea faraonului la cercetarea cazurilor şi pronunţarea scntin(elor era destul de largă.Atribuţii judecătoreşti în Egiptul antic aveau si sfaturile templelor, care uneori primeau, charte de imunitate deosebite prin care ele ieşeau de sub controlul nomelor şi intrau sub autoritatea vizirului. S-au păstrat informaţii despre existenţa în Egipt a unei "judecăţi Dumnezeieşti „. Preoţii foloseau norme religioase. Părţile litigioase şi judecătorii puteau recurge la judecata Dumnezeiască. Aceasta încă o dată demonstrează influenţa religiei şi a preoţilor la înfăptuirea justiţiei în Egiptul antic.Procesul civil nu se deosebeşte de cel penal. Ambele se intentau din iniţiativa pătimaşului. Pătimaşul urma să indice în plângere sancţiunea (pedeapsa), care la viziunea lui urma să se aplice infractorului, precum şi mărimea recompensei ce i se cuvine. Părţile aveau libertate deplină, indicînd în cereri părerea lor. Hotărîrea, îmsă, era luată de judecător fără a fi motivată. Fără a pronunţa nimic, judecătorul aplica pe fruntea părţii ce cîştiga imaginea adevărului, pe care o purta atîrnată la gît-'Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin jurămînt. în fiecare regiune existau curţi de judecători numite ascultătorii plîngerilor tribunalului de justiţie.2

H). DREPTUL INTERNATIONALIstoria Orientului antic a păstrat un anumit număr de documente -corespondenţă diplomatică, tratate şi alte acte internaţionale-care atestă existenţa unor legături strînse între statele din Orientul antic. Orientul antic cunoştea practica tratativelor diplomatice duse înaintea începerii operaţiilor militare. In secolul al XVI-lea î. Hr. într-un moment de extremă încordare a relaţiilor dintre hicsoşii nomazi, care cuceriseră nordul Egiptului şi regii Thebei, conducătorul hicsoşilor a prezentat cîrmuitorului Thebei pretenţii inacceptabile, ameninţînd cu război în caz de refuz. Este cel mai vechi caz de ultimatum din cîte se cunosc în istoria relaţiilor internaţionale.Dintre numeroasele monumente ale diplomaţiei Orientului antic, cel mai mare interes îl prezintă, prin volumul şi bogăţia conţinutului, corespondenţa de la El-Amarna şi tratatul încheiat între faraonul egiptean Ramses al H-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al III-lea.1

Tratatul a fost încheiat în anul XXI al domniei lui Ramses (1283 bî. Hr.). Tratatul cuprindea douăzeci şi două de puncte; clauzele sale prevedeau o alianţă defensivă, acţiuni comune împotriva supuşilor răsculaţi, extrădarea fugarilor din amîndouă neamuri, clauză însoţită de prevederea că persoanele extrădate şi înapoiate suveranului respectiv vor fi amnistiate, şi în final o clauză cominatorie împotriva celui care ar încălca tratatul. Nu a fost nevoie să se recurgă vreodată la această ultimă clauză. Căci egiptenii nu au mai purtat nici odată războaie cu hitiţii.Faraonii au început destul de tîrziu să practice în mod susţinut o politică de alianţe cu vecinii, încă din timpul Regatului Vechi au existat raporturi prieteneşti cu fenicienii, îndeosebi cu principii din Byblos; acestea erau însă legături comerciale, neavînd deloc aspect de alianţă cu caracter politic, în timpul Regatului Nou, atunci cînd Egiptul a început o politică perseverentă de cucerire în Asia, diplomaţia egipteană a folosit rivalităţile dintre regii asiatici pentru a-şi întări propriile poziţii în acea parte a lumii. Cuceririle lui Thutmosis al III-lea în Asia 1-au făcut să se bucure de o autoritate indiscutabilă şi puternicii regi vecini ai Asiriei, Babilonului, Ţinutului Mitanni şi hitiţilor căutau să-i cîştige prietenia.

13

2.3. Codificările de bază ale Babilonului Antic

LEGILE LUI HAMMURABI - MONUMENT AL DREPTULUI ORIENTAL VECHI

O realizare majoră a lui Hammurabi (1792-1750 î. de Cr.) o constituie tentativa de unificare a jurisdicţiei mesopotamiene prin redactarea unuia dintre cele mai vechi coduri de legi din istorie ajuns până la noi.

Această codificare a fost descoperită de o expediţie ştiinţifică franceză în frunte cu cercetătorul J. de Morgan, care a iniţiat săpături arheologice în sud-vestul Iranului, pe ruinele străvechiului oraş Susa,” Stela de diorit”, pe care este gravat în cel de-al 34-lea an de domnie al lui Hammurabi codul său celebru, a fost descoperită în luna decembrie 1901 d. Cr. (prima parte) şi în luna ianuarie 1902 (a doua parte), se află astăzi la Muzeul Luvru din Paris.

Textul codului poate fi divizat în 3 părţi:1. Prologul2.Articolele codului

1.Prologul codului. Cuprinde declaraţiile lui Hammurabi precum că zeii i-au încredinţat sceptrul şi simbolul justiţiei) şi, în baza acestui temei el promulgă codul " ca să-l nimicească pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab...". Se sfârşeşte prologul cu următoarea afirmaţie a lui Hammurabi: "Eu, rege ce ţin în supuşenie patru părţi ale lumii... am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, lăsând pe oameni să se bucure".

2. Articolele codului. Pentru prima dată codul a fost publicat de R.P. Vincent Scheil, membru al expediţiei franceze. Anume el a împărţit convenţional textul codului în 282 de articole.Propunem următoarea împărţire pe articole a textului Codului lui Hammurabi:I. Articolele 1-5 reglementează procedura de judecată.2. Articolele 6-13 reglementează furtul averii proprietarului.3. Articolele 14-25 prevăd astfel de componenţe de infracţiuni precum furtul de sclavi, tăinuirea sclavilor fugari şi kidnappingul.4. Articolele 26-41 consacră drepturile şi obligaţiunile ostaşilor, reglementând în mod deosebit problemele ce ţin de proprietatea lor funciară.5. Articolele 42-47 reglementează arenda funciară.6. Articolele 48-52 fixează drepturile creditorului asupra fructelor de pe ogorul ce i-a fost dat în gaj.7. Articolele 53-56 stipulează pedepsele aplicate celor care nu folosesc canalele de irigare în conformitate cu prevederile fixate de autorităţile publice.8. Articolele 57-66 se referă la dreptul de proprietate asupra grădinilor, reglementând totodată şi drepturile creditorului asupra roadelor livezii debitorului sau.9. Articolele 67-99 - sunt anume acele articole care au fost şterse cu dalta. fiind reconstituite în baza copiilor găsite în biblioteci, s-a putut stabili conţinutul lor, care, în mare măsură reglementează contractul de locaţiune de bunuri imobiliare şi contractul de împrumut.10. Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor (tamcari).

14

II . Articolele 108-111 se preocupă de cârciumi care serveau totodată şi drept case de toleranţă.12. Articolele 112-116 reglementează contractul de depozit şi de împrumut şi chezăşia datoriilor de către membrii familiei debitorului.13. Articolele 127-195 înglobează dispoziţii privind organizarea familială.14. Articolele 196-214 prevăd sancţiuni în caz de leziuni corporale.15. Articolele 226-227 apără interesele stăpânilor de sclavi.16. Articolele 228-235 stipulează răspunderea juridică a arhitecţilor şi a constructorilor de vase.17. Articolele 215-225 şi 236-277 conţin prevederi privind contractele de locaţiune.18. Articolele 278-282 cuprind dispoziţii privitor la sclavi. Analizând articolele Codului Hammurabi vom releva că ele sunt alcătuite într-o formă deosebită de cea contemporană. Legiuitorul contemporan se străduie să formuleze norma de drept într-o astfel de formă, ca rămânând concretă, ea totuşi să cuprindă nu numai un caz concret, ci o totalitate de fenomene analogice. Pe când legiuitorul antic formula norma de drept în aşa mod cum se formulează o hotărâre (sentinţă) judiciară: ca o hotărâre a unui caz particular, cazus. Din acest punct de vedere, elementul de sintetizare teoretică rămânea fără semnificaţie pentru legiuitorul babilonian, care, confruntat cu nevoile vieţii de fiecare zi, se menţinea cazuist şi, în consecinţă, departe de preocupările doctrinare. De exemplu: "Dacă un om i-a scos un ochi altui om, atunci şi lui trebuie să i se scoată un ochi". O astfel de formă a expunerii normei de drept se numeşte cazuistică.

De asemenea, Legilor Hammurabi le este caracteristică o tehnică juridică primitivă, formalism şi o legătură strânsă cu ritul şi procedura simbolică. De exemplu, în caz de transmitere a proprietăţii funciare, a sclavilor, vitelor mari etc., era obligatorie încheierea convenţiei în formă scrisă şi în prezenţa martorilor. Convenţii puţin mai însemnate trebuiau să fie încheiate în faţa sfatului bătrânilor din cadrul obştii.

Din diverse surse ne este cunoscut faptul că în Babilon existau mai multe genuri de proprietate funciară:1.Proprietatea statului.2.Proprietatea templelor.3.Proprietatea comunităţilor ţărăneşti.4.Proprietatea privată.1.Proprietatea statului:• dată în arendă.

Proprietatea funciară a statului, pentru a aduce un venit sporit putea fi dată în arendă. De obicei, arendaşi erau micii agricultori. Ei fructificau fondurile arendate, în schimbul unei cote-părţi din recoltă, care de obicei ajungea la 1/3 din roadă.• ilku.

Acestea sunt bunuri de stat concedate ostaşilor pentru serviciu militar, care se făcea în baza unei convenţii dintre redum şi bairum(grad militar) pe de o parte şi statul reprezentat de rege, pe de altă parte. Prin această convenţie militarul se obliga să presteze serviciu militar în folosul statului pe tot parcursul vieţii contra

15

unui fond funciar (ilku), care era concedat adesea cu tot cu construcţii pe el, împreună cu pământurile de arătură, grădini şi inventar corespunzător, şi care revenea înapoi regelui în caz de moarte a militarului sau de reziliere a contractului ori de neîndeplinire a obligaţiunilor contractuale. 2. Proprietatea templelor

Multiple înscrisuri ne relatează despre faptul că templele posedau fonduri agricole, edificii, ateliere meşteşugăreşti, prăvălii, turme de animale etc., dispuneau de venituri însemnate obţinute din dijmele percepute de la populaţie şi din ofrandele religioase dăruite de către locuitori. Posedând o parte considerabilă a avutului statului, templele fructificau cu succes fondurile băneşti oferind împrumuturi băneşti cu dobânda. Din aceste considerente, furtul avutului templelor era pedepsit cu moartea.3.Proprietatea comunităţilor ţărăneşti

Pământul obştii era împărţit, pentru o anumită perioadă, prin tragere la sorţi ţăranilor din comunitate. Totodată existau şi teritorii întinse care erau în proprietate comună (păduri, păşuni, iazuri etc.). Asupra pământului, ţăranii aveau o folosinţă temporară. Ei nu aveau dreptul să-şi vândă parcela, să o dăruiască sau să o lase prin testament.

Cu timpul însă, pe măsura descompunerii comunităţilor săteşti, se admite înstrăinarea loturilor funciare în special în folosul regelui, care tinde să acapareze domenii tot mai mari. Dacă ţăranul părăsea comunitatea, atunci el pierdea şi lotul său de pământ.4.Proprietatea privată

Spre deosebire de bunurile ilku , bunurile proprii puteau face obiectul oricăror acte juridice, încă în antichitate se face distincţia dintre bunurile mobile şi imobile. Proprietăţile funciare private erau hotărnicite prin aşa-zisele kudurru, pietre mari ce serveau ca semn de hotar. De regulă, pe aceste pietre erau înscrise blesteme împotriva acelora care ar îndrăzni să le mişte din loc. Proprietatea privată era bine ocrotită de legile statului; alături de drept civil existau şi numeroase mijloace de drept penal care apărau drepturile proprietarului.

Codul face distincţie dintre proprietatea regală şi a templelor pe de o parte şi altă proprietate pe de altă parte. Astfel, în cazul unui furt a averii regale şi a templelor, hoţul trebuia să fie ucis. Excepţie de la această regulă era instituită numai pentru hoţii de vite, care trebuiau să plătească o amendă care depăşea de 30 de ori suma averii furate, în caz dacă tot aceste bunuri erau furate de la alţi proprietari, hoţul plătea o amendă care depăşea de 10 ori suma averii furate.

Relaţiile conjugale sau familialeFamilia se întemeiază pe căsătorie, care este precedată de o logodnă, în

vederea încheierii unei căsătorii, tânărul şi părinţii săi se învoiau cu părinţii miresei, în rezultatul convorbirilor se încheia un contract de căsătorie în care îşi puteau găsi stipulaţia diverse momente. Aşa spre exemplu, se indica ce fel de daruri au fost oferite de către tânăr viitoarei soţii (biblu), suma de bani plătită părintelui fetei (terhatum) etc. Dacă încheierea căsătoriei avea loc fără perfectarea unui contract, căsătoria era declarată nulă, neavând deci efecte juridice.

16

Dacă logodnicul strica logodna, el pierdea suma de bani lăsată tatălui fetei. Şi viceversa, dacă tatăl fiicei îi refuza logodnicului să-i dea fiica sa, atunci el era obligat să restituie tânărului suma dublă a darurilor de logodnă. Până la căsătorie femeia urma să se afle în casa părinţilor săi. Căsătoria era considerată încheiată din momentul când soţia intra în casa soţului. Odată cu venirea soţiei în casa bărbatului, ea aducea cu sine o dotă (şerictum). Dota rămânea în proprietatea femeii, bărbatul având numai dreptul de folosinţă a ei.Impedimente la căsătorie: • dacă fata este dedicată templului;• reputaţia proastă a peţitorului;• văduva cu copii minori nu se putea recăsători decât după ce va inventaria averea copiilor şi după ce împreună cu noul soţ îşi va lua obligaţia - în scris - să conserve bunurile acestora până la majorat.

Femeia căsătorită dispunea de oarecare capacitate juridică. Ea poate sta în justiţie, poate avea bunuri proprii de care dispunea cum dorea (dota, sclavii etc. ), putea administra în absenţa bărbatului averea familială, dacă nu era un copil major care să se preocupe de acest lucru. În pofida acestei capacităţi juridice posedate de femeia babiloniană, soţul avea dreptul să-şi dea soţia în calitate de sclavă creditorului său, ca prin munca ei să achite datoriile sale. Este evident că după trei ani de sclavie femeia devenea liberă, în unele cazuri, însă soţul nu putea să-şi dea soţia sa în sclavie pentru achitarea datoriilor sale. Evident că acest moment trebuia să fie specificat în contractul de căsătorie.

Femeia, spre deosebire de bărbat, datora fidelitate conjugală. Dacă ea era prinsă în flagrant delict, săvârşind adulter, atunci ea împreună cu complicele său urma să fie înecată, în afară de cazul când soţul o ierta. Dacă însă soţul îşi învinuia soţia de săvârşirea adulterului, ea putea să se dezvinovăţească prin două modalităţi:• prin jurământ "pe numele zeilor";• prin ordalia apei.

Familia babiloniană este monogamă, bărbatul având o singură soţie legală. În unele cazuri bărbatul putea să-şi ia o concubină:• Dacă după un oarecare timp de convieţuire, soţia se dovedea a fi sterilă, în acest caz soţul îşi alegea o concubină care nu devenea însă egală soţiei legitime.

Legiuitorul prevede posibilitatea alegerii de către soţie a unei concubine pentru soţul său. În acest caz soţul pierdea dreptul de a-şi alege personal o altă concubină. Dacă concubina pretindea bărbatului o tratare egală cu soţia lui, soţia putea să-o readucă în sclavie, şi chiar să-o vândă dacă nu năştea copii.• Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală cronică. În acest caz soţul nu putea să-şi repudieze soţia, căpătând însă dreptul de a-şi lua o altă soţie. Prima soţie avea dreptul de a locui şi mai departe în casa soţului său cu obligaţiunea ultimului de a o întreţine în modul cel mai cuviincios până la moarte. Dacă însă, soţia nu dorea să mai convieţuiască sub un acoperiş cu soţul său, ea putea să se reîntoarcă la părinţi, luând cu sine dota adusă la încheierea căsătoriei.Căsătoria putea fi desfăcută prin decesul unuia dintre soţi sau prin divorţ, în caz de deces al soţului, soţia avea posibilitatea de a alege una din două variante:• de a rămâne cu traiul în casa fostului său soţ;

17

• de a se recăsători. Dacă soţii nu avuseră copii, atunci văduva putea să se recăsătorească foarte degrabă. Dacă însă, văduva rămânea cu copii minori, atunci după câte s-a afirmat anterior ea putea să se recăsătorească numai după ce era făcută o inventariere scrisă a bunurilor.Temeiurile divorţului: 1. Sterilitatea soţiei - în acest caz căsătoria se desfăcea prin simpla formulă rostită de bărbat: "te repudiez".2. Comportamentul neonest al femeii, când făcea cheltuieli exagerate, era scandaloasă, făcea de ruşine pe soţul său.3. O boală grea, incurabilă a soţiei.

Codul lui Hammurabi stipulează, în anumite cazuri, şi posibilitatea soţiei de a cere divorţ, în conformitate cu art. 142 Codex Hammurabi, dacă soţia îi spune soţului "nu te atinge de mine", se iniţiază o cercetare, şi dacă se constată că ea era cinstită, fără de păcat şi soţul o neglija, această femeie era declarată nevinovată şi putea, luându-şi dota să se întoarcă în casa părintească. Dacă însă în rezultatul cercetării se constata că femeia ducea un mod de viaţă indecent, îşi nesocoteşte soţul, ea urma să fie înecată.

Dacă din căsătorie nu rezultau copii, soţii puteau adopta alţii, dintr-o familie. Instituţia era foarte răspândită în Mesopotamia şi se practica chiar şi atunci când în familie existau copii legitimi. Se cunosc documente care atestă adoptarea a doi, trei copii, deşi părinţii aveau şi urmaşi legitimi. Explicaţia rezidă în necesitatea de a ridica potenţialul de muncă al familiilor înstărite cu întinderi mari de pământ, ce reclamau cât mai multe braţe de muncă. Adopţiunea se făcea printr-un act scris încheiat între tatăl sau mama adoptivă.

Succesiunea. Văduva nu moştenea averea soţului, dar avea dreptul să rămână în casa familială şi să trăiască din veniturile sale dotale. Averea tatălui, era împărţită egal între copiii naturali. La moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii săi, tatăl ei ne având dreptul de a înainta careva pretenţii faţă de dotă. Dreptul penal. Codul Hammurabi, în ceea ce priveşte regimul pedepselor este o legislaţie foarte dură, caracteristică, de fapt, tuturor statelor Orientului antic. Este suficient să amintim că aproximativ fiecare al optulea articol al Codului stipulează pedeapsa capitală pentru diverse infracţiuni, în total Codul Hammurabi prevede pedeapsa capitală în treizeci şi patru de cazuri.

Codul Hammurabi împarte toate infracţiunile în cinci categorii: 1. Infracţiuni împotriva persoanei.2. Infracţiuni împotriva proprietăţii.3. Infracţiuni împotriva familiei.4. Infracţiuni împotriva justiţiei.5. Infracţiuni militare.

Pentru infracţiunile săvârşite se instituie diverse pedepse. La o analiză profundă a pedepselor putem conchide că ele se aplică în raport cu poziţia socială a vinovatului şi păgubaşului. Astfel, dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte unui om liber i se va aplica legea talionului. Dacă însă victima face parte din categoria socială - muşkenum, infractorul va plăti o amendă în mărimea unei

18

mine de argint" sau 1/3 din mina de argint, în fine, dacă victima este un sclav(wardum), se plăteşte numai o despăgubire stăpânului pentru cauzarea prejudiciului adus care se echivalează cu jumătate din costul sclavului.

Dacă un chirurg îşi ucise din neglijenţă pacientul său care era awelum, lui i se tăiau degetele. Dacă, însă, pacientul era un sclav ce-i aparţinea unui muşkenum, chirurgul trebuia să-i dea un sclav în locul celui decedat.

Deşi reprezintă careva elemente progresiste, normele juridico-penale ale Codului Hammurabi, totuşi relevă numeroase reminiscenţe ale orânduirii gentilice, care continuau să mai persiste. Cu titlu de exemplu putem cita:1. Responsabilitatea colectivă, în cazul când nu este depistat infractorul, locuitorii localităţii unde s-a săvârşit infracţiunea purtau o răspundere solidară faţă de păgubaş2. Responsabilitatea familială. Această reminiscenţă gentilică este folosită pe scară largă:• dacă în rezultatul unei lovituri fiica unui awelum va deceda, trebuia să fie ucisă şi fiica făptuitorului;• dacă un arhitect construia o casă şubredă care s-a dărâmat omorând pe fiul proprietarului, trebuia să fie ucis şi fiul arhitectului;• dacă fiul unui debitor dat drept ostatic creditorului său va fi omorât din cauza unui tratament rău, va trebui să fie omorât şi fiul creditorului.3. Izgonirea infractorului din mijlocul comunităţii. Această pedeapsă se practica de exemplu, pentru săvârşirea incestului.4. Aplicarea talionului. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de acesta, în Cod sunt prevăzute mai multe cazuri de aplicare a talionului: ochi pentru ochi (art.196), os pentru os (art.197), dinte pentru dinte (art.200).

Cu toate momentele negative care pot fi urmărite în politica penală dusă de Hammurabi, Codul totuşi cuprinde şi careva idei moderne în ceea ce priveşte represiunea penală: l . Vinovăţia; 2. Starea de necesitate.

Vinovăţia, ne dovedită presupune neexistenţa infracţiunii şi nici a răspunderii penale. Sau, dacă făptuitorul nu-şi putea da seama în momentul săvârşirii faptei - datorită iresponsabilităţii, unei erori, cazului fortuit etc. - de urmările faptei sale, nu există vinovăţie.

Starea de necesitate, face parte de asemenea, din cauzele care înlătură responsabilitatea penală. Astfel, dacă soţul nimerea în prizonierat, şi în casă nu rămânea nimic de mâncare, iar soţia intra în casa altui bărbat, ea nu purta nici o vină (art.131) şi nu era pedepsită cu înecul, aşa cum erau pedepsite soţiile care în pofida faptului că aveau de mâncare părăseau casa bărbatului său pentru a convieţui cu altul (art. 132).

Procesul judiciar. Înainte de Hammurabi, funcţiile judecătoreşti aparţineau preoţilor, procesul având loc în temple. Dar din epoca lui Hammurabi, funcţiile judecătoreşti revin unor colegii de judecători compuse din 4, 6, 8, membri. Aceste colegii de cele mai dese ori erau prezidate de guvernatorii regali, sfaturile bătrânilor, primarii oraşelor, însă regele rămânea întotdeauna autoritatea

19

judecătorească supremă. Codul nu face nici o distincţie între procesele civile şi penale. Amenzile întotdeauna erau percepute de victimă sau de rudele acesteia.

Sentinţa pronunţată nu mai putea fi revocată de judecător. Codul lui Hammurabi instituie regula că "Dacă un judecător a pronunţat o sentinţă, şi a întocmit un act scris pe lut şi autentificat cu pecetea, iar după aceasta a anulat această hotărâre, atunci acest judecător va fi chemat înaintea judecăţii din această cauză şi va fi obligat să plătească de douăsprezece ori mai mult din valoarea obiectului procesului, va fi îndepărtat de la scaunul său de judecată la care nu se va mai întoarce niciodată, luându-i-se dreptul de a judeca pe viitor alături de alţi judecători".TIPURILE DE PROBE:1. Depoziţiile martorilor.2. Jurământul.3. Ordaliile.1. Depoziţiile martorilor. Martorii trebuiau întotdeauna să spună adevărul, neavând posibilitatea de a se eschiva de la mărturii. Dacă în procesele penale sancţionate cu pedeapsa capitală martorul depunea mărturii mincinoase, el trebuia să fie ucis. În cazul unor procese patrimoniale (al căror obiect îl constituiau cerealele sau banii), martorul ce depunea mărturii false trebuia să fie sancţionat cu o amendă de valoarea sumei litigante.2. Jurământul, în cazul când în proces lipseau probe scrise sau martori, judecătorul recurgea la procedura depunerii jurământului de către una din părţi. La depunerea jurământului se invoca puterea divină a zeilor sau numele regelui. De cele mai dese ori jurământul se folosea pentru dovedirea răspunderii sau exonerării de răspundere în cazurile fortuite sau de forţă majoră:• în caz de furt, când infractorul nu era depistat, victima îşi dovedea paguba prin jurământ, iar comunitatea teritorială în raza cărei s-a săvârşit infracţiunea, îl va despăgubi pe păgubaş";• comisionarul care jura că în călătoria făcută pentru plasarea mărfurilor a fost prădat nu este răspunzător faţă de tamarul care i-a încredinţat bunurile;• dacă soţul îşi învinuia soţia de adulter, fără ca ea să fi fost prinsă în flagrant delict, femeia, jurând că nu este vinovată, se putea întoarce la casa familiei sale, fără a fi pedepsită;• cel care a închiriat un bou pentru muncă va fi exonerat de orice răspundere, dacă jura că animalul a murit datorită unei maladii;3. Ordaliile. Ele sunt ultimul mijloc de dovadă la care judecătorul recurgea în cazurile când lipseau alte probe, în cadrul acestor probe se cerea părerea forţei divine referitor la culpabilitatea unei persoane. Ele aveau un caracter complex, servind concomitent atât ca mijloc de probă cât şi ca sancţiune. Codul prevede folosirea ordaliilor numai în două cazuri:• în procesele de vrăjitorie (art.2);• în cazul învinuirii de săvârşirea adulterului (art. 132).

Persoana supusă probei ordaliei era aruncată în râu; dacă rămânea la suprafaţa apei, era declarată nevinovată, dacă însă se îneca, se considera că forţa divină arată că persoana dată este vinovată şi şi-a primit pedeapsa cuvenită.

20

2.4. Particularităţile dezvoltării dreptului în India Antică

Caracteristica generală a dr. IndianLegile lui Mânu, în sanscrită Manava-Dharma-Sastra, constituie cel mai

important cod de legi al Indiei antice atribuit de tradiţia hinduistă lui Mânu. Data precisă când a fost întocmit codul de legi al lui Mânu nu a fost stabilită. Singurul lucru care se poate afirma cu certitudine, este că aceste legi nu-s mai vechi de secolul al XIII-lea î.e.n. şi nu-s mai noi decât sec. II e.n.

Dispoziţiile Cărţii Legii lui Mânu poartă un caracter al vieţii religioase, descriind comportamentul public şi privat, raporturile sociale, tradiţiile, morala, datoriile legate de caste, prescripţiile igienice inerente practicii religioase.

Termenul „lege" din titlul cărţii nu trebuie luat în înţelesul modern: ca o sumă de dispoziţii sau prescripţii privitoare la o anume problemă, sau ca o normă de conduită într-o direcţie sau împrejurare oarecare, ci ca o normă de principii de teologie, de metafizică şi cosmogonie, precepte de morală, de pedagogie, de economie, de comerţ etc.; reguli pentru îndeplinirea actelor cultului, a datoriilor conjugale şi către rude, prieteni şi străini: datoriile castelor; noţiuni de politică internă şi externă; sfaturi pentru alianţe politice şi militare, apoi amănunţite legi agrare, civile, penale şi comerciale.

Forma originală a Legii a fost aceeaşi pe care o are şi azi, adică împărţită în slokas sau stanţe de câte două versuri, sau distihuri. Astăzi, Legea lui Mânu constă din două mii şase sute optzeci şi cinci de stanţe, scrisă în formă de distih (2 versuri) numite şloc; legea conţine 12 capitole, dintre care al 8-lea şi al 9-lea au conţinut juridic.

Dreptul de proprietate. Pământul se diviza în două categorii, în primul rând, pământul arabil era împărţit între familiile indiene. Din cea de-a doua categorie făceau parte pământurile indivizibile, şi anume: păşunile, pădurile etc. Şeful familiei avea dreptul să înstrăineze lotul de pământ, în acest caz vecinii şi rudele aveau dreptul de preemţiune. Toate loturile de pământ făceau parte din moşia obştii satului. Persoana care procura un lot de pământ sau un oarecare alt imobil devenea în mod automat membru al obştii.

Prin urmare, Legea lui Mânu, aidoma Codului lui Hammurabi sancţionează foarte dur orice atentat la proprietate, în principiu, este o trăsătură definitorie a dreptului antic - aplicarea de pedepse dure pentru atentatele la proprietate. Această apărare, aşa cum vom vedea mai târziu, a fost dusă până la extremele sale profund inumane de către atenianul Dracon care sancţiona nemilos orice atentat, oricât de neînsemnat asupra proprietăţii.

Dacă o persoană se foloseşte timp de zece ani de un obiect şi această folosire nu este viciată, atunci, proprietarul acestui obiect nu-1 va mai putea revendica.însă nu fiece folosinţă dădea naştere automat dreptului de proprietate, în Lege s-au găsit îngrădiri de două categorii, care apără drepturile proprietarilor, chiar dacă ei nu au avut obiectul în posesiunea sa mai mult de 10 ani.

21

În primul rând, statul apără o categorie de persoane, bunurile cărora nu pot trece în proprietatea altora doar în urma simplei folosinţe. Aceste persoane sunt: minorii (cei sub vârsta de 16 ani) şi persoanele cu handicap mintal. În al doilea rând, o categorie distinctă de bunuri, de asemenea, nu pot deveni proprietatea altor persoane ca consecinţă a folosirii lor neviciate mai mult de zece ani. Aceste bunuri sunt: cele gajate; ogoarele; averea unui copil; depozitul deschis sau pecetluit; femeile; proprietăţile regelui şi ale unui teolog.

Legea lui Mânu indică asupra existenţei a şapte moduri legale de dobândire a averii:a) Moştenirea, dăruirea, schimbul şi cumpărarea, care sunt permise tuturor castelor;b) Cucerirea pentru casta militară;c) Împrumutarea cu dobândă, comerţul şi plugăria, pentru casta negustorilor;d) Darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.

Relaţiile conjugale şi familiale. Familia indiană se caracterizează prin aceea că toţi membrii familiei înglobând mai multe generaţii locuiesc sub acelaşi acoperiş, supunându-se autorităţii celui mai învârstă bărbat.

Legile Mânu acordă instituţiei familiei o importanţă deosebită. Norme privind dreptul familiei au fost înserate în cuprinsul majorităţii capitolelor legii.

Importanţa deosebită atribuită de indieni instituţiei căsătoriei rezidă şi în aceea că bărbatul necăsătorit era dispreţuit de toţi, situându-se singur în afara societăţii.

Pentru a se putea oficia ceremonia căsătorii, tinerii trebuiau să atingă o anumită vârstă. Vârsta legală de căsătorie, pentru tinere era de opt ani. Tatăl, însă, putea căsători fiica chiar dacă ea nu împlinise încă vârsta de opt ani. Tânăra, care împlinea vârsta de opt ani şi nu era căsătorită de tatăl ei, trebuia să aştepte trei ani şi după aceasta putea ea singură să-şi caute soţ. Ceremonia căsătoriei era precedată de o logodnă.

Bărbatul datora respect soţiei sale. Este interesant că Legea obligă nu numai soţii să-şi respecte soţiile; o asemenea obligaţie o au şi taţii, fraţii şi cumnaţii lor.Cu toate acestea, Legea lui Mânu indică că femeia trebuie să se supună într-u totul bărbatului. Femeile nu au dreptul să facă ceva după voinţa lor proprie, nici chiar în casa lor. Această interdicţie este valabilă pe parcursul întregii vieţi deoarece dispoziţiile Legii indică asupra faptului că în timpul copilăriei, femeia trebuie să depindă de tată; în tinereţe depinde de bărbat; dacă i-a murit bărbatul de fii; dacă n-are fii, de rude; motivându-se că o femeie nu trebuie să se conducă după placul său.Dar, deja în altă Carte a legii se specifică că prin mijloace violente bărbatul niciodată nu va reuşi să-şi ţină femeia în ascultare. În continuare bărbatului i se recomandă ca administrarea veniturilor şi cheltuielilor; curăţarea lucrului; gătirea mâncării şi întreţinerea uneltelor să fie de competenţa soţiei.

Bărbaţii aveau dreptul şi să-şi prostitueze soţiile.Legea lui Mânu permite bărbaţilor să se recăsătorească, femeilor li era interzis

să se recăsătorească după moartea soţului, sau să trăiască cu alt bărbat. Ea trebuia să ducă doliul pentru sufletul răposatului.

Legea Mânu ne oferă detalii privind temeiurile desfacerii căsătoriei. Ele sunt:1. Dacă soţia are semne prevestitoare de rău;2. Dacă soţia este bolnavă;

22

3. Dacă soţia a fost dezvirginată;4. Dacă soţia i-a fost dată bărbatului prin înşelătorie;5. Dacă soţia îşi risipeşte averea;6. Dacă soţia consumă băuturi spirtoase;7. Dacă soţia are obiceiuri urâte;8. Dacă soţia nu-şi iubea soţul, el trebuia să aştepte un an de zile şi numai după aceasta putea să ceară desfacerea căsătoriei. Se cere a face o precizare. Dacă soţia nu-şi iubea soţul din cauza că el era alienat mintal, sau vinovat de mari crime, eunuc sau impotent, soţul nu putea să o părăsească şi să-o lipsească de avere;9. Dacă soţia era sterilă, ea putea fi părăsită doar după expirarea termenului de şapte ani;10. Dacă soţia naşte numai fete, soţul trebuia să aştepte zece ani; 11. Dacă, însă, soţia era certăreaţă, ea putea fi părăsită imediat.

Soţia putea cere desfacerea căsătoriei numai în următoarele cazuri, strict reglementate de Lege: - Dacă soţul a plecat pentru a împlini o datorie pioasă, ea trebuie să-1 aştepte 8 ani;- Dacă soţul lipseşte din motive ştiinţifice sau războinice, să-1 aştepte 6 ani; - Ducă soţul lipseşte „de plăcere", să-1 aştepte şi apoi să-l caute.

Chiar şi după expirarea acestor termene, soţia trebuia mai întâi de toate să depună eforturi de a-şi căuta soţul şi numai după aceea putea face ce doreşte.Succesiunea. Momente interesante pot fi întâlnite în materia dreptului succesoral indian. Este surprinzător faptul că moartea tatălui nu însemna automat şi partajul averii defunctului. Aceasta era determinat de faptul că de obicei după decesul tatălui, în fruntea familiei se plasa fiul cel mai mare. În cazurile când fraţii mai mici insistau asupra procedurii de partajare, aceasta avea loc în următoarea ordine: averea defunctului era împărţită în mod egal între toţi fraţii. Reieşind de faptul că fratele mai mare se considera continuator al neamului, el putea pretinde la o cotă adăugătoare de succesiune, în afară de fii, averea putea fi moştenită şi de nepoţi. Deoarece fiicele erau excluse de la succesiune, însă fraţii trebuiau să aibă grijă de surorile lor, această grijă materială se exprima prin aceea că fraţii trebuiau să dea câte un sfert din averea sa surorilor nemăritate din aceeaşi mamă, în calitate de zestre.

Soţia, datorită statutului său familial inferior nu putea moşteni. Unica privilegie succesorală a ei consta în faptul de a-şi păstra intactă zestrea. Dacă averea era moştenită de către un minor, ea rămânea în paza regală până la atingerea majoratului de către copil ori până la terminarea studiilor.

Legea menţionează şase categorii de moştenitori de gradul întâi:1. Fiul bărbatului căsătorit legitim;2. Fiul soţiei şi al fratelui bărbatului;3. Fiul dăruit;4. Fiul adoptat;5. Fiul născut pe ascuns sau al cărui tată nu este necunoscut;6. Fiul lepădat de părinţi.

Codul lui Mânu indică asupra unor categorii de persoane care sunt excluse de la moştenire:

23

1. Eunucii;2. Degradaţii;3. Orbii şi surzii din naştere;4. Alienaţii mintal;5. Muţii;6. Schilozii.

Dreptul penal şi procesual. Cele mai grave infracţiuni în India antică se considerau a fi:1. Asasinarea unui brahman;2. Consumul de băuturi spirtoase;3. Jefuirea unui brahman;4. Adulterul cu soţia tatălui său fizic sau spiritual.

Legea lui Mânu menţionează câteva categorii de infracţiuni:1. Infracţiuni împotriva statului (trădare de patrie; trecerea de partea duşmanului; furtul averii regale);2. Infracţiuni împotriva vieţii şi sănătăţii persoanelor (omorul; răpirea unei persoane; cauzarea de leziuni corporale; calomnia; insulta);3. Infracţiunii ce atentează la proprietatea persoanelor (distrugerea averii; furtul);4. Infracţiuni împotriva familiei şi a bunurilor moravuri (adulterul; violul);5. Infracţiuni împotriva religiei (părăsirea preotului fără încuviinţa lui);6. Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere (luarea de mită; abuz de serviciu; pronunţarea de sentinţe ilegale).

În Legea lui Mânu se menţionează câteva categorii de pedepse penale:1. Avertizare;2. Mustrare aspră;3. Amendă;4. Privaţiune de libertate;5. Pedepse corporale;6. Tunderea;7. Confiscarea averii;8. Expulzarea din ţară;9. Pedeapsă capitală.

O reglementarea minuţioasă Legea oferă modului de executare a pedepselor corporale. Se specifică chiar şi locul pe care ea se poate aplica: organele genitale, burta, limba, mâinile, picioarele, ochii, nasul şi urechile.Printre pedepsele corporale, în India se întâlnesc:1. Tăierea limbii;2. Înfigerea în gură a unui pumnal de fier, încins, lung de zece degete;3. Turnarea de ulei fierbinte în gură şi în urechi ;4. Tăierea acelui membru de care s-a servit omul de naştere umilită spre a lovi pe superiorul său;5. înfierarea pe şold;6. Tăierea buzelor;

Cu toate acestea, Legea prevede câteva cazuri când persoana este absolvită de răspunderea juridică. Acestea sunt cazurile de forţă majoră2 şi extremă necesitate.

24

Un loc important în aplicarea şi executarea pedepselor penale o ocupa teoria precum că în viaţa viitoare criminalii se vor reincarna în diferite animale. De exemplu, ucigaşul unui brahman se năştea în trup de câine, de mistreţ, de măgar, de cămilă, de taur, de ţap, de fiară sălbatică.

Procesul judiciar. Autoritatea judecătorească supremă era exercitată de rege. Personal, se pare, că el nu ia parte decât în procesele cele mai grave, în celelalte cazuri, el este reprezentat de magistraţi (dharmastha) aleşi cu grijă, ale căror principale calităţi trebuie să fie cunoaşterea perfectă a articolelor legii (circa opt mii), o înaltă moralitate şi un caracter lipsit de pasiune. Curtea este fixată, dar se deplasează dacă este cazul, de exemplu, pentru a însoţi armatele în campanie, în afară de rege şi de dharmastha, care ţine loc de secund, ea cuprinde judecători sau asesori, un grefier, un scrib şi un uşier.

În Codul legilor lui Mânu sunt stipulate optsprezece temeiuri de intentare a procesului judiciar, fie civil, fie penal, izvorâte din pricinile cu următoarele titluri: 1). Datoriile; 2). Depozitele; 3). Vânzarea unui lucru peste care vânzătorul nu era stăpân; 4). întreprinderile comerciale făcute de asociaţi; 5). Revinderea unui lucru dăruit; 6). Neplata gajului sau a salariului; 7). Denunţarea unilaterală a dispoziţiilor contractuale; 8). Anularea unei vânzări sau cumpărări; 9). Neînţelegerile dintre stăpâni şi slugi; 10). Neînţelegerile asupra hotarelor; 11). Maltratările; 12). Insultele; 13). Furtul; 14). Tâlhăriile şi jafurile; 15). Adulterul; 16). îndatoririle femeilor şi ale bărbaţilor; 17). Succesiunea; 18). Jocul la noroc şi luptele de animale.

Procesul judiciar se desfăşura în următoarea ordine: la început, reclamantul dispune de un răgaz variind de la trei până la şapte nopţi pentru a prezenta judecătorului redactarea plângerii sale; pentru aceasta îi este recomandat să se adreseze unui scrib capabil să o prezinte după formele tradiţiei şi să o întemeieze „pe argumente şi pe fapte". Apoi, el trebuie să caute cel puţin trei martori, aleşi dintre aceia pe care adversarul său nu va putea să-i recuze. Apărarea este virtual în mâinile martorilor, căci nu există încă avocaţi de profesie. Aceşti martori sunt citaţi injustiţie cu consideraţie, dar nu depun jurământ; li se citeşte o rugăciune solemnă care îi previne asupra pedepselor corporale care le-ar fi aplicate în caz de mărturie falsă, pedepse agravate de perspectiva unei pedepse suplimentare în lumea cealaltă pentru toate vieţile viitoare.

Dacă bănuieli temeinice apasă asupra acuzatului şi dacă acesta se încăpăţânează să nege, el este supus la tortură, ale cărei grade variază după individ, fiind mai uşoară pentru femei; nu pot fi torturaţi brahmanii, copiii, femeile gravide, bătrânii, bolnavii şi nebunii.

Hotărârile, deciziile şi sentinţele pronunţate de judecători erau definitive. Numai în cazul când erau dovezi că judecătorul a comis ilegalităţi se putea cere rejudecarea fondului cauzei. De asemenea, orice martor dovedit a posteriori de mărturie mincinoasă, determina revizuirea procesului.

În calitate de probe se admiteau:1.Depoziţiile martorilor. În general, instituţia martorilor este extrem de dezvoltată în legislaţia lui Mânu. Aici găsim diverse dispoziţii foarte progresiste, care şi-au găsit o consfinţire în legislaţia procesuală contemporană.

25

Vom exemplifica cele afirmate prin prezentarea succintă a unor prevederi legale în ce priveşte pertinenţa depoziţiilor martorilor:1. În calitate de martori nu erau admişi persoanele care aveau interes material, prietenii, servitorii, vrăjmaşii, oamenii cu rea credinţă, bolnavii, criminalii;2. Nu putea fi propus în calitate de martor - regele;3. Nu poate fi martor bătrânul, minorul, cel ce face parte dintr-o castă mixtă;4. Nu putea depune depoziţii persoana care a fost în stare de ebrietate; cel cu handicap mintal; persoana îndrăgostită; cel care suferă de foame, de sete sau este copleşit de oboseală;5. Femeile puteau depune depoziţii doar numai pentru femei; reprezentanţii unei caste numai pentru cei din aceeaşi castă; cei din castele mixte numai pentru cei din caste mixte.

Persoanele care depuneau mărturii false erau foarte aspru pedepsite, pedeapsa depindea de motivul comiterii acestui act ilegal. 2.Depunerea de jurăminte. În caz dacă lipseau martorii, adevărul putea fi reconstituit prin recurgerea la procedura depunerii de jurământ. Aceasta se făcea arunci când reclamantul şi pârâtul aduceau afirmaţii contradictorii. Pentru a afla adevărul, judecătorul îi obliga pe brahmani să jure pe onoare, pe kşatrya pe cai, elefanţi sau armele sale, pe vaisya pe vacile şi bucatele sale, iar pe sudra pe orice.

Celor ce jurau strâmb Legea le amintea că „vor fi pierduţi pe cealaltă lume şi în aceasta".3.Ordaliile, în caz dacă la proces lipseau martori şi dacă judecătorul considera inoportună aplicarea procedurii de depunere a jurământului, se putea recurge la cea din urmă posibilitate de stabilire a adevărului, ordaliile.

Dar ele nu sunt în general aplicate decât pentru cazurile grave în care îndoiala este mare. Legea lui Mânu reglementează trei tipuri de ordalii:1. Ordalia apei. Persoana era legată de mâini şi de picioare şi aruncată în apă. Dacă ea nu se îneca, se considera că a spus adevărul;2. Ordalia focului. Persoanei i se cerea să treacă printr-un foc. Dacă pe corpul ei nu rămâneau arsuri, se considera că această persoană nu a jurat strâmb;3. Ordalia familiei sale. Ea constă din atingerea capului copiilor şi a soţiei sale de către cel pus la probă. Cu regret Legea nu ne dezvăluie conţinutul acestei ordalii, însă putem presupune că ea avea drept scop să-1 sensibilizeze pe cel ce depune jurământ; avea drept scop să-i aducă aminte că jurământul fals va aduce asupra capului copilului său sau a soţiei un şir de nenorociri şi blesteme.

2.5. Apariţia şi dezvoltarea dreptului Chinez

26

Izvoarele dreptului chinez sunt obiceiul şi legea scrisă. Legile scrise cuprindeau uneori amalgamat chestiuni de drept şi chestiuni religioase. Dintre codurile cele mai importante amintim: Codul penal din sec.VI î.e.n., numit Ta-Tsing-Lu-Li.

PROPRIETATEACea mai veche formă de proprietate este cea obştească, alături de ea apare şi proprietatea privată asupra pământului, în cartea Şi-Ţîn se spune: "Să ude ploaia câmpiile noastre comune (hun-team) şi apoi pe cele ale noastre personale (şi)". Interpretând acest citat, un cronicar scrie: "Aşa era învăţat să muncească tot poporul şi el se bucura la început de proprietatea comună şi numai apoi de a sa particulară".Asupra întregului pământ, chiar şi asupra celui obştesc, împăratul avea un drept de proprietate superioară. Cuvântul de huntean (câmp obştesc) înseamnă, în acelaşi timp, "câmp al căpeteniei".Când hun (căpetenia) se transformă în van (împărat) atunci toate pământurile obştilor săteşti devin proprietăţi de stat, controlate de împărat. Multă vreme economia funciară poartă pecetea vechiului sistem de proprietate obştească. Astfel, în sate pământul se împarte în nouă parcele egale, pe care le va prelucra populaţia rurală. Cea de-a noua parcelă va fi administrată, prin clasă, de către tot satul, pentru asigurarea dregătorilor de stat. Asupra întregului pământ împăratul avea un drept de proprietate eminentă, putând dispune după voia sa de el."Aici (în Asia) spune Marx, - statul este proprietarul suprem al pământului. Aici suveranitatea este înţeleasă ca proprietate funciară concentrată pe scara religioasă. De aceea, în cazul acesta, nu există nici un fel de proprietate particulară asupra pământurilor, deşi există o stăpânire şi o folosinţă".Cu toate că împăratul dispunea de un drept de proprietate superioară asupra întregului pământ al statului, el avea totuşi şi domeniile sale imperiale proprii, din care putea face donaţii marilor aristocraţi şi dregătorilor din anturajul său.

OBLIGAŢIUNILECu privire la materia obligaţiunilor, dreptul chinez stabileşte unele reguli, care urmăresc să oblige pe debitor la îndeplinirea creanţei. Astfel, debitorul, pentru neplata datoriei răspundea din punct de vedere al dreptului penal, iar uneori creditorul intra în stăpânirea bunurilor debitorului până când acesta returna datoria. Sclavia pentru datorii nu era atestată.Pentru încheierea diferitor operaţiuni comerciale existau nenumăraţi samsari, care, pentru a se ocupa de această meserie, trebuiau să aibă autorizaţie din partea statului, cât şi să ţină anumite registre ce trebuiau înfăţişate lunar.Dobânda era fixată la 30%; dobânda percepută peste acest cuantum era considerată camătă şi pedepsită de lege.

FAMILIAFamilia este alcătuită pe baze patriarhale; încă din epoca veche apare cuvântul ti care înseamnă şi sclavă şi concubină. Familia chineză se caracterizează prin atotputernicia bărbatului şi a tatălui, înrobirea femeii, poligamia şi, în sfârşit, printr-un cult exagerat al strămoşilor.

27

Căsătoria are loc prin următorul ceremonial: logodnicii beau din două pahare ce sunt legate cu sfoară roşie, se beau paharele până la mijloc şi apoi sunt schimbate între logodnici şi golite. De asemeni, logodnicii mănâncă din două farfurii ce, la fel, sunt schimbate între ei. Cu ocazia căsătoriei are loc şi împărţirea unor boabe de cereale.Chinezul se poate căsători cu mai multe soţii, dar numai una este socotită cu adevărat soţie, celelalte femei au calitatea de soţii inferioare.Copilul poartă numele tatălui, pe care-1 ia la naştere; adesea numele este schimbat de chinezi cu ocazia căsătoriei, când devine funcţionar, etc.Poliandria este pedepsită, iar preoţii lui Budha şi Loaţe nu pot să se căsătorească.Căsătoria se poate desface prin despărţenie, dar dreptul de a divorţa aparţine doar bărbatului, care poate invoca diferite motive: lipsa de copii, lăcomia femeii, obiceiul ei de a fura, gelozia, unele infirmităţi, etc. Văduva se putea căsători, dar avea obiceiul să rămânăîn afara căsătoriei; adesea se obişnuia ca văduvă să se jertfească pe mormântul soţului Totodată, se obişnuia să se jertfească pe mormântul bărbatului lucrurile sale şi persoaneli care 1-au servit. Cu timpul, această jertfă a fost înlocuită cu jertfa unor păpuşi sau cartoani de hârtie desenată.în timpul căsătoriei, soţia stătea închisă într-o aripă a casei, într-o veche carte chinez; se spune: "Dacă femeia n-a murit în odaia ei, tăbliţa spiritului ei nu trebuie aşezată alătur de tăbliţa spiritului bărbatului ei". Cea mai gravă învinuire ce se putea aduce unui bărbat era că urmează sfaturile nevestei sale.Puterea părintească este mare şi este sancţionată de forţa coercitivă a statului. Astfel, în decretul emis de împăratul Yuan, se spune: " Supusul nu are în nici un caz dreptul să se plângă împotriva hotărârii şefului său direct, căci dacă lucrul acesta s-ar permite, fiii ar începe să se judece cu părinţii lor şi nu ar mai exista deosebirea necesară între cei mari şi cei mici".Copii deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani. Cu această ocazie are loc un anumit ceremonial: tânărul primeşte dreptul de a purta pălărie. Tinerii nu se puteau căsători, până la această vârstă, se puteau doar logodi, în fapt, ei erau logodiţi de către părinţi, fără ca logodnicii să se vadă anterior. Logodna obligă la căsătorie şi nu poate fi desfăcută decât în caz de comportare nedemnă a unuia dintre logodnici, în caz de despărţire a unuia din logodnici şi când căsătoria este amânată mai mult de cinci ani.

SUCCESIUNEADreptul chinez cunoaşte numai succesiunile descendenţilor; dacă nu sunt descendenţi se face o adopţiune, dar trebuie să se aleagă cineva care poartă acelaşi nume de familie (de pildă fiul fratelui). Dacă cineva moare fără copii legitimi sau adoptaţi, are loc o adopţiune post-mortem: Consiliul familial îi dă ca moştenitor, de obicei, o rudă apropiată.

CRIME ŞI PEDEPSEPrincipalul izvor al dreptului penal, alături de cutumă, este Codul Ta-Tsing-Lu-Li din secolul VI î.e.n. Acest cod oferă o rezolvare suficient de exactă diverselor instituţiuni juridice de drept penal: instigare, ajutor, complicitate, tentativă, favorizare, etc. Un mare preţ se pune pe auto-denunţare, primeşte o pedeapsă mai blândă.

28

în mod deosebit de aspru sunt sancţionate infracţiunile împotriva împăratului, înalta trădare este pedepsită cu moartea şi, totodată, este pedepsită şi familia delicventului; cine ar tăia doar un copac din jurul mormântului împăratului se pedepseşte cu decapitarea. Falsificarea documentelor publice şi a monedelor, iarăşi este pedepsită cu moartea. Omorul intenţionat este pedepsit tot cu moartea.Interesele patrimoniale ale clasei stăpânitoare sunt ocrotite de lege cu multă severitate. De exemplu, furtul, este pedepsit cu moartea, iar concurenţa neloială - după regulile furtului. Tot cu moartea este pedepsită paguba adusă cu intenţie bunurilor altuia.Drept mijloc de dovadă se foloseşte mai ales tortura. Dreptul chinez păstrează unele resturi gentilico-tribale. "Acela - spune Confucius - căruia i-a fost ucis tata sau mama, trebuie să doarmă pe paie, iar scutul să-i fie pernă. El trebuie să se hotărască cu tărie că nu va trăi sub acelaşi cer cu ucigaşul. Şi dacă îl va întâlni în piaţă sau la curte, să nu alerge după armă, ci să înceapă lupta cu el de îndată."Principiile dreptului chinez s-au transmis şi vechiului drept coreean.

29

După descrierea evenimentelor statale şi fenomenelor juridice ale Egiptului, Babilonului, Indiei şi Chinei, vom îndrepta atenţia noastră spre următoarele două state antice: Grecia şi Roma - „leagănul spiritualităţii europene".In abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice, două polisuri (state - cetate) prezintă o relevantă deosebită. Acestea sunt Sparta şi Atena.Deosebirea de bază dintre aceste două polisuri rezidă în regimurile politice diferite existente în ele. Astfel, în Sparta dea-lungul secolelor a fost un regim politic autoritar, pe când în Atena, a fost instituit un regim politic democratic41 care a fost supus unor continue perfecţiuni, reformări, ca în sec. V î.e.n. să ajungă la varianta sa optimală, clasică.Din diferenţa regimurilor politice dintre aceste două polisuri decurge firesc diferenţa de sisteme politice şi sisteme de drept.în Sparta organele publice erau: Regalitatea, care era formată din doi regi, Sfatul bătrânilor (Gherusia), Adunarea Poporului (Apella), Eforii (care erau în număr de cinci) şi armata.în Atena exista o pluralitate de organe publice: Adunarea populară, Consiliul celor 500, Colegiul Arhonţilor, Colegiul Strategilor, Helia, Areopagul, Judecata eforilor etc.Dreptul Greciei antice fiind comparat cu cel al Romei antice, fără doar şi poate că nu i-a ajuns nivelul performant şi tehnica. Cu toate acestea în Grecia antică, dc-a lungul secolelor s-au făcut multiple tentative (mai mult în Atena şi mai puţin în Sparta) de natură a elabora diverse codificări sau a îmbunătăţi conţinutul celor existente.Astfel, în Sparta în sec. IV î.e.n. apare o lege în materie de proprietate şi drept penal" iar în Atena în anul 621 î.e.n. apare Codul de legi al lui Dracon.43 Separe că aceste legi au fost mai mult o culegere de obiceiuri care pentru prima dată în istoria Greciei au luat forma de legi scrise. Sursele bibliografice de conotaţie juridică ne mărturisesc că aceste legi au fost extrem de dure.44

La începutul sec. VI î.e.n. o reformă juridică extrem de importantă este înfăptuită de arhontele Solon.45 Prin abolirea vechii legislaţii al lui Dracon şi instituirea unor noi norme de drept s-a reuşit democratizarea vieţii publice, politice şi sociale din Atena.46

Din sec. V-IV î.e.n., principalul izvor de drept atenian devine legea. Legi se considerau acele hotărâri ale Adunării poporului care aveau caracter general.Un aport considerabil la crearea sistemului de drept atenian au adus-o şi filosofii greci: Socrate, Platon şi Aristotel.47

în fine, studiul perioadei antice se va încheia cu o analiză aprofundată a statului şi dreptului Romei. Data reţinută în mod tradiţional de istoriografia antică drept moment al fondării Romei (aburbe condiţia) este de 21 aprilie 753 î.e.n. în ce priveşte statul şi dreptul roman, dezvoltarea lor a parcurs câteva perioade, punctul final fiind anul 476 d.Hr., atunci când sub presiunea valurilor de Volkerwanderung49 (care au început să pătrundă în Imperiul Roman încă din anul 300)50, are loc detronarea lui Romulus Augustulus de către căpetenia germanică Odoacru. Aşa cum vom vedea ulterior, crearea regatelor germanice va însemna totodată începutul unei noi perioade istorice - evului mediu."

30

Timp de douăsprezece secole Roma a cunoscut diverse sisteme politice, pornind de la regalitate spre republică, dând naştere faimoasei formule: „Senatus Populusque Romanus"52, ca mai apoi, să ajungă la imperiu.Pe lângă multiplele realizări majore atinse de Imperiul Roman, un loc de bază ocupă dreptul. Tehnica juridică romană, constituită de-a lungul secolelor s-a dovedit a fi una extrem de perfectă, ideală pentru relaţiile din societăţile posterioare. Această revelaţie au avut-o deja primii glosatori din perioada marilor recepţii medievale ale dreptului roman. Drept călăuză, vechiul drept roman i-a servit şi marelui Napoleon în timpul întocmirii faimosului său Cod civil (1804).Printre multiplele izvoare de drept existente în Roma antică sunt demne a fi menţionate:• Leges Duodecim Tabularum, adică faimoasa Legea celor XII Table. Fiind întocmită în anul 450 î.e.n., timp de un mileniu ea a fost mândria şi sursa inspiraţiei spirituale la romani;53

• Edictele magistraţilor. Cele mai frecvente edicte erau cele emise de pretori. Astfel va lua naştere dreptul pretorian;54

• Senatus-consulte - hotărârile senatului.• Odată cu trecerea Romei de la republică la imperiu, un rol foarte important capătă constituţiile imperiale, adică hotărârile împăratului care aveau putere de lege.• Un loc însemnat în sistemul izvoarelor dreptului roman îl ocupă jurisprudenţa (ştiinţa dreptului). Roma a cunoscut o mulţime de jurisconsulţi, cei mai de vază fiind: Sextus Pomponius, Sextus Cecilius Africanus, Gaius, Papinian, Paul, Ulpian şi Modestinus. în fine, trebuie să remarcăm că studiul dreptului antic va oferi răspuns la întrebarea cum şi de ce s-a întâmplat aşa că tehnici juridice progresiste şi norme de drept înaintate au fost realizate anume în perioada antică, 55

perioadă, adesea, etichetată drept lipsită de gândire juridică performantă.

31

Istoria statului şi dreptului în Grecia antică

1. Consideraţiuni generale.Grecia Antică ocupă, ca şi Grecia contemporană, sudul peninsulei Balcanice

şi insulele din jur. Din punct de vedere statal, Grecia antică cunoaşte o organizare diferită de organizarea statelor pe care le-am studiat până acum. Ea n-a avut niciodată un stat unitar, ci a fost constituită din cele mai vechi timpuri dintr-o serie de state-cetăţi, numite în greceşte polis. Aceste cetăţi s-au constituit în baza vechilor ginţi din epoca de descompunere a orânduirii gentilice. Ţinând cont de numărul, oarecum, redus de membri, care formau o gintă, este firesc că nici aceste polis să nu fie prea mari.

Din punct de vedere istoric, la greci, statul-cetate reprezintă sfârşitul unei evoluţii, pe când la romani, cum vom vedea, statul-cetate reprezintă începutul evoluţiunii.

Poporul grec, fiind aşezat pe malurile mării şi pe insulele Mediteranei, pe de o parte, iar pe de altă parte la încrucişarea principalelor drumuri comerciale antice, s-a ocupat din vechi timpuri cu comerţul, în cadrul acestei activităţi comerciale, grecii au construit cetăţi, polis-uri, oraşe comerciale pe teritoriul altor popoare şi, în special, pe malurile mării.

Din punct de vedere politic, polis-urile greceşti aveau o organizare diferită. Unele din ele cunosc ca formă de stat, tirania sclavagistă, altele aristocraţia sclavagistă, iar altele, dimpotrivă, cunosc o democraţie sclavagistă. Între izvoarele de cunoaştere ale istoriei statului şi dreptului Greciei antice, în primul rând stau "întemeietorii" ştiinţei istoriei, marii istorici greci: Herodot, Tucidides şi Xenofon. Tot ca izvor de cunoaştere ne pot servi şi filozofii greci: Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, etc. De asemeni, scriitorii greci, prin lucrările lor literare, fac să ajungă până la noi preţioase date în legătură cu instituţiile de drept din Grecia Antică. Trebuie amintiţi aici: Eschil, Sofocle şi Euripide, dar, mai ales, marele Aristofan, care în comediile sale satirizează obiceiurile, instituţiile (chiar şi religia) şi persoanele (sofiştii, Socrate, etc.), punând în discuţie, mai ales, lupta dintre democraţie şi aristocraţie. Un loc de frunte ocupă şi Homer, cu poemele sale istorice.

2. Perioada HomericăPrin perioada homerică se înţelege acea perioadă a istoriei Greciei, care ne

este prezentă în epopeile lui Homer: Iliada şi Odiseea. Societatea grecească în această perioadă prezintă anumite trăsături caracteristice.

Înainte de a trece la această problemă, trebuie să facem o mică introducere, pentru a putea înţelege apoi mai bine cele ce vor urma. Civilizaţia grecească a fost precedată de o altă civilizaţie, premergătoare. Şi anume, încă cu câteva mii de ani î.e.n., în insula Creta şi pe teritoriul continental al Greciei a existat o civilizaţie numită civilizaţia cretană-miceniană. Aceasta era o civilizaţie veche şi influenţată de unele elemente ale civilizaţiei orientale.

Anterior, despre această civilizaţie se ştiau prea puţine lucruri, pentru că autorii se bazau doar pe câteva texte, prea puţine, pentru a ne oferi date exacte şi,

32

mai ales, complete asupra acestei străvechi civilizaţii. Dar unele săpături arheologice au scos mai bine la iveală această civilizaţie.

Schliemann Heinrich, arheologul german, a făcut săpături la Helespont, unde a descoperit urmele vechii cetăţi a Troiei, sub zidurile căreia s-au desfăşurat o mare parte din evenimentele relatate în Iliada. După câţiva ani de muncă la Helespont, acest arheolog a întreprins săpături în sudul peninsulei Balcanice, la Micene, unde în vremea războiului troian domnise Agamemnon, căpetenia armatelor asediatoare greceşti. Săpăturile de aici au prezentat o serie de urme ale civilizaţiei miceniene: podoabe de aur şi de argint, măşti de aur mortuare, ceramică făcută pentru uzul popular, nu pentru lux, etc. Tot Schliemann a descoperit şi zidurile ciclopice, cât şi alte monumente, în diferite regiuni ale Greciei.

După Schliemann, englezul Evans a descoperit în insula Creta urme extrem de importante ale unei civilizaţii şi mai vechi ca cea miceniană, civilizaţia cretană. Şi anume, a descoperit în Creta două mari palate: la Cnossos şi Faistos. Palatul din Cnossos este o construcţie impresionantă, care, conform legendei, a aparţinut regelui Minos. Acest palat are un număr foarte mare de săli, încăperi şi coridoare, în care te puteai uşor rătăci şi care se numeşte Labirint, în Creta s-au mai descoperit ateliere, magazii, morminte, case, vase de lut, statui de bronz, arme, etc. De asemeni, au fost scoase la iveală picturi pe vase, care oferă date despre portul cretanilor şi despre dezvoltarea artei lor şi o serie de inscripţii, încă nedescifrate.

Descoperirile din Creta au demonstrat că civilizaţia cretană a suferit o oarecare influenţă din partea civilizaţiilor mai vechi, ale Egiptului. De asemeni, descoperirile arheologice făcute atât în Creta, cât şi la Micene şi în restul Greciei, i-au condus pe savanţi la concluzia că civilizaţia cretană şi civilizaţia miceniană, formează o civilizaţie unică, că între ele există o mare asemănare şi o strânsă legătură, cu toate aspectele lor specifice, cu toate deosebirile dintre ele. Această civilizaţie unică, anterioară civilizaţiei greceşti propriu-zise, a fost denumită civilizaţia cretano-miceniană.

Grecii, din istorie, nu sunt băştinaşi ai Peloponezului. Ei au venit aici mai târziu, din regiunile nordice de la Dunăre sau chiar poate mai de la nord de Dunăre. Erau organizaţi în triburi şi au venit să-şi ocupe locul în Peloponez, în valuri succesive. Aceste triburi, numite triburi aheiene, în drumul lor, i-au întâlnit pe băştinaşi, populaţia purtătoare a civilizaţiei cretano-miceniene, care a opus o dârză rezistenţă năvălirii aheienilor. Lupta dintre aceste două forţe s-a sfârşit până la urmă cu supunerea definitivă a autohtonilor de către aheieni. Astfel se explică faptul că în Peloponez sau în Morea întâlnim o populaţie cu situaţie de semi-robie. Această populaţie este predecesoarea populaţiei care înainte stăpânea Peloponezul, populaţie purtătoare de civilizaţie cretano-miceniană, dar care a fost învinsă şi supusă de aheieni (sau greci).

Poporul grec, organizat în triburi, după cum s-a văzut, a venit în Peloponez cu vreo 2000 sau 1500 ani î.e.n. această năvălire are efecte şi prin faptul că o parte a populaţiei băştinaşe se vede silită să plece din faţa năvălitorilor şi fiindcă erau corăbieri, pleacă cu corăbiile pe Marea Mediterană spre Asia Mică. Aici ei întâlnesc, desigur, o altă populaţie băştinaşă, care se opune venirii lor şi, de aici, o serie întreagă de lupte între băştinaşi şi greci.

33

Tocmai o astfel de luptă formează şi subiectul primului şi măreţului poem al lui Homer - Iliada. Plecarea populaţiei autohtone din Grecia spre Asia Mică, luptele cu băştinaşii de acolo, peripeţiile corăbierilor în rătăcirea lor pe drumurile mărilor, au fost cântate de poporul grec, s-au fixat în tradiţiile sale orale şi mai târziu au fost culese, sistematizate şi mult înfrumuseţate de geniul lui Homer, în cele două poeme ale sale: Iliada şi Odiseea. Poemele homerice sunt expresia vieţii poporului grec. Ele oglindesc tinereţea acestui popor, obiceiurile sale, concepţia proprie despre lume şi viaţă, organizarea sa socială, lupta pentru o viaţă mai bună, lupta sa cu elementele naturii sau cu alte popoare. Ele zugrăvesc dârzenia omului grec în faţa adversarilor soartei, ingeniozitatea care-1 ajută să depăşească de toate greutăţile, încrederea în puterile şi demnitatea omului care cunoaşte puterea zeilor, dar nu ezită adesea să se măsoare cu ea şi s-o înfrunte. Ele reflectă sentimentele cele mai generale, dragostea de părinţi, de copii, fidelitatea conjugală, prietenia, dorinţa de glorie în simplicitatea şi adâncimea lor.

Iliada ne povesteşte ultimul an, cel de-al zecelea al războiului Troici. Evenimentele care provoacă acest război nu se cuprind în Iliada, dar ne sunt cunoscute dintr-o serie de mituri şi legende.

La nunta regelui Peleu cu zeiţa mării Tetis, sunt invitaţi toţi zeii şi zeiţele, cu excepţia, zeiţei Eris, divinitatea discordiei. Ea se răzbună aruncând în mijlocul celorlalte zeiţe "mărul discordiei" pe care scria "celei mai frumoase". Pretendente la măr sunt mai multe, astfel că e nevoie de un arbitru. Zeus renunţă la această slujbă şi trimite pe candidate la un muritor, Paris, fiul regelui troian Priam. Fiecare din cele trei candidate promit câte ceva lui Paris, dar el o alege pe cea mai frumoasă femeie din lume, promisă de Afrodita, căreia îi oferă mărul. Afrodita îşi ţine promisiunea şi îl ajută pe Paris s-o fure pe Elena, soţia regelui grec Menelau, fapt care provoacă războiul dintre greci şi troieni, grecii fiind conduşi de Agamemnon şi Ahile, cel mai viteaz luptător grec. În urma acestei neînţelegeri, Ahile refuză să mai ia parte la lupte, în urma acestui refuz, troienii prind curaj şi obţin o serie de succese, periclitând cu incendierea corăbiilor greceşti. Atunci Ahile, convins de Ulise, permite prietenului său iubit, Patrocles, să îmbrace armura sa şi să pornească la luptă.

Troienii luându-1 drept Ahile, o iau la fugă, dar la porţile cetăţii, viteazul Hector, fiul mai mare al lui Priam, îl întâmpină pe Patrocle, îl ucide şi-i ia armura lui Ahile. Acesta din urmă, îndurerat şi înfuriat pe troieni, îşi procură o nouă şi teribilă armură de la zeul fierar Hafaistos, cu care se avântă la luptă. Troienii se retrag în cetate, doar Hector îl întâmpină, dar este ucis şi el. Totuşi, până la urmă, Ahile este ucis de Paris, care-i cunoaşte partea vulnerabilă, călcâiul, de care îl ţinuse mama sa când îl scăldase în apele fluviului subteran Styx, făcându-1 invulnerabil.

După moartea lui Hector, troienii se retrag în cetate, pe care grecii nu o pot lua cu asalt. Atunci Ulise, cel mai iscusit, construieşte un cal de lemn în pântecele căruia îi închide pe cei mai buni războinici şi corăbiile greceşti se prefac că pleacă, lăsând calul drept dar adus zeilor. Troienii "adăpostesc" calul în cetate şi benchetuiesc, dar noaptea luptătorii ies din burta calului de lemn, deschid porţile

34

cetăţii şi o incendiază. Întoarcerea grecilor acasă şi peripeţiile lor pe mare, formează obiectul pasionantei Odiseii.

3. Dreptul în Grecia AnticăÎn Grecia, principalul izvor de drept îl constituie obiceiul sau cutuma, la care

trebuie să adăugăm legile scrise (ale lui Lycurg, Solon, Dracon, etc.). PROPRIETATEA . La greci, proprietatea imobiliară comportă unele caractere

care o apropie de proprietatea din statele orientale: proprietarul este considerat că deţine pământul de la cetate şi în fiecare an trebuie să declare dacă statul menţine pe proprietar în stăpânirea pământului a imobilelor respective. Grecii nici n-au un termen specific pentru a desemna proprietatea, termenul folosit de ei corespunde mai mult românescului avere sau bucate (usia), adică noţiune de patrimoniu.

Proprietatea este salvgardată de stat printr-o serie de acţiuni. Astfel, cine este tulburat în proprietate are o acţiune împotriva celui ce-1 tulbură, o acţiune în faţa instanţelor. Există acţiuni prin care cineva cere să i se ocrotească veniturile, altele prin care să i se ocrotească posesiunea şi doar rareori întâlnim cererea de a se recunoaşte proprietatea. Acest din urmă act se numea dike usias (adică plângerea pentru proprietate).

OBLIGAŢIUNILE . După cum spune Aristotel în Etica către Nicomah, distingem două surse de obligaţiuni: contractele şi delictele.

În epoca homerică dreptul obligaţiunilor se caracterizează printr-un formalism caracteristic popoarelor primitive, formalism pe care îl vom găsi şi la romani în prima fază, în prima fază de dezvoltare a dreptului roman. De aceea, în dreptul grec, o obligaţiune se naşte doar în urma unor formalităţi, rostindu-se o serie de cuvinte solemne. Mai târziu obligaţiunile se eliberează de acest formalism şi în epoca clasică ele se fac fără cuvinte solemne şi fără alte formalităţi, doar prin simplul consimţământ. Cu ocazia încheierii unui astfel de act însă, se face şi un înscris care să concretizeze şi să stabilească în mod exact conţinutul contractului încheiat.

În cursul evoluţiei dreptului grec, constatăm o oarecare îmblânzire în privinţa constrângerii debitorului de către creditor, înainte de Solon, debitorul era transformat în sclav, dar conform legilor lui Solon, debitorul nu mai poate fi transformat în sclav, deşi continuă să fie obligat faţă de creditor, explicaţia acestui fapt am expus-o în partea istorică. În dreptul grec atestăm diverse practici juridice utilizate de creditor pentru a-şi asigura plata creanţei, în primul rând avem practica arvunei, care trece şi în dreptul roman. Arvuna este o cantitate de monedă, pe care o parte o acordă celeilalte părţi, ca asigurare, în cazul când partea cealaltă s-ar dezice de contract. Un alt mijloc prin care se asigurau drepturile creditorului, este chezăşia. Aceasta constă în faptul, că: o terţă persoană intervine între părţile contractante şi se îndatorează că, dacă debitorul nu va plăti la scadenţă, va plăti ea pentru el. Pe lângă această chezăşie personală, mai cunoaştem şi o chezăşie reală, care constă în depunerea unui bon la creditor de către debitor, pentru ca acesta din urmă să-1 vândă în caz că cel dintâi nu va plăti la scadenţă. Cunoaştem în dreptul grec şi alte mijloace de asigurare a creditorului, şi anume: instituţia ipotecii, care este tipic greacă şi care denotă o dezvoltare deosebită a dreptului şi a gândirii juridice. Prin ipotecă se înţelege un anumit bun, care este dat drept chezăşie

35

creditorului de către debitor, dar acest lucru nu trece din patrimoniul debitorului în al creditorului, ci rămâne în stăpânirea debitorului, dar la această scadenţă creditorul are dreptul să vândă lucrul ipotecat. Această instituţie este superioară celorlaltor mijloace de asigurare a executării debitorului de către creditor, ţinând cont de faptul că lucrul ipotecat rămâne la debitor, care este stăpânul lui şi se îngrijeşte de el mai bine decât un străin, dar, în acelaşi timp, sunt garantate şi drepturile creditorului, care la scadenţă poate vinde lucrul ipotecat sau se poate sluji în alt mod de el. Drept dovadă a faptului că un teren este ipotecat, se puneau diverse semne pe stâlpii de hotar ai terenului respectiv. Aproape toţi stâlpii de pe ogoarele Atenei erau într-un timp însemnaţi; fapt care reflectă dezvoltarea deosebită a acestei instituţiuni juridice şi existenţa relaţiilor de credit, dovedeşte faptul că mulţi proprietari mici şi mijlocii de pământ erau nevoiţi să facă împrumuturi, înglodarea micilor proprietari de pământ în datorii faţă de cămătari, a condus la ruinarea acestora şi la îmbogăţirea cămătarilor; dispariţia micilor proprietari, aşa cum s-a văzut, nu a rămas fără rezultat, referitor cu privire la slăbirea democraţiei sclavagiste ateniene.

FAMILIA. La greci căsătoria este o sursă a puterii părinteşti. Existau două modalităţi de căsătorii: una care se făcea printr-un contract verbal dintre părinţi, numită enguezia şi alta, care se face în faţa autorităţilor, numită epidicasia.

La greci era obiceiul că dacă părinţii au o singură fată, averea s-o moştenească fata prin testament, astfel fata este obligată, prin acelaşi testament, să se căsătorească cu o anume persoană. Pentru a putea să se căsătorească cu altul, fata trebuia să atace testamentul şi doar după ce acesta era anulat de către autorităţi, fata se putea căsători după bunul ei plac.

Ceremoniile făcute cu ocazia căsătoriei durau trei zile. în prima zi se trimite un copil, de obicei orfan, ca să aducă apă de la o fântână, anume cu această destinaţie, în apa adusă se scaldă fata, apoi ea se ducea la templu, care se afla într-o pădure şi îşi lăsa acolo toate jucăriile ei din copilărie şi o şuviţă de păr. Apoi, a doua zi, se făcea un ospăţ, condus de un demiurgos. După ospăţ, mireasa urmată de întreg convoiul de nuntă merge la casa bărbatului. La intrarea soţiei în casă, bărbatul o ia în braţe şi o trece peste prag, ca să nu se împiedice. Alături de uşă mai este şi o roată de căruţă ruptă, drept semn că mireasa nu se va mai întoarce niciodată din casa soţului. Tot în această zi, soţul face anumite daruri soţiei, în a treia zi de nuntă se produc alte petreceri, în cadrul cărora invitaţii aduc daruri mirilor (de obicei, obiecte de uz casnic).

Căsătoria la greci se face în luna decembrie, de aceea această lună şi se numea luna căsătoriilor (gomeleion), la fel cum luna septembrie era luna apaturiilor sau a naşterilor.

La sfârşitul celei de-a treia zi a căsătoriilor, prietenii mai tineri ai mirilor cântă nişte cântece foarte frumoase şi unii dintre scriitorii greci, de exemplu Teocrit, au cules astfel de texte, în care se împleteşte frumuseţea formei cu fineţea sentimentelor exprimate.

Poziţia femeii nu este atât de rea ca în dreptul oriental, ci ceva mai bună, cu toate că în unele documente e numită cicurem, adică îngrijitoarea casei. Totuşi, este inferioară bărbatului.

36

La început, autoritatea părintească a tatălui era foarte mare. Tata avea drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor. Până la Solon, s-a păstrat dreptul tatălui de a-şi vinde copiii drept sclavi. După epoca lui Solon, puterea tatălui scade, iar în secolul al V-lea prea puţine prerogative rămân tatălui. Totuşi, tatăl avea putere discreţionară referitoare la dreptul de a recunoaşte sau nu pe copilul său şi să-1 dezmoştenească în anumite cazuri. Pe de altă parte, copiii sunt datori să întreţină pe părinţii lor, ajunşi la sărăcie. Acest drept putea fi valorificat de părinţi înaintea instanţelor judecătoreşti.

SUCCESIUNEA. După dreptul grec şi, în special după cel atenian, la succesiunea tatălui participă fiii şi nu fiicele. Numai în cazul când nu sunt fii, vin la moştenire fiicele. Moştenirea se împarte în mod egal între feciori. Testament nu se poate face decât în cazul când nu există moştenitori legali (conform legilor lui Solon). De asemeni, nu pot face testamente minorii, femeile, nebunii, etc. în cazul când nu existau moştenitori masculini, ci doar o fiică sau mai multe, tatăl face testament, în care, pe de o parte arată cum se va împărţi moştenirea, iar pe de altă parte stabileşte şi unele obligaţiuni ale fetei care primeşte moştenirea. De obicei, tatăl prevede prin testament obligaţia pentru fata moştenitoare de a se căsători cu o anumită persoană, indicată în testament, iar în caz că fata nu vrea să execute această doleanţă, are dreptul să se adreseze adunării populare, care o poate absolvi de această obligaţie, lăsându-i, totuşi, moştenirea.

CRIME ŞI PEDEPSE. Dreptul penal grec demonstrează în mod clar trecerea de la vechea orânduire primitivă la organizarea statală. Intr-adevăr în dreptul grec, ca şi la romani de altfel, foarte multe delicte sunt urmărite de către victimă şi nu atât de stat. In epoca în care statul abia se formează, pedepsirea este urmărită printr-un proces privat obişnuit, ca şi cum ar fi vorba de o acţiune civilă. Acest lucru se manifestă prin existenţa a doua acţiuni, şi anume, la greci există dike, adică o acţiune prin care victima urmăreşte să obţină despăgubire, şi grafe, adică o acţiune prin care victima solicită pedepsirea infractorului de către stat. Deci, diki urmăreşte despăgubirea şi este exerciţiul unui drept privat lezat, iar grafe este o cerere a victimei faţă de stat, prin care se cere să se pedepsească infractorul.

Infracţiunile sunt de diverse categorii. Cele mai grave infracţiuni sunt cele care urmăreau răsturnarea ordinii de stat, înlăturarea religiei de stat, cele care conduc la eliminarea fizică a persoanelor fizice, etc. Pedeapsa care se administra în cazul infracţiunilor mai grele, era cea cu moartea. Această pedeapsă se putea executa în diferite moduri, şi anume: fie prin otrăvirea infractorului, fie prin spânzurarea sau tăierea capului. (Astfel, Socrate, care a fost acuzat că vrea să introducă zeităţi noi, a fost condamnat la moarte, pedeapsă executând-o bând otravă). Uneori, se aplică pedepse mai blânde sau pedeapsa cu moartea este înlocuită cu alte pedepse, ca de exemplu: amenda.

O altă pedeapsă este atimia, adică scoaterea celui pedepsit de sub scutul legilor. Respectivul trebuia să se exileze, iar, uneori, când i se confiscă şi averea, el nu mai are dreptul să se întoarcă în patrie; alteori, însă, după un timp limitat, poate să se reîntoarcă în patrie. Dacă, însă, un cetăţean astfel pedepsit se întoarce în ţară înainte de a-şi fi ispăşit pedeapsa, el, nefiind sub scutul legilor, poate fi ucis de oricine.

37

În caz de furt, când infractorul este prins în flagrant poate fi omorât pe loc. Dacă, însă, nu este surprins asupra faptului, şi reuşeşte să fugă fiind prins ulterior, el, nu poate fi pedepsit decât cu amendă până la dublul valorii lucrului sustras.

Dreptul penal grec face distincţie între clase la aplicarea pedepselor. Sclavii sunt pedepsiţi mai sever decât oamenii liberi, pentru aceeaşi infracţiune.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂSe cunoşteau cîteva vechi instanţe de judecată:

a) Areopagul, care se ocupă de judecarea crimelor de omor şi de alte crime grave, care sunt comise în mod voluntar. Dacă cineva devine victima unei astfel de infracţiuni, făcea o cerere la arhontele basileus care efectua o primă cercetare şi, după aceasta, stabilea ce instanţă trebuie să judece cazul respectiv. Dacă era vorba de o crimă gravă, făcută în mod voluntar, judeca chiar Areopagul. Şedinţele se ţineau sub cerul liber, fiind publice; hotărârea era luată doar de membrii areopagului, fără a se ţine seama de alte considerente, decât acelea ale democraţiei sclavagiste ateniene.b) Altă instanţă de judecată este instanţa efeţilor, care judecă, la fel, infracţiunile grele, dar care nu s-au comis intenţionat: omoruri, în caz de legitimă apărare, prin imprudenţă, etc. Cazurile de legitimă apărare nu sunt pedepsite. Tot instanţa efeţilor mai judecă şi pe cei care, expulzaţi fiind din Atena, săvârşesc unele infracţiuni, în astfel de cazuri, infractorul este adus cu corabia în portul Atena şi aici este judecat, neavând dreptul să mai calce pământul patriei.c) Mai există şi instanţa celor unsprezece, care se ocupă de judecata infracţiunilor minore, excrocherii de tot felul, etc. Tot aceşti 11 judecători se ocupă şi de executarea pedepselor şi hotărârilor emise de diferite instanţe, fiind şi inspectori ai închisorilor.d) Instanţa celor patruzeci era un fel de instanţă populară a demos-urilor, care judeca infracţiunile mici de pe teritoriul lor, ca şi diverse conflicte apărute între cetăţenii demos-ului respectiv. Hotărârea luată de instanţă a celor patruzeci era supusă apelului, pe care îl judeca instanţa dieteţilor.

Cea mai înaltă instanţă de judecată este helia, care era compusă din vreo 6000 de membri, dintre care participau la judecată 501 (pentru a evita paritatea). (Era un fel de curte cu juri). Judecata la helia se făcea în felul următor: se făcea o plângere din partea reclamantului, numită grafe. Pârâtul, de asemeni, face (dacă vrea) o contestaţie, care dacă era aprobată, procesul nici nu se mai judeca. Dacă, însă, contestaţia nu era aprobată, procesul se judeca. Se aduceau probe de către cele două părţi: martori, înscrisuri, etc.: se pun toate aceste probe într-un fel de casetă, care se închide, se oferă cuvântul reclamantului, apoi pârâtului şi, în sfârşit, se intră în deliberare, după care se emite hotărârea. Această instanţă se pronunţă doar dacă respectiva persoană este vinovată sau nu, şi doar atunci când pedeapsa era prevăzută de lege, se stabilea şi cuantumul pedepsei.

38

Istoria statului şi dreptului în Roma Antică

1. Cadrul istoric al organizării de statDupă o idee acceptată de cercetători, Roma s-a întemeiat în anii 754-753 î, Hr.

prin fuziunea a 3 triburi de origine latină, sabelică, etruscă. .Organizarea statului Roman în decursul evoluţiei istorice a cunoscut următoarele forme:- regalitatea ( 754-509 î. Hr. ), în cadrul căreia putem vorbi de existenţa democraţiei militare,- republica (509-27 î. Hr.), care la rîndul ei a fost împărţită în următoarele etape: l .Republica aristocratică ( 509-300 î. Hr. )2. Republica democratică ( 300-133 î. Hr. )3. Perioada războaielor civile ( 133-27 d. Hr. )- imperiul ( 27-476 d. Hr. ) care se divizează în 2 perioade:21.Perioada principatului ( 27 284 d. Hr. )22.Perioada dominatului ( 284-476 d. Hr. )

Prima formă de conducere a fost regalitatea, în perioada regalităţii ( 754-509 î. Hr.) societatea romană era condusă de adunarea poporului (comitia curiata ), rege şi senat.

Comitia curiatala care participau patricienii aflaţi sub arme, se aduna pe curii (curia cuprindea un număr de 10 ginţi). Ea avea dreptul de a-1 alege pe rege, de a declara război, de a declara pace.Puterea regelui ( rex ) era limitată de autoritatea senarului şi adunarea poporului. Regele era un magistrat numit de comitia curiata pe viaţă, avînd atribuţii de judecător suprem, de şef militar, precum şi atribuţii de ordin administrativ şi executiv, în treburile publice regele era ajutat de un sfat format din reprezentanţii ginţilor - senatul.Senatul avea ca atribuţii să confirme hotărîrile adunării poporului şi să-1 consulte pe rege în probleme importante. Organizarea politică în epoca regalităţii este specifică perioadei democraţiei militare. Spre sfirşitul perioadei regalităţii este creată funcţia de prefectus urbis ( prefect al Romei), ce conducea oraşul.Organizarea statului conform reformei regelui Servius TulliusRegele Servius Tullius (578-534 î. Hr. ) a dat Romei o nouă organizare leritorială şi militară, care a stat la baza unei reforme politice şi fiscale. Se consideră că reforma regelui Servius Tullius constituie momentul fondării starului roman. Pe lîngă comitia curiata, rege şi senat, apare comitia centuriata - principalul organism legislativ, în comitia centuriata votarea se făcea pe centurii în condiţiile în care se asigura majoritatea celor mai bogaţi, Iar reforma socială iniţiată de Servius Tullius a avut o serie de urmări de ordin politic şi militar.Republicaîn 509 î. Hr. a fost instaurată o nouă formă de guvernare republica (509-27 î. Hr.). Perioada republicii a durat circa 500 de ani. în general, în această perioadă organele statului cu senatul şi adunările poporului se menţin, însă, în locul regelui, în fruntea statului apar doi consuli.Magistraturile

39

Cei doi magistraţi supremi ai Republicii numiţi consuli aveau atribuţii judecătoreşti, administrative şi militare. Rolul consulilor era de a convoca şi prezida senatul, dar şi adunările populare.în general, magistraţii deţineau puterea executivă şi erau aleşi pe o perioadă de un an. La intrarea în funcţie magistraţii publicau un program de activitate cunoscut sub denumirea de edict. Pentru a fi magistrat, trebuia să fi ocupat anterior în ierarhie un tip de magistratură inferioară. Puterea lor se diviza în: supremă şi potestas. Puterea supremă aparţinea consulilor, pretorilor şi dictatorului. Potestas aparţinea celorlalţi magistraţi. Funcţia de magistrat era onorifică. Iniţial consulii erau aleşi numai dintre patricieni, iar din 367 î.Hr. şi dintre plebei. Consulii aveau atribuţii militare şi deţineau puterea supremă civilă. Următorii în ierarhia magistraţilor erau pretorii, questorîi, cenzorii, edilii curuli, tribunii. După perioada războaielor civile, prin Caesar se instaurează dictatura militară. Caesar în conducerea statului se baza pe forţa militară, în perioada dictaturii militare magistraturile republicane au fost menţinute, dar pe cele mai importante le deţinea personal împăratul roman (imperator ).SenatulPuterea acestuia era considerabilă. Senatul devenise o instanţă supremă datorită rolului său politic foarte important. De competenţa sa era administrarea finanţelor, fapt care îi asigura supremaţia asupra tuturor magistraturilor statului roman. De asemenea aproba legile votate de adunările poporului, dirija diplomaţia, dădea ordine consulilor etc. Senatul era o adunare permanentă, aleasă dintre foştii magistraţi. Numărul membrilor era în creştere continuă: 300 la început, 1000 -în secolul I î.Hr.Adunările populareExistau trei tipuri de adunări:1. Adunarea curiata ( comitia curiata) -îi confirma pe preoţi în funcţii, treptat, însă îşi pierde din importanţă.2. Adunarea tributa (comitia tributa) - îi alegea pe questori, tribuni, edili şi pe magistraţii de rang inferior. Textele ce erau votate de Adunarea tributa aveau valoare de lege. De fapt, competenţa legislativă o dobîndeşte din 287 î.Hr. În general, comitia tributa era adunarea în cadrul căreia votarea se făcea după criteriul circumscripţiilor electorale. Fiecare unitate administrativă avînd un vot. De asemenea era competentă să judece unele procese ca instanţă de apel.3. Adunarea centuriata (comitia centuriata): cetăţenii în cadrul adunării centuriate erau reprezentaţi în funcţie de avere, în materie judiciară, ţinea locul decurte de apel.Spre sfîrşitul republicii Octavianus adoptă titulatura de „princeps senatus", primul dintre senatori. Noul regim, deşi păstra cîteva aparenţe republicane, era un veritabil regim imperial.Imperiul ( principatul 27-284 d. Hr.; dominatul 284-476 d. Hr.)

În această perioadă se stabileşte definitiv monarhia. Se menţin şi organele de stat ale republicii, supuse însă puterii împăratului, în perioada principatului, în aparenţă împăratul guvernează împreună cu senatul. Principele era preşedintele senatului (princeps senatui). De fapt, împăratul reprezenta autoritatea supremă în

40

stat. Competenţa consulilor, pretorilor, questorilor se restrînge. După o perioadă de anarhie militară, însoţită de războaie civile, criză politică, economică şi militară, împăratul Diocleţian înlocuieşte în 284 principatul cu o nouă formă de guvernare numită dominatul, în această perioadă sfatul imperial (consistorium sacrum) substituie senatul, iar importanţa magistraţilor se diminuează. Cancelaria imperială era compusă din departamentul de finanţe şi a recensământului oficial, departamentul averii personale a împăratului şi departamentul judecătoriei imperiale, în general, funcţionarii imperiului sunt clasificaţi în 2 categorii. Funcţiile cele mai înalte se numeau dignitates, iar celelalte numite oficia, în perioada dominatului se consolidează puterea centrală, împăratul purtînd numele de dominus et deus ( monarh absolut şi zeu ). Magistraturile se menţin onorifice, iar importanţa politică a senarului scade, în scopul asigurării succesiunii la tron Diocleţian a creat tetrarhia, adică guvernarea în patru, în vederea consolidării forţei politice, economice şi militare a Imperiului Diocleţian a iniţiat mai multe reforme.

2. Conţinutul şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului RomanÎn această perioadă Jurisprudenţa înregistrează o decădere în evoluţia sa. De

regulă, se cita în faţa judecătorilor din operele jurisconsulţilor clasici. Şi astfel, se dădea cîştig de cauză celui care aducea mai multe texte în favoarea situaţiei sale. De multe ori se citau texte falsificate în faţa judecătorilor, fapt ce a determinat apariţia în 426 d. Hr. a Legii citaţiilor. Această lege a consfinţit autoritatea a 5 jurisconsulţi ( Papinianus, Caius, Paulus, Ulpianus şi Modestinus), indicîndu-se că numai ei pot fi în faţa judecătorilor citaţi, în perioada lui Iustinian legea a fost abrogată. Dintre codificările de bază deosebim: codul lui Grigorian, codul lui Teodosie, codul lui Iustinian etc. în general opera legislativă a lui Iustinian cuprinde: Codul. Digestele, Institutele, Novelele şi a fost alcătuită în anii 528-534 (cu excepţie Novelele). Codul ( codex) a apărut în 2 ediţii: codul vechi ( codex vetus ) şi codul reînnoit (codex repetitai epraielectionis). Codul se referă la constituţiile imperiale din perioada principatului şi dominatului şi cuprinde 12 părţi. Partea I reglementează dreptul canonic, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor de stat. Părţile 2-8 reglementează dreptul privat. Partea a 9-a - dreptul penal Părţile 10-12 - dreptul administrativ.

Digestele (Digesta) reprezintă cea mai importantă operă a lui Iustinian şi este o culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor. Digestele conţin 50 de cărţi , care au fost împărţite în titluri, iar titlurile în fragmente. Fragmentele sunt împărţite în 4 categorii:1. Masa sabiniană ce conţine extrase din libri ad Sabinum şi Digestele lui Servius Iulianus.2. Masa edictală reprezintă fragmente din libri ad Editum.3. Masa papiniană conţine extrase din lucrările lui Papinian.4. Apendicele sunt extrase din diverse opere.Institutele - reprezintă un curs de drept pentru studenţi. Institutele lui Iustinian spre deosebire de Institutele lui Gaius, sunt o operă legislativă , deoarece li s-a dat putere de lege. Conţin 4 cărţi: cartea I este consacrată justiţiei, statului, persoanei, familiei şi căsătorie. Cartea a II-a se referă la bunuri şi modurile de dobîndire a lor,

41

inclusiv testamentul. Cartea a III-a conţine titlurile ce se transmit prin succesiunea legală şi obligaţiile ce rezultă din contracte. Cartea a IV-a conţine obligaţii ce rezultă din delicte. Novelele conţin consultaţiile date de Iustinian în anii de domnie. Interpelaţiile sunt modificările constituţiilor imperiale şi a operelor jurisconsulţilor făcute de specialişti în scopul punerii în concordanţă cu realităţile perioadei. Mai sunt cunoscute şi glosele ca modificări realizate din greşeală odată cu transmiterea operelor jurisconsulţilor.REGIMUL JURIDIC AL PERSOANELOR. În caz de ingratitudine a libertului, acesta redevine sclav în temeiul unui verdict a magistratului. De asemenea se instituie un mod solemn de dezrobire: dezrobirea în biserică.DREPTUL DE PROPRIETATE. Dispare proprietatea provincială drept consecinţă a faptului că pămîntul italic a fost supus impozitelor. Prin dispariţia proprietăţii peregrine şi provinciale şi contopirea proprietăţii pretoriene şi quiritare apare o formă de proprietate unică – dominium, în cadrul căreia proprietarul putea dispune de bun printr-o liberă manifestare a voinţei. Apare prescripţia celei mai lungi durate (praescriptio longissimi temporis), iniţial cu un termen de 40 de ani şi apoi de 30 de ani.DREPTUL OBLIGAŢIILOR. Treptat este mai rar utilizat formalismul la închierea contractelor, ajungându-se să se apropie de contractele consensuale. Prin constituţia împăratului Leon din 472 e. n. părţile nu au mai fost obligate să folosească termeni solemni, condiţiile de bază pentru validitatea stipulaţiei fiind de a-şi exprima liber voinţa şi de a fi prezente la încheierea contractului. Ulterior, prin constituţia lui Iustinian din 534 e. n. nu este obligatorie prezenţa părţilor în momentul încheierii contractului. Contractul verbal promisiunea de dotă (dotis dictio), prin care viitoarei soţii i se constituia dota, s-a transformat în - pactul de dotă, realizat prin convenţia părţilor în formă scrisă.DREPTUL FAMILIEI. În această perioadă, fiul de familie dobîndeşte o capacitate aproape deplină. Astfel, caracterele vechi ale puterii părinteşti dispar, iar fiul de familie a dobîndit o situaţie juridică asemănătoare cu cea a şefului de familie.DREPTUL SUCCESORAL. Împăratului Iustinian (527-565) pune capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia de sînge singurul temei al moştenirii. Conform reformei lui Iustinian erau 4 grade de succesori: gradul I - descendenţii,gradul II - ascendenţii, fraţii, surorile şi copiii lor,gradul III - fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor,gradul IV - ceilalţi colaterali.

Astfel, dispare deosebirea dintre agnaţiune şi cognaţiune. Sistemul succesoral s-a cristalizat în perioada lui Iustinian şi s-a dovedit viabilitatea, în sensul că a fost preluat, cu modificări neînsemnate, de sistemele juridice de mai tîrziu.PROCESUL DE JUDECATĂ. În această epocă se aplicat procedura extraordinară, în sistemul procedurii extraordinare procesul se desfăşura într-o unică fază, în faţa magistratului, care era un funcţionar imperial. De aici, decurge o altă trăsătură: procedura extraordinară se afla sub autoritatea statului, părţile jucînd un rol secundar. Noua procedură încetează a mai fi gratuită şi orală. Magistraţii judecători sunt funcţionari administrativi şi-n fruntea ierarhiei era împăratul-judecător

42

suprem, prefecţii pretorului, vicarii şi guvernatorii în provincii. În dreptul roman, procedura extraordinară cunoaşte succesiv 2 forme normale: a) procedura prin notificare, în cadrul căreia se expuneau pretenţiile reclamantului şi invitaţia adresată pîrîtului şi b) procedura prin libel, care de fapt era o cerere cu pretenţiile reclamantului adresată instanţei în scopul obţinerii permisiunii de citare a pîrîtului. în procedura extraordinară sentinţa se stabileşte chiar asupra bunului ce făcuse obiectul procesului.DREPTUL PENAL ŞI PROCEDURA PENALĂ. Se acordă posibilitate victimei de a opta în toate situaţiile între actio iniuriarum, ce consta într-o amendă variabilă şi o pedeapsă corporală, în consecinţă, ideea de pedeapsă publică se impune faşă de noţiunea de răzbunare privată, care de fapt era la originea delictului de iniuria.

Se stabilesc anumite reguli cu caracter permanent în cadrul proceselor penale:- în unele cauze se permitea reprezentarea injustiţie,- dacă acuzatul nu depunea o garanţie şi nu promitea că se va prezenta la proces era arestat pînă la data judecăţii, executarea pedepselor purta caracterul diferenţierii sociale: pentru cei avuţi pedepse mai blînde, iar pentru cei săraci pedepse mai aspre.

43

ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ÎN EVUL MEDIU

1. Apariţia statului la franci şi orînduirea statală

Pentru Galia cel de-al V-lea secol s-a perindat sub semnul unor profunde transformări socio-economice. Fiind cea mai bogată provincie a Imperiului Roman (cu teritoriul aproape egal cu cel actual al Franţei), ea a suferit cel mai mult în urma crizei ce a cuprins Imperiul.Au devenit mai frecvente răscoalele sclavilor, ale colonilor, ţăranilor, ale orăşenilor săraci. Roma nu-şi mai putea apăra frontierele de năvălirile triburilor străine şi, în special, de cele ale germanilor - ale vecinilor din Est al Galici.în rezultat, cea mai mare parte a statului a fost ocupată de vestgoţi, burgunzi, franci (salici şi ripuari) şi alte triburi. Dintre toate acestea cel mai puternic s-a dovedit a fi cel al francilor salici (probabil numele e împrumutat încă din antichitate de la unul dintre lacurile actualei Glande). Acestora le-au fost necesare mai mult de 20 de ani pentru ca la sf. sec. V - înc. sec. VI să ocupe cea mai mare parte a ţării.Apariţia societăţii stratificate în clase la franci, semnalată încă până la mutarea pe noi pământuri, s-a intensificat în procesul ocupării Galiei.Fiecare expediţie nouă extindea bogăţiile aristocraţiei militare tribale.Când se împărţea prada de război ea obţinea cele mai bune pământuri, o parte importantă de coloni, vite etc. Aristocraţia s-a detaşat simţitor de francii simpli, deşi cei din urmă continuau să-şi păstreze libertatea personală şi nici nu simţeau încă intensificarea dominaţiei economice.Aceştia s-au instalat pe pământurile patriei lor noi în mărci. Marca era considerată proprietarul tuturor pământurilor obşteşti, aici fiind incluse şi pădurile, fâşiile preştii, cât şi cele arabile. Ultimele erau împărţite în parcele şi au fost imediat repartizate în folosinţa familiilor distincte.Galo-romanii au devenit o populaţie ocupată, depăşind, în acelaşi timp, de câteva ori numărul francilor.Cu toate acestea aristocraţia galo-romană şi-a păstrat parţial bogăţiile. Unitatea intereselor de clasă a pus începuturile apropierii dintre aristocraţii franci şi cei galo-romani, dar primii erau cei ce domină. Şi aceasta s-a accentuat în timpul formării noii puteri prin intermediul căreia s-ar fi putut conserva dominaţia asupra ţării ocupate, asupra colonilor şi sclavilor.Acest lucru nu s-ar fi putut realiza prin organizarea tribală anterioară, bazată pe rudenie.Şi astfel, s-a impus o nouă organizare cu un conducător militar - rege.Aceasta din urmă, împreună cu apropiaţii săi, soluţionau de facto cele mai importante probleme ale statului, deşi se mai păstrau adunările populare şi câteva alte instituţii ale orânduirii anterioare a francilor. Se formează o nouă "putere publică", care nu mai este reprezentată de toată populaţia.Ea consta din oameni înarmaţi, care nu depindeau de civili şi de instituţii ce exercitau constrângerea asupra celor ce încalcă legea, instituţii inexistente în orânduirea obştească tribală.

44

Afirmarea puterii publice noi e legată de introducerea diferenţierii teritoriale a populaţiei.Pământurile ocupate de franci se categoriseau astfel în "pagii" constituite din unităţi mai mici - "sute".Conducerea celor ce le populau era încredinţată unor persoane împuternicite special în acest sens de împărat.În sudul Galiei, unde mai continua să domine numeric populaţia anterioară, se păstra divizarea administrativ-teritorială romană. Dar şi aici numirea persoanelor oficiale depindea de rege. Statul francilor a apărut repede, în cursul vieţii unei generaţii.Acest proces era precipitat de multiplele cuceriri şi în rezultat - de rapida diferenţiere de clasă a societăţii francilor.Apariţia statului la franci e legată de numele unuia dintre conducătorii militari, Clovis (486-511) din neamul Merovingilor. Sub conducerea lui a fost cucerită cea mai mare parte a Galiei.Un pas inspirat al lui Clovis a fost introducerea, împreună cu drujina sa, a creştinismului.Astfel, el şi-a asigurat susţinerea aristocraţiei galo-romane şi a Bisericii creştine, dominante în Galia.

ORÂNDUIREA STATALĂÎn secolul XII continuă să se consolideze puterea regelui. Regele se bucura de susţinerea tuturor păturilor sociale, care erau cointeresate, fiecare în felul său, de faptul ca puterea regală să crească.însă astfel nu putea dura mult. Noii baroni, după ce şi-au fortificat poziţiile de proprietari ai pământului, au început să manifeste tendinţe de independenţă. Prima manifestare a baronilor contra puterii regale s-a desfăşurat în timpul domniei lui Henric I (l 100-1135), care a fost nevoit să cedeze baronilor carta libertăţilor, punând începutul schimbărilor constituţionale în statul englez feudal. Puterea regală a făcut mari concesii, cu preţul cărora s-a asigurat o linişte relativă în ţară.Pe timpul domniei acestui rege a fost perfecţionat considerabil aparatul central de stat. Curia regală s-a divizat în consiliul mare şi curia mică (un organ permanent de guvernare). Consiliul mare era convocat de 3 ori pe an (de Crăciun, Paşti şi Sfânta treime) în componenţa demnitarilor regelui, principalii lui consilieri şi ai reprezentanţilor de vază ai aristocraţiei ţării, în competenţa acestui organ intra: a da regelui sfaturi în privinţa tuturor chestiunilor discutate, cât şi a audia deciziile şi actele legislative regale. Recomandările consiliului nu aveau valabilitate obligatorie, însă regele era cointeresat în activitatea instituţiei respective, fiindcă prin ea îşi putea asigura susţinerea de către feudalii influenţi, a acţiunilor sale politice.Curia inferioară executa puterea supremă judiciar-administrativă şi financiară, în componenţa ei intrau demnitarii regali: lord-cancelar, lord-vistiernic, camerdiner, stiardul curţii, păstrătorul ştampilei personale a regelui, lucrătorul curţii, cât şi prelaţii şi baronii invitaţi în mod special. Pe timpul lui Henric I_această curie s-a divizat în curia propriu-zisregală ce îndeplinea funcţia organului judiciar-administrativ suprem şi curtea de conturi (paiaţa "tablei de şah"), ce se ocupa de

45

chestiunile financiare ale regelui. Şedinţele curiei erau prezidate de însuşi regele, iar în lipsa acestuia - de justiţiarul suprem. Un loc de va; în conducerea curiei îl deţinea cancelarul, ce juca rolul secretarului de stat, şi vistiernicii ce se ocupa de caznaua regală, şi conducătorul paiaţei "tablei de şah". Elitei conducătoare a demnitarilor îi aparţineau, de asemeni, contabilul şi mareşalul (primul realiza jurisdicţia oraşelor militare, iar al doilea participa la întrunirile vistieriei şi la şedinţele judiciare a curiei).Concomitent cu fortificarea aparatului central în vremea lui Henric I s-a consolidat puterea locală. Această activitate era efectuată de şerifi.Aparatul de stat creat de Henric I, a cunoscut o dezvoltare ulterioară în timpul domnii lui Henric II (l 154-1189).

2. REFORMELE LUI HENRIC AL II-LEADirecţia magistrală a activităţii reformatoare a lui Henric II viza consolidarea jurisdicţiei statale din centru, limitarea puterii judiciar-administrative a marilor proprietari de pământ.Reforma judiciară (cea mai relevantă pentru istoria ulterioară a Angliei) era promovată de Henric al II-lea în mod treptat, prin luarea anumitor cauze din judecăţile senioriale şi trecerea lor în instanţele judecătoreşti ale curiei regale. Regele a emis în diferite perioade de timp assize (assizele erau denumite atât acţiunea, cât şi dispoziţia despre decesul predecesorului, assiza despre o nouă cucerire, assiza despre ultima prezentare la vistierie), în toate aceste cazuri este vorba despre pământ - aceste assize sunt funciare.Conform Marii assize, partea cointeresată avea dreptul să-şi transfere acţiunea referitoare la stăpânirea liberă din judecătoria loială în curia regală, achitând pentru asta o sumă corespunzătoare.Prin assizele lui Henric al II-lea din jurisdicţia seniorială au fost excluse toate dosarele penale, cât şi o parte considerabilă a acţiunilor despre proprietatea funciară seniorială. Prin acestea a fost aplicată o lovitură serioasă privilegiilor imunitare ale magistraţilor feudali. De serviciile judecăţilor regale se puteau folosi toţi oamenii liberi, doar ei păstrându-şi dreptul de a apela, ca mai înainte, şi la judecătoriile teritoriale.Judecătoria regală, deşi era cu plată, avea evidente priorităţi, în ea se utilizau practicile inchiziţiei (examinarea prealabilă a acţiunilor), spre deosebire de judecăţile obişnuite, unde stabilirea adevărului în cazul unor suficiente depoziţii ale martorilor era realizată cu ajutorul ordaliilor (încercărilor). E firesc, deci, că oamenii preferau să se adreseze în judecata regală şi jurisdicţia seniorală a oamenilor se reducea permanent.Curia regală, devenită organul judiciar suprem permanent, era formată la întruniri din 5 jurişti - 3 mireni şi 2 clerici. Ea se ocupa de dosarele ce implicau nivelul casaţional, cât şi anumite categorii ale acţiunilor patrimoniale, în competenţa ei se aflau toţi vasalii nemijlociţi ai vasalilor. La începutul secolului al XIII-lea curia regală s-a divizat în judecata scaunului regal, care se ocupa de dosare şi de analiza apelaţiilor, plus judecata afacerilor generale, care examina cauzele de ordin general.

46

În a doua jumătate a secolului al XII-lea s-a constituit institutul judecătorilor călători Deplasările reprezentanţilor curiei regale pentru controlul activităţii judiciare a şerifilor se practica încă de pe vremea lui Henric al II-lea.Din 1176 judecătorii regelui au început să se deplaseze în regiuni judiciare pentru a examina acţiunile, legate mai ales de interesele coroanei (aşa-numita "cauze ale coroanei"), în afară de aceasta ei supuneau revizii conducerea locală.Un alt pas în dezvoltarea jurisdicţiei regale 1-a constituit crearea institutului învinuitorilor juraţi.Conform asizelor, în fiecare sută erau 12 oameni cu puteri şi drepturi depline şi, în afară de aceasta, 4 oameni liberi din fiecare sat, care sub jurământ erau obligaţi să indice şerifului sau judecătorului regal pe toţi războinicii, hoţii, criminalii, falsificatorii de bani, cât şi pe toţi ajutorii lor ce se aflau în localitatea respectivă. Judecătorii regali şi şerifii formulau, în baza celor expuse, verdictul.Juraţii din timpul lui Henric al II-lea nu sunt propriu-zis judecători, ci doar oameni informaţi, ce oferă sub jurământ date despre drepturile vecinilor săi, care se judecau. Ei erau, fie martori ai celor întâmplate, fie aveau despre acestea date argumentate, aflate de la alţi martori, în timp juraţii devin judecători, ce pronunţă verdictul, iar funcţia lor trece la alte persoane. Principiul de cercetare prin juraţi a fost aplicat de Henric al II-lea şi la dosarele penale şi civile.În a doua jumătate a secolului al XII-lea a fost efectuată reforma militară. Esenţa reformei consta în faptul că pentru feudali, în locul serviciului militar, a fost fixat un impozit, perceput de la cavaleri de fiecare dată când se planifica vreo campanie militară. Aceşti "bani de scut" erau folosiţi pentru întreţinerea armatei de mercenari. Pe de altă parte, Henric al II-lea a reînfiinţat oştirea populară, care se afla în declin, în conformitate cu asiza despre armament toată populaţia liberă a Angliei se obliga să-şi procure arme, după posibilităţi, în rezultatul reorganizării efectuate a forţelor militare s-a diminuat dependenţa puterii regelui de voinţa feudalilor în domeniul militar, fapt care a condus la consolidarea centralizării statului.În 1164 Henric al II-lea a întreprins o încercare de a anula privilegiul clerului în domeniul juridic. Dispoziţiile din Clarendon limitau prerogativele judecătorilor bisericeşti şi măreau dependenţa bisericii de stat. Deşi aceste dispoziţii n-au fost realizate din cauza rezistenţei ostile din partea cercurilor conducătoare ale clerului, regele a reuşit să-şi adjudece în competenţa sa numirea episcopilor şi să limiteze parţial jurisdicţia bisericii în chestiunile ce vizau crimele de stat ale feţelor religioase.

3. MAREA CARTĂ A LIBERTĂŢILOR (MAGNA CARTĂ LIBERTATUM)În secolul al XIII-lea în Anglia s-a desfăşurat o crâncenă lupta politică, care a determinat dezvoltarea ei politică ulterioară, în opoziţie cu consacrata putere regală se profilează stările sociale în devenire.Acesta e timpul înfloririi orânduirii feudale, în Anglia s-a constituit centralizarea relaţiilor economice, nespecifice pentru condiţiile feudalismului occidental european al perioadei. Puterea regală exercita dominaţia politică asupra unei părţi considerabile a populaţiei. Adversarii acestei puteri erau magnaţii feudali care,

47

chiar dacă nu dispuneau în Anglia de puterea pe care o aveau în statele continentale, puteau, totuşi, să contracareze acţiunile regelui. Astfel, în timpul domniei lui Ioan cel Fără de Pământ (1199-1216) lupta baronilor a obţinut un caracter naţional şi s-a bucurat de susţinerea şi altor forţe politice active ale ţării: a nobilimii şi a cercurilor înalte din oraşe, în ţară s-a constituit un front general anti regal, condus de baroni şi înaltul cler. Situaţia se agrava şi din cauza politicii interne şi externe ineficiente. Ioan ducea cu Franţa un război tară perspective intrând în conflict şi cu influentul Papa de la Roma, care l-a învins, în ultimă instanţă. Nemulţumirea mai era alimentată şi de plăţi numeroase, percepute în pofida obiceiurilor feudale.În asemenea condiţii, baronii împreună cu cavalerii şi conducerea Londrei 1-au obligat pe rege să semneze la 15 iunie 1215 Marea Cartă a libertăţilor. Drept exemplu pentru aceasta a servit carta libertăţilor lui Henric I, dar conţinutul documentului din 1215 era mai vast şi mai bogat.Locul central în Cartă îl ocupă articolele ce reflectă interesele baronilor, care conduceau mişcarea. Posesiunile baronilor au fost declarate proprietăţi liber moştenite. Regele nu avea dreptul de a cere de la un tânăr baron mai mult decât era stabilit de dreptul de tutore asupra baronilor minori. Carta restabilea unele drepturi seniorale ale baronilor, lezate în rezultatul extinderii jurisdicţiei regale - se interzicea transferul prin hotărârea regelui a cauzelor de proprietate din curia baronului în cea a regelui. Regele a promis, de asemeni, să nu comită abuzuri în timpul stabilirii impozitelor pentru baroni. Doar în 3 cazuri baronii erau obligaţi să ofere regelui un ajutor bănesc moderat: la eliberarea regelui din captivitate prizonierat, la investirea fiului său mai mare şi la nunta fiicei sale mai mari de la prima căsătorie.Pe lângă acestea, unele prevederi ale cartei apăra şi interesele altor participanţi la mişcare. Se stipulează privilegiile şi libertăţile anterioare ale bisericii şi clerului, în particular - libertatea alegerilor bisericeşti.Referitor la cavaleri în cartă era specificată promisiunea baronilor de a nu percepe orice taxe de la vasalii lor fără acordul acestora (în afară de obişnuitele plăţi feudale), cât şi a nu-i obliga pe ei să presteze mai multe lucruri decât sunt consfinţite prin tradiţie.În cartă sunt stabilite libertăţile antice ale Londrei şi ale altor oraşe, cât şi dreptul negustorilor, inclusiv a celor străini, de a pleca liber din Anglia şi a reveni, ducându-şi negustoria fără oarecare constrângeri, în cartă au fost determinate unităţile de lungime şi cântar, necesare pentru comerţ.Ţăranilor liberi li s-a promis că nu vor fi îngreunaţi în taxe, şi sărăciţi prin amenzi.Unele indicaţii ale cartei permit evidenţierea rolului important al acestui act în evoluţia politică a Angliei.E vorba, în primul rând, despre articolele 12 şi 14. în primul se arată "Nici banii de scut, nici o oarecare altă taxă nu trebuie să fie luate în regatul nostru în alt chip decât prin sfatul general al regatului nostru". Articolul 14 determină componenţa acestui consiliu: "Iar pentru ca să avem un sfat comun al regatului pentru stabilirea impozitelor în alte cazuri, în afară de cele numite mai sus, sau pentru determinarea "banilor de scut", noi vom porunci să fie chemaţi arhiepiscopii, abaţii, cnejii şi cei

48

mai mari baroni ai noştri prin scrisori pe fiecare parte şi, afară de aceasta, vom porunci să-i chemăm, prin şerifi, pe toţi cei care ţin de noi nemijlocit". Astfel, consiliul regal este adunarea tuturor vasalilor regelui, care pot fi consideraţi drept prototip al viitoarei palate a lorzilor. Dacă la această adunare a vasalilor regelui am adăuga reprezentanţi din regiuni şi oraşe, vom avea parlamentul englez medieval, în asemenea mod, Marea cartă a libertăţilor a fost prologul istoriei parlamentului englez.O mare atenţie merită articolele 39 şi 40 ale cartei. Prima din ele sună în felul următor: "Nici un om liber nu va fi reţinut sau închis în închisoare, sau lipsit de avere, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau prin oarecare alt fel obijduit şi noi nu ne vom duce contra lui altfel decât cu sentinţa legală a egalilor cu el şi după legea ţării". La acea vreme în noţiunea "omul liber" intra feudalul, însă mai departe prin "omul liber" se înţelegea formal orice locuitor liber al Angliei. Conţinutul articolului 39 al cartei a fost mai departe dezvăluit în ''Petiţia despre drepturi" din 1628 şi Habeas Corpus (1679).Articolul 20 al Cartei care spune: "Nimănui nu-i va fi vândută dreptatea şi jurisdicţia, nimănui nu-i va fi ea refuzată şi tărăgănată" este strâns legată prin esenţa sa de art. 39.Ioan cel Fără de Pământ, cedând forţei militare a vasalilor săi, mai târziu s-a dezis de cartă. Iarăşi a început lupta militară, însă moartea lui Ioan (1216 s-a împiedicat să se ajungă la vreun rezultat determinat).

49

Statul şi dreptul medieval în Franţa şi Germania1. Orînduirea socială şi statală în Franţa

Orânduirea feudală a ajuns la cea mai mare dezvoltare în Franţa. "Centru al feudalismului în evul mediu, ţara clasică a monarhiei constituţionale unite în perioada renaşterii, Franţa a dărâmat feudalismul prin marea revoluţie şi a dat imperiului burghezimii un caracter de puritate clasică pe care nici o ţară din Europa nu l-a mai atins".Orînduirea socială. Potrivit documentelor medievale, populaţia ţării se împărţea în trei categorii: oratores, belatores şi laboratores. Prima categorie o formau cei ce se roagă, adică clerul, în categoria a doua intrau cei ce se luptă, adică cavalerii, iar laboratores (cei ce munceau) formau restul populaţiei.Clasa stăpânitoare era compusă, în primul rând, din clerici. Aceştia deţineau aceeaşi poziţie socială ca şi nobilii, dar se bucurau totuşi de unele privilegii speciale. Astfel, aveau privilegium canonis, în baza căruia nu puteau fi judecaţi decât de anumite instanţe. Clerul constituia un punct de sprijin al regelui, fiind interesat în întărirea regalităţii şi slăbirea puterii feudalilor.A doua pătură a clasei stăpânitoare o formau nobilii. Denumirile pe care le purtau nobilii erau variate: duci, conţi, viconţi, baroni etc. În documentele latine ei se numeau optimates, proceres, principes etc. Nobilimea era organizată ierarhic, pe trepte. Marii conţi şi duci, la rândul lor vasali cu titlul de seniori de rangul II, aceştia aveau la rândul lor vasali cu titlul de seniori de rangul III ş.a.m.d. La baza acestei piramide ierarhice stăteau cavalerii, ultimii vasali, dar nobili şi ei. Astfel, un teritoriu feudal era controlat de mai mulţi nobili, fiecare deţinându-1 de la superiorul (suzeranul) său.Între suzeran şi vasal existau raporturi stabilite în baza contractului de vasalitate: când nobilul inferior, adică vasalul, primea feuda de la senior venea în faţa suzeranului în genunchi şi-i declara credinţă şi ascultare: suzeranul îl ridica şi-i dădea un baston sau un inel drept semn al puterii ce i-o acorda asupra feudei respective etc. Toate aceste ceremonii concretizau contractul de suzeranitate care se încheiase.Deşi organizarea feudală era piramidală, domnea totuşi principiul că "vasalul vasalului meu, nu-mi este şi mie vasal", ceea ce însemna că raportul contractului era limitat numai la cele două persoane în cauză. Urmează pătura socială numită roturiers '("mojicime", oameni de rând). Aceştia se împart în două: o parte din ei locuiau în creşe (burg) şi se numeau burghezi, iar cealaltă parte se numeau Villani, pentru că locuiau la ţară (villa). Care este poziţia lor socială? Aceşti roturiers se bucurau de libertatea personală, puteau stăpâni o bucată de pământ numită censivă (pentru că după ea se plătea un impozit zis cens), puteau să se ocupe de comerţ şi meşteşuguri etc.Ultima clasă socială o alcătuiau les serfs sau iobagii. Aceştia nu au libertate personală, nu se pot muta de pe o moşie pe alta şi nu posedă pământ, lucrând pământul altora. Les erfs provin din vechii sclavi romani, fie din liti germani (persoane cu o situaţie semiliberă). Iobagii erau de două categorii: unii erau legaţi de pământ, încât dacă plecau puteau fi aduşi cu forţa înapoi, iar ceilalţi dacă fugeau

50

de pe moşia stăpânului nu puteau fi aduşi înapoi. Prima categorie este cu mult mai numeroasă.Organizarea statală. Regele este primul dintre feudali, iar teoretic, autoritatea lui se întindea asupra întregului teritoriu al Franţei, ceea ce rezultă din datarea documentelor, care se făcea în toată Franţa după domnia cutărui sau cutărui rege.Regele este considerat "reprezentantul" puterii divine pe pământ. Cu toate acestea regele Franţei n-a recunoscut făţiş autoritatea Papei, în sensul de a se considera subordonat direct al acestuia cum era cazul regilor Spaniei, Ungariei etc.Regii Franţei au căutat, totodată, să promoveze o politică de independenţă faţă de Sfântul Imperiu Roman-German pentru a asigura integritatea statului francez.La început regele era ales. Cu timpul principiul elecţiunii decade şi este înlocuit cu principiul masculinităţii. Tot timpul cât a domnit familia capeţienilor tronul a fost dat fiului mai mare şi probleme mai complicate n-au apărut, deoarece regii capeţieni au avut grijă să procure urmaşi tronului Franţei.În activitatea sa, regele era ajutat de funcţionari şi de membri ai familiei regale. Astfel, fiul mai mare era asociat la domnie, iar când, regele moare şi fiul era nevârstnic, mama conducea statul în numele fiului (o dată cu încoronarea regelui se încorona şi regina).În fruntea dregătorilor regali se găseau seneşaiul major domus: deoarece acesta dobândea la un moment dat o putere mare în stat, regele a lăsat multă vreme această demnitate vacantă ca nu cumva seneşaiul să devină rival al regelui, cu atât mai mult cu cât acesta se alegea aproape întotdeauna din aceeaşi familie, încât funcţia devenise ereditară.O altă dregătorie de seamă era aceea de cancelarius. Acesta avea în subordine mai mulţi notari. Urmează, comes stabuli, mai marele grajdurilor - cu timpul şef al cavaleriei - camerarius un fel de "cămăraş" al regelui şi, în sfârşit, pivnicierul. Toţi aceşti dregători formează ministerium regale, un fel de consiliu al curţii.Pe lângă consiliu, regele consulta şi curia regis sau curtea regească, adunare alcătuită din nobili ecleziastici şi laici.Când regele redacta un act mai important, dregătorii coroanei trebuiau şi ei să-i semneze, iar când regele emitea ordonanţe care trebuiau să posede eficacitate asupra întregului teritoriu al Franţei, trebuia să fie de faţă şi să-şi dea consimţământul întreaga curte regească. Organizarea locală priveşte diferite unităţi administrative şi diferite servicii administrative care funcţionau pe domeniile regale, căci domeniile marilor feudali se aflau sub administrarea acestora.în domeniile regale, monarhul avea funcţionari luaţi dintre oameni de condiţie inferioară, credincioşi regelui, numiţi Prevots: aceştia dispuneau de funcţiuni administrative şi unele judecătoreşti, în timp regele numeşte peste ei un fel de inspectori (bailli şi seneşali). Mai târziu aceşti funcţionari au fost supuşi şi ei unui control din partea reprezentanţilor regali numiţi inquisitores.Tot acest mecanism administrativ era controlat din punct de vedere financiar de curtea de conturi care, în numele regelui, verifica întreaga gestiune financiară.

51

Judecata în FranţaPuterea judiciară supremă aparţinea monarhului. El o exercita împreună cu aristocraţii. Consiliul regal examina cele mai grave încălcări de drept. Instituţiile judiciare de bază ale statului, unde se examinau cele mai multe cauze, erau judecătoriile sutelor.Forma lor a rămas practic neschimbată pe parcursul câtorva secole, lucru deloc întâmplător. Or, datorită faptului că deţineau puterea de a interveni în viaţa oamenilor, judecătoriile trebuiau să dispună nu numai de forţa de coerciţiune, ci şi de autoritatea corespunzătoare. Ambele cerinţe erau, iniţial, dificil de satisfăcut în totalitate. Păstrând forma veche a procedurii de judecată, seniorii se străduiau să utilizeze, în interesele lor. acel respect de care se bucura în popor, în timp puterea judiciară s-a concentrat în mâinile feudalilor.Iniţial, contele, centenarul sau vicariul nu făceau decât să convoace mallbergul –adunarea oamenilor liberi ai sutei, care alegeau dintre ei judecători-rahinburgi. Judecata se desfăşura sub conducerea unui preşedinte ales - tunghiu.Judecători erau desemnate persoanele înstărite ce se bucurau de respect. La şedinţa de judecată trebuiau să participe toţi locuitorii liberi, apţi juridiceşte (bărbaţi maturi) ai sutei, împuterniciţii regelui nu făceau decât să supravegheze justeţea procesului judiciar. Ulterior ei devin preşedinţii judecăţii în locul tunghinulilor. Carolingii finisează procesul respectiv. Trimişii lor - misii au obţinut în locul rahinbungilor dreptul de a numi membrii judecăţii a scabinilor. Obligativitatea asistenţei oamenilor liberi la judecată a fost anulată.Dezvoltarea ulterioară a feudalismului a condus la schimbarea radicală a întregii structuri judiciare.Seniorii-imunişti îşi extind drepturile în sfera judiciară, deţinând o putere în plus asupra ţar anilor judecaţi.Obţin imunitate şi atribuţii judiciare persoanele oficiale şi conducătorii bisericii.

3. STATUL FEUDAL TIMPURIU "SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE ORIGINE GERMANĂ"Orînduirea socială. în anul 843, potrivit tratatului de la Verdun, din componenţa Imperiului Franc este desprins statul independent Germania. Statul german nu reprezenta decât o totalitate de ducate autonome: Alemania (Şvabia), Saxonia, Tiuringia etc.În plan economic, Germania rămânea unul din cele mai sărace state din Europa. Relaţiile feudale apar aici mult mai târziu ca în Franţa, aproximativ în sec. XI.Societatea germană se diviza în două clase sociale predominante: clasa militarilor ducii şi clasa supusă - ţăranii. Această divizare socială se datora reformei regelui Henric I "Vânătorul de păsări", sec. X. Reforma respectivă era condiţionată de necesitatea formării cavaleriei pentru a lupta împotriva agresiunii maghiare. Potrivit acestei reforme, toţi cei care puteau lupta călare se atribuiau stării militarilor, toţi ceilalţi - stării ţăranilor.Clasa militarilor, însă, nu era omogenă. Cu excepţia marilor latifundiari, nobili şi clerici, în componenţa ei intrau cavalerimea mică şi mijlocie, destul de numeroasă.

52

Clasa ţărănimii se diviza în ţărani liberi şi dependenţi. De asemeni, printre ţărani se cunoşteau de mult timp, proprietarii funciari liberi. Ţăranii dependenţi erau argaţii şi şerbii.Orăşenii erau proprietari de pământ, negustori şi meşteşugari. Ei nu puteau fi consideraţi drept o stare socială supusă, căci obligaţiunea de a plăti impozite cădea în seama oraşelor şi nu a locuitorilor, în parte, în secolul XII în Germania s-au consolidat stările feudale, graţie triumfului sistemului de lenne.Structura clasei feudale se determina conform relaţiilor proprietăţii funciare. Regele era cel mai mare proprietar latifundiar. Dar domeniul regal era supus de multe ori unor schimbări. Pe de o parte, regii distribuiau din domeniile lor fâşii de pământ bisericii şi nobilimii, pe de altă parte, ei anexau la domeniul lor teritorii cucerite şi confiscate din interiorul statului de la feudalii lenni.O mare parte din pământurile Germaniei, către sec. IX-XII aparţineau nobilimii feudale. Afară de rege, cei mai mari proprietari de pământ erau ducii, marcconţii şi pfalţconţii. După ei se situau "oamenii liberi" - în persoanele conţilor şi fogţilor. Mai jos se situau cavalerii, la care se situau toţi cei liberi, apţi de a purta arme.Concomitent cu nobilimea se situau feţele bisericeşti: arhiepiscopii, episcopii şi abaţii.Relaţiile dintre feudali se bazau pe sistemul de lenne şi constituiau o scară ierarhică, şi totuşi, în unele cazuri se păstra subordonarea directă a feudalilor - proprietari funciari faţă de rege, ceea ce este caracteristic pentru statul feudal timpuriu. Ierarhia feudală a secolului XII o reprezintă "Oglinzile" prezentată în zerţalele Şvabiei şi Saxoniei drept ierarhie a şapte scuturi militare. De aici rezultă că ierarhia respectivă purta un caracter militar. Totodată ea se prezenta şi ca o formă de organizare statală a feudalilor germani. Printre scările ierarhiei se desprindeau funcţiile de stat care, luate împreună, formau sistemul statutului de lenne.Caracterul de particularitate a relaţiilor de vasalitate în Germania, se reduce la edificarea latentă a relaţiilor de lene, la diversitatea decurgerii acestui proces în ducate, luate în parte, şi relativa centralizare a sistemului de lenne.O bună parte a ţărănimii dependente o constituiau liţii şi colonii. Cei mai asupriţi se considerau şerbii. O categorie distinctă o constituiau argaţii regelui şi ai fiscillor, concomitent cu argaţii bisericeşti. Această diferenţă a statutului juridic era în funcţie de diferite forme ale dependenţei faţă de feudal. Destul de mult timp existau şi ţărani liberi.Orînduirea statală. În secolul ÎX - X, în Germania se observă o consolidare a puterii regale, condiţionată f de necesitatea proprietarilor de aloduri de a cere ajutor regilor în acapararea pământurilor | obştii şi supunerea membrilor liberi a ei, o mână forte a regelui era prielnică feţelor bisericeşti, J cointeresată în amplificarea domeniilor clericeşti, unificarea politică a Germaniei era dictată de pericolul din exterior (din partea normanilor şi a maghiarilor).Aceste premise obiective de centralizare a puterii regale în Germania au fost utilizate de regii dinastiei saxonieine, iar reprezentanţii acesteia din urmă, Henric I şi Otto I, practic pun bazele statului feudal timpuriu - Germania.

53

În lupta lor cu conţii, regii încercau să conteze pe influenţa bisericii. Astfel, Otto I a emis aşa-numitele "privilegii" în scopul diminuării puterii conţilor, esenţa cărora se reducea primordial la extinderea imunităţilor bisericeşti, cu referire doar la domeniile clerului, dar şi la întreaga regiune în care ele erau amplasate. Pe de altă parte, imunităţile bisericeşti se lărgeau după conţinutul lor: deţinătorul de imunitate obţinea posibilitatea justiţiei penale, atât la nivel superior, cât şi interior în propria regiune. Drept rezultat, în limitele teritoriului ducatelor au fost constituite regiunile bisericeşti autonome legate nemijlocit de puterea regală: regele impunea direct impozite domeniilor clerului, obţinea venituri din funcţiile bisericeşti vacante. Justiţia în regiunea "imunităţilor" era realizată de reprezentantul regelui - fogtul bisericesc, aflat în subordonarea directă a guvernului central.Întărindu-şi influenţa, împăratul Otto I întreprinde în mijlocul sec.X o tentativă de a supune Italia. Otto I planifică să obţină titlul de împărat în scopul supunerii ducilor germani. Mai mult decât atât, Italia deschidea noi posibilităţi de cucerire a pământurilor şi bogăţiilor pentru feudalii germani, în fine, cucerirea Italiei presupunea dominaţia asupra Papei. O dată cu întărirea puterii regale peste episcopi. Papa de la Roma, la rândul său, avea nevoie de susţinerea regelui german, căci feudalii autohtoni au cucerit puterea la Roma. în anul 962 Otto I este încoronat de către Papa de la Roma, iar Imperiul nou a obţinut denumirea de "Sfântul imperiu Roman de noţiune germană", sfânt căci în fruntea Imperiului trebuia să fie Papa şi împăratul cu predominarea ultimului, "Roman" - pentru că se punea accentul pe continuitatea Imperiului Roman de Apus, "De naţiune germană" - pentru că se punea scopul - unirea Germaniei şi Italiei sub dominaţia Germaniei.Centrul puterii legale se considera Curtea regală, care conţinea în sine membrii familiei regale, slugile lor, ministerialii şi slujbaşii de origine liberă, care formau aparatul de conducere, între aceşti slujbaşi şi slugile personale regale nu se fixa o distincţie riguroasă, căci funcţiile lor, de multe ori, se încrucişau. La curtea regală deseori erau prezenţi nobili şi înalţi clerici. Din rândurile lor proveneau marii dregători: stolnicul, paharnicul, cameramanul, mareşalul, cappelanul, curteanul, cancelarul. Cancelarul poseda cea mai înaltă funcţie de gestiune. Funcţia cancelarului (majordomului) se reducea la trebuinţele interne ale curţii. Personalul de deservire se compunea din ministeriali care de fapt nu se limitau doar la serviciul de pe lângă curte. Fiindcă o altă putere executivă nu exista, ministerialii gestionau afacerile administraţiei şi, în curând, îi înlocuiesc pe dregătorii.În viaţa politică a statului, un rol important continuau să-1 exercite adunările feudalilor. Fiind un organ suveran, la aceste adunări de multe ori se destituiau de la putere regii, iar în perioada dintre guvernările regale adunarea denumea competenţa regilor, emitea acte legislative, participa la negocierile cu Papa, numea în funcţii înalte ale statului, acorda lenne.La începutul sec.XI pe lângă rege se formează consiliul celor mai înalţi reprezentanţi ai nobilimii (goftagul), cu avizul căruia regele examina cele mai importante afaceri.În Germania existau mult timp ducate autonome, în secolele X-XI, sub influenţă creşterii posesiunii feudale şi în rezultatul încrucişării etnice a populaţiei, organizarea feudală timpurie se destramă. Ducatele se transformă în cnezate

54

teritoriale, care reprezentau formaţiuni politice închise, ce deţineau practic suveranitatea totală, supunându-se doar simbolic suzeranităţii regale. Transformarea feudalului în cneaz s-a realizat concomitent cu constituirea dreptului de proprietate asupra tuturor pământurilor cuprinse în propriul teritoriu şi obţinea "privilegii regale".La sfârşitul secolului XI renasc principiile monarhiei electorale. Alegerea regelui de către cneji constituia un act juridic. Cel ce nu putea participa la alegeri se considera liber de puterea regală.ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ A GERMANIEIDestrămarea monarhiei france şi dezvoltarea feudalismului a condus la formarea în proprietăţile funciare ale cnezilor ai judecătoriilor locale. De la început feudalul avea dreptul să judece doar supuşii săi, ca mai apoi jurisdicţia să se răsfrângă şi asupra populaţiei ce trăia în senioria sa. Asemenea judecăţi s-au păstrat până în secolul XVI.Existau şi judecătoriile bisericeşti cu jurisdicţii atât asupra unor categorii aparte deoameni (clerici, unii nobili), cât şi asupra unui anumit gen de chestiuni (căsătorie, testamentele bisericeşti).Al treilea tip de judecătorii - cele orăşeneşti. Componenţa acestor judecătorii varia în funcţie de oraş. în unele judecata se înfăptuia de către judecător şi asesori - şeffeni, în altele - de către consiliile orăşeneşti. De cele mai multe ori judecătorii erau aleşi de obştea oraşului.O dată cu fortificarea puterii cnezilor apar judecătoriile supreme în cnezate. Funcţiile jurisdicţionale erau exercitate şi de administratorii regiunilor - atmanii. Mai mult ca atât, în regiuni existau şi judecătorii de competenţă inferioară.În Westfalia au fost prezente aşa-numitele judecătorii ale "femilor". Aici se mai afla o mare parte din populaţia liberă, graţie cărui fapt justiţia se înfăptuia de "conţii liberi" şi "şefenii liberi", în virtutea competenţei primite de la împărat şi nu de la feudali. Existau şedinţe deschise, dar şi închise. Se examinau cauzele infractorilor sau ale persoanelor cu o rea reputaţie, ne traşi la răspunderea penală, după ce se proclama sentinţa fără invitarea inculpatului. Judecăţile femilor de multe ori proclamau sentinţa cu moartea, executată de unul din membrii completului de judecători.

55

DREPTUL FEUDAL ÎN ŢĂRILE EUROPEI OCCIDENTALE1. Legea Salică la Franci

Procesul de formare a statalităţii triburilor france a fost însoţit de apariţia dreptului. Procesul avea loc prin intermediul înscrierii obiceiurilor germane străvechi. Astfel, au apărut: dreptul salic, ripuar, burgund şi alte drepturi ce constituiau Dreptul Bavar. Cea mai veche culegere de drept a germanilor este dreptul salic, creată între anii 507-511 e.n., în ultimii ani de viaţă a primului rege franc, Clovis. Textul original nu s-a păstrat, pe parcursul a mai multor secole această culegere a fost completată şi modificată; drept rezultat a fost apariţia mai multor variante a dreptului salic. Cea mai apropiată variantă a textului antic se consideră manuscrisul de la Paris. Dreptul salic se caracterizează prin lipsa unor noţiuni generale şi a unor acţiuni abstracte, îi este propriu caracterul cazual al reglementării. Actele şi acţiunile de drept descrise se deosebesc prin formalism. Conţinutul de bază al dreptului salic îl constituie normele procesului judiciar şi amenzile aplicate pentru diferite încălcări de drept. Normele dreptului civil, fiind trecute pe plan secund, totuşi, oferă posibilitatea de a urmări procesul de evoluţie a dreptului de proprietate asupra pământului.Masa majoritară a oamenilor liberi din statul franc îl formau agricultorii. În pofida faptului că în această perioadă se mai păstrează proprietatea colectivă, totuşi are loc apariţia proprietăţii individuale. Perioada de trecere de la prelucrarea colectivă a pământului la obşti, se manifestă prin faptul că imobilele şi loturile de pe lângă ele se aflau în proprietate individuală a familiei. Pământul arabil continua să aparţină obştii, dar se afla în folosinţa unor familii, care obţineau acest drept prin moştenire. Reîmpărţirea anuală a loturilor nu se mai făcea. Loturile de pământ ce aparţineau unor familii se delimitau de restul terenului. După colectarea recoltei toate loturile de pământ arabil se transformau în păşuni comune, în această perioadă erau scoase toate îngrădirile, marcajele, gardurile. Cât erau marcaje, garduri încălcarea lor atrăgea după sine răspunderea. Dreptul de a utiliza în mod liber loturile aparţinea doar obştii. Astfel de teritorii: pădurile, mlaştinile, sărăturile, păşunile, drumurile rămâneau în proprietatea obştii şi fiecare membru avea o cotă egală cu restul membrilor în utilizarea lor. În dreptul Salic nu este indicată o oarecare modalitate de înstrăinare a pământului, adică: vânzarea, donaţia, transmiterea în baza testamentului etc.

O mare parte a obştii erau militarii. Un loc deosebit ocupau slugile regelui. Statutul deosebit al nobilimii regale se manifesta prin faptul că pentru omorul unuia dintre aceştia, amenda era de 3 ori mai mare, decât pentru omorul unui om simplu (liber).

Dreptul salic vorbeşte despre existenţa robilor liberi şi despre o categorie socială numită liţii, statutul de drept al ambelor categorii era egal, dar originea liţilor nu este identificată până în prezent. Ambele categorii au fost obligate să presteze munci, să achite plata impusă de stăpânul lor, totodată, având dreptul la proprietate privată, dreptul de a încheia afaceri, de a participa în procesul de judecată, de a se căsători.În a doua jumătate a secolului VI în societatea francilor survin schimbări majore.

56

Prin edictul regelui Hilperic a fost stabilit şi permis faptul, ca în cazul lipsei unui fiu pământul să fie moştenit de fiică, fratele sau sora persoanei ce a decedat, dar "nu de vecini". Astfel, apare o modalitate de înstrăinare a proprietăţii funciare (individuale), pământul devenind proprietatea unor familii mici şi separate. Din acest moment pământul devine obiect al moştenirii, donaţiei, contractelor de vânzare-cumpărare şi schimb.

Raporturile obligaţionale sunt puţin reglementate, acest lucru se aplică prin dezvoltarea slabă a relaţiilor economice şi a proprietăţii private.Însă, sunt menţionate contractele: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul, arendarea şi împrumutul.

Căsătoria avea loc prin procedura de răscumpărare a miresei de către mire; răpirea fetei de a se căsători se pedepsea cu amendă.

Căsătoria nu putea avea loc în următoarele cazuri: existenţa unei alte căsătorii, dorinţa de a se căsători cu o rudă apropiată, aflarea unei persoane în afara legii, în cazul situaţiei obligaţionale a unei persoane. Dreptul salic nu vorbeşte despre divorţ. La încheierea căsătoriei mirele în calitate de răscumpărare prezenta un dar. După moartea unuia din soţi darul se păstra şi se transmitea copiilor.

Proporţional descompunerii familiilor mari se dezvolta dreptul succesoral. Existau două feluri de moştenire: testamentară şi legală. Moştenirea conform legii se producea diferit, în dependenţă de caracterul bunului (mobil-imobil).Bunurile mobile se moşteneau în modul următor: în primul rând copiii, apoi mama, fraţii, surorile tatălui, cele mai apropiate rude. Modalitatea de repartizare a proprietăţii preponderent pe linia femeilor este un ecou al matriarhatului. La moştenirea proprietăţii imobile femeile erau excluse. Pământul se transmitea doar bărbaţilor.

2. Caracterizarea generală a legii SaliceLegea salică este divizată în mai multe zeci de capitole. Fiecare capitol este

structurat, la rândul său, în mai multe paragrafe. Materia legii analizate este deosebit de variată, referindu-se la probleme de drept penal, drept civil, drept funciar, drept al familiei etc. După dispoziţia, care cuprinde un asemenea caz, este oferită soluţia juridică corespunzătoare, în Legea Salică lipseşte o sistematizare, în funcţie de categoriile infracţionale.

Printre infracţiunile contra proprietăţii, prevăzute de Legea Salică, trebuie menţionate: furtul, jaful, atacarea averii, nimicirea averii, incendierea, într-un mod foarte detaliat, chiar cazuist, este reglementată materia furturilor. Sunt prevăzute mai multe tipuri ale acestuia, în funcţie de obiectul material sau de subiect. Efracţia este considerată distinctă de cea de furt. Se prevede răspunderea penală pentru coparticipare la furt.

Faptul că pe lângă pedeapsa penală (amendă) este prevăzută şi sancţiunea de drept civil (repararea prejudiciilor) e justificat prin circumstanţa că francii au recepţionat parţial conceptul de delict privat de la romani.

Lipsa unei sistematizări în legiuirea examinată este dovedită de faptul că în Capitolul X se revine asupra problemei furtului, de această dată a furtului de sclavi. Normele penale din cadrul acestui capitol nu se referă doar la acest tip de faptă, în §1 cuprins în el se prevede: "Dacă cineva va fura un sclav, un cal sau un animal

57

bun de înhămat, să fie condamnat la plata a 1200 dinari, ceea ce constituie 30 solizi".Pentru a sesiza diferenţa care exista între condiţia juridică a sclavului şi condiţia juridică a unui om liber, este util a reproduce stipulaţiile: "Sclavul regal său litul regal (adică omul semiliber), care a răpit o femeie liberă, merită moartea".

Legii Salice conţine reglementarea răspunderii penale pentru infracţiuni cu un grad mai mare de pericol social decât furtul, şi anume: jaful şi atacarea. Respectiv, şi pedepsele aplicate se agravează.

În conformitate cu § l, "dacă cineva a jefuit un om liber, atacându-1 în mod surprinzător, şi a fost demascat, să fie condamnat la achitarea a 2500 dinari, ceea ce constituie 63 solizi". Potrivit prevederilor §2 al aceluiaşi capitol, regula de mai sus era folosită şi în situaţia când vreun roman îl jefuia pe un barbar salic. Atunci, însă, când un franc îl jefuia pe un roman, el era condamnat la o amendă de 35 solizi. Este uşor de observat că prin această inegalitate în aplicarea sancţiunilor se "contribuia" la persecutarea celor recent înfrânţi în luptă - a romanilor.

Jefuirea celor morţi era pusă în acelaşi rând cu infracţiunile contra proprietăţii, gravitatea pedepsei, în comparaţie cu cazurile de jefuire a celor în viaţă, este o dovadă a importanţei care o acordau francii cinstirii cultului celor defuncţi.

Legii Salice este reglementată răspunderea penală pentru furtul gardului. Dacă cineva a tăiat 2 sau 3 nuiele care leagă sau stăvilesc gardul în partea de sus a acestuia, sau dacă cineva a rupt s-au smuls 3 pari, el trebuie să plătească 600 dinari, adică 15 solizi. Se pare, că în concepţia legiuitorului franc fapta menţionată echivala cu desfiinţarea semnelor de hotar, deci cu tulburarea de posesie.

Legea Salică prevede şi furtul de cai. Dacă cineva fura un cal de atelaj şi era demascat, se condamna la plata a 1800 dinari (45 solizi) şi, în plus, recuperarea costului celor furate şi repara prejudiciile. Doar la plata amenzii (în sumă de 1800 dinari) era condamnat cel care a furat un mânz şi a fost demascat.

Drept o dovadă a spiritului progresist al Legii Salice este faptul că în cuprinsul ei este sancţionată şi coparticiparea la furt. Astfel, a fost pusă în aplicare concepţia, potrivit căreia, nu doar fapta autorului infracţiunii prezintă pericol pentru societate, dar şi fapta instigatorului.Procesul în judecată purta un caracter competitiv. Nu exista delimitarea dreptului în penal şi civil. Procesul se desfăşura identic în ambele cazuri.

Dosarul se începea doar în cazul adresării unei cereri din partea pătimaşului. Părţile dispuneau de drepturi egale, procesul avea loc într-o formă de competiţie, oral, deosebindu-se printr-un formalism strict.Dreptul salic conţine trei categorii de mărturii ce puteau fi utilizate în proces:• Depoziţiile juraţilor, care, de obicei, erau rudele sau prietenii şi care mărturiseau cu buna credinţă a învinuitului şi respect faţă de acesta;• Depoziţiile martorilor oculari;

În calitate de dovadă erau utilizate, la fel, şi ordaliile, învinuitului i se oferea posibilitatea să se răscumpere de acestea.Litigiile se soluţionau la adunările oamenilor liberi sub preşedinţia unui judecător ales - tunghium, sentinţa fiind pronunţată de oamenii aleşi, numiţi - rahinburgi. Instanţa supremă de judecată era judecata regelui.

58

3. Izvoarele dreptuluiDezvoltarea relaţiilor feudale a cauzat o diminuare a puterii izvoarelor de

drept ce funcţionau în sec. VI-IX e.n. inclusiv şi a celor barbare.Cel mai important rol l-au exercitat normele tradiţionale, în Franţa aceste

obiceiuri purtau denumirea de "cutumă". Cutumele funcţionau în diferite regiuni, dar aveau trăsături comune, fapt condiţionat de modelul relaţiilor feudale şi influenţa surselor de drept în trecut.

Franţa a cunoscut două modalităţi de expunere a normelor de drept. Sudul Franţei era numit "ţara dreptului scris", iar nordul Franţei "ţara dreptului tradiţional (nescris)". În componenţa Imperiului Roman, dreptul roman fiind păstrat şi aplicat în continuare. Păstrarea formei scrise a dreptului se explică prin existenţa unor relaţii economice mai avansate, dreptul roman fiind factor de unificare concomitent cu dreptul roman funcţionând o mulţime de cutume.

În Germania medievală nu exista un sistem judiciar unic, populaţia Germaniei tranşa litigiile conform unor culegeri de drept particulare. Din cauza lipsei unui sistem de drept unic a rezultat haosul, fapt ce a permis, mai târziu, implementarea dreptului roman. Procesul judiciar în evul mediu fiind foarte riguros şi încetinit, se complica şi mai mult în lipsa unor surse scrise.

Începând cu sec. al XIII-lea apar primele încercări de a perfecta nişte culegeri de drept ce ar conţine toate obiceiurile, făcute de jurişti practicieni.

În Franţa, cele mai renumite culegeri particulare erau: "Marea culegere a obiceiurilor normane" 1255; "Marea culgere a obiceiurilor Franţei" 1389 şi "Cutumele Boveze" 1282 alcătuitorul cărora este considerat primul teoretician al dreptului francez.

În sec. XIV-XV culegeri particulare de drept apar în toate provinciile, în Germania, la fel, au fost elaborate culegeri particulare de drept, numite "Cărţile de drept". Cea mai renumită era "Oglinda Saxonă" apărută la începutul sec. al XIII-lea, însă nu a purtat un caracter obligatoriu, deci legile nu erau oficiale şi impuse.

O dată cu unificarea politică a Franţei şi întărirea puterii regale, tot mai mult devine evident faptul necesităţii reglementări detaliate şi oficiale. Se face o încercare de a corecta situaţia printr-o redactare oficială, în a II-a jum. a sec. XV şi sec. XVI au apărut mai multe lucrări a unor astfel de "culegeri de cutume oficiale". Cele mai importante şi renumite sunt "Cutumele Parisului", dar acestea nu au avut un caracter obligatoriu. Concomitent cu fortificarea puterii regale o mare importanţă au obţinut-o ordonanţele, adică ordinele regilor ce erau valabile pe întreg teritoriul ţării. Paralel cu ordonanţele regale funcţionau şi cele ale marilor seniori, numiţi "avizi".

În Germania puterea legislativă a împăraţilor se manifesta foarte slab. Dreptul german se referea doar la unele momente: soluţionarea litigiilor între feudali, organizarea puterii regale, privilegiile anumitor persoane etc. O dată cu dezvoltarea oraşelor au apărut şi judecătoriile orăşeneşti, în jurisdicţia cărora, cu timpul, au intrat toţi locuitorii oraşelor. În unele oraşe sfatul orăşenesc hotăra înscrierea normelor pentru ca locuitorii oraşului să facă cunoştinţă cu acestea, în unele oraşe se practica documentarea practicii juridice. A existat, la fel, şi dreptul canonic. Dreptul canonic reglementa organizarea şi funcţionarea bisericii catolice, dar,

59

totodată, conţinea un set de reglementări ce au exercitat o mare influenţă asupra evoluţiei dreptului civil, în special asupra dreptului familiei. Dreptul canonic a constituit unul din factorii de bază ce au unificat obiceiurile diferitor regiuni.

Apogeul în studierea dreptului roman în Franţa revine sec. XVI, când a apărut aşa numita "şcoală istorică", care a încercat să argumenteze istoric unele instituţii ale dreptul, roman, în baza datelor de care dispunea. Autoritatea dreptului roman, cât şi popularitatea acestuia nu a eliminat delimitarea dreptului: în drept scris şi nescris. La Sudul Franţei "Codul lui Iustinian" era privit ca o relatare a obiceiurilor în formă scrisă. La nordul Franţei dreptul roman era considerat un drept ce completează dreptul francez cutumiar.

În Germania dreptul roman devine răspândit, având rădăcini adânci, în sec. XVI dreptul roman devine izvorul principal al normelor de drept, în special al celor ce vine în toate judecătoriile germane. Cea mai renumită codificare este cea a Prusiei, din 1794. În Germania nu a existat o reglementare generală şi unificată a dreptului civil.

În perioada Evului Mediu în Anglia a fost creat un sistem de drept numit "drept comun". Dreptul comun a început să se formeze în secolul XII, când judecătoriilor regale li s-a conferit o superioritate faţă de cele feudale etc. Judecătoriile regale nu au avut la dispoziţie surse scrise şi au rezolvat problema utilizând dreptul cutumiar. Se considera că judecătorii cunosc dreptul ţării sale şi îl reflectă în decizii, în activitatea lor judecătorii utilizau hotărârile precedente ale judecătorilor, cât şi hotărârile din ordinele regale drept surse de drept.

Către sec. XIII toate "decretele" au fost adunate într-un "Registru de decrete" ce se prezenta ca o lucrare explicativă neoficială a dreptului comun, formând precedentul, dar totuşi izvorul principal constituiau hotărârile judecătoreşti.

Pe lângă precedent au apărut şi legi. O activitate largă în crearea legilor au avut-o regii: Henrick I, Eduard I. Un rol mare în evoluţia dreptului a exercitat activitatea legislativă a Parlamentului, care era obligatorie pentru judecători şi care completa, modifica dreptul comun.

60

STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL IN ŢĂRILE EUROPEI CENTRALE

1. Statul şi dreptul feudal în BizanţStatul roman, începând cu anul 395, a fost divizat în 2 părţi de către Teodosiu;

Imperiul Roman de Răsărit şi cel de Apus. Imperiul roman de răsărit (Bizanţul) a dăinuit cu o mie de ani mai mult decât imperiul roman de apus, deoarece:

a) Bizanţul făcea parte din categoria ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care aveau întinse relaţii comerciale în întreaga Asie şi Africa de Nord;

b) Decăderea economiei sclavagiste s-a resimţit aici într-un grad ceva mai mic decât în apus;

c) în economia rurală a Bizanţului locul principal îl ocupau, nu marile latifundii - ca în imperiul roman de apus - ci micile gospodării ţărăneşti;

d) în meşteşugărit locul principal îl ocupau meşteşugarii liberi, şi nu sclavii; e) Procesul feudalizării s-a realizat în Bizanţ într-un ritm mult mai lent decât

în Europa apuseană.La o dezvoltare deosebită ajunge Bizanţul pe timpul împăratului Iustinian (527-565).în timpul lui Iustinian, în măsura în care contradicţiile de clasă se înăspresc, izbucnesc mai multe răscoale, între care locul major revine răscoalei din 532, cunoscută sub numele de "Mea ", pentru că deviza răsculaţilor era "Nica " adică "învinge!".După câţiva împăraţi mai puţin însemnaţi urmează familia domnitoare a haurienilor. Familia Izaurienilor domneşte între anii 717-867. De numele împăraţilor din această dinastie se leagă importante reforme. Izaurienii au emis noi legi şi au luptat împotriva atotputerniciei bisericii.După dinastia izauriană urmează dinastia macedoniană, care va domni de la 867 până la 1081.În această epocă Bizanţul este atacat din mai multe părţi de iranieni şi arabi.Un alt pericol în această epocă vine din peninsula Balcanică, unde bulgarii întemeiaseră un stat puternic încă din veacul al IX-lea.În anul 1081 urcă pe tronul Bizanţului familia Comnenilor, care domneşte până în 1204. În epoca Comnenilor feudalismul se întăreşte; se consolidează marii proprietari feudali, procesul de iobăgire a ţărănimii este finalizat, ca şi legarea ţărănimii de pământ. Urmează o perioadă când în Bizanţ sunt stăpâni cruciaţii, în 1261 conducerea imperiului bizantin trece în mâna Paleologilor, care domnesc de la 1261 până la 1453, când cade Bizanţul.Epoca Paleologilor este epoca de consolidare definitivă a feudalismului. Drept consecinţă a fortificării puterii marilor latifundiari, izbucnesc acum numeroase răscoale. Astfel în veacul IX în Asia Mică izbucneşte răscoala condusă de Toma, sclav de origine, iar mai târziu răscoala ziloţilor. Această răscoală a ţinut de la 1342-1349, dar cu toată violenţa ei şi cu toate că a antrenat mase largi, a fost înăbuşită, deoarece în această epocă feudalismul se consolidase.În anul 1453 imperiul bizantin cade sub loviturile turcilor osmanlâi.

61

Orînduirea socială. Clasa stăpânitoare este aceea a nobililor feudali. Ei erau mari proprietari de pământ, bucurându-se de dreptul de imunitate feudală.A doua pătură a clasei stăpânitoare este acea a micilor nobili (numiţi în greceşte mesoi, burghesioi sau curiali). Aceştia formau o pătură mijlocie înstărită, se îndeletniceau cu comerţul sau agricultura şi ocupau diferite funcţiuni administrative în oraşe.Altă pătură a clasei stăpânitoare este cea a clerului. Clerul avea în societate o poziţie înaltă, deţinând funcţiuni de răspundere. El era scutit de obligaţiunile "murdare" pe care le deţineau clasele inferioare, de pildă, cărăuşia, munca de întreţinere a căilor de comunicaţie, de transport a materialelor de construcţie etc.În ordinea ierarhiei sociale urmau negustorii, în imperiul bizantin negustorii erau numeroşi, fiind organizaţi în corporaţii sau colegii. Din aceeaşi categorie socială făceau parte şi meşteşugarii, organizaţi tot în bresle. O altă pătură socială importantă şi complexă din punct de vedere a structurii şi înfăţişării este ţărănimea, în primul rând, avem o categorie de ţărani dependenţi, numiţi, unii mistotoi sau coloni, iar alţii - enapografoi sau adscriptici, adică legaţi de pământ. Care era deosebirea?Ambele categorii lucrează pe pământul stăpânilor, dar colonii posedă uneltele lor şi gospodăria proprie, pe când ceilalţi nu aveau unelte şi gospodărie, acestea aparţinând stăpânilor.Urmează ţăranii iobagi în adevăratul înţeles al cuvântului, deoarece, de fapt, ţăranii dependenţi erau mai mult decât iobagi, erau quasi-sclavi. Ţăranii iobagi se numeau mortiti, pentru că dădeau o zeciuială numită morţi.Pe lângă aceste categorii există şi o ţărănime liberă. Ţăranii liberi se numeau koinonoi, adică oameni care trăiesc în comunităţile teritoriale. Ţăranii liberi lucrau pământul singuri, iar alteori îl dădeau pentru a fi lucrat cultivatorilor liberi şi fără de proprietate, cu care împărţeau veniturile în jumătate.În sfârşit, în rândurile ţărănimii întâlnim şi pe foştii combatanţi, care după ce-şi îndeplineau serviciul militar primeau un lot de pământ numit stratiototopia, adică pământ ostăşesc.Ultima categorie socială o constituie sclavii, care sunt pe cale de dispariţie, căci economia sclavagistă este înlocuită de economia feudală. Aşa se explică de ce mulţi sclavi sunt eliberaţi de stăpânii lor şi devin lucrători liberi sau iobagi pe moşia acestora.Organizarea statală. În fruntea statului se găsea un împărat (basileus). Împăratul purta denumirea de împărat al romanilor, deoarece în concepţia timpului imperiul bizantin era continuarea imperiului roman. O regulă precisă cu privire la succesiunea la tron nu există.Se folosea în practică sistemul asocierii la domnie: împăratul îşi asocia fiul sau o altă persoană în scopul de a-1 legitima drept succesor. Acest domn asociat se numea symbasileus, adică rege co-părtaş la putere. Împăratul era şeful puterii administrative şi şeful armatei. Împăratul era ajutat în îndeplinirea atribuţiilor sale de un Senat. Pe lângă Senat se găsea şi un consiliu de stat, format din oamenii intimi ai împăratului, care îl consultau în chestiuni mai importante.

62

Alături de împărat se găseau doi prefecţi: unul al Orientului şi altul al Iliriei (imperiul roman fusese împărţit în patru prefecturi: Orientul, Iliria, Galia şi Italia; primele două continuă să existe şi în timpul imperiului bizantin). Apoi găsim un şef al palatului imperial şi un questor care are calitatea de conducător al consiliului de stat. Existau, apoi, mai mulţi comiţi ce se ocupau de vistieria statului şi administrarea averii împăratului şi o serie de funcţionari numiţi magistri, care, erau, mai ales, şefi militari etc.Această organizare a suferit schimbări în epoca izauriană, când apar vreo 60 de grade diferite de funcţionari, toţi purtând numele de logofeţi.Organizarea locală. Am arătat că organizarea imperiului bizantin constă din două prefecturi conduse de către un prefect. Prefecturile erau împărţite în dieceze, în fruntea fiecăreia fiind un vicar. Apoi, diecezele erau împărţite în provincii, fiecare provincie având în frunte un guvernator de provincie numit şi rector. Provinciile erau împărţite în comunităţi, adică organizaţii de tip local care se conduc după necesităţile locale respective.

2. Izvoarele dreptului în BizanţIzvoarele dreptului. Prima codificare de drept roman şi bizantin, care reprezintă un punct final pentru dreptul roman şi un punct iniţial pentru dreptul bizantin este codificarea lui Iustinian. Iustinian a fost ajutat în munca sa legislativă de către Tribonian, care a reuşit "sa"adune la un loc legile mai importante şi să elaboreze "Corpus Iuris Civilis". în timpul - izaurienilor s-au promulgat mai multe legi, dintre care prima este Ecloga 739-740, după alţii, la 726. Această lege s-a folosit în mai multe ţări din sud-estul Europei, existând şi o adaptare rusească, numită Kormciaia kniga.Tot din epoca izauriană datează şi nomos ghiorghicos (legiuirea agrară). Această lege prezintă infracţiunile pe care ar putea să le comită sătenii şi cum trebuie ei pedepsiţi în asemenea cazuri.Alt cod este aşa-numitul nomos nautikos sau legea maritimă, care se ocupă de problemele de drept maritim: responsabilitatea maritimă, împărţirea pagubelor în caz de naufragiu etc.Ultima lege din această epocă este legea militară (nomos stratiotikos) care se ocupă de infracţiunile pe care le pot comite militarii. Această codificare a fost folosită probabil pe meleagurile noastre în epoca fanariotă.Din epoca macedoniană datează o lucrare de mare importanţă juridică şi anume "Cartea Prefectului", în ea se vorbeşte de atribuţiunile prefectului oraşului, făcându-ni-se cunoscut câteva probleme privind organizarea breslelor.Spre sfârşitul domniei macedonienilor legislaţia este adânc impregnată de lupta dintre săraci şi bogaţi, adică dintre dynatoi şi penetas. Din anul 922 datează celebra novelă (lege) a lui Roman Lecapenul, care stabileşte că atunci când cineva vinde un fond trebuie să întrebe mai întâi rudele şi vecinii şi numai dacă aceştia nu vor să cumpere, pământul poate fi vândut unui străin. Acesta este dreptul de protimisis.Scopul acestei novele era de a pune o piedică dezvoltării marii proprietăţi, conferind dreptul rudelor sau vecinilor de a se opune vânzării pământului către un bogat. Tot Roman Lecapenul emite în anul 934 o novelă prin care stabileşte că săracii care şi-au vândut pământul, constrânşi fiind de nevoi, pot să-şi ia terenul

63

înapoi. Şi această novelă urmăreşte susţinerea micilor proprietari în lupta împotriva marilor latifundiari.Ultima lege bizantină mai importantă este Hexabiblul lui Harmenopol. Această lege a fost adoptată în feudalism de foarte multe ţări balcanice.Alături de legile scrise un alt izvor important de drept îl constituie obiceiul sau cutuma.

3. Dreptul feudal în BizanţProprietatea avea mai multe forme. Cea mai importantă era proprietatea mare

feudală. Proprietatea feudală era fie dobândită prin moştenire, fie primită de la împărat în schimbul obligaţiei prestări unor servicii, în timp această proprietate condiţionată devine ereditară.

Pe lângă proprietatea feudală există proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea iobagilor redusă la uneltele de muncă şi la gospodăria acestora.

Obligaţiunile, în dreptul bizantin obligaţiunile conservă, în linii mari, trăsăturile caracteristice dreptului roman. Unele contracte se încheie prin acord, fără nici o formalitate, iar altele doar în baza anumitor formalităţi şi, în special, prin înscrisuri.

Foarte importante sunt contractele referitoare la împrumut, căci activitatea comercială era intensă în Bizanţ, iar împrumuturile de capital foarte numeroase. Dovada acestui lucru o constituie faptul că în Bizanţ cămătarii aveau cea mai puternică breaslă şi, adesea, statul a fost constrâns să ia măsuri pentru a stabili limitele maxime ale dobânzilor.

Familia. Familia bizantină prezintă unele reglementări similare cu cele din dreptul roman.

În conformitate cu dreptul bizantin, pentru încheierea căsătoriei era nevoie, în primul rând, de consimţământul părţilor. Părţile trebuiau să îndeplinească şi o condiţiune de vârstă, şi anume femeia trebuia să aibă cel puţin 12 ani, iar bărbatul cel puţin 14 ani. Căsătoria în dreptul bizantin era precedată de logodnă, care avea efecte juridice reduse.

Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia din soţi sau prin divorţ. Divorţul putea fi provocat de purtarea unuia din soţi, dar nu există o deplină egalitate din acest punct de vedere între bărbat şi femeie. Bărbatul avea voie să repudieze femeia fără motiv temeinic, în schimb femeia nu putea în mod unilateral să rupă căsătoria. Numeroase motive, de fapt, îngăduie soţului să rupă căsătoria, de ex. dacă femeia lua parte la jocurile de circ - ca spectatoare - dacă petrecuse în prezenţa altor bărbaţi, sau dacă lipsea de acasă o noapte întreagă. Toate aceste situaţii denotă poziţia inferioară a femeii, caracteristică atât dreptului sclavagist, cât şi celui feudal.

Succesiunile erau reglementate de dreptul bizantin asemenea dreptului roman.În cazul moştenirii testamentare titularul patrimoniului nu putea dispune de întreaga sa avere, căci trebuia să lase o anumită parte din ea - şi anume un sfert - rudelor mai apropiate, adică fiicelor şi părinţilor săi. Acest sfert asigurat rudelor mai apropiate se numeşte quarta falcidică. Se numeşte "falcidică", fiindcă a fost introdusă drept obligatorie de o lege romană numită legea Falcidia.

64

Dacă nu există testament, atunci se deschide succesiunea ab infestat. Legea cunoaşte mai multe categorii de moştenitori.

În primul rând, moştenirea se deferă descendenţilor. Dacă toţi descendenţii sunt de acelaşi grad, deci dacă toţi sunt copii ai defunctului, moştenirea se împarte pe capete în mod egal. în cazul în care există însă moştenitori din generaţii diferite, atunci moştenirea se împarte pe tulpini. Dacă nu sunt descendenţi, moştenirea trece la ascendenţi, iar dacă ascendenţi nu există, moştenirea trece la colaterali până la un anumit grad. În lipsă de colaterali averea revine soţului supravieţuitor şi vistieriei statului, în părţi egale. Dreptul penal. Dreptul penal feudal bizantin se caracterizează printr-o inegalitate referitoare la sancţiunea penală, în raport cu poziţia de clasă a infractorului sau a victimei. Dintre legile bizantine se ocupă mai pe larg de chestiunile penale Prohironul, adică manualul de legi al lui Vasile Macedonianul. Dreptul bizantin cunoaşte o serie de principii bine conturate cu privire la dreptul penal, făcând distincţie între o infracţiune consumată şi una neconsumată, între tentativă şi infracţiune comisă etc.

O deosebită importanţă acordă dreptul bizantin infracţiunilor îndreptate contra orânduirii sociale, în asemenea cazuri, tot atât de grav este pedepsită şi tentativa ca şi infracţiunea consumată, complicele ca şi infractorul. Trebuie să subliniem faptul că în dreptul bizantin noţiunea de orânduire de stat era foarte cuprinzătoare, incluzând şi ordinea bisericească.

Astfel, de exemplu, ereticia era pedepsită la fel de grav ca şi tentativa de ucidere a împăratului. Lucrul acesta se explică prin faptul că în Bizanţ, ca şi în toate statele feudale, statul şi biserica formează un tot unitar.

Alte infracţiuni grav pedepsite sunt cele îndreptate împotriva patrimoniului, ca, de exemplu, furtul, incendierea, distrugerea sub orice formă a bunurilor cuiva etc. De asemeni, sunt grav pedepsite infracţiunile care atentează la viaţa de familie şi la viaţa morală: adulterul, sodomia, pederastia ş.a.

Pedepsele în dreptul bizantin sunt foarte variate şi foarte crude: tăierea mâinii pentru hoţi, tăierea nasului pentru imoralitate, a limbii pentru călcarea jurământului şi pentru jurământ fals, pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare şi decapitare pentru omucidere şi, în sfârşit, moartea prin ardere pe rug pentru părint-ucidere (prunc-ucidere) sau pentru uciderea altei rude, cât şi pentru transmiterea de secrete militare duşmanului etc.

Procedura de judecată, în dreptul bizantin, nu există o limitare a puterii de stat, ci un singur aparat de stat cu atribuţiuni administrative şi judecătoreşti. Acesta era unul în formă piramidală, având în frunte pe împărat şi pe marii dregători. Faptul că nu există deosebire între judecător şi administrator deschide câmp larg abuzului, în ultima instanţă judecă împăratul, ajutat uneori de prefectul oraşului, numit eparh; în provincii judecă guvernatorii de provincii, iar în unităţile administrative locale judecătorii administraţiei locale.

Procedura purta un caracter inchizitorial, înlăturând în general dezbaterile orale; acest lucru denotând tendinţa statului bizantin de a lovi cât mai puternic şi mai eficace în cei care, printr-un mijloc sau altul, ar căuta să se ridice împotriva orânduirii feudale.

65

STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL IN ŢĂRILE DE SUD-EST

STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL POLONEZTriburi ale slavilor de răsărit populează din sec. VI-VII teritoriul Poloniei. Prin unificarea micilor principate feudale ia fiinţă, în a doua jumătate a sec. X, statul polonez în frunte cu Mieszko I (cea 960-992) din dinastia Piastilor, care adoptă în 966 creştinismul în haină latină. Fiul său Boleslaw I cel Viteaz (992-1025) îşi extinde autoritatea în Sud (anexând Silezia, Cracovia, Sandomir) şi în Est (teritoriile de pe Bugul Superior), iar în 1025 ia titlul de rege. În secolul următor puterea centrală decade, fărâmiţarea feudală se concentrează, permiţând în secolul al XIII-lea pătrunderea Ordinului Cavalerilor teutoni în ţară. Invazii mongole pustiesc în sec. XIII, în repetate rânduri, Polonia. (1241-1242, 1259, 1287). Procesul de reunificare a statului se încheie în secolul XIV sub regii Vladislav I cel Scurt (1306-1333) şi Cazimir III cel Mare (1333-1370).În 1364 este fondată universitatea din Cracovia. Unirea Poloniei şi Lituaniei sub acelaşi sceptru (1385) permite, în bătălia de la Grunwald (1410), îngenuncherea Ordinului Teutonic, care recunoaşte prin Tratatul de la Thorn (1466) suzeranitatea regatului polon. Legăturile personale dintre Polonia şi Lituania sunt transformate prin Uniunea de la Lublin (1569) într-o uniune regală, care facilitează o politică expansionistă în Răsărit. Marii magnaţi ai regatului, reuniţi într-un Seim, deposedează în 1505 autoritatea regală de atribuţiile legislative şi impun, după stingerea dinastiei lagellonilor (1572), dreptul de a alege suveranul, ceea ce transformă statul polonez într-o republică nobiliară ("Rzeczpospolita Polska").Frecventele războaie din sec. XVII-XVIII purtate împotriva Rusiei, Suediei, Imperiului Otoman, slăbirea autorităţii centrale prin Liberam veto al nobililor aprofundează criza economică, socială şi politică a statului, care alunecă pe panta unui declin inexorabil, accelerat de imixtiunea puterilor străine în viaţa politică internă.Nici curentele reformiste de la jumătatea sec. al XVIII-lea nu mai pot stăvili acest proces, în 1772 are loc prima împărţire a Poloniei, care pierde 1/4 din teritorii, încercările de adoptare a unei constituţii progresiste (3 mai 1791) duc, prin conflictul intern pe care-1 declanşează, la a doua împărţire (1793), iar în 1795, după înfrângerea răscoalei naţionale conduse de Tadeusz Kosciuszko, are loc cea de-a treia împărţire, prin care Polonia, dispare, pentru mai bine de un secol, ca stat de pe harta Europei, fiind divizată între Prusia, Austria şi Rusia ţaristă (care ocupă 1/2 din fostul regat).

ORGANIZAREA STATALĂîn fruntea statului se afla cneazul, încă de la începutul existenţei sale statul feudal polonez şi-a creat organe centrale şi locale de conducere.La centru au fost create dregătoriile de voievod, cancelar, scarbink (vistiernic), podkomorzy (administratorul domeniului cnezatului), cât şi aceea de judecător, în provincii cneazul era reprezentat de castelani, numiţi aşa deoarece îşi aveau reşedinţa în cetăţi întărite, numite în documentele latine - castella. Castelanii aveau atribuţiuni militare, judecătoreşti, administrau domeniile regale şi colectau

66

veniturile ce se cuvenea regelui. Adunarea poporului (vece) din epoca gentilică dispare, iar cneazul are în jurul său un sfat regal (curtea sau drujina) format din dregători şi prelaţi.Curtenii din jurul cneazului obţin de la acesta domenii întinse de pământ, pe care cu timpul le transformă în stăpâniri ereditare, în schimbul acestor posesiuni curtenii datorează cneazului slujbe militare: astfel se formează nobilimea slujitorilor militari (milites). în epoca de dezmembrare a statului polonez curtea îşi pierde din importanţa ei politică, rolul ei fiind preluat de adunarea nobililor, aşa-zisa colocvime. Hotărârile acestei adunări devin obligatorii şi pentru cneaz, care nu-şi putea păstra tronul fără asentimentul nobililor. Totodată, dregătoriile centrale îşi pierd din importanţa lor, devenind simple sinecure politice.

DREPTULIzvoarele dreptului polonez din această perioadă sunt: obiceiul pământului, legile date de cneaz, dreptul canonic şi dreptul german ce se aplica în oraşele întemeiate de germani.Proprietatea feudală se caracterizează prin aceleaşi trăsături pe care le-am analizat cu ocazia cercetării dreptului de proprietate al celorlaltor state feudale. Proprietatea nobiliară feudală provenea din daniile pe care cneazul le făcuse curtenilor săi din pământurile sătenilor liberi şi din domeniile regale. Treptat, pământul obştilor săteşti a fost înghiţit de marea proprietate care s-a extins în dauna proprietăţii ţărăneşti pe care a desfiinţat-o. transformându-i pe ţăranii liberi în oameni dependenţi.Proprietatea nobiliară nu se putea înstrăina decât cu paza anumitor reguli speciale: era necesar, în special, punerea în posesie care se făcea de către un dregător al cneazului. In ce priveşte înstrăinarea proprietăţii libere ţărăneşti (atâta, vreme cât a existat) era necesar ca alienatorul să întrebe pe toate rudele din obşte dacă consimt la înstrăinare. Este aşa-zisul drept de precumpărare şi răscumpărare al rudelor care, dacă nu consimt, sunt obligate să cumpere ele partea de pământ scoasă la vânzare.OBLIGAŢIUNILEDezvoltarea economică a Poloniei din sec. XII-XIII a condus la apariţia unor forme contractuale adecvate operaţiunilor comerciale. Materia obligaţiunilor este în bună parte guvernată după principiul bunei credinţe (po wieremnem), care poate fi explicată drept urmare a orânduirii gentilice ce s-a păstrat şi în epoca feudală, ce a urmat direct comunei primitive, încheierea unui contract era însoţită de unele formalităţi. Cronicarul Saxo Grammaticus arată că la slavi, o dată cu încheierea contractului se arunca o piatră în apă. fapt care simboliza sancţiunea ce aştepta pe cel ce nu-şi respecta cuvântul.Dintre contractele obişnuite cel mai important este cel de vânzare-cumpărare.O dată cu dezvoltarea oraşelor apar contractele cămătăreşti de împrumut (zojţem). care, de cele mai multe ori, erau trecute - spre dovadă - în documente scrise.Un contract cu o sferă largă de aplicare este contractul de arendare a pământului, a uneltelor de muncă şi a vitelor, prin care nobilimea urmărea să înrobească ţărănimea săracă, căci asemenea contracte se încheiau cu îndatorirea din partea ţăranului de a presta munci şi de a plăti dare în natură nobilului. Aceste contracte

67

erau denumite de cronicarii latini a: timpului cu denumiri din dreptul roman ca: ususfructus, utifruendus etc.Dreptul polonez cunoştea două feluri de garanţii reale: zaklad şi zastaw. Prima formă privea bunurile mobile, iar cea de a doua - cele imobile. O altă formă de garanţie, de data aceasta personală, era jurământul, ce se pronunţa în biserică. Nerespectarea jurământului se pedepsea cu excomunicarea.DREPTUL FAMILIEICăsătoria era reglementată de dreptul canonic, după ce polonezii s-au convertit la creştinism, dar, anterior, se făcea după anumite reguli şi ritualuri păgâne stabilite de drepţi:' obişnuielnic (usualiter). Din epoca anterioară creştinsmului se păstrează obiceiul răscumpărării miresei, care constă într-un dar pe care viitorul soţ îl oferă părinţilor fetei, c dată - putea consta în bunuri mobile (wiano danina sau posag) sau imobile (dziedzin: wzetka). Alături de dotă, femeia putea să aibă în stăpânire o avere proprie a ei, cunoscut: în texte sub numele de parapherna (în polonă wyprawva).Copiii se găseau în puterea paternă: tatăl sau chiar mama (ca o reminiscenţă : matriarhatului) puteau să-şi omoare copilul îndată după naştere dacă existau motiv: temeinice în această privinţă, în timp acest obicei a dispărut. Copiii se găseau permanent sub puterea părintească, numai căsătoria acestora ducea la desfacerea puteri părinteşti.în caz de moarte a tatălui copiii treceau sub tutela mamei sau a unei persoane fixate de tată. Sub tutelă copiii rămâneau până la 15 ani, pentru băieţi şi 12 ani, pentru fete (ani legitimi, legitima aetas).în ce priveşte moştenirea, regulile erau deosebite, după natura bunurilor respective. Domeniile ce au fost dăruite de către cneaz pentru a răsplăti slujbele credincioase ale nobililor treceau la moştenitori, aşa cum preceda actul de danie, dar, de cele mai multe ori, erau moştenite de eredele de sex masculin. Referitor la bunurile dobândite în timpul vieţii (pe cale de cumpărare, schimb etc.), acestea se împărţeau în mod egal între descendenţi. Adesea, copiii rămâneau în devălmăşie după moartea tatălui. Reguli speciale de succesiune existau pentru ţăranii care făceau parte din comunităţile săteşti.Femeia văduvă nu participa la succesiunea soţului, căci potrivit drepturilor slave, văduva trebuia să fie întreţinută de cei ce dobândeau averea defunctului. Acest drept se pierdea dacă soţia se recăsătorea.Pe lângă moştenirea legală, exista şi cea testamentară. Această succesiune era îngrădită de consimţământul rudelor, care trebuia solicitat, cu această ocazie, şi de pretenţiile bisericii care pretindea ca o parte din avere să-i fie lăsată pentru pomenirea sufletului celui mort.DREPTUL PENALDin orânduirea gentilică s-au conservat câteva urme care au supravieţuit încă multă vreme după formarea statului. Astfel a persistat răspunderea privată şi legea talionului. La acestea se poate adăuga răspunderea colectivă care se leagă de existenţa comunităţilor săteşti. Dreptul polonez cunoştea două feluri de infracţiuni: infracţiuni grave, care aduceau pedeapsa cu moartea sau o pedeapsă grea (exil, mutilare) şi infracţiuni mai uşoare care se pedepseau cu amendă. Pentru

68

determinarea primei categorii de infracţiuni documentele utilizează termenul de caput (glowa) în sensul că ele răscumpără cu "capul", iar pentru celelalte folosesc cuvântul de manus (sau în poloneză wina - culpa), în sensul că ele se plătesc, se răscumpără, în general, din prima categorie făceau parte infracţiunile îndreptate împotriva ordinei feudale de stat (de pildă crimen lesae majestatis, înaltă trădare etc.), iar din cea de a doua categorie infracţiunile îndreptate împotriva intereselor private.Administrarea pedepselor se opera în raport cu poziţia de clasă a infractorului sau a victimei. De ex., infracţiunile comise de ţărani se pedepseau cu pedepse corporale grele, pe când dacă aceleaşi infracţiuni erau săvârşite de nobili, se plăteau cu o simplă amendă. Statutele poloneze precizează în mod concret această ierarhizare a penalităţii, conform clasei sociale a infractorului. INSTANŢELE ŞI PROCEDURA DE JUDECATĂPuterea judecătorească supremă se afla în mâna cneazului, care o exercita prin dregătorii săi.Ţara era împărţită în mai multe circumscripţii judecătoreşti. Hotărârea era pronunţată de mai mulţi judecători, iar când cneazul se găsea în una din aceste circumscripţii el era acela care prezida instanţa de judecată, în capitală se găsea o instanţă a curţii (indicium cruiale): de asemeni puteau organiza instanţe şi pronunţa hotărâri şi dregătorii feudali mai importanţi (voievozi, castelani etc.).Chemarea la judecată se făcea oral: numai în sec. XIII apare citarea în scris a pârâtului. Pârâtul era citat de trei ori consecutiv şi dacă nu se înfăţişa la judecată după a treia oară era condamnat în lipsă, înaintea judecăţii reclamantul trebuia să-şi dovedească pâra, în afară de cazul dacă pârâtul nu recunoaşte justeţea reclamaţiei. Dovada se făcea prin martori, jurământ, cojurători, ordalii, duel etc. Hotărârea se pronunţa oral de judecător şi era repetată de atâtea ori până părţile o înţelegeau.Cel ce fusese condamnat trebuia să plătească pe loc persoanei ce câştigase procesul sau să dea chezăşie că va plăti într-un termen scurt.Dacă patrimoniul celui ce pierduse procesul nu era suficient pentru a satisface pe creditori, atunci cel dintâi putea fi pus în lanţuri şi închis.

69

Statul Feudal RusRUSIA ÎN PERIOADA FĂRÂMIŢĂRIIîn secolul al XII-lea tot pământul rusesc era împărţit în mai multe cnezate independente. Cele mai importante dintre ele erau: Kievul, Cernigovul, Haliciul, Smolenskul, Rostovul şi Suzdalul, Novgorodul, etc. Deşi cnezatul din Kiev era considerat şeful tuturor cnejilor, totuşi, după moartea lui Vladimir Monomahul cnezatele locale deveniră cu totul independente. Datorită acestei fărâmiţări Rusia Kieveană a slăbit foarte mult. Luptele dintre diferite cnezate şi atacurile neîncetate ale cumanilor au condus la decăderea totală a statului rus. Greutăţile prin care a trecut poporul rus în perioada fărâmiţării feudale sunt zugrăvite cu mult talent în opera "Cuvânt despre oastea lui Igor", scrisă la finele secolului al XI-lea. Totodată această operă scoate în evidenţă necesitatea unirii pentru salvarea pământului rusesc, căci cnejii ruşi se duşmăneau şi nu voiau să lupte împreună împotriva primejdiei din afară.în partea de Sud-Vest a Rusiei s-au format, tot în secolul al XII-lea, două cnezate şi anume a Haliciului şi a Volhiniei. Cnezatul Haliciului, zdruncinat de luptele din interior, a fost cucerit până la urmă de cneazul Volhimiei, Roman Mstislavici. Astfel, s-a format cnezatul Haliciului şi Volhiniei, care în secolul al XIII-lea ajunge la o mare înflorire, în secolul al XlV-lea Haliciul a fost ocupat de Polonia (1349), iar Volhinia împărţită între Polonia şi Lituania (1382).în regiunile de Nord-Est ale statului Kievean, în ţinutul dintre Volga şi Oka, s-a format în secolul al XII-lea cnezatul Rostovului şi Suzdalului. La o mare putere a ajuns acest cnezat sub cneazul Andrei Bogoliubski (1157-1174). Acesta luă cu asalt Kievul pe care îl supune şi îl devastează în 1169; de asemeni Novgorodul se afla sub autoritatea lui. Deoarece Andrei Bogoliubski urmărea să concentreze toată puterea în mâinile sale şi să pună stăpânire pe pământurile cele mai fertile, el a intrat în conflict cu marii feudali, fiind omorât de aceştia. După lupte interne s-a urcat pe tron fratele lui Andrei, Vsevolod Iurevici, sub a cărui domnie oraşul Vladimir deveni capitala acestui cnezat, care lua şi denumirea de cnezatul Vladimirului. În secolul al XIII-lea acest cnezat cade sub stăpânirea mongolă, de care se va elibera la finele secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea.În părţile nordice se afla Ţara Novgorodului, care se despărţise de cnezatul Kievului în secolul al XII-lea. Novgorodul era unul dintre cele mai vechi oraşe slave. Datorită comerţului l pe care îl practica şi a regiunilor pe care le cucerise, Novgorodul s-a îmbogăţit rapid. Boierii şi negustorii bogaţi au îngrădit puterea cnezatului de Novgorod. Marii cneji ai Vladimirului au încercat să supună de mai multe ori Novgorodul, dar toate aceste tentative au rămas fără rezultat (începutul secolului XIII). Novgorodul avea sub puterea sa mai multe oraşe, dintre care cel mai de seamă era Pskovul.în secolul al XIII-lea ţările ruseşti au fost cucerite de mongoli. După moartea lui Genghis-Han (1227) s-a întemeiat un mare stat mongol cunoscut sub numele de Hoarda de Aur. condus de Batu-Han. Cnejii ruşi au fost obligaţi să plătească

70

mongolilor (tătarilor) tribut şi să le acorde ajutor militar. Batu-Han dădea fiecărui cneaz iarlâcuri, adică acte de confirmare a stăpânirii cnezatelor lor.O luptă grea - concomitent cu acea împotriva tătarilor - au trebuit să ducă ruşii contra suedezilor şi germanilor. Novgorodul şi Pskovul au dobândit succese în această privinţă.în perioada fărâmiţării feudale contradicţia de clasă s-a accentuat şi mai mult în statul kievean. În urma războaielor duse de feudali cel mai mult sufereau smerzii. Adesea, nobilii învingători ridicau pe smerzii ce locuiau în cnezatele învinse şi-i aduceau pe pământurile lor, silindu-i să lucreze pentru ei. Totodată, feudalii răpeau în propriile lor cnezate pământurile ce aparţineau smerzilor şi transformau în iobagi. Din acea epocă a rămas zicala: "Nu-ţi face casă lângă curtea cneazului, nu-ţi aşeza satul lângă satul cneazului: vătaful cneazului e ca focul, iar slugile lor ca scânteia. Dacă scapi de foc, apoi de scânteie nu mai scapi". Exploatarea noblililor şi pustiirile duşmanilor au determinat fuga ţăranilor smerzi, mai ales din regiunile Rusiei Kievene.în ţara Haliciului şi Volhiniei feudalii - boieri şi episcopi au luat în stăpânire de timpuriu cele mai bune pământuri. Datorită acestui fapt ei au dobândit o mare putere politică, putând oricând să destituie pe cnezii lor şi să-i înlocuiască cu cei ce le erau pe plac. Oraşele din Halici şi Volhinia s-au dezvoltat, în special, în secolul al XIII-lea având o populaţie formată din meşteşugari şi din negustori de origine foarte pestriţă.în cnezatul Rostovului şi Suzdalului organizarea ghentilică se afla în descompunere în secolul al XII-lea. Treptat, cnejii ruşi, boierii şi autorităţile bisericeşti şi-au atribuit pământurile comunităţilor locale, ai căror membri au fost transformaţi în oameni dependenţi.în Ţara Novgorodului clasa stăpânitoare o formau boierii şi negustorimea bogată; boierii erau proprietari de mari domenii, pe care le prelucrau cu ajutorul ţăranilor şi a robilor. Ţăranii dependenţi se numeau polovniki, adică erau îndatoraţi să dea stăpânilor jumătate din recoltă. O altă pătură a clasei stăpânitoare o alcătuia negustorimea bogată. De negustorii bogaţi depindeau micii negustori, meseriaşii şi prostimea. Puterea politică se afla concentrată în mâna clasei stăpânitoare. Fiecare cneaz nou ales trebuia să se înţeleagă cu boierii şi cu negustorii bogaţi, care cereau să le fie respectate privilegiile şi libertăţile. Aceste înţelegeri purtau denumirea de read. Cneazul nu avea dreptul să pună biruri noi, nici să dobândească moşii. De asemeni, nu putea înlătura fără motiv pe nici un dregător din cetate. Vecea. adică adunarea clasei privilegiate alegea un posadnik, care ajuta pe cneaz în treburile administrative şi judecătoreşti. La rândul său, posadnikul era ajutat de un miaş, ce avea menirea de a fi şef al oştirii din oraş. Totodată, avea şi unele atribuţiuni de jurisdicţie comercială. Puterea supremă aparţinea vecei, care putea oricând să destituie pe cneaz. Tot de competenţa ei ţinea alegerea dregătorilor orăşeneşti, cât şi jurisdicţia supremă. Prin organizarea lui, Novgorodul (ca şi Pskovul, de altfel) se asemăna cu oraşele libere din apusul Europei Medievale.După năvălirea tătarilor cnejii ruşi deveniră tributarii acestora. Fiecare cneaz trebuia să se înfăţişeze hanului, ca să obţină iarlâc, adică confirmarea stăpânirii cnezatelor lor. Intrând în cortul hanului cneazul trebuia să se închine până la

71

pământ şi să stea în genunchi cât vorbea cu acesta, în oraşele mai importante, tătarii au pus oameni de-ai lor (baskaci), care aveau îndatorirea de a strânge birurile. De plata dărilor erau scutiţi doar cnezii şi clerul. Greutatea birurilor a provocat dese răscoale populare, dar mulţi cneji ruşi - de frică să nu-şi piardă stăpânirea cnezatelor - luptau alături de tătari împotriva răsculaţilor, în urma stăpânirii mongole s-a modificat întreaga viaţă a societăţii ruse. Birurile şi prădăciunile tătarilor au ruinat poporul rus, torpilând dezvoltarea economică a ţării. Totuşi, conştiinţa naţională a poporului n-a fost înăbuşită, iar eliberarea de sub stăpânirea mongolă nu întârzie să se realizeze.6.4. FORMAREA STATULUI RUS CENTRALIZATLa finele secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, Rusia renaşte - deşi cu greu - după năvala mongolilor, încep să se ridice oraşe, se dezvoltă meseriile şi comerţul devine tot mai activ. Oraşele se transformă în centre de producţie şi comerciale: acest fapt constituie premisa dezvoltării unor legături reciproce între oraşe şi conduce la stoparea procesului de fărâmiţare feudală. Clasicii marxismului au arătat că apariţia statului centralizat a fost un fenomen firesc şi de neînlăturat la o anumită treaptă a dezvoltării societăţii feudale. Enghels arată că nu numai în oraşe, dar pretutindeni a crescut: "în populaţie numărul acelor elemente, care, înainte de toate, doreau să se pună un capăt neîncetatelor războaie fără de rost, să se termine cu certurile dintre feudali - fapt ce făcea ca în interiorul ţării să se ducă o luptă neîncetată şi atunci când duşmanul din afară se afla în ţară - să se termine cu starea de pustiire neîncetată şi cu totul fără de rost, care continuă să existe în cursul evului mediu". O dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, cu creşterea diviziunii sociale a muncii şi a comerţului, izolarea economică a cnezatelor feudale ruse a devenit o piedică care frâna progresul social.în formarea unui stat centralizat erau interesaţi feudalii mici şi mijlocii, negustorii şi meseriaşii, cât şi clerul. Feudalii mici şi mijlocii sperau să se elibereze de sub puterea cnejilor locali, în al doilea rând, negustorii şi meseriaşii vedeau în formarea statului centralizat o facilitare în circulaţia mărfurilor, într-adevăr, aceştia plăteau vămi mari comerciale străbătând teritoriul atâtor cnezate locale, pentru că vama percepută la hotare constituia o importantă sumă de venit. Pentru unificarea ţării era şi clerul, deoarece cnejii locali intrau adesea în conflict cu clericii, în ce vizează împărţirea diferitor venituri. Pe de altă parte, formarea unui stat centralizat oferea o mare posibilitate de apărare împotriva primejdiei din afară. Datorită acestui fapt şi ţărănimea era pentru unificare.împotriva centralizării erau cnejii locali şi dregătorii lor, boierimea din Novgorod şi Pskov, ale căror interese cereau menţinerea fărâmiţării feudale de odinioară. Cu toate acestea premisele economice expuse mai sus şi, în acelaşi timp, primejdia mongolă au condus la formarea unui stat centralizat care va cuprinde, treptat, tot pământul rusesc.Centrul unificării pământurilor ruse îl forma cnezatul de Moscova, care avea capitală oraşul Moscova. Acest oraş avea o poziţie geografică favorabilă şi datorită acestui fapt a suferit mai puţin în urma năvălirii tătărăşti.Pe timpul lui Ivan Kalita (1325-1341) cnezatul Moscovei a ajuns cel mai puternic cnezat din regiunile Nord-Estice ale Rusiei. Cneazul Moscovei, Dimitrii Ivanovici

72

caută să se elibereze de sub dominaţia tătarilor şi reuşeşte să-i învingă la Kulikovo (1380), localitate în apropierea cursului superior a Donului. Deşi această victorie nu a condus la definitiva eliberare a Rusiei de sub jugul tătarilor, ea a înlăturat totuşi credinţa că mongolii sunt de neînvins. Treptat, Moscova devine un important centru politic şi economic al Rusiei.în vremea domniei lui Ivan al III-lea (1462-1505) au fost alipite la Moscova oraşul Novgorod şi, mai apoi, cnezatul Tver. Tot sub domnia lui Ivan al III-lea, ruşii scapă definitiv de jugul mongol. Pe timpul acestui cneaz statul rus devine şi o putere internaţională, având legături diplomatice cu multe ţări străine. După Ivan al III-lea urmează Vasile al III-lea (1505-1533), iar după acesta, Ivan al IV-lea (1533-1584) zis "cel groaznic"; în anul 1547 acesta se încoronează drept ţar. Luându-şi acest titlu, Ivan al IV-lea voia să se impună atât pe plan internaţional cât şi în interior, în timpul domniei sale puterea centrală a monarhului se consolidează deosebit. Dinspre sud statul rus era ameninţat de primejdia tătărască, căci hanii tătari se aliase cu sultanii turci, care-i luară sub protecţia lor. Turcii urmăreau să înconjoare statul rus pe la sud şi pe la est, ameninţând să supună influienţeii lor Astrahanul şi Kazanul. Ivan al IV-lea, dându-şi seama de primejdie, a început îndată cucerirea regiunii fluviului Volga, ocupând oraşul Kazan (1552) şi hanatul Astrahan (1556). După cucerirea regiunii Volga statul naţional rus începe să se transforme într-un stat multinaţional, în alcătuirea căruia intrau tătari, mari, ciuvaşi, udmurţi, başkiri şi tătari-nohai. Ivan al IV-lea urmăreşte, totodată, să-şi croiască drum şi spre Occident, căci Rusia simţea nevoia stabilirii unor legături comerciale şi culturale directe cu apusul Europei. De aici, nevoia înlăturării barierelor ce o despărţeau de Occident. Aceste bariere erau: statul polono-lituanian, Livonia şi Suedia. Punctul cel mai slab era Livonia. Războiul nu s-a încheiat cu o victorie rusească, căci Livonia a fost cucerită de Polonia şi de Suedia, iar pe de altă parte marii boieri s-au ridicat împotriva lui Ivan al IV-lea, care le ştirbise privilegiile. Ţarul a renunţat la Livonia, dar pe marii boieri i-a nimicit, organizând o teroare cumplită împotriva lor. Oraşul Novgorod, care se răzvrătise împotriva ţarului, a fost supus unei distrugeri totale.După Ivan al IV-lea a urmat la tron ţarul Fiodor Ivanovici. După moartea acestuia boierii au ales ţar pe Boris Godunov, deoarece Fiodor răposase fără urmaşi. Pe timpul domniei lui, nemulţumirile populare cresc; ţăranii încep să se răscoale sau să fugă de pe moşiile boiereşti. Profitând de aceste mişcări, polonezii au încercat să alipească Rusia la Polonia, organizând un atac direct asupra Moscovei, care cade în mâna cotropitorilor, în anul 1612 în luna octombrie mişcarea de eliberare pornită de orăşenii din Nijni-Novgorod - la care se aflaseră şi alte forţe - renunţă să zdrobească intervenţia duşmană.În anul 1613 boierii au ales ţar pe Mihail Fiodorovici Romanov (1613-1645). Deoarece Rusia avea nevoie să se refacă după ultimele războaie, încheie pace atât cu Suedia cât şi cu Polonia. Treptat negoţul s-a refăcut, iar legăturile comerciale au fost restabilite. Moscova devine un important centru comercial. Boierii îşi refăcuseră proprietăţile ce suferiseră în urma războaielor, impunând tot mai multe corvoade asupra ţăranilor iobagi. Sub domnia lui Alexei Mihailovici (1645-1676) masele populare se răsculară din nou. în anul 1648 se convoacă Zemskii Sobor,

73

care promulgă codul "Sobornoe ulojenie". Prin această lege ţăranul era definitiv legat de proprietarul său, iar ţarului i se extindeau considerabil prerogativele, în Rusia se instaurează acum o monarhie absolută, iobagistă. În anul 1655 are loc unirea Ucrainei cu Rusia, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea se produc mai multe răscoale populare, drept consecinţă a agravării exploatării iobage.în secolul al XIV-lea pământul aparţinea, în cea mai parte, feudalilor: cnejilor, boierilor şi bisericii. Pe moşiile lor stăpânii feudali se comportau ca adevăraţi suverani. Ei strângeau dări de la ţărani, îi judecau şi puteau să-i pedepsească. Totodată, feudalii urmăreau să-şi extindă stăpânirea moşiei prin cotropirea pământurilor ce aparţineau ţărănimii libere.Ţăranii dependenţi, de pe moşiile nobililor, îndeplineau toate treburile de care aceştia aveau nevoie. Ţăranii nu puteau, de fapt, să părăsească moşia pe care lucrau, căci erau reţinuţi cu forţa, iar proprietarii se înţelegeau adesea între ei ca să nu-i primească pe ţăranii fugari.Ţărănimea liberă trăia în obşti sau volosti, având în proprietate privată pământul de arătură, iar imaşurile, pădurile şi apele erau folosite în comun. Deşi ţăranii ce trăiau în obşti erau consideraţi liberi, totuşi, erau obligaţi să plătească dări şi să îndeplinească tot felul de muncii în folosul cneazului.în secolul al XV-lea domeniile feudale, numite votcine (dobândite prin moştenire) se fărâmiţează şi se ruinează. Marii proprietari de pământ nu mai pot întreţine oşti pe socoteala lor şi, datorită acestui fapt, puterea lor militară decade. O importanţă tot mai mare obţin micii proprietari care slujeau în oastea marelui cneaz. Ei erau consideraţi curteni (nobili) ai marelui cneaz şi, în loc de soldă, primeau de la acesta o mică moşie (pomestia). Cât timp curteanul se găsea în slujbă, păstra moşia, iar când părăsea slujba - pierdea pământul. Astfel, în timp se formează o pătură importantă de mici proprietari (mai târziu li s-a spus pomeşciki), a căror rol politic va spori treptat.După formarea statului centralizat nobilii au încercat să-şi consolideze şi mai mult puterea asupra ţăranilor ce lucrau pe pământurile lor. în anul 1497 Ivan al III-lea emite o lege prin care rânduieşte că un ţăran nu poate pleca de pe pământul moşierului decât după terminarea muncilor agricole. Se fixa un singur termen pentru acest lucru şi anume: o săptămână înainte şi o săptămână după ziua Sfântului Iurie (26 noiembrie, după stilul vechi). Totodată, se stabilea că ţăranul nu putea să se mute fără a plăti boierului, de la care pleca, o sumă de bani drept despăgubire. Legea lui Ivan al III-lea a consemnat numai unele dispoziţii mai vechi ale dreptului obişnuielnic, deoarece dreptul de strămutare a ţăranilor era îngrădit şi mai înainte (în special pentru starojilţî, adică pentru ţăranii ce trăiau din vechime pe o anumită votcină). în anul 1550 Sudebnikul lui Ivan al IV-lea confirmă dispoziţiile legii de mai sus.După formarea statului centralizat ras mica nobilime a obţinut o mare importanţă politică, căci ţarul se baza pe această pătură împotriva marilor feudali, care se împotriveau consolidării autorităţii centrale. Ivan al IV-lea cel Groaznic a nimicit toate rămăşiţele fărâmiţării feudale. El a confiscat marile domenii ce aparţineau marilor feudali, iar în locul acestora au fost aşezaţi nobili mici fără de pământ, în care ţarul avea încredere deplină. Din aceşti nobili s-a format un corp special,

74

denumit opricinicii. Cu ajutorai acestora Ivan al IV-lea a exercitat o teroare fără seamă faţă de marii boieri, pe care i-a distras "cu tot neamul lor", inclusiv copii, slugi, şi chiar ţăranii ce lucrau pe pământurile lor.în a doua jumătate a secolului al XVI-lea situaţia ţăranilor s-a complicat şi mai mult. Boierii sporeau renta ce apăsa pe umerii ţăranilor, fără să mai ţină cont de obiceiurile vechi. Hrisoavele ţarului ofereau depline puteri nobililor, poruncind ţăranilor să se supună în toate stăpânilor. Pentru a scăpa de biruri şi greutăţi ţăranii fugeau de pe moşiile boiereşti şi se aşezau în regiunile fluviului Volga sau ale fluviului Oka, unde populaţia era extrem de rară. Adesea gospodăriile feudale boiereşti rămâneau fără braţe de muncă. De aceea, boierii se opuneau prin toate mijloacele ca ţăranii să părăsească moşia în zilele de Sfântul Iurie, aşa cum permitea legea, iar uneori marii proprietari făceau incursiuni pe moşiile nobiliilor mai mici pentru a lua cu forţa pe ţăranii ce lucrau pe moşiile acestora, în anul 1581 Ivan al IV-lea a interzis temporar "până la un nou decret al ţarului" mutarea ţăranilor de Sfântul Iurie. Aceşti ani - în care mutarea a fost interzisă - au fost numiţi zapovednie (de la zapoved - interdicţie). Cu toate aceste măsuri ţăranii continuau să fugă de pe moşiile boiereşti. Boierii aveau dreptul să urmărească pe ţăranii fugar, dar trebuiau să facă dovadă că aceştia au locuit efectiv pe domeniul lor. Pentru a se uşura această probă s-a făcut în anul 1592-1593 un recensământ al moşiilor. Ţăranii recenzaţi pe un anumit domeniu erau consideraţi ca proprietatea respectivului moşier, în anul 1597 s-a emis un ukaz, prin care s-a îngăduit proprietarilor să-şi caute ţăranii fugiţi oriunde s-ar afla. Ţăranii ce nu erau găsiţi în termen de 5 ani urmau să rămână mai departe pe moşia pe care se aflau.Tot în secolul al XVI-lea se dezvoltă o nouă formă de înrobire, cunoscută sub numele de kabala. Această înrobire rezultă dintr-un contract special prin care o persoană care se împrumuta, se angaja să se pună la dispoziţia cămătarului ca să-i slujească în loc de a-i plăti dobânda datorată. Munca prestată nu ajungea niciodată să achite datoria, aşa încât datornicul rămânea robul cămătarului. El nu se elibera decât după moartea stăpânului; aceasta era deosebirea dintre datornicul înrobit prin kabala şi robul propriu-zis. în anul 1597 un ukaz al ţarului decretează că orice om liber ce lucra la altul în schimbul întreţinerii mai mult de şase luni devenea robul acestuia.în secolul al XVII-lea dependenţa ţăranilor de pământul moşierilor se consolidează. Mai multe ukazuri sunt emise în această privinţă. Ţăranii au pierdut dreptul de a se muta de Sfântul Iurie, iar boierii puteau să-i urmărească timp de 15 ani oriunde s-ar fi stabilit. Potrivit codului Sobornoe Ulojenie a ţarului Alexei Mihailovici din anul 1648 ţăranii fugiţi puteau fi readuşi cu forţa indiferent cât timp. Acum moşierii obţin dreptul să mute pe ţărani de pe o moşie pe alta, să-i vândă chiar şi fără pământul pe care-1 lucrează, etc. Regimul iobag este acum consfinţit prin lege. în secolul al XVII-lea ţăranii trebuiau să plătească stăpânului, pe lângă renta în natura şi în muncă, şi o rentă în bani, care varia de la 50 copeici la o rublă de fiecare gospodărie ţărănească. Având nevoie de bani ca să plătească dările, ţăranii veneau tot mai des la târg pentru aşi vinde o parte din produse. Astfel se dezvoltă negoţul ţărănesc şi în paralel cu el, se accentuează şi diferenţierea din interiorul ţărănimii. Unii ţărani abandonează chiar agricultura, devenind negustori.

75

Dezvoltarea meşteşugurilor şi a negoţului a favorizat creşterea oraşelor. Oraşul rus în secolele XVI şi XVII era alcătuit din două părţi: cremlinul, adică oraşul propriu-zis, înconjurat, de obicei, de întărituri de lemn sau de piatră şi posada, adică aşezările meşteşugarilor, şi a micilor negustori. Dezvoltarea oraşelor a condus la dezvoltarea clasei negustorilor. Pătura superioară a negustorimii avea titlul de gosti, ce se acorda prin hrisoave domneşti speciale. Aceşti negustori se bucurau de mari privilegii. Populaţia posadelor trăia din comerţ, meşteşuguri şi agricultură. Era supusă la dări şi contribuţii în natură (posadskoe teaglo): de aceea locuitorii posadei se numeau teaglâe liudi. Aceste sarcini erau uneori atât de grele încât aceştia fugeau din oraşe la sate. Iată de ce în anul 1648 codul lui Alexei Mihailovici (Ulojenia) oprea emigrarea acestor posadnici la ţară sub pedeapsa deportării în Siberia. De asemeni, nu puteau să se mute nici în alt oraş.în secolul al XVII-lea apar primele manufacturi ruse; grosul lucrătorilor îl executau iobagii sau oamenii dependenţi. Lucrătorii salariaţi erau foarte puţini.Ulterior centralizării statului, toată puterea politică se concentrează în mâinile marelui cneaz, în soluţionarea problemelor mai importante de stat marele cneaz se consulta cu sfatul său numit duma, alcătuit din cei mai de seamă boieri. Acest organ avea un rol consultativ în toate problemele de conducere, legislaţie, judecată şi politică externă.în ţinuturile cucerite, marele cneaz era reprezentat de guvernatori, pe care îi numea. Aceştia aveau o competenţă administrativă şi judecătorească şi se întreţineau din ceea ce luau în natură de la populaţie. Acest sistem feudal de retribuire a dregătorilor este cunoscut sub numele de "hrănire" ("Кормчая"). Pe timpul lui Ivan al III-lea, marele cneaz capătă puteri nelimitate. Uneori, se întitulau ţari, iar după cucerirea Constantinopolului de către turci Ivan al III-lea se considerau continuatori ai tradiţiei bizantine şi adoptau pentru statul rus stema imperială bizantină.Pentru rezolvarea problemelor curente s-au creat la Moscova, pe timpul lui Ivan al III-lea, anumite departamente, numite prikazuri. Totodată, se organizează, acum, şi o armată centralizată, alcătuită din nobili, adică din mici proprietari de pământ care primiseră de la ţar terenuri pentru slujba militară. Acest efectiv se completa cu slujbaşii boierilor şi cu oamenii liberi.Sub Ivan al IV-lea cel Groaznic autoritatea ţarului creşte, instaurându-se un regim autocrat, în anul 1555 guvernatorii de provincie sunt înlocuiţi cu dregători, aleşi de localnici. "Hrănirea" este desfiinţată, iar veniturile strânse de la populaţie intră în vistieria statului. Acest lucru contribuie la centralizarea administrativă. Tot în anul 1555 se emite şi un regulament referitor la serviciul militar, stabilindu-se o corelaţie între suprafaţa de pământ posedată şi îndatorirea serviciului ostăşesc, în secolul al XVII-lea, sub Romanovi, organizarea statului rus se cristalizează definitiv.Nobilimea rusă avea nevoie de un ţar puternic ca să le apere interesele. Pentru a spori autoritatea ţarului, chiar boierii şi oştenii de frunte se întitulau "robi" ai ţarului, iar sărăcimea din oraşe, cât şi ţăranii se numeau "orfanii" ţarului. Voinţa ţarului era lege pentru toţi locuitorii statului. Sub Romanovi se organizează în mod complet prikazurile, a căror număr ajunge la 40. Fiecare prikaz avea o competenţă

76

specială (chestiuni externe, interne, financiare, militare etc.). elementul aristocratic este reprezentat de către Duma boierilor, începând din epoca lui Ivan al IV-lea importanţa ei se diminuează. Duma este alcătuită din boierii mari, numiţi şi "introduşi", din dregătorii curţii, din nobili de curte, din înalţii prelaţi şi din membrii familiei ţarului. Duma dispunea de atribuţiuni politice, din anul 1564 şi de atribuţiuni judecătoreşti, în secolul al XVII-lea se formează din membrii Dumei o comisie judecătorească permanentă, în anumite cazuri ţarul putea convoca dieta ţării, numită zemskii sobor, în timpul existenţei ei, de la 1550 la 1658 dieta a fost convocată doar de 17 ori. La această adunare participa înaltul cler, boierii şi delegaţii aleşi ai nobilimii şi negustorimii. Dieta era convocată pentru a se discuta problemele financiare, legislative, militare etc. După consolidarea monarhiei absolute dieta n-a mai fost convocată.Administraţia locală era încredinţată voievozilor, ajutaţi de starosti. Ei posedau atribuţiuni militare, administrative, judecătoreşti etc.

DREPTULDreptul rusesc, în comparaţie cu cel occidental, a trenat ceva mai mult în etapa primitivă a dezvoltării sale, în ciuda influenţei bizantine din epoca postantică şi începutul Evului Mediu, în special, în regiunile care, mai târziu, formaseră partea vestică a Rusiei. Dar orânduirea statală din Rusia, care a început să se dezvolte din timpurile Marelui Cnezat din Kiev şi care a fost continuată sub conducerea Marelui Cnezat din Moscova, a fost întreruptă la sfârşitul epocii Evului Mediu prin cotropire, apoi, fiind constituită pe o perioadă de mai mult de două secole (1240-1480) - sub jugul tătarilor. Acest eveniment a cauzat o dezorganizare majoră a societăţii; dar pe lângă toate acestea, s-a reflectat asupra destrămării sistemului de drept al ţării. Anterior, Rusia se dezvolta, în principal, în cadrul orânduirii feudale, în care pot fi distinse multe trăsături comune cu condiţiile Europei Occidentale. Tătarii au distrus sistemul reglementării de drept a ordinii sociale. Ei nu urmăreau scopul de a cotropi totalmente ţara, pentru a se instala în ea. Tătarii s-au mulţumit cu faptul că şi-au stabilit reprezentanţii săi pentru a-i supraveghea foarte strict, pe marii feudali. Iar cel mai strict, în acel control se urmărea respectarea plăţii impozitelor excesive, necesare tătarilor. Ca şi în Europa Occidentală, sistemul feudal din Rusia se constituia în baza contractelor bilaterale între seniori şi vasali. Jugul permanent al tătarilor a distrus acest sistem, care, de fapt, s-a transformat într-o organizare perfecţionată a exploatării. Cnejii ruşi, supunându-se acestui sistem, totuşi continuau practica asupritorilor săi, chiar şi după căderea jugului tătar.După eliberarea de sub jugul tătarilor, ţarii ruşi trec la implementarea tipului autoritar de conducere al marilor hani tătari. Deşi în sfera ideologiei de stat încearcă să ţină cont de tradiţia bizantină (tar-kesar). însă subjugarea maselor largi populare se intensifica şi mai mult. Deoarece în acel timp în Rusia exista un număr mic de oraşe (pe lângă aceasta, ele nu aveau o situaţie atât de liberă şi stabilă, comparativ cu marele oraşe comerciale din Europa Occidentală), nu exista în acea epocă a Evului Mediu stratul populaţiei înstărite şi independente din punct de vedere politic, care ar fi putut să echilibreze dominaţia ţarului şi a marilor feudali.

77

Aceste condiţii au determinat dezvoltarea socială a Rusiei până în timpurile lui Petru cel Mare. Chiar şi până la revoluţia din 1917 ele continuau să influenţeze în multe privinţe societatea rusă.Cel mai important izvor de drept din această epocă este obiceiul pământului (obiciai, poşlina, pokon, zakon etc.) ale cărui dispoziţii s-au păstrat în hotărârile judecătoreşti ale timpului şi în actele legislative, care, în mare parte, se inspiră din dreptul obişnuielnic.Dintre cele mai vechi monumente juridice trebuie să amintim tratatele şi contractele, forma contractuală fiind folosită nu numai între persoanele private, dar şi de monarhii ruşi în raporturile lor cu împăraţii bizantini şi cu germanii. Textele vechi denumesc tratatele şi contractele: riad, mir, svescianie etc. Cele mai vechi tratate sunt cele încheiate cu împăraţii bizantini. Primul tratat a fost parafat în anul 907, între Oleg şi împăratul Leon şi Alexandru, iar cel de al doilea tratat - între aceleaşi persoane în anul 911. Acesta din urmă stabileşte o serie de norme comune pentru relaţiile dintre ruşi şi greci, împrumutate, în mare parte, din obiceiurile ruseşti, în acest tratat se vorbeşte despre infracţiunile contra persoanelor şi contra bunurilor, despre măsurile de salvare a navelor, despre extrădarea infractorilor etc. Al doilea tratat datează din anul 945 şi este încheiat între cneazul Igor şi împăraţii Roman, Constantin şi Ştefan. Acest tratat îl confirmă pe cel anterior şi prevede modurile în care urmează a fi rezolvate diferitele probleme ce s-ar putea ivi între resortisanţii celor două părţi contractante. Al patrulea tratat s-a încheiat în anul 971 de către Sveatoslav şi împăratul grec loan Ţimiskes. Este vorba de un tratat de pace şi de alianţă defensivo-ofensivă. De asemeni, s-au păstrat numeroase tratate încheiate cu germanii. Acestea sunt convenţiuni încheiate de oraşele şi teritoriile ruseşti cu diverse oraşe germane, începând din secolul al XII-lea. Cel mai vechi dintre aceste tratate este cel încheiat de oraşul Novgorod cu locuitorii oraşului Visby din insula Gotland.Tot prin izvoarele dreptului vechi rus trebuie să punem şi "constituţiunile" cnejilor, adică decretele ce reglementau raporturile între puterea de stat şi supuşii statului, în special cu privire la impozite şi alte îndatoriri de acest fel. Textul acestor "constituţiuni" ne este cunoscut indirect, prin câteva menţiuni de cronică şi din câteva texte din "Pravila Rusă".După creştinarea ruşilor au început să pătrundă pe teritoriul Rusiei şi cărţi de drept canonic.Documentul juridic cel mai important din această perioadă este "Pravila Rusă" (Ruskaia Pravda). Acest cod a fost promulgat - după părerea unora - de către cneazul Iaroslav, fiul lui Vladimir. După alţi cercetători, codul cuprinde un material juridic adunat între secolele XI-XIII de diferiţi particulari, la care au fost adăugate câteva decrete emise de cnejii ruşi şi unele dispoziţiuni din dreptul bizantin (două articole sunt luate din legiuirea bulgară. "Lege pentru judecata mirenilor"). Astfel, cercetătorii deosebesc trei redactări ale "Pravilei Ruse": una sub Iaroslav, alta - sub urmaşii acestuia; cea de a treia redactare nu prezintă decât o importanţă de ordin lingvistic şi nu juridic.Proprietatea. Proprietatea feudală se găsea în stăpânirea clasei stăpânitoare. Cnejii concentrau în mâinile lor mari întinderi de pământ, care constituiau domeniul

78

cnezial. în măsura în care cnejii mari şi cei locali se înconjurau de boieri-vasali, ei le dăruiau moşii întinse din domeniul lor. Aceste domenii erau dăruite cu titlu de beneficii, adică doar atâta vreme cât trăia donatarul, în schimbul acestor beneficii, vasalii erau datori să facă cneazului anumite slujbe militare, în timp boierii şi ceilalţi dregători ai cneazului, consolidându-şi poziţia lor politică şi economică, urmăreau să-şi transforme beneficiile pe care le stăpâneau în feude ereditare. Aceste feude ereditare purtau denumirea de votcine, iar beneficiile vor lua denumirea (în cnezatul Moscovei, mai ales) de pomestia.Totodată, proprietatea feudală lua naştere şi prin descompunerea obştei săteşti, care începe să cunoască o diferenţiere de clasă. O pătură subţire de membri ai obştei se îmbogăţesc în detrimentul celorlalţi membri ai comunităţii. O parte tot mai mare din pământurile obştei intră în stăpânirea celor dintâi, care, ulterior, vor impune anumite sarcini şi îndatoriri membrilor sărăciţi din obşte. Aceştia vor cădea în rândurile oamenilor dependenţi, în ce priveşte proprietatea oamenilor dependenţi, aceasta se reduce la inventarul agricol şi la construcţiile pe care aceştia le ridicau pe domeniile feudale pe care lucrau.Obligaţiunile, în această perioadă dreptul obligaţiunilor era dezvoltat puţin, căci predomina economia naturală. Obligaţia păstra încă un caracter primitiv, deoarece neonorarea obligaţiei atrăgea, după sine, adesea înrobirea debitorului insolvabil.Izvoarele obligaţiilor în această perioadă îndepărtată constau numai din contracte nu şi din delicte, deoarece persoana care comitea un delict era pedepsită, conform normelor dreptului penal. Contractele în această perioadă se încheiau verbal, adică cu pronunţarea anumitor cuvinte solemne, în acelaşi timp, se îndeplineau şi anumite formalităţi care urmăreau să uşureze dovada într-un eventual conflict ce ar fi apărut între părţi (aldămaşul, baterea mâinii etc.). în regiunile marelui Novgorod cele mai importante contracte se încheiau în scris. Ţinând cont de predominarea economiei naturale, dreptul contractual nu este bine dezvoltat, singurele forme contractuale cunoscute fiind: schimbul, vânzarea-cumpărarea împrumutului, depozitul şi închirierea forţei de muncă (în realitate, vânzarea ei). Deşi, despre contractul de schimb "Pravila Rusă" nu aminteşte nimic, totuşi, această formă contractuală a existat, căci schimbul în natură a jucat un rol deosebit de important acolo unde predomina economia naturală.Contractul de vânzare-cumpărare se încheia prin pronunţarea anumitor cuvinte şi prin predarea lucrului. Dacă se vindeau sclavi, trebuiau să fie de faţă şi martori, în "Pravila Rusă" nu găsim dispoziţiuni care să privească vânzarea-cumpărarea de imobile; doar în regiunile Novgorodului, pământul a devenit, de timpuriu, obiectul convenţiunilor de vânzare-cumpărare.Contractul de împrumut avea drept obiect: bani, miere, grâne sau alte lucruri. Cel ce împrumuta, putea fi uneori vândut ca rob, dacă nu restituia împrumutul. Debitorul era îndatorat să plătească şi un anumit procent, deoarece contractul de împrumut nu era gratuit. Contractul de împrumut era practicat, mai ales, de cămătarii de la oraşe, împotriva cărora sărăcimea orăşenească, înrobită de datorii, se ridica adesea. O formă specifică de împrumut se numea zakupnicestvo şi consta dintr-o auto-zălogire a debitorului ce se împrumutase, care lua denumirea dezakup. Zakupul trebuia să lucreze creditorului până la plata întreagă a datoriei. Creditorul

79

avea drepturi depline asupra datornicului şi putea chiar să-1 omoare. Acest contract de împrumut nu se putea încheia decât cu paza anumitor formalităţi.Un alt contract este cel de depozit, care consta în faptul că o persoană, numită deponent, lasă în păstrare de la o alta, numită depozitar, un lucru. Contractul nu cerea nici o formă şi se încheia fără asistenţa martorilor."Pravila Rusă" reglementează şi o altă formă contractuală, anume închirierea forţei de muncă. Acest contract conducea, în practică, la stabilirea unei dependenţe personale a celui ce-şi vindea forţa de muncă, adică la transformarea lui în holop.Dreptul de familie. După introducerea creştinismului, căsătoria a fost reglementată de dreptul canonic bizantin. Pentru a se încheia o căsătorie, se cerea ca viitorii soţi să aibă vârsta de 15 sau 13 ani (respectiv pentru băieţi şi fete), iar după alte coduri - vârsta era diminuată la 14 şi respectiv 12 ani. în al doilea rând, era obligatoriu consimţământul viitorilor soţi şi încuviinţarea părinţilor. Drept impedimente la căsătorie, putem aminti: bigamia şi rudenia până la un anumit grad. De asemeni, biserica rânduia că nimeni nu se putea căsători de trei ori, ci numai de două ori. Căsătoriile care nu îndeplineau aceste condiţii erau declarate nule.în ce vizează motivele de divorţ, acestea erau reglementate printr-un decret (ustav) al cneazului Iaroslav, care se deosebeşte, în această privinţă, de dreptul bizantin. Biserica prevedea anumite pedepse pentru divorţurile nejustificate. Toate problemele care priveau căsătoria şi divorţul erau de competenţa jurisdicţiei bisericeşti.Soţia se găsea sub puterea bărbatului, care putea s-o pedepsească. Rudele soţiei (părinţii, fraţii) îi constituiau la căsătorie o dotă (pridanoie), care, în caz de deces al femeii, revenea moştenitorilor ei. Asupra copiilor, tatăl avea o putere nelimitată. Tatăl putea să-şi vândă fiii ca robi (holopi), ceea ce se întâmpla, - după spusele cronicilor - mai ales în anii de foamete. De asemeni, putea să-i pedepsească şi chiar să-i omoare. Abia în anul 1649 s-a stabilit o pedeapsă pentru uciderea copiilor, pedeapsă mai uşoară, însă, decât acea stabilită pentru omorârea unui om străin.Tutela. Dacă tatăl murea, puterea în familie o exercita mama care conducea şi gospodăria. Dacă mama se recăsătorea, se deschidea tutela, care era încredinţată celor mai apropiate rude.Dreptul succesoral. Odată cu asimilarea proprietăţii private a apărut şi dreptul de succesiune. La moştenirea bunurilor familiare erau chemaţi membrii familiei, iar tatăl nu putea dispune prin testament de averea familiară în favoarea unor străini de familie. Odată cu destrămarea raporturilor patriarhale, capul familiei obţine o libertate tot mai mare în privinţa dreptului de a dispune de averea sa. Astfel, apare succesiunea testamentară. Odată cu dezvoltarea raporturilor feudale, fiii capătă un drept mai mare la succesiune decât fetele. "Pravila Rusă " cuprinde dispoziţiuni şi cu privire la succesiunea testamentară şi la cea legală. Dacă tatăl murea fără testament, averea trecea la urmaşii de sex masculin, cu excepţia unor bunuri ce reveneau bisericii. Fetele nu moşteneau, decât în lipsa fiilor. Această regulă s-a păstrat multă vreme în dreptul rus: "sora în prezenţa fraţilor nu moşteneşte" (sestra pri brateah ne nasledniţa) şi se aplica la succesiunea boierească. Dacă dreptul feudal apusean cunoştea principiul primogeniturii, dreptul rus, dimpotrivă, favoriza

80

pe cel mai mic copil (moştenea curtea, casa etc.). La succesiune erau chemaţi doar fiii legitimi.Pentru ţăranii liberi, smerzi, "Pravila Rusă" stabileşte reguli speciale. Dacă smerdul moare fără fii, averea trece cneazului. Fata necăsătorită primeşte o parte din avere, cu titlu de dotă (pridanoie), iar fata căsătorită nu primeşte nimic.Dreptul penal. Dreptul penal rus din această perioadă mai păstrează diverse sechele ale orânduirii gentilice. De pildă, răzbunarea privată era îngăduită pentru membrii familiei din care făcea parte victima."Dacă un om va omorî un altul - spune Pravila Rusă - atunci fratele îşi va răzbuna fratele, fiul pe tată, tatăl pe fiu sau va fi răzbunat de nepotul de frate sau de nepotul de soră; dacă nu va avea cine să-1 răzbune, se vor plăti patruzeci de griveni pentru cel omorât". Rezultă, deci, din această dispoziţie că răzbunarea incumba numai rudelor apropiate şi nu gintei în totalitatea ei, deoarece ginta se găsea într-o fază de descompunere. Rezultă, totodată, că atunci când răzbunarea nu este posibilă, victima urmează să fie amendată cu o anumită sumă (vira). "Pravila Rusă" cuprinde, în acelaşi timp totodată numeroase dispoziţiuni care înlocuiesc răzbunarea privată cu o compoziţie legală (vira). Astfel, pentru uciderea unui boier se plăteau optzeci de griveni, la fel ca şi pentru omorârea unui dregător de la curtea cneazului. Pentru omorârea unui rob nu se plătea vira, ci numai suma de cinci griveni, pe care-i încasa stăpânul. Aceeaşi sumă se plătea şi pentru smerzii care lucrau pe moşiile cneazului sau ale nobililor. Uneori, codul prevedea, pe lângă despăgubirea victimei, şi plata unei amenzi în favoarea cneazului. Iată câteva din aceste dispoziţiuni: "cine va lovi cu spada şi nu va omora de tot, va plăti o amendă de trei griveni, iar celui lovit, un griven şi cheltuielile de îngrijire" sau "cine va rupe cuiva un dinte, sângerându-1, va plăti o amendă de doisprezece griveni, iar pentru dinte un griven"; "cel ce va tăia un arbore în care e un roi de albine va plăti ca amendă trei griveni, iar pentru arbore o jumătate de griven".Diverse infracţiuni. "Pravila Rusă" cuprinde diferite categorii de infracţiuni. Prima categorie de infracţiuni, de care se ocupă codul, sunt infracţiunile îndreptate împotriva puterii cneazului. Din această categorie fac parte organizarea de comploturi împotriva cneazului şi participarea la asemenea comploturi. Pedeapsa stabilită era moartea. Tot din această categorie făcea parte şi călcarea de către vasal a credinţei datorate marelui cneaz. Pedeapsa consta în pierderea feudei, uneori chiar a vieţii.Un alt grup de infracţiuni desprinse din "Pravila Rusă" sunt infracţiunile îndreptate împotriva integrităţii fizice şi morale (omorul, vătămările, injuriile etc.), stabilind pedepse în raport cu clasa socială din care făcea parte victima şi infractorul.O deosebită importanţă conferă codul acelor infracţiuni care erau direcţionale contra proprietăţii feudale. Furtul, încălcarea hotarelor, furtul vitelor etc., se pedepseau cu amenzi mari. Pentru incendierea curţilor boiereşti şi pentru arderea grânelor aşezate pe arie, codul prevedea izgonirea delincventului şi confiscarea averii acestuia.în perioada de care ne ocupăm, organele administrative dispuneau şi de atribuţiuni judecătoreşti, căci de o separare a puterilor nu poate fi vorba în epoca feudală. Potrivit datelor din "Pravila Rusă", rezultă că supremul organ de judecată era

81

cneazul. El îşi îndeplinea funcţiile sale judecătoreşti în capitala statului, având o competenţă de judecată nelimitată asupra tuturor locuitorilor. Pentru judecarea anumitor cauze mai importante, cneazul se sfătuia cu vecea, care avea şi unele atribuţiuni judecătoreşti.în oraşe, dreptul de judecată îl deţineau posadnicii, dregători administrativi numiţi de cneaz, iar în diferite regiuni ale ţării (volost) judecata o făceau dregătorii, ce conduceau respectivele ţinuturi (volosteli).Pe lângă aceste instanţe judecătoreşti existau organe Adjudecată bisericească, alcătuită din mitropoliţi, episcopi sau egumeni. Nu mai puţin importante sunt instanţele de judecată pe care boierii le organizau pe domeniile lor. Judecata o făceau chiar boierii, ajutaţi de dregători, denumiţi tiuni. Procedura de judecată avea - potrivit "Pravilei Ruse" - un caracter contradictoriu şi se desfăşura în prezenţa părţilor, reprezentarea judecătorească nefiind cunoscută.Chemarea la judecată a pârâtului se făcea de către instanţele judecătoreşti, înaintea instanţei, mijloacele de probaţiune admise erau: martorii, cojurătorii, ordaliile şi jurământul. Martorii (vidoki) depuneau cu privire la ceea ce văzuseră sau auziseră, iar cojurătorii (posluhi) aveau un rol asemănător cu instituţia similară din vechiul nostru drept feudal, în timp deosebirea dintre martori şi cojurători s-a estompat. Ordaliile constau din proba apei şi a fierului; asupra acestei din urmă ordalii nu suntem bine informaţi. Asupra hotărârilor pronunţate de instanţele locale se făcea, probabil, apel la cneaz."Ruskaia pravda " era sursa principală de drept începând cu sec. XI şi până în sec. XIV. Caracterul provenienţei ei e foarte dubios, de aceea exista câteva versiuni privind provenienţa acesteia. De fapt, era o culegere de drept, editată de clasele diriguitoare în vechiul stat rus, cu capitala în Kiev. După conţinutul său material şi al tehnicii juridice această culegere nu a depăşit cu mult " pravilele barbare " ale epocii de migraţie a popoarelor. De remarcat faptul că ea a încercat asupra sa atât influenţa dreptului bizantin, cât şi suedez, de fapt acesta din urmă fiind înfiinţat, pornind de la versiunea invaziei vichingilor suedezi în partea de est a Europei. Astfel, o parte semnificativă a acestui monument conţine lista măsurilor virei, care era un mijloc de împăcare a popoarelor, ce luptau unul împotriva altuia. Această sursă de drept conţine, de asemeni, urmele încercărilor de a reglementa ura de sânge, adică reflectă aceleaşi laturi ale societăţii întâlnite în monumentele de drept ale triburilor sud-germanice şi scandinavice.Pe de altă parte, această sursă remarcă o influenţă foarte puternică a dreptului bizantin, în special, ţine de normele care reglementează relaţiile comerciale, originea cărora se explică prin comerţul intens dintre imperiul rus şi cel bizantin, în calitate de exemplu poate fi adusă norma care spune că robul care a pricinuit pagube omului liber trebuie să fie pedepsit de proprietarul său sau să fie predat celui care a suferit paguba.în general, trebuie de remarcat faptul că nivelul dreptului statului Rus Antic corespundea nivelului de dezvoltare a dreptului din Anglia şi Scandinavia acelor timpuri. Iar faptul că această ordine de drept s-a aflat în perioada de stagnare, se explică prin influenţă distructivă pe care 1-a avut jugul tătar asupra societăţii ruse.în această perioadă izvorul principal al dreptului îl constituie tot cutuma.

82

La aceasta, trebuie să remarcăm actele emanate de cancelaria ţarului. Astfel, ţarul putea da persoanelor private sau diverselor corporaţii scrisori privilegiate (jalovannia gramoti) prin care acorda acestora anumite privilegii. Dintre aceste acte, cele mai importante erau cele de imunitate, cunoscute sub numele tarehan. Tot monarhii emiteau şi unele decrete constituţionale (ustavnîie gramoti) care reglementau funcţionarea anumitor instituţiuni de stat.Unificarea teritorială a Rusiei a avut drept efect începerea operei de codificare, în anul 1497 se promulgă Sudebnikul lui Ivan al III-lea care cuprinde 68 articole şi se ocupă de chestiuni de drept procedural, cât şi de dreptul civil şi dreptul penal, în anul 1550 s-a promulgat de către Ivan cel Groaznic un alt Sudebnik, mai mare, cuprinzând 100 articole, în realitate este o ediţie mai cuprinzătoare a primului Sudebnik. Aceste legiuiri privesc mai mult organizarea judecătorească. Sunt, însă, şi părţi care vizează materia dreptului penal şi a dreptului civil. Unele articole contemplă materia obligaţiunilor, situaţia şerbilor, succesiunea etc. Dintre articolele care privesc dreptul penal trebuie amintit cel care stabileşte regula că la pedepsirea infractorului se vor lua în consideraţie precedentele lui.în anul 1648 se alcătuieşte de Zemskii, Sobor un nou cod cunoscut sub numele de Sobornoe Ulojenie sau de "codul ţarului Alexei Mihailovici". Acest cod are 25 capitole şi 967 articole. Cap. I-X se ocupă de dreptul de stat, Cap. X-XV - de organizarea judecătorească şi de procedură, cap. XV-XX - de bunuri, cap. XXI-XXII - de dreptul penal, iar Cap. XXIII-XXV alcătuiesc un supliment. Izvoarele mai importante ale acestui cod sunt Sudebnicele anterioare şi dreptul bizantin.Proprietatea, în secolele XVI-XVII asistăm la transformarea posesiunilor viagere şi condiţionate, adică a pomestiilor în posesiuni ereditare. Pe timpul lui Ivan cel Groaznic peste o mie de slujbaşi au primit pământuri, cu condiţia şi, totodată, pe durata îndeplinirii serviciului militar. Hrisovul de danie al lui Ivan cel Groaznic prevedea că cel dăruit putea lăsa pomestia fiului său dacă acesta "va fi apt pentru acelaşi serviciu". Fiul putea să-şi ia asupra-şi obligaţiile militare ce grevau pomestia, dacă tatăl său nu mai putea să-şi îndeplinească aceste îndatoriri, în secolul al XVII-lea se îngăduie ca pomestia să fie lăsată prin testament atât soţiei, cât şi copiilor. Treptat, s-au admis schimbarea de pomestii şi chiar transmiterea lor către rude sau persoane străine, în schimbul obligaţiei de întreţinere. Apoi, s-a îngăduit şi vânzarea pomestiilor. În fine, în anul 1684 s-a stabilit că pomestiile celui decedat trec, deplin, direct la urmaşi, iar la începutul secolului al XVIII-lea prin două ukazuri imperiale, pomestiile au fost unificate cu votcinele, sub denumirea de bunuri imobile. Cu această ocazie s-au stabilit norme unitare referitoare la dreptul de a dispune de bunurile imobiliare. Cu toate acestea, atât pomestiile, cât şi votcinele nu şi-au pierdut caracterul lor condiţionat şi dependent, căci serviciul militar era obligatoriu, atât pentru proprietarul votcinei, cât şi pentru proprietarul pomestiei. Refuzul de a satisface acest serviciu ducea la pierderea moşiei (votcină sau pomestie), care trecea în stăpânirea ţarului. Datorită acestui fapt, votcină rusească din sec. XVI-XVII se apropie, mai de grabă, de feuda apuseană decât de alodiu. Abia în sec. XVIII pomestiile şi votcinele se vor transforma în proprietăţi depline, necondiţionate.

83

Obligaţiunile, în această perioadă se dezvoltă dreptul obligaţiunilor. Obligaţiunea încetează să fie considerată un drept asupra persoanei fizice şi devine un drept pentru o anumită prestaţie. Datornicul răspundea nu cu trupul, ci cu patrimoniul său. Acest fapt se explică prin dezvoltarea raporturilor comerciale şi prin extinderea circulaţiei monetare. Cu toate acestea, s-au mai păstrat unele racile primitive în acest domeniu prin faptul că răspunderea nu era strict individuală. Astfel, un soţ răspundea pentru celălalt, părinţii pentru copii şi invers, cât şi stăpânii pentru slugi şi aceştia pentru stăpâni.încheierea contractelor cunoaşte, tot mai mult, un caracter formal; se folosesc formele scrise, iar uneori este necesară înregistrarea anumitor contracte, în perioada de care ne ocupăm a crescut considerabil numărul contractelor reglementate prin lege.Contractul de schimb putea avea drept obiect orice fel de bunuri. El trebuia să fie încheiat în formă scrisă.Contractul de vânzare-cumpărare obţine o mare importanţă în această perioadă. Pentru vânzarea de imobile, şi în alte câteva cazuri, se cerea o formă scrisă. Cumpărătorul unui lucru, care nu aparţine vânzătorului, era îndatorat să restituie lucrul, putând fi chemat şi în judecată dacă nu dovedea că n-a ştiut de faptul că vânzătorul nu era proprietarul lucrului. Codul lui Alexei Mihailovici, ocupându-se de urmările vânzării votcinelor asupra cărora vânzătorul nu avea dreptul de proprietate, oferea cumpărătorului dreptul la acţiune împotriva vânzătorului.Contractul de împrumut se încheia în formă scrisă. Dobânzile ce se plăteau pentru sumele împrumutate, se ridicau în secolul XVI-XVII la 20%. Deşi codul lui Alexei Mihailovici opreşte perceperea de dobânzi, totuşi, în practică această dispoziţie nu s-a aplicat niciodată.Depozitul este reglementat de lege, care prescrie şi anumite formalităţi pentru încheierea lui. Codul lui Alexei Mihailovici stabileşte că depozitarul nu răspunde de lucrul ce i-a fost încredinţat, dacă acesta i-a fost furat.în secolul al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea manufacturii contractul de închiriere a forţei de muncă obţine o importanţă, din ce în ce mai mare.în cazul când se încheia un contract de kabala, adică un contract prin care debitorul se îndatora să lucreze pentru cămătar în schimbul dobânzilor, se cerea ca această convenţie să fie încheiată în faţa unei instanţe speciale (prikaz holopiago suda). Frecvente erau contractele, prin care cei săraci îşi vindeau forţa de muncă, angajându-se drept slugi de casă. După codul lui Alexei Mihailovici, un asemenea contract nu se putea încheia pe mai mult de cinci ani; în caz contrar - devenea holop. Stăpânul avea dreptul - în temeiul contractului - să-şi pedepsească slugile angajate, după cum considera de cuviinţă.Dreptul familiei. Căsătoria era precedată de logodnă. Logodna era un contract încheiat, de cele mai multe ori, de părinţi sau tutori, prin care aceştia îndatorau pe copiii minori - chiar fără ştirea şi voinţa lor - sa se căsătorească la atingerea vârstei legale. Un asemenea contract se făcea în forma scrisă (zapis) şi trebuia înregistrat. Nerespectarea contractului avea drept urmare, fie plata unei amenzi (zaread) de către partea care a încălcat convenţia, fie plata unor daune stabilite pe cale judecătorească.

84

Tinerii nu se puteau căsători decât după împlinirea vârstei legiuite, pe care Stoglavul (o legiuire bisericească din secolul al XVI-lea conţinea 100 capitole) o fixa la 15 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete. De fapt, însă, căsătoriile se puteau încheia şi anterior acestei vârste. Pentru încheierea căsătoriei avea o mai mare importanţă consimţământul părinţilor, decât a părţilor interesate şi, de aceea, părinţii puteau să-şi căsătorească copiii fără acceptul acestora. La încheierea căsătoriei trebuia să se plătească o anumită taxă autorităţilor locale. Pentru căsătoria iobagilor se cerea şi încuviinţarea stăpânului de moşie. Adesea căsătoriile iobagilor erau făcute de nobilul feudal, fără asentimentul acestora.Biserica recunoştea drept adevărat valabilă numai prima căsătorie, iar a doua şi a treia căsătorie erau considerate - tolerate. Cea de-a patra căsătorie era socotită fără valoare juridică, iar copiii născuţi erau nelegitimi. Căsătoria se încheia înaintea autorităţilor bisericeşti, iar divorţul se făcea tot prin intermediul bisericii. Divorţul se pronunţa în baza unei convenţii scrise, încheiate de soţi sau în temeiul unei repudieri a soţiei de către soţ.Raporturile dintre soţi se caracterizează printr-o slăbire a autorităţii bărbatului asupra femeii, comparativ cu epoca precedentă. Totuşi, soţul poate să dispună de persoana soţiei, dând-o slujnică sau înscriind-o, alături de el, în registrele kabalei. De asemeni, soţul putea să-şi pedepsească soţia. Dacă soţul îşi omora soţia era pedepsit cu lovituri de bici, dar dacă soţia îşi omora soţul era pedepsită cu moartea, în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, se observă tendinţa de a se ocroti cât mai eficace dreptul soţiei asupra dotei. Bunurile dotale - trecute obligatoriu în inventar - sunt proprietatea femeii, dar se găsesc în administrarea ambilor soţi. Soţul nu poate înstrăina averea dotată fără învoirea soţiei. Dacă soţul murea, iar din căsătorie nu rezultaseră copii, dota revenea soţiei. De obligaţiile încheiate de soţ răspundea şi soţia, cu averea ei. Această răspundere solidară a soţiei a încetat după anul 1657, când patriarhul Nicon a emis un decret, care scuteşte pe soţie de această îndatorire.în ce priveşte relaţiile dintre părinţi şi copii, se observă şi aici tendinţa de a se limita drepturile pe care părinţii le aveau asupra copiilor. Dispare treptat dreptul părinţilor de a-şi da copiii în robie; părinţii puteau să-i înscrie, alături de ei, în registrele kabalei sau să-i dea în slujba domnilor. De asemeni, dispare dreptul tatălui de a-şi ucide copiii, dar îşi păstrează dreptul de a-i pedepsi. Codul ţarului Alexei Mihailovici nu îngăduie instanţelor de judecată să primească plângerile copiilor împotriva părinţilor. Pentru datoriile părinţilor trebuiau să răspundă solidar şi copiii, dar din secolul al XVII-lea această obligaţie a copiilor a fost limitată.Tutela. Drepturile tutorilor au fost lărgite. Astfel, el putea înstrăina o parte din averea copilului pentru plata datoriilor. La majorat copilul putea să facă o plângere împotriva tutorelui, care administra prost averea sa.Succesiunea. Testamentul trebuia semnat de testator, iar, dacă nu ştia carte, de către martorii care au luat parte la redactarea acestuia. Testamentul trebuia să fie confirmat de biserică. Testamentul putea fi făcut şi verbal ("cu limbă de moarte"), dar numai înaintea preotului.Succesiunea legală se caracterizează, în această perioadă, prin extinderea dreptului de succesiune a fiicelor, văduvei şi rudelor colaterale. La succesiune sunt chemaţi,

85

mai întâi. fiii, iar în lipsa acestora - fiicele. La începutul secolului al XVII-lea fiicele obţin dreptul să vină la succesiune alături de fii şi să dobândească o parte din succesiune. Treptat şi soţia capătă un drept de succesiune asupra bunurilor rămase de la soţ. Acest drept se extindea asupra votcinelor, pomestiilor şi bunurilor mobile. In această privinţă se făceau unele distincţii (conform decretului din 1624). Dacă soţul murea în luptă, soţia lua 20% din pomestie, dacă murea în campanie lua 15%, iar dacă murea în timpul slujbei - doar 10%. Din averea mobiliară soţia avea drept la un sfert. Dintre rudele colaterale, drept de succesiune nu avea decât fraţii decedatului şi descendenţii acestora, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea cercul rudelor colaterale a fost extins, în lipsa de succesori legali şi a unui testa-ment, succesiunea devenea vacantă şi trecea în domeniul ţarului.Dreptul penal, în perioada care ne ocupăm lupta de clasă se ascute tot mai mult; drept consecinţă a acestui fapt numărul activităţilor considerate de clasa stăpânitoare drept infracţiuni se măreşte, iar pedepsele se înăspresc. Pedeapsa era cu atât mai mare, cu cât victima era dintr-o clasă mai înaltă şi infractorul dintr-o clasă mai inferioară. Este considerată infracţiune simpla intenţie de a ucide pe ţar sau pe stăpân, după cum tot infracţiune este socotit faptul slugilor de a nu-şi fi apărat stăpânii în caz de nevoie.în stabilirea pedepselor legislaţia secolului al XVII-lea face distincţie între infracţiunile intenţionate şi neintenţionate sau comise în stare de necesitate. Copiii până la 7 ani nu erau pedepsiţi pentru infracţiunile săvârşite, dar minorii, şi cei lipsiţi de facultăţile mintale, erau pedepsiţi cu o pedeapsă mai blândă, începând cu Sudebnikul din anul 1497 legislaţia rusă începe a face distincţie: dacă infractorul a săvârşit o infracţiune pentru prima dată sau este recidivist, în acest din urmă caz pedeapsa se agravează.în dreptul penal feudal rus se mai păstrează unele consecinţe ale solidarităţii de clan. Astfel se explică obligaţia ce incumbă tuturor de a da ajutor victimei unei infracţiuni, obligaţie sancţionată de normele dreptului penal.Pedepsele urmăreau în epoca aceasta, în primul rând intimidarea şi, în al doilea rând, mărirea veniturilor vistieriei, în codul lui Alexei Mihailovici, după ce se indica pedeapsa prescrisă pentru o anumită infracţiune, se spunea în mod stereotip: "ca să le fie şi altora învăţătură" fapt ce scoate în evidenţă scopul legiuitorului de a intimida. O altă caracteristică a pedepselor constă în faptul că pentru aceeaşi infracţiune legea prescrie mai multe pedepse, lăsând la arbitrariul judecătorului ce pedeapsă să aplice. De exemplu, furtul se pedepsea, fie cu lovituri de bici, fie cu închisoare pe un an, fie cu tăierea limbii, în alte cazuri, legea deşi prevedea o pedeapsă, totuşi, nu preciza cuantumul ei. De pildă, se prevedea pedeapsa cu închisoarea, dar nu se stabilea termenul. Şi aici totul se rezolva prin decizia judecătorului, în perioada de care ne ocupăm pedeapsa cea mai aspră şi, totodată, cea mai curentă era cea capitală. În coudl ţarului Alexei Mihailovici această pedeapsă era prevăzută în 35 cazuri. Pedeapsa cu moartea era de două feluri: simplă (tăierea capului, spânzurătoarea, înecarea) şi calificată (arderea pe rug pentru crimele religioase, îngroparea de viu pentru soţiile ce-şi omorau soţii, tragerea pe roată, turnarea de plumb topit în gură etc.). Prin alte pedepse din această perioadă amintim: pedepsele corporale (bătaia, mutilarea etc.), exilul (mai

86

ales, deportarea în Siberia), pedepse dezonorante (bătaia în piaţă, luarea demnităţii şi gradului), amenzile, clasificarea averii, pedepse bisericeşti etc. Potrivit codului ţarului Alexei (Ulojenia) infracţiunile se împărţeau astfel: împotriva religiei, a statului, a ordinei administrative (de pildă, falsificarea monedelor), împotriva ordinei judecătoreşti şi, în fine, împotriva drepturilor persoanelor private.Instanţele şi procedura. Organele de judecată erau de mai multe feluri: organe de stat, bisericeşti şi seniorale (organizate de marele domenii).Organele judecătoreşti de stat erau, la rândul lor, de două feluri: centrale şi locale.Organele centrale erau: ţarul şi duma boierească. Ţarul nu judeca decât anumite procese mai importante prin obiectul lor sau prin persoana împricinaţilor. Din duma boierescă s-a format o comisie judecătorească specială, numită raspravnaia paiaţa. Organele locale de judecată erau constituite de instanţele "de ţară" şi din instanţele voievodale. Procesul era demarat de partea interesată, adică de reclamant, care trebuia să descrie în faţa instanţei motivele plângerii şi domiciliul pârâtului. Astfel, lua însemnări din spusele reclamantului, iar pârâtul era chemat la judecată de un pristav. Pârâtul trebuia să dea chezăşie că se va înfăţişa la judecată, căci în caz contrar era dus cu forţa şi pus în lanţuri. Dacă pârâtul nu se înfăţişa la primul termen, pierdea procesul: în secolul al XVII-lea procesul era pierdut numai dacă pârâtul nu se înfăţişa la trei chemări succesive, în asemenea cazuri, reclamantul dobândea un act, numit bessudnaia gramota, care constata în câştigarea procesului de către reclamant prin neprezentarea adversarului. Chemarea la judecată se putea face şi printr-o adresă făcută, de către instanţă, autorităţilor locale care erau invitate să asigure înfăţişarea pârâtului la judecată.Părţile se puteau prezenta la judecată fie personal, fie prin reprezentanţi (rude, slugi, cunoscuţi etc.). Drept mijloace de probaţiune se folosesc: martorii, cojurătorii (care începând din secolul XVI nu se deosebesc de martori), actele scrise, percheziţiile, tragerea la sorţi pentru procesele de o valoare mai mică, jurământ pe cruce etc. Procedura de judecată era deosebit de complicată şi formalistă. După sentinţă, părţile se puteau înţelege cu privire la modul de executare. Dacă cel ce pierduse procesul nu plătea, urma execuţia silită asupra bunurilor sale şi chiar asupra averii ţăranilor dependenţi, pe care-i stăpânea. Concomitent cu ascuţirea luptei de clasă, procesul obţine un caracter pronunţat inchizitorial.Din timpurile căderii jugului tătar, în sec. XV şi până în 1649, sistemul de drept al Rusiei reprezenta un contrast izbitor faţă de legislaţia de stat a Europei Occidentale. Chiar şi când ţarul Alexei Mihailovici a editat în 1649 Codul său, a devenit clar cât de mult rămânea în urmă tehnica legislativă rusă faţă de cea vest-europeană. Acest Cod reprezenta un melanj de drepturi reluate din " Ruskaia Pravda " şi compendii legislative specializate, din timpurile de după eliberarea de sub jugul tătar, de exemplu, Sudebnika 1497. Trebuie de remarcat, de asemeni, influenţa puternică pe care o aveau asupra acestui Cod dreptul roman şi statutul Leton din an. 1588. Toată materia de drept din acest Cod era redată fără a se ţine cont de o anumită ordine sistematică. Pedeapsa pentru infracţiunile penale era, în multe cazuri, extrem de dură, iar în multe cazuri un rol semnificativ îl juca Judecata Divină ("ordaliile").

87

Mult timp s-a considerat că nivelul de cultură generală al Codului era destul de inferior. Nu în ultimul rând, acest fapt se explică prin aceea că pelerinii, care vizitau Rusia în sec. XVII şi care la întoarcere editau cărţi despre impresiile călătoriei, descriau adeseori legile şi practica de drept din Rusia în nuanţe mai sumbre decât în realitate. De obicei, cunoaşterea de către aceştia a sistemului de drept din Rusia se limita doar la sfera dreptului penal, care în multe privinţe li se părea groaznic. Tortura, de exemplu, era lucrul cel mai obişnuit. Samavolnicia în stabilirea pedepsei şi orientarea dreptăţii reprezenta o trăsătură de caracter pentru acele vremuri, în Rusia acest fapt a exercitat, în mare măsură, un rol fatal, căci în aceasta ţara nu se făcea distincţie între activitatea judiciară şi cea administrativă.Ultimele cercetări, totuşi, denotă că în domeniul teoriei, în acel timp, s-a remarcat un mare progres în privinţa cerinţelor de uniformitate a practicii judiciare, a legalităţii referitoare la dreptul de proprietate şi a egalităţii în faţa legii. Astfel de tendinţe civilizate ale dezvoltării pot fi distinse în Dreptul Rusesc al Evului Mediu, dar, de fapt, ele au devenit mai accentuate în prima jumătate a sec. XVII, fiind un ecou al situaţiei de dominaţie a lui Ivan Groznâi (1530-1584).Din păcate, putem aduce multe exemple că dreptul penal terorist se aplica în dispoziţie cu dezvoltarea teoriilor marilor idealuri.Conţinutul material al Codului reflectă lupta continuă dintre două grupuri diferite de interese social-economice, care un timp îndelungat a caracterizat dezvoltarea internă statală a Rusiei, în oraşe, treptat, a crescut pătura industrială a populaţiei, care a pledat, alături de mica nobilime, împotriva aristocraţiei (boierilor) şi bisericii.Puterea boierilor asupra şerbilor a devenit mai mare, drept urmare a faptului că a fost suspendat termenul de 10 ani de urmărire a ţăranilor fugari. Până atunci, şerbii, o dată cu expirarea acestui termen, nu mai erau predaţi foştilor proprietari-boieri, dacă se aflau deja pe ocina boierească. Iar acum boierii erau obligaţi să restituie ţăranii fugari foştilor proprietari, neţinând cont de termenul trecut din momentul evadării.Populaţia urbană a reuşit să obţină, ca toţi negustorii şi meşteşugarii să se unească în diviziuni, membrii cărora împărţeau povara impozitelor. Toată averea bisericii şi a boierilor din oraşe - câmpuri, curţi, ateliere, tejghele de negoţ - treceau în continuare în proprietatea oraşului. Remarcabil a fost faptul că din proprietatea trecută în favoarea oraşelor, 59% constituia fosta avere bisericească, iar 15% cea a boierilor. Astfel s-a format, în mod natural, o mare rezistenţă a boierilor faţă de reducerea radicală a proprietăţii. Drept urmare acestui fapt a constituit nedorinţa lor mare de a respecta regulamentul noului Cod.în secolul al XVII-lea, activitatea legislativă este mai vastă ca în perioada precedentă. Dintre izvoarele mai importante ale dreptului, enumăram, prima - Decretele (ustavî) date de împărat, apoi regulamentele (reglament), referitoare la organizarea şi competenţa colegiilor, ukazurile etc.La începutul secolului al XVIII-lea începe codificarea dreptului rus, care va dura mai bine de un secol. Se organizează, în acest scop, diferite comisii legislative; se adună toate textele legislative, apărute posterior codului lui Alexei Mihailovici

88

(1648), în 45 volume (polnoie sobranie zakonov), iar la începutul secolului al XIX-lea se ajunge la unele rezultate importante.Doar începând cu timpurile lui Petru cel Mare, Rusia a fost introdusă în familia dreptului occidental. Petru I tindea să folosească, din plin, experienţa Occidentului în domeniul tehnicii, în primul rând, în cea militară, cât şi în formele de organizare ale societăţii, normele juridice şi tehnica juridică a Occidentului. Pentru el drept exemplu de bază în acest domeniu servea Olanda şi, în special. Suedia, îl fascina eficienţa pe care a obţinut-o în această ţară domeniul activităţii militare, administraţia şi judecătoria. Deosebit de interesante erau formele, în care adaptarea dreptului suedez, în calitate de exemplu au fost alese articole militare ale lui Carol XI, din 1683, ce conţinea dreptul militar suedez, în 1716, sub supravegherea strictă a ţarului, au fost elaborate articolele, care, într-o măsură semnificativă, repetau mot-a-mot prevederile suedeze. Inclusiv din cauza insuficienţei normelor ce reglementau pedeapsa penală a persoanelor civile, a fost emis un ordin de a aplica aceste articole militare în raport cu aceste persoane. Astfel, ele conţin un număr major de regulamente referitor la infracţiunile obişnuite, destinate pentru reglementarii dreptului penal obişnuit: privind înşelarea statului, omor, tâlhărie, jaf, viol, crime împotriva moralităţii, crime religioase, etc., răspândite, după cum s-a menţionat, la nivel de persoane civile, în acest fel, normele de drept militar penal suedez au servit drept bază pentru formarea dreptului penal rusesc până în sec. al XIX-lea. Proprietatea. In această perioadă asistăm la contopirea votcinelor cu pomestiile, care se realizează prin ukazurile lui Petru I (1714) şi a Anei Ivanovna (1731). Aceste ukazuri unifică votcinele cu pomestiile, sub denumirea de bunuri imobile, stabilindu-se norme unitare referitoare la modul de dispoziţie asupra lor.Obligaţiunile. Legislaţia secolului al XVIII-lea stabileşte persoanele care au dreptul de a încheia contracte şi ce persoane nu dispun de acest drept; cu alte cuvinte, se stabileau limitele capacităţii contractuale.Forma în care se încheiau contractele era forma scrisă, cu excepţia contractelor obişnuite, cotidiene, în această perioadă, structura juridică a contractelor şi condiţiile lor de fond sunt mai bine precizate. Astfel, de pildă un contract de vânzare-cumpărare nu era valabil dacă nu se indica obiectul, preţul şi condiţiile esenţiale ale convenţiei. Totodată, vânzătorul este obligat să garanteze de evicţiune pe cumpărător.O dată cu dezvoltarea manufacturilor se extinde sfera de aplicare a contractului de închiriere a forţei de muncă. Minorii nu puteau să-şi angajeze forţa de muncă, fără învoirea tatălui, soţia, fără învoirea soţului, iar iobagii, fără consimţământul proprietarului de moşie. Preţul era stabilit în bani, sau, adeseori, în natură, muncitorii fiind întreţinuţi de proprietarii manufacturilor.Un contract, care ia o deosebită dezvoltare în această perioadă, este contractul de asociere, drept consecinţă a creşterii importanţei companiilor comerciale şi manufacturiere. Raporturile dintre asociaţi erau reglementate prin actul de constituire a respectivei societăţi.Familia. In secolul al XVIII-lea se emit mai multe dispoziţii legislative referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei. Se introduc unele norme referitoare la vârsta

89

minimă a soţilor, interdicţia căsătoriei persoanelor inapte mintal, căsătoria militarilor (acceptul superiorilor) şi a nobililor etc.Divorţul era permis în cazuri limitate; condamnarea unui soţ la muncă silnică pe viaţă, adoptarea vieţii monahale, dispariţia unui soţ, impotenţa etc. e asemenea legislaţia secolului al XVIII-lea cunoaşte ceva asemănător despărţirii de pat şi masă din dreptul canonic apusean.Relaţiile personale dintre soţi nu suportă mari modificări faţă de perioada anterioară, iar cele patrimoniale sunt guvernate de principiul separaţiunii. Soţul nu avea nici un drept asupra averii soţiei, care se bucura atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de exerciţiu, în ce privesc raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii, trebuie să facem o distincţie: copiii sunt sau nu separaţi de părinţi, în primul caz, ei se bucură de o deplină capacitate, iar în cel de-al doilea caz nu pot încheia nici un act juridic fără acordul tatălui.Ca şi în cazul relaţiilor personale dintre soţi, nici relaţiile personale dintre părinţi şi copii nu se modifică esenţial în secolul al XVIII-lea. Tatăl are dreptul de a-şi pedepsi copiii, iar începând din anul 1775 să-i dea la case de corecţii pentru a fi crescuţi şi educaţi prin metoda coercitivă.Succesiunile. Testamentul se putea face, fie verbal, fie prin înscrisuri. Testatorul trebuia să posede capacitate juridică şi să fie în deplinătatea facultăţilor mintale (v zdravom urne i tveordoi pameati). Testamentul scris trebuia semnat de testator şi confirmat de autorităţi. Succesiunea legală este reglementată de ukazul din anul 1731. Potrivit acestui ukaz prima clasă de moştenitori este acea a descendenţilor, care nu sunt însă chemaţi la succesiune în mod egal. Astfel, fetele moştenesc 1/14 din imobile şi 1/8 din averea mobilă, în lipsa descendenţilor, vin la succesiune rudele colaterale (fraţii exclud, însă, pe surori). Soţul supravieţuitor (ca şi soţia) dobândeşte 1/7 din averea imobilă şi 1/4 din cea mobilă, în lipsă de moştenitori succesiunea devenea vacantă şi trecea în posesia statului. în secolul al XVIII-lea, normele dreptului penal se multiplică şi devin tot mai severe, drept urmare a ascuţirii contradicţiilor de clasă şi a răscoalelor maselor populare exploatate. Cele mai importante infracţiuni din această perioadă erau: infracţiunile împotriva credinţei ortodoxe, infracţiunile politice, patrimoniale, infracţiunile de serviciu, infracţiunile îndreptate împotriva ordinei administrative şi judecătoreşti, infracţiuni împotriva integrităţii corporale, onoarei, etc.Pedepsele prevăzute de legile penale ale secolului al XVIII-lea urmăreau: intimidarea, ispăşirea şi asigurarea ordinei feudale de stat. Pedepsele nu erau, totdeauna, individuale: în unele cazuri erau pedepsiţi şi membrii familiei infractorului. Totodată, pedepsele erau lăsate - adesea - să fie fixate, arbitrar, de judecător şi erau inegale, căci variau în dependenţă de clasa socială din care făcea parte infractorul sau victima. Această inegalitate era stipulată de legile epocii.Instanţele şi procedura. Observând, din timpul domniei lui Petru I, că se fac încercări de a se separa organele administrative de cele judecătoreşti. Acest lucru apare, şi mai evident, în legislaţia împărătesei Ecaterina II. Procedura păstrează, în linii mari, trăsăturile anterioare, caracterizându-se prin formalism, lentoare şi favoritism, iar taxele judecătoreşti, excesiv de ridicate, nu puteau fi suportate de păturile de jos.

90

Aprobarea dreptului suedez a influenţat şi sfera principiilor de stat. Petru cel Mare, în indicaţiile din capitolul introductiv privind articolele militare a adăugat următoarele: "Măria Sa este Monarhul atotputernic, care nu trebuie să răspundă nimănui pentru lucrurile pe care le face, dar deţine puterea şi autoritatea să-şi dirijeze pe bunul său plac pământurile şi statul său". Această propoziţie repeta ad litteram aşa-numita declaraţie a suveranităţii castelor suedeze ale lui Carol XI din 1693. Declararea principiilor statale în articolele militare ruseşti a constituit o expunere oficială a punctelor de vedere, privind statul absolutismului rus până în anii 1906, când a fost aprobată constituţia.în acest caz, Petru cel Mare urma tradiţia autoritară a primelor ţari moscoviţi de la sf. sec. XV. Această tradiţie subscria ideii bizantismului, care a primit o semnificaţie mare o data cu căderea Constantinopolului în 1453. Ţarii Moscoviţi, din acele timpuri, erau priviţi drept urmaşi legitimi ai imperatorilor bizantini, atât în domeniul religios, cât şi în cel politic. Ivan cel Mare (1462-1505), care a luptat cu succes împotriva tătarilor, s-a căsătorit intenţionat cu Sofia Paleolog, nepoata şi moştenitoarea ultimului imperator bizantin şi care a murit în timpul căderii Constantinopolului. Potrivit ideilor bizantine, statul şi religia formau un tot întreg, iar imperatorul era capul lor. Moscova, astfel, a devenit în ochii ruşilor o "a treia Roma" în scopul restabilirii imperiului Est-Roman şi răspândirii credinţei ortodoxe. Ţarul-autocrat era unsul lui Dumnezeu şi ales de Dumnezeu pentru îndeplinirea acestei misiuni, de aceea nerespectarea ordinelor lui era considerată drept păcat şi crimă.Este remarcabilă acea putere, cu care moştenirea creştinismului din vechea antichitate se reflecta în tradiţia europeană de stat. Doar datorită acestui fapt, probabil, a fost posibil ca declararea suveranităţii castelor luterane ale monarhului absolut să fie folosită pentru formarea principiilor absolutiste ale monarhului ortodox, Petru cel Mare. Admiraţia pe care o avea Petru cel Mare faţă de instituţiile suedeze nu s-a limitat, de fapt, doar la aceasta, între 1715-1722, el a implementat, atât sistemul colegial suedez, cât şi sistemul judecătoresc suedez, tocmai pentru a oferi Rusiei o ordine administrativă şi judiciară modernă. Cu toate acestea, planurile lui deveneau tot mai mari. La sfârşitul perioadei Marelui Război din Nord, el a constituit o comisie legislativă cu scopul de a elabora un nou Cod coordonator, ce s-ar fi bazat pe legislaţia regelui suedez Christopher din 1450 şi pe legea daneză din 1683.Rezultatul acestei lucrări s-a reflectat în patru volume care, totuşi, niciodată n-au fost aplicate în practică. După mai multe încercări de a reînnoi acest material, în special, de Ecaterina II, acestea au fost date în arhivă şi uitate.Pe lângă aceasta, Petru elaborase un tabel suedez privind rangurile şi articolele maritime suedeze - ambele fiind rezultatul creaţiei legislative a lui Carol XI. Tabelul rangurilor era, practic, copiat din originalul suedez, iar articolele maritime au fost reflectate, ţinându-se cont şi de articolele olandeze, care serveau, aici, drept exemplu esenţial de imitare pentru ruşi.Această situaţie a durat pana în anii 30 ai sec. XIX, când a demarat lucrul asupra codificării dreptului rusesc. Modificările parţiale şi completările necesare au fost introduse în dreptul rusesc "din această perioadă", în mod nelimitat de puterea

91

creaţiei legislative a ţarului sub, formă de ordine, în timpul domniei Ecaterinei II s-a făcut o tentativă, care din punct de vedere a acelor vremuri a fost apreciată drept o reformă vastă a dreptului penal şi procesual penal în spiritul epocii iluministe, în 1766 Ecaterina a format o comisie legislativă, căreia i-a încredinţat revizuirea Ordinului, elaborat de ea. Acesta trebuia să fie documentul de bază în lucrul comisiei, în general, Ordinul conţinea norme de drept penal, fiind o compilaţie a ideilor filosofice iluministe, preluate, în special, din lucrările lui Montesquieu, Voltaire şi Beccaria.Soarta reformei, care de la bun început a fost primită cu entuziasm de puţini oameni din Rusia, care familiarizaţi cu ideile iluministe, a fost destul de tristă. Imperatoarea, prin convocarea acestei comisii legislative, urmărea de fapt, scopuri politice limitate. Vroia să întărească, din punct de vedere politic, poziţiile pe care le-a atins, detronându-şi soţul şi omorându-1. Această acţiune a fost, de fapt, o manevră politică. Din momentul, în care Ecaterina şi-a atins scopurile politice, a limitat imediat prerogativele comisiei legislative de a lucra eficient, în cele din urmă desfiinţând-o. Războiul cu Turcia, a fost un prilej oportun. Cu toate acestea, Imperatoarea a încercat să-şi facă din această "manifestare" un atu în politica externă. Ecaterina a avut grija, ca Ordinul ei să fie tradus în germană, franceză, engleză şi italiană (apropo, cel din limba franceză a avut mai multe ediţii) insistând, prin intermediul solilor săi, ordinul să fie publicat şi discutat în presa ţărilor occidentale, în acest fel, ţara se bucura de prestigiu în rândul opiniilor sociale ale Europei Occidentale. Graţie propagandei sale, Ecaterina a reuşit să fie considerată drept "filosof pe tron".De fapt, realitatea de drept şi socială în Rusia era departe de starea ideală a societăţii epocii iluministe. Starea ei reală poate fi văzută în Ordinul imperatoarei, din 1783, în care ţăranilor li se interzicea să depună plângeri împotriva stăpânilor. Orice încercare de acest gen era interpretată drept răscoală. De aceea, răscoalele armate ale iobagilor erau singurul mijloc de a protesta împotriva subjugărilor. Drept rezultat, răscoalele ţărăneşti se intensificau din zi în zi. Lucru firesc, pentru o ţară cu o populaţie de 45 mln. Locuitori, unde 200 mii de boieri aveau peste 21 mln. ţărani, în timp ce statul avea numai 15 mln. în acest fel, în Rusia până la începutul sec. XIX, era practic imposibil să găseşti o ordine de drept similară exemplului occidental.Reformele, începute de Petru cel Mare, continuate de monarhii ruşi, pe tot parcursul secolului XVIII, erau mai întâi de toate îndreptate spre creşterea ponderii economice şi armate a Rusiei. Atât Petru, cât şi succesorii săi erau convinşi că ţara avea nevoie, atât de-un aparat administrativ permanent, cât şi de-un aparat judiciar, care sa funcţioneze. Dar într-o societate atât de primitivă, ca societatea rusească, era imposibil de a introduce o ordine de drept administrativă şi judiciară de tip occidental. Toate manifestaţiile, în acest sens, „întreprinse de Petru cel Mare şi succesorii săi, au rămas, fixate pe hârtie. Aceasta se întâmpla tocmai pentru că în Rusia nu existau cadre competente şi instruite, aşa cum funcţionau în sistemul administrativ suedez, pe care Petru a încercat să-1 introducă, şi care nu putea să funcţioneze aşa cum vroia el. După moartea lui Petru cel Mare, o parte considerabilă din instituţiile copiate după modelul suedez au fost abrogate.

92

Motivul decurgerii atât de lente a reformei judiciare trebuie căutat tocmai în substratul istoric al Rusiei din secolul XVIII. Această ţară, la finele, secolului XVII, era, în marea ei majoritate primitivă în ceea ce priveşte forma feudalismului, caracterizat printr-o reglementare de drept ineficienta, care era, prin urmare, consecinţa vechiului jug tătăresc. Iată de ce, domeniile dreptului public şi ale dreptului privat nu erau delimitate. Conducerea administrativă şi justiţia coincideau, în legătură cu aceasta, pedeapsa era aplicată şi executată pe cale administrativă, fie că era vorba de acţiunile arbitrare ale ţarului în raport cu supuşii săi, fie - de cele ale feudalilor, în raport cu subjugaţii.De fapt, monarhii ruşi nu doreau, sub nici o formă, să facă o delimitare între domeniul dreptului public şi celui privat, şi nici nu doreau să introducă principiul legalităţii. Dacă avea să se întâmple acest lucru, puterea autoritară patriarhală a ţarului avea să se limiteze, iar acest lucru nu era nicidecum în interesele sale politice.Boierii, cât şi aristocraţia de viţă, slujbaşii în serviciul statului, creaţie a lui Petru cel Mare, nu doreau nici ei ca puterea lor să fie limitată de normele de drept. Dimpotrivă, în interesul lor era împotrivirea atât a controlului ce venea de suscit şi încercărilor ce limitau libertatea acţiunilor.O trăsătură caracteristică a Rusiei era şi faptul că, în speţă reprezenta un imperiu militar. De aceea, boierimea primea o instruire, o pregătire militară, în posturi de funcţionari şi judecători erau numiţi ofiţeri, care, bineînţeles, nu erau competenţi în domeniul dreptului. De aceea, o mare parte din lucrul lor era înfăptuit de un număr considerabil de secretari, care, în primul rând, depindeau de conducătorii lor şi aveau nevoie de o protecţie personală. Acţiunile lor arbitrare, în ce priveşte realizarea justiţiei, conduceau la crearea unei stări de ilegalitate şi de fărădelege totală. Oamenii înstăriţi şi cei politici puteau primi şi dobândi foarte uşor tot ce doreau, in timp ce pentru ceilalţi era foarte greu sau practic imposibil să-şi apere drepturile. Consecinţele unui astfel de sistem erau nepotismul şi corupţia. Orice încercare de a lupta cu acestea erau sortite eşecului. Cei ce acţionau în conformitate cu legea în judecătorii şi în organele administrative erau suspectaţi, din punct de vedere politic şi era periculos pentru ei să desfăşoare o activitate în condiţiile legii.E nevoie să menţionăm şi nivelul inferior de pregătire, de instruire a societăţii. Cărţile erau o raritate, iar textele legilor şi compilaţiile de acte legislative erau foarte greu de găsit, costând incredibil de scump. Cu toate acestea, la mijlocul secolului XVIII, au fost înfiinţate două funcţii de profesori de drept, dintre care - una era profesată în cadrul universităţii din Moscova, fondată în 1755. Dar predarea dreptului, începută în 1770, în cadrul acestei universităţi, se limita doar la predarea articolelor maritime şi militare. Primele manuale ruseşti de drept aveau un caracter de compilaţie şi n-au fost elaborate decât în ultimul deceniu al secolului XVIII. Cu toate acestea, predarea dreptului rămânea a fi lipsită de importanţă, iată de ce nu putem vorbi despre existenţa unei ştiinţe juridice naţionale autonome, de nivel şi tip occidental în cadrul Rusiei acelor vremuri.

93

CALIFATUL ARAB

1. Apariţia CalifatuluiÎn secolul al VII-lea în triburile arabe, s-a început procesul de descompunere a

orânduirii tribale de neam. S-a definitivat cel patrimonial, iar, mai apoi, şi diferenţierea socială. Şeicii (conducătorii triburilor) şi saizii (capii tribali) ocupă cele mai bune terenuri, în proprietatea acestora trece un mare număr de vite. În această perioadă apar sclavii. Dreptul de a ocupa funcţii în cadrul obştii a devenit un privilegiu ereditar a celor mai bogate familii.

Descompunerea relaţiilor tribale de neam s-a realizat cel mai complex în Hidjaz (o regiune de pe coasta Mării Roşii). Aici, în jurul oazelor, s-au concentrat triburile semi-sedentare, care se ocupau, nu doar cu creşterea vitelor, dar şi cu prelucrarea pământului, în această regiune se aflau oraşele comerciale şi meşteşugăreşti, ca Mekka, Iasrib, prin care trecea marele drum al caravanelor de la sud la nord. În aceste oraşe, puterea dominantă o deţineau bogaţii negustori cămătari. Deşi ei s-au izolat drept clasă privilegiată, nu rupeau totuşi, legăturile de neam cu anumite triburi şi grupări privilegiate. Treptat, se ruinau relaţiile, legăturile şi tradiţiile seculare de ajutor reciproc, care cândva realizau conexiunea dintre membrii triburilor. Un adevărat dezastru pentru oamenii simpli a fost atacurile militare, permanente care se soldau cu omucideri, furtul de oameni şi vite.

Astfel, într-o situaţie de o criză social-economică profundă, apăreau germenii unei societăţi noi (de clasă). Şi, la fel, cum a decurs şi la alte popoare, ideologia mişcării sociale, care în mod obiectiv se pronunţa pentru un nou tip de societate, a îmbrăcat o formă religioasă.

Apariţia unei religii noi - Islamul, este legată indisolubil de numele lui (Muhammad) Mahomed (aproximativ anii 570-632). Mahomed proclama necesitatea unei orânduiri noi, care ar fi eliminat conflictele anterioare dintre triburi. Toţi arabii, indiferent de apartenenţa lor la un anumit trib, au fost chemaţi la realizarea unui singur popor. Conducătorul lor trebuie să fie Profetul - „trimisul lui Dumnezeu pe pământ". Unica condiţie de aderare la această uniune era recunoaşterea noii religii şi îndeplinirea strictă a prescripţiilor sale.

Caracterul de masă a mişcării iniţiale a speriat, la un moment dat, pe cei bogaţi, dar nu pe mult timp. Urmărind activităţile adepţilor religiei islamice, aristocraţia a început să realizeze faptul că noua religie nu contravine intereselor sale primare, în curând, reprezentanţii elitei triburilor de neam şi elita comercială au intrat în componenţa mişcării musulmane de conducere.

Statul recent apărut rezolva una din problemele majore - învingerea separatismului inter-tribal. La mijlocul sec. al VII-lea unificarea Arabiei a fost, în principiu, definitivată.

2. Orânduirea socială şi statală a Califatul Arab în secolele VII-XMoartea lui Mahomed a actualizat întrebarea despre succesorii săi la postul de

conducător spiritual suprem al musulmanilor. Pe atunci, rudele sale cele mai apropiate şi camarazii săi de luptă (aristocraţia tribală de neam şi cea comercială),

94

s-au consolidat în clasa privilegiată. Din mediul acesteia, au început să fie aleşi noi conducători ai musulmanilor - califii („înlocuitorii profetului").

Sub conducerea acestora, în secolele VII-VIII au fost cucerite teritorii imense, inclusiv Orientul Apropiat şi îndepărtat, Africa de Nord şi alte regiuni. Unul din principalele stimulente ale mişcării arabilor spre noile teritorii reprezenta excesul relativ de populaţie în Arabia. Locuitorii autohtoni ai pământurilor ocupate, aproape că nu opuneau nici o rezistenţă veneticilor, ei aflându-se şi înainte sub ocupaţia altor state, care le exploatau în modul cel mai crunt. Deci, nu erau cointeresaţi să apere domnitorii anteriori şi prescripţiile acestora.

Drept rezultat, pe pământurile ocupate a apărut un mare stat nou - Califatul Arab, în componenţa acestuia a intrat şi Arabia.

Pătrunzând în regiunile culturii antice (Mesopotamia, Siria, Egipt), ei s-au aflat sub puterea unei transformări sociale profunde, aflate în curs de dezvoltare, direcţia de bază a căruia era formarea feudalismului. Sub influenţa acestei transformări, procesul de descompunere a orânduirii primitive de obşte la arabi s-a finalizat într-un ritm avansat.

Nivelul de dezvoltare a feudalismului în anumite regiuni ale Călifarului Arab era divers. Acest nivel se afla în dependenţă directă faţă de nivelul social-economic de dezvoltare al regiunilor până la cucerire. Dacă, de exemplu, în Siria, Irak, Egipt, feudalismul a dominat completamente societatea, atunci în majoritatea regiunilor din Arabia s-au păstrat multe rămăşiţe ale orânduirii tribale de neam.

Aparatul de stat al Califatului a fost destul de centralizat. Aceasta se datora, în mare parte, concentrării în mâinile capului statului a unui imens fond funciar al ţării. Puterea supremă: religioasă (imamat) şi laică (emirat) - se afla la discreţia califului. Primii califi se alegeau de aristocraţia musulmană din rândurile acesteia, însă, în scurt timp, puterea califului devine ereditară. Statul Arab a obţinut forma unei monarhii centralizate teocratice. Puterea califului era în principiu, nelimitată, însă de facto, el trebuia să ţină cont de feudalii cei mai mari mai puternici din ţară, care, deseori, organizau lovituri de stat, detronând conducătorii nefavorabili lor.

Organele centrale ale conducerii de stat erau următoarele instituţii (divanuri):1) Divanul-al-Djund, care se ocupa de echiparea şi înzestrarea armatei.Sub controlul acestuia, activau funcţionari, ce perfectau listele cu ostaşi voluntari, mercenari. Tot ei determinau mărimea salariului şi rapoartele funciare pentru serviciile militare prestate.2) Divanul-al-Haradj, controla activitatea organelor financiare centrale, care se ocupau de evidenţa veniturilor pe impozit, cât şi a altor venituri în trezorerie. 3) Divan-al-Barid - dirijarea drumurilor şi a poştei, conducea, de asemeni, lucrările de construcţie a drumurilor, fântânilor, etc. Fiind de fapt unica organizaţie, capabilă să transmită cât mai rapid informaţia. Această instituţie de stat realiza şi urmărirea secretă a activităţii şi orientării politice ale autorităţilor şi populaţiei autohtone. Aceasta şi determinându-i importanţa. Funcţionarii aproape că nu se supuneau de loc persoanelor împuternicite din provincii.

95

3. Dreptul CalifatuluiO dată cu apariţia Califatului s-a format şi dreptul acestuia - şariat (şaria - din

arabă -„calea de urmat"). Dreptul era, iniţial, ca cea mai importantă parte componentă a religiei. Izvoarele sale de bază erau:

Coranul - cartea sfântă a Islamului. Prescripţiile din această carte poartă caracterul unor dispoziţii de ordin moral-religios. Islamul, de la rădăcina "selam" supunere faţă de Dumnezeu - este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o civilizaţie.Avem de-a face cu un sistem juridic complex, cu o serie de reguli de comportament desprinse, drept sursă fundamentală, din Coran, cartea sfântă a musulmanilor, reguli care poartă un pregnant caracter religios. De aceea, sancţiunea nerespectării regulii de drept nu este niciodată înscrisă în cartea cea sfântă: ea este stare de păcat în care cade musulmanul ce nu respectă poruncile divinităţii.

Ce prezintă Coranul? învăţăturile profetului Mahomed au fost adunate de unul din discipolii acestuia, pre nume Zaid, Said. Într-o carte, cu denumirea de Coran, termenul ar putea fi tradus prin cuvântul "istorisire" devenită cartea sfântă a lumii mahomedane. Din cele peste 6200 de versete pe care le cuprinde volumul, împărţite în 114 capitole, un număr de la cinci până la şase sute pot servi drept material din care pot fi extrase reguli de comportament, decizii de speţă, diverse consultaţii pentru a preveni unele dificultăţi.Există versete ce se contrazic, însă, faptul nu pare să fi neliniştit prea mult pe juriştii musulmani, căci în Coran este scris că Dumnezeu a renunţat, el însuşi, la unele din hotărârile sale. Coranul este un instrument legislativ incomplet. Lacunele de reglementare se cereau completate cu alte izvoare. Arhanghelul Gabriel, inspiratorul profetului, a admis unele completări, prin dispoziţii ce nu sunt de natură divină.

Completările la Coran şi-au găsit fundamentul în tradiţie. Corpul de reguli, care o exprimă, poartă numele de Sunna. Prin Sunnă musulmanul înţelege tradiţia legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed. Cu alte cuvinte, ea cuprinde comportările, gesturile, spusele sau chiar tăcerile profetului, care pot servi drept principii de credinţă. Fiecare dintre principiile de credinţă cuprinse în Sunna formează obiceiul unui Hadith.

Sunna - o totalitate de datini (cadisuri) despre faptele şi spusele lui Mahomed, expuse de către adepţii săi. Aceste datini se compun, în mare parte, din prescripţii referitor la dreptul succesoral-familial şi penal, în secolele ulterioare atitudinea lumii musulmane faţă de acest izvor s-a modificat. Musulmanii-şiiţi nu recunosc toate cadisurile.

Indjma - hotărârile expuse de juriştii cu autoritate în lumea musulmană asupra problemelor, ce nu au fost abordate în izvoarele expuse mai sus şi primind mai târziu aprobarea teologilor-jurişti remarcabili. Se presupune că Mahomed era adeptul liberei gândiri a judecătorilor. Conform mitului, Mahomed a spus: „Dacă judecătorul a emis hotărârea după propria viziune şi a avut dreptate, atunci el trebuie să fie remunerat dublu, iar dacă el a judecat după propria gândire şi a greşit, atunci el primeşte doar o singură remunerare".

96

Fetva - constatările în formă scrisă a autorităţilor superioare religioase despre hotărârile autorităţilor puterii aristocratice privitor la anumite probleme din viaţa socială, în perioada următoare, o dată cu răspândire a Islamului, au apărut şi alte izvoare de drept: ucazurile şi dispoziţiile califilor, obiceiurile locale ce nu contravin religiei islamice, etc.

Proprietatea. În dreptul din perioada Califatului s-au bucurat de o oarecare dezvoltare a normelor ce reglementează relaţiile referitoare la proprietate. Au fost stabilite bazele formării statutelor de bază al dreptului funciar. Acestea sunt: 1) Hidjaz - pământurile, unde, conform tradiţiei, a trăit Mahomed şi pentru care a fost realizat un regim special de drept: locuitorii de pe aceste pământuri plăteau zeciuiala;2) Vacuf - pământurile date moscheelor, şcolilor musulmane şi altor organizaţii, în scopuri religioase care se eliberau de achitarea impozitelor şi se considerau neînstrăinabile. Vacuful putea fi constituit şi din alt patrimoniu, mobil sau imobil;3) Mulic - pământurile, care, în dependenţă de caracterul împuternicirilor proprietarilor lor, puteau fi identificate cu cele private;4) Icta - donaţiile temporare de pământ, împreună cu ţăranii de pe acest pământ, pentru servicii. Proprietarul acestor pământuri avea dreptul la impozitele impuse ţăranilor.

Dreptul contractual nu se formase încă în sensul deplin al acestuia, însă în abordarea soluţionării unor conflicte concrete, erau determinate nişte principii: interzicerea de a înrobi pe datornici, pedepsirea cămătăriei.

Dreptul penal. Cele mai principale valori protejate de Islam sunt: religia, viaţa, raţiunea, constituirii succesorilor şi a proprietăţii. În esenţă, atentatele asupra acestor valori, cât şi caracterul pedepsei - toate infracţiunile se împart în trei tipuri:1) Infracţiunile îndreptate contra principiilor de bază ale religiei şi ale statului, pentru care urmează pedepsele strict determinate - hadd.2) Infracţiunile contra particularilor, pentru care, de asemeni, sunt determinate sancţiuni speciale.3) Delictele, inclusiv şi infracţiunile, pentru care pedepsele nu sunt strict determinate.

Dreptul de a alege pedeapsa (tazir) este lăsat pe seama judecătorului.În cazul infracţiunilor hadd, se atribuia, în primul rând, renunţarea la credinţă

şi hulirea Dumnezeului, care se pedepsesc cu executarea capitală, însă, în opinia multor jurişti de elită, căinţa persoanei ce a hulit pe Dumnezeu conducea la absolvirea lui de pedeapsă.

Cu execuţia capitală se pedepseau toate infracţiunile direcţionale împotriva puterii de stat.

Printre infracţiunile contra persoanelor particulare, dreptul acordă o atenţie deosebită omorului premeditat. Pedeapsa putea fi alternativă. Conform datinilor, Mahomed propunea rudelor victimei omorului să aleagă una din trei: pedeapsa capitală, absolvirea de pedeapsă, primirea unei răscumpărări pentru sânge (diia). De obicei, mărimea răscumpărării era estimată la preţul a 100 de cămile. Se lua în considerare şi latura subiectivă a infracţiunii. Persoana care a comis un omor nepremeditat, plătea răscumpărarea şi primea o ispăşire religioasă (caffara).

97

Cauzarea leziunilor corporale se pedepsea, în general, conform legii talionului.

Furtul, ca atentat la una din valorile de bază ocrotite de religie, se pedepsea destul de sever: persoanei vinovate i se tăia mâna. Această sancţiune se aplica în cazul când averea sustrasă era estimată nu mai puţin de o valoare anumită şi era permisă pentru musulmani (de aceea, de exemplu, această sancţiune nu era prevăzută pentru furtul vinului şi a cărnii de porc).

Drept infracţiune se considera şi consumarea alcoolului, care în mod obiectiv atenta la o asemenea valoare, apărată de stat, - raţiunea. Sunna ne demonstrează că Mahomed personal pedepsea beţivii cu 40 de lovituri de crengi de palmier.

Procedura judiciară. Iniţial, Mahomed, iar apoi şi guvernatorii unor provincii, numiţi de el, judecau personal cazurile. Puterea judiciară a început să se considere drept cea mai importantă prerogativă a conducătorului de orice rang. Mai tîrziu, dreptul de a judeca a fost transmis cunoscătorilor de şariat, care, în curând, au format un grup de judecători specializaţi cu influenţă - cădii. Particularităţile de bază ale procedurii de judecată erau: procesul de judecată este continuu, soluţionarea disputelor judiciare de o singură persoană, inexistenţa diferenţierii principiale în procedura soluţionării litigiilor civile şi penale. Cădi nu depindea de procedura de judecată strictă şi determinată. Pe lângă atribuţiile judiciare, cădi realiza controlul asupra împărţirii averii, instaurarea tutelei, etc.

98

Istoria Statului şi Dreptului Modern

1. Importanţa istorică a revoluţiei burgheze în AngliaRevoluţia burgheză în Anglia a lichidat absolutismul şi multe forme feudale,

însă n-a fost dusă la bun sfârşit. Ea n-a anulat dependenţa feudală a ţăranilor de moşieri şi nu i-a transformat pe ţărani în proprietari deplini asupra pământurilor.

În orânduirea de stat, în pofida faptului că domina parlamentul, de-asemeni, s-a păstrat o bună parte din sechelele epocii precedente: biserica de stat, camera succesorală a lorzilor, deosebirile dintre stările sociale, titlurile şi proprietatea funciară a nobilimii, în parlament predomina aristocraţia funciară. Rolul decisiv revoluţionar îl exercita burghezia şi nobilimea nouă în lupta cu puterea regală. Conducea mişcarea revoluţionară şi beneficia de roadele ei nobilimea nouă, adică înburghezită, în alianţa cu burghezia. Acest fapt a condiţionat caracterul limitat al revoluţiei şi al rezultatelor ei.

Totuşi, revoluţia a comportat o importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a Angliei şi a contribuit la instaurarea orânduirii capitaliste în cursul istoriei mondiale. Cu toate că puterea politică în Anglia a rămas în mâinile aristocraţiei funciare, o parte din ea era legată de nobilimea noua şi de burghezie.

Pentru a deţine marilor probleme sociale, parlamentul a devenit organul principal al puterii statale. Politica burgheziei stimula tot mai mult dezvoltarea ţării pe calea capitalistă. Anglia a întrecut în secolul al XVIII-XIX celelalte ţări şi s-a transformat în primul mare stat capitalist industrial, în 1707 are loc unirea definitivă a Scoţiei cu Anglia în Regatul Unit al Marii Britanii.

În anii '70 ai secolului al XVII-lea clasa dominantă din Anglia s-a divizat în două partide, mai târziu ele devenind politice - torii şi vigii. Aceste partide nu erau formate după principiul organizatoric, nu se convocau la congrese, nu dispuneau de statute, însă în parlament exercitau influenţă, în pofida faptului că încă nu se numeau membri ai acestor partide, astfel-zis erau reprezentanţi sau simpatizanţi.

Apariţia lor a determinat temelia formării sistemului bipartid în Anglia - ulterior, - conservatorii (foştii tori) şi liberalii (foştii vigi).

În 1679, vigii fiind în opoziţie, folosindu-se de o situaţie favorabilă, învingând alegerile din parlament şi rapid introduc pe ordinea de zi un proiect de legi numit "Habeas Corpus Act", care a fost adoptat imediat. El a devenit o parte importantă a constituţiei nescrise a Angliei.

Scopul, ca nimeni sa nu fie samavolnic arestat. Legea cu privire la interzicerea arestărilor samavolnice, care cerea ca fiecare arestat să fie trimis neîntârziat în judecată, pentru a se clarifica motivele şi temeinicia arestării.

Orînduirea statală. Pe parcursul secolului al XVIII-lea puterea reală trece de la rege în beneficiul parlamentului, care era format, ca şi înainte, din camera lorzilor şi camera eligibilă a comunelor. Legile adoptate de parlament erau obligatorii pentru toţi, inclusiv şi pentru rege.

Treptat, spre sfârşitul secolului, s-au stabilit noi rânduieli. Pentru acest lucru au fost adoptate şi promulgate peste 1500 de legi de parlamentul ţării.

99

Aşa-numitul "Act de trei ani" (1694) presupunea: parlamentul să se convoace cel puţin o dată în trei ani, competenţa parlamentului fiind tot de trei ani, adică, mandatul parlamentului dura tot trei ani.

În 1701 actul "despre cârmuire" numit şi lege despre moştenirea tronului prevedea că guvernul purta răspundere în faţa parlamentului şi nu în faţa regelui.Mai târziu, regele era obligat să numească miniştri din partidul care avea majoritatea în parlament. Dacă partidul pierdea majoritatea, guvernul îşi da demisia, adică în Anglia s-a instaurat monarhia parlamentară, guvernul purtând răspundere în faţa parlamentului.

Însă, supremaţia parlamentului nu presupune puterea poporului. Dominaţia politică rămânea în mâinile aristocraţiei funciare, deşi o parte din ea era legată strâns de interesele comerciale şi industriale. Poporul era lipsit de drepturi politice şi nu putea interveni în hotărârile parlamentului. Din 5 mln de locuitori, cât era populaţia ţării în sec. XVIII, dreptul la vot îl aveau mai puţin de 250 mii oameni.

Muncitorilor li s-a interzis să creeze sindicate în 1824. Pe atunci trade-unioanele au cunoscut o dezvoltare ascendentă, în 1825 Parlamentul a promulgat o lege care interzicea participarea la greve sub ameninţarea închisorii. Legislaţia parlamentului provoca nemulţumirea profundă a micii burghezii şi a muncitorilor.

Modernizarea sistemului politic al M. Britanii în sec. XIX-lea s-a finalizat, prin instaurarea dominantă a Parlamentului în relaţiile cu Guvernul şi transformarea Parlamentului într-un organ, care determină politica statului în ultimul sfert al sec. al XIX-lea.

2. Imperiul colonial al M. Britanii În decursul secolelor XVIII si XIX, mizând pe capacitatea sa industrială şi

financiară, Anglia continua sa-şi consolideze dominaţia în colonii şi să-şi extindă posesiunile pe alte continente. Către mijlocul secolului al XIX-lea Anglia a devenit cel mai mare stat colonial. Victorioasă în secolul al XVII-lea în lupta pentru hegemonia maritimă cu Olanda, Marea Britanic devine pentru două secole principala putere maritimă a lumii. După ce înfiinţează în secolul al XVII-lea primele colonii pe teritoriile Americii de Nord, (Războiul de 7 ani (1756-1763)) Marea Britanie elimină Franţa de pe continentul nord-american şi, totodată, din India. La sfârşitul secolului al XVIII-lea Marea Britanie începe colonizarea Australiei îi îşi extinde factoriile în Africa. Războiul de independenţă a coloniilor americane (1775-sprijinite de Franţa şi Spania, se încheie cu apariţia unui nou stat - SUA. Marea Britanie este iniţiatoarea şi principala organizatoare a coaliţiilor îndreptate împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene (1789-1815). Prin revoluţia industrială din secolul XVIII-XIX, M. Britanie devine principala putere industrială a lumii, şi totodată, din epoca Victoria (1837-1901), prima putere colonială a lumii. Cele două războaie ale Opiumului (1840-1842 şi 1856-1860), determină pătrunderea mărfurilor Marii Britanii în China, ea abţinând controlul Canalului de Suez (1875), ocupă Ciprul (1878), Egiptul (1882), Birmania şi Republicile Bure din Africa de Sud (1902). La începutul secolului al XX-lea Marea Britanie pierde în favoarea SUA şi a Germaniei locul de primă putere industrială mondială. Acordurile cu Franţa ("Entente cordiale", 1904) şi cu Rusia (1907) stabilesc bazele Antantei, alianţa opusă blocului Puterilor Centrale (Germania,

100

Austro-Ungaria), confruntarea dintre ele dezlănţuind prima conflagraţie mondială (1914-1918). Prin tratatele de la Versailles (1919) şi Sevres (1920), Marea Britanie ocupă coloniile germane în Africa de Est, Togo, Camerun şi, spre administrare, ca teritoriu sub mandat al Ligii Naţiunilor, - fostele provincii ale Imperiului Otoman - Palestina, TransIordania şi Iraq. După 1945, sistemul colonial, care reprezenta la sfârşitul primului război mondial 1/4 din suprafaţa globului, se destramă.Dominaţia sa asupra sutelor de milioane de locuitori ai popoarelor din colonii erau asigurate de cercurile conducătoare ale Angliei nu numai prin arme, adică ocupând punctele de sprijin pe căile maritime, care întretăiau mări şi oceane, dar şi prin intermediul unui sistem abil de manevre diplomatice şi politice:1. Speculau conflictele inter-tribale şi confesionale incitau vrajba la popoarele Orientului (India, Birma, Afganistan, Iran.)Ei au creat o întreagă castă de funcţionari coloniali, administratori, care au studiat minuţios condiţiile şi obiceiurile locale, au deprins să îmbine iscusit cruzimea rece şi micile concesii, acţionând după principiul "împarte şi domină" (dived et impera).2. Aşa-numitelor colonii albe sau de migraţie li se acorda o mare atenţie. Colonii "albe" erau numite teritoriile din America, Africa, Australia unde s-a stabilit cu traiul populaţia migratoare din Marea Britanie. Crearea lor contribuia la rezolvarea multor probleme economice şi politice. Crearea coloniilor de migranţi era însoţită de nimicirea barbară a populaţiei locale, erau exterminate fizic ginţi şi popoare întregi. Astfel s-a procedat şi cu aborigenii din Australia.3. În Noua Zelandă, teritoriul căreia a început a fi valorificat o dată cu Australia, ginţile locale au opus o rezistenţă puternică cuceritorilor, în această colonie a scăpat de la moarte o parte din populaţia locală, deci ea nu era o colonie pură de migranţi, dar nici colonie de tipul Indiei, unde aborigenii formau masa principală a populaţiei. Iată specificul Noii Zelande. De acest tip este şi Irlanda.

În Canada, preluată prin cucerire de la Franţa în secolul al XVIII-lea, puterea aparţinea nobilimii latifundiere, înaltei preoţimi, marilor negustori locali. După cum se ştie, această putere, deşi era realizată de parlamentele locale, era extrem de limitată. Cuvântul decisiv în orice problemă aparţinea guvernatorului, numit de Londra.

În pofida faptului că burghezia engleză se străduia să limiteze prin toate mijloacele dezvoltarea industriei, ca să nu-şi creeze noi concurenţi, totuşi acest proces continua. S-a declanşat revoluţia industrială în Canada, Australia. Aceste teritorii au obţinut o vastă independenţă, dreptul de a realiza reforme democratice. Au avut loc răscoale în Canada -1836-1837, Australia - 1854. Cercurile guvernante din Marea Britanie, dotate cu o bogată experienţă politică, au acceptat unele concesii. Au fost introduse elemente de autoguvernare, dar sub controlul strict al guvernatorului englez.

Tratativele interminabile cu Canada au determinat adoptarea "Actului cu privire la America Nord Britanică", în esenţă, aceasta era Constituţia Canadei unificate. A apărut primul Dominion (l 867).Legile parlamentului canadian urmau să fie confirmate de Anglia. Cetăţenii Canadei se considerau supuşi ai coroanei engleze. Canada era lipsită de dreptul de a stabili relaţii diplomatice cu alte state.

101

Treptat, au obţinut dreptul de autoguvernare Noua Zelandă, Australia de Sud, Victoria, Tasmania. În cazul acestor colonii o mare importanţă l-a exercitat actul din 1865, "Despre legile adoptate în colonii".Prin această lege Anglia recunoaşte că legile adoptate de parlamentele coloniilor migrante pot fi revăzute doar într-un singur caz, când ele nu vor corespunde legilor Marii Britanii, direct adoptate pentru aceste colonii.

3. Dreptul Englez.Ceea ce caracterizează, în primul rând, dreptul englez este succesiunea

vechilor norme feudale în care s-a turnat un conţinut nou - burghez. Au fost păstrate în întregime practica judiciară şi formalismul dreptului englez. În al doilea rând, dreptul englez din perioada modernă, deşi a reflectat în conţinutul său dezvoltarea relaţiilor capitaliste, în exprimarea lui a menţinut limbajul arhaic, greoi, feudal.

În perioada modernă, izvoarele dreptului civil englez sunt: Common Law (dreptul comun general), Equity Law (dreptul echităţii) şi Statute Law (dreptulstatutelor).

Common Law. Dreptul comun general este dreptul nescris. Judecătorii exprimă acest drept în sentinţele lor. Aşa dar, o hotărâre judecătorească nu este o simplă părere a judecătorului, ci o exprimare a dreptului comun general.

După cum a fost menţionat în capitolul despre statul şi dreptul feudal englez, dreptul comun a apărut în sec. al XlV-lea, când hotărârile date de tribunalul de la Londra, au început a fi aplicate în întregul stat. De atunci, sistemul precedentelor s-a generalizat, a cuprins un cerc mare şi a devenit aplicabil pentru cazurile similare. De notat, că normele dreptului comun nu sunt obligatorii pentru judecător. Acesta poate deroga de la ele, pronunţând o hotărâre cu un conţinut nou. Această împrejurare dă dreptului comun general elasticitatea de care am amintit. Dreptul comun general este rezultatul activităţii de sute de ani a juriştilor care au adaptat vechile norme de drept la cerinţele vieţii.

Dar, trebuie reţinut că posibilitatea acordată judecătorului de a proceda după cum crede interpretativ, după părerea lui într-o speţă, lasă mult loc arbitrului şi nesiguranţei. De aceea, în articolele sale de bază, dreptul comun general este destul de nesigur.

Equity-Law. Al doilea izvor al dreptului, dreptul echităţii, s-a format tot în secolul XIV. Persoanele care nu-şi aflau dreptate în aplicarea normelor dreptului comun general, se puteau adresa regelui, iar mai târziu cancelarului, cu cererea de a fi apărate pe baza unor dispoziţii speciale.

Statute Law. Sub această denumire sunt cunoscute legile adoptate de parlament; în decursul secolelor, Parlamentul a votat mii de legi care nu au fost codificate, în secolul al XIX-lea, existau peste 2.000 asemenea legi care îşi aflau aplicarea. Deşi, multe căzuseră în desuetudine, totuşi, ele nu erau abrogate. Aceasta a făcut ca legislaţia engleză să fie extrem de contradictorie.

O importanţă deosebită asupra dezvoltării sistemului precedentelor o are Legea din 1854 cu privire la procedura dreptului comun. Prin respectiva lege a fost reconfirmat faptul aplicării precedentelor, fiind stabilite anumite reguli:

102

• Instanţele de judecată superioare, în activitatea sa sunt independente de deciziile instanţelor de judecată inferioare;• Orice instanţă de judecată, în activitatea sa este obligată să se conducăde deciziile instanţelor judiciare superioare.

În fine, prin reformele judiciare din 1873-1875 s-a efectuat unificarea celor două sisteme de drept: dreptul comun general şi dreptul echităţii.

Prin urmare, la finele sec. XIX, au fost puse bazele doctrinelor fundamentale ale sistemului de drept englez:1. Doctrina precedentului judiciar, prin care s-a statuat că deciziile instanţelor judiciare superioare sunt obligatorii, devin precedente judiciare pentru instanţele judiciare inferioare, în caz de contradicţii între precedentele dreptului comun general şi precedentele dreptului echităţii, prioritate au ultimele.2. Doctrina supremaţiei dreptului (rule of law). Aceasta îşi găseşte expresia în faptul că deasupra oricărei legi trebuie să se afle însăşi „ideea legii" care rămâne „a fi relevată" în practica judiciară. Doctrina „supremaţiei" sau „dominaţiei" dreptului (rule of law) a devenit echivalentul unei concepţii mult mai extinse a statului de drept.

În dreptul de proprietate s-a păstrat împărţirea medievală în: reală şi privată.În proprietatea reală includea: pămîntul, vegetaţia, clădiri, etc., se recunoştea

şi proprietatea personală – dreptul la acţiuni, dr. de autor, etc.În 1808 Parlamentul englez a adoptat actul cu privire la companiile de

consolidare, care determina 2 tipuri de companii:- Publice – care puteau să majoreze nelimitat capitalul propriu prin emisia şi

vinderea acţiunilor, dar sunt obligaţi regulat să facă dări de seamă în mod public.- Particulare – puteau angaja nu mai mult de 50 de lucrători, nu erau în drept

să vîndă cotele sale persoanelor străine şi nu erau obligaţi să facă dări de seamă în mod public.

Dr. familiei. Întreaga legislaţie a familiei, a suferit influenţa puternică a dreptului canonic care are o mulţime de formalităţi, neîndeplinirea cărora atrage nulitatea actului. Legislaţia engleză din această perioadă, cu privire la familie, se bazează pe două principii:• supremaţia soţului asupra soţiei;• formalismul.

În problema căsătoriei, legea engleză distingea două feluri de contractări - căsătoria religioasă şi cea civilă, acestea influenţându-se reciproc.

În cazul în care una din părţi este minoră, trebuie să existe consimţământul părinţilor (tatăl, mama, tutore) sau să jure că nu are pe nimeni să i-l dea.

Legea engleză era foarte aspră pentru acei care neglijau îndeplinirea formalităţilor, pedepsindu-i cu privaţiune de libertate. Căsătoria religioasă se celebra în prezenţa autorităţii civile. Actul de căsătorie se păstra atât la parohie, cât şi la starea civilă. Căsătoria civilă se efectua cu respectarea formalităţilor specificate mai sus, în faţa unui registrator.

Nulitatea căsătoriei este cauzată de următoarele:• neobservarea condiţiilor prescrise de lege;• necelebrarea căsătoriei la locul indicat;

103

• celebrarea ei de către o persoană care nu avea calitate pentru aceasta;• dacă s-a celebrat căsătoria religioasă, fără a fi asistat ofiţerul stării civile.

Desfacerea căsătoriei a fost reglementată foarte restrictiv. Englezii, sub influenţa dreptului canonic, au reglementat numai separaţia de corp, neadmiţând divorţul. Separarea de corp este decretată de către tribunalele bisericeşti numai în anumite cazuri, ca de exemplu:• adulterul;• părăsirea îndelungată a domiciliului;• boală incurabilă.

Divorţul putea totuşi să fie pronunţat printr-un act al Parlamentului, dar numai după ce tribunalul bisericesc a pronunţat separarea de corp şi după ce complicele de adulter a fost condamnat de către tribunal, pe baza dreptului comun, la despăgubire faţă de soţul ofensat.

Dreptul penal. În secolul al XVII-lea se constată o intensă activitate legislativă în domeniul dreptului penal.

Noţiunea de crimă de stat şi de înaltă trădare, capătă un larg domeniu de aplicare, ca de exemplu:• exportul de arme pe continent;• plecarea şi întoarcerea în/din Franţa;• falsificarea de monedă.

Legea engleză cunoaşte cumulul de pedeapsă. Explicaţia rezidă în faptul că legea nu fixează minimumul de pedeapsă. Ea nu aplică, în caz de cumul de infracţiuni, cea mai mare pedeapsă cuvenită celei mai grave dintre infracţiuni. Legea engleză pedepseşte fiecare infracţiune în parte, către infracţiuni, atâtea condamnări.

Legea din 4 iunie 1870 a abolit prevederea confiscării averii pentru crimă, cu excepţia cazurilor în care cel în cauză a fost în afara legii.

Legea de mai sus declară expres că: „nici o condamnare pentru crimă, nu va duce la moarte civilă, pierderea drepturilor de rudenie, confiscarea bunurilor, numai dacă cel în cauză a fost în afara legii".

Persoanele condamnate nu mai pot ocupa funcţii publice. Statul desemnează un administrator al bunurilor celui condamnat din care sunt satisfăcuţi creditorii sau se achită indemnizaţiile cuvenite familiei celui prejudiciat, de către cel condamnat, în cazul în care statul nu a desemnat un asemenea administrator al bunurilor celui condamnat, magistraţii pot din oficiu să instituie un curator.

Legea penală engleză a menţinut, şi în această perioadă, pedeapsa biciuirii, pentru adolescenţii între 16-20 ani. Pedeapsa cu biciul se aplica şi minorilor închişi, precum şi unei categorii de criminali ce au săvârşit fapta cu violenţă.

Către începutul sec. XIX, pedeapsa capitală era prevăzută pentru circa 200 de infracţiuni. La începutul sec. XIX, Parlamentul englez a întreprins acţiuni în sensul adoptării legilor de natură a reduce pedepse pentru infracţiuni, în anii 1817-1827 au fost abolite un şir de pedepse grave, iar în perioada anilor 1826-1861 numărul componenţelor de infracţiuni, pentru care era stipulată pedeapsa capitală, a fost redus de la 200 la 4.

104

Prin legea din 1870 a fost anulată confiscarea averii persoanei condamnate pentru comiterea infracţiunilor grave. În anul 1885 sunt adoptate prevederi cu caracter penal, este vorba de Criminal Law Amendment Act. Prin această lege a fost ridicat plafonul răspunderii penale de la 13 la 16 ani. A fost înăsprită legislaţia penală în materia sancţionării prostituţiei, iar relaţiile homosexuale au fost puse în afara legii.

Procedura de judecată. Secolul XVII aduce schimbări radicale în ce priveşte efectuarea justiţiei. Sunt desfiinţate, prin actele Parlamentului cel Lung, toate instanţele excepţionale din timpul feudalismului: Camera înstelată (1641) şi înaltul Consiliu. A fost întărit, în schimb, rolul şi importanţa instanţei denumite „Curtea de Juri" ca organ judecătoresc obişnuit.

A fost recunoscută inamovibilitatea judecătorilor (care nu poate fi destituit sau mutat din funcţia pe care o deţine), acestora li s-a fixat un salariu, în locul taxelor ce se încasau de la părţi.

În schimb, instanţele locale, au rămas cu competenţă restrânsă, încercarea de a obţine o competenţă lărgită în vederea descentralizării, a eşuat.

Printr-un şir de legi, adoptate în perioada anilor 1873-1875, are loc o reorganizare fundamentală a sistemului judecătoresc. Din anul 1875 începe să funcţioneze Curtea Supremă a Marii Britanii.

Cât priveşte drepturile inculpatului şi a acuzatului, în procesul penal, legislaţia a stabilit următoarele:• dreptul de a primi în prealabil o copie după actul de acuzare;• dreptul de a cunoaşte lista juraţilor;• dreptul de a prezenta martori, spre a fi interogaţi după depunerea jurământului;• dreptul la confruntarea martorilor acuzării;• dreptul de a avea un apărător în cazurile de înaltă trădare (ulterior s-a dat acest drept tuturor inculpaţilor);• au fost luate măsuri contra arestărilor abuzive (în primul rând prin adoptarea Habeas Corpus Act).

Dreptul procesual penal englez acordă o mare libertate de acţiune judecătorului. Legea engleză fixează numai un maximum de pedeapsă, peste care judecătorul nu poate trece, dar el are toată libertatea de apreciere, în trecerea de la maximum de pedeapsă la minimum.

Juriul poate cere judecătorului să pronunţe o sentinţă mai blândă cu un grad, iar judecătorul poate pronunţa, o sentinţă mai blândă sau mai aspră, chiar cu două grade. De notat că, în dreptul penal englez nu se cunoaşte instituţia circumstanţelor atenuante acordate din oficiu.

105

STATUL ŞI DREPTUL ÎN GERMANIA

1. Organizarea statală în Germania până la unificareAcest imperiu, având o experienţă mai mult nominală, fiind marcat din temelii

de războaiele napoleoniene, în timpul cărora, la 12 iunie 1806, este substituit printr-o aşa-zisă Confederaţie a Rinului, formată din 16 State Germane sub protectoratul lui Napoleon I. La 6 august 1906, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană îşi încetează în mod oficial existenţa, iar Francisc II, ultimul rege, este obligat de împăratul francez să renunţe la coroana imperială, rămânând doar monarh al Austriei, sub numele de Francisc I.

Epoca războaielor napoleoniene este marcată de o serie de reforme burgheze. După înfrângerea Prusiei în războiul cu Franţa din 1807, Prusia cedează 1/2 din teritoriile sale, fiind obligată să achite o importantă contribuţie şi promovând un set de reforme cu caracter burghez. Cea mai importantă reformă s-a produs în 1807 - anularea dependenţei personale a ţăranilor şi introducerea vânzării-cumpărării libere a pământului, în 1811 a fost adoptat Decretul cu privire la răscumpărarea "plăţilor şi a prestaţiilor ţăranilor" şi a boierescului, care nu a fost anulat în 1807. Ţăranii nu mai erau şerbi, dar pretutindeni erau obligaţi să plătească mari prestaţii în bani moşierilor. Ţăranii au primit dreptul să se elibereze de prestaţii prin răscumpărare. Condiţiile erau extrem de dificile, ţăranul trebuind să plătească moşierului dintr-o dată o sumă de 25 ori mai mare decât toate plăţile anuale luate la un loc. Nobilimea a primit dreptul de a se ocupa cu activitatea antreprenorială.

Transformările în economie s-au produs concomitent cu modificările mecanismului de stat: introducerea ministerelor, divizarea teritorială în provincii etc. A fost reorganizată şi armata: în instituţiile militare au fost admise şi persoane fără viţă nobilă, în 1814 în Prusia a fost introdus serviciul militar general obligatoriu.

După înfrângerea imperiului lui Napoleon (1814-1815) la Viena s-a convocat congresul statelor europene, învingătorii divizau harta Europei după bunul lor plac. Germania, după acest congres, nu mai era atât de fărâmiţată, în baza Actului unional din 1815, adoptat de congresul de la Viena de către statele învingătoare, în locul celor peste 200 state mici a fost creată Uniunea germană compusă, în afară de Austria şi Prusia, încă din 35 de monarhii suverane (mai apoi - 32) regate, knezate şi 4 oraşe libere, între ele nu existau nici puternice - relaţii economice, nici un spaţiu legislativ comun, nici finanţe comune şi nici serviciu diplomatic pentru a influenţa în chestiuni internaţionale.

Hotărârea Seimului (care era format din reprezentanţii guvernelor care constituiau Uniunea Germană) cerea acordul unanim al tuturor membrilor, ceea ce paraliza activitatea lui. Şi, totuşi, cel mai puternic stat din Nordul Germaniei era regatul Prusia, revenindu-i regiunea Renană şi Vestvalia - provincii cu o economie dezvoltată, unde s-au conservat unele rânduieli burgheze introduse de Napoleon.

Actul unional din 1815 indica nu numai forma relaţiilor între statele germane, ci şi viitorul organizării statale a acestor state în baza constituţiilor elaborate de păturile reprezentative.

106

În majoritatea statelor germane domina monarhia absolută, însă, în timpul acesta, sub influenţa Revoluţiei burgheze-franceze în Germania apare o tendinţă de stabilire a organizării statale constituţionale.

2. Caracteristica generală a dreptului GermanDreptul German în perioada 1640-1870.

Dreptul penal. Prima încercare de a elabora un Cod penal al statele germane din a fost făcută în sec. XVIII în Statul Prusac, prin aplicarea a 2 coduri penale:1. Criminal - Ordnung vor die Chur - und - Neumarc, din 7 iulie 1717.2. Verbessertes Lancrecht des Konigreichs Preussen, din anul 1721.

Anul 1751 este marcant pentru legislaţia penală bavară, deoarece în acest an a fost publicat Codul penal, cunoscut cu denumirea de „Codex juris bavarici criminalis", iar în anul 1768, în Austria intră în vigoare Constituţia criminalis Theresiana.

O dată cu apariţia acestor coduri, sunt derogate vechile izvoare de drept penal, ca: dreptul canonic şi dreptul roman, Codul penal al lui Carol al V-lea, legile locale, aşa-numita practică judiciară, precedentul judiciar şi doctrina.

Dar, după conţinut, aceste noi coduri au aceleaşi neajunsuri: baza lor constituind-o acelaşi drept german vechi, îndeosebi, Codul penal al lui Carol al V-lea. Prevederile acestor culegeri de legi nu corespundeau cerinţelor societăţii respective, de aceea ele au fost înlocuite cu Codul penal din 1 iulie 1851 din Prusia şi Codul penal din 27 mai 1852 din Austria.

Codul penal al Prusiei din l iulie 1851.Pe 14 aprilie 1851 a fost publicat noul Cod penal, care a intrat în vigoare la l

iulie al aceluiaşi an. Convenţional, codul este divizat în 3 părţi:1. Partea I, cuprinde dispoziţii generale privind aplicarea sancţiunilor pentru săvârşirea infracţiunilor şi delictelor.2. Partea II, cuprinde dispoziţii speciale privind aplicarea sancţiunilor pentru săvârşirea infracţiunilor şi delictelor (Vergehen).3. Partea III, cuprinde dispoziţii privind aplicarea sancţiunilor pentru săvârşirea contravenţiilor (Uebertrelungen).

Sistemul pedepselor se împart în 2 tipuri:1. Penale2. Poliţieneşti

Din cadrul pedepselor penale fac parte: a) Pedeapsa cu moartea, prin tăierea capului, se aplica în cazul săvârşirii

următoarelor infracţiuni:• Trădare de patrie (art. 61, 67, 68, 69);• Omor premeditat (art. 172);• Deteriorarea căilor ferate (art. 290) etc.

b. Privaţiune de libertate, care este de 3 tipuri:1. Ţinerea într-un ospiciu (casă de nebuni) pe termen de la 2 ani la 20 de ani sau pe viaţă. Totodată, persoana care a comis infracţiunea este lipsită de unele drepturi, şi anume: dreptul de a se folosi de titluri de distincţie, dreptul de a alege şi de a fi ales, dreptul de a ocupa posturi publice, dreptul de a-şi satisface serviciul militar.

107

2. Deţinerea în cetăţi sau în alte instituţii asemănătoare (Einschliessung) pe o perioadă de 20 ani.3. Deţinerea în închisoare pe un termen de, cel mult, 5 ani.3. Amendă, cel puţin, 1 taler.4. Confiscarea averii. Se supun confiscării numai lucrurile personale, nu toată averea (art. 19).5. Aflarea sub supravegherea poliţiei pe un termen de la l an la 10 ani.

Pedepsele poliţieneşti pot fi aplicate sub formă de:• Arest, pe un termen de, cel puţin, 1 zi, dar nu mai mult de 6 săptămâni (art.334);• Amendă: de la 10 monede la 50 de taleri (art. 335);• Confiscarea parţială a averii (art. 333).

Deşi, în unele cazuri fapta include trăsăturile unei infracţiuni, ea nu poate fi considerată infracţiune, având în vedere motivul care se află la baza acestei fapte, scopul urmărit de cel care săvârşeşte şi de alte împrejurări, şi anume:- când fapta este săvârşită de un bolnav ce suferă de deficienţe mintale;- sub ameninţare;- legitima apărare;- extrema necesitate;- când fapta este săvârşită de un minor.

Sistemul judecătoresc în temeiul legii din 2 ianuarie 1849, instanţele judecătoreşti sunt:1. Judecătoriile de circumscripţie şi orăşeneşti;2. Curtea de Apel;3. Curtea Supremă de Justiţie.Judecătoria de circumscripţie. Se instituie pentru localităţile cu un număr de locuitori de la 40 la 70 şi, cel mult, până la 50 mii. Este condusă de un director şi 6 membri(consultanţi şi asistenţi), în localităţile cu o populaţie de la 50 mii şi mai mult, în afară de judecătoria orăşenească, se înfiinţează judecătoria specializată .Curtea de Apel. Judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de judecătoriile de circumscripţie şi orăşeneşti şi supraveghează activitatea acestora.Curtea Supremă de Justiţie include:• Curtea de Casaţie;• Curtea Supremă Secretă, cu sediul în or. Berlin.

Preşedintele şi consilierii Curţii Supreme de Justiţie şi ai Curţii de Apel, directorii şi consilierii judecătoriilor de circumscripţie şi orăşeneşti sunt numiţi de rege; iar asistenţii, avocaţii (Rechlsanwalte), notarii - de către Ministrul Justiţiei.

Codul penal al Austriei din 27 mai 1852. Codul penal are următoarea structură:

1. Dispoziţii despre infracţiuni şi sancţiuni penale.2. Pedepse aplicate în cazul săvârşirii delictelor (Vergehen) şi contravenţiilor (Uebertretungen).

În Codul penal infracţiunea este definită ca faptă ce atentează la drepturile cetăţenilor şi ale statului, care prezintă pericol social şi este pedepsită penal.

108

Delictele şi contravenţiile sunt fapte mai puţin periculoase din punct de vedere social decât infracţiunile.

Una şi aceiaşi faptă poate fi calificată diferit în funcţie de circumstanţele şi împrejurările săvârşirii ei.

Sistemul de pedepse. În cazul infracţiunilor penale se aplică 2 tipuri de pedepse:a) Pedeapsa cu moartea, prin spânzurare, este aplicată în cazul săvârşirii infracţiunilor de: trădare de patrie, atentatul la viaţa, sănătatea, libertatea şi drepturile regelui, omor premeditat (art. 136), chemări la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a formei de guvernământ etc.b) Deţinerea în închisoare, deţinere care este de 2 tipuri:1. Pe viaţă, în cazul săvârşirii infracţiunilor de: deteriorare a proprietăţii străine, tentativă de omor, jaf etc.2. Pe un anumit interval de timp:a. de la 10 la 20 de ani pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:- instigarea şi participarea la acţiuni revoltătoare;- răpirea de oameni;- pentru falsificarea şi răspândirea hârtiilor devaloare etc. b. de la 5 la 10 ani în cazul infracţiunii de:- tentativă de falsificare a hârtiilor de valoare şi participarea la răspândirea lor;- falsificarea banilor etc. c. pe un termen de la l la 5 ani, pedeapsă prevăzută în aproximativ 50 de paragrafe; d. Deţinerea în închisoare de la 6 luni la l an.

Instituţiile penitenciare după regimul de deţinere sunt de 2 tipuri:• închisori cu regim normat (Kerker).• închisori cu regim strict (Schwerer kerker).

Instanţele judecătoreşti penale, se împart în 3 categorii:1. Judecătorii separate (Bezirksamter), au competenţa de a judeca faptele contravenţionale;2. Judecătorii colegiale de circumscripţie (Bezirksgerichte) şi Camerele penale (Gerichtshofe), care mai sunt numite Landes - Kreis - Comitals - Gerichte, judecă faptele de infracţiune şi delictele grave;3. Înaltele judecătorii teritoriale (Oberlandesgerichte);4. Curtea Supremă de Justiţie.

Pe lângă Camerele penale activează procurorul, iar pe lângă înaltele judecătorii teritoriale - ober-procurorul, ambii subordonaţi Ministrului Justiţiei. Revocarea procurorului nu se permite.

Persoana bănuită în săvârşirea unei infracţiuni grave, supuse pedepsei capitale sau deţinerii în închisoare pe termen de, cel puţin, 5 ani are dreptul obligatoriu, să i se numească un apărător.

Dreptul German în perioada 1870-1914. Dreptul civil. Până la unificare, în Germania nu se putea vorbi de un sistem

general de drept. Fiecare stat îşi avea propriile norme juridice, influenţate de dreptul german, de dreptul roman şi cel canonic, în statele din sud-vest era puternic resimţită influenţa Codului napoleonian.

109

După unificarea Statului German, la ordinea de zi, apare problema unificării legislaţiei. Aceasta deoarece normele de drept ce erau aplicate în diferite state germane nu mai corespundeau realităţilor. Noile raporturi sociale necesitau noi norme de drept.

În anul 1874 - a intrat în vigoare legea prin care se stabilea competenţa autorităţii imperiale în vederea elaborării legislaţiei unice, în acest scop, a fost numită o comisie a Bundesrathului care să elaboreze un proiect al de Cod civil pentru întreaga Germanie. Primul proiect a fost supus dezbaterilor publice, în mod vădit s-a observat intenţia autorilor proiectului de a menţine o serie de norme feudale, fapt ce a nemulţumit burghezia.

În 1890 - o nouă comisie a fost desemnată pentru a elabora un al doilea proiect, lucrările ei durând cinci ani. Noul proiect a fost supus discuţiilor în Reichstag şi Bundesrat, aducându-i-se alte modificări, după care a fost aprobat pe 18 august 1896, intrând în vigoare în 1900. Astfel, după tergiversări de ani de zile, Germania a obţinut un Cod civil.

Normele expuse în cod au un conţinut greoi, prolix (detailat). Spre deosebire de Codul civil francez, a cărui terminologie este precisă, codul german abundă într-o mulţime de noţiuni, susceptibile la interpretări şi trimiteri. El lasă o mare libertate de acţiune interpretării. Paragrafe lungi, greoi interpretate, terminologie specială, menţiunea trimiterilor de la un articol la altul, toate acestea sunt specifice dreptului civil german.

Codul civil german cuprinde cinci părţi:1. Prima: este partea generală, ea se referă la normele şi principiile dreptului

civil privitor la persoane (fizice şi juridice), contracte, termene, prescripţie, asigurarea şi exercitarea drepturilor.

2. Partea a 2-a: este consacrată dreptului obligaţiilor. Ea tratează obligaţiile în general, raporturile survenite din obligaţii, obligaţiile născute din prejudicii etc.

3. Partea 3-a: se referă la bunuri (posesiune, proprietate, ipotecă etc.).4. Partea 4-a: este consacrată dreptului familiei.5. Partea 5-a: se referă la succesiuni.O dată cu codul a fost promulgată „Legea cu privire la intrarea în vigoare a

codului civil". Această lege ridică probleme de drept internaţional privat referitoare la cauzele ivite în străinătate, ce puteau fi soluţionate în Germania, precum şi cazurile în care legea germană poate fi folosită în raporturile juridice ale cetăţenilor germani în străinătate. Tot în această lege au fost prevăzute unele modificări ale legislaţiei imperiale în vigoare, în scopul ajustării lor la prevederile noului cod. Acest lucru fusese, de altfel, prevăzut şi în noul cod care enumără cazurile în care se aplică în continuare legile vechi sau legile statelor federale.

Dreptul de proprietate. Definirea dreptului de proprietate, în codul civil german, este asemănătoare cu cea din Codul civil francez. Şi aici, este făcută distincţie între bunurile mobile şi imobile. Trecerea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la o persoană la alta se face numai dacă bunul imobiliar respectiv a fost trecut într-un registru de carte funduară; în acest registru sunt înscrise toate aspectele juridice care grevează bunul imobil. Cât priveşte bunurile mobile, codul precizează numai acordul părţilor (art. 929).

110

Dreptul familiei. Codul civil german se referă la instituţiile familiei în cartea a patra, articolele 1303 - 1708. Condiţiile încheierii căsătoriei:— Vârsta admisă pentru căsătorie: este de 21 de ani pentru bărbaţi şi 16 anipentru femei;

După cum vedem, censul de vârstă este ceva mai ridicat decât în cazul Codului civil francez (comp.: pentru bărbaţi-18 ani, pentru femei - 15 ani). Aceasta nu are însă o importanţă deosebită, dacă avem în vedere că întreaga legislaţie burgheză privind familia, urmăreşte acordarea dispensei de vârstă (şi codul german nu face excepţie), în vederea trecerii fetei din puterea paternă în puterea maritală.— Acordul tatălui dacă nu au împlinit vârsta de 21 ani, în cazul copiilor legitimi, iar în situaţia existenţei copiilor legali, acordul mamei;— Faţă de alte coduri (ex. cel italian), codul german consacră căsătoria civilă şi dorinţa părţilor de a se căsători.

Raporturile dintre soţi sunt bazate pe subordonarea soţiei soţului. El dirijează menajul, stabileşte domiciliul familiei, are obligaţia de a administra averea adusă în căsătorie de către soţie (art. 1363). Copiii rezultaţi din căsătorie se află sub tutela şi autoritatea părintească. Mama poate exercita această funcţie decât în cazul când tatăl este condamnat pentru o faptă infamă (josnică, nedemnă), ceea ce atrage după sine decăderea în drepturi, în situaţia dată, mama exercită acest drept asistată de un consilier. Codul civil german relevă un aspect al lipsei de capacitate de exerciţiu al femeii, practicat în societatea burgheză.

Autoritatea părintească este foarte imensă. Codul permite tatălui - în virtutea dreptului de a educa copiii - aplicarea măsurilor de corecţie (art. 1631). Copiii sunt obligaţi potrivit legii să presteze muncă în gospodăria părinţilor atâta timp, cât sunt întreţinuţi de părinţi şi se află sub acoperământul lor.

Cât priveşte divorţul, codul prevede următoarele cazuri:— dacă unul din soţi atentează la viaţa celuilalt;— părăsirea domiciliului;— adulterul - purtarea imorală;— dacă unul din ei suferă de o boală incurabilă;

Codul reglementează restrictiv divorţul. Astfel, acţiunea de divorţ poate fi intentată numai după trecerea termenului de 6 luni de la ivirea motivului de divorţ, în felul acesta se urmărea ca, prin trecerea timpului să dea posibilitate soţilor de a se împăca.

Dreptul succesoral. Ceea ce caracterizează Codul civil german în materia succesiunilor, este lipsa unei gradaţii succesorale, în cazul unui deces, dacă cel decedat nu are rude apropiate, sunt chemate la succesiune cele mai îndepărtate rude, chiar dacă persoana decedată nu le-a cunoscut. Această prevedere are drept scop menţinerea averii, cu orice preţ, în cadrul aceleiaşi familii. Există două tipuri de succesiune:1. Succesiunea legală, aşa cum este reglementată în cod, prevede ca succesori - în primul rând, pe copiii celui decedat, în lipsa acestora, sau dacă ei au decedat înaintea tatălui, dreptul la succesiune îl au rudele, succesorii de gradul 2 sau părinţii defunctului şi ascendenţii acestora. Copiii moştenesc averea în mod egal. Soţul supravieţuitor moşteneşte după lege astfel:

111

• în rând cu rudele – 1/4 din moştenire;• cu succesorii de gradul 2 - 50% din moştenire;• dacă nu sunt rude de gradele l şi 2 sau părinţii defunctului - moştenirea trece în totalitate soţului supravieţuitor.2. Succesiunea testamentară nu obligă pe decedat să ţină seama de ordinea legală a succesiunii. El poate singur să-şi determine moştenitorii. Este adevărat că el nu poate dispune de întreaga avere; o cotă-parte anumită se stabileşte pentru soţul supravieţuitor şi părinţii decedatului.

Dreptul penal. În 1871 a fost elaborat Codul penal imperial menţinându-se până la mijlocul sec. XX. Codul penal german oglindea, în conţinutul său, statul german - poliţienesc, cu sistemul de guvernare semi absolutist.

Dacă am analiza prevederile codului, am putea spune că el ocroteşte proprietatea privată sub toate formele existente. Infracţiunile îndreptate contra statului sunt clasificate şi reprimate cu cele mai aspre pedepse, inclusiv cea capitală. Legislaţia penală avea drept scop pedepsirea oricărei tentative de a schimba autoritatea existentă, în acest context, între anii 1878-1890, au intrat în vigoare un şir de legi îndreptate împotriva socialiştilor şi anarhiştilor. Astfel, prin legea din 19 octombrie 1878, sunt interzise orice asociaţii, organizaţii şi întruniri cu caracter socialist pe o perioadă iniţială de 2,5 ani, ulterior termenul fiind prelungit. Prin legea din 1884 a fost interzisă purtarea unor substanţe explozibile, care puneau în pericol viaţa, sănătatea sau averea persoanelor. Pedeapsa era munca silnică pe viaţă sau moartea.

Organizarea judecătorească. Unificarea politică, crearea unei legislaţii unice pentru întreaga Germanie, toate au contribuit la consolidarea puterii centrale şi, respectiv, a Prusiei. Situaţia respectivă favorabilă pentru cadeţii şi militarii germani. Burghezia germană, la fel, a profitat de unificarea legislativă, ea avea interesul să promoveze unitatea materială şi procesuală a dreptului.

Dacă problema unificării legislative civile a decurs anevoios datorită intereselor contradictorii ale burgheziei şi marilor latifundiari din statele federale, problema stabilirii unei organizări unice a justiţiei nu a întâmpinat greutăţi. Tocmai astfel şi se explică de ce organizarea justiţiei a avut loc înaintea unificării legislaţiei penale. În anul 1877, a fost publicată Legea cu privire la organizarea instanţelor judecătoreşti, care cuprindea dispoziţii de organizare atât a instanţelor civile, cât şi a celor penale.

Instanţa de judecată de gradul I era tribunalul de district (amtsgericht) de competenţa căruia ţineau numai cauzele civile având o valoare până la 500 de mărci.

Cauzele mai importante erau judecate de instanţe de apel (Landesgericht). Tribunalul ierarhic superior se numea Oberlandergericht. Instanţa supremă, unica pe întreaga Germanie, era Tribunalul imperial - Reichsgericlit.

Legea de organizare nu prevedea constituirea de instanţe comerciale, dar tribunalele aveau o secţie specială care judeca litigiile de drept comercial.

112

Statul şi dreptul în Franţa secolul XIX-XX1. Formarea statului francez-burghez

Formarea statului francez-burghez în legătură cu evenimentele care au rămas în istorie ca marea revoluţie franceză, au fost contradicţiile acute dintre sistemul politic feudal dominant, relaţiile de proprietate şi forţele de producere burgheze care se dezvoltau. În 1789 regele Ludovic al XVI-lea a ordonat convocarea stările generale, care nu se mai întruniseră din 1614 (timp de 175 de ani). Însă stările generale au intrat în conflict de le început cu puterea regală; bineînţeles că regele a poruncit să fie închisă sala de şedinţe, însă starea a III-ea s-a convocat din nou. Adunarea Naţională s-a proclamat Adunarea Constituantă la 9 iulie 1789, asumîndu-şi dreptul de a institui un nou sistem statal. Drept răspuns la planurile lui Ludovic al XVI-lea masele s-au răsculat. La 14 iulie 1789 o mulţime de oameni înarmaţi au încercuit Bastilia şi au început asaltul. Cucerirea Bastiliei a constituit începutul revoluţiei, absolutismul a fost răsturnat, monarhia a devenit constituţională.

Etapele revoluţiei:I. 14 iulie 1789-10 august 1792 –instaurarea monarhiei constituţionale.II. 10 august 1792- 2 iunie 1793 – orânduirea republicanelor.III. 2 iuni3 1793-27 iulie 1794 –dictatura iacobină.În tabăra antidemocratică erau trei grupe:I. Foliantinii- reprezentau interesele marilor burghezii şi nobilimii liberale.II. Gerondimii- reprezentau burghezia comercială, industrială şi burghezii

mijlocii.III. Iacobinii- reprezentau interesele burgheziei mici şi mijlocii (meseriaşii şi

ţărănimea).O etapă importantă pe parcursul fărmării statului burghez a devenit declaraţia

a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26 august 1789, compusă dintr-un preambul şi 17 articole, în care au fost formulate principiile de bază ale viitoarei orînduiri social-politico-juridice. Şi în 1791 la 3 septembrie a fost adoptată prima constituţie franceză, iar peste câteva zile regele a depus jurământ de respectare a constituţiei.

Prin această constituţie: 1.Franţa devine monarhie constituţională; 2. organul suprem devine Adunarea Naţională alegîndu-se pe un termen de 2 ani şi nu putea fi dizolvată de rege. Puterea legislativă era încredinţată Adunării Naţionale; puterea executivă era atribuită regelui; puterea judecătorească aflîndu-se în mîinile judecătorilor care erau aleşi de către popor pe un termen nelimitat şi puteau fi destituiţi foarte rar.

Dreptul electoral - de la 25 ani cu cens de avere şi reşedinţă, nu posedau dreptul de vot servitorii şi ostaşii aflaţi în garda naţională.

La 10 august 1792 – circa 20 000 au încunjurat palatul regal. Adunarea legislativă sub presiunea maselor care au luat cu asalt palatul, a fost forţată să-l lipsească pe rege de putere şi să-l întemniţeze împreună cu toată familia regală. Forţa politică conducătoare a Adunării legislative au devenit gerondimii. Convenţia naţională s-a deschis la 21 septembrie 1792, iar peste o zi Franţa a fost proclamată Republică.

113

La 2 iunie 1793 puterea gerodină este înlăturată şi se instaurează guvernarea iacobină. Unul din cele mai mari merite ale iacobinilor a vizat satisfacerea necesităţilor imperioase ale ţărănimii şi au lichidat sclavia în colonii.

2. Sistemul de drept Francez şi dezvoltarea luiÎn preajma revoluţiei, ideea reformei justiţiei şi a codificării legislative se

impunea tot mai mult. Pe ordinea de zi a Statelor generale, a căror convocare Ludovic al XVI —lea (1774—1792) o acceptase, de nevoie, în anul 1788, figurau şi aceste probleme, în special, starea a treia, cerea noi legi care să corespundă tendinţelor social — politice ale epocii. La rîndul lor, statele provinciale se declaraseră pentru reformarea justiţiei şi a procedurii de judecată.

Caracteristica Codului Civil. Codul porneşte de la împărţirea dreptului privat în: drept civil şi drept comercial. Ultimul reglementează relaţiile dintre comercianţi (negustori), contractele comerciale speciale, chiar dacă una din părţile acestor contracte nu are calitatea de comerciant. Dreptul comercial nu este reglementat de codul civil, ci de un cod aparte —Codul comercial.

Aşa dar, Codul civil cuprinde numai raporturile juridice dintre persoane, în sens restrîns, adică numai acele raporturi care nu sînt comerciale. Codul civil francez este compus din introducere (despre publicarea, intrarea în vigoare şi acţiunea legilor) şi trei cărţi.

a. Cartea întîi este dedicată persoanelor. Aici găsim reglementările generale cu privire la capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice, actele de stare civilă, căsătoria, divorţul, relaţiile dintre părinţi şi copii, în cod nu găsim reguli generale cu privire la persoanele juridice.

b. Cartea a doua conţine prevederi despre avere şi diferite modificări a proprietăţii.

c. Cartea a treia ocupă un volum deosebit, 2/3 din cod, şi reglementează modurile de obţinere a proprietăţii: moştenirea testamentară şi legală; contractele (aici se expun şi relaţiile patrimoniale dintre soţi, relaţii ce decurg din contractul matrimonial); obligaţiile extracontractuale ( de exemplu, cele rezultate din delicte şi quasidelicte).

Codul este scris într-o limbă clară şi simplă. Prin formulări concise, ce nu permit o dublă interpretare, codul consolidează relaţiile noi apărute: proprietatea privată nelimitată şi libertatea contractuală. Total codul conţine 2281 de articole.

Codul civil francez deosebeşte trei situaţii: capacitatea de exerciţiu deplină; capacitatea de exerciţiu restrînsă; incapacitatea.

Capacitatea deplină de exerciţiu, conform Codului civil, persoanele o dobîndese de la vlrsta de 21 ani. Începlnd cu această vîrstă, persoanele pot încheia acte juridice personal.

Capacitatea de exerciţiu restrînsă, conform Codului civil francez, se dobîndeşte de la vîrsta de 18 ani (cu unele excepţii), între 18 şi 21 ani persoana poate încheia acte juridice, dar numai cu consimţămîntul părinţilor sau tutorelui.

Incapabilii sunt de două categorii:minorii pînă la 18 ani şi cei declaraţi astfelde instanţa de judecată ca urmare a unor boli psihice. Aceste persoane pot încheia acte juridice, numai prin reprezentant (tutore, curator).

114

Deci, după cum vedem, Codul civil francez reglementează detaliat statutul juridic general al persoanelor pe tot parcursul vieţii, apărînd cu stricteţe drepturile civile ale persoanelor fizice, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea — excepţia.

Dreptul de proprietate. Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept ca originea oricăror libertăţi individuale. Codul consacră concepţia romană clasică asupra proprietăţii: proprietatea este dreptul de a uza, folosi şi dispune de un lucru în mod absolut, exclusiv şi perpetuu. În primul rând, Codul civil împarte bunurile (averea) în bunuri imobile şi bunuri mobile, determinând strict ambele categorii de bunuri.

Alături de aceste reguli Codul civil preia o regulă din "Declaraţia despre drepturile omului şi cetăţeanului" şi anume că "nimeni nu poate fi impus de a se dezice de proprietatea sa, dacă aceasta nu se face pentru folosul obştii şi nu se răsplăteşte drept şi preliminar".

Relaţiile de proprietate sunt foarte amănunţit reglementate de Codul civil, mai ales în ceea ce priveşte proprietatea asupra bunurilor imobile, care, în principiu, sunt cele mai valoroase, în schimb, în privinţa bunurilor mobile vedem o mai mare libertate în modul de a obţine şi de a poseda aşa bunuri, ele mai uşor trec de la un proprietar la altul, spre deosebire de bunurile imobile.

Dreptul familiei şi succesoral. Codul civil francez în reglementările sale cu privire la familie se bazează pe principiul hegemoniei bărbatului asupra soţiei şi asupra averii ei. Bărbatul este capul familiei şi deţine în mîinile sale toată averea familiei. Familia se constituie prin căsătorie, considerată o instituţie civilă.

Bărbatul pînă la 18 ani, iar femeia pînă la 15 ani nu puteau încheia căsătorie, dar şi după această virstă, pînă la 25 de ani pentru bărbat şi 20 de ani pentru femeie nu se permitea încheierea căsătoriei fără acordul părinţilor.

Codul prevede imposibilitatea căsătoriei dacă: existenţă o căsătorie anterioară valabilă, termenul de văduvie, rudenia de sânge sau prin alianţă, interdicţia de căsătorie între soţul adulter şi complicele său şi între cei care au divorţat.

Despre egalitate între soţi nu putem vorbi. Soţia era obligată să locuiască împreună cu soţul său şi să-l urmeze, dacă acesta îşi schimba locul de trai. (art. 214). Ea nu putea înstrăina sau dobîndi avere şi să ia cuvîntul în judecată fără permisiunea soţului. Dar această ultimă interdicţie putea fi înlăturată de judecată. Unicul act pe care soţia îl putea săvîrşi era întocmirea testamentului.

Căsătoria se poate desface prin moartea unuia din soţi, prin nulitatea acesteia declarată de o instanţă judecătorească sau prin divorţ.

Laic în structura sa, Codul civil a prevăzut pentru catolici (a căror religie interzice divorţul) aşa-zisa separaţie de corp (art. 306-311).

Divorţul era admis numai în cazuri strict determinate: infidelitatea conjugală a unuia dintre soţi; insulte grave; condamnarea unui dintre soţi la o pedeapsă penală pentru o infracţiune. În afară de motivele menţionate la început, în cod s-a păstrat posibilitatea de divorţ prin acordul comun al soţilor, introdus în timpul revoluţiei, cu toate că în acest caz există o procedură complicată. Dar această modalitate de divorţ a fost abrogată în 1815.

Codul nu apără copii din afara căsătoriei. Numai în cazul dacă tata şi mama copilului din afara căsătoriei se căsătoresc ulterior, el va avea aceleaşi drepturi ca

115

şi un copil din căsătorie, dacă a fost recunoscut în mod legal pînă la căsătorie sau în actul de căsătorie. Tata poate recunoaşte copilul din afara căsătoriei, dar nu poate fi obligat la aceasta: "stabilirea paternităţii este interzisă" (art. 340). În schimb, stabilirea maternităţii era permisă (adică declararea de către judecată a unei femei ca mamă a copilului) (art. 341).

Copiii sunt obligaţi să se supună părinţilor şi se află sub puterea tatălui pînă la majorat, neputînd pînă atunci părăsi casa părintească. Dacă tata este nemulţămit de purtarea copilului său în mod întemeiat, el poate cere de la tribunal un ordin de arest pentru întemniţarea copilului pe un termen de pînă la o lună, dacă copilul n-a împlinit 16 ani sau pe un termen de pînă la 6 luni, dacă copilul a împlinit 16 ani.

Dreptul succesoral (pînă la revoluţia din 1789) cu toate încercările de unificare a celor două sisteme, succesiunea a rămas reglementată în mod diferit în diferite părţi ale Franţei.

În domeniul moştenirii testamentare codul a lărgit drepturile moştenitorilor in comparaţie cu legislaţia din timpul revoluţiei. Dacă testatorul avea un copil, el putea să dispună prin testament de 1/2 din avere, dacă avea doi copii —de 1/4 din avere. Dacă testatorul nu a lăsat urmaşi, dar are ascendenţi pe o singură linie (maternă şi paternă), el poate dispune 3/4 din avere, dacă are pe ambele linii de 1/2 din avere. Drepturile moştenitorilor legali se recunoşteau de cod plnă la un grad foarte îndepărtat: plnă la gradul 12 inclusiv. Abia în 1912 cercul moştenitorilor legali a fost limitat pînă la gradul 6 de rudenie.

Copiii din afara căsătoriei, recunoscuţi de tata, au drept de moştenire limitat: lor le revine 1/3 din cota copilului din căsătorie şi ei nu moştenesc nici după rudele pe linia dreaptă, nici după rudele colaterale.

În domeniul moştenirii prevederile codului au rămas nemodificate, cu unele excepţii (de exemplu, cu privire la dreptul de moştenire a copiilor din afara căsătoriei), ceea ce ne demonstrează profunzimea şi progresivitatea reglementărilor codului în această materie.

Dreptul penal. Dreptul penal francez îşi are propria istorie a evoluţiei. Fiind formulate pentru prima dată principiul prezumţiei nevinovăţiei, egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii — principii ce sunt şi astăzi importante, fiind consolidate de „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789”, acest act servind ca bază a evoluţiei atît a dreptului penal francez, cît şi a celui european.

Declaraţia Drepturile omului şi cetăţeanului din 1789 consolidează principiile de bază ale dreptului penal:1. Interzicerea de către legislator a faptelor ce prezintă pericol pentru societate, (art. 5: legea este în drept să interzică doar acţiunile ce prezintă pericol pentru societate").2. Imposibilitatea atragerii la răspundere în afara legii (art. 7: "nimeni nu poate fi învinuit, reţinut sau arestat decît în baza legii şi în formele prevăzute de ea.")3. Sancţiunea este prevăzută numai de lege.4. Umanismul sancţiunii penale (art.8 — "legea urmează să stabilească pedepse indiscutabile necesare.")5. Principiul neretroactivităţii legii (art.8 — "persoana poate fi atrasă la răspundere şi sancţionată pînă la momentul săvîrşirii infracţiunii."

116

Codul penal din 1791 conţinea o structură simplă, fiind compus din 125 articole structurate In două părţi. Prima parte "despre persoane" reglementa în detaliu sancţiunile, ce au fost permise in Franţa In corespundere cu principiul "nulla poena sine lege". Codul a anulat mutilarea şi a limitat aplicarea pedepsei capitale. Partea a doua "despre crime şi pedepse" enumera acţiunile, care se considerau a fi infracţiuni, rezultînd din principiul "nullum crimen sine poena legali". Au fost excluse infracţiunile contra religiei. Totodată sancţiunile se aplicau în dependenţă de infracţiunile comise.

Fiind adoptat în condiţiile revoluţiei Codul penal a Franţei din 1791 s-a dovedit a fi de scurtă durată, în anul 1810 se adoptă un nou Cod penal.

Ca structură Codul penal din anul 1810 se identifică cu structura Codului penal din 1791. Codul era compus din patru cărţi. Cartea I —a şi II —a erau dedicate problemelor generale de drept penal: pedepse, tipurile de pedepse, răspunderea penală. Ele formau partea generală a Codului penal, expunînd concepţiile de bază şi principiile dreptului penal.

În Cod se menţionează despre răspunderea participanţilor la infracţiune şi anume: persoanele care au comis infracţiuni în stare de afect sau fiind constrînse spre a le comite erau absolvite de răspundere. A aplica o pedeapsă mai blînda se permitea numai în cazul prevăzut de lege.

Infracţiunile contra intereselor publice erau după importanţă situate pe locul întîi, fiind sancţionate în majoritatea cazurilor cu pedeapsa capitală şi erau clasificate în trei grupe. Primul grup îl forma infracţiunile contra statului. Aceste infracţiuni , de asemenea erau pedepsite cu pedeapsa capitală sau cu pedepsele cele mai aspre. Al doilea grup îl formau infracţiunile contra Constituţiei (atentate la exercitarea liberă a dreptului electoral, infracţiuni comise de funcţionari), ele fiind pedepsite cu sancţiuni de intimidare. Al treilea grup îl formau infracţiunile şi delictele contra lumii private: fals de acte, confecţionarea monedelor false, luarea de mită, depăşirea împuternicirilor de serviciu.

Codul Penal din 1810 a avut o influenţă deosebită asupra codificării şi dezvoltării dreptului penal în Europa în sec. XIX, datorită noilor principii ale doctrinei penale, noii clasificări al infracţiunilor şi sistematizării pedepselor, în special, Codul Penal corespundea ideii egalităţii tuturor în faţa legii şi individualizăriiPrivitor la pedepse Codul Penal din 1810 înregistra un regres în comparaţie cu Codul penal din 1781. Sancţiunile puteau fi divizate în 2 categorii: principale şi complementare (suplimentare). Condamnarea pe viaţă la munci silnice, pedeapsa capitală, îmbinată cu tăierea anticipată a mîinii, deportarea în colonii, degradarea civilă - erau considerate pedepse principale. Amenda, privarea temporară de unele drepturi politice, civile, familiale, privaţiunea de libertate erau considerate sancţiuni suplimentare. Pedeapsa capitală se executa prin decapitare (ghilotina).

Deportarea era considerată cea mai grea pedeapsă. Locul deportării erau teritoriile ne-continentale ale imperiului francez (Madagascar, Noua Caledonie) teritorii cu o climă nefavorabilă şi rar cine rezista mai mult de 10 ani. Deportarea se aplica pe viaţă, evadarea şi întoarcerea samovolnică se aplica ca sancţiune catorga.

117

În 1809 a fost adoptat Codul de procedură penală. El a introdus în Franţa procesul mixt format din două etape: Cercetarea cazului şi judecarea cauzei penale. Cercetarea cazului era efectuată de judecători speciali, cu atribuţii vaste. Judecătorul era abilitat să elibereze o ordonanţă de prezentare a inculpatului la investigaţie, de prezentare forţată sau arest. El efectua interogarea inculpatului, martorilor, efectua cercetarea la locul infracţiunii, precum şi alte acţiuni de cercetare. Partea finală a procesului o constituia judecarea cauzei penale. Procesul se baza pe principiile publicităţii şi contradictorialităţii.

Codul de procedură penală prevedea delimitarea cercetării de învinuire. Acuzarea era susţinută în instanţă de procuror. Apărarea era asigurată de avocat, care putea răspunde la replicile procurorului.

Sub influenţa sistemului judiciar englez, legislatorul francez a instituit judecata cu juraţi şi se pronunţa referitor la vinovăţia persoanei, anunţînd sentinţa prin simpla majoritate. Conform Codului de procedură penală, judecătorul ce prezida procesul avea posibilitatea de a influenţa juraţii. El se adresa juraţilor printr-o cuvîntare, în care făcea rezumatul cauzei, se formulau întrebările la care juraţii trebuiau să răspundă. Această adresare, uneori se transforma în cuvîntare de acuzare, de aceea în anul 1881 a fost anulată.

Pe parcursul sec. XIX de normele Codului Penal şi Codului de procedură penală s-au folosit guvernele ce s-au succedat la putere, în scopul menţinerii ordinei publice. Legislaţia procesual-penală franceză din sec. XX a suferit schimbări esenţiale, în 1958 unde s-a adoptat un nou cod de procedură penală.

Justiţia. În scopul asigurării principiului separării puterii şi egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii a fost creată justiţia independentă.

Noile principii ale sistemei judecătoreşti au fost consolidate prin legea din 16-24 august 1790. Tribunalele s-au proclamat independente faţă de coroană.

Toţi judecătorii erau aleşi în funcţie, pe un termen de la 2 la 6 ani, pentru judecătorii instanţelor de nivelul doi şi tribunalului de Casare o condiţie era experienţa profesională. O inovaţie, preluată din dreptul englez, a fost intentarea şi examinarea cauzei în prezenţa juraţilor. Fiind prezente două instituţii — juraţii de învinuire (un sfat format din 8 — 9 membri) şi juriul judiciar (un sfat din 12 membri, aleşi arbitrar). Această sistemă judecătorească creată de Revoluţie s-a dovedit a fi imperfectă.

Conform art. 41 al Constituţiei din 1799 judecătorii de tot nivelul erau numiţi de Prim Consul cu excepţia celor din instanţele speciale, Comerciale şi de Casare. Conform hotărîrii Senatului din 1803 toate instanţele judiciare se subordonau Cancelarului, care purta titlul de judecător Suprem, deţinînd concomitent funcţia de preşedinte a tribunalului de Casare. El realiza control administrativ asupra activităţii avocaţilor şi procurorilor. Judecătorii erau inamovibili, fiind numiţi în funcţie pe viaţă, puteau fi avansaţi în ierarhie.

În total în ţară erau 27 astfel de instanţe, iar din 1810 — 34 instanţe. Unica instanţă superioară pentru justiţia civilă şi penală era tribunalul de Casare. Existau şi instanţe cu jurisdicţie excepţională. Cea mai importantă era judecătoria imperială supremă, care examina infracţiunile comise de funcţionari, de asemenea acuzările de trădare de stat.

118

STATUL ŞI DREPTUL STATELOR UNITE ALE AMERICII

1. Apariţia SUA. Declaraţia de independenţă.

„Nu există fericire fără libertate,nici libertate fără autoguvernare,nici autoguvernare fără constituţionalism,nici constituţionalism fără moralitate -şi nici unul din aceste mari bunuri fără stabilitate şi ordine "

(Clnton Rossitor )În jurul anului 1000, vikingii, veniţi din Islanda au populat teritoriul nord-

american, ating coastele răsăritene (New England şi Newfoundland în Canada).În epoca columbiană, teritoriul nord-american a fost colonizat de europeni în

secolul al XVI-lea şi anume, în 1565 spaniolii întemeiază prima aşezare europeană permanentă, Sf. Augustin-Florida, iar englezii, în 1607- localitatea Jamestown-Virginia. Treptat au apărut şi celelalte colonii engleze pe ţărmul Oceanului Atlantic: Massachusetts, Maryland, Pennsylvania ş.a.

Cea mai mare parte a coloniilor au fost la început "colonii proprietare"; coroana britanică acorda unui "proprietar" terenuri în America cu dreptul de a coloniza şi guverna în numele regelui, contra unei plăţi.

Astfel, prima colonie în America de Nord, Virginia, cu capitala la Lanes Town, a fost fondată în 1607, iar ultima - Georgia, în 1720. În acest interval de timp s-au format toate coloniile, dintre care, în final, un număr de treisprezece au devenit state independente.

Înainte de cîştigarea independenţei, coloniile erau guvernate separat de către Imperiul Britanic. Astfel, au existat guverne separate ale coloniilor (devenite apoi state) şi, înainte de aceasta, guvernele comitatelor şi unităţilor administrative mai mici. Una dintre primele sarcini îndeplinite de coloniştii britanici a fost crearea unor unităţi guvernamentale pentru micile colonii pe care le-au întemeiat de-a lungul coastei Atlanticului.

Pe măsură ce noua naţiune înainta spre vest, fiecare post de frontieră îşi crea un guvern care să-i reprezinte interesele.

În preajma războiului de independenţă, situaţia politică şi economică a coloniilor engleze din America de Nord se prezenta astfel:

a) o parte din colonii, ca de ex., New-York, Virginia, Georgia se aflau sub controlul direct al coroanei engleze, în aceste colonii, ce aparţineau în mod nemijlocit coroanei britanice, aceasta numea pe guvernatori.

b) unele colonii, precum Rhode-island, se aflau sub conducerea unor societăţi, care primiseră din partea regelui întinse teritorii sub formă de concesiuni. Conducerea acestor colonii se alegea de către vîrfurile birocraţiei locale.

c) în fine, alt grup de colonii, ca de exemplu Pennsylvania, Maryland etc., fusese acaparat de marii proprietari de pămînturi şi întreprinderi, în aceste colonii guvernatorii erau numiţi direct de către marii proprietari de pămînt sau societăţi.

Astfel, regimul politic al celor 13 colonii din America de Nord era deosebit şi respectiv conducerea politică a acestora era în funcţie de cei trei factori expuşi mai sus care numeau sau alegeau pe guvernator.

119

În ceea ce priveşte situaţia economică a coloniilor engleze din America de nord putem menţiona următoarele aspecte:

a) Grupul coloniilor din nord începuse să se dezvolte mai de timpuriu pe calea capitalismului, respectiv se dezvolta industria forestieră, extractivă de construcţii navale, meşteşugurile şi manufacturile.

b) în grupurile de colonii din centru se practica mai mult agricultura, pe calea specifică americană.

c) Grupul de colonii din sud, era cunoscut prin cultura plantelor industriale, ca bumbacul, tutunul, indigoul.

Cu un an înainte de proclamarea independenţii, în 1775, izbucnise Războiul între colonii şi Marea Britanie, război de independenţă ce a durat şase ani (1775-1781) şi care a dus la ruperea relaţiilor cu Marea Britanie şi formarea unui stat de sine stătător.

Declaraţia de independenţăCele 13 colonii britanice, înşirate de-a lungul ţărmului estic al teritoriului ce

constituie astăzi Statele Unite, nemulţumite de dominaţia britanică şi-au trimis delegaţi la Congresul Continental de la Philadelphia în 1776.

Congresul a proclamat oficial independenţa Statelor americane la 2 iulie 1776, iar la Independence Hali la data de 4 iulie 1776, cu ocazia celui de al doilea congres continental, Declaraţia de Independenţă a fost adoptată.

Independenţa a fost declarată, dar trebuia acum, cel mai important moment, şi obţinută.

Astfel izbucnirea conflictului armat a avut drept consecinţă precizarea poziţiei coloniilor. Ea s-a cristalizat prin acţiunea energică a unor personalităţi precum Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Patrick Henry şi a unor asociaţii ("Societăţile de corespondenţă", "Fiii libertăţii" etc.), fiind încununată de Declaraţia de independenţă.

Astfel, esenţa democraţiei americane este conţinută în Declaraţia de Independenţă, în această propoziţie răsunătoare: "Toţi oamenii se nasc liberi" şi specificările care urmează, că anume "Creatorul i-a înzestrat cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii".

Deşi, aceste principii de înaltă umanitate nu au fost aplicate întregii populaţii, totuşi, pentru perioada de atunci, declaraţia a constituit un document progresist şi mobilizator.

În 1778 la 6 februarie sunt semnate tratate franco-americane. Prin tratatul de comerţ şi prietenie se prevedea recunoaşterea oficială de către Franţa a Statelor Unite ale Americii. Iar în 1779 între Spania şi SUA este semnată o convenţie, prin care Spania recunoştea independenţa SUA. În iunie 1781 Congresul american alege o comisie pentru negocierile de pace, în cadrul căreia intrau Thomas Jefferson, J.Adams, John Jay.

În 1782 martie Parlamentul englez adoptă o rezoluţie prin care se cerea terminarea războiului şi recunoaşterea independenţei "coloniilor". Peste trei săptămîni guvernul britanic a răspuns prin tratatul de pace de la Paris din 3 septembrie 1783, Anglia recunoaşte independenţa Statelor Unite ale Americii şi le

120

dăruia uriaşa regiune de dincolo de Alleghany, pînă la Mississippi, ţinuturile din sud, ţinuturile nordice pînă la Canada.

În această ordine de idei trebuie să menţionăm, că războiul de independenţă a legitimat dreptul la autodeterminare naţională, a legiferat drepturile omului şi a creat o societate nouă.

Faptul că George Washington (1732-1799) a fost ales în unanimitate ca prim preşedinte (1789-1797) nu a constituit o surpriză pentru nimeni, ca de altfel nici alegerea lui John Adams din Massachusetts în postul de vicepreşedinte.

Cu toată ingeniozitatea cu care fusese concepută Constituţia, controversele asupra drepturilor statelor au continuat să se manifeste pînă cînd, trei sferturi de secol mai tîrziu, în 1861, a izbucnit un război care a durat patru ani, între statele de nord şi cele din sud, cunoscut sub numele de Războiul Civil, sau Războiul de Secesiune, problema conflictuală de bază fiind dreptul guvernului federal de a reglementa sclavia în statele mai noi ale Uniunii. Nordiştii susţineau că guvernul federal avea acest drept, în timp ce sudiştii insistau că sclavia era o chestiune pe care fiecare stat trebuie să o decidă cu de la sine putere. Cînd un grup de state sudice au început să părăsească Uniunea, a izbucnit războiul, în care s-a luptat pentru păstrarea republicii. Prin înfrîngerea statelor sudice şi reintrarea lor în Uniune, a fost reafirmată supremaţia federală şi abolită sclavia, ce a asigurat o rapidă dezvoltare economică.

2. Constituţia S.U.A. din 1787. Declaraţia drepturilor omului.În februarie 1787, Congresul Continental, corpul legislativ al republicii, a

lansat o chemare tuturor statelor de a trimite delegaţi la Philadelphia pentru revizuirea Articolelor Confederaţiei, ce nu mai corespundeau noii situaţii. Adunarea Constituţională, sau Federală, s-a întrunit la 25 mai 1787, la Independence Hali, unde, cu 11 ani înainte, la data de 4 iulie 1776, fusese adoptată Declaraţia de independenţă. Cu toate că delegaţii fusese împuterniciţi doar cu amendarea Articolelor Confederaţiei, ei au făcut abstracţie de ele şi au procedat la alcătuirea unei carte pentru o formă complet nouă, mult mai centralizată, de guvernămînt. Noul document, Constituţia, a fost finalizat la 17 septembrie 1787 şi adoptat oficial la 4 martie 1789.

Autorii Constituţiei au păstrat structura stratificată în ceea ce priveşte organizarea de stat. Cu toate că au acordat supremaţie forurilor federale, ei au recunoscut cu înţelepciune necesitatea unor guverne care să se afle într-o legătură mai directă cu populaţia şi care să fie deci mai receptive la cerinţele acesteia.

Constituţia din 1787 a consfinţit crearea unei organizări statale mai puternice -existenţa unei republici federative, proclamîndu-se SUA stat federal. Principiul de bază fiind separarea puterilor în stat.

Dintre aceste prevederi putem menţiona următoarele:- inviolabilitatea persoanei,- libertatea presei şi întrunirilor,- inviolabilitatea proprietăţii private.

Constituţia poate fi înţeleasă numai examinînd cum a fost ea interpretată şi aplicată în anii ce au urmat adoptării sale. Fiecare funcţionar al puterii legislative,

121

executive sau judecătoreşti trebuie să interpreteze Constituţia ca să determine limitele autorităţii sale. Judecătorii, de altfel, au analizat Constituţia pentru a avea puterea de a determina constituţionalitatea actelor legislative şi executive în cursul judecării proceselor şi, ca urmare a hotărîrilor lor, în special a celor ale Curţii Supreme a Statelor Unite, şi-au asumat o importanţă deosebită în a stabili ce vrea să spună Constituţia.

Declaraţia Drepturilor OmuluiCele mai radicale schimbări ale Constituţiei SUA s-au făcut în primii doi ani

de la adoptarea ei. În acea perioadă s-a adăugat primele 10 amendamente, cunoscute şi drept Declaraţia drepturilor omului.

Deşi Constituţia a dat administraţiei federale doar împuterniciri limitate, convenţiile de ratificare ale statelor au exprimat mari temeri că administraţia federală ar putea să abuzeze de autoritatea sa. Pentru a calma aceste nelinişti, în 1789, în unul din primele sale acte, Congresul a propus 12 amendamente în decurs de 2 ani, care au devenit primele zece amendamente ale Constituţiei. Cu toate că amendamentele au fost aprobate împreună de către Congres în septembrie 1789, abia către sfîrşitul anului 1791 au fost ratificate de 11 state.

Primul amendament garantează libertatea religioasă, a cuvîntului şi a presei, dreptul la adunări paşnice şi dreptul de a face apel la guvern pentru ultragii. Al doilea garantează dreptul catăţenilor de a purta arme. Al treilea amendament stipulează că trupele nu vor fi încartiruite în locuinţe particulare fără acordul proprietarului. Al patrulea apără individul împotriva percheziţiilor nejustificate, arestărilor şi confiscării proprietăţilor. Al cincilea interzice judecarea pentru o crimă majoră, fără punerea sub acuzare de către un juriu; interzice judecări repetate pentru aceeaşi faptă, pedepsirea fără procedură judecătorească conform legii şi garantează că o persoană acuzată nu e obligată să depună mărturie împotriva ei însăşi. A1 şaselea garantează o judecare publică promptă pentru delicte penale şi cere judecarea de către un juriu imparţial, garantează dreptul la apărare legală pentru acuzat şi prevede ca martorii să fie obligaţi să ia parte la proces şi să depună mărturie în prezenţa acuzatului. Al şaptelea asigură acuzarea de către juriu în cazuri civile, introducînd aici tot ce valorează la mai mult de 20 dolari americani. Al optulea interzice amenzi excesive şi pedepse crude sau neobişnuite. Al nouălea declară că enumerarea drepturilor individuale nu se vrea exhaustivă, că oamenii au şi alte drepturi care nu sunt în mod deosebit specificate în Constituţie; al zecelea prevede ca puterile pe care Constituţia nu le conferă guvernului federal şi nu le interzice statelor să fie rezervate statelor ca atare sau poporului.

De asemenea, important este să menţionăm şi faptul că accesul liber la tribunal este una din garanţiile fundamentale specificate în Declaraţia Drepturilor Omului.

122

3. Organizarea judecătorească. Dreptul în S.U.A.Sistemul federal de justiţie a S.U.A. constă din două categorii de tribunale:

tribunalele federale şi tribunalele statelor, conduse de Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite.Curtea Supremă de Justiţie este cel mai înalt for judecătoresc al Statelor Unite şi singurul stipulat în Constituţie. Potrivit Constituţiei: "Puterea judecătorească a Statelor Unite va fi exercitată de o Curte Supremă şi de judecătorii care vor fi instituite şi stabilite din cînd în cînd de către Congres."

La început, Curtea Supremă a fost compusă dintr-un preşedinte şi cinci judecători asociaţi, în următorii 80 de ani, numărul judecătorilor a variat, pînă cînd în 1869, efectivul Curţii Supreme de Justiţie a fost fixat la un preşedinte şi opt judecători asociaţi.

Congresul are puterea de a fixa numărul judecătorilor ce vor face parte din Curtea Supremă şi, limitat decide natura cazurilor pe care aceasta le va audia, dar nu poate modifica puterile conferite Curţii Supreme de către Constituţie. Constituţia nu menţionează calităţile pe care trebuie să le aibă un judecător. Nu este specificat faptul că judecătorii trebuie să fie foşti avocaţi, deşi, de fapt, toţi judecătorii federali sunt foşti membri ai Baroului.

În hotărîrea luată în acest caz, Curtea Supremă a hotărît că "un act legislativ contrar Constituţiei nu este o lege" şi a observat mai departe că "este în mod insistent de domeniul şi datoria departamentului judiciar să hotărască ce anume este lege". Preceptul a fost apoi extins pentru a cuprinde activităţile guvernelor statale şi locale. Deciziile Curţii Supreme nu trebuie să fie unanime; o majoritate simplă este suficientă, cu condiţia ca la luarea deciziei să participe cel puţin şase judecători - cvorumul legal. De asemenea, trebuie să menţionăm faptul, că Curtea federală a contribuit foarte mult la consolidarea puterii centrale şi, în special, a executivului.Curţile de apel Al doilea nivel din ierarhia judiciarului federal este alcătuit din curţile de apel, create în 1891 pentru a facilita distribuirea cazurilor şi uşurarea atribuţiilor Curţii Supreme. Statele Unite sunt împărţite în 11 zone de apel, fiecare deservită de o curte de apel cu 3 pînă la 15 judecători permanenţi.

Curţile de apel revizuiesc hotărîrile tribunalelor districtuale (tribunale de primă instanţă cu jurisdicţie federală) în cadrul zonelor lor.Tribunalele districtuale Din 1789 există tribunale federale - tribunale districtuale ale Statelor Unite, care sunt inferioare curţilor de apel. Cele 50 de state sunt divizate în 89 de districte, pentru a deservi cît mai bine părţile aflate în litigiu.

Ca şi Congresul, tribunalele federale au doar autoritatea care le-a fost acordată prin Constituţie. Cea mai importantă împuternicire a lor este să judece "cazuri" şi "controverse", adică procese. Majoritatea cazurilor şi controverselor audiate de aceste tribunale implică daune federale, cum sunt: violarea corespondenţei, furt din avutul federal, încălcarea legilor privind puritatea alimentelor, activităţi bancare şi cazuri de falsificare. Acestea sunt singurele tribunale federale în care marele juriu incriminează în faţa instanţei pe cei acuzaţi de delicte, iar juriile hotărăsc asupra cazului. Potrivit Constituţiei Congresul poate, de asemenea, să le autorizeze să

123

numească "funcţionari inferiori" care altfel ar trebui să fie numiţi de preşedinte cu aprobarea Senatului. În tribunalele districtuale lucrează l pînă la 27 judecători.

Nu orice proces poate fi judecat de tribunalele federale; autoritatea lor este limitată la anumite tipuri de controverse pe care autorii Constituţiei le-au considerat subiecte de interes naţional, cele mai importante dintre aceste cazuri implicînd Constituţia însăşi, legile federale şi tratatele.Tribunalele speciale Pe lîngă curţile federale cu jurisdicţie generală, a fost necesară şi formarea unor tribunale pentru scopuri speciale. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de tribunale "legislative", deoarece sunt create prin acţiune congresională.

În această ordine de idei, important este să menţionăm şi faptul că sistemul juridic al SUA se bazează, pe serviciul cetăţenilor ca membri ai juriilor în tribunalele federale, statale şi locale. Orice american care a împlinit vîrsta prevăzută de lege poate să îndeplinească funcţia de jurat, în afara cazului în care poate dovedi că această îndatorire ar constitui un prejudiciu personal foarte grav.

În genere, sistemul juridic american se bazează pe credinţa în egalitatea tuturor indivizilor, inviolabilitatea drepturilor omului şi supremaţia legii. Nici un individ sau grup, indiferent de avere, putere sau poziţie socială, nu poate încălca aceste principii. Nici unei persoane nu i se poate refuza protecţia legii, din nici un motiv.

Dreptul în S.U.A. în perioada modernăDreptul Statelor Unite ale Americii face parte din marea familie de common-

law, fiind rezultatul transplantării dreptului englez pe continentul american. Structura izvoarelor, principalele instituţii, chiar acel mod de a raţiona ce caracterizează pe juriştii englezi, sunt asemănătoare.

Analizînd evoluţia dreptului american începînd din perioada colonială trebuie să remarcăm faptul, că coloniile engleze se bucurau de o adevărată autonomie juridică, ce le-a permis să creeze variante locale de drept. Astfel, iniţial se aplicau normele dreptului comun englez completate cu unele cutume locale.

Problema dreptului aplicabil în coloniile engleze s-a pus pentru prima dată în anul 1608, în legătură cu rezolvarea cazului Calvin. S-a statuat cu acest prilej că dreptul englez urmează pe supuşii britanici atunci cînd se stabilesc pe teritorii ce "n-au fost stăpînite pînă atunci de naţiunile civilizate". Aceasta însă numai în măsura în care normele ce ar fi aplicate sunt potrivite cu condiţiile de viaţă existente în aceste teritorii.

Dobîndirea independenţei în 1776 a marcat momentul de naştere a dreptului american. Odată cu formarea dreptului american contactul cu practica judiciară engleză a slăbit. Acest fapt, a avut consecinţe serioase, şi anume, că unele reglementări medievale ce erau demult depăşite, în timp ce în Anglia nu se mai aplicau de la mijlocul secolului al XIX-lea, în S.U.A. au reuşit să se menţină pînă în secolul XX.

Treptat au fost făcute o serie de încercări, menite a se codifica, dreptul obişnuielnic (cutumiar) local, deoarece între el şi cel englez se produsese o diferenţiere apreciabilă în decursul timpului. Primele încercări au fost făcute în statul Louisiana (fostă provincie franceză) instituindu-se codul napoleonian. Astfel,

124

a fost sistematizat dreptul în vigoare, s-a alcătuit codul de procedură penală şi s-a elaborat un cod penal. Acţiunea de codificare întreprinsă în acest stat a avut o influenţă pozitivă şi în celelalte state, care au limitat gestul statului Louisiana, trecîndu-se la codificare, avînd drept model legislaţia Franţei.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt înregistrate încercări în vederea elaborării codurilor civile după modelul codurilor europene, care urmau să se aplice, cel puţin, în unele state.

Astfel, în statul New-York a fost codificat dreptul în vigoare sub influenţa puternică a legilor engleze şi olandeze, codul de procedură civilă a statului New-York, care a fost adoptat ulterior de alte state (Missouri, Kentucky, Indiana). În anul 1860, juriştii din statul New-York, au elaborat un cod civil şi penal (adoptate în anul 1871). Deşi codul civil a fost adoptat de două ori cu modificările respective, autoritatea centrală a statului - guvernatorul, a refuzat sancţionarea lui, astfel că se aplica mai mult cutuma, în ultima perioadă a secolului al XIX-lea, s-a generalizat aplicare codurilor civil şi penal.

Astfel, principalele instituţii ale dreptului civil, penal şi procesual sunt reglementate diferit de la un stat la altul. Cu toate acestea fiecare stat a dobîndit un sistem de precedente specifice, care în esenţă, sunt diferite, deşi sub mai multe aspecte este unul şi acelaşi în toate statele.

În S.U.A jurisprudenţa a fost şi continuă să fie considerată un izvor de drept. Dreptul comun (Common Law) fiind alcătuit din obiceiuri juridice şi hotărîri judecătoreşti. Jurisprudenţa sau practica judecătorească (precedentul judiciar) este dată de totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii. În acest sens vom cita din lucrarea "American Law and Legal Systems" semnată J.Calvin, S.Coleman: "Ce monstruoasă încurcătură încă domneşte acolo, atît în exerciţiul justiţiei, cît şi în dreptul însuşi, ne spun cunoscătorii acestora. Ei observă mai ales împrejurarea că, întrucît legea aceasta necesară este cuprinsă în deciziile curţilor de justiţie şi ale judecătorilor, judecătorii sunt continuu chemaţi legifereze, prin aceea că ei sunt deopotrivă ţinuţi să se refere la autoritatea predecesorilor lor, care nu au făcut decît să pronunţe legea nescrisă dar totodată şi liberă să nu se refere la această autoritate întrucît ei înşişi au în ei legea nescrisă, şi pe acest temei au dreptul de a se pronunţa asupra deciziilor anterioare, dacă ele sunt sau nu în acord cu această lege."

În ceea ce priveşte dreptul comercial, ţinînd cont că în S.U.A. dreptul are un caracter cutumiar (common-law), regulile sale se aplică atît necomercianţilor, cît şi comercianţilor. Există însă tendinţa de a adopta legi speciale, care reglementează instituţii fundamentale ale dreptului comercial precum societăţile comerciale, falimentul etc. Mai mult, în S.U.A. a fost adoptată o reglementare cu caracter federal, Codul comercial uniform.

125

CONSTITUIREA ŞI DEZVOLTAREA SISTEMELOR DE DREPT CONTEMPORANE

1. Revoluţiile din secolele XVII-XVIII şi rolul lor în formarea dreptului de tip nou

Constituirea dreptului contemporan este un proces istoric îndelungat care cu-prinde câteva secole şi care s-a început în epoca timpurie medievală. El se dezvolta mai lin şi evoluţionist decât procesele respective din domeniul politicii s: a starului, unde deseori purtau o formă de cataclism.

Rădăcinile istorico-culturale ale dreptului contemporan s-au constituit ;-baza recepţiei dreptului roman, a dreptului urban, dreptului comerţului internaţional şi au fost suficient de adânci şi puternice, însă sistemele de drept în epoca medievală nu erau atât de desăvârşite, iar multe norme blocau dezvoltare; democraţiei politice şi a antreprenoriatului capitalist. Aceste particularităţi ale sistemelor de drept medievale, deosebindu-se şi prin lipsa unităţii interne, creau obstacole în calea modificării progresive a dreptului.

Un rol important în reformarea dreptului vechi feudal pe o bază nouă revine revoluţiei din Anglia din secolul XVII şi revoluţiei franceze din secolul XVIII. Aceste revoluţii, mai ales cea franceză, au constituit un experiment serios a to: ce a rămas din suprastructură în dreptul medieval. Ca orice cataclism social-po-litic, aceste revoluţii au contribuit mai mult la distrugerea nedreaptă a construcţiei de drept, creată timp de secole, la prăbuşirea culturii juridice tradiţionale, la nihilismul în drept şi la voluntarism.

Cum a demonstrat experienţa istorică a Franţei şi Marii Britanii, constituirea noului drept s-a produs nu numai în anii mişcărilor revoluţionare, ce din contra, în anii care se caracterizau printr-o stabilitate politică a spiritului conservator. într-o perspectivă istorică vastă revoluţiile, punând începutul reconstrucţiei, schimbărilor în domeniul economic şi al structurilor politico-statale, au contribuit, în consecinţă la schimbări esenţiale în domeniul dreptului, la constituirea a noii ordine de drept, determinând dezvoltarea rapidă a capitalismului.

Limitele intervenţiilor revoluţionare din dreptul medieval, ritmul ineditului şi al reconstrucţiei sistemului de drept depindea mult de condiţiile istorice concrete ale diferitor state.

Acolo unde conflictul dintre interesele întreprinzătorilor şi ale societăţii cu ansamblul de norme de drept feudal cunoştea forme tensionate, unde în lupta cu regulile arhaice feudale se implicau activ elementele plebeiene ale păturilor sociale, substituirea sistemului de drept medieval cu un drept nou (cum denotă exemplul Franţei) a avut loc mai rapid şi în forme mai radicale. Acolo unde revoluţia nu a contribuit direct la dominaţia politică a burgheziei care râvnea puterea pe o cale lungă şi prin multiple compromise cu proprietarii funciari mari (aici vom cita exemplul Marii Britanii), dreptul post-revoluţionar era pătruns de elementele sistemului de drept medieval şi conserva spiritul tradiţiei.

Astfel, dreptul contemporan în statele occidentale (în primul rând Marea Bri-tanic şi Franţa) s-a constituit şi s-a dezvoltat ca o continuare logică a sistemelor de drept apărute în epoca medievală (de exemplu, "dreptul comun" - "common law" şi

126

a dreptului antic roman). Dreptul nou nu putea fi în esenţă altceva decât cel premergător, pentru că în dezvoltarea sa - dreptul a asimilat, păstrat şi folosit multe elemente constructive social-utile.

Gradul preluării de către dreptul contemporan a diferitor elemente din dreptul epocilor precedente (de exemplu, dreptul roman, cutuma) a fost atât de sporit, că în esenţă, nicăieri sistemele de drept prerevoluţionare nu au dispărut fără urme. O mare parte au intrat într-o formă reînnoită în dreptul contemporan, s-au transformat în norme ale dreptului nou, căci dreptul medieval funcţiona într-o societate care cunoştea proprietatea privată, relaţiile de piaţă şi un nivel avansat al tehnicii juridice. Negarea dreptului medieval pe parcursul revoluţiilor din secolele XVII-XVIII şi în perioadele ulterioare s-a produs în mare parte fără acele norme de drept, care ignorau interesele proprietarilor şi care complicau evoluţia ulterioară şi reacordarea internă a sistemului de drept, veneau în contradicţie cu necesităţile economice şi politice ale capitalismului.

Constituirea dreptului contemporan a presupus un mare progres în istoria so-cietăţii. Acest proces avea loc nu numai pe calea negării şi lichidării institutelor de drept medieval în economie şi politică. Dreptul a devenit un mare potenţial creativ, contribuind la crearea unui teren mare pentru creşterea producţiei mărfurilor şi a comerţului, susţinerea iniţiativei proprii, satisfacerea ascendentă a necesităţilor calităţii în dezvoltare.

La această treaptă nouă de dezvoltare dreptul a demonstrat un set de calităţi. Dreptul contemporan, spre deosebire de cel de până la revoluţie, care era dispersat, caracteristic perioadei particularismului în drept "pretutindeni apărea într-o formă integrată a sistemului de drept naţional. Anume capitalismul, desfiinţând stările şi grupurile sociale, diferite bariere vamale, comerciale, a contribuit nu doar la crearea statelor naţionale, ci şi a sistemelor naţionale de drept.

În sistemele noi de drept apare acel nivel de dezvoltare, când statului îi revine rolul principal în crearea imaginei sistemului de drept. Sistemul de drept obţine o nouă calitate, o nouă modalitate de existenţă - sistemul legislativ şi sistemul de drept care practic a existat în epoca antică şi medievală, însă numai într-o stare incipientă.

Sistemele naţionale de drept, spre deosebire de sistemele de drept fărâmiţate ale epocii medievale, beneficiază nu numai de o putere generală statală, dar şi de un conţinut nou.

Sistemele contemporane de drept au contribuit la apariţia şi existenţa formelor inedite ale dreptului, care au provenit, în majoritatea cazurilor, nu în baza cutumei sau a practicii judiciare, ci în baza actelor legislative şi normative. Începutul dominant, într-un fel nucleul dreptului constituţional statal, public baza căruia s-a construit dreptul în orice societate.

Dreptul contemporan s-a format sub influenţa constituirii capitalismului care avea nevoie de un sistem de drept adecvat, de un spaţiu de drept unic. Un loc important în cristalizarea sistemelor de drept contemporan revine legislaţiei. Condiţionat, istoria dezvoltării dreptului poate fi divizată în două mari epoci: cea antică şi medievală dreptul se dezvolta în general, nu în baza dispoziţiilor statului, ci din relaţiile reale existente şi recunoscute de societate.

127

În epoca contemporană dreptul reflectă necesităţile interne ale societăţii şi modificările condiţiilor de viaţă. Însă, concomitent cu dezvoltarea şi începuturile constituţionale, legislaţia devine izvor de drept. Anume legislaţia, şi nu mijloacele regulatoare, devine trunchiul sistemului de drept, un factor creator al dreptului, imprimându-i unitatea, toate elementele acestui ansamblu de legi - care formează sistemul dreptului contemporan.

În epoca antică şi medievală, chiar şi cele mai ample acte legislative (exem-plu: Codificarea lui Iustinian etc.) niciodată nu exprimau o totalitate de norme generale, se deosebeau de normele cazuale. Normele de drept în epoca respectivă se constituiau în baza obiceiurilor populare şi ale practicii judiciare. Doar în epoca contemporană, îndeosebi în secolul XX dreptul, păstrând valoarea civilizaţiei cuprinsă în expresia doctrinei "supremaţia legii" este exprimat prin prescripţiile organelor statale.

Sistemele de drept, formate după revoluţiile burgheze şi dezvoltându-se în continuare concomitent cu principiul "dominaţia dreptului", "supremaţia le-gii", cuprind şi alte principii de bază.

Dreptul contemporan, spre deosebire de cel medieval, se bazează pe princi-piile individualismului, reflectând descătuşarea personalităţii, eliberării stărilor feudale de legăturile corporative. Acestea şi-au găsit expresia în primele acte constituţionale şi legislative ale revoluţiei franceze (Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului etc.). în centrul sistemelor de drept contemporane a fost plasat omul, personalitatea, şi nu formaţiunile corporative ale stărilor. De aici şi drepturile omului au fost elucidate în documentele juridice ca fiind naturale, sfinte şi inalienabile, în această ordine de idei ele se extindeau printr-un set de drepturi ale omului în domeniile publice şi particulare.

Un principiu de o valoare importantă a sistemului de drept a devenit libertatea. Ea a reprezentat nu doar expresia idealului uman al omului, ci şi exprima elementul de bază al societăţii civile, cu toate atributele sale: libertatea antrepre-noriatului, libertatea comerţului, libertatea concurenţei şi ale libertăţii economice şi sociale, care sunt de neconceput fără libertatea politică.

La fel de important în epoca contemporană devine principiul egalităţii, care a exprimat o politică egalitaristă în societate, în sens juridic libertatea a devenit un element indispensabil sistemului antreprenorial, căci egalitatea este plasată la baza tuturor relaţiilor contractuale, chiar şi a celor de muncă.

După cum denotă procesul constituirii dreptului după revoluţiile burgheze, principiile indicate anterior şi tradiţiile dreptului post-revoluţionare nu puteau fi asigurate fără o ordine de drept bine organizată, în special activitatea antrepre-norială avea nevoie de stabilitate şi reglementare. De această valoare era legată ideea despre o ordine civilizată. De aceea, alt principiu al dreptului contemporan devine legalitatea. Ea a constituit una din condiţiile realizării drepturilor civile şi politice, garanţia instituţiilor democratice ale puterii, cât şi un factor al stabilităţii circuitului economic.

128

2. Formarea sistemelor de drept anglo-saxon şi continentalÎn secolele XVIII-XIX, în legătură cu formarea unor state noi în America

(SUA) şi în Europa (Belgia, Italia etc.) şi sfârşitul împărţirii teritoriale a lumii, formării imperiilor coloniale, apariţiei structurilor de piaţă pe tot cuprinsul Ter-rei, capitalismul - transformat într-un sistem mondial a determinat dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei umane. Internaţionalizarea vieţii economice şi politice s-a soldat cu o creştere a interacţiunii sistemelor de drept a diferitor state, depăşirea izolaţionismului local.

Destul de pronunţat influenţează dreptul celor mai avansate state ale lumii (în primul rând al Marii Britanii şi Franţei) asupra vieţii juridice a statelor, care ulterior au ales calea constituirii societăţii capitaliste. Interacţiunea sistemelor de drept, în asemenea condiţii aspre şi sub diverse forme, însă asemănarea lor devine tot mai pronunţată. Aceasta a contribuit la prelucrarea vastă a sistemelor naţionale de drept, în totalitate, introducerea forţată a sistemelor străine şi implementarea lentă a principiilor dreptului unor state în sistemele de drept ale altor state. A influenţat asupra proceselor de interacţiune şi impactul unor sisteme naţionale de drept, a diferitor state, la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX, care au înfiinţat şi posibilităţile tehnice contemporane ale capitalismului - mijloacele contemporane de transport, legătură, informaţie etc.

Concomitent cu procesele vaste ale recepţiei şi a implimentării dreptului, în baza sistemelor de drept naţionale ale Marii Britanii şi Franţei, s-au format aşa-numitele sisteme de drept - anglosaxon şi continental (romano-german). Aceste structuri reprezentau două grupări mari ale sistemelor de drept naţionale, deose-bindu-se prin structura internă şi caracteristicile juridice exterioare.

Fiecare din aceste sisteme are "codul său genetic", rădăcinile sale istorice. Sistemele de drept, englez şi francez, au rădăcini adânci încă din epoca medievală, iar apariţia sistemelor de drept contemporane este legată tocmai de procesul constituirii capitalismului. Dominaţia acestor state, în domeniul dreptului, determina şi faptul că în secolul XIX ele au fost cele mai bogate şi mai dezvoltate, transformându-se în cele mai mari state coloniale.

Coroborată îndeosebi cu politica colonială este constituirea sistemului de drept anglo-saxon. O importanţă deosebită a factorului colonial în istoria acestui sistem este determinat în mare parte de faptul că dreptul englez, având un potenţial pentru a se dezvolta irndependent, a fost destul de tradiţional, cu elemente naţionale, fiind greu şi complicat pentru a fi preluat, pentru a fi mai vast răspândit în alte state. De aceea familia sistemului anglo-saxon de drept s-a transformat într-un siste-mondial nu în rezultatul recepţiei grele de a asimila, percepe sistemul anglo-saxon de drept, ci pe calea implementării sau prin intervenţia forţată a dreptului în procesul expansiunii coloniale.

La etapa iniţială a expansiunii coloniale engleze au fost elaborate două doctr-ne judiciare, care au contribuit anume la implementare şi nu la recepţia dreptului englez. Conform prevederilor primei doctrine, englezul plecând peste hotare "păstra cu sine dreptul englez". Astfel, instanţele judiciare engleze garantau englezului care se afla în coloniile engleze ("peste mări"), păstrarea tuturor libertăţilor 5 institutelor democratice, care exista în metropolă. Această doctrină s-a

129

construit în urma generalizării experienţei în domeniul dreptului, extrase în primele acte coloniale regale. Astfel Carta regală a Virginiei din anul 1606 afirma că toţi supuşii regatului luaţi împreună şi fiecare în parte vor avea şi se vor folosi de toate libertăţile şi imunităţile în orice posesiune a noastră, sub toate înţelesurile şi a ponderii lor, cum ar fi: să se nască şi să trăiască pe teritoriul regatului englez.

Conform doctrinei a doua, formulată în 1693 de judecătorul Holtom, în caz de asimilare de către britanici a pământurilor "nepopulate" ale - indienilor sau a popu-laţiei aborigene nu putea fi luată în consideraţie ca fiind "necivilizată", în aceste colonii erau în vigoare toate legile britanice. Prin termenul "legile Angliei" în practica colonială se preluau nu numai statutele şi dreptul comun "common law" şi dreptul precedentului, care se implementa în judecătoriile create de coloniştii britanici.

Introducerea regulilor dreptului britanic în coloniile imigraţionale se realiza nu numai în baza doctrinelor juridice indicate mai sus, dar şi pe calea adoptării legilor speciale de către rege şi a actelor legislative, de către parlament. De exem-plu, în Carta elaborată de Carol II companiei din Ost-India în 1683 se arată că judecătorii în exercitarea activităţii lor, se conduceau în corespundere cu normele common law, deci practic în corespundere cu dreptul precedentului britanic.

Prin acte speciale dreptul britanic a fost extins în coloniile engleze din Ame-rica de Nord, ulterior au fost introduse în Canada (cu excepţia provinciei Que-bec, în care s-a conservat acţiunea dreptului francez), Australia, Noua-Zeelandâ. Africa de Sud, în baza cărora au fost constituite ulterior dominioanele britanice. Cu ajutorul actelor normative se introducea dreptul englez de rege "de sus" şi în coloniile noi din Asia şi Oceania. La sfârşitul secolului XIX, în legătură cu împărţirea definitivă a Africii de către marile puteri, legile engleze, cât şi dreptul precedentului au fost extinse cu ajutorul actelor speciale, guvernamentale, în coloniile din Africa (1874-în Ghana, 1880 - în Siera-Leone, în 1897 - în Kenia etc).

În secolul XIX, legislaţia cu ajutorul căreia se implementa în colonii dreptul britanic, reglementa detaliat în hotarele exercitării izvoarelor de drept. Astfel, ordonanţa din 1874 pentru Coasta de Aur (Ghana) a stipulat că în această colonie sunt în vigoare "dreptul comun, dreptatea şi statutele cu caracter comun, care erau în vigoare în Anglia la data de 24 iulie 1874, adică până la momentul adoptării ordonanţei.". Tot aici era indicată şi regula că în toate cazurile în care se atestă starea de conflict, o discordanţă între normele dreptului comun şi normele dreptăţii referitoare la acelaş caz, aviz favorabil se atribuie normelor dreptăţii. Reguli similare erau prevăzute şi în Legislaţia destinată şi pentru alte colonii, în Liberia populată de negri-emigranţi din SUA, dreptul comun britanic a fost preluat de la început în varianta americană, în legea din anul 1820 se prevedea că în ţară se introduce "dreptul comun în acea redacţie, care era reînnoită şi acţiona în SUA". De menţionat că în anul 1824, într-o lege nouă se prevedea deja acţiunea "dreptului comun şi al obiceiurilor judecătoriilor din Marea Britanie şi Statele Unite", iar în 1839 a fost stabilit că în Liberia sunt în vigoare "acele reguli ale dreptului comun, care sunt cuprinse în "Comentariile" lui Blackston, în măsura în care pot fi aplicate în condiţiile acestui popor".

130

De obicei britanicii nu desfiinţau în colonii dreptul tradiţional local (de exem-plu, dreptul induşilor, musulmanilor şi dreptul comun) prin faptul că era imposibil, însă aceste reguli de drept puteau fi aplicate doar în măsura stabilită de legislaţia britanică sau de administraţia colonială, în aceste condiţii, apăreau şi sisteme de drept mixte, constituite din elemente ale dreptului englez şi ale normelor de drept ale originarilor (de exemplu, dreptul anglo-indus). Dreptul tradiţional sau local reglementa de obicei relaţiile de familie şi conserva faţă de dreptul englez o stare de subdominaţie, care determina dezvoltarea sistemelor de drept în aceste ţări. În coloniile şi protectoratele Angliei din Asia de Sud-Vest (Malaesia, Syngapore, Hong-Kong, Brunei) dreptul britanic se împletea cu elementele dreptului induşilor şi al chinezilor, care acţionau în localităţile populate de indieni şi chinezi, de care se conduceau şi comercianţii locali, cât şi de normele dreptului musulman, concomitent cu extinderea religiei islamice, în coloniile engleze din Africa (mai ales, în relaţiile de familie, de moştenire şi altele) activau legile dreptului cutu-miar, însă influenţa legilor britanice se dezvolta ascendent.

De menţionat că în a doua jumătate a secolului XX, când s-a derulat procesul decolonizării imperiului britanic, statele noi apărute în baza coloniilor engleze, au nimerit practic în sfera de influenţă şi acţiune a sistemului anglo-saxon de drept. Original s-a constituit sistemul de drept şi în coloniile britanice din Africa de Sud. Aceste colonii se extindeau concomitent cu cuceririle republicilor bure, în care acţiona dreptul olandez (aşa numitul drept roman-olandez). Particularităţile acestui drept au fost determinate în secolele XV-XVIII. De menţonat că în Olanda, la începutul secolului XIX dreptul a fost reconstruit după modelul francez (în baza codurilor napoleoniene, însă în colonii (Indonezia, Africa de Sud) dreptul şi-a conservat structura iniţială. Administraţia Olandeză, în caz de apariţie a unui vid în legislaţia colonială accepta referinţe chiar şi la izvoarele dreptului roman.

Britanicii, consolidându-şi dominaţia în coloniile africane de sud, au conservat acţiunea unor cutume locale cât şi dreptul roman-englez. în anul 1857 o comisie specială care a cercetat starea dreptului în pământurile Capului, scria în raport că „dreptul romano-olandez... constituia cea mai mare parte a dreptului colonial". Actul constituţional cu privire la formarea Uniunii Africane de Sud (1909), stipula că dreptul unor colonii, care era în vigoare la momentul creării Uniunii este valabil până nu va fi examinat de parlamentul Uniunii sau de consiliile provinciale, însă pe tot parcursul secolului XIX şi începutul secolului XX dreptul african de sud era modernizat, perfectat conform jurisprudenţei britanice, în consecinţă, conform afirmaţiilor juriştilor din Africa de Sud s-a format din sisteme de drept - hibrid, în care se împleteau strâns elementele dreptului olandez cu cele ale dreptului britanic.

Acest drept specific a fost implementat de britanici şi în alte posesiuni în sud-ul continentului african (Rodezia de Sud - 1889, Svazilend - 1907 etc). După sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, dreptul Uniunii Africane de Sud a fost extins şi în teritoriile din Africa de Sud-Vest.

Un sistem de drept similar, cu o nuanţă mai pronunţată a doctrinelor dreptului britanic, s-a format din punct de vedere istoric şi în alte posesiuni coloniale britanice: în Ceylon (dreptul romano-olandez-britanic, pe insula Mauritania (dreptul anglo-francez), în India de Vest (dreptul englezo-spaniol).

131

De la sfârşitul secolului XIX dreptul britanic influenţează tot mai mult siste-mele de drept din următoarele state, care oficial îşi păstrau independenţa, dar de facto erau influenţate de Anglia - Egiptul, Afganistanul etc. Un sistem special mixt de drept a apărut istoriceşte şi pe insulele britanice - în Scoţia. Aici, încă din epoca medievală se aplicau unele institute din dreptul roman, completate de instanţele judecătoreşti scoţiene care nu au acceptat în totalitate sistemul "dreptului comun".

Însă, după adoptarea actului din 1707, referitor la "Unirea Angliei şi Scoţiei", cu toate că s-a păstrat un statut special, dreptul se apropie tot mai mult de modelul englez. La definitivarea poziţiilor mondiale ale dreptului britanic a contribuit şi faptul că dosarele examinate de judecătoriile supreme din colonii puteau fi contestate în comitetul judiciar al Consiliului tainic din Londra.

În coloniile cu un regim de administrare s-a conservat orientarea dreptul en-glez şi după adoptarea în 1865 de parlamentul englez a "Actului cu privire la legile adevărate coloniale". Formarea în dominioane a sistemului de drept naţional se baza pe principiile sistemului de drept anglo-saxon, deci pe precedentul judiciar şi pe dreptul comun.

Dreptul britanic a constituit baza codificării unor ramuri şi instituţii de drept, care s-au efectuat în colonii. De menţionat că în India deja în anii '30 ai secolului XIX o comisie specială, condusă de cunoscutul jurist englez Macolei a elaborat un proiect al codului penal. Acest cod a fost adoptat de Consiliul legislativ de pe lângă vice-regele Indiei abia în anul 1860, după înăbuşirea răscoalei naţionale din 1857, în legătură cu aspiraţiile britanicilor de a consolida ordinea colonială. Acest cod penal a suportat şi influenţe ale legislaţiei franceze, preluând unele reguli din dreptul musulman şi indus, însă în general, spiritul acestui cod corespundea perfect sistemului anglo-sanxon.

În anul 1859 a fost adoptat codul de procedură civilă, iar în anul 1861- codul de procedură penală ale Indiei, în anii '60 în India a fost adoptat un set de acte codificate în domeniul dreptului civil (Actul despre moştenire din 1963, Actul privitor la contracte), în baza dreptului britanic (proiectul lui Stofen) a fost adoptat în anul 1892 codul penal al Canadei. La finele secolului XIX - începutul secolului XX codurile coloniale indiene au fost extinse de Anglia într-un şir de colonii (Aden, în coloniile din Vestul Africii, Somaly, Kenia etc).

În pofida varietăţii sistemelor de drept, apărute în baza fostelor posesiuni coloniale britanice comportă similitudini în multe principii de bază ale structurii interne şi a mentalităţii juridice.

În baza particularităţilor sistemului anglo-saxon care constituie un catalizator al acestui sistem de obicei în literatura de specialitate este numită "familia drep-tului comun", în această familie prevalează concepţia pragmatică a dreptului, conform căreia norma de drept comportă nu numai un compartiment abstract, dar şi o modalitate a examinării litigiilor judiciare.

De menţionat că un loc important este atribuit precedentului judiciar, dreptului judecătoresc, pentru care momentele procesuale de procedură ale dosarelor penale, deseori au o importanţă mai însemnată decât procedura "vîiasnenia istinî".

Astfel, dreptul în familia anglo-saxonă obţine un caracter de procedură ca-zuală, dar nu un sistem logic-legislativ.

132

Refuzul de la o recepţie vastă a dreptului roman în această familie vizează multiple noţiuni juridice, construcţii şi termeni, care au rădăcini în istoria dreptului englez. Sub influenţa practicii sistemului judiciar, în familia anglo-saxonă de drept, o mare importanţă se atribuie apărării drepturilor persoanei de abuzul statului şi al societăţii.

3. Formarea sistemelor de drept continental A apărut spre deosebire de cel anglo-saxon sub influenţa directă a sistemului

de drept al Franţei şi în mod special al codificării napoleoniene, realizată la în-ceputul secolului XIX.

Termenul de sistem continental de drept a intrat în circuit la sfârşitul secolului XIX. Acest termen, ca şi sistemul anglo-saxon de drept, s-a dovedit a fi destul de condiţionat, căci nu în totalitate reflecta situaţia reală a lucrurilor. Iniţial, acest sistem întrunea mai multe sisteme de drept ale statelor europene, care au moştenit noţiunile de bază, construcţiile şi chiar spiritul dreptului roman. Acestei familii se alăturau sistemele de drept a unor state: Franţa, Olanda, Belgia, Spania şi Italia.

Din această familie face parte şi Germania, unde influenţa dreptului se obser-vă asupra sistemului continental la finele secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Factorul german care exprima sinteza dreptului barbar (german) şi a dreptului roman a devenit atât de esenţial, încât sistemul continental a început să se numească romano-german.

Sistemul continental de drept în dezvoltarea sa timpurie a parvenit din spaţiul continentului Europei. In baza tradiţiei romano-spaniole de drept, în secolul XIX acest sistem de drept a fost deja preluat aproape de toate republicile latino-americane, în care receptarea dreptului francez şi roman a fost destul de profundă. Elementele esenţiale ale structurii şi unele reguli separate din sistemul continental au fost implementate în secolul al XIX-lea începutul secolului XX în multe colonii ale Franţei, Belgiei, Olandei şi ale Germaniei din Africa şi Asia. în a doua jumătate a secolului XX, când aceste colonii au obţinut independenţa, sistemele de drept au fost "legate" de familia romano-germană de drept.

De menţionat că influenţa sistemului de drept continental se observa la sfârşi-tul secolului XIX - începutul secolului XX în codificările nipone în dreptul Im-periului Otoman, în dreptul Egiptului etc. Astfel, sistemul continental de drept s-a transformat la finele secolului XIX - începutul secolului XX într-un sistem de drept mondial. Sistemul de drept romano-german (continental) are un şir de particularităţi structurale şi tehnico-juridice, care parvin din timpul dreptului roman şi al tradiţiilor de drept din epoca medievală, în statele de pe continent, spre deosebire de Anglia, rolul decisiv în constituirea dreptului 1-a exercitat nu practica judiciară, ci actele legislative şi normative ale regilor, multe bazate pe dreptul roman. Revoluţiile care s-au desfăşurat pe continentele American şi European la sfârşitul secolului XVIII- începutul secolului XIX, au contribuit la creşterea autorităţii legii. Legea devine izvorul principal al dreptului şi a devenit unicul factor creator al sistemului continental de drept. Anume legea şi nu practica judiciară a contribuit în calitate de instrument la formarea unui sistem unic de drept naţional şi al unui regim legal unic.

133

În ţările sistemului continental s-au format construcţii juridice speciale, care asigură supremaţia legii, ea fiind calificată în acest sistem drept un act al puterii supreme, înzestrată cu puterea de a stabili norme, care vor avea putere superioară juridică, în baza constituţiei se constata ierarhia tuturor actelor normative, în funcţie de puterea lor juridică, în Franţa sec. XIX, ca şi în sistemul continental, s-a creat o regulă, pe care juriştii francezi au numit-o "Fetişizarea legii scrise".

Din punct de vedere juridic, sistemul continental de drept, prevede că orice hotărâre a judecăţii trebuie să se bazeze pe dreptul scris, pe lege, şi nu în baza hotărârilor precedente ale judecătoriilor. Judecătorii, în spaţiul sistemului con-tinental, puteau doar să aplice dreptul, nu să îl creeze cum procedau colegii lor britanici. De menţionat că articolul 5 din Codul Civil al Franţei prevedea: "jude-cătorilor li se interzice pronunţarea hotărârilor legate de examinarea cazurilor în formă de dispoziţie generală". Articolul 4, denotă: "Judecătorul care va refuza să examineze cauza din motiv de tăcere, întuneric sau insuficienţa legii, poate fi supus urmăririi şi învinuit de refuzul de a judeca fapta".

Şi mai concret principiul legăturii judecătorului de pronunţare a hotărârii judecătoreşti este formulat în articolul 3 din Codul Civil al Italiei din 1865: "aplicând legea, judecătorului i se interzice de a modifica sensul ei, decât aceea care reiese din însemnătatea proprie a cuvintelor în legătura reciprocă şi reie-şind din năzuinţele legislatorului". Aproximativ aceeaşi modalitate a perceperii raportului dintre lege şi practica judiciară, "dreptul judecătoresc" a fost stipulat şi în legislaţia latino-americană. În Argentina, de exemplu, a fost stabilit concret că precedentul judiciar constituie ajutoare în procesul interpretării legilor, însă din cauza lipsei puterii obligatorii nu sunt izvoare de drept.

Un alt aspect specific al sistemului de drept continental este codificarea care presupune o condiţie obligatorie în organizarea normelor ramurale. în codificările efectuate în secolul XIX în spaţiul sistemului continental de drept a fost realizată doleanţa lui Voltaire, expusă de el în secolul XVIII "Să facem ca legile să fie clare, precise şi uniforme", în lucrările codificate a fost elucidat deosebit de clar liberalismul politic şi cel economic, caracteristic secolului XIX, care iniţial presupunea constituirea unor standarde generale ale sistemului de drept, iar ulterior - intervenţia minimă din partea statului în sfera dreptului privat. Codurile, conform conceptelor juriştilor din secolul XIX trebuiau să stabilească hotarele interzisului şi a permisivităţii.

Sistemul continental de drept se deosebeşte de cel anglo-saxon nu numai prin izvoarele sale, dar şi prin structura internă, institutele principale de drept, tehnica juridică. Norma de drept este prezentată ca o înscriere abstractă, ca o regulă superioară de comportare a cetăţenilor şi ale organelor statale. Multe particularităţi structurale ale dreptului sistemului continental parvin din normele de drept romane, preluate şi acomodate condiţiilor noi. Astfel, pentru statele sistemului continental, cât şi pentru dreptul roman, este caracteristic structurarea în dreptul public şi cel privat. Primul este legat de interesele publice, civice, unind persoanele private sub egida puterii statale într-un colectiv unic "pentru binele întregii societăţi". Al doilea este orientat spre indivizi separaţi şi uneşte cetăţenii în

134

procesul apărării intereselor personale, fără intervenţia statului în această sferă de activitate.

Izvoarele și sistemul dreptului contemporan

1. Dezvoltarea dreptului contemporanPentru perioada contemporană a istoriei sunt specifice nu numai modificările

esenţiale ale sistemului de drept, constituite în dreptul constituţional (de stat) al societăţii contemporane, ci şi o evoluţie pronunţată a întregului sistem de drept.

Transformările care s-au produs în dreptul statelor occidentale în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a secolului au revocat schimbări radicale, nu doar formale şi ale conţinutului. Ele au conferit dreptului o perspectivă nouă şi posi-bilităţi de a influenţa viaţa socială. Aceste transformări sunt strâns legate de pro-cesele aprofundate ale dezvoltării capitalismului contemporan, care intră într-o fază postindustrială. în condiţiile epocii contemporane dreptul este aplicat într-o măsură mult mai profundă pentru soluţionarea obiectivelor sociale curente, care sunt determinate de dezvoltarea rapidă a progresului informaţional, tehnico-ştiinţific, de modernizarea complexă a economiei, de identificarea soluţiilor pentru examinarea problemelor tradiţionale vechi, cât şi a noilor contradicţiii sociale, apărute în epoca contemporană.

Dreptul statelor occidentale la etapa actuală de dezvoltare a societăţii reflectă şi schimbările în coraportul dintre forţele democratice şi cele reacţionare de pe arena mondială, politica regională şi procesele integratoare din domeniile economiei şi politicii, care se amplifică.

În dreptul statelor occidentale se conturează un set de particularităţi noi care nu erau caracteristice etapei iniţiale ale dezvoltării capitalismului. În acelaşi timp se produce o modificare lentă a unor principii clasice şi a unor postulate, care în secolele XVII-XVIII păreau naturale, unice posibile şi inalienabile, astfel, principiul individualismului, atât de caracteristic dreptului din secolul XVIII, cunoaşte forme politice, social-juridice puternice.

În condiţiile contemporane dreptul are misiunea nu numai de a salvgarda structurile socio-politice, care în fond s-au format la etapele precedente ale dezvoltării capitalismului, prin faptul de a conserva această societate cu toate tradiţiile democratice deja formate şi să le transforme astfel, ca să fie comode necesităţilor sociale noi. Iată de ce schimbările în sistemele de drept ale statelor occidentale, la etapa contemporană, se manifestă nu atât în funcţie de clasă, ci mai întâi de toate, în funcţie de dreptul reglementării relaţiilor sociale, strâns legate de elucidarea în conţinutul dreptului a formelor mai avansate a mentalităţii societăţii şi a producerii, cu necesităţile ocrotirii mediului şi a luptei împotriva bolilor şi a criminalităţii, cu rezolvarea politicii demografice.

Modificarea dreptului (în special în jumătatea a doua a secolului XX) a statelor industrial-dezvoltate denotă o capacitate mai mare decât anterior în realizarea politicii sociale. De remarcat că în condiţiile actuale dreptul îşi păstrează experienţa proprie pe de o parte, iar pe de alta - ţine cont de realizările civilizaţiei

135

mondiale în special în domeniile relaţiilor de proprietate şi ale reglementării economiei de piaţă.

Procesul dezvoltării dreptului în unele state se caracterizează printr-un grad avantajos al asimilării dreptului, iar în altele - acest proces s-a încununat cu mari reforme legislative, în general pentru toate sistemele de drept ale lumii occidentale este specifică creşterea bruscă a sferei relaţiilor sociale, care impune reglementarea juridică, ascensiunea activităţii legislative ale organelor statale, amplificarea rolului relaţiilor sociale juridice, orientarea spre drept ca spre o valoare unanim recunoscută şi independentă (ideea statului de drept).

Dreptul din ţările occidentale în secolul XX demonstrează un nivel mai avansat (în comparaţie cu sistemele politice şi de stat) al gradului de stabilitate şi asimilare, se evidenţiază printr-o armonizare, capabilă să reglementeze relaţiile sociale ale diferitelor regimuri statale şi în condiţiile unor manevre radicale în politica claselor conducătoare a unor state.

2. Modificările esenţiale în izvoarele dreptului contemporanSchimbările rapide de creştere a materiei normative juridice, tendinţele noi în

dezvoltatea sistemelor de drept au contribuit la operarea modificărilor şi în izvoarele dreptului. Codurile vechi, mai ales cele adoptate în secolul XIX, au beneficiat de multiple amendamente, într-un şir de state, codurile vechi au fost schimbate cu coduri noi care corespundeau mai mult necesităţilor capitalismului contemporan.

Creşterea imensă a legislaţiei, destul de complicată, apariţia unui număr mare de acte juridice normative a contribuit la efectuarea unor imense lucrări de codificare, însă în unele state s-au produs aşa-numitele "decodificări", care s-au manifestat prin faptul că o parte impunătoare din normele codurilor a fost substituită sau suprimată de legislaţia curentă.

Schimbări esenţiale a comportat structura imensă a legislaţiei, în materialul juridic extrem de masiv s-a accentuat greutatea specifică ale actelor puterii executive. La aceste schimbări referitoare la coraportul dintre legile adoptate de organele legislative şi actele normative adoptate de guverne au contribuit, într-un şir de state, şi constituţiile, care au limitat împuternicirile legislativului prin anumite restricţii (de exemplu art. 34 din Constituţia Franţei din anul 1958). Uneori legile adoptate de parlamente exprimă voinţa legislatorului într-o formă concentrată, care necesită o concretizare normativă curentă.

Decretele, ordonanţele şi regulamentele preşedinţilor guvernelor şi ministerelor, ca şi alte acte administrative, în toate statele occidentale, fără excepţie au devenit un mijloc important al adaptării practice a conţinutului dreptului la condiţiile sociale rapid schimbătoare. Procesul intensificării rolului actelor guvernamentale şi a altor acte administrative (a comisiilor specializate, a agenţiilor "independente" etc.) se declara în cazurile când se diminua importanţa sistemului parlamentar, nesubordonarea aparatului executiv organelor reprezentative, în statele fasciste (Germania din timpul lui Hitler, Italia lui Musoline, Cile - Pinocet, etc.), cât şi în timpul altor regimuri totalitare, guvernele uzurpau împuternicirile

136

legislative ale organelor reprezentative, eliminând sau modificând, prin actele sale, nu numai actele parlamentelor, ci şi normele constituţionale.

Creaţia guvernelor, referitor la actele normative adoptate s-a dezvoltat într-o formă de "Legislaţie delegată", adoptarea căreia se efectua de către guverne cu abilitarea şi sub controlul oficial al parlamentelor.

În ultimele decenii în mai multe state concomitent cu intensificarea rolului puterii guvernamentale şi a birocraţiei, un caracter normativ, inclusiv a actelor normative administrative a obţinut şi practica administrativă. Hotărârile administraţiei şi ale guvernelor, a altor organe ale puterii executive au contribuit în unele cazuri la apariţia precedentului administrativ, recunoscându-se practic puterea normativă.

În conţinutul altor izvoare de drept se observa creşterea rolului practicii judiciare. O influenţă pronunţată a practicii judiciare a început să contribuie la dezvoltarea unor instituţii de drept, chiar şi în statele sistemului continental de drept, în care precedentul judiciar pe parcursul istoriei nu era recunoscut drept izvor de drept, dar hotărârile judecătoriilor supreme, conform destinaţiei lor, obţineau tot mai mult calităţile precedentului. Un loc deosebit în influenţa asupra dezvoltării dreptului îi revine precedentului juridic referitor la interpretarea legilor.

De un loc distinct printre izvoarele dreptului contemporan au beneficiat hotărârile Curţilor Constituţionale, formate sub influenţa SUA în perioada postbelică în multe state europene şi asiatice (Italia, Japonia, RFG, India etc.). În pofida unor hotărâri antidemocratice adoptate sub presiunea forţelor conservatoare în anii 40-50 ai secolului XX, în general instituţia controlului constituţionalităţii legilor şi constituirea, în timpul procesului de realizare al acestuia, a doctrinelor constituţionale au contribuit la dezvoltarea şi consolidarea dreptului şi principiilor democratice ale vieţii politice.

3. Evoluţia sistemelor de drept contemporanDezvoltarea procesului reglementării economiei din partea statului se

consolidează mai ales în anii 30-40, fapt ce a determinat aprofundarea intervenţiei guvernamentale în diferite sectoare ale vieţii cotidiene, contribuind la diferenţierea sistemului legislativ şi la desfiinţarea mai multor ramuri ale dreptului (drept civil, adminstrativ etc.). În rezultatul modificării unor instituţii tradiţionale au apărut noi ramuri legislative: dreptul familial, bancar, de autor, al asigurării etc.

S-a reliefat şi o altă tendinţă - implementarea strânsă a metodelor dreptului civil (dispozitive) cu cele administrative (imperative) ale reglementării juridice.

Aceasta a presupus dispariţia unor particularităţi între dreptul civil şi cel administrativ şi, în consecinţă, a diminuării deosebirilor dintre dreptul public şi cel privat. În unele state dispare şi dualismul dreptului privat exprimat prin dezvoltarea independentă a dreptului civil şi a celui comercial (de exemplu, în Italia din anul 1942 este în vigoare un cod civil unic, care cuprinde tot dreptul privat).Necesitatea reglementării uniforme a tuturor relaţiilor economice complicate a contribuit la apariţia unor noi ramuri.

În literatura de specialitate apar un şir de construcţii juridice noi: dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul afacerilor, dreptul circuitului comercial etc.

137

Dezvoltarea rapidă a legislaţiei a contribuit nu doar la complexarea sistemelor de drept naţionale, dar şi a influenţat reglementarea reciprocă a relaţiilor între sistemele contemporane de drept ale diferitor state, îndeosebi în domeniul legislaţiei economice şi al unor forme separate (din domeniile investiţiilor, valu-tar-bancare, impozitare etc). Aceste tendinţe de armonizare a diverselor sisteme de drept reflectă necesităţile obiective ale dezvoltării economiei mondiale, şi în special interesele companiilor transnaţionale. Companiile de acest gen îşi desfăşoară bussinesul sau concomitent în mai multe state ale lumii şi sunt interesate în armonizarea legislaţiei şi reglementarea analogică a relaţiilor economice. Procesele integraţioniste în economie contribuie direct la constituirea unor norme unice în dreptul diferitor state, conduc la dispariţia vechilor deosebiri şi contraste între sistemele de drept continental şi cel anglo-saxon.

Una dintre particularităţile evoluţiei dreptului în perioada postbelică, în unele state devine creşterea influenţei (spre deosebire de epoca precedentă) a normelor dreptului internaţional asupra dreptului intern. Această tendinţă cuprinde atât legislaţia constituţională, cât şi sistemul de drept în totalitate. De remarcat, că în ultimul timp se observă o creştere a numărului normelor de drept internaţional, care vizează relaţiile comerciale şi economice între state. Apare în consecinţă o ramură nouă în ştiinţa dreptului - dreptul internaţional economic. Specific normelor dreptului internaţional este faptul că în procesul armonizării se implementează în conţinutul normelor de drept din interiorul statelor.

Implementarea normelor dreptului internaţional se operează prin diverse metode. Aceasta poate fi ratificarea şi publicarea tratatului internaţional respectiv, are loc, de exemplu în Franţa şi în alte state. De menţionat că în Marea Britanie implementarea normelor de drept internaţional are loc prin adoptarea actelor normative speciale. Constituţiile unor state occidentale, adoptate în perioada postbelică, vizează principiul supremaţiei tratatului internaţional ratificat asupra legislaţiei naţionale interne.

Ţinând cont de faptul că aceste state sunt membre ale multor convenţii internaţionale, ce reglementează diverse transportări marine, aeriene, auto, căi ferate, cât şi relaţiile creditar-financiare etc., aceasta a contribuit la introducerea multiplelor modificări în legislaţiile interne ale statelor.

Un loc deosebit în procesul unificării şi armonizării legislaţiei revine comunităţilor internaţionale economice, comunităţilor politice ale statelor europene. "Piaţa comună" în cadrul căreia se elaborează tratate multilaterale, de exemplu, convenţiile privitor la recunoaşterea reciprocă a companiilor (1968), despre patente pentru "Piaţa comună" (1975) etc., în baza cărora statele participante la tratate adoptă sau redactează legislaţia naţională respectivă (dreptul acţionarului, dreptul antimonopol etc.). Normele fondatoare ale comunităţilor internaţionale politice, economice deseori devin parte componentă a dreptului naţional al statelor membri şi, fără adoptarea actelor normative respective, în baza procedurii de ratificare a tratatelor (de exemplu Tratatul de la Roma, din 1957 referitor la fondarea Comunităţii Economice Europene).

138

STATUL ŞI DREPTUL ÎN GERMANIA1. Republica Weimară în Germania

Apariţia Republicii Weimare este determinată direct de o situaţie extremă, care s-a creat la sfârşitul primului Război Mondial şi a revoluţiei din noiembrie 1918 în Germania. Primul Război Mondial s-a sfârşit la 11 noiembrie 1918, cu înfrângerea alianţei cvadripartide. Orânduirea de stat care existase în Germania, Austro-Ungana şi Imperiul Otoman n-a putut rezista greutăţilor războiului mondial şi a falimentat. Toate cele trei imperii au dispărut de pe harta politică a lumii.

Marea Britanie, Franţa şi SUA au repurtat victorii, înfrângându-i pe principalii lor concurenţi, şi împărţind lumea.

Războiul a provocat mari pierderi poporului german: 2,5 mln oameni au murit, sute au dispărut fără urmă, 4,5 mln - răniţi şi invalizi, în economie se înregistra haosul. S-au diminuat suprafeţele însămânţate, a scăzut roadă, a apărut foamea; nemulţumirea faţă de guvern era generală. Parlamentarismul german a capitulat.

Forţele armate ale Germaniei nu mai erau capabile să opună rezistenţă ofensivei generale a trupelor franco-anglo-americane. Imperiul otoman căzuse, ostaşii din armata austro-ungară refuzau să lupte.

Primele simptome au fost tendinţele de secesiune ale Statelor Germane şi instaurarea unor regimuri, în special, de extremă stîngă. Astfel, la 10 ianuarie 1919 se proclamă Republica Sovietică de la Bremen (care durează pînă la 4 februarie 1919), la 13 aprilie 1919 - Republica Sovietică a Bavariei (pînă la l iunie 1919), iar la l iunie 1919 se proclamă Republica Autonomă Renană în cadrul Germaniei.

Constituţia era una din cele mai reprezentative printre statele occidentale. Constituţia a fost adoptată de Adunarea naţională, în baza unor noi principii conceptuale de drept: principiul unităţii poporului; principiul suveranităţii poporului german, cât şi principiile libertăţii şi a echităţii sociale. Deţinători ai puterii de stat au devenit reichstagul şi preşedintele, aleşi în baza dreptului electoral general. Germania era proclamată republică, însă denumirea de imperiu s-a păstrat. Legea fundamentală a proclamat egalitatea în drepturi a cetăţenilor, libertatea cuvântului, a presei, dreptul de a forma uniuni şi societăţi.

Fostele "state unionale" au primit denumirea de pământuri (landuri), iar camera superioară a parlamentului nu a fost denumită bundesrat (Consiliu Unional), ci reichsrath (Consiliul imperial).

Landurile aveau organele sale legislative - landtaguri, care consolidau, conform art.17 al Constituţiei de la Weimar, forma republicană de administraţie, ca şi dreptul la vot universal, egal, direct şi secret.

Mai multe probleme ale sferei sociale - relaţiile externe, cetăţenia, afacerile vamale, poştale, apărarea ţării - se aflau în competenţa exclusivă a organelor imperiale. Legislaţia referitoare la dreptul civil, penal, instanţele judecătoreşti, uniuni, adunări, comerţ, industrie etc - era prerogativă organelor legislative imperiale. Organelor imperiale le aparţinea şi dreptul nu doar de a stabili mărimea impozitelor şi ordinea acumulării veniturilor în caznaua imperială, dar şi stabilirea

139

regulamentelor principale, în ceea ce priveşte impozitarea şi modalitatea de încasare a impozitelor în regiuni.

În corespundere cu principiul suveranităţii poporului reichstagului îi revenea locul central, fiind organul suprem reprezentativ, ales prin vot universal şi deţinând putere legislativă superioară. Reichstagul se alegea pe un termen de 4 ani, fiind compus din deputaţii poporului german.

Pentru reprezentarea regiunilor în legislatură şi în conducerea imperială se forma Reichsratul. Formal, reichsratul nu beneficia de atribuţii legislative dar votând bugetul reichstagul nu putea, fără aprobarea reichstratului, să majoreze capitolul cheltuielilor sau să introducă noi articole cu privire la cheltuieli.

În mecanismul constituţional al Germaniei un loc deosebit revenea preşedin-telui republicii, care era ales de întreg poporul, pe un termen de 7 ani, cu dreptul de a fi reales pentru un nou mandat. Preşedintele reprezenta imperiul în relaţiile interstatale. El încheia în numele imperiului alianţe şi tratate cu statele străine.

Conform art. 48 din Constituţie, referitor la prerogativele excepţionale ale preşedintelui, denumit ulterior "dictatura preşedenţială". În baza acestui articol, preşedintele avea dreptul, cu ajutorul forţelor armate, să impună orice land, să-şi asume îndatoririle prevăzute de constituţia sa, în legile imperiale. Dacă în imperiul German era încălcată securitatea publică sau dacă exista pericolul unei asemenea încălcări, preşedintele imperiului putea întreprinde acţiuni de restabilire a securităţii publice şi a ordinii (în caz de necesitate şi cu ajutorul forţelor armate. Despre toate acţiunile sale, Constituţia amintea că preşedintele trebuia să aducă imediat la cunoştinţa Reichstagului).

Guvernul era format din cancelar şi miniştrii imperiali, care erau desemnaţi de preşedinte, fără consultarea majorităţii parlamentare, însă pentru exercitarea funcţiilor aveau nevoie de susţinerea Reichstagului.

2. Dictatura fascistă în Germania2.1 VENIREA FASCIŞTILOR LA PUTERE

Fascismul a apărut în Germania imediat după sfârşitul primului Război Mondial fiind de fapt un curent reacţionar materializat într-o formă naţionalist-militaristă. Fascismul a apărut concomitent cu mişcările antiliberale şi antidemocratice, care au luat amploare în întreaga Europă, în 1920 Hitler formulează un program format din "25 de puncte" care mai apoi devine program al Partidului Naţional Socialist - al muncitorilor germani.

Fiind ahtiat de idei şoviniste şi naţionaliste, de superioritatea naţiunii germane, programul revendica restabilirea "Adevărului călcat în picioare la Versailes". În 1921 sunt create bazele organizaţionale ale partidului fascist, bazat pe principiul puterii nelimitate a liderului (fiurerului). Scopul primordial al partidului devine propagarea ideologiei fasciste şi pregătirea unui aparat special de represalii pentru nimicirea forţelor democratice antifasciste şi preluarea puterii, în 1923, drept consecinţă a grevei proletariatului german, fasciştii încearcă să preia puterea (putciul de bere). Eşecul tentativei impune liderii fascişti să modifice tactica de luptă. Din 1925 începe lupta pentru Reichstag, prin crearea unui partid fascist de masă. Deja în 1928 apar primele rezultate, fasciştii obţin 12 locuri în Reichstag, în 1932, în comparaţie cu alte partide prezente în Reichstag, numărul

140

mandatelor fasciştilor devine majoritar. La 30 ianuarie 1933 Hitler, la ordinul lui Hidenburg, ocupă postul reichcancelarului Germaniei. Hitler acaparează puterea în calitate de şef al guvernului fascist, deşi nu obţinuse un număr majoritar de voturi.

Instabilitatea politică, psihică şi socială a acestei pături sociale a fost utilizată de Hitler prin intermediul diverselor promisiuni false. Oamenilor li se promitea ceea ce aceştia doreau să audă şi în ce sperau: monarhiştilor - restabilirea monarhiei, muncitorilor - locuri de muncă şi pâine, industriaşilor - comenzi militare, reihovierului - succese militare, în vederea realizării planurilor militare ale lui Hitler etc. Lozincile naţionaliste ale fasciştilor convingeau oamenii mai mult decât apelurile social-democraţilor la înţelepciune şi toleranţă etc.

După ce a câştigat alegerile din 6 noiembrie 1932, Adolf Hitler, preşedintele acestui partid, este numit la 30 ianuarie cancelar federal de preşedintele Paul von Hindenburg şi va purcede rapid la desfiinţarea instituţiilor constituţionale. La l februarie 1933 dizolvă Reichstagul. La 28 februarie 1933 sunt suspendate garanţiile constituţionale. La 5 martie 1933 se alege un nou Reichstag, care fiind dominat de reprezentanţii Partidului Naţional Socialist, îi acordă la 23 martie 1933 lui Adolf Hitler împuterniciri extraordinare, în iunie-iulie 1933 se dizolvă sau sunt obligate să se autodizolve toate partidele politice, cu excepţia celui nazist. La 30 decembrie 1934 se aboleşte regimul federal, se desfiinţează Statele şi Germania se reorganizează pe baze statale unitare.Venirea la putere a fasciştilor nu a fost un simplu schimb de cabinete, ci a pus capăt instituţiilor democratice şi burgheze ale republicii germane, regimului parlamentar, toate acestea fiind substituite printr-un regim antipopular terorist.

Ca o justificare a măsurilor sale extraordinare, în 1933 Hitler organizează incendierea Reichstagului, acuzând de acest act partidul comunist din Germania. Provocarea a lansat două hotărâri extraordinare: împotriva trădării poporule German şi a acţiunilor de trădare şi "Despre apărarea poporului şi statului" emise pentru descurajarea acţiunilor violente şi periculoase pentru stat, ale comuniştilor.

Guvernul avea dreptul la emiterea oricăror hotărâri, ordonanţe prin care puteau fi desconsiderate orice drepturi (dreptul la corespondenţă, secretul convorbirii telefonice, dreptul sindicatelor etc.).

Din primele zile, Hitler începuse realizarea programului său. Se presupunea că acesta se va realiza în două etape. Iniţial se dorea unirea populaţiei într-o comunitate unită germană, iar în cea de-a doua etapă - "transformarea comunităţii germane unite" într-o "comunitate militară de luptă". Pentru realizarea primei etape, în conformitate cu ideologia fascistă, era necesară purificarea rasei de "sângele străin", depăşirea contradicţiilor de clasă, celor confesionale, ideologice.

Fiind realizat acest "lucru intern", conform opiniei lui Hitler, Germania putea începe travaliul extern, esenţa căruia rezida în lupta pentru spaţiul vital prin intermediul exterminării popoarelor Europei de Est. Soluţionarea aspectelor problematizante ale primei etape i-a preocupat pe fascişti până în anul 1935. De aici începe pregătirea generală pentru război, iar ulterior şi declanşarea războiului.

După moartea preşedintelui Hidenburg, la l august 1934, în conformitate cu decizia Guvernului, funcţia de preşedinte a fost lichidată. Toată puterea a fost concentrată în mâinile lui Hitler - "lider" şi reichcancelar pe viaţă, având dreptul de

141

a forma guvernul imperial, oricare funcţionar de stat responsabil, cât şi succesorul său. Din acest moment, Hitler începe desfiinţarea planificată a opoziţiei, având drept scop instaurarea unei subordonări depline şi fanatice "Fuhrerului poporului german". Hitler exercita funcţia de preşedinte, Reichscancelar, fuhrer al partidului fascist şi conducător militar suprem.

Organele presei au fost fie lichidate, fie încadrate în cadrul organelor de presă naziste.

Astfel, pe lângă cabinetul de miniştri a fost creat consiliul miniştrilor responsabil de problemele de apărare ale imperiului, Cabinetul Secret, Colegiul celor trei împuterniciţi, din care făceau parte: şeful cancelariei de partid, şeful cancelariei imperiale, şeful organului suprem de conducere a forţelor armate. Toate instituţiile enumerate aveau competenţe legislative şi se subordonau lui Hitler.

Germania a fost divizată în 32 regiuni de partid, conservând vechea existenţa şi organizare teritorial-administrativă. În martie 1933 a fost creat Ministerul propagandei şi iluminării sociale, condus de Ghebels, organ căruia i se supunea presa, radioul, redacţiile etc. În cadrul ministerului condus de Ghebels exista şi o instituţie, "Camera imperială a Culturii", având prerogative de control asupri teatrului, muzicii, picturii.

Politica culturală a celui de-al treilea Reich a fost direcţionată spre crearea unei societăţi unice, atât în plan ideologic, cât şi social. Toţi membrii erau supuşi unui control strict şi obligaţi să răspundă dacă vor lua parte la soluţionarea problemelor cultural naţionale, fiind forţaţi să completeze o anchetă trebuind să prezinte dovezi ale provenienţei sale ariniene. În mai 1933 s-a derulat o acţiune publică de ardere a cărţilor autorilor, care se revoltau şi nu acceptau naţional-socialismul. O atenţie deosebită se acorda educaţiei civice a tineretului, în stil militarist, rasist şi şovinist, activitate realizată prin intermediul unor organizaţii: Iangfolc, Hitler Ughend etc. După 1937, participarea la activităţile organizaţiilor de tineret devenise obligatorie.

Naziştii au creat un puternic aparat de represalii a populaţiei, dar care exista de facto. În anul 1920 apar primele detaşamente înarmate - serviciul de ordine publică al fasciştilor, care avea menirea de a apăra întrunirile acestora. Deseori, detaşamentele erau subordonate scopurilor josnice, în special, provocării dezordinelor în masă în cadrul mitingurilor oponenţilor politici. În 1921 acest "serviciu" obţine denumirea de "detaşament de intervenţie rapidă", în mare parte fiind format din militari concediaţi, comercianţi săraci etc. În cadrul acestor forţe, în anul 1932 au fost create grupuri motorizate de propagandă, în vara anului 1933 armata fascistă a atins 4 mln persoane. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, serviciul respectiv a fost transformat într-o rezervă militară, care din 1940 avea drept scop primordial instruirea militară a populaţiei, în serviciul de securitate (SS) intrau detaşamentele generale, care includeau: conducerea partidului nazist, reprezentanţii deţinătorilor de capital, militarişti şi vârfurile intelectualilor fascişti.

Pe lângă detaşamentele generale activau detaşamente speciale, create pentru îndeplinirea unor misiuni deosebite ale fiurerului SS, ce se ocupa şi de paza lagărelor de concentrare. În total, fasciştii au creat 23 lagăre de concentrare, cu circa 2 mii de filiale. Din anul 1936 şi până în 1945 în ele au fost mutilate sau chiar

142

ucise 18 milioane de oameni. Doar în Osvenţim, construit în 1939, au fost nimiciţi circa 4 mln oameni din mai multe ţări. În aprilie 1933 în Prusia a fost creată poliţia secretă (Ghestapo), care în 1936 a fost unificată cu poliţia criminală, trasformându-se în poliţia de securitate. În 1939 a fost creat Departamentul Securităţii Imperiale, sub conducerea lui Chimler, care având susţinerea ministrului afacerilor interne, Flic, planifica realizarea actelor teroriste, atât în Germania, cât şi în teritoriile ocupate. Astfel, în vara anului 1940 Flic şi Himler au emis o hotărâre cu privire la exterminarea persoanelor care nu sunt apte de realizarea obiectivelor militare, adică a oamenilor bolnavi psihic, handicapaţi şi bătrâni, în consecinţă au fost omorâţi circa 275 mii nemţi, înainte de a ataca URSS, numărul diviziilor SS a crescut până la 35 (600 mii). Unor modificări esenţiale a fost supus şi sistemul judiciar.

Singurul principiu de care se conduceau judecătorii consta în lipsa oricăror drepturi ale cetăţenilor în faţa statului. Pe lângă judecătoriile simple au fost create şi judecătoriile speciale, care examinau cauzele persoanelor acuzate de opoziţionism. În 1934 se înfiinţează tribunalul popular, ce soluţiona cazurile trădării de patrie. Acest tribunal nici măcar nu completa o anchetă preliminară, deciziile sale nu puteau fi atacate, apărătorii inculpatului erau desemnaţi de tribunal, în cadrul armatei funcţionau judecătorii militare, în ultimele luni ale războiului, judecătoriile militare au fost substituite de tribunale în care prezidau doar ofiţeri germani. Erau executaţi prin împuşcare toţi cei care erau acuzaţi în dezertare sau trădare de patrie, fiind supuse represaliilor rudele militarilor.

Armata. Liderii nazişti şi-au propus drept scop crearea celei mai puternice armate din lume. În 1935 în Germania este introdusă obligativitatea serviciului militar al bărbaţilor de la 18-45 ani, termenul serviciului militar fiind iniţial un an, iar ulterior doi ani. Hitler a introdus jurământul de fidelitate personală pentru fiecare soldat şi ofiţer, în 1934 acest jurământ a devenit obligatoriu pentru toţi funcţionarii de stat.

Un rol deosebit 1-au exercitat forţele de infanterie, care în cel de-al doilea Război Mondial au jucat un rol foarte mare. Imediat după acapararea puterii Hitler a creat un aparat puternic al serviciului secret de spionaj, care ţintea distrugerea URSS. Centre de cercetare au fost organizate pe lângă Ambasada germană din Moscova la universitatea din Koonigsberg etc.

În septembrie 1939, Hitler ocupă Polonia, în iunie 1940 este învins Parisul, în momentul atacului asupra URSS, Germania controla teritorii mari în Europa Centrală şi de Est şi de Nord. Împotriva URSS, Germania cu aliaţii săi au aruncat 5 milioane oameni, 3500 tancuri, 4900 avioane, în acest război au participat 61 ţări, au fost ucişi peste 50 milioane oameni, 11 milioane - exterminaţi în lagăre de concentrare, 95 milioane, devenind invalizi. URSS a pierdut timp de 4 ani circa 30 milioane oameni, având o contribuţie grandioasă la distrugerea forţelor fasciste.

3. Restaurarea regimului constituţional în Germania după sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial

143

La 9 mai 1945, din momentul semnării armistiţiului, care consemna o capitulare necondiţionată, situaţia teritoriului celui de-al III-lea Reich se afla în ceea ce dreptul internaţional public numeşte "debellatio" statul încetând să mai existe, poporul german neavând nici o prerogativă, aflându-se sub ocupaţie militară, în care autoritatea era exercitată nelimitat de guvernatorii militari. Se menţineau autorităţile locale, la un nivel foarte redus, care administrau afacerile curente sub controlul discreţionar al forţelor de ocupaţie.

Intenţia iniţială a Naţiunilor Unite era divizarea Germaniei într-o mulţime de state, de mărime medie, cu interdicţia de a se uni pentru a le anula orice pondere politică, în scopul evitării oricărei încercări revanşate. De acest destin sumbru, poporul german a fost salvat de rivalitatea intervenită între aliaţi şi izbucnirea războiului rece. În faţa pericolului iminent al expansiunii sovietice, căreia îi opuneau politica de "îndiguire", cei trei aliaţi occidentali, Statele Unite, Anglia şi Franţa, se conving de necesitatea refacerii economice şi restaurării unui Stat German puternic, în această ordine de idei adoptând la l iunie 1948 "Hotărârile cu privire la viitoarea organizare de Stat a Germaniei apusene ".

3.1. CONFERINŢA DE LA POTSDAM ŞI ACORDURILE SALELa 8 mai 1945, Germania capitulează necondiţionat în faţa forţelor aliate,

fiind divizată în 4 zone de ocupaţie de către învingători - SUA, Marea Britanic. URS S şi Franţa.

Pentru a lichida militarismul, a desfiinţa nazismul şi a asigura dezvoltarea democratică a ţării, Germania a fost ocupată de trupele URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei. În fiecare zonă de ocupaţie, puterea era exercitată de administraţia militară a ţării respective. Pentru conducerea comună a întregii Germanii a fost instituit Consiliului Unional de control, din care făceau parte şefii supremi ai celor 4 zone de ocupaţie. Capitala Germaniei, oraşul Berlin, a fost divizată în 4 sectoare şi urma, de asemenea, să fie ocupată de trupele aliaţilor.

Conferinţa de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) fixează noile frontiere ale Germaniei şi trasează liniile politice ale organizării postbelice, în baza principiilor demilitarizării, decartelizării, denazificării şi democratizării.

Consiliul unional de control trebuia să se conducă după următoarele acorduri, adoptate de Conferinţa de la Potsdam a celor trei mari puteri (URSS, SUA şi Marea Britanie) referitor la Germania:

Dezarmarea totală şi demilitarizarea Germaniei, cât şi lichidarea întregii in-dustrii germane, care poate fi utilizată pentru producţia de război sau controlul asupra ei. În acest scop:a) Toate forţele armate terestre, maritime şi aeriene ale Germaniei: SS, SA (detaşamente de asalt), SD (serviciul de securitate) şi Ghestapo, cu toate organi-zaţiile, statele - majore şi instituţiile lor, inclusiv marele stat major, organizaţiile militare, cluburile şi asociaţiile lor, al căror scop derivă în menţinerea tradiţiilor militare ale Germaniei, vor fi în totalitate şi definitiv desfiinţate pentru a se preveni revitalizarea şi reorganizarea militarismului şi a nazismului german să fie distrus partidul naţional-socialist, filialelele lui şi organizaţiile de sub controlul lui, să fie

144

dizolvate toate instituţiile naziste, sa se asigure ca ele să nu se reunească sub nici o formă, şi să fie contracarată orice activitate sau propagandă nazistă şi militaristă.

Criminalii de război, cât şi cei care au participat la planificarea sau realizarea acţiunilor naziste, trebuie să fie arestaţi şi prezentaţi în faţa justiţiei.

În întreaga Germanie să fie permise şi sprijinite toate partidele democratice, acordându-li-se dreptul la întruniri şi discuţii publice.

În scopul nimicirii potenţialului militar german, producţiei de armament, echipament militar şi materialelor de război, cât şi producţiei tuturor tipurilor de avioane şi nave maritime trebuie să fie interzisă şi evitată.

În organizarea economiei Germaniei, principala atenţie se va acorda dezvoltării agriculturii şi industriei cu caracter paşnic, orientată pentru consumul intern.

Acordurile adoptate la Potsdam prevedeau crearea condiţiilor şi principiilor de activitate nu numai ale administraţiei organelor de ocupaţie, dar şi a organelor administrative create în Germania.

Pentru realizarea acordurilor de la Potsdam, în 1946 a fost elaborat planul referitor la demontarea întreprinderilor industriale şi a introducerii restricţiilor şi interzicerii fabricării multor mărfuri. Volumul producţiei industriale nu trebuia să depăşească 65%, la nivelul anului 1931. Totalmente era interzisă producerea armamentului, maşini grele de transport, construcţia de avioane etc.

După procesul de la Nurenberg, în realizarea politicii de denazificare au fost incluşi şi germani. Conform legilor adoptate, au fost formate comisii locale pentru a continua denazificarea. Acţionând împreună cu tribunalele aliaţilor, organele locale erau abilitate să-i diferenţieze pe nazişti în cinci categorii: "vinovaţii principali", "împovăraţi cu vină", "mai puţin vinovaţi", "complici" şi "neatinşii", conform crimelor "Reichului al III-lea".

Realizarea denazificării s-a produs odată cu modificarea situaţiei spiritual în ţară, a democratizării vieţii sociale şi statale, contribuind la acest proces atît aliaţii, cât şi societăţile civice, orientate spre democratizarea Germaniei.

3.2. FORMAREA REPUBLICII FEDERATIVE GERMANIAÎn ajunul adoptării constituţiei a apărut necesitatea de a definitiva principiile

referitor la relaţiile reciproce între forţele de ocupaţie şi organele administraţiei locale. Elaborarea Constituţiei, practic, excludea din agenda zilei chestiunea semnării tratatului de pace cu Germania şi a contribuit la divizarea Germanie în două componente: RFG şi RDG. În condiţiile declanşării războiului rece, ca o consecinţă a unificării zonelor de ocupaţie americană, engleză şi franceză, este proclamată la 7 septembrie 1949 RFG (cu capitala Bonn), iar în zona sovietică este proclamată RDG (centrul - Berlin).

În aprilie 1949 a fost elaborat de administraţia zonelor de ocupaţie aşa-zisul "statut de ocupaţie", conform căruia se conserva controlul economic şi politic al SUA, Angliei şi Franţei în Germania occidentală. Parţial, aliaţii aveau dreptul de a efectua supravegherea asupra respectării Legii fundamentale a RFG.

În primul rând se evită denumirea de "constituţie" pornindu-se de la ideea că legea elaborată are un caracter provizoriu până când, aşa cum se menţionează în

145

preambul, întreaga naţiune germană, eliberată de restricţiile regimului de ocupaţie sovietică, va putea elabora în deplină autodeterminare o adevărată constituţie, cu caracter de pact fundamental.

În al doilea rând, noul Stat care avea să numească Republica Federală Germania, se considera singurul reprezentant al poporului german, căci populaţia germană din zona Sovietică nu avea posibilitatea să se exprime liber.

În consecinţă, nici Republica Federală Germania, nici celelalte State membre ale Naţiunilor Unite nu vor recunoaşte ca Stat Republica Democrată Germană, pe care Uniunea Sovietică avea să o instituie, ca ripostă, la 7 octombrie 1949 în zona sa de ocupaţie.

Republica Federală Germană proclamă aşa-numita doctrină Hallstein, potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice de către un Stat cu Republica Democrată Germană era considerată un gest neamical faţă de Republica Federală Germania.

Legea Fundamentală pentru Republica Federativă Germania fusese elaborată sub regimul ocupaţiei militare, dar curând aceasta intenţiona să-şi dobândească suveranitatea deplină. La 26 mai 1952, statutul de ocupaţie este suprimat, iar la 9 mai 1955 Republica Federală Germania este admisă în NATO.

Ulterior, Uniunea Sovietică riposta prin acţiuni similare în zona sa de ocupaţie. La 29 mai 1953, se desfiinţează Comisia Sovietică de Control din Germania de Est, dar Republica Democrată Germană obţine în mod formal suveranitatea abia la 20 septembrie 1955, când se desfiinţează funcţia de înalt Comisar Sovietic în R.D.G.

Relaţiile s-au tensionat şi mai mult, după ce în noaptea de 13/14 august 1961, autorităţile din Estul Germaniei au construit zidul Berlinului, despărţind cele două zone pentru a stopa afluxul germanilor din est în R.F.G. Acesta avea să fie demolat de berlinezii de ambele părţi abea la 3 octombrie 1990. Voinţa clar exprimată a tuturor germanilor de a se unifica se concretizează la 31 august 1990 când se încheie "Tratatul de Unificare" între cele două State Germane, care se transformă într-un singur Stat, prin includerea landurilor din R.D.G în Republica Federală Germania şi prin extinderea aplicării Legii Fundamentale pentru Republica Federală Germania pe întreg teritoriul german. Unirea Germaniei este recunoscută imediat de cele patru foste puteri aliate, care au încheiat la Moscova la 12 septembrie 1990 "Tratatul asupra reglementării finale a problemei germane", intervenit între cele două State Germane şi cele patru foste puteri de ocupaţie (denumit şi "Tratatul 2-4").

Legea Fundamentală (Constituţia) pentru Republica Federală Germania, deşi principiile sunt categoric formulate (şi ele au rămas neschimbate), domină soluţiile şi acestea au constituit obiectul numeroaselor amendări, căci reflectau evoluţia socială şi sunt, prin natura lor, perfectibile. De aceea, la unificare, Legea Fundamentală ajunsese, prin modificări succesive, la un înalt grad de perfecţiune, ceea ce a făcut posibilă imediata ei aplicare pe întreg teritoriul german, eliminând, totalmente, Constituţia Republicii Democrate Germane.

Iată de ce prin tratatul de unificare din 31 august 1990, Legea Fundamentală pentru Republida Federală Germania şi-a extins pur şi simplu aplicabilitatea şi asupra teritoriului fostei zone sovietice, amendându-se doar acele texte care se

146

refereau la caracterul provizoriu al Legii Fundamentale şi la sfera ei de aplicabilitate teritorială.

Legea Fundamentală pentru Republica Federală Germania este un text legislativ foarte amplu pentru că, enunţă în mod aproape exhaustiv principiile constituţionale, dar prevede şi soluţiile necesare. În plus, sunt vast legiferate relaţiile dintre Federaţie şi landuri. Textul avea iniţial 146 art., mai minuţios redactate, cu numeroase paragrafe şi puncte, iar în urma multiplelor amendări s-a ajuns la un număr de 183 art., iar ultimul art. este tot nr. 146, căci nu s-a procedat niciodată la o renumerotare a legii (cum se utilzează frecvent în legislaţia altor state, ceea ce provoacă confuzii). Articolele noi poartă numărul celor pe care le completează, dar li se adaugă litere. Astfe avem articolele 12a, 16a, 45b, 45c etc şi se ajunge chiar la numeroase articole cu acelaşi număr, dar diferenţiate prin litere, ca de exemplu articolele de la 87a pînă la 87f, ori articolele de la 115a până la 115m, iar exemplificarea nu este completă.

Sistemul parlamentar german este bicameral fiind tratat în capitolul III (ar. 38-49) despre "Bundestag" şi în capitolul IV (art. 50-53), despre "Consiliul Fe-deral" (Bundesrat).

Bundestagul este compus din reprezentanţi ai poporului, aleşi pe o durată de patru ani, prin vot universal, nemijlocit, liber şi secret. Mandatul deputaţilor este reprezentativ şi nu imperativ.

Consiliul Federal (Bundesrat) nu este ales, ci este compus din membrii gu-vernelor landurilor, deci ai puterii executive fiecare land având între 3-6 repre-zentanţi, în funcţie de numărul de locuitori.

Preşedintele Federal dispune de prerogative de reprezentare internaţională a Federaţiei, desemnează şi revocă funcţionarii publici federali, are dreptul de graţiere, dar nu are prerogative de guvernare.

Guvernul Federal (Capitolul VI, art. 62-92) este compus din Cancelarul fe-deral, ales de Bundestag la propunerea Preşedintelui Federal şi din miniştri, care sunt numiţi şi revocaţi de către Bundestag, la propunerea Cancelarului Federal.

Legile sunt votate de Bundestag, dar în unele domenii, prevăzute în mod expres, acordul Consiliului Federal (Bundesrat) este obligatoriu. Consiliul Federal (Bundesrat) are de asemenea dreptul să facă opoziţie la adoptarea legilor pentru care asentimentul său nu este necesar. Pentru amendarea Legii Fundamentale (art. 79) este necesară majoritatea calificată de 2/3 în ambele camere.

Puterea judecătorească. Există în Germania instanţe judiciare paralele, ale Federaţiei şi ale landurilor: tribunale federale şi tribunale de land, Curtea Supremă Federală, Curţi Supreme de land, Tribunal Constituţional Federal şi Tribunale Constituţionale de land.

Statutul Judecătorului este amplu reglementat, iar independenţa lui nu este doar proclamată, ci şi riguros garantată.

De asemenea, sunt reglementate litigiile constituţionale din interiorul landurilor sau dintre landuri, cât şi procedura de control asupra constituţionalităţii legilor.

Drepturile inculpaţilor sunt garantate şi prevăzute, de asemenea, de garanţii pentru cei privaţi de libertate. Pedeapsa cu moartea a fost abolită de la bun început.

147

Legea Fundamentală a interzis războiul de agresiune, dar spre deosebire de Constituţia Japoniei, care interzice şi dreptul de beligerantă (art. 9), textul ignoră această situaţie. După admiterea Republicii Federale Germania în NATO şi încadrarea forţelor sale armate în această organizaţie paramilitară, s-a completat în Legea Funadamentală, în baza Legii Federale din 24 iunie 1968, Capitolul X - Starea de Apărare (art. 115a-1151), folosindu-se o denumire eufemistică pentru "starea de război" pentru a nu reanima sechelele militarismului nazist şi a se sublima că noua Germanie se va antrena în război numai dacă va fi atacată.

În concluzie, Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania, fără a neglija principiile fundamentale constituţionale are un caracter, îndeosebi, pragmatic, urmărind soluţionarea aproape exhaustivă a conflictelor ce pot apărea între puterile Statului şi persoanele fizice, aflate sub jurisprudenţa sa. Corectitudinea soluţiilor, amendate continuu în funcţie de evoluţia societăţii civile, caracterizează Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania devenind una dintre cele mai eficace constituţii, perfect adaptate naţiunii germane. Expansiunea economică şi stabilitatea politică a Republicii Federale Germania se datorează în mare parte acestei opere legislative remarcabile, căci cel mai adesea stagnarea, dacă nu chiar regresul economiei, haosul legislativ şi politic sunt determinate de imperfecţiunile Legii Fundamentale, indiferent de ce nume poartă.

148