Subiecte Dreptul Mediului1. Obiectul Dreptului Mediului2. Conferinţele mondiale si principalele documente adoptate3. Noţiunea de mediu şi de resurse naturale4. Particularităţile poluării agricole5. Principiile prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor şi principiul poluatorul plăteşte6. Particularităţile izvoarelor formale şi ale dreptului mediului7. Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu şi principiul interzicerii

poluării8. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei9. Protecţia atmosferei în dreptul intern10. Protecţia atmosferei pe plan internaţional11. Protecţia spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti12. Clasificarea apelor13. Proprietatea asupra apelor in România14. Administrarea şi folosinţa apelor15. Gospodărirea durabilă a apelor în România16. Protecţia juridică a apelor17. Poluarea cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale18. Principalele documente internaţionale privind protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale19. Definiţi apele transfrontiere şi impactul transfrontier conform prevederilor Convenţiei de la Helsinki din

199220. Principiile după care se conduc părţile Convenţiei Helsinki 1992 în aplicarea măsurilor preconizate21. Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor22. Care sunt categoriile de norme juridice privind protecţia mării teritoriale şi a apelor maritime

internaţionale?23. Reglementările naţionale privind protecţia mediului marin (L. 17/1990, Conv. Bucureşti 1992)24. Reglementările internaţionale cu caracter global/universal privind protecţia mărilor şi oceanelor25. Reglementările internaţionale cu caracter regional privind protecţia mărilor şi oceanelor26. Care sunt elementele de superioritate ale Conv. Buc. 1992?27. Măsurile legale de protecţie a solului în România28. Noţiunea de fond forestier, patrimoniu forestier şi de pădure; clasificarea pădurilor din fondul forestier29. Proprietatea asupra fondului forestier naţional30. Gospodărirea şi administrarea fondului forestier naţional31. Circulaţia terenurilor din fondul forestier32. Protecţia juridică a fondului forestier33. Produsele pădurii şi folosinţa lor34. Noţiunea de arie naturală protejată, categorii de arii naturale35. Regimul juridic al rezervaţiei “Biosferei Delta Dunării”36. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos37. Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu

38. Managementul ecologic al deşeurilor39. Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase40. Poluarea radioactivă a atmosferei, apei şi a solului41. Principiile şi condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România42. Supravegherea stării de sănătate a personalului expus profesional la radiaţii, a populaţiei şi a mediului43. Cooperarea internaţională în domeniul folosinţei paşnice a energiei nucleare44. Controlul internaţional al armelor nucleare45. Controlul internaţional al celorlalte arme de distrugere în masă46. Particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în dreptul mediului47. Răspunderea civilă delictuală subiectivă şi obiectivă în dreptul mediului48. Răspunderea pentru prejudiciul rezultat din tulburările aduse stării de vecinătate49. Răspunderea civilă reglementată de OUG 195/200550. Răspunderea delictuală a producătorului pentru produsele defectuoase calitativ51. Răspunderea civilă pentru daune nucleare52. Particularităţile răspunderii contravenţionale în dreptul mediului53. Răspunderea penală în dreptul mediului54. Natura juridică a răspunderii de mediu conform OUG 68/200755. Elementele răspunderii de mediu conform OUG 68/200756. Prejudiciul şi modalităţile de reparare a prejudiciului conform OUG 68/200757. Subiectele răspunderii de mediu şi consecinţele acestei răspunderi conform OUG 68/200758. Particularităţile elementelor răspunderii materiale a statelor59. Răspunderea materială subiectivă şi obiectivă a statelor

60. Răspunderea statelor pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii şi răspunderea pentru crime şi delicte internationale

2

DREPTUL MEDIULUI

1. DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DREPTULUI ROMÂNESC

DEFINIŢIA DR. MEDIULUI: DR. MEDIULUI reprezintǎ ansamblul reglementǎrilor juridice şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservǎrii şi ameliorǎrii mediului conform obiectivelor de dezvoltare derabile.

OBIECTUL DR. MEDIULUI – îl constituie relaţiile specifice care i-au naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare a elementelor componente ale mediului.

Protecţia mediului are ca scop pǎstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea calitǎţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale ţǎrii.

Conservarea mediului presupune protecţie şi ameliorare, urmǎrind menţinerea dimensiunilor naturale ale mediului.

Dezvoltarea mediului are ca obiect îmbunǎtǎţirea stǎrii şi calitǎţii factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activitǎţi umane.

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

1. Principiul precauţiei în luarea deciziilor.2. Principiul prevenirii.3. Principiul conservǎrii biodiversitǎţii: biodiversitatea reprezintǎ diversitatea dintre organismele vii

provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte. Ecosistem – complex dinamic al comunitǎţii de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţǎ care acţioneazǎ într-o unitate funcţionalǎ.

4. Principiul Poluatorul plateşte: este inspirat din teoria economicǎ potrivit cǎreia costul social extern care însoţeşte producţia industrialǎ trebuie luat în calcul de agenţii economici în costurile lor de producţie. Pentru aplicarea acestui principiu la nivel internaţional sunt prevǎzute mai multe instrumente, cum ar fi: taxa de poluare, precum şi diverse norme şi mecanisme de compensare.

5. Utilizarea durabilǎ a resurselor naturale.6. Informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul.7. Dezvoltarea colaborǎrii internaţionale pentru asigurarea calitǎţii mediului.O laturǎ importantǎ a acestui principiu o constutuie cooperarea internaţionalǎ instituţionalizatǎ: Sistemul

Naţiunilor Unite cu organismele şi instituţiile sale specializate: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Agenţia Internaţionalǎ pentru Energie Atomicǎ, Asociaţii care au drept scop preotecţia mediului: Prietenii Pǎmântului, Greem Peace.

2. Conferinţele Mondiale şi principalele documente adoptate în domeniul Protecţiei Mediului.

1. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm

În perioada 5 - 16 iunie 1972 a avut loc la Stockholm prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului, la ea participând delegaţi din 114 state, între care şi România.

Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, între altele:

3

- planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător;- gestionarea resurselor naturale ale mediului;- determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;- dezvoltarea şi mediul;- aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora ş.a.m.d.

Documente adoptate:

a) Declaraţia asupra mediului înconjurător - cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei - cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale. Prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al mediului. b) Planul de acţiune privind mediul înconjurător – cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului. Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului Înconjurător”.

2. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro

A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare a avut loc la Rio de Janeiro, în anul 1992.Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să contribuie la combaterea

degradării mediului înconjurător în toate ţările , în contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului.Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape:1. O primă etapă a avut loc între 3 şi 12 iunie 1992, la ea participând miniştrii mediului, miniştrii ai unor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe specializate ONU, reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state.2. A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” s-a ţinut în zilele de 12 şi 13 iunie, în patru şedinţe, în cadrul cărora au luat cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50 de şefi de guverne.

Documente adoptate:

a) Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” în care sunt enumerate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile dintre om şi natură. Documentul completează armonios Declaraţia de la Stockholm, cuprinzând drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii.b) Agenda 21 analizează premizele şi posibilităţile de punere în aplicare a principiilor Declaraţiei de la Rio, având patru secţiuni care privesc:- dimensiunile sociale şi economice;- conservarea şi gestionarea resurselor în scopul dezvoltării;- întărirea rolului organismelor internaţionale;- mijloacele de execuţie.c) Convenţia privind schimbările climatice a reprezentat un angajament ferm al statelor semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului 1990. Ulterior Convenţia a suferit un amendament prin care obligaţia părţilor continuă până în anul 2012. Ţările dezvoltate s-au angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora.d) Convenţia privind diversitatea biologică sau biodiversitatea prevede măsurile care trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă. Statele părţi se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi umane

4

avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice , inclusiv asigurarea transferului de tehnologii de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare.e) Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor care s-a dorit a fi o convenţie, dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, datorită opoziţiei statelor tropicale, care şi în prezent îşi realizează dezvoltarea din exploatarea pădurilor, a rămas la nivelul unor simple recomandări.

3. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johanesburg În perioada 26 august 2002 - 4 septembrie 2002 la Johanesburg, s-au desfăşurat lucrările celei de-a treia

Conferinţe mondiale O.N.U. asupra mediului, fiind dedicată dezvoltării durabile.La această Conferinţă au participat 148 de state, inclusiv România.Pe ordinea de zi a Conferinţei s-au aflat următoarele probleme: apa şi sistemul de salubritate publică,

energia, sănătatea, agricultura, managementul ecosistemelor.

Documente adoptate:

a) Declaraţia de la Johanesburg care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile-dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului, la nivel local, naţional, regional şi global.b) Planul de implementare a sarcinilor socio-economice şi de mediu .Conferinţa de la Johanesburg nu s-a ridicat la nivelul conferinţelor anterioare.

3. Noţiuni de Mediu înconjurător şi Noţiuni de Resurse Naturale.

Cuvântul ecologie provine din combinaţia cuvintelor greceşti oikos, care înseamnă casă, adăpost, mediu de viaţă şi logos, adică ştiinţă, având la origine sensul de ştiinţă despre gospodărirea naturii. Denumirea a fost introdusă în ştiinţă, de biologul darwinist Ernst Haeckel pentru a desemna studiul tuturor relaţiilor plante - animale şi mediul lor organic şi anorganic. Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase alte ştiinţe, precum: geologia, fizica, chimia, fiziologia, biogeografia etc. S-a apreciat că ecologia este ştiinţa gospodăririi planetei. Obiectul său de studiu îl constituie, în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă, hidrosferă şi litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.Unele lucrări propun denumirea de bioecologie, în timp ce altele propun definirea lapidară a ecologiei ca ştiinţă a ecosistemelor, pentru că ecosistemul înglobează în sine, în mod teoretic, ansamblul fenomenelor ecologice.

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte mediul, în art. 1 alin. (2), ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

Sintagma resurse naturale, conform O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, desemnează totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile - apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energia solară, eoliană, geotermală şi energia valurilor.

4. Particularităţile poluării agricole.POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI

Poluarea este o lege naturală generală potrivit căreia orice fiinţă vie produce deşeuri care neeliminate la timp din mediul său de viaţă îi fac imposibilă continuarea activităţii si chiar a vieţii însăşi.

5

Potrivit O.U.G. nr. 195/20051 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prin poluare se înţelege introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, poate dăuna bunurilor materiale ori poate cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.

Noţiunea de poluant desemnează orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale. Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi şi concentraţii care depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea şi dezvoltarea lor normală printr-o acţiune toxică. Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai gravă cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare.Se consideră că cel puţin trei activităţi umane contribuie cel mai mult la producerea poluării: industria, agricultura intensivă şi transporturile.Poluarea în agricultură este mai periculoasă decât poluarea industrială pentru următoarele motive:1. Poluarea în agricultură vizează solul care este principalul mijloc de producţie, este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate;2. Poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât cea industrială adică întreaga suprafaţă de teren pe care au fost introduse mecanizarea şi chimizarea.3. Poluarea în agricultură are ca rezultat contaminarea cu substanţe toxice a produselor agroalimentare.4. Dacă, de regulă, poluarea industrială are un caracter accidental, cea din agricultură este rezultatul introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole.5. Dacă în general poluarea industrială priveşte în principal un număr restrâns de persoane – pe cele expuse profesional, cea din agricultură vizează întreaga populaţie consumatoare a produselor agroalimentare infestate.Poluarea poate fi de două feluri:1. naturală – deşeurile activităţii vitale fiecărei specii de vieţuitoare care, la rândul lor permit dezvoltarea unor organisme parazite, rezultatul erupţiilor vulcanice, furtunilor de praf şi nisip.2. antropică – de natură fizică (termică, fonică, radioactivă), chimică, estetică, genetică.

5. Principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor + principiul poluatorul plateste;

Principiile interne de bază

1) Principiul acţiunii preventive (OUG 195/2005, art. 3, lit. c)) este fundamentat pe ideea că activităţile de

prevenire a riscurilor ecologice sunt mai puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice care, de cele mai multe

ori, au caracter ireversibil.

Aplicarea acestui principiu este asigurată, pe de o parte,

prin reglementarea unor măsuri cu caracter preventiv, iar, pe de altă parte,

prin promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea producerii unor consecinţe negative

asupra calităţii mediului.

În cadrul acestei activităţi, un rol important revine impactului asupra mediului.

Principiul activităţii preventive se realizează şi prin aplicarea sectorială a altui principiu, cel al utilizării celor mai

bune tehnici disponibile pentru activităţi care produc poluări semnificative.

1 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 1196 din 30 octombrie 2005, a fost aprobată de Legea nr. 265 /2006 publicată în M.Of., Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006

6

Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient înregistrat în

evoluţia unei activităţi, care demonstrează posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referinţă pentru

stabilirea valorii-limită de emisie în vederea prevenirii poluării.

2) Principiul „poluatorul plăteşte” (art. 3, lit. e) din OUG 195/2005) în baza căruia, prin OUG 68/2007 a fost

reglementată răspunderea de mediu în scopul prevenirii şi reparării prejudiciului adus mediului (este vorba, de fapt,

despre răspunderea materială pentru mediu).

Acest principiu are şi o justificare economică: neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage ulterior

costuri mai ridicate care trebuie acoperite.

- Acest princpiu a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor, de menţinere sub control a poluării.

- El se poate aplica direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.

- Sub aspect general, acest principiu este reprezentat de suportarea cheltuielilor legate de poluare, de autorul acesteia,

iar sub aspect particular, de executarea de către întreprinzătorul poluator a obligaţiilor ce converg spre evitarea şi

limitarea poluării.

- Principiul poate fi aplicat doar coroborat cu principiul acţiunii preventive, al reţinerii poluanţilor la sursă şi al

precauţiilor în luarea deciziilor pentru a nu se ajunge la consecinţa inadmisibilă a considerării că dacă se efectuează o plată

se permite poluarea.

- Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului afirmă că toate cheltuielile privind prevenirea

şi reducerea poluării cad în sarcina autorului.

- Aceeaşi prevedere figurează şi în principiile directoare ale relaţiilor economice internaţionale care intră sub incidenţa politicilor

de mediu adoptate de statele membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică la 26 mai 1972.

6. Particularităţile izvoarelor formale ale Dreptului Mediului.

Definiţia dreptului mediului.Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce

se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale naturale şi artificiale, precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă. Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului sunt:1. toate normele de dreptul mediului au caracter imperativ;2. o parte însemnată dintre normele de dreptul mediului sunt norme cu caracter tehnic care prin includerea lor în acte normative produc efecte juridice;3. Sunt izvoare interne ale dreptului mediului, convenţiile si tratatele internaţionale sub două condiţii:

a) România să fie parte sau să fi aderat la ele; b) să fie în vigoare la data invocării lor.

7

7. Principul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilorde mediu; principiul interzicerii poluării.

a. Principiul participarii publicului la elaborarera si aplicarea deciziilor de mediu+principiul interzicerii

poluarii;

Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziei de mediu

prevăzut în art. 3 lit. h) din OUG 195/2005

potrivit Declaraţiei de la Stockholm (1972), omul are dreptul la un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în

demnitate şi bunăstare;

acest drept include în conţinutul său şi:

dreptul de informare asupra politicilor şi proiectelor ce pot avea consecinţe negative asupra mediului

dreptul de a participa la procesele prin care se adoptă decizii privitoare la mediu şi

dreptul de a dispune de mijloacele juridice adecvate pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a

nerespectării garanţiilor legale

acest principiu este prevăzut în documentele Conferinţei ONU pentru mediu şi dezvoltare de la Rio (1992) şi

Agenda XXI, precum şi în majoritatea tratatelor şi convenţiilor cu incidenţă în domeniul protecţiei mediului

în cadrul Conferinţei de la Aarhus – ”un mediu pentru Europa” (1998), a fost adoptată Convenţia privind accesul la

informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în problemele de mediu, ratificată de

ROM prin Legea 86/2000; această Convenţie garantează dreptul oricărei persoane de a solicita o informaţie de

mediu, fără să declare un anumit interes;

Convenţia prevede situaţiile în care poate fi refuzată solicitarea unei informaţii de mediu:

o autoritatea publică nu deţine informaţia solicitată

o solicitarea este vădit nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală

o cererea privind documentele în curs de elaborare sau sistemul de comunicaţii interne ale autorităţilor

publice, atunci când o astfel de excepţie este prevăzută de legislaţia naţională sau de practica obiţnuită ,

luându-se în considerare interesul public în cazul unei asemenea dezvăluiri, dacă dezvăluirea ar afecta:

confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice

relaţiile internaţionale

siguranţa naţională

securitatea publică

cursul justiţiei

confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale

dreptul de proprietate intelectuală

confidenţialitatea unor date cu caracter personal

refuzul trebuie să fie făcut în scris,

8

dacă cererea de informaţii a fost formulată în scris,

ori dacă solicitantul cere acest lucru

refuzul solicitării trebuie motivat şi să conţină informaţii cu privire la procedura de recurs;

răspunsul cuprinzând refuzul solicitării trebuie dat cât mai curând posibil, fără a se depăşi 1 lună , cu excepţia

situaţiei în care complexitatea informaţiei justifică prelungirea aceste perioade până la 2 luni de la data

înaintării cererii

în cadrul legislaţiei naţionale, fiecare parte la Convenţie se obligă să asigure pentru orice persoană care consideră că

solicitarea i-a fost ignorată, greşit refuzată, sau care consideră că a primit un răspuns neadecvat, dreptul de a avea

acces la o procedură de recurs în faţa unei instanţe de judecată ori a unui alt organism independent şi

imparţial, prevăzut de lege

statul va lua măsuri ca respectiva persoană să aibă acces şi la o procedură de fond, nefiind exclusă nici posibilitatea

unei proceduri prealabile de recurs, în faţa unei autorităţi administrative

în ROM, cadrul legal pentru elaborarea şi aplicarea deciziei de mediu este dat, în afară de

Convenţia de la Aarhus, şi de

Constituţia ROM

OUG 195/2005

HG 878/2005 privind accesul publicului la informaţia de mediu

Legea 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public

Legea 554/2004 privind CA şamd

Constituţia ROM prevede dreptul la un mediu sănătos (art. 35), dreptul la ocrotirea sănătăţii (34), accesul la justiţie

(21), dreptul la informaţie (31), dreptul de asociere (40) şi dreptul de petiţionare (51)

OUG 195/2005 prevede în art. 5 că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat

ecologic, garantând în acest scop:

accesul la informaţie cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de lege

dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului

dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea

actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor

dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative

şi judecătoreşti, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu, precum şi

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit

dispoziţiile legale menţionate se completează cu numeroase alte prevederi privind elaborarea şi aplicarea deciziei de mediu

B) Principiul interzicerii poluării interzicerea poluării reprezintă o problemă de maximă importanţă, ce necesită o cooperare susţinută între toate

statele, în vederea prevenirii şi limitării prejudiciilor aduse mediului

limitarea şi stoparea efectelor poluării mediului a făcut obiectul preocupărilor Conferinţei de la Stockholm (1972), care

a elaborat şi a recomandat statelor o serie de instrumente în acest scop; astfel

9

pentru situaţiile în care substanţele periculoase nu pot fi asimilate de mediu s-a recomandat măsura

interdicţiei activităţii generatoare de poluare

iar pentru alte situaţii mai puţin grave, s-a recomandat instituirea anumitor restricţii care pot îmbrăca fie

forma licenţelor sau a permiselor, fie pe cea a autorizaţiilor

tot în cadrul Conferinţei de la Stockholm, s-a propus şi un sistem de mijloace stimulative, constând în acordarea

unor împrumuturi favorabile, a unor avantaje fiscale, iar în literatura de specialitate s-a vorbit despre eficacitatea

sancţiunilor în domeniul atenuării sau împiedicării poluării

un rol însemnat în evitarea poluării revine sistemelor de supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor intervenite în

calitatea factorilor de mediu – în acest sens menţionăm Sistemul Global de Monitoring al MÎ (creat în 1972) în

cadrul Conferinţei ONU de la Stockholm, ca parte integrantă a programului ”Observarea planetei”

în cadrul Consfătuirii interguvernamentale de la Nairobi (1974) convocată de Programul ONU pentru MÎ, au fost

formulate principiile şi scopurile Sistemului Global de Monitoring al MÎ, propunându-se următoarele domenii de

aplicare a monitorizării:

controlul continuu al poluării de fond a atmosferei, precum şi în zonele urbane şi centrele

industriale;

controlul continuu al poluării marilor şi oceanelor;

controlul continuu al gradului de poluare a solurilor

se pune accentul pe obligaţia statelor de a lua măsuri adecvate pentru evitarea poluării

8. Cauzele şi efectele poluării atmosferice.ATMOSFERA

Prin atmosferă se înţelege, conform O.U.G. nr. 243/20002 privind protecţia atmosferei, cu modificările şi completările ulterioare, masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon. În 1979 a avut loc la Geneva prima Conferinţă din Europa pentru protecţia mediului care a adoptat Convenţia şi Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi. Convenţia3 de la Geneva defineşte poluarea atmosferică în general ca fiind introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător. Convenţia a definit poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi ca fiind acea poluare atmosferică a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţiile surselor individuale sau ale grupurilor de surse de emisie.

Poluanţii din atmosferă se clasifică în două grupe:a) poluanţi primari;b) poluanţi secundari.

2 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243 din 28 noiembrie 2000 privind protecţia atmosferei a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 633 din 6 decembrie 2000 şi a fost aprobată prin Legea nr. 655 din 20 noiembrie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 773 din 4 decembrie 2001, fiind modificată şi completată prin O.U.G. nr. 12 din 28 februarie 2007 privind modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 153 din 2 martie 2007. 3 Convenţia de la Geneva din 1979 a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991

10

Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei

1. Încălzirea temperaturii Terrei ca urmare a efectului de seră. Se estimează în rapoartele U.N.E.S.C.O. din 2006 că dacă industriile care emană în atmosferă dioxid de carbon nu iau măsuri severe de reducere a lor, până în anul 2035, temperatura Terrei va mai creşte cu 1,5 grade Celsius, ceea ce va accelera topirea calotelor de gheaţă ale polilor, creşterea nivelului apei în mări şi oceane şi scufundarea multor localităţi de coastă.2. Ploile acide, rezultate din arderea minereurilor, cărbunelui şi petrolului, cauzează distrugerea pădurilor, recoltelor vegetale, faunei terestre şi acvatice, sănătăţii umane, precum şi a bunurilor materiale.3. Distrugerea progresivă a stratului de ozon, determină pătrunderea pe Terra a unei cantităţi mai mari de raze ultraviolete care determină înmulţirea îmbolnăvirilor de cancer al pielii, de cataracte oculare, scăderea producţiei vegetale.4. Smogul, care este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi condensează, provoacă în special îmbolnăviri cardiace şi ale aparatului respirator, deteriorări ale bunurilor materiale ş.a.

Se cunosc două tipuri: londonez sau reducător; californian sau oxidant.

9. Protecţia atmosferei în dreptul intern

În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului şi ale O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, cu modificările şi completările ulterioare, în România prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei în scopul evitării producerii unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a bunurilor materiale şi a mediului. Regimul juridic de protecţie a atmosferei se fundamentează pe respectarea principiului de abordare integrată a protecţiei mediului. Politica naţională de protecţie a atmosferei constă, în principal, din următoarele: a) introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la sursă;b) gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiei de poluanţi până la realizarea celor mai scăzute niveluri care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;c) gestionarea resursei de aer în scopul asigurării stării de sănătate;d) modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului.

Obiectivele principale ale Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei, aprobată prin H.G. nr. 731/20044, sunt:

menţinerea calităţii aerului în zonele şi aglomerările în care aceasta se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele şi aglomerările în care aceasta nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

adoptarea măsurilor în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier;

îndeplinirea obligaţiilor asumate de România prin acorduri şi tratate internaţionale, prin tratatul de aderare la Uniunea Europeană5, şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.Metodele prin care se realizează obiectivele sus menţionate sunt cuprinse în Planul naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei6. Pe teritoriul României evaluarea calităţii aerului se realizează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag. Pe baza evaluării calităţii aerului Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile întocmeşte, prin ordin al ministrului, liste cuprinzând zone şi aglomerări umane în care nivelurile unuia sau mai multor poluanţi sunt:

4 H.G. nr. 731 din 14 mai 2004 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 496 din 2 iunie 2004.5 Ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 465 din 1 iunie 2005.6 Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei a fost aprobat prin H.G. nr. 738 din 14 mai 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 476 din 27 mai 2004.

11

- mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă, sau mai mari decât valoarea limită, dacă nu a fost fixată o marjă de toleranţă;- între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă;- mai mici decât valoarea limită. Dacă valorile limită sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi se elaborează planuri şi programe integrate de gestionare pentru toţi aceşti poluanţi.7 Aceste programe şi planuri se elaborează de către organele administraţiei publice locale, împreună cu titularii de activitate şi cu toţi ceilalţi factori interesaţi, la iniţiativa autorităţii publice teritoriale pentru protecţia mediului. Pe baza planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile elaborează Planul naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei ca parte integrantă a Planului naţional de acţiune pentru protecţia mediului. Poluarea atmosferei poate fi produsă din:

surse fixe ( unităţi industriale ); din surse mobile ( autovehicule );

Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare au, între altele, următoarele obligaţii: - să solicite şi să obţină acordul şi/sau autorizaţia de mediu;- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile ce le revin prin acestea;- să doteze instalaţiile cu filtre şi aparatură pentru reţinerea poluanţilor la sursă etc.

Utilizatorii de surse mobile de poluare a aerului au obligaţia să asigure încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor tehnice, potrivit legii.

10. Protecţia atmosferei pe plan internaţional

Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, adoptată la Geneva, în 19798, a stabilit următoarele principii:

protejarea omului şi a mediului înconjurător împotriva poluării atmosferice, scop în care părţile contractante se angajează să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în mod treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;

combaterea introducerii de poluanţi în atmosferă prin schimb de informaţii, consultări, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii, ţinând seama de eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;

acordarea, la cerere, a unor consultaţii, la intervale scurte, între partea sau părţile afectate efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi partea sau părţile contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi poluante.

Pentru frânarea influenţelor nocive asupra stratului de ozon, în 1977, s-a adoptat primul Plan mondial de acţiune pentru stratul de ozon, vizând cooperarea internaţională în domeniu. Au urmat o serie de măsuri pentru stagnarea producţiei de clorofluorocarbon în S.U.A., Canada, Suedia, Norvegia şi statele europene.

Pentru că nu s-au obţinut rezultatele aşteptate, la 22 martie 1985, s-a semnat la Viena Convenţia privind protecţia stratului de ozon.

Este o convenţie - cadru care a pus bazele cooperării internaţionale în scopul protejării stratului de ozon. Părţile se angajează să protejeze sănătatea umană şi mediul înconjurător împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţile umane care modifică sau pot modifica stratul de ozon.

La 16 septembrie 1987, a fost semnat la Montreal Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, care a intrat în vioare în 1989. Protocolului i-au fost aduse amendamente la Londra în 1990, la Copenhaga în 1992, la Montreal în 1997, la Beijing în 1999. Statele semnatare îşi înnoiesc angajamentul de a proteja stratul de ozon prin măsuri de precauţie şi pentru controlul emisiilor globale de substanţe care conduc la epuizarea stratului de ozon, având ca finalitate eliminarea acestora.

7 H.G. nr. 543 din 7 aprilie 2004 privind elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului, publicată în M.Of. nr. 393 din 4 mai 2004.8 Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.

12

În cadrul celei de-a doua Conferinţe mondiale din domeniul protecţiei mediului, care a avut loc la Rio de Janeiro în 1992, s-a semnat Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice9 care reprezintă un angajament al statelor semnatare de a realiza stabilirea concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni periculoase ale omului în sistemul climatic.

La 11 decembrie 1997 a fost adoptat Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice10, referitor la respectarea angajamentelor de limitare cantitativă şi reducere a emisiei de gaze cu efect de seră faţă de nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008 - 2012.

11. Protecţia spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.

Un document internaţional de importanţă deosebită în domeniul protecţiei spaţiului extraatmosferic îl reprezintă Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti11, adoptat la Moscova la 27 ianuarie 1967.

Tratatul stabileşte principiile care trebuie să se afle la baza activităţii statelor în explorarea şi exploatarea spaţiului extraatmosferic.

Întrucât spaţiul extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti constituie bunuri aparţinând întregii umanităţi, explorarea şi exploatarea lor se pot face de orice stat în mod liber, în condiţii de egalitate cu celelalte state, în interesul tuturor şi numai în scopuri paşnice.

Părţile se obligă să nu amplaseze pe orbită în jurul pământului niciun obiect purtător de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă, să nu instaleze asemenea arme pe corpurile cereşti şi să nu plaseze astfel de arme în spaţiul extraatmosferic, în orice alt mod. Tratatul interzice stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii militare, experimentarea oricăror tipuri de arme şi efectuarea de manevre militare pe corpurile cereşti. Explorarea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a lunii şi a corpurilor cereşti trebuie astfel făcută încât să nu provoace contaminarea lor dăunătoare sau schimbări nocive în mediul terestru prin aducerea de materiale sau substanţe extraterestre.

Asupra obiectelor lansate în spaţiul cosmic, statul care le-a lansat rămâne proprietar nu numai pe perioada cât se află în acest spaţiu, dar şi atunci când revin pe pământ. Ca urmare, dacă un astfel de obiect sau părţi ale sale cad pe teritoriul altui stat, pe baza datelor de identificare transmise de statul proprietar, primul stat este obligat să le returneze. Dacă obiectul sau componentele sale cad într-o zonă nesupusă jurisdicţiei naţionale, pe baza datelor de identificare furnizate, statele părţi au obligaţia să coopereze în recuperarea şi returnarea lui/lor către statul proprietar. Tratatul prevede răspunderea statului care lansează sau asigură lansarea unui obiect spaţial pentru pagubele provocate de acesta pe pământ, în atmosferă sau în spaţiul extraatmosferic.

12. Clasificarea apelor.

Există mai multe criterii în funcţie de care se poate realiza clasificarea apelor, astfel:A. În raport de administrarea lor:a. ape internaţionale; sunt apele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state, cele care intră sau

trec prin graniţele naţionale, precum şi cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale;

b. ape teritoriale ( maritime interioare); sunt apele cuprinse între porţiunea ţărmului ţării spre larg, a căror întindere şi delimitare este stabilită prin legea naţională;

c. ape naţionale; sunt râurile, fluviile, canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele râurilor si fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită prin tratate şi convenţii internaţionale.

B. După aşezarea lor:a. ape de suprafaţă: - de interes general;

9 Ratificată de România prin Legea nr. 24 din 6 mai 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 119 din 12 mai 1994.10 Ratificat de România prin Legea nr. 3 din 2 februarie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 16 februarie 2001.11 Ratificat de România prin Decretul nr. 74 din 30 ianuarie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 2 februarie 1968.

13

- de interes local;b. ape subterane.C. Din punct de vedere al destinaţiei economice concrete:a. ape de folosinţă generală, sunt cele destinate satisfacerii consumului populaţiei, când potrivit criteriilor

economico-politice apa e considerată obiect de consumaţie individuală;b. ape destinate agriculturii, sunt cele utilizate îndeosebi pentru irigaţii, când potrivit aceloraşi criterii apa e

considerată obiect al muncii;c. ape cu destinaţie specială, sunt apele folosite pentru navigaţie, pescuit, producerea energiei electrice ş.a.,

când pe baza aceloraşi criterii apa apare ca mijloc de producţie.D. Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei resurselor vii ale apelor, acestea se

grupează pe bazine piscicole, care pot fi:a. bazine naturale;b. bazine amenajate.

Fac parte din bazinele piscicole apele naţionale curgătoare şi stătătoare de pe întreg teritoriul ţării, inclusiv apele maritime interioare şi terenurile acoperite cu apă ca urmare a îndiguirilor, care servesc sau oferă condiţii pentru creşterea şi înmulţirea vieţuitoarelor acvatice.

13.Proprietatea asupra apelor în Romania.

Resursele de apă de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic.Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României din 1991, revizuită, apele cu potenţial energetic

valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În detalierea textului constituţional, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 3 că aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, împreună cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime. Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei apei. Dacă terenurile cu mal sunt inundate consecutiv pe o durata de minim trei ani la nivelul mediu al cursului de apă atunci proprietatea asupra albiei apei se extinde şi asupra suprafeţei inundate.

14.Administrarea şi folosirea apelor în Romane. APA.

Noţiune. Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.

Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale” Apele Române de către Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile. Administrarea bazinelor hidrografice naţionale, menţionate de lege ca bazine hidrografice, se face la nivelul districtelor de bazin de către direcţiile Administraţiei Naţionale ”Apele Române”. Apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii apelor, precum şi prevederilor din convenţiile internaţionale la care România este parte. Suprafeţele acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, împreună cu resursele care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege, din domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.Folosinţa apelor. Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă este un drept exclusiv al Guvernului pe care îl exercită prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor, cu excepţia apelor geotermale. Folosinţa apelor în România este de două feluri:

14

liberă, când este utilizată pentru adăpat, băut, spălat şi alte întrebuinţări gospodăreşti, dacă pentru acestea din urmă nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate de până la 0, 2 litri/secundă;

pe bază de autorizaţie, când este destinată satisfacerii nevoilor de apă din agricultură, industrie, transporturi, sporturi nautice ş.a.

15. Gospodărirea durabilă a apelor în Romania.

Acţiunea de gospodărire a apelor are ca scop valorificarea potenţialului lor natural, folosirea raţională şi protecţia resurselor acvatice precum şi apărarea împotriva inundaţiilor şi a fenomenelor meteorologice. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi interesului comun, prin colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanţilor colectivităţilor umane pentru realizarea maximului de profit social, precum şi pe principiul poluatorul plăteşte în baza căroracei ce poluează trebuie să plătească costul complet al activităţii proprii şi al actelor publice, pentru a reduce poluarea produsă deei asupra mediului. Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi complexă a apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice.

Gspodărirea unitară, raţională şi complexă a apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice, urmând ca pentru evaluarea corectă a stării cursurilor de apă şi a zonelor protejate să se stabilească programe de măsuri de către ANAR. Informaţiile hidrometeorologice, meteorologice şi de gospodărire a apelor conţinute de ANAR prin unităţi specializate constituie Fondul Naţional de date de gospodărire a apelor care împreună cu Evidenţa apelor din domeniul public formează cadastrul apelor.

16. Protecţia apelor

Protecţia apelor se realizează sub două modalităţi: protecţia cantitativă; protecţia calitativă. În scopul protecţiei cantitative utilizatorii de apă sunt obligaţi să respecte normele de consum de

apă pe unitatea de produs sau pe activitate, să economisească apa prin folosirea judicioasă, să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii ş.a.m.d.

Normele de consum pe unitatea de producţie sau pe activitate se propun de către marii utilizatori de apă la nivelul celor mai bune performanţe ale tehnologiilor folosite, după care se avizează de către ministerul interesat şi se aprobă de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile.

Dacă la un moment dat consumul de apă nu acoperă toate necesităţile (cum ar fi în caz de secetă), legea instituie o serie de restricţii şi de priorităţi în folosirea apei astfel: au prioritate, faţă de alte folosinţe, apa necesară consumului populaţiei, apa necesară unităţilor zootehnice, apa pentru refacerea rezervei intangibile după incendii, precum şi debitele de apă necesare menţinerii echilibrului ecologic şi al habitatului acvatic.

Pentru asigurarea protecţiei calitative legea interzice poluarea intenţionată a apelor.Normele de calitate a resurselor de apă se aprobă, la propunerea Ministerului Mediului şi Dezvoltării

Durabile, prin hotărâre a Guvernului. În jurul instalaţiilor şi surselor de alimentare cu apă potabilă, a surselor de apă minerală şi a lacurilor şi

nămolurilor terapeutice se instituie zone de protecţie sanitară cu regim sever sau cu regim de restricţii, precum şi perimetre de protecţie hidrogeologică.

17. Poluarea cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale.

15

Protecţia fluviilor şi a lacurilor internaţionale. Potrivit art. 6 din Regulile de la Helsinki, fiecare stat din cadrul unui bazin internaţional are dreptul la o cotă echitabilă şi rezonabilă de folosire avantajoasă a apelor bazinului şi are, în acelaşi timp, obligaţia de a se abţine de la producerea unei noi forme de poluare sau a vreunei creşteri a poluării existente.

Într-un cadru geografic mai restrâns Consiliul Europei a adoptat la 6 mai 1968 Cartea Europeană a Apei.La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972, deşi protecţia apelor continentale împotriva

poluării nu a fost menţionată expres pe ordinea de zi, s-a stabilit totuşi principiul potrivit căruia aruncarea în apă a reziduurilor de materiale toxice sau alte materiale, precum şi degajările de căldură, care prin cantitatea şi natura lor nu pot fi neutralizate de mediu trebuie să fie interzise.

Pe baza unei recomandări a Conferinţei O.N.U. de la Stockholm, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a lansat în 1986 Programul pentru gestiunea acceptabilă a resurselor continentale de apă.

Poluarea şi protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale

Potrivit Regulilor de la Helsinki poluarea nu este o utilizare în sine a apelor, ci o alterare a calităţii lor fizice, chimice şi biologice produse prin activităţi umane. În cazul în care alterarea este substanţială şi are un impact semnificativ privind folosirea raţională a cursului de apă, ea atrage răspunderea internaţională a statului poluator.

Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă internaţionale împotriva poluării, semnat la Strasbourg în 1973, conţine obligaţii generale şi specifice şi propune respectarea unor norme de calitate a apei. Proiectul prevede că fiecare parte contractantă trebuie să ia în legătură cu apele de suprafaţă de pe teritoriul său, precum şi cu fluviile internaţionale, toate măsurile necesare pentru prevenirea noilor forme de poluare şi pentru reducerea poluării existente.

În legătură cu deversarea în cursurile de apă internaţionale a unor substanţe periculoase, documentul foloseşte tehnica listelor astfel:a. substanţele neobişnuit de vătămătoare prevăzute în lista A sau lista neagră nu pot fi deversate, în principiu; excepţional această activitate se poate desfăşura în baza unei autorizaţii eliberate de o autoritate naţională competentă; b. substanţele vătămătoare cuprinse în lista B sau lista cenuşie pot fi deversate în mod limitat, constituind obiectul unor reglementări naţionale.

Se propun 2 categorii de norme de calitate a apelor:1. norme minime care trebuie respectate în fiecare punct unde cursul de apă traversează frontiera dintre

două state părţi. Astfel, fiecare stat trebuie să se asigure că parametrii calitativi de la un punct relevant al frontierei vor fi cel puţin deasupra minimului cerut;

2. norme speciale concepute ca standarde tehnice de calitate a apei, pregătite de o convenţie internaţională şi adoptate de statele coriverane, în vederea aplicării lor.

18. Principalele documente internaţionale privind protecţiacursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale.

În 1909, la Washington, s-a semnat între S.U.A şi Canada Tratatul asupra apelor de frontieră care nu defineşte nici termenul de „poluare”, nici pe cel de „prejudiciu”, dar prevede în art. 4 că apele de frontieră sau cele care o traversează nu vor fi poluate de vreo parte semnatară, astfel încât să aducă prejudicii societăţii, populaţiei sau proprietăţii celeilalte părţi. Această obligaţie s-a transformat ulterior într-un principiu, regăsit în majoritatea documentelor internaţionale.

În 1972, la Ottawa, între S.U.A. şi Canada se încheie, în completarea Tratatului din 1909, Acordul relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri. Importanţa deosebită a documentului rezidă în următoarele aspecte:

1. introduce noţiunea de „cercuri concentrice” în care cercul mic sau maximum restrâns este rezervat apelor de frontieră dintre două state, iar cercul mare sau minimum lărgit este rezervat întregii reţele a Marilor Lacuri;

16

2. se referă la „substanţe neobişnuit de poluante” care, în sensul Acordului, desemnează orice element sau compus identificat de părţi, care deversat în orice cantitate, produce un pericol iminent şi substanţial pentru sănătatea publică

3. introduce conceptul de “autorităţi de regiune” prevăzând că deşi responsabilitatea principală revine celor 2 părţi semnatare, totuşi Guvernele statelor şi provinciilor riverane au şi ele anumite obligaţii ori de cate ori poluarea apelor dulci ar putea fi localizată.

La 3 decembrie 1985, la Bucureşti, a fost adoptată Declaraţia privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi îndeosebi al protejării apelor Dunării împotriva poluării, care are ca obiective:

- utilizarea raţională şi conservarea resurselor de apă ale Dunării;- prevenirea poluării apelor Dunării; - supravegherea calităţii lor.

În 1986, la Szeged, s-a încheiat Convenţia privind protecţia apelor râului Tisa şi a afluenţilor săi împotriva poluării. Convenţia defineşte noţiunile de ape poluate şi acţiunea de poluare a apei şi obligă părţile să întocmească la punctele de frontiera liste cu indicatorii de poluare a Tisei.

În anul 1992, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale12.

Potrivit Convenţiei, apele transfrontiere sunt orice ape de suprafaţă sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea, oriunde apele transfrontiere se varsă în mare, fără a forma estuare. Limita acestor ape este marcată de o linie trasată peste gurile lor de vărsare, între limitele interioare de reflux de pe malurile lor.

Convenţia defineşte impactul transfrontier ca fiind orice efect negativ semnificativ asupra mediului rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontiere, cauzată de o activitate umană a cărei origine fizică este situată în întregime sau parţial într-o zonă aflată sub jurisdicţia unei părţi, efectele producându-se într-o zonă aflată sub jurisdicţia altei părţi.

Părţile se obligă să adopte măsuri eficiente pentru prevenirea, controlul şi reducerea oricărui impact transfrontier fără a produce un transfer al poluării în alt mediu.

Părţile înţeleg să se conducă după următoarele principii: principiul precauţiunii; principiul „poluatorul plăteşte; principiul gospodăririi durabile a resurselor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale. În 1994, s-a semnat la Sofia, Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a

fluviului Dunărea13, care se referă la protecţia apelor din întregul bazin hidrografic al Dunării.Părţile contractante se angajează să aplice măsuri de gospodărire durabilă care vizează:- menţinerea calităţii generale a vieţii;- menţinerea accesului continuu la resursele naturale ale apelor Dunării;- evitarea pagubelor ecologice de durată;- asigurarea protecţiei ecosistemelor;- aplicarea unei abordări preventive.Pentru realizarea obiectivelor Convenţiei a fost înfiinţată Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului

Dunărea, cu atribuţii specifice în domeniu.

19. Definiţi apele transfrontiere şi impactul transfrontierconform Convenţiei de la Helsinki din 1992.

12 Ratificată de România prin Legea nr. 30 din 26 aprilie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 3 mai 1995, suferind amendamente ale art. 25 şi 26, adoptate la Madrid, acceptate de România prin Legea nr. 82 din 5 aprilie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 330 din 12 aprilie 2006.13 Ratificată de România prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 41 din 27 februarie 1995.

17

În anul 1992, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale14.

Potrivit Convenţiei, apele transfrontiere sunt orice ape de suprafaţă sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea, oriunde apele transfrontiere se varsă în mare, fără a forma estuare. Limita acestor ape este marcată de o linie trasată peste gurile lor de vărsare, între limitele interioare de reflux de pe malurile lor.

Convenţia defineşte impactul transfrontier ca fiind orice efect negativ semnificativ asupra mediului rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontiere, cauzată de o activitate umană a cărei origine fizică este situată în întregime sau parţial într-o zonă aflată sub jurisdicţia unei părţi, efectele producându-se într-o zonă aflată sub jurisdicţia altei părţi.Părţile se obligă să adopte măsuri eficiente pentru prevenirea, controlul şi reducerea oricărui impact transfrontier fără a produce un transfer al poluării în alt mediu.

20. Care sunt principiile după care se conduc părţile în realizarea obligatieiprevazute de Conferinţa de la Helsinki din 1992

Părţile înţeleg să se conducă după următoarele principii: principiul precauţiunii; principiul „poluatorul plăteşte; principiul gospodăririi durabile a resurselor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale.

21.Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor

Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor sunt determinate de următoarele aspecte: proprietăţile diferiţilor poluanţi ai mărilor şi oceanelor;

S-a constatat că unii poluanţi ai mărilor şi oceanelor îşi conservă compoziţia lor chimică timp de decenii în timp ce alţii devin inofensivi în spaţiul în câteva zile sau ore. Sunt poluanţi care reprezintă o ameninţare imediată şi precisă a florei şi faunei marine, iar alţii devin nocivi după o perioadă mare de timp. Există poluanţi care intoxică flora şi fauna marină prin simplul contact. Alţii se aglomerează în corpul vieţuitoarelor marine producând modificări biologice şi chiar apariţia unor specii noi care distrug celelalte specii. Poluanţii cei mai periculoşi sunt: hidrocarburile, substanţele radioactive, detergenţii şi pesticidele.

locurile unde se produce poluarea mărilor şi oceanelor Mările şi oceanele nu reprezintă un spaţiu omogen, curenţii deplasând masele de apă, iar flora şi fauna marină se află concentrate numai în anumite zone.

22. Care sunt categoriile de noţiuni juridice privind protecţia mării teritoriale şi a apelor maritime interioare.Norme de conservare şi protecţie juridică a mărilor şi oceanelor

Protecţia mărilor şi oceanelor se realizează prin două categorii de reglementări :1. naţionale;2. internaţionale:- cu vocaţie universală;- cu vocaţie regională.Normele juridice de protecţie a mării teritoriale se grupează astfel:

norme care reglementează activitatea de pescuit şi conservarea fondului piscicol; norme care impun zone prohibitive pentru operaţiunile de descărcare şi transfer a produselor poluante de la

navă la navă şi de la navă la uscat;

14 Ratificată de România prin Legea nr. 30 din 26 aprilie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 3 mai 1995, suferind amendamente ale art. 25 şi 26, adoptate la Madrid, acceptate de România prin Legea nr. 82 din 5 aprilie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 330 din 12 aprilie 2006.

18

norme care reglementează operaţiunile de amestecare a petrolului cu apa în activităţile de curăţare a navelor şi în operaţiile de descărcare şi transfer a hidrocarburilor din şi între tancurile petroliere;

norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi făcut deversări în mediul marin, drept recunoscut organelor statului riveran în zona supusă jurisdicţiei sale şi reglementat ca obligaţie de a reclama nava oriunde în marea liberă.

23. Regulamentele Naţionale în domeniul protecţiei mediului marin.

În România reglementarea specifică este dată de Legea nr. 17/99015, republicată, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României.

Potrivit legii sunt considerate ape maritime interioare suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi liniile de bază.

Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine( 22.224 m), măsurate de la liniile de bază.

Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului spre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale instalaţiilor portuare permanente.

Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurată de la liniile de bază.

Zona economică exclusivă este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita mării teritoriale şi adiacent acestora, în care România îşi exercită drepturile suverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea acestora.

Legea împuterniceşte statul român să adopte norme şi să ia măsuri pentru prevenirea şi reducerea poluării, protecţia navigaţiei şi să asigure respectarea şi aplicarea acestora în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială şi în zona economică exclusivă. Aceste măsuri privesc în principal: limitarea evacuării substanţelor toxice, combaterea poluării făcute de nave, a poluării provenind de la instalaţiile folosite pentru exploatarea şi explorarea resurselor naturale de pe solul şi subsolul marin, precum şi prevenirea poluării produse de celelalte instalaţii care funcţionează în mediul marin.

Atunci când există motive temeinice să se creadă că o navă folosită în scopuri comerciale a făcut o deversare de substanţe toxice în marea noastră teritorială, apele maritime interioare sau în zona economică exclusivă, organele române competente au dreptul:

să ceară explicaţii navei în legătură cu faptele ce i se impută; dacă explicaţiile sunt vădit mincinoase sau sunt refuzate, organele române competente au dreptul de a

inspecta nava; când există probe justificative, să intenteze acţiune în justiţie, în conformitate cu legislaţia română; să dispună, sub rezerva normelor dreptului internaţional, reţinerea navei, precum şi alte măsuri necesare.

Foarte importantă este dispoziţia potrivit căreia în marea noastră teritorială, în apele maritime interioare şi porturile româneşti, se interzice intrarea oricărei nave care are la bord arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă, precum şi alte mărfuri prohibite de statul român (ex: stupefiante).

Intrarea navelor care transportă deşeuri radioactive sau alte substanţe ori deşeuri periculoase în marea noastă teritorială este permisă numai după obţinerea aprobării din partea organelor competente, solicitată cu cel puţin 30 de zile înainte de data când se intenţionează această operaţiune.

Sunt interzise: - lansarea, îmbarcarea sau debarcarea de tehnică militară, submarine, amfibii şi orice alte instalaţii în măsură

să execute cercetări acvatice sau subacvatice; - îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupefiante şi substanţe psihotrope, de fonduri băneşti şi de persoane contrar legilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare române;

15 Legea nr. 17 din 7 august 1990 a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002

19

- poluarea deliberată şi gravă de orice natură a ecosistemelor marine. Dacă în timpul în care s-a aflat în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona economică

exclusivă a României, o navă străină folosită în scopuri comerciale a desfăşurat activităţi care contravin legilor române şi încalcă drepturile suverane ale României, această navă poate fi urmărită şi în marea liberă, cu condiţia ca urmărirea să fi început de când se afla în zonele sus menţionate şi să se fi exercitat fără întrerupere.

24. Reglementări internaţionale cu caracter global sau universal privind protecţia mărilor şi oceanelor.

La 29 noiembrie 1969 la Bruxelles s-a semnat Convenţia internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente ce antrenează sau pot antrena o poluare cu hidrocarburi, intrată în vigoare la 6 mai 1975, potrivit căreia, statul riveran ameninţat cu o asemenea poluare are dreptul de a lua măsuri de prevenire, limitare sau eliminare a pericolului iminent care îi primejduieşte ţărmurile sau interesele legate de navigaţie.

La aceeaşi dată s-a adoptat la Bruxelles Convenţia asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, al cărei obiect îl constituie garantarea unei indemnizaţii echitabile persoanelor care au suferit o poluare cu hidrocarburi. Convenţia stabileşte pe plan internaţional reguli de procedură uniformă pentru recuperarea prejudiciului şi reglementează dreptul victimei, persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat, inclusiv statul sau eventualele sale subdiviziuni politice, de a fi despăgubită. Cauzele exoneratoare de răspundere sunt un act de război, un fenomen natural excepţional, acţiunea criminală a unui terţ sau neglijenţa gravă a unui Guvern în menţinerea auxiliarelor de navigaţie. Dacă se constată culpa proprietarului navei, acesta suportă integral prejudiciul.

În 1972 la Oslo s-a semnat Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiunile de imersare efectuate de nave şi aeronave, fiind primul document care se referă nu numai la hidrocarburi, ci la toate substanţele toxice luate în considerare după gradul lor de nocivitate.

Convenţia grupează substanţele nocive în trei liste, stabilind că:- substanţele deosebit de periculoase, aflate pe „lista neagră”, nu pot fi imersate în niciun caz;- cele mai puţin periculoase, cuprinse în „lista cenuşie”, pot fi imersate de la caz la caz, pe baza unui

permis special emis de o autoritate naţională competentă;- substanţele înscrise pe „lista albă” pot fi imersate pe baza unei aprobări dată de aceeaşi autoritate

competentă a statului. În 1973 la Londra s-a semnat Convenţia internaţională privind prevenirea poluării de către nave16

(Convenţia MARPOL), care are ca obiectiv general conservarea mediului marin prin eliminarea totală a poluării cu petrol şi alte substanţe dăunătoare, precum şi reducerea accidentelor de deversare a acestora de către nave. Convenţia se aplică navelor autorizate a arbora pavilionul unui stat parte, precum şi navelor neautorizate a arbora pavilionul unei părţi, dar care sunt exploatate de autoritatea acesteia; nu intră sub incidenţa Convenţiei navele de război şi navele afectate unor scopuri guvernamentale.

În 1982 la Montago Bay a fost semnată Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării17.Convenţia consacră principiul conform căruia resursele minerale ale adâncurilor tuturor mărilor constituie

patrimoniu comun al umanităţii; are un capitol întreg dedicat protecţiei resurselor marine vii şi stabileşte formele de cooperare regională şi globală în protecţia mediului marin, conţine reguli privind protecţia zonelor îngheţate ale mărilor şi oceanelor şi răspunderea juridică a statelor pentru prejudiciile cauzate; este o convenţie cu caracter universal.

25. Reglementări internaţionale cu caracter regional privind protecţia mărilor şi oceanelor.

În 1969 s-a semnat la Bonn Convenţia privind protecţia Mării Nordului împotriva poluării cu hidrocarburi, extinsă în 1983 şi la alte substanţe periculoase, care instituie obligaţia părţilor de a preveni şi combate această poluare, atunci când prezintă un pericol grav şi iminent pentru navigaţia pe mare sau aşezările de

16 România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 6 din 8 martie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 57 din 18 martie 1993.17 Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr. 300 din 21 octombrie 1996.

20

coastă. Prin convenţie se stabileşte un sistem de zone în care statele părţi au fie răspunderi individuale, fie răspunderi colective.

În 1974, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice, care priveşte în principal poluarea de origine telurică ce ajunge în mare prin intermediul cursurilor de apă sau de la aşezările şi industriile de pe litoral. În afara unor situaţii de excepţie, expres prevăzute, respectiv securitatea vieţii pe mare şi securitatea navigaţiei, deversarea substanţelor periculoase în zona Mării Baltice este strict interzisă. Pentru deversarea substanţelor mai puţin periculoase este nevoie de o autorizaţie specială emisă de o autoritate competentă. Convenţia se aplică navelor şi aeronavelor înmatriculate pe teritoriul statelor părţi sau arborând pavilionul lor, celor străine ce încarcă în limitele teritoriului lor substanţe destinate imersării, precum şi navelor bănuite de a fi făcut deversări în marea lor teritorială.

În 1976 la Barcelona a avut loc Conferinţa plenipotenţiarilor statelor riverane la Marea Mediterană în cadrul căreia au fost dezbătute următoarele documente: Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane, Protocolul privind protecţia mării împotriva poluării de origine telurică, Protocolul privind arealele special protejate ale Mării Mediterane, Protocolul relativ la prevenirea poluării Mării Mediterane cauzate de operaţii de imersare efectuate de nave şi aeronave şi Protocolul relativ la cooperarea în domeniul combaterii poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi şi alte substanţe periculoase în cazul situaţiilor critice. Relaţia dintre Convenţie şi protocoale constă în faptul că un stat care aderă la/ratifică Convenţia are obligaţia să facă acelaşi lucru cel puţin cu privire la unul dintre protocoale şi invers. Principalele obligaţii ale părţilor privesc prevenirea şi combaterea poluării cu hidrocarburi a Mării Mediterane, rezultată din operaţiuni de imersare făcute de nave, de echipajele de agrement, de instalaţiile şi aşezările de pe coastă.

26. În ce constă superioritatea Convenţiei de la Bucuresti din 1992 privind protecţia Mării Negre împotriva poluării.

În 1992 la Bucureşti s-a adoptat Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, având ca părţi: Bulgaria, Republica Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. La încheierea acestei convenţii părţile au avut în vedere o serie de caracteristici specifice Mării Negre: o mare aproape închisă, un bazin colector al unei vaste reţele de râuri şi fluvii; stratificarea apelor sale de adâncime şi sensibilitatea deosebită a florei şi faunei la schimbările de temperatură şi de compoziţie a apei. Convenţia de la Bucureşti din 1992 îşi manifestă superioritatea faţă de celelalte convenţii regionale prin:

a dat cea mai amplă definiţie poluării mediului marin ca fiind introducerea de către om direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care are sau poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt: vătămarea resurselor vii şi a vieţii marine, pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru activităţile pe mare, inclusiv pescuitul şi alte folosinţe legitime ale mării şi deteriorarea condiţiilor de agrement.

se referă la poluarea mediului marin din orice sursă cu substanţele şi cu materialele periculoase expres prevăzute în anexă. Convenţia este însoţită de trei protocoale:a) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării din surse de pe uscat; b) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării prin descărcare; c) Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe nocive mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.

27. Măsuri legale de protecţie a solului în ţara noastră.

Conform Legii fondului funciar 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenurile de orice fel indiferent de deţinători şi destinaţia lor economică constituie fondul funciar al ţării; ca element al mediului, acesta trebuie ocrotit în vederea asigurării dezvoltării durabile. Protecţia solului prezintă două aspecte: calitativ şi cantitativ.

21

Sub aspectul protecţiei calitative, terenurile care prin degradare sau poluare şi-au pierdut total sau parţial capacitatea bioproductivă se constituie cu acordul proprietarilor în perimetre de ameliorare. Dacă proprietarii nu-şi dau acordul pentru includerea unor astfel de terenuri în perimetrul de ameliorare, decide prefectura pe baza propunerii făcute de primărie. Pe perioada când un astfel de teren este inclus în perimetrul de ameliorare, proprietarul este scutit de plata impozitelor pe teren, iar la reprimirea terenului nu este obligat să plătească sporul de valoare dobândit de terenul său în asemenea condiţii.

Sub aspectul protecţiei cantitative, titularii obiectivelor de producţie sau de investiţii care au obţinut aprobarea pentru desfăşurarea activităţii pe un anumit teren sunt obligaţi să decoperteze stratul fertil, să-l aşeze şi să-l niveleze pe terenuri slab productive sau neproductive indicate de direcţiile agricole judeţene.

Dacă după terminarea lucrărilor de producţie/investiţie mai rămân suprafeţe libere, titularii obiectivelor respective au obligaţia să le folosească fie în interesul obiectivului care a fost creat, fie potrivit planului urbanistic zonal; după finalizarea procesului de producţie, titularii obiectivelor sunt obligaţi să reabiliteze terenurile exploatate.

28. Noţiuni de Fond Forestier şi de Păduri. Clasificarea Pădurilor din Fond Forestier Naţional

Potrivit art. 1 din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26/199618, pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate, constituie fondul forestier naţional. Fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, constituie bun de interes naţional fiind supus regimului silvic, reprezentat de un sistem de norme cu caracter tehnic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, paza şi protecţia acestui fond. Totalitatea bunurilor mobile şi imobile cu destinaţie forestieră, precum şi a drepturilor reale şi de creanţă aferente acestora formează patrimoniul forestier. Clasificarea Pădurilor din Fond Forestier Naţional. În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc Codul silvic clasifică pădurile în două grupe:1) păduri cu funcţii speciale pentru protecţia apelor, a solului, a climei, a obiectivelor de interes naţional, păduri de recreere, de ocrotire a ecosistemelor precum şi păduri declarate monumente ale naturii şi rezervaţii;2) păduri cu funcţii de producţie şi protecţie prin care se urmăreşte relaizarea masei lemnoase necesare economiei şi populaţiei. În raport cu folosinţa lor O.U.G 139/2005 privind administrarea pădurilor în România se clasifică în:

păduri cu folosinţă forestieră; păduri cu folosinţă silvopastorală.

29. Proprietatea asupra Fondului Forestier.

Potrivit art. 3 din O.G. nr 96/199819 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fondului forestier este constituit din:

1. fondul forestier proprietate publică a statului; 2. fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ – teritoriale;3. fondul forestier proprietate privată a unităţilor de cult, a instituţiilor de învăţământ, a Academiei Romane

sau a altor persoane de drept privat;4. fondul forestier proprietate privată indiviză a persoanelor fizice (foşti composesori, moşneni şi răzeşi

sau moştenitori ai acestora);5. fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice.

30. Gospodărirea şi administrarea Fond Forestier Naţional.

18 Legea nr. 26 din 24 aprilie 1996 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 93 din 8 mai 199619 O.G. nr. 96 din 27 august 1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 122 din 26 februarie 2003.

22

Punerea în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului care se exercită prin autoritatea publica centrală din domeniul agriculturii şi de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.

Proprietarii de păduri şi deţinătorii cu orice titlu sunt obligaţi: să asigure paza pădurilor împotriva tăierilor ilegale, distrugerii sau degradării vegetaţiei forestiere,

păşunatului abuziv, braconajului şi a altor fapte infracţionale sau contravenţionale; să efectueze lucrări de împădurire şi de refacere a pădurilor după exploatare; să asigure, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice şi ale actelor normative în vigoare,

întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere aflate în proprietate etc. Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin ocoale silvice. Pădurile proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi cele proprietate indiviză a foştilor composesori, moşneni şi răzeşi şi urmaşi ai acestora se administrează de proprietari prin înfiinţarea de ocoale silvice proprii, similare cu cele ale statului sau, la cerere, prin alte ocoale silvice pe bază de contract. Pădurile proprietate privată exclusivă a persoanelor fizice se administrează pe bază contractuală prin structuri silvice autorizate. Administrarea pădurilor proprietate privată a unităţilor de cult, a instituţiilor de învăţământ sau a altor persoane juridice se face prin ocoale silvice proprii sau pe bază de contract, prin alte structuri silvice autorizate. Contractele de administrare se încheie în formă autentică şi se înregistrează la inspectoratele teritoriale de regim silvic şi cinegetic în a căror rază teritorială se află pădurea.

31. Circulaţia terenurilor din Fond Forestier şi măsurile legale de protecţie a acestuia.

Terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titular sunt şi rămân în circuitul civil potrivit legii. Ca urmare ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin orice modalităţi stabilite de legislaţia civilă cu respectarea reglementărilor speciale. Înstrăinarea se face prin acte juridice în formă autentică şi cu respectarea lor de premenţiune (preferinţă) care poate fi exercitat de către stat, de către coproprietari sau de către vecini. Ministerul Mediului prin Regia Naţională a Pădurilor (R.N.A.P) Romsilva au drept de premenţiune la vânzarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, terenuri care sunt limitate celor proprietate publică sau care constituie enclave în proprietatea publică a statului. Dreptul de premenţiune este un drept patrimonial de natură legală recunoscut statului în calitatea sa de persoană juridică şi de titular al fondului forestier proprietate publică. În acest scop vânzătorul este obligat să înstrăineze oferta de vânzare la primăria în a cărei rază teritorială este înregistrat terenul respectiv. În aceiaşi zi secretarul primăriei este obligat să înstrăineze oferta sub semnătura sa şi cu aplicarea ştampilei primăriei. Titularii de drepturi de premenţiune trebuie să se pronunţe în scris asupra exercitării acestui drept în termen de 30 de zile de la afişarea ofertei şi să precizeze şi preţul oferit. Dacă preţul oferit de către titularul dreptului de premenţiune nu este convenabil vânzătorului acesta poate vinde liber terenul respectiv oricărei persoane. Dcaă în cadrul celor 30 de zile titularii dreptului de premenţiune nu s-au declarat opţiunea pentru terenul ofertat acesta se vinde liber. Dovada îndeplinirii procedurii speciale se face în faţa notarului public la încheierea contractului în formă autentică cu actul pe care secretarul primăriei îl eliberează vânzătorului după expirarea celor 30 de zile. Codul Silvic prevede că în cazul dobândirii de acte juridice între vii, proprietarii de fonduri forestiere nu pot deţine mai mult de 10 Ha de familie (familie înseamnă:soţ, soţie, copii necăsătoriţi care stau împreună cu părinţii lor). Încălcarea acestei prevederi se sancţionează cu REDUCŢIUNEA actului juridic în limita suprafeşţelor legale. Nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la încheierea ei în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare sau a contractului de schimb al terenului atrage nulitatea absolută a acestuia, după cum şi nerespectarea obligaţiei de către cumpărător de a înregistra oficial la primărie se sancţionează cu nulitatea relativă a contractului. Ministerul Mediului prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată inapte pentru folosinţă agricolă în vederea împăduririi. Statul mai poate dobândi în proprietate terenuri cu destinaţie silvică şi prin donaţii din partea persoanelor fizice sau juridice. Măsurile legale de protecţie a terenurilor din Fondul Forestier sunt:

protecţia împotriva tăierilor ilegalePentru a realiza o exploatare raţională a pădurilor, volumul de masă lemnoasă care se recoltează anual, pe

ansamblu şi pe fiecare unitate de exploatare, nu poate depăşi cota prevăzută în amenajamentul silvic, aprobată pe fiecare an de producţie, prin hotărâre a Guvernului;

23

regenerarea şi îngrijirea pădurilorExistă un fond de ameliorare a fondului forestier administrat de autoritatea publică centrală din domeniul

agriculturii din care se fac lucrări de reîmpădurire a terenurilor degradate şi lucrări de reîmpădurire după efectuarea exploatărilor, la acestea din urmă contribuind cu fonduri proprii şi beneficiarii exploatărilor de masă lemnoasă.

protecţia împotriva poluării Poluarea produce asupra pădurii efecte care pornesc de la încetinirea creşterii arborilor până la uscarea lor totală. Atât O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cât şi Codul silvic interzic amplasarea în apropierea pădurilor a oricărui obiectiv economic din a cărui funcţionare rezultă noxe care sunt dăunătoare vegetaţiei forestiere;

protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor vegetaţiei forestiere Se realizează pe baza unui sistem integrat la nivelul întregii ţări prin folosirea anumitor substanţe şi pesticide care să nu dăuneze vegetaţiei forestiere, dar care să prevină şi să combată apariţia bolilor şi dăunătorilor. Dacă se constată fenomene de îmbolnăvire în masă sau apariţie de dăunători se constituie carantina fitosanitară cu despăgubirea proprietarilor de păduri pe perioada cât au fost lipsiţi de folosirea acestora;

protecţia vânatului, a peştelui din apele de munte şi lacurile de acumulare şi a altor vieţuitoare din fondul forestier Se asigură prin stabilirea de lege a perioadei în care se poate pescui sau vâna, a uneltelor şi mijloacelor de practicare a acestor activităţi şi a altor măsuri speciale de protecţie.

33. Produsele pădurii şi folosinţa lor.

Codul silvic clasifică aceste produse în două categorii:1) produse lemnoase, subclasificate în:

- produse principale, care constau din materiale lemnoase rezultate din tăieri de regenerare şi destinate acoperirii nevoilor economiei şi populaţiei;

- produse secundare, rezultate din efectuarea unor lucrări de îngrijire a pădurilor;- produse accidentale, rezultate în urma unor calamităţi naturale;- produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală;- alte produse cum sunt: arbori şi arbuşti ornamentali, răchită, puieţi şi diferite produse din lemn.2) produse nelemnoase – vânatul din cuprinsul acestuia, peştele din apele de munte, din crescătorii, bălţi şi

iazuri din fondul forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi altele de acest fel. 1) Produsele lemnoase. Volumul de masă lemnoasă se poate recolta anual din pădurile proprietate publică se aprobă prin HG în limita posibilităţii prevăzute de amenajamentele silvice şi de natura produselor. Exploatarea produselor lemnoase se face în conformitate cu normele tehnice obligatorii prevăzute de lege pe baza autorizaţiei şi caietului de sarcini. Aceste produse se valorfică prin licitaţie cu excepţia celor exploatate în regie proprie cu precizarea că masa lemnoasă nevalorificată prin licitaţie se poate vinde apoi prinn vânzare directă. Unităţiile de masă lemnoasă trebuie să deţină autorizaţia emisă de ocoalele silvice în funcţie de natura proprietăţii asupra fondului forestier. 2) Produsele nelemnoase. Ciupercile din flora spontană, plantele aromate şi fructele de pădure pot fi exploatate liber de către orice persoană pentru nevoi proprii sau pe bază de autorizaţii pentru valorificarea acestora. Importantă mai este şi iarba de pe terenurile fondului forestier deşi nu este prevăzută de lege – aceasta poate fi exploatată fie prin introducerea animalelor la păşunat, prin încheierea de contracte între ocolul silvic şi proprietarii animalelor sau prin cosire pe baza permisului acordat de ocolul silvic.

35. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

24

Această Rezervaţie este rezultatul aplicării Programului mondial „Omul si Biosfera”, lansat în 1971 de U.N.E.S.C.O. În prezent, activitatea Rezervaţiei se desfăşoară în baza Legii nr. 82/199320, cu modificările ulterioare şi a Statutului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”21.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 82/1993, prin rezervaţie a biosferei se înţelege zona geografică cu suprafeţele de uscat şi de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente şi formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale.

Aceasta Rezervaţie este înscrisă pe Lista patrimoniului natural mondial şi pe Lista zonelor umede de importanţă internaţională ca habitat al păsărilor acvatice.

Pentru administrarea şi gestionarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” a fost înfiinţată ca instituţie publică cu personalitate juridica Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

Administraţia este condusă de un Consiliu ştiinţific, în subordinea căruia se află Colegiul executiv, ca organ de aplicare a hotărârilor Consiliului ştiinţific. Guvernatorul este preşedintele Consiliului ştiinţific şi al Colegiului executiv. Guvernatorul şi membrii Consiliului ştiinţific sunt numiţi de Guvern, la propunerea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, cu avizul prefectului judeţului Tulcea şi al Academiei Române.

Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, care intră în componenţa Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", împreună cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional, în administrarea directă a organului unic de conducere a Rezervaţiei.

Fac excepţie următoarele categorii de terenuri:- terenurile din perimetrul Rezervaţiei aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice;- terenurile din perimetrul Rezervaţiei aflate în proprietatea publică sau privată a unităţilor administrativ-

teritoriale - terenurile din perimetrul Rezervaţiei ocupate de amenajări agricole şi piscicole, care constituie domeniu

public de interes judeţean aflate în administrarea Consiliului judeţean Tulcea; acestea din urma pot fi date, prin contracte de concesiune, în folosinţă persoanelor fizice sau juridice.

Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” este împărţit în trei zone:a)Zone cu regim de protecţie integrală, în care se pot desfăşura numai activităţi de cercetare ştiinţifică; nu

sunt permise stabilirea domiciliului pentru persoane fizice şi a sediilor pentru persoane juridice; aceste zone se declară la propunerea Consiliului Ştiinţific al Administraţiei Rezervaţiei, prin hotărâre a Guvernului.

b)Zone tampon care au rolul de a proteja zonele cu regim de protecţie integrală; aici se pot desfăşura unele activităţi umane, precum: valorificarea resurselor vegetale cu tehnologii nepoluante, pescuitul comercial cu mijloace tradiţionale, turismul ecologic, cercetare ştiinţifică, realizarea de filme, păşunatul animalelor. În cadrul zonelor tampon se pot constitui zone de reconstrucţie ecologică în care se execută lucrări de renaturare a peisajului, faunei, florei.

c)Zone economice în care sunt permise desfăşurarea activităţilor economice tradiţionale şi stabilirea domiciliului sau sediului pentru persoane fizice şi juridice.

36. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos.

Consacrarea juridică a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos a fost făcută pentru prima dată pe plan internaţional în Declaraţia de la Stockholm, din 1972, care a prevăzut în art. 1 dreptul omului la un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare.

Declaraţia a prevăzut, în acelaşi timp, şi obligaţia cu caracter universal a statelor ca prin activităţile desfăşurate în limitele teritoriului şi ale jurisdicţiei naţionale să nu producă pagube mediului altor state sau dincolo

20 Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delata Dunării”, a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 283 din 7 decembrie 1993.21 Statutul a fost aprobat prin H.G. nr. 367 din 18 aprilie 2002, publicată în M.Of, Partea I nr. 282 din 25 aprilie 2002

25

de limitele jurisdicţiilor naţionale. Cu un conţinut asemănător, acest drept a fost ulterior prevăzut în Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor din 1981, în Protocolul adiţional la Convenţia americană privind drepturile omului, din 1998, în Proiectul de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului din 1994 ş.a. Pe plan naţional, dreptul la mediu apare fie consacrat în constituţiile naţionale ca drept fundamental, fie în legile organice.

În conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos surprindem două dimensiuni: o dimensiune individuală care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, dreptul de a cere

încetarea activităţii care produce o poluare nocivă şi dreptul de a fi despăgubit pentru daunele suferite în urma acestei poluări;

o dimensiune colectivă care se referă la obligaţia generală a statelor de a nu prejudicia mediul şi prin aceasta de a nu prejudicia sănătatea şi viaţa oamenilor, calitatea bunurilor materiale şi în general calitatea mediului.

În literatura juridică străină, dar şi în practica instanţelor judecătoreşti internaţionale, discuţiile s-au purtat nu cu privire la existenţa sau inexistenţa acestui drept pentru că este recunoscut în toate statele, ci cu privire la posibilitatea exercitării unei acţiuni individuale de apărare izvorâtă dintr-un drept colectiv ( de solidaritate ).

Mai multe rezoluţiuni ale organismelor internaţionale şi hotărâri ale Curţii Internaţionale de Justiţie au recunoscut posibilitatea intentării unei acţiuni individuale în cazul apărării acestui drept.

În România, Constituţia din 1991 nu a prevăzut iniţial dreptul la un mediu sănătos, el fiind consacrat expres după revizuirea din 2003, în art. 35 care are următorul conţinut:   „ (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.    (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.    (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în art.5, pornind de la consacrarea principiului conform căruia statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, prevede garanţiile acestui drept şi anume:   

accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;

dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului; dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu,

emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor; dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor

administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu; dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

În raportul dintre aceste drepturi şi celelalte drepturi fundamentale ale omului se constată că dreptul la mediu este în acelaşi timp fundamentul dezvoltării celorlalte drepturi şi totodată o premisă pentru apariţia de noi drepturi fundamentale ale omului.

Se constată în prezent în practica jurisdicţională internaţională şi naţională ( în statele dezvoltate ) o reorientare cu privire la acest drept în sensul considerării lui ca drept individual, iar nu colectiv ca până acum.

39. Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase

Prin Legea nr. 6/199122 România a aderat la Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, încheiată în anul 1989. Statele părţi la convenţie se obligă să adopte măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul şi eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a mediului şi sănătăţii umane.Părţile nu pot autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care nu este parte. Fiecare stat va trebui să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să transporte sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate pentru astfel de operaţiuni.Transportul peste frontieră poate fi autorizat de părţi numai dacă:

22 Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.

26

a. statul exportator dovedeşte că nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere ecologic; b. deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în industria statului importator;c. transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a nu contraveni obiectivelor Convenţiei. Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul exportator să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris, prin intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile competente ale statelor prin care deşeurile periculoase urmează să fie transportate. Fiecărui stat implicat i se va trimite câte o notificare. Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O copie a răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele interesate care sunt părţi la Convenţie. Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu primeşte consimţământul scris din partea statului importator, precum şi dovada existenţei unui contract între exportator şi eliminator din care să rezulte eliminarea ecologică şi raţională a deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al statului de tranzit.Este considerat trafic ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau a altor reziduuri, dacă s-a efectuat: fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate; fără consimţământul unui anume stat interesat sau cu consimţământul obţinut prin declaraţie falsă sau fraudă; prin eliminarea deliberată a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu încălcarea prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.

În toate situaţiile de trafic ilicit, statul exportator va trebui să asigure reimportarea deşeurilor periculoase de către exportator sau producător, ori dacă este necesar, de către el însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să fie eliminate ecologic în termen de 30 de zile din momentul în care statul exportator a fost informat cu privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.

Dacă de traficul ilicit se face răspunzător importatorul sau eliminatorul, obligaţia de eliminare ecologică şi raţională revine acestuia.Dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu incumbă nici exportatorului (producătorului) şi nici importatorului (eliminatorului) părţile interesate vor coopera pentru eliminarea ecologică a deşeurilor în cel mai scurt timp, într-un loc convenit de ele.

40.Particularităţile poluării radioactive; Poluarea radioactivă a atmosferei; Poluarea radioactivă a apei; Poluarea radioactivă a solului.

Particularităţile poluării radioactive. Este de ştiut fapul că înainte de a provoca radiaţia artificială omul este supus radiaţiilor naturale provenite de la pământ, din apa mării şi oceanelor şi din atmosferă la care s-a adaptat în decursul a sute şi mii de ani fără să-i dăuneze. Radiaţia artificială îşi are originile în instalaţiile de raze X şi Routgen foloste în laboratoare şi spitale, în depunerile radioactive de la experienţele cu arme nucleare, în scurgerile radioactive de la centralele nucleare, în extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive şi nu în ultimul rând în depozitarea deşeurilor radioactive. Poluarea radioactivă este considerată o agresiune Aproape perfectă cu caracter multilateral şi universal fiindcontaminaţi concomitent toţi factori de mediu şi distrugând tot ceea ce este viu. Poluarea radioactivă nu are efecte limitate în timp şi care să fie cunoscută de om. Poluarea radioactivă a atmosferei, una din cauze o constituie exploziile experimentale care prin temperatura uriaşă ce o degajă transformă substanţele radioactive aflate în stare gazoasă sub formă de particule pe care le proiectează în atmosferă – constituind aşa numita poluare radioactivă primară produsă imediat la locul exploziei. Distribuţia produşilor de fisiune rezultaţi din aceste explozii au loc conform unor fenomene de natură meteorologică în funcţie de altitudinea la care a avut loc explozia nucleară, ajungând în final pe sol (mări sau oceane) şi constituind poluarea radioactivă secundară. Alte surse sunt: centralele nucleare, producţia de combustibili nucleari, tratarea chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea elementelor radioactive în medicină şi cercetare. Poluarea radioactivă reprezintă o contaminare artificială a mediului natural, insipidă, incoloră şi inodoră, cu caracter universal. Are impact instantaneu şi pe durate lungi asupra tuturor elementelor de mediu, asupra vieţii, în

27

general. Poluarea radioactivă a apei se datorează deşeurilor industriei nucleare, depunerile compuşilor radioactivi rezultaţi în urma exploziilor expermentale la care se adaugă radioactivitatea naturală a apelor. Poluarea radioactivă a solului şi subsolului este întâlnită în vecinătatea imediată a unităţiilor miniere, în locurile de depozitare a minereurilor şi a deşeurilor radioactive. Este nerezolvată depozitarea deşeurilor radioactive fiind avansate mai multe soluţii în lume:1) Japonezii au propus ca acele containere care conţin deşeuri radioactive puternice să fie depuse pe fundul mărilor şi oceanelor. În timp s-a constatat că materialeledin care au fost făcute containerele se descompuneau, sub acţiunea deşeului şi a apei într-o perioadă mult mai scurtă decât conţinutul lor.2) Americanii au propus fără realizare ca acele containere cu deşeuri puternice radioactive să fie lăsate în spaţiul cosmic cu ajutorul navetelor spaţiale. Pericolul era cumplit deoarece se puteau produce accidente cosmice, nu era permisă nici o defecţiune a rachetei de lansare.3) Francezii, indienii merg pe îngroparea containerelor în rocă tare. Procedeul nu oferă siguranţă deplină deoarece acestea sunt supuse riscului unor calamităţi naturale. Alţi depozitează deşeurile radioactive la suprafaţa solului în depozite păzite care nu oferă nici ele siguranţă fiind supuse pe lângă efectele unor calamităţi naturale şi riscului actelor de terorism nuclear. În plus se ajunge la indisponibilizarea a mari suprafeţe de pământ prin creearea zonelor de siguranţă.

41. Principiile şi conditiile desfăşurarii activitatii nucleare în Romania

În România activităţiile nucleare sunt reglementate de Legea 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţii nucleare precum şi de OG 7/2003 privind promovarea, dezvoltarea şi monitorizarea activităţii nucleare precum şi alte acte normative care le completează.

Potrivit Legii nr. 111/199623, activităţile nucleare în România se pot desfăşura cu respectarea următoarelor principii: în scopuri exclusiv paşnice; în condiţii de securitate nucleară; în condiţii de protecţie specială a personalului expus profesional, a pacientului, a mediului, a populaţiei şi a proprietăţii cu riscuri minime; în regim de autorizare; numai sub îndrumarea şi controlul statului; în principiu, de persoane juridice cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi tratatele la care România este parte, excepţie făcând activităţile nucleare din domeniul medical care pot fi desfăşurate, în condiţiile legii, de către persoane fizice.Cad sub incidenţa reglementărilor legale următoarele activităţi şi surse nucleare:    - cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia, montajul, punerea în funcţiune, funcţionarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea, dezafectarea, importul şi exportul instalaţiilor nucleare;     - proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia-montajul, punerea în funcţiune, funcţionarea, conservarea şi dezafectarea instalaţiilor de minerit şi preparare a minereurilor de uraniu şi toriu şi a instalaţiilor de gospodărire a deşeurilor de la mineritul şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;     - producerea, amplasarea şi construcţia, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul instalaţiilor radiologice, materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;     - producerea, furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric şi a sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, a materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum şi a mijloacelor de containerizare sau de transport al materialelor radioactive, special amenajate în acest scop;

23 Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 27 iunie 2006.

28

    - producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor nucleare;    - deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare şi a altor dispozitive nucleare explozive;    - realizarea produselor şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare;

- realizarea produselor şi serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de control dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;

   - sursele orfane, de la detectarea acestora până la depozitarea finală ca deşeu radioactiv. Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Programului naţional nuclear, elaborat în baza

Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear aprobată prin hotărâre de Guvern.Sunt interzise pe teritoriul României orice fel de activităţi în legătură cu armele nucleare sau cu orice

dispozitiv nuclear exploziv. De asemenea, este interzis în România importul deşeurilor radioactive şi al combustibilului nuclear ars, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara graniţelor ţării, a unui export autorizat anterior în baza acordurilor internaţionale la care România este parte sau a contractelor încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.

42. Supravegherea stării de sănătate a populatiei, a personalului expus profesional la radiaţii şi a mediului lui.

Din punct de vedere al riscului radiologic, populaţia ţării se împarte în următoarele grupe:1. populaţia în ansamblul ei;2. persoanele din populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor obiective sau instalaţii nucleare; 3. personalul expus profesional la radiaţii în care sunt incluse:a. persoanele care desfăşoară o activitate temporar sau permanent într-un obiectiv nuclear;b. persoanele care lucrează cu surse de radiaţii nucleare;c. persoanele care prin natura activităţii care o desfăşoară pot fi supuse la o doză de iradiere peste

valoarea maximă prevăzută de lege. Din punct de vedere al expunerii la radiaţii ca urmare a producerii unui accident nuclear sau a unei urgenţe radiologice, persoanele din populaţie se împart în:1. persoanele supuse iradierii în mod indirect;2. persoanele implicate în intervenţie şi supuse iradierii;3. persoanele expuse la radiaţii în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu fără să fie implicate în intervenţie. Pentru personalul expus profesional la radiaţii, măsurile de protecţie se asigură prin:a. protecţia individuală: constituită dintr-un ansamblu de norme tehnice, de măsuri organizatorice prin care se previne sau se micşorează acţiunea factorilor de risc asupra unei singure persoane până la doza maximă admisă de lege;b. protecţia în zona de lucru: ansamblul de măsuri tehnice de dotare şi de organizare care în condiţii normale de

funcţionare trebuie să asigure respectarea dozelor maxime admise de radiaţii la locul de muncă;c. instruirea personalului expus profesional;d. norme tehnice, organizatorice şi administrative de reducere la minimum a posibilităţii apariţiei unui accident/incident nuclear şi de limitare a urmărilor acestuia. În plus, personalul expus profesional la radiaţii, beneficiază de timp de lucru redus (4h/zi), antidot, echipament special de protecţie, cură sanatorială gratuită, un număr mai mare de zile de concediu de odihnă şi alte drepturi cu caracter social specifice locului de muncă. În ceea ce priveşte populaţia în ansamblul ei, protecţia împotriva radiaţiilor, pe timpul funcţionării normale a obiectivelor nucleare sau pe timpul producerii unei urgenţe radiologice sau accident nuclear se asigură prin măsuri prevăzute în planul naţional, planuri judeţene şi planul fiecărui operator de instalaţii nucleare, măsuri care constau în principiu din: locuri speciale de adăpostire; echipament de protecţie împotriva radiaţiilor; asigurarea apei şi hranei specifice;

29

instruirea populaţiei, inclusiv prin simularea periodică a unor astfel de evenimente pentru a se asigura familiarizarea cu măsurile ce se impun a fi luate.

43. Cooperarea Internaţionala în domeniul folosirii paşnice a Energiei Nucleare.

Există o serie de documente internaţionale în domeniu, adoptate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică. Dintre aceste documente menţionăm: Convenţia asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare, semnată la Paris în 1960, Convenţia asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare, adoptată în 1963, Protocolul comun referitor la aplicarea acestora, încheiat la Paris în 198824. Convenţia de la Viena defineşte conceptele de „daună nucleară” şi „accident nuclear”; statuează răspunderea obiectivă a exploatantului instalaţiei nucleare pentru orice daună nucleară cauzată de un accident nuclear: survenit în instalaţie, implicând un material nuclear care provine din instalaţie sau este produs în aceasta, implicând un material nuclear trimis acestei instalaţii, în condiţiile legii; stabileşte răspunderea solidară a mai multor exploatanţi ale căror instalaţii au fost implicate în producerea accidentului nuclear, precum şi cauzele exoneratoare de răspundere. După accidentul de la Cernobâl, 62 de state membre ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică au adoptat, la Viena, la 26 septembrie 1986, două convenţii25: Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear; Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică. Prima convenţie prevede obligaţia statului pe al cărui teritoriu s-a produs accidentul nuclear sau urgenţa radiologică să comunice acest lucru fie direct, fie prin intermediul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, tuturor statelor care sunt sau potenţial pot fi afectate, precum şi Agenţiei, furnizându-le o serie de informaţii privind natura radiaţiilor, momentul producerii şi localizarea exactă a accidentului, condiţiile meteorologice şi hidrologice din zonă, măsurile de protecţie care au fost deja luate etc. Statul respectiv este obligat să dea informaţii suplimentare la cererea statului afectat sau potenţial afectat. Conform celei de-a II-a convenţii, statele părţi se obligă ca în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică să-şi acorde reciproc asistenţa ce poate constă în: trimiterea de personal calificat; asigurarea de mijloace tehnice specifice situaţiei create; asistenţă sanitară. În cazul în care asistenţa constă din mijloace tehnice specifice, statul care le acordă rămâne proprietarul lor, astfel încât după terminarea operaţiunilor post accident, acestea trebuie returnate statului proprietar. Dacă asistenţa a constat din personal tehnic calificat, pe perioada acordării asistenţei se bucură de privilegii, imunităţi şi privilegii, prevăzute de Convenţie, din partea statului solicitant.

44. Controlul internaţional al armelor nucleare.45. Controlul internaţional al celorlalte arme de distrugere în masă în afara celor nucleare.

Armele nucleare - încă din primele documente cu caracter convenţional privind legiile şi obiceiurile conflictelor armate au fost formulate principii care stau la baza interzicerii anumitor categorii de arme. În ceea ce priveşte armele nucleare s-a arătat că prin efectele lor nelimitate înn timp şi în spaţiu acestea au un caracter nediscriminator, nefăcând distincţie între obiectivele militare, între populaia civilă şi combatanţii, între părţiile aflate în conflict şi cele din afara conflictului, iar răspândirea radiaţiilor şi a deşeurilor este necontrolată. După folosirea primei bombe atomice în Japonia şi semnarea Cartei ONU, există teama că această armă ar putea fi folosită din nou. Adunarea generală ONU a stabilit în ianuarie 1946 o comisie care să se ocupe de problemele

24 La care România a aderat prin Legea nr. 106 din 3 octombrie 1992, publicată în M.Of., Partea I nr. 258 din 15 octombrie 1992.25 Prin Decretul nr. 234 din 11 mai 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 67 din 14 mai 1990, România a aderat la ambele convenţii, cu următoarele rezerve: „România nu se consideră legată prin prevederile art.11 paragraful 2 din Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi ale art. 13 paragraful 2 din Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică şi declară că pentru supunerea oricărui diferend internaţional cu privire la interpretarea sau aplicarea acestor convenţii spre soluţionare prin arbitraj sau printr-o decizie a Curţii Internaţionale de Justiţie este necesar acordul tuturor părţilor în litigiu”.

30

energiei atomice şi să propună eliminarea din arsenalele naţionale a armeloratomice şi a tuturor celorlalte arme de distrugere în masă. O rezoluţie ONU a declarat ilegală folosirea armelor nucleare pentru că depăşeşte câmpul de război şi provoacă umanităţii suferinţe şi distrugeri oarbe, fiind un pericol pentru întreaga umanitate. În doctrina militară se arată că folosirea armei nucleare încalcă şi prevederile Declaraţiei de la Petersburg din 1868 care arată că scopul războiului este numai stabilirea forţei militare a inamicului cât şi pe cele ale Convenţiei de la Haga care interzice utilizarea de proiectile sau materii de natură a produce suferinţe oarbe. Folosirea armei nucleare încalcă şi prevederile Convenţeiei de la Geneva din 1948 cu privire la genocid precum şi prevederile Cartei ONU fiind contrară Dreptului Internaţional şi Legii umanităţii. Unul dintre documentele care interzic folosirea acestor arme este Tratatul de la Moscova privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă. Fiecare participant se obligă să interzică, să prevină şi să nu efectueze nici un fel de explozii nucleare în orice loc aflat sub jurisdicţia sa sau sub controlul său. În atmosferă, dincolo de limitele ei, inclusiv în spaţiul cosmic; sub apă inclusiv în marea teritorială şi în marea liberă. În orice alt loc, dacă asemenea explozie este însoţită de căderi radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicţia sau controlul căruia se efectuează o asemenea explozie. URSS şi SUA au iniţiat o serie de explozii în atmosferă şi după 1963 când tratatul era în vigoare. Fiecare stat parte se obligă să interzică şi să nu efectueze nic un fel de explozie experimentală cu arma nucleară în cele trei spaţii referindu-se astfel pe cale subsecventă şi la poluarea activă a acestor medii. El nu diferenţiază aplicaţiile paşnice de cele nepaşnice ale exploziilor nucleare pentru că din punct de vedere al dreptului mediulu acest lucru nu are nici o relevanţă. În 1967 a fost deschis concomitent spre semnare la Londra, Moscova şi Washington Tratatul privind spaţiul exterior – acesta dezvoltă principiile ce guvernează activităţiile paşnice ale statelor în spaţiul exterior. Alte acorduri (acte) semnate: - Acordurile încheiate cu arme;- Acordul privind ajutorarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi a obiectelor lanste în spaţiul cosmic;- Convenţia asupra obligaţiilor internaţionale privind pagubele datorate obiectelor din spaţiu;- Convenţia asupra înregistrării (înscrierii) obiectelor lansate în spaţiul cosmic. În 1967 la Ciudad de Mexico s-a semnat Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină. El prevede folosirea în scop exclusiv paşnic a materialelor şi instalaţiilor nucleare supuse jurisdicţiei statelor părţi şi interzice experimentarea, producerea, folosirea şi achiziţionarea prin orice mijloace a armelor nucleare precum şi orice formă de posesie a acestora. În 1968 la Geneva s-a semnat Tratatul de neproliferare a armelor nucleare – acesta leagă 183 de state din care 178 de state s-au angajat să respecte interzicerea completă a achiziţionării, a stocări şi a folosirii armelor nucleare. Tratatul interzice transferul din statele producătoare spre orice alt stat destinatar a armelor nucleare precum şi încurajarea sau incitarea sub orice formă a unui stat care nu area rme nucleare să le fabrice şi să le obţină în orice mod. În 1971 la Moscova – Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor. Dispoziţiile tratatului vizează tehnicile în curs de experimentare de natură să aducă modificarea mediului datorită poluării radioactive. În acelaşi timp este vorba de modificările ce au loc la producerea de cutremure, avalanşe, alunecări de teren, schimbarea Lunii, a condiţiilor atmosferice, a climatului , a stratului de de ozon. În 1996 la New York s-a încheiat Tratatul privind interzicerea totală a experienţelor nucleare – acest tratat este semnat de principalele puteri nucleare: SUA, China, Franţa, Rusia, Marea Britanie. Nu au semnat tratatul: India şi Pakistanul. România a ratificat tratatul prin Legea 152/1999. Scopul acestui tratat este interzicerea posibilităţilor de producere a armelor nucleare de către statele carea u realizat acest lucru, şi asigurarea neproliferării lor.

46. Particularitile elementelor constitutive ale Răspunderii Civile delictuale în Dreptul Mediului.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cere întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: săvârşirea unei fapte ilicite; producerea unui prejudiciu; intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate;

31

culpa autorului faptei ilicite.În dreptul civil, aceste elemente se cer a fi cumulativ întrunite nu numai când răspunderea este pentru fapta

proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile şi animalele aflate în pază juridică.

În dreptul mediului elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale prezintă anumite particularităţi. Cu privire la faptă: dacă în dreptul civil regula este a răspunderii numai pentru fapta ilicită, în

dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite prin care se produc pagube mediului, fie o seamă de activităţi licite per se, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse mediului.

În dreptul civil exista o serie de cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, prin urmare, răspunderea civilă delictuală şi anume: starea de necesitate, legitima apărare, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului superiorului, exercitarea normală a unui drept subiectiv, consimţământul victimei.

În dreptul mediului au fost reţinute drept cauze de înlăturare a răspunderii starea de necesitate, consimţământul dat în mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze, forţa majoră şi, în domeniul pagubelor nucleare, actele de conflict armat, război civil sau insurecţie armată.

În privinţa prejudiciului s-a reţinut că acesta reprezintă efectul cuantificabil în bani al daunelor aduse sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, fiind provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre.

În literatura juridică s-a folosit sintagma de daună ecologică. Această noţiune include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi cele suportate de om sau de bunurile sale.

O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, păstrează în reglementarea cu privire la răspundere, prevăzută în art. 95 alin. (1), termenul de „prejudiciu adus mediului” aşa cum era menţionat şi în art. 89 lit. r) din vechea Lege a protecţiei mediului nr. 137/1995.

În dreptul mediului reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă deoarece daunele aduse mediului sau componentelor sale au de cele mai multe ori caracter ireversibil, fapt pentru care se stabilesc obligaţii cu privire la plata unei sume de bani, dar şi aceasta acoperă rareori integral prejudiciul adus mediului.

Prejudiciul trebuie să fie cert. Este considerat cert atât prejudiciul actual, cât şi cel viitor, dacă este sigur că se va produce şi sunt elemente suficiente pentru a-i determina întinderea.

În legătură cu modul de calcul al prejudiciului, sistemele diferă de la o ţară la altă ţară şi chiar şi în cadrul aceluiaşi stat în funcţie de componenta de mediu care a fost prejudiciată.

Prin O.U.G. nr. 68/200726 s-a stabilit cadrul legal privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, având la bază principiul „poluatorul plăteşte”. Orice operator care a cauzat prejudicii mediului sau o ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu trebuie să răspundă din punct de vedere financiar. În consecinţă, operatorii trebuie să adopte măsuri şi să pună în aplicare practici care să minimizeze riscurile de daune asupra mediului, astfel încât expunerea lor la răspunderea financiară să fie redusă.

În concepţia acestui act normativ, prejudiciul adus mediului înseamnă:- prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate;- prejudiciul asupra apelor;- prejudiciul asupra solului.Măsurile reparatorii trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la îndepărtarea efectelor

prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea deciziilor.Noul act normativ prevede că orice persoană fizică sau juridică afectată sau care poate fi afectată de un

prejudiciu asupra mediului are dreptul să se adreseze autorităţilor competente pentru luarea măsurilor legale. În cazul în care persoana respectivă nu este mulţumită, decizia autorităţii poate fi atacată în condiţiile Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

   Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor preventive sau reparatorii luate, când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un asemenea prejudiciu:

26 O.U.G. nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, transpune în întregime în dreptul intern prevederile Directivei nr. 2004/35/EC privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru legislativ unitar în domeniu.

32

    a) a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de siguranţă corespunzătoare;     b) s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune obligatorie emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de activităţile operatorului.

Sub aspectul raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu: acesta este greu de stabilit în dreptul mediului pentru ca în acest domeniu de cele mai multe ori acţiunea cauzelor se conjugă cu o multitudine de condiţii care pot întârzia sau accelera producerea efectului, îl pot favoriza sau zădărnici. Prejudiciul adus mediului sau componentelor sale poate fi rezultatul faptei unei singure persoane sau ale mai multora, fără a fi necesar ca persoanele să acţioneze prin fapte simultane, de aceeaşi intensitate sau ca faptele să fie legate printr-un scop unic şi nici ca persoana care a cauzat rezultatul împreună cu alte persoane să cunoască faptele celorlalţi.

Sub aspectul culpei în dreptul mediului, deşi principiul este al răspunderii obiective, nu este exclusă şi răspunderea subiectivă care are ca temei culpa autorului. Răspunderea subiectivă în dreptul mediului are caracter de excepţie deoarece proba culpei este foarte greu de făcut datorită faptului că majoritatea prejudiciilor aduse mediului au la origine acţiuni poluante, iar poluanţii au o serie de particularităţi sub aspectul remanenţei în mediu şi al modului de acţiune.

47. Răspunderea obiectivă şi subiectivă în Dreptul Mediului.

Până la apariţia Legii nr. 137/1995 ( fosta lege privind protecţia mediului), care a consacrat pentru prima dată principiul răspunderii obiective, principiu menţinut şi în actuala reglementare în domeniu, în literatura juridică au existat opinii pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului pe baza principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, pentru legitimarea procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă atât daunele aduse mediului, cât şi pe cele provocate omului sau bunurilor sale (daune indirecte).

În practică, problema răspunderii a fost soluţionată pe baza prevederilor art. 1000 alin. (1) din Codul civil, pornindu-se de la ideea că o pagubă adusă mediului poate fi şi rezultatul viciului ascuns al unui lucru (ex. instalaţie de reducere a poluării), de care cei ce îl folosesc nu au cunoştinţă, ceea ce exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei. Angajarea răspunderii pe acest temei, iar nu pe art. 998-999 C. Civ. prezintă pentru victimă avantajul de a nu mai trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă, asigurându-i astfel posibilitatea de a fi despăgubită mai rapid şi în condiţii de probă mai puţin dificile. Dacă se dovedeşte că activitatea celui chemat să răspundă a creat reclamantului un prejudiciu, caracterul cauzal al participării se prezumă, până la proba contrarie.Răspunderea subiectivă în dreptul mediului se aplică rar, proba culpei fiind greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare. Prin derogare de la principiul răspunderii obiective, în alin. (2) al art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

49. Răspunderea reglementata de OUG 195/2005 privind protecţia mediului.

Reglementarea dată prin legea protecţiei mediului consacră, la nivel de principiu, caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudicii aduse mediului, independent de culpă, şi prevede răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor ( art. 95. alin. 1). Numai în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă, pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice ( art. 95 alin. 2).

Fundamentul răspunderii civile obiective pentru prejudicii aduse mediului este ideea de garanţie pentru riscul de activitate, în care obligativitatea asigurării în cazul activităţilor generatoare de risc, completează ideea de garanţie. Pe lângă statuarea formelor răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale, O.U.G. nr. 195/2005 consacră, între altele, principiul acţiunii preventive, principiul poluatorul plăteşte, interpretat atât ca obligaţie de internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile efective cauzate mediului, precum şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.

33

50.Răspunderea producătorilor pentu produsele cu defecte.

Conform Legii nr. 240/200427 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, prin producător se înţelege:

fabricantul produsului finit al unei materii prime părţi componente ale produsului; orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele, marca sau un alt

semn distinctiv; orice altă persoană, care importă un produs din Comunitatea Europeană în vederea vânzării, închirierii,

cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul;

dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul.

Prin produs se înţelege orice bun mobil, chiar dacă este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil, inclusiv energia electrică.

Produsul este considerat cu defecte dacă nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte, ţinând seama de toate circumstanţele, inclusiv de modul de prezentare a produsului, de toate utilizările lui previzibile, de data punerii în circulaţie.

Prejudiciul reprezintă orice efecte negative cuantificabile pe care produsul defect le cauzează utilizatorului. Răspunderea producătorului prezintă anumite particularităţi: a) el răspunde atât pentru prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de defectul produsului său; b) producătorul răspunde şi în situaţia în care paguba este rezultatul cumulat al defectului produsului cu

acţiunea sau omisiunea unui terţ. In aceasta situaţie răspunderea sa va fi limitată de instanţa competentă ţinând cont de culpa fiecăruia la producerea pagube;

c) dacă paguba este rezultatul faptelor mai multor persoane, acestea răspund solidar;d) nu are importanţă dacă produsele respective sunt sau nu periculoase prin calităţile lor intrinseci, fiind

suficient să fie vorba de un produs în care consumatorul a avut încredere şi l-a cumpărat.Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei

suferite, a defectului produsului şi a raportului de cauzalitate între defect şi pagubă.Producătorul e exonerat de răspundere dacă dovedeşte existenţa uneia din următoarele situaţii: - nu este el cel care a pus produsul în circulaţie;- defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut

ulterior punerii lui în circulaţie din cauze care nu-i pot fi imputate producătorului;- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma de distribuţie în scop

economic şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale;- defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările emise de autorităţile

competente;- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-au

permis producătorului depistarea existentei defectului;- defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în

documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate.Dreptul la acţiune în repararea pagubei se prescrie în termenul general de trei ani care începe sa curgă de la

data la care reclamantul a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi de identitatea producătorului, însă nu mai târziu de împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în circulaţie.

51. Răspunderea Civila delictuală pentru daunele nucleare.

27 Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 22 iunie 2004.

34

Potrivit art. 3 lit. d) din Legea nr. 703/200128 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, prin daună nucleară se înţelege:

1. orice deces sau rănire;2. orice pierdere sau deteriorare de bunuri;3. orice pierdere economica care rezultă din asemenea daune, care este suferită de o persoană îndreptăţită să

ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat ca urmare a producerii unui accident

nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, iar măsurile sunt sau urmează să fie luate;5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a mediului

înconjurător, datorita deteriorării sale semnificative;6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă

de legislaţia privind răspunderea civilă.Prin accident nuclear se înţelege orice fapt sau succesiune de fapte care, având aceeaşi origine, cauzează o

daună nucleară ce constă în vătămări aduse sănătăţii omului, cauzare a morţii, vătămări şi pierderi pentru floră, faună şi pentru bunurile materiale.

Incidentul nuclear este definit ca acel eveniment nuclear produs în interiorul instalaţiei care afectează îndeosebi personalul expus profesional. Răspunderea pentru daunele produse de accidente nucleare, revine operatorului instalaţiei nucleare. Acesta este obligat să încheie un contract de asigurare sau să constituie orice altă garanţie financiară pentru acoperirea prejudiciului potenţial.

Legea instituie răspunderea obiectivă şi exclusivă a operatorului instalaţiei nucleare. Dacă la producerea daunei nucleare au contribuit în acelaşi timp instalaţiile aparţinând mai multor operatori şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia la producerea daunei, operatorii răspund solidar, răspunderea fiecăruia neputând fi superioară cuantumului care îi este aplicabil, conform legii. Dacă dauna este rezultatul producerii concomitente a unui accident nuclear şi a unuia nenuclear ( ex.: chimic) şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, se consideră că întreaga daună este nucleară şi atrage numai răspunderea exploatantului sau operatorului nuclear.

Operatorul instalaţiei nucleare este exonerat de răspundere, în temeiul legii, dacă dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate sau a unui fenomen natural catastrofal. El poate fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că dauna s-a produs datorită neglijenţei grave a persoanei care a suferit-o sau când această persoană a acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o daună. Legea plafonează răspunderea operatorului instalaţiei nucleare la contravaloarea în lei a 300 milioane DST pentru fiecare accident nuclear. Dreptul la acţiune în obţinerea despăgubirii pentru dauna nucleară se prescrie în termen de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de deces sau rănire şi în termen de 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de producerea celorlalte daune prevăzute de lege (cu excepţia costurilor măsurilor preventive şi a oricăror pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri).

În cadrul acestor termene şi fără ca ele să fie depăşite, dreptul la despăgubire al victimei se stinge, dacă acţiunea nu a fost intentată în termen de 3 ani de la data când persoana îndreptăţită la reparaţiune a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască operatorul responsabil şi existenţa prejudiciului. Având în vedere că efectele accidentelor nucleare sunt nelimitate în timp şi adeseori necunoscute la momentul producerii accidentului, legiuitorul a creat o excepţie de la termenele de prescripţie de 30 de ani, respectiv de 10 ani, prevăzând că persoana care a suferit dauna şi a introdus acţiunea în termenele prevăzute de lege îşi poate modifica cererea, dacă dauna s-a agravat, chiar şi după expirarea acestor termene, cu condiţia să nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă din partea instanţei competente.

52. RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

28 Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 818 din 19 decembrie 2001, intrarea sa în vigoare producându-se un an mai târziu, respectiv la 19 decembrie 2002.

35

Pt. încălcarea normelor de protecţie a mediului, precum şi a obligaţiilor juridice ce decurg din raporturile juridice de drept al mediului, prin fapte al căror pericol social nu le configurează caracterul de infracţiuni, se angajează răspunderea contravenţională. OUG 195 / 2005 – constituie contravenţii încălcări ale unor norme privind :

a. procedura de reglementareb. regimul juridic al substanţelor chimice periculoase şi al deşeurilorc. regimul substanţelor de uz fitosanitar şi al îngrăşămintelor chimice, al activităţilor nucleare, al organismelor

modificate geneticd. regimul activităţilor care se desfăşoară în localităţi ş.a.

Prevederile legii protecţiei mediului în materie contravenţională se completează cu cele cuprinse în legile speciale (legea protecţiei atmosferei, a apei, a solului ….) Există o problemă legată de modul de aplicare a dispoziţiilor art 13 şi 14 din OUG 2 / 2001 (privind regimul contravenţiilor) cu privire la aplicarea termenului de prescripţie şi a prescripţiei în general care înlătură răspunderea contravenţională, cu cele 2 aspecte ale sale:

a. prescripţia aplicării sancţiunilor (art 13) – dacă în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor OUG 2 / 2001 prevede termenul de prescripţie de 6 luni, care începe să curgă de la data săvârşirii faptei sau în cazul contravenţiilor continue, de la data constatării faptelor, se consideră că în dreptul mediului trebuie admisă o excepţie de la acest termen, în sensul că termenul de prescripţie trebuie să fie cel general, de 3 ani

b. prescripţia executării sancţiunii contravenţionale (art 14) – în dreptul mediului nu există excepţie faţă de dreptul comun.

53. Răspunderea penală în Dreptul Mediului.

Garantarea dreptului la un mediu sănătos, necesitatea asigurării dezvoltării durabile, a ocrotirii tuturor componentelor mediului, se realizează şi prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menţionate.

Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este determinat de natura obiectului ocrotit de lege.

Sunt considerate infracţiuni ecologice acele fapte periculoase prin a căror săvârşire se aduce atingere normalei desfăşurări a relaţiilor sociale a căror ocrotire este condiţionată de apărarea elementelor de mediu, concretizată sub aspectul consecinţelor în crearea de pagube sau de pericole pentru viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru integritatea şi calitatea mediului, în ansamblul său.

Aplicarea sancţiunilor penale, reprezintă consecinţa încălcării cu vinovăţie de către persoanele fizice şi juridice a unor obligaţii legale, specifice dreptului mediului, obligaţii ce privesc prevenirea poluării şi protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, prin fapte ce prezintă un pericol social deosebit, prevăzute ca atare de lege.

Pornind de la particularităţile elementelor lor constitutive, infracţiunile ecologice pot fi clasificate:1. din punct de vedere al subiectelor:a) infracţiuni cu subiect simplu;b) infracţiuni cu subiect calificat, atunci când făptuitorul a avut o anumită calitate privind protecţia mediului

sau anumite obligaţii speciale în acest domeniu, pe care le-a încălcat.2. din punct de vedere al laturii subiective infracţiunile ecologice pot fi săvârşite:

a)cu intenţie; b)din culpă.3. din punct de vedere al laturii obiective – marea majoritate a infracţiunilor ecologice au la origine

acţiuni poluante, dar pot avea şi acţiuni nepoluante care întrunesc caracteristicile infracţiunii;

36

4. sub raportul obiectului infracţiunile ecologice se subclasifică în infracţiuni la adresa componentelor biotice ale mediului şi infracţiuni la adresa componentelor abiotice ale mediului.

Reglementări privind infracţiuni ecologice întâlnim în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în actualul Cod penal, în reglementările cu caracter special privind procedura de reglementare, protecţia atmosferei, a apei, a biodiversităţii, regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor ş.a.m.d.

54.Natura juridic ă a răspunderii de mediu reglementata de OUG 68/2007 Norma juridică complexă a dreptului mediului şi caracterul său interdisciplinar se regăsesc şi în privinţa răspunderii juridice referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, răspundere pe care o considerăm specifică acestei ramuri de drept având la bază principiile sale specifice şi îmbinând elementele de drept ale mediului cu elemente de drept administrativ şi de drept civil. Elementele de drept administrativ decurg în primul rând din consacrarea expresă a legi după care protecţia mediului este un obiectiv de interes public major, fapt ce determină ca stabilirea măsurilor reparatorii precum şi evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului să se facă în mod unilateral de către autorităţiile publice pentru protecţia mediului. Deciziile luate de aceste autorităţii în domeniul prevenirii şi reparării prejudiciului adus factorilor de mediu prevăzuţi de lege se face prin procedura contenciosului administrativ. Nerespectarea obligaţiei de către operatorii economici în legătură cu prevenirea şi limitarea prejudiciilor asupra mediului precum şi nerespectarea de către autorităţiile pentru protecţia mediului a obligaţiilor privind furnizarea de informaţii operatorului despre orice ameninţare iminentă cu un prejudiciu dar şi a altor obligaţii se sancţionează cu amendă contravenţională. Răspunderea operatorilor economici pentru prejudicile aduse mediului este după caz fie o răspundere obiectivă, fie subiectivă în condiţiile prevăzute de lege. Se aplică:1. pentru prejudiciul cauzat asupra mediului de oprice tip de activitate profesională prevăzută în anexa 3 şi a

oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu determinată de una din aceste activităţi;2. prejudicii asupra speciilor şi habitatelor protejate şi aoricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu

cauzat de orice activitate profesională alta decât cea prevăzută în anexa 3 ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie din culpă.Din acest text rezultă că este vorba de prejudiciu adus mediului prinorice activitate profesională, indiferent de caracterul ei public sau privat, profit sau nonprofit desfăşurată în cadrul unei activităţi economice, afaceri sau întreprinderi care potrivit anexei 3 fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu şi anume:1) activităţile de gestionare a deşeurilor;2) toate activităţile referitoare la evacuările în apele interioare, de suprafaţă şiapele subterane de substanţe periculoase;3) producerea, utilizarea, depozitarea, eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a substanţelor periculoase, a produselor de protecţie, a plantelor şi a produselor biologice.În toate aceste situaţii răspunderea este obiectivă.

OUG 68/2007 are în vedere şi prejudiciul asuprta speciilor şi habitatelor naturale cauzate de orice activitate umană alta decât cea prevăzută în anexa 3, dacă operatorul a acţionat cu intenţie sau din culpă. Ca urmare în aceste situaţii răspunderea este subiectivă. OUG 68/2007 aceasta se aplică şi ameninţărilor iminente; OUG 68/2007 nu dă persoanelor juridice sau fizice dreptul la compensaţie pentru prejudiciu urmând să se aplice

dreptul comun; OUG 68/2007 nu se aplicăprejudiciului sau ameninţării iminente, unui astfel de prejudiciu produs de:1. acţiuni de conflict armat, ostilităţi, războaie sau insurecţie;2. un fenomen natural excepţional, inevitabil şi insurmontabil;3. prejudiciu asupra mediului care decurge dintr-un incident pentru care răspunderea sau compensarea sunt reglementate de una din convenţiile prevăzute în anexa 4 la care România este parte sau l-a ratificat.

56. Modalităţi de reparare a prejudiciului de mediu conform OUG 68/2007.

37

În cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului, operatorul informează, în maxim 2 ore de la producerea prejudiciului, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre: a) datele de identificare ale operatorului; b) momentul şi locul producerii prejudiciului adus mediului; c) caracteristicile prejudiciului adus mediului; d) cauzele care au generat prejudiciul; e) elementele de mediu afectate; f) măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravarii prejudiciului adus mediului; g) alte informaţii considerate relevante de operator. Operatorul este obligat să: a) acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau orice alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorarii serviciilor. b) ia măsurile reparatorii necesare. În orice moment conducătorul Agentiei Judeţene pentru protecţia mediului are posibilitatea exercitării următoarelor atribuţii: a) să solicite operatorului să furnizeze informaţii suplimentare despre orice prejudiciu care s-a produs şi despre măsurile luate; b) să acţioneze, să solicite operatorului să acţioneze sau să dea operatorului instrucţiuni pentru a controla, a izola, a elimina imediat sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor adverse asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor; c) să solicite operatorului să ia măsurile reparatorii necesare; d) să indice operatorului sau să dea acestuia instrucţiuni despre măsurile reparatorii necesare a fi luate; e) să ia măsurile reparatorii necesare. Înainte de a lua măsurile reparatorii necesare, conducătorul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului solicită operatorului să ia măsurile reparatorii necesare. Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului poate lua, în ultimă instanţă, măsurile reparatorii necesare, în situaţia în care operatorul: a) nu îşi îndeplineşte obligaţiile necesare în cazul unui prejudiciu asupra mediului;b) nu poate fi identificat; c) nu este obligat să suporte costurile conform prezentei ordonanţe de urgenţă. Operatorii identifică măsurile reparatorii posibile şi le transmit agenţiei judeţene pentru protecţia mediului spre aprobare, în termen de 15 de zile de la data producerii prejudiciului, cu excepţia cazului în care Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului a luat măsurile reparatorii respective. Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului decide măsurile reparatorii care trebuie să fie implementate. În luarea deciziei Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului se consultă cu operatorul implicat. În termen de 5 zile de la expirarea termenului sau de la data luării la cunoştinţă, prin orice mijloace, despre prejudiciul adus mediului, Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului solicită, în scris, opinia asupra acestor măsuri persoanelor implicate şi celor pe al căror teren urmează a se realiza măsurile reparatorii. Aceste persoane pot transmite opiniile lor asupra măsurilor reparatorii considerate necesare, în termen de 15 zile de la transmiterea solicitării. Agenţia Judeţeană pentru proţectia mediului este obligată să ia în considerare la luarea deciziei opiniile primite de la persoanele implicate. Conducătorul Agenţiei Judeţene pentru protecţia mediului emite decizia privind măsurile reparatorii şi/sau prioritizarea reparării prejudiciilor aduse mediului, în termen de 5 zile de la primirea opiniilor implicate. În situaţia în care s-au produs mai multe prejudicii asupra mediului, iar Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului nu poate asigura luarea, în acelaşi timp, a măsurilor reparatorii, aceasta este îndreptăţită să decidă care dintre prejudicii trebuie reparat cu prioritate. În luarea deciziei Agenţia Judeţeană pentru protecţia mediului ia în considerare, printre altele, atât natura, dimensiunea şi gravitatea diferitelor prejudicii produse, cât şi posibilitatea regenerării naturale, acordând atenţie riscurilor pe care prejudiciul le reprezintă pentru sănătatea umană.

38

57.Subiectele răspunderii de mediu, consecinţele răspunderii.

Prin definiţia mediului înconjurător nu este şi nu poate fi subiectul victima care să reclame o reparaţie. El este o valoare fundamentală ocrotită pe plan intern şi internaţional prin lege. În dreptul intern subiectul victimă care poate reclama este statul, o unitate administrativ-teritorială sau o persoană fizica/juridică de drept public sau de drept privat căruia i s-a adus un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a mediului. Pe plan internaţional subiectul îndreptăţit la reaparaţie poate fi: Statul atunci când mediul lezat se află în limitele teritoriului şi al jurisprudenţei naţionale; Comunitatea internaţională în ansamblul ei atunci când mediul lezat are statutul de bun al acelei comunităţi.

Persoana responsabilă. Ţinând seam de legătura de cauzalitate între fapta prejudiciabilă şi prejudiciu este destul de greu de stabilit în Dreptul Mediului mai ales datorită caracterului difuz al daunelor, într-un mare număr de cauze, reglementările juridice au stabilit un responsabil determinabil în mod prealabil producerii pagubei.

- Condiţiile răspunderii de mediu conform OUG 68/2007 privind răspunderea de mediu.

Subiectul pasiv are obligaţia de a lua măsuri de prevenire şi reparatori stabilite de autorităţiile de protecţie a mediului. În stabilirea măsurilor de prevenire ANPM se consultă cu comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu şi în funcţie de factorul de mediu afectat cu alte autorităţi. Acţiunile preventive trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul sau cu ameninţarea iminentă, bazându-se şi pe principiul precauţiei în acordarea acestei măsuri, în cazul în care aceste măsuri nu dau rezultatul scontat autorităţiile de protecţie a mediului au obligaţia să adopte măsuri compensatorii stabilite şi cu consultarea Gărzii Naţionale de Mediu. Acţiunile reparatorii au loc atunci când prejudiciul s-a produs, operatorul este obligat să informeze în maxim 2 ore Agenţia Naţională pentru Protecţia mediului acţionând în acelaşi timp pentru a elimina efectele prejudiciului. Dacă s-au produs în acelaşi timp mai multe prejudicii şi AJPM nu poate asigura luarea în acelaşi timp a măsurilor reparatorii, ea are dreptul să decidă care dintre prejudicii vor fi reparate cu prioritate. Agenţia Judeţeană pentru Mediu (AJPM) poate lua măsurile preventive sau reparatorii fie direct, fie prin contracte cu persoane fizice sau juridice specializate. Sancţiunile prevăzute de OUG 68/2007 sunt contravenţionale având diferite cuantumuri. Pentru persoanele fizice sau juridice se face de către personalul împuternicit al Gărzii de Mediu.

- Particularităţile răspunderii civile în Dreptul Mediului.

În dreptul civil pentru constatarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite următoarele elemente:1. săvârşirea unei fapte ilicite;2. producerea unui prejudiciu prin fapta ilicită;3. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;4. culpa autorului faptei ilicite.

Aceste elemente trebuie întrunite cumulativ indiferent dacă se răspunde pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia ori pentru prejudiciile cauzate de lucrurile şi animalele aflate în pază juridică. Fapta în dreptul civil unde regula este a răspunderii pentru fapte ilicite în dreptul mediului regula este răspunderea pentru fapte ilicite permise de lege. 1) În prima situaţie (săvârşirea unei fapte ilicite) răspunderea este subiectivă în timp ce în Dreptul Mediului este obiectivă şi este asumată pe riscul asumat al activităţii asumate. Producerea unui prejudiciu pentru fapta ilicită în dreptul civil există o serie de situaţii care înlătură caracterul ilicit al faptei şi prin urmare răspunderea juridică astfel de situaţii sunt: starea de necesitate, starea de legitimă apărare, îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, forţa majoră şi cazul fortuit, consimţământul dat în mod valabil.În dreptul mediului au fost reţinute drept cauze care înlătură răspunderea juridică:

39

starea de necesitate; forţa majoră cu caracter excepţional; în domeniul pagubelor naturale: actele de conflict armat, război civil sau insurecţie armată, un fenomen natural

catastrofal, culpa clară a victimei care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze. În ceea ce priveşte starea de necesitate, Codul penal prevede că o persoană poate fi considerată în stare de necesitate dacă fapta a fost săvârşită în scopul de s salva de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi altfel înlăturat, persoana făptuitorului sau a alteia, un bun al său sau al altuia ori un interes public. Nu se consideră a fi în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta, putea să-şi dea seama că va cauza un prejudiciu, mult mai mare decât cel care s-ar fi produs iniţial. În ceea ce priveşte exercitarea unui drept care şi în civil doar uneori înlătură răspunderea în dreptul mediului se consideră că nici un drept subiectiv al niciunei persoane nu poate fi considerat a fi exercitat conform finalităţii sale de vreme ce mediul înconjurător a fost prejudiciat. Se poate vorbi de abuzul de drept pentru a cărui existenţă nu este suficient să se dovedească exercitarea unui drept şi a consecinţelor sale cât timp nu se stabileşte caracterul culpabil al acţiunii sau inacţiunii, dauna adusă terţilor şi existenţa raportului de cauzalitate între acestea. 2) Prejudiciul – în dreptul mediului se mai numeşte şi daună ecologică, înţelegându-se atât paguba suferită de mediu ca atarecât şi cea suferită de om şi bunurile sale. Dacă în dreptul civil există principiul reparaţiunii în natură şi numai în subsidiar în echivalent bănesc, în dreptul mediului acest principiu nu se poate aplica deoarece de cele mai multe ori pagubele aduse mediului au un caracter ireversibil. În schimb şi în dreptul mediului ca şi în dreptul civil se repară prejudiciul actual, în dreptul mediulu spre deosebire de dreptul civil se repară şi prejudiciul viitor dacă este sigur că se va produce şi sunt suficiente elemente pentru a determina întinderea. 3) Raportul de cauzalitate – în dreptul mediului este mai greu de stabilit deoarece acţiunea cauzelor se conjugă cu o multitudine de condiţii inclusiv de natură meteorologică care pot accelera sau întârzia producerea efectului. 4) Culpa. Dacă în dreptul civil regula este a răspunderii subective bazată pe culpă în dreptul mediului constituie excepţia răspunderii subiective fiind admisă numai pentru prejudiciile aduse speciilor protejate şi habitatelor lor naturale. Proba culpei este deosebit de greu de făcut în dreptul mediului deoarece majoritatea cauzelor se produc prin poluare care are un caracter difuz şi este dependentă de concentraţia şi natura poluanţilor.

Reglementări naţionale privind protecţia stratului de ozon

Pentru aplicarea masurilor prevăzute de Convenţia privind protecţia stratului de ozon, adoptată la Viena la 22 martie 1985, de Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal la 16 septembrie 1987, precum şi de Amendamentul la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Londra în 199029, a fost creat Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism interministerial, fără personalitate juridică, aflat în coordonarea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile.

Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon are printre atribuţii, următoarele:- analizează şi propune spre aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la documentele

internaţionale privind protecţia stratului de ozon; - propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind protecţia stratului de ozon;- aprobă standardele tehnice în activităţile aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal ş.a.m.d. H.G. nr. 243/199530 stabileşte o serie de obligaţii ce revin persoanelor fizice şi juridice în scopul protejării

statului de ozon, precum: să ia toate măsurile pentru supravegherea, limitarea şi prevenirea oricăror emisii în atmosferă de substanţe aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal; să raporteze datele statistice privind activităţile cu substanţe menţionate în anexele Protocolului de la Montreal etc.

29 România a aderat la primele două documente şi l-a acceptat pe cel de-al treilea prin Legea nr. 84 din 3 decembrie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 292 din 15 decembrie 1993.30 H.G. nr. 243 din 17 aprilie 1995 privind înfiinţarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 87 din 9 mai 1995

40

Prin Ordinul 506/199631 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, a fost aprobată procedura de reglementare a activităţilor de import şi export cu substanţe, produse şi echipamente înscrise în anexele Protocolului de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon.

31 Ordinul 506 din 17 septembrie 1996 a fost publicat în M.Of., Partea I nr. 234 din 27 septembrie 1996.

41