DREPTUL ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR

– NOTE DE CURS – Rezumat

2011

NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR

Dreptul are două accepţiuni tradiţionale:

1. Reprezintă ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat al

căror scop este organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în cadrul

principalelor relaţii sociale – dreptul obiectiv.

2. Facultatea sau posibilitatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi

apăra împotriva terţilor un interes legitim (protejat de lege) – dreptul

subiectiv.

Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al

cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la

îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

Din punctul de vedere al conduitei impuse sau datorate, normele

juridice sunt de două feluri:

A) Norme imperative, subclasificate în:

a) Norme onerative. Sunt acele reguli care impun subiectului de

drept să aibă o anumită conduită, să săvârşească o anumită acţiune.

b) Norme prohibitive. Sunt acele reguli care interzic subiectului

de drept să aibă o anumită atitudine sau cer subiectului de drept să se

abţină de la o anumită acţiune.

B) Norme permisive (dispozitive). Sunt acele norme juridice care lasă

la aprecierea subiectului alegerea unei conduite ce nu poate încălca ordinea de

drept, permiţându-i să aibă o anumită atitudine sau să selecteze din mai multe

variante cuprinse în cadrul normei.

Dreptul afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, adaptându-se

realităţilor economice moderne. Fiind reglementat, în mare parte, prin norme

permisive ce protejează un interes particular, privat, al unor subiecte aflate în

2

raporturi de egalitate juridică, dreptul afacerilor face parte din sistemul de

drept privat.

Este o ramură de drept interdisciplinară (pluridisciplinară), deoarece

cuprinde, alături de cele ale dreptului comercial, instituţii şi materii din

dreptul civil, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul muncii, dreptul financiar

şi fiscal.

Definiţie: Dreptul afacerilor este un ansamblu de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale stabilite în activitatea economică sau de

afaceri.

Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturile

juridice patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi/sau

juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Obiectul dreptului afacerilor. Obiectul unei ramuri de drept înseamnă

sfera de reglementare a respectivei ramuri. Prin urmare, obiectul dreptului

afacerilor îl reprezintă afacerile şi relaţiile ce se stabilesc în derularea

acestora.

Afacerea comercială este o operaţiune prin care se realizează

producţia de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii, interpunerea

în schimbul şi circulaţia mărfurilor, în scopul obţinerii de profit. Profitul este

de esenţa oricărei afaceri. În absenţa sa, operaţiunea respectivă nu este o

afacere (ex.: contractul de donaţie).

3

IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Izvoarele dreptului afacerilor reprezintă forma de exprimare,

veştmântul juridic pe care îl îmbracă normele juridice care reglementează

materia afacerilor.

În funcţie de natura lor, izvoarele se clasifică în izvoare normative şi

izvoare interpretative.

I. Izvoarele normative sunt cele care stabilesc, reglementează,

normează, conduita subiectelor de drept.

Art. 1 din Codul comercial prevede: ,,În comerţ se aplică legea de faţă,

unde ea nu dispune, se aplică Codicele civil”. Din interpretarea pozitivă a

textului se conchide că, în activitatea de comerţ, izvoarele specifice sunt

codul comercial şi legile comerciale speciale, iar unde acestea nu

reglementează, se aplică legislaţia civilă (codul civil şi legile civile speciale).

Sunt izvoare normative:

1. Constituţia României (legea fundamentală) cuprinde în art.

135 principiile de organizare a activităţii comerciale (libertatea în

comerţ, libera iniţiativă, concurenţa loială).

2. Codul comercial român. A fost adoptat în 1887 având ca

model Codul comercial italian (1882). În prezent, reglementează

instituţiile fundamentale ale dreptului afacerilor: faptele de comerţ,

comercianţii, obligaţiile comerciale şi unele contracte comerciale.

3. Legile comerciale speciale. Noţiunea de lege are două

sensuri:

- în sens larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ,

indiferent de organul emitent.

- în sens restrâns (stricto sensu), legea este actul normativ adoptat

de către Parlament. Printre legile stricto sensu ce constituie izvoare ale

4

dreptului afacerilor, pot fi enumerate: Legea nr. 31/1990 a societăţilor

comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea

11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Ordonanţele Guvernului (ex.: O.G. nr. 21/1992 privind

protecţia consumatorilor, O.U.G. nr. 51/1997 privind contractul de

leasing), sunt de două feluri: simple şi de urgenţă. Ordonanţele simple

sunt cele emise de Guvern pe baza delegării legislative primite de la

Parlament pe perioada vacanţelor parlamentare. Ulterior aceste

ordonanţe sunt supuse cenzurii Parlamentului, care emite o lege de

aprobare sau de abrogare, după caz. Ordonanţele de urgenţă sunt

emise de Guvern în situaţii de urgenţă, excepţionale, când procedura

adoptării unei legi de către Parlament se dovedeşte mult prea

îndelungată, prin urmare inutilă.

Hotărârile de Guvern sunt acte normative fără putere de

reglementare, ele având doar rolul de a explica voinţa legiuitorului, de a

crea cadrul necesar sau organismele cerute de un anumit act normativ.

Normele metodologice, regulamentele, ordinele, instrucţiunile

adoptate de anumite organisme sau autorităţi competente (Banca

Naţională a României, Consiliul Concurenţei, Oficiul de stat pentru

invenţii şi mărci) sunt acte normative ce pot reglementa în domeniile de

specialitate ale respectivelor autorităţi, însă fără a contraveni sau a

modifica dispoziţiile unei legi, ordonanţe sau hotărâri.

4. Codul civil şi legile civile speciale reprezintă un izvor

normativ subsidiar al dreptului afacerilor. Atunci când o anumită

situaţie juridică, instituţie, materie, nu este reglementată în Codul

comercial sau în legile comerciale speciale, se apelează la norma

generală de drept comun, la dreptul civil.

5

II. Izvoarele interpretative sunt cele care interpretează, explică

voinţa subiectelor de drept angajate în raportul de afaceri sau voinţa

legiuitorului reflectată în actele normative. Sunt astfel de izvoare:

1. Uzul comercial reprezintă o practică socială folosită vreme

îndelungată şi respectată ca o regulă de conduită obligatorie.

2. Doctrina juridică constituie totalitatea lucrărilor (tratate,

cursuri universitare, studii, monografii), din domeniul dreptului.

3. Practica judiciară (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea

soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile cu care au

fost învestite. În dreptul românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept

decât într-un singur caz, cel al recursului în interesul legii.

PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR

Principiile dreptului afacerilor sunt adevărate reguli de conduită, de

orientare în afaceri, atunci când normele legale sunt lacunare, confuze,

anacronice sau sunt adoptate având în vedere alte realităţi istorice. Aceste

principii sunt: principiul libertăţii în comerţ, principiul caracterului oneros

al afacerilor, principiul aparenţei, principiul concurenţei loiale.

I. Principiul libertăţii în comerţ. Libertatea în comerţ constă în

dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi orice

clauze pe care părţile le convin, singurele limite fiind impuse de ordinea

publică şi bunele moravuri.

6

Consecinţele principiului libertăţii în comerţ:

a. Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului,

în virtutea căreia contractele de afaceri se încheie, de regulă, prin

simplul acord de voinţă al părţilor (regula consensualismului).

În mod excepţional, legea impune încheierea unor contracte în

formă scrisă, cerută fie pentru validitatea actului juridic (ex.: cambia,

biletul la ordin, cecul), fie pentru probă (ex.: contractul de garanţie

reală mobiliară, contractul de consignaţie).

b. Libertatea probelor în litigiile comerciale. Potrivit art. 46 C.

Com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloace

de probă admise în dreptul comun (înscrisuri, martori, expertize),

precum şi prin mijloace de probă specifice (facturi acceptate, registre

comerciale, corespondenţă comercială).

c. Libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului

comercial. În contractul pe care îl încheie, părţile pot prevedea o

clauză, numită clauza compromisorie, prin care convin ca orice litigiu

apărut în executarea contractului, nerezolvat pe cale amiabilă, să fie

soluţionat prin intermediul arbitrajului comercial.

II. Principiul aparenţei în afaceri. Potrivit acestuia, comerciantul este

îndreptăţit să aibă încredere în aparenţa profesională, nefiind obligat să facă

investigaţii pentru a stabili provenienţa reală a mărfii, respectarea legii în

circulaţia acesteia, realitatea calităţii de subiect de drept a partenerului de

afaceri. Este o aplicare a regulii error communis facit jus.

III. Principiul caracterului oneros al afacerilor. Potrivit acestui

principiu, afacerile beneficiază de o prezumţie de caracter oneros, părţile

urmărind întotdeauna obţinerea unui folos patrimonial. Pentru unele

7

contracte, Codul comercial face chiar menţiune expresă că, spre deosebire de

cele din dreptul civil, în dreptul comercial sunt oneroase (ex.: în cazul

contractului de mandat comercial, dacă nu s-a stipulat remuneraţia

mandatarului, judecătorul va fi îndreptăţit să o stabilească).

IV. Principiul concurenţei loiale în afaceri. Chiar dacă au un caracter

oneros, competitiv, speculativ, afacerile trebuie să se realizeze într-o manieră

onestă, loială, de cultivare a egalităţii de şansă.

FAPTELE DE COMERŢ

Pentru a califica normativ afacerile, Codul comercial român a optat

pentru denumirea de fapte de comerţ, spre deosebire de modelul său, Codul

comercial italian, ce utilizează noţiunea de „acte de comerţ”. Reglementările

post-decembriste consideră echivalente cele trei noţiuni: act de comerţ = fapt

de comerţ = afacere.

Clasificarea faptelor de comerţ

Pornind chiar de la clasificarea legală, doctrina a identificat trei

categorii de fapte de comerţ: obiective, subiective, unilaterale (mixte).

1. Faptele de comerţ obiective sunt cele calificate astfel de către art. 3

din Codul comercial, datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică.

Enumerarea este exemplificativă, ceea ce înseamnă că, în funcţie de progresul

şi dezvoltarea activităţii comerciale, pot apărea noi categorii de fapte de

comerţ ce pot fi incluse în această categorie.

8

Clasificarea faptelor de comerţ obiective:

A. Operaţiuni de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor:

a) Vânzarea-cumpărarea comercială presupune o cumpărare

făcută în scop de revânzare sau o vânzare a unor bunuri cumpărate

pentru a fi revândute. Rezultă că de esenţa vânzării-cumpărării

comerciale este intenţia de revânzare care trebuie să îndeplinească trei

condiţii cumulative:

1. Intenţia de revânzare trebuie să existe la momentul încheierii

contractului.

2. Intenţia de revânzare trebuie adusă la cunoştinţă

cocontractantului (vânzătorului), expres sau tacit.

3. Intenţia de revânzare trebuie să privească bunul cumpărat.

Bunul cumpărat poate fi revândut atât în formă iniţială, cât şi

după ce a fost prelucrat şi transformat.

Obiectul vânzării-cumpărării comerciale îl reprezintă, conform

Codului comercial, doar bunurile mobile (producte, mărfuri, titluri de

credit).

b) Operaţiunile de bancă şi schimb sunt rezervate băncilor şi

caselor de schimb valutar.

B. Întreprinderile reprezintă organizarea autonomă a unei activităţi, de

către întreprinzător şi pe riscul său, prin care se exploatează factorii de

producţie (munca, natura, capitalul), în vederea producerii de mărfuri,

executării de lucrări, prestării de servicii, în scopul obţinerii de profit.

a) Întreprinderea de construcţii are ca obiect construirea de

edificii noi, dar şi lucrări de reparaţii, amenajare, transformare a celor

vechi.

9

b) Întreprinderile de fabrici şi manufactură sunt cele care

transformă materiile prime, materialele, în produse noi, utilizând

mijloace mecanice, tehnice, respectiv munca manuală.

c) Întreprinderile de furnituri sunt cele care prestează anumite

servicii sau predau anumite produse la termene succesive şi la un preţ

prestabilit (ex.: furnizorii de utilităţi).

d) Întreprinderea de spectacole publice presupune punerea la

dispoziţia publicului a unei producţii culturale, sportive, muzicale.

e) Întreprinderea de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri este

cea care facilitează încheierea tranzacţiilor comerciale printr-un

intermediar.

f) Întreprinderea de editură, librărie, imprimerie şi vânzare a

obiectelor de artă.

g) Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri.

h) Întreprinderea de asigurare. Această activitate se realizează

prin intermediul unor comercianţi specializaţi, numiţi societăţi de

asigurări.

i) Întreprinderea de depozit în docuri şi antrepozite.

C. Operaţiunile conexe sau accesorii sunt acele acte sau operaţiuni ce

dobândesc caracter comercial datorită strânsei legături pe care o au cu acte şi

operaţiuni considerate de lege afaceri (ex.: cumpărările sau vânzările de

acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor comerciale, cambia, biletul la ordin,

cecul, contractele de mandat, comision, garanţie reală mobiliară, fidejusiune).

Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se

obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi

(mandantul) de la care a primit împuternicirea.

10

Contractul de comision este contractul prin care o parte (comisionarul)

se obligă să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe seama

celeilalte părţi (comitentul), în schimbul unei remuneraţii numită comision.

Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia

debitorul unei obligaţii constituie în favoarea creditorului său o garanţie reală

asupra unor bunuri mobile în scopul asigurării executării obligaţiei asumate.

Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană numită

fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia

debitorului, dacă acesta nu o va executa.

2. Faptele de comerţ subiective reprezintă actele şi operaţiunile care

dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care

le săvârşeşte.

Art. 4 Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate, în virtutea

căreia sunt considerate fapte de comerţ toate actele încheiate de un

comerciant, chiar dacă nu se încadrează în enumerarea de la art. 3. Această

prezumţie este răsturnată în două cazuri:

1) Natura civilă a actului. Există anumite acte care, prin structura şi

funcţia lor esenţială, nu se pot referi la activitatea comercială şi rămân civile,

indiferent de persoana care le săvârşeşte (ex.: contractul de donaţie,

testamentul, actele de dreptul familiei).

2) Necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant

(ex.: comerciantul cumpără bunuri pentru uzul său sau al familiei sale).

3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte. Având în vedere că

mărfurile şi serviciile sunt destinate şi necomercianţilor, este posibil ca actul

juridic sau operaţiunea să fie faptă de comerţ, fie obiectivă, fie subiectivă,

numai pentru una dintre părţi.

11

Faptele de comerţ unilaterale sau mixte reprezintă actele sau

operaţiunile încheiate între comerciant şi necomerciant şi guvernate de legea

comercială pentru ambele părţi. Necomerciantul nu poate cere să i se aplice

legea civilă pe motivul că acel act nu este comercial pentru el.

Semnificaţia practică a calificării unor acte şi operaţiuni ca

fapte de comerţ

În scopul facilitării tranzacţiilor comerciale şi întăririi creditului,

afacerile sunt supuse unor reguli speciale, diferite de cele aplicabile actelor

civile.

a) Solidaritatea codebitorilor reprezintă o garanţie pentru creditori,

aceştia putând să urmărească pe oricare dintre debitori pentru întreaga

creanţă.

În temeiul solidarităţii, fiecare codebitor solidar este obligat să

plătească întreaga datorie faţă de acelaşi creditor. Evident, debitorul care a

plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora are un drept de regres

împotriva celorlalţi codebitori solidari.

În temeiul divizibilităţii, fiecare codebitor este obligat să plătească

numai partea sa din datorie.

În obligaţiile comerciale cu mai mulţi debitori, solidaritatea se

prezumă, fiind regula, în timp ce în obligaţiile civile ea trebuie să fie expres

prevăzută în contract. Prin urmare, în civil, solidaritatea este excepţia, regula

fiind divizibilitatea obligaţiei, iar în comercial, solidaritatea este regula, iar

divizibilitatea reprezintă excepţia.

Codul comercial a instituit şi solidaritatea fidejusorilor (garanţii

personali ai debitorului), atât între ei, cât şi faţă de debitorul principal, în timp

12

ce, în dreptul civil, fidejusorii răspund numai în subsidiar, dacă debitorul

principal nu plăteşte, şi nu sunt solidari cu acesta.

b) Momentul curgerii dobânzilor. În acest caz, dobânzile reprezintă

daunele interese pe care le datorează debitorul în caz de întârziere în

executarea obligaţiei.

În obligaţiile comerciale, dobânzile încep să curgă de drept de la

momentul la care datoria a devenit exigibilă, adică de la data scadenţei. În

obligaţiile civile, dobânzile sunt datorate numai de la data punerii în întârziere

a debitorului prin cerere de chemare în judecată, notificare sau somaţie.

c) Interdicţia acordării termenului de graţie în obligaţiile

comerciale. Termenul de graţie reprezintă amânarea sau eşalonarea datoriei

pe care judecătorul o poate acorda debitorului. El este interzis în obligaţiile

comerciale pentru a nu afecta celeritatea creditului şi raporturile

interdependente specifice afacerilor.

d) Proba obligaţiilor comerciale. În afaceri, există o mai mare

libertate de probaţiune, admiterea probei cu martori fără limitările prevăzute

de Codul civil fiind lăsată la latitudinea instanţei.

e) Interdicţia retractului litigios în cazul cesionarii unui drept litigios

rezultat dintr-o operaţiune comercială.

COMERCIANŢII

Noţiunea şi categoriile de comercianţi

Codul comercial nu oferă o definiţie noţiunii de comerciant, ci doar

precizează cine are această calitate. Potrivit art. 7 Cod comercial: ,,sunt

13

comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul că profesiune

obişnuită şi societăţile comerciale”.

În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice

persoană fizică sau juridică ce desfăşoară activitate comercială, adică

săvârşeşte fapte de comerţ obiective în mod profesional şi în nume propriu.

Categorii de comercianţi

I. Comercianţii persoană fizică.

Condiţiile în care persoanele fizice pot desfăşura o activitate comercială

sunt reglementate de O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor

economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi

întreprinderile familiale. Potrivit acestei reglementări, persoanele fizice

(cetăţeni români şi cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi

Spaţiului Economic European) pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul

României în orice domeniu pe care legea nu îl exclude în mod expres liberei

iniţiative, în următoarele modalităţi:

- Persoană fizică autorizata (P.F.A.).

- Persoană fizică în calitate de titular al unei întreprinderi

individuale.

- Persoană fizică în calitate de titular al unei întreprinderi

familiale constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.

II. Comercianţii persoană juridică:

- Societăţile comerciale.

- Regiile autonome.

- Organizaţiile cooperatiste.

- Grupurile de interes economic.

14

Condiţiile de exercitare a profesiunii de comerciant

A. Capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant.

Capacitatea juridică are două componente:

1. Capacitatea de folosinţă care constă în aptitudinea unei persoane de

a avea drepturi şi obligaţii. Data naşterii este începutul capacităţii de folosinţă,

iar data decesului coincide cu încetarea acestei capacităţi.

2. Capacitatea de exerciţiu care constă în aptitudinea unei persoane de

a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii prin

încheierea de acte juridice. Între 14 şi 18 ani, minorul are capacitate de

exerciţiu restrânsă, putând încheia acte mărunte de dispoziţie, iar la împlinirea

vârstei de 18 ani, dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.

O persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant la împlinirea

vârstei de 18 ani, adică la dobândirea capacităţii de exerciţiu depline. Există

însă şi o excepţie prevăzută de O.U.G. 44/2008, potrivit căreia minorul de 16

ani, membru al unei întreprinderi familiale, are capacitatea de a fi comerciant.

B. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale:

a) Incompatibilităţile. Caracterul speculativ al activităţii

comerciale face incompatibilă exercitarea acesteia de către persoanele

care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele generale ale

societăţii: judecătorii, procurorii, parlamentarii (senatorii şi deputaţii),

membrii Guvernului, aleşii locali, funcţionarii publici, ofiţerii,

diplomaţii, notarii publici, membrii clerului.

b) Decăderile. Asigurarea moralităţii şi legalităţii activităţii

comerciale, precum şi protejarea demnităţii profesiunii de comerciant,

impun ca, în cazul săvârşirii unor fapte grave, comerciantul să fie

decăzut din dreptul de a exercita această profesiune.

15

c) Interdicţiile. Pentru ocrotirea intereselor generale ale

societăţii, de ordin economic, social sau moral, anumite activităţi nu pot

fi exercitate pe baza liberei iniţiative (ex.: fabricarea şi comercializarea

de echipament militar sau de droguri şi narcotice).

Obligaţiile profesionale ale comercianţilor

1. Publicitatea prin Registrul Comerţului. În scopul aducerii la

cunoştinţa celor interesaţi, comercianţii sunt obligaţi să îndeplinească anumite

formalităţi de publicitate:

- Înainte de începerea activităţii comerciale, trebuie să ceară

înmatricularea în Registrul Comerţului.

- Pe parcursul desfăşurării activităţii, sunt obligaţi să înscrie în

acelaşi registru menţiuni privind acte şi fapte a căror înregistrare este

cerută de lege (ex.: hotărârea de punere sub interdicţie a

comerciantului, modificarea formei juridice a societăţii comerciale).

- La încetarea activităţii comerciale, vor solicita radierea din

Registrul Comerţului.

2. Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii. Pentru a asigura

o bună organizare şi desfăşurare a afacerilor, pentru a avea în permanenţă o

oglindă a întregii activităţi, precum şi un control asupra acesteia, comercianţii

sunt obligaţi să ţină anumite registre comerciale şi de contabilitate (registrul

cartea mare, registrul jurnal, registrul inventar).

3. Exercitarea comerţului în limitele unei concurenţe licite. Fiecare

comerciant este obligat să acţioneze în vederea atragerii clientelei în limitele

unei concurenţe licite, loiale, cu respectarea legii.

16

FONDUL DE COMERŢ

Definiţie: Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi

imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează

desfăşurării activităţii sale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii

de profit.

Elementele fondului de comerţ

I. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt cele care nu

au o existenţa materială, palpabilă, ci una ideală, abstractă, putând fi

percepute doar cu ,,ochiul minţii”. Doctrina a identificat următoarele elemente

incorporale:

a) Firma reprezintă un element de individualizare a

comerciantului şi constă în numele sau, după caz, denumirea sub care

un comerciant este înmatriculat în Registrul Comerţului, îşi exercită

comerţul şi sub care semnează. Firma trebuie să se caracterizeze prin

noutate şi să se deosebească de cele deja existente. Are caracter

obligatoriu si poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerţ.

b) Emblema reprezintă semnul sau denumirea care diferenţiază

un comerciant de altul de acelaşi gen. Are caracter facultativ şi poate fi

înstrăinată separat de fondul de comerţ.

c) Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită ca

totalitatea persoanelor fizice sau juridice care apelează în mod obişnuit

la acelaşi comerciant pentru procurarea unor bunuri sau servicii. Ea

determină, prin număr, frecvenţă şi calitate, situaţia economică a unui

comerciant, succesul sau insuccesul acestuia.

17

Clientelă se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care

reprezintă aptitudinea unui fond de comerţ de a atrage publicul.

d) Drepturile de proprietate industrială. Obiectele acestor

drepturi sunt împărţite în două categorii:

- Creaţiile noi (invenţiile, know-how-ul).

Invenţia este o soluţie tehnică nouă, ce poate avea ca obiect un

produs, un procedeu sau o metodă, aplicabilă industrial unei probleme

din orice domeniu.

Know-how-ul reprezintă ansamblul de cunoştinţe tehnice

necesare fabricării, funcţionării, întreţinerii ori comercializării unor

produse sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii ori procedee.

- Semnele noi (mărcile).

Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind

la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau

juridice de cele aparţinând altor persoane.

e) Drepturile de autor sunt cele prin care se protejează o creaţie

literară, artistică, ştiinţifică.

II. Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt alcătuite din

bunuri imobile (terenuri, clădiri), şi bunuri mobile (materii prime, materiale,

mărfuri).

Actele juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente

pot forma obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, locaţiune, garanţie

reală mobiliară, transmitere ca aport la o societate comercială. De asemenea,

18

fondul de comerţ poate fi transmis şi pe cale succesorală, în condiţiile Codului

civil.

FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza

unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care

asociaţii pun în comun bunuri pentru exercitarea unor acte de comerţ, în

scopul obţinerii şi împărţirii profitului rezultat.

I. SOCIETĂŢILE DE PERSOANE

În societăţile de persoane (societatea în nume colectiv şi societatea în

comandită simplă), ceea ce interesează este încrederea dintre asociaţi,

calităţile acestora, şi nicidecum capitalul aportat. Sunt considerate în

doctrină ,,societăţi închise”, din cauza caracterului intuitu personae şi a

numărului mic de asociaţi, ei fiind de obicei membrii unei familii sau

persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere.

Societatea în nume colectiv (S.N.C.)

Capitalul social. Legea nu prevede o valoare minimă a capitalului

social la societăţile de persoane, dar acesta trebuie să existe la momentul

constituirii societăţii, pentru a putea dobândi personalitate juridică. Este

fracţionat în părţi sociale, numite în doctrină părţi de interese, care nu sunt în

principiu transmisibile şi nici negociabile. La constituirea capitalului social al

19

societăţilor de persoane este admis orice tip de aport: numerar, în natură

(bunuri imobile şi bunuri mobile ), în creanţe.

Răspunderea asociaţilor. Asociaţii de la S.N.C. răspund nelimitat şi

solidar. Răspunderea este nelimitată, în sensul că pentru datoriile societăţii ei

răspund şi cu patrimoniul propriu. De aceea, în cazul în care patrimoniul

societăţii se dovedeşte insuficient pentru acoperirea creanţelor, creditorii

societăţii pot urmări bunurile proprii ale asociaţilor. Răspunderea este

solidară, în sensul că poate fi urmărit un singur asociat pentru plata întregii

datorii.

Asociaţii au posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune, în temeiul

căruia pot cere creditorilor să urmărească întâi societatea şi, numai dacă

aceasta nu plăteşte, să se îndrepte şi împotriva lor.

Conducerea, administrarea şi controlul. Conducerea societăţii se

realizează de către toţi asociaţii, neexistând obligaţia legală de a se constitui

Adunarea Generală a Asociaţilor (AGA). Hotărârile se adoptă, de regulă, pe

principiul majorităţii, existând însă şi operaţiuni pentru care se cere

unanimitate de voturi.

S.N.C. este administrată de către unul sau mai mulţi administratori,

asociaţi sau neasociaţi, dar numai persoane fizice. Tot aceştia sunt cei care

reprezintă societatea în raporturile cu terţii, inclusiv cu autorităţile publice.

Controlul activităţii economico-financiare se realizează de către

asociaţi, dar poate fi încredinţat şi unuia sau mai multor cenzori.

Dizolvarea societăţii se datorează atât unor cauze generale, comune

oricărei forme de societate comercială, (falimentul societăţii, expirarea

termenului pentru care s-a constituit societatea, imposibilitatea realizării

obiectivului societăţii), cât şi pentru cauze specifice societăţilor de persoane

(decesul, punerea sub interdicţie, falimentul unuia dintre asociaţi, atunci când

20

numărul asociaţilor este insuficient sau când nu s-a prevăzut în actul

constitutiv continuarea activităţii cu moştenitorii).

Societatea în comandită simplă (S.C.S.)

Presupune două categorii de asociaţi: asociatul comanditar şi asociatul

comanditat.

Asociatul comanditar este cel care deţine puterea de comandă,

finanţează operaţiunile societăţii, însă nu coordonează activitatea acesteia.

Asociatului comanditat îi revin prerogativele de administrare şi de

reprezentare a societăţii. Asociatul comanditat răspunde nelimitat şi solidar

pentru obligaţiile societăţii, pe când cel comanditar răspunde în limita

aportului la capitalul social.

Toate celelalte precizări de la S.N.C sunt valabile şi la S.C.S.

II. SOCIETĂŢILE DE CAPITAL

Elementul esenţial al societăţilor de capital (societatea pe acţiuni şi

societatea în comandită pe acţiuni), îl reprezintă capitalul aportat de către

acţionari, şi nicidecum calităţile acestora sau încrederea dintre ei.

Societatea pe acţiuni (societatea anonimă)

Constituirea societăţii pe acţiuni. Se constituie pe baza unui contract

de societate şi a unui statut de funcţionare, legea permiţând şi întocmirea unui

singur înscris, numit act constitutiv, care să le cuprindă pe amândouă.

Specific societăţii pe acţiuni este constituirea acesteia în două moduri:

21

1. Prin subscripţie instantanee (simultană), la fel ca orice formă de

societate comercială, membrii fondatori formând capitalul social prin aporturi

în numerar, în natură şi în creanţe.

2. Prin subscripţie publică pe baza unui prospect de emisiune.

Acţionarii. Societatea pe acţiuni este destinată exploatării unor

capitaluri mari, unor afaceri de mare anvergură, şi, prin urmare, şi numărul

acţionarilor ar trebui să fie mare. Cu toate acestea, în prezent, legea prevede

un număr minim de doi acţionari. Ei răspund în limita aportului la capitalul

social subscris.

Capitalul social. Se formează pe baza aporturilor acţionarilor, aporturi

ce pot fi în numerar şi în natură (la S.A. constituită prin subscripţie publică nu

se acceptă aportul în creanţe). Legea prevede o valoare minimă a capitalului

social de 90.000 RON. Acesta trebuie să fie vărsat la constituirea societăţii în

proporţie de 30% din valoarea capitalului social subscris de fiecare acţionar,

urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni pentru aporturile în

numerar şi de 2 ani pentru aporturile în natură.

Capitalul social este fracţionat în acţiuni ce reprezintă titluri

transmisibile şi negociabile, atât pe pieţe organizate (Bursa de valori), cât şi

pe pieţe neorganizate (extrabursiere), mai ales atunci când acţiunile nu sunt

cotate la bursă. Ele se pot transmite prin acte inter vivos (vânzare, donaţie), şi

prin acte mortis causa (testament). Valoare minimă a unei acţiuni este de 10

bani.

Sunt două categorii de acţiuni:

- acţiuni nominative (în cuprinsul lor este înscris titularul)

- acţiuni la purtător (simpla deţinere valorează titlu de proprietate)

Acţiunile conferă anumite drepturi titularilor lor: dreptul la vot în

Adunarea Generală a Acţionarilor, dreptul de a încasa dividende, dreptul de a

li se rambursa valoarea nominală în cazul dizolvării societăţii.

22

Conducerea societăţii este realizată de către Adunarea Generală a

Acţionarilor, ce poate fi ordinară şi extraordinară.

Administrarea societăţii se realizează în sistem unitar, prin Consiliul

de Administraţie şi directori, sau în sistem dualist, prin Consiliul de

supraveghere şi Directorat. Atunci când legea permite, poate să existe şi un

singur administrator, persoană fizică sau juridică, acţionar sau nu.

Controlul activităţii economico-financiare este efectuat obligatoriu

de către auditori financiari sau de către cenzori, aceştia funcţionând în număr

de minimum 3 şi un supleant, întotdeauna în număr impar. Cenzorii pot fi

acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil, care poate fi un terţ ce

exercită profesia individual ori în forme asociative. Societăţile pe acţiuni care

optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse auditului

financiar.

Dizolvarea S.A. se produce atât din cauze generale, comune fiecărei

forme de societate, sau din cauze specifice: scăderea capitalului social sub

limita minimă admisă de lege şi necompletarea sa în termen, scăderea

numărului asociaţilor sub limita prevăzută de lege şi necompletarea sa în

termen de 9 luni.

Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.)

Are cel puţin un acţionar comanditat, căruia i se va încredinţa şi

administrarea societăţii, şi unul comanditar, în rest păstrează toate

caracteristicile S.A.

23

III. SOCIETĂŢILE MIXTE

Societăţile mixte împrumută trăsături atât de la societăţile de persoane,

cât şi de la cele de capital.

Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)

Constituirea societăţii se face pe baza unui contract de societate şi al

unui statut de funcţionare, iar în cazul S.R.L. cu unic asociat, doar pe baza

unui statut.

Asociaţii. Fiind o societate mixtă ce împrumută trăsături şi de la

societăţile de persoane, asociaţii trebuie să se bazeze pe încredere şi pe

calităţile lor, iar legea prevede şi un număr maxim: 50 de asociaţi.

Răspunderea lor este limitată la valoarea aporturilor.

Capitalul social se formează pe baza aporturilor în numerar şi în

natură, cele în creanţe fiind interzise la S.R.L. Valoarea minimă a acestuia

este de 200 RON. Capitalul social subscris trebuie să fie integral vărsat la

constituirea societăţii. Fracţiunile de capital social se numesc părţi sociale,

nu sunt negociabile şi nici liber transmisibile, pentru cesionarea lor fiind

necesară respectarea dispoziţiilor legale, a celor ale actului constitutiv şi ale

Adunării Generale a Asociaţilor.

Conducerea societăţii este încredinţată Adunării Generale a

Asociaţilor care ia decizii pe baza principiului majorităţii.

Administrarea revine unuia sau mai multor administratori numiţi prin

actul constitutiv sau aleşi de către Adunarea Generală a Asociaţilor din cadrul

societăţii sau al persoanelor din afara acesteia.

24

Controlul activităţii economico-financiare se exercită fie de către

cenzori (obligatoriu în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15),

fie de către asociaţii care nu deţin funcţia de administrator.

Dizolvarea se datorează unor cauze generale sau specifice: falimentul,

retragerea sau excluderea unui asociat atunci când nu se doreşte continuarea

societăţii în forma de SRL cu unic asociat.

Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

Legea reglementează şi societatea unipersonala în cazul societăţii cu

răspundere limitată. Unicul asociat poate fi o persoană fizică sau juridică şi

este necesar să nu mai deţină această calitate în altă societate cu unic asociat.

Asociatul unic exercită atribuţiile Adunării Generale a Asociaţilor şi

poate fi şi administrator.

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Titlurile comerciale de valoare pot fi definite ca înscrisuri în temeiul

cărora posesorul legitim este abilitat să exercite, la o data determinată,

drepturile arătate în acele înscrisuri.

După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei

categorii:

I. Efectele de comerţ sunt acele înscrisuri care conferă posesorilor

legitimi dreptul la plata unei sume de bani:

a) Cambia este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător, dă

dispoziţie alteia, numită tras, să plătească o sumă de bani, la data

scadenţei, unei a treia persoane, beneficiarul.

25

b) Biletul la ordin este înscrisul prin care o persoană, numită

emitent sau subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la data

scadenţei altei persoane, numită beneficiar.

c) Cecul este înscrisul prin care o persoană dă dispoziţie unei

bănci la care are un disponibil să plătească o sumă de bani altei

persoane.

II. Valorile mobiliare sunt acele înscrisuri care atribuie titularilor

anumite drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale:

a) Acţiunile constituie fracţiuni ale capitalului social, care

conferă titularilor calitatea de acţionar şi anumite drepturi: drepturi la

dividende, dreptul la vot în Adunarea Generală a Acţionarilor, dreptul

la restituirea valorii nominale în cazul dizolvării sau lichidării societăţii.

b) Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială

(S.A., S.C.A.), în schimbul sumelor de bani împrumutate şi care

încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a

plăti dobânzile aferente.

III. Titlurile reprezentative ale mărfurilor sunt înscrisuri care

conferă un drept de proprietate sau de garanţie asupra unor mărfuri aflate în

depozite sau încărcate pe nave pentru a fi transportate:

a) Conosamentul este înscrisul eliberat de către comandantul sau

armatorul navei pe care mărfurile sunt încărcate în vederea

transportului, posesorul legitim al acestuia fiind considerat proprietarul

mărfurilor.

b) Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului

dreptul de proprietate asupra unor mărfuri depozitate în magazii

specializate (docuri, antrepozite, silozuri).

c) Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui

drept de garanţie reală mobiliara asupra unor mărfurilor depozitate.

26