Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS
Ruxandra Diaconescu - Delir în zvâcniri de întuneric ---------------------- 3
Ioana - Timeea Diaconescu - Povestea mea... -------------------------------- 4
Ştefania Manta - Trăirile caisului într-un anotimp dureros --------------- 6
Ioana - Timeea Diaconescu – Furtuna ---------------------------------------- 7
Daria Diaconescu - Uvertură la simfonia toamnei --------------------------- 8
Ioana - Timeea Diaconescu - Lacrima de cer -------------------------------- 9
Luiza Milea - Plouă... ------------------------------------------------------------ 11
Ştefania Manta - Magia iernii --------------------------------------------------- 12
Ştefania Manta - Pasărea pe care o iubesc cel mai mult ------------------- 13
Ştefania Manta - Scrisoare deschisă către toţi copiii lumii ----------------- 14
Diana Dragomir - Un cub... ---------------------------------------------------- 17
Diana Dragomir - Un cântec astăzi sunt... ----------------------------------- 18
Diana Dragomir - O pană sunt... ----------------------------------------------- 19
Ana – Maria Brânzoiu - Născută din lumina începutului ----------------- 20
Cvintete ----------------------------------------------------------------------------- 22
Ana – Maria Brânzoiu - Înger de gheaţă ------------------------------------- 26
Iulia – Maria Radu - Clepsidra vieţii ------------------------------------------ 28
Adelina Niculescu - Calea spre poezie ----------------------------------------- 30
Cvintete ------------------------------------------------------------------------------ 31
Iulia – Maria Radu - Ştiri zgribulite ------------------------------------------- 33
Adelina Niculescu - Speranţa renaşte în apus -------------------------------- 34
Adelina Niculescu - Stăpân peste toamnă ------------------------------------ 35
2
Romina Banu - Turcoaz şi ambiguu ------------------------------------------- 36
Romina Banu - Oarecum... ----------------------------------------------------- 37
Mihaela Ciocodeică - Arta cuvântului --------------------------------------- 39
Alexandra Petrescu - Iarna --------------------------------------------------- 40
Ariana Anghelescu - Peisaj autumnal ---------------------------------------- 41
Andreea Solomon - Poveste de iarnă --------------------------------------- 42
Ştefania Manta - Paşii toamnei ------------------------------------------------ 43
Daniel Dinulescu - Iarna --------------------------------------------------------
44
Tudor Paşcu - Zâna de gheaţă ------------------------------------------------- 45
Adina Moc - Dorinţă ------------------------------------------------------------- 46
Sebastian Sprinceană – Marea călătorie ------------------------------------ 47
Diana Duţă - Bătrâna iarnă ----------------------------------------------------- 49
3
Delir în zvâcniri de întuneric
Noaptea se întrece în scăpărări de lumină şi văl de entuziasm. Privesc spectacolul
ei prin geamul aburit şi uşor translucid al mansardei. Dintr-un tremur subtil al sufletului
meu desculţ, o lacrimă sticloasă şi sărată îmi străbate sfioasă obrazul. Deschid fereastra şi
cu o zvâcnire a piciorului simt cum trupul meu dezgolit de uitare, de somn, dezgolit de
mine şi de noi, brăzdează văzduhul, săgetându-l. Toamna îl acompaniază cuminte.
Cad în leagănul nopţii – praful de stele din depărtări – şi mă scald în cumulul său.
Urc scările de stele şi mă aşez comod în braţele lunii. Privirea ei seducătoare împietreşte
suflarea şi hegemonia ei îngemănează fiorul nopţii cu boarea întunericului. Închid ochii şi
pulberea pe care am păstrat-o pe gene de când am căzut în leagănul nopţii se scutură
debusolată. Cu buzele tremurânde şi uscate, sărut chipul de argint al lunii. Naivitate...
Nici o tresărire, nici un gest, nici o zvâcnire a pomeţilor, nici o grimasă de
dezgust... nimic.
Ce-i pasă acestei luni atât de frumoase că sunt tristă? Ce-i pasă că pierd nopţi ca
să o văd adormită de cleştarul propriului trup? Ce-i pasă că vârful limbii mele savurează
cu nesaţ fiecare rămăşiţă din esenţa chipului ei?
Un fulger violet înfloreşte pe cer şi se scutură ca o tufă de lilieci nervoşi.
Pământul începe să miroasă a ploaie. La fel şi speranţele mele prea plăpânde. Aş vrea să
iau liftul până la uitarea de sub mine, dar stelele îmi dezmiardă picioarele arse de fulgerul
nestatornic.
Adorm încă sub spectrul nopţii. Primul somn în leagănul stelelor, prima
dezamăgire, ultima încercare nereuşită. Când noapte nu-i afară, e în sufletul meu.
Ruxandra Diaconescu,
clasa a VIII-a B
4
Povestea mea...
- pagini de jurnal -
Dragă jurnalule, mă aflu încă aci, în Safari. Excursia noastră se va încheia peste
şapte zile. Doresc deja să plec casă. Nu, nu mai pot, nu mai are rost...
Soarele apune acum, cerul este parcă opera unui pictor celebru. Bolta cerească
este învăluită în flăcări. Răgete de leu se aud ca un ecou ce mă înfioară.
În ţarcul ei, Shenna, micuţa gazelă, se odihneşte cu capul întins pe verdele covor
din frunze de bambus. Ea, singura mea prietenă, începe a se vindeca pe zi ce trece. Rana
de la picior, căpătată în urma unei capcane puse de braconieri, începe a se vindeca.
Leacurile mamei dau roade.
Agitaţia ei îmi dă de gândit. Privesc îngrozită în jurul meu. Mă îndrept spre ţarcul
ei.
- Te simţi mai bine?
Nu îmi răspunde. Nici nu mă aşteptam la vreun răspuns. Deasupra vasului cu apă
cristalină doar nările ei subţiri înfioară apa în cercuri de aramă.
Focul de tabără trozneşte în liniştea apăsătoare. Din când în când vântul îmi
mângâie obrazul, foşneşte iarba înaltă de smarald.
Răgetele unei fiare mă înfricoşează. Deodată, o pasăre zvâcneşte dintre ramuri.
Ţipătul ei prevesteşte pericolul. O umbră se zăreşte şi brusc, în faţa mea, îşi face apariţia.
Mă priveşte şi parcă mă hipnotizează. Rămân încremenită. Glasul parcă-mi piere şi orice
gând mi se blochează. Este el. Regele. Coama lui mişcându-se în bătaia vântului, corpul
imens mă înfioară.
Tresar. Răgetul lui terifiant şi privirea lui îndreptată asupra mea, mă fac să privesc
într-acolo.
Micuţa mea prietenă lovea pământul cu copita. Într-o fracţiune de secundă, el se
aruncă spre Shenna. Ţipătul meu se amestecă cu zgomotul produs de puşca tatălui.
Dezmeticită, privesc cu groază cumplitul moment. Leul, cu imensitatea lui, stătea
prăvălit peste gazelă.
5
Alerg cu disperare. Doar capul i se mai zăreşte de sub trupul enorm al fiarei.
Ochii umbriţi şi trişti ai Shennei sunt cuprinşi de durere mută. Încet-încet, i se închid.
Şiroaie de lacrimi încep să-mi curgă pe obraz şi, cu inima sfâşiată, întorc spatele.
Nu mai pot...
Mă îndrept spre cortul meu şi cad cu capul pe perna moale. Nu pot adormi.
Tot ce s-a întâmplat se derulează în mintea mea ca un film. Totul s-a petrecut atât
de repede! Realizez acum că micuţa-mi prietenă s-a sacrificat pentru mine.
Liniştea ca de mormânt este apăsătoare. Nu mai am cuvinte. Adorm învăluită în
lacrimi de durere.
Ioana – Timeea Diaconescu,
clasa a VII-a C
6
Trăirile caisului într-un anotimp dureros
Toamnă. Frunzele ca o panoplie cu mii de steaguri mărunte se aştern pe
pământul umed. Stropii catifelaţi de ploaie încep să cadă în oraşul trist. Totul e ruginiu,
galben, maroniu… E frig şi bate vântul. Oamenii stau ascunşi în casele calde şi
primitoare. Nourii peticiţi în aur şi soare acum sunt negri, supăraţi. Frunzele formează
un covor de toamnă. Armoniile culorilor care se îmbină atât de frumos îţi aduc un motiv
de bucurie. Îmbrăcămintea adiată se destramă, lăsând copacii goi.
Frumosul cais care odinioară era plin de flori roz, catifelate, a devenit acum un
pom cu furcile ramurilor în vânt. Caisul este trist şi amărât. Nu îi place toamna. Îi este
frig şi dor de primăvara cu soarele ca o bilă de foc incandescentă, de puritatea naturii,
de iarna verde ca smaraldul, de florile catifelate ce dansau în ritm ameţitor, de gâzele care
se aşezau pe crengile verzi ale copacilor, de… Săracul, ce mult îşi doreşte să plece mai
repede aceste anotimpuri urâte! Surâsul unui fum de cetini îl întristează şi mai tare.
Mă uit pe geam şi parcă simt şi eu durerea, supărarea, amărăciunea… într-un
cuvânt, sentimentele bietului cais. Şi când mă gândesc că acum câteva zile mâncam
fructe bune, caise zemoase, iar el dansa prin grădina înverzită, mă trece un fior şi înţeleg
că dragul meu prieten nu va mai rezista mult. Peste câteva minute, la geam îmi bat trei
crenguţe din caisul posomorât. Mă duc la fereastră şi o deschid. Atunci, prietenul meu mă
strânge în braţe cu durere în suflet şi parcă îmi spune să nu fiu tristă, că primăvara va veni
în curând.
O zi tristă, plină de nostalgie, am petrecut împreună cu caisul. Trăirile acestuia
m-au făcut şi pe mine să mă simt îndurerată, dar sper că, într-o zi, va veni anotimpul plin
de bucurie şi culoare. Acesta va salva mii de suflete abătute. Astfel, am învăţat de la cais
că e important să trecem peste toate durerile noastre!
Ştefania Manta,
clasa a V-a A
7
Furtuna
Întunericul învăluise ameninţător totul. Ochiul de raze poleite cu aur se pierduse
neputincios după norii cu spinarea neagră. Corabia „Zori de zi” se lupta din răsputeri cu
valurile uriaşe, violente.
Din depărtare se auzi o trosnitură seacă, iar o sabie luminoasă sfâşie cerul
întunecat, lăsând parcă în urma ei o dungă cenuşie.
Lungile mătănii ale corabiei se înmulţeau cu fiecare minut, valurile înspumate
purtând-o tot mai sus. Pânzele, cândva albe, acum de un gri spălăcit, încearcau să ţină
piept furiei dezlănţuite, riscând să se desprindă în orice moment.
Câte o frunză roşiatică, rătăcită, trecea tremurând peste creştetele marinarilor,
atrăgându-le pentru un scurt moment atenţia. Aroma toamnei plutea încă în aer, inundând
plămânii bravilor lupi de mare.
După mult timp, după multă trudă, chiar când furtuna se mai domoli, echipajul
zări în depărtare crestele portocalii ale munţilor, semn că pământul este aproape. Strigăte
de bucurie se auziră la pupa, iar în acel moment până şi vântul se opri.
Ioana – Timeea Diaconescu,
clasa a VII-a C
8
Uvertură la simfonia toamnei
Octombrie. Întuneric. Siluetele nemişcate ale liliecilor nedumeriţi se conturează
minuţios în tainica noapte. Doar ochii mici ai stelelor străjuiesc tăcerea de pe pământul
gol.
Mi-agăţ sufletul de un nor sihastru şi încep să sorb cu nesaţ din paharul cu dulci
amintiri. Cântă noaptea în inima mea. O stea sunt şi zbor către toamnă.
Trec zile albe în suflet odată cu sâmburele de lumină din acest ocean de beznă.
Mă înfior şi îmi privesc umbra solitară, ca un zâmbet pustiu în raza lunii. Alerg desculţă,
împreună cu toamna, prin vechiul covor ruginiu de frunze stinse. Paşii mei îşi ascund
nostalgia prin foşnetul uscat, în sunete line, sfioase mai întâi, apoi din ce în ce mai
trepidante. Vântul şuieră note grave, izbindu-le neatent de trunchiurile pădurii
îmbătrânite. Geamătul înăbuşit al ramurilor arcuite îi ţine isonul. La unison cu dorurile
mele, un ţipăt ascuţit de pasăre nocturnă sfâşie pânza de întuneric.
Mă opresc. Ascult. Înţeleg. Îmi acordez vioara inimii cu arcuşul de aramă palidă,
autumnală. Apoi merg mai departe, pas la pas cu octombrie, fredonând în timp ce intru în
casă.
Daria Diaconescu,
clasa a VIII-a B
9
Lacrima de cer
Stropi grei îmi biciuie obrajii, rostogolindu-se necruţători, arzându-mi pielea şi
sufletul...
De ce plâng?
Apoi o aud încet, picurând în surdină şi-n contratimp... o bătaie mai mult, o
lacrimă în plus pe secundă, un sunet în plus.
Nu-mi e de ajuns să-mi simt lacrimile făcându-şi de cap pe obrajii mei? Trebuie
să mai şi aud?
Mi-am dat deodată seama că sunetul străin venea de afară. M-am ridicat încet de
pe canapea şi m-am îndreptat spre geam.
Totul era inundat, iar ploaia acapara orizontul. Mi-am muşcat buza de jos, parcă
ruşinată că îmi doream cu disperare să zâmbesc.
Uite că nu sunt singura care plânge!
Un fulger de alamă brăzdă cerul o clipă, ca apoi să dispară precum lumina tăioasă
din ochii unui om furios.
Am devenit din nou serioasă.
Fericirea se ascunde... n-o cumpăr în rate. Deşi... n-ar fi mult mai convenabil?
Un tunet răsunător m-a făcut să tresar. Ştiam ce înseamnă ... (sau cel puţin puteam
să-mi imaginez).
Durerii nu-i trebuie valută!
Mi-am uitat pentru o clipă nefericirea şi mi-am îndreptat privirea spre cer. Mi-am
amintit cât de reci sunt acei picuri grei.
Sigur nu sunt lacrimi! Sunt prea reci...
Ştiam că cerul suferă. Ştiam că ceva îl macină. Sigur plângea... Plângea odată cu
ploaia, cu norii, cu stelele.
Cu norii? Atât de pufoşi, atât de plini de viaţă? În niciun caz!
Cu stelele? Atât de mici, de luminoase? Nu, nicidecum!
10
Dar mi-am dat seama.... Cerul era propria sa durere, propriile sale lacrimi. De ce?
Pentru că e oglinda sufletului său, chintesenţă a propriilor sentimente.
Şi până la urmă, de ce ar plânge cerul?
Nu avea niciun motiv întemeiat să verse lacrimi. Doar dacă ...
El nu plângea cu mine, ci pentru mine! Suferea pentru că şi eu sufeream!
... Trezindu-mă din meditaţie, am realizat că obrajii îmi erau uscaţi. Am ridicat
privirea şi am zărit cerul... Senin.
Ioana – Timeea Diaconescu,
clasa a VII-a C
11
Plouă...
Noaptea îşi lasă trena de cărbune peste căsuţele zgribulite. Luna, ca un mândru far
tainic, aureşte doar un strop de cer. Norii singuratici şi plumburii îşi plimbă alene
argintul, scuturându-l în boabe mari şi grele peste întreaga fire. Plouă rar şi-n tăcere...
Ploaia mă arde mocnit, creionând imaginea unei reîntoarceri târzii, autumnale,
prelinse pe sticlă. Ideile mele adorm scufundate sub mantia rece de picuri. Rămân un
simplu spectator al plânsului naturii. Privesc cum orizontul cade moale în undele line,
purtate alene de-un vânt tăcut. Ascult suspinele galbene de stinse stele şi vaietul lung al
frunzelor moarte. Plouă rar...
Copacii, odinioară viteji, par acum istoviţi şi-şi înclină buchetul de furci sure către
pierzanie. Cu inimile frânte, ei recunosc puterea ploii. Aceasta, generoasă, le agaţă de
tâmplele brune boabe argintate de lacrimi. Plouă...
Şi rar, şi-n tăcere, natura îşi plânge rotund transformarea-n durere...
Luiza Milea,
clasa a VII-a C
12
Magia iernii
Magie. Farmec. Viaţă. Într-un cuvânt... IARNĂ. Afară a sosit ultimul anotimp din
an. Cu el a adus şi fulgii pufoşi de nea. Zăpada s-a aşternut încet pe pământul îngheţat.
Ţurţurii de sticlă atârnă ca nişte candelabre frumoase. Totul pare desprins din basm.
Norii albi ca nişte perne de vată păzesc întreg ţinutul. Se pare că o forţă supremă a
naturii a făcut un miracol şi a transformat totul într-o lume de basm.Geamurile casei mele
s-au aburit, fiind desenate cu flori argintii. De abia se mai văd licăririle unui felinar
încins. Ninsoarea s-a oprit. Acum, oraşul este acoperit de plapuma albă a fulgilor de nea.
E o zi miraculoasă! Magia iernii a venit la noi, aducând cu ea mii de daruri divine.
Ne bucurăm cu toţii de lumea minunată pe care o avem. O protejăm şi dorim să rămână
aşa, mereu.
Ştefania Manta,
clasa a V-a A
13
Pasărea pe care o iubesc cel mai mult
Septembrie. Era o zi frumoasă de toamnă. Mă răsfăţam în patul meu moale şi
călduros. La un moment dat, am auzit nişte sunete uşoare, bătând în geam. Am crezut că
a venit ploaia, dar mi-am dat seama că zgomotul acela nu era aşa de ritmat precum picurii
de ploaie. M-am sculat şi m-am apropiat încet, încet de geam.
Când am ajuns acolo, am văzut un pui mic de guguştiuc. O aripă firavă îi era
ruptă. L-am strâns în pumnul meu cald şi am simţit cum inima plăpândă îi bătea foarte
tare...
După ce l-am ţinut în palma mea încinsă, am plecat spre dulăpiorul cu
medicamente. Am ales siropurile potrivite şi i-am făcut un suc pe care să îl bea pentru a
se însănătoşi.
Guguştiucul avea ochii ca două boabe negre de piper, penele erau de un alb
imaculat, iar ciocul portocaliu îi strălucea. Gheruţele erau mici şi curate.
După un tratament care a durat şapte zile, guguştiucul era ca nou. În ultima zi de
îngrijiri, pasărea mea preferată s-a apropiat de geam. Mi-am dat seama că vroia să meargă
la familia lui. I-am deschis fereastra, mi-am luat la revedere şi guguştiucul a plecat,
eliberându-se.
Mare mi-a fost mirarea când am văzut că prietenul meu împreună cu familia lui
şi-au făcut un cuib mare chiar la colţul ferestrei mele.
De atunci, îi hrănesc pe toţi prietenii mei şi mă bucur în fiecare dimineaţă de
guguştiucul salvat.
Ştefania Manta,
clasa a V-a A
14
SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE TOŢI COPIII LUMII
Pucioasa, 2 decembrie 2009
Dragii mei prieteni de pretutindeni,
Nu cu mult timp în urmă, aflând despre o poveste tristă de viaţă, m-am cutremurat
şi am început să mă gândesc mai adânc la norocul de a fi sănătos şi de a te bucura de cele
ce sunt atât de frumos create de Dumnezeu, pentru noi, oamenii. Am început să reflectez
la cât de important este să preţuim viaţa şi să o respectăm, ţinând cont de ritmurile ei
naturale, de cântecul ei suav ce se deapănă asemenea unui fuior, de când ne naştem până
murim .
Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat, pentru a înţelege mai bine lucrurile.
Era într-una din frumoasele zile de toamnă, când natura se pregătea să îşi schimbe
hainele bogate şi proaspete, cu altele, fine, subţiri, aspre şi colorate în nuanţe de roşu. Mai
era foarte puţin până la începerea şcolii şi îmi plăcea să îmi petrec ultimele zile de
vacanţă cu bunicii, în livada bătrână din faţa casei mele. Bunicul şi bunica, doi bătrânei
cu părul încărunţit, cu frunţile brăzdate de riduri adânci, dar cu sufletul mereu tânăr şi
vesel, au ştiut mereu să mă ocrotească, să mă facă să mă simt bine, să mă alinte şi să mă
crească, învăţându-mă de mică ce-i adevărul, cinstea, prietenia şi curajul.
În acea zi, ne propusesem să lenevim în şezlongurile moi şi răcoroase, delectându-
ne cu lecturi plăcute, acompaniate din când în când de glasurile melodioase ale unor
rândunici forfotitoare. La un moment dat, privirea mi s-a aţintit asupra unui titlu mare,
scris îngroşat, din ziarul bunicului: SIDA - CEL MAI MARE DUŞMAN AL PLANETEI
NOASTRE! Am rămas câteva clipe îngândurată. Nu ştiam ce înseamnă SIDA. M-am
15
gândit: o fi vreo ciudăţenie a naturii, vreun terorist sau vreo substanţă otrăvitoare? Mai
auzisem parcă de acest cuvânt, în treacăt, pe la emisiunile de ştiri, dar nu îi dădusem
importanţă. Acum însă era altceva. Parcă şi bunicul stătea mai încruntat ca altădată. Era
tulburat. L-am întrebat:
- Bunicule, ce înseamnă SIDA?
Şi el mi-a răspuns, întristat:
- Copila mea, SIDA este o boală necruţătoare, fără leac, care omoară mii de
oameni, zi de zi, tineri şi bătrâni, copii şi adulţi, fără să poată fi în vreun fel oprită, nici
măcar de cei mai învăţaţi medici. Dar..., dacă vrei să afli mai multe, poţi citi aici...
Şi mi-a întins ziarul. L-am luat cu teamă, dar şi cuprinsă de curiozitate. Am citit
pe nerăsuflate acel articol în care se spunea că SIDA nu poate fi vindecată odată ce a fost
contactată de om. Această boală incurabilă poate fi prevenită (am aflat atunci), dacă ne
ferim să facem injecţii cu ace nesterilizate, dacă suntem atenţi şi avem o viaţă sexuală
sănătoasă, dacă nu folosim acelaşi instrumente medicale pe care le-au folosit şi alţi
bolnavi de SIDA.
Aceste lucruri nu mi se păreau greu de realizat. Şi totuşi... se scria în ziar că, în
lume mor atât de mulţi oameni, că mulţi copii bolnavi de SIDA sunt izolaţi de semenii
lor, nu sunt primiţi la şcoală, sunt discriminaţi, fiind foarte afectaţi de această atitudine a
celorlalţi oameni sănătoşi. De ce oare bolnavii de SIDA trebuiau să aştepte „nu ştiu ce
fonduri de la Minister...”ca să li se dea o medicaţie care să le aline suferinţa? Of! Şi ce
tristă am fost când lângă acel articol am văzut chipurile atât de senine şi dulci ale unor
copii de cinci, şase sau, zece ani, bolnavi de SIDA, care stăteau în braţele mamelor lor,
afectate şi ele de această boală, spunându-ne parcă: ”FERIŢI-VĂ DE SIDA! VIAŢA
MERITĂ TRĂITĂ! Învăţaţi să vă îngrijiţi! Respectaţi sfaturile medicilor! Ele vă pot
salva! Vă pot oferi un viitor curat, liniştit, plin de bucurii!”.
Am aflat şi alte poveşti cutremurătoare, cu băieţi şi fete de vârsta mea care mai
aveau doar puţin de trăit.
Când am terminat de citit articolul, m-am aruncat în braţele bunicii şi am început
să plâng şi să strig: DE CE? DE CE? DE CE?
16
În locul unor răspunsuri, bunica m-a mângâiat pe creştet şi m-a alinat cu braţele ei
calde. Mai târziu, discutând cu bunicul, am hotărât că şi eu pot contribui cu ceva pentru a
opri această boală de care nu auzisem până atunci.
Primul lucru la care m-am gândit a fost această scrisoare, pe care sunt foarte
hotărâtă să o expediez în cât mai multe şcoli din ţară şi apoi şi în străinătate, pentru că
ştiu limba engleză. Este un gest mărunt, dar care poate salva la timp viaţa unor copii
neştiutori sau neinformaţi de către cei care trebuiau să facă acest lucru. Le pot spune
tuturor clar, pe înţelesul lor ce este această boală, SIDA, cum ne putem feri de ea şi de ce
este important să o facem.
Citind această scrisoare, cred că şi tu ai înţeles că VIAŢA e un DAR DIVIN şi că
trebuie să o preţuim, ferindu-ne de ce este rău şi urât pe lumea asta. Dincolo de acest
lucru, cred că ai înţeles cât de important este ca şi tu să spui mai departe prietenilor, celor
dragi sau persoanelor apropiate ce este această boală şi cum trebuie să ne ferim de ea.
Procedând aşa, în scurt timp, dacă suntem solidari şi ne respectăm şi ne iubim unii pe
ceilalţi, noi, oamenii vom putea scăpa de acest teribil duşman al planetei şi vom putea citi
în ziare titluri de felul acesta: SIDA NU MAI ESTE CEL MAI MARE DUŞMAN AL
PLANETEI! sau SIDA A FOST ÎNVINSĂ!
Închei aici această scrisoare, cu speranţa că ea va fi citită la timp de cât mai mulţi
oameni, copii, tineri sau adulţi, pentru a putea opri această boală necruţătoare şi a ne
bucura cu toţii de VISE, IDEALURI şi DORINŢE NEROSTITE!
Cu drag, o fetiţă încrezătoare,
Ştefania Manta,
clasa a V-a A
17
Un cub...
Sunt un cub. Pe frământata mare a vieţii, timpul mă rostogoleşte neîncetat şi-mi
rotunjeşte cu migală colţurile aspre.
Cândva, prima mea faţă îşi anunţa cu scâncet firav apariţia pe-această lume, iar
ochii blânzi şi luminoşi ai mamei mă vegheau. Apoi mi-a adus nesigură primii paşi, dar şi
braţele puternice ale tatălui, magica împărăţie a cuvintelor, plăcerea nebănuită a jocului,
năzdrăvăniile surioarei mai mici, cântecul minunat al păsărilor, mireasma florilor, hora
anotimpurilor ...
A doua faţă îşi deschide aripile acum, învăţându-mă dansul cunoaşterii, tainele
cărţilor, pasiunea pentru desen, truda profesorilor, fericirea colegilor...
Sunt un simplu cub pe tabla de argint a vieţii, dar timpul mă rotunjeşte neîncetat,
perfecţionându-mi cu migală celelalte feţe...
Diana Dragomir,
clasa a VII-a C
18
Un cântec astăzi sunt...
Astăzi un cântec sunt şi-mi risipesc pretutindeni albastrul şi candoarea.
Mă înalţ cu fruntea în stele şi scutur din ele pe pământ înaripatele vise, speranţele.
Mă strecor pe furiş în inimi, le presar puterea de a vibra, de a dărui şi priceperea
de a se vindeca.
Mă cufund în adâncul cuvintelor, le caut, le scutur tăcerea şi-apoi le dăruiesc
zgomotos celor dragi.
Cântecul vieţii astăzi sunt şi-mi strig simpla fericire de a fi!
Diana Dragomir,
clasa a VII-a C
19
O pană sunt...
O pană astăzi sunt şi-mi înalţ dalba aripă în adâncul cerului.
Plutesc. Sorb cu nesaţ lumina şi-o aştern în negre slove pe zăpada hârtiei.
Împletesc. Înşir speranţe, doruri, tăceri, dureri, fericiri în firu-mi de rubin, presărat
prin labirintul vieţii.
Păşesc. Deşir curcubeul într-un izvor de vise şi-mi conturez propriul ocean de
împliniri.
Astăzi o pană sunt şi-mi învăţ pasărea să zboare.
Diana Dragomir,
clasa a VII-a C
20
Născută din lumina începutului
La început, am fost o lacrimă cristalină izvorâtă din sufletul infinitului ce îşi
căuta nemurirea pe floarea destinului. Simţind delicaţetea ei, am cunoscut sensibilitatea,
materialul din care e ţesut frumosul.
Apoi, încet-încet, am început să mă conturez într-un trupşor rotund, ca o boabă de
rouă cu mii de feţe argintate, în care s-au contopit o picătura de briliant şi un strop de
turcoaz din măreţia cerului. Soarele îşi reflecta în mine feerica lui frumuseţe, făcându-mă
să tresar de extaz la fiecare atingere, astfel încât am început să pulsez. Şi, pentru prima
oară, am început să trăiesc. Luna şi soarele erau părinţii mei, doi aştri puternici pe cerul
infinitului. Din fiecare mângâiere păstram în mine un picur de emoţie, aşa că în curând
am cunoscut sentimentele şi le-am eliberat pe căile dorului.
Au mai trecut câteva zile şi nopţi şi în căpşorul meu sferic s-a însămânţat
curiozitatea. Vedeam fluturi, zâne, spiriduşi, iarbă, copaci… Voiam să le ating pe toate,
să le simt vibraţiile vieţii. Dar ceva mă ţinea legată de acea floare, de căminul meu. Până
într-o zi, când vântul m-a purtat pe aripa sa şi m-a lăsat să poposesc pe aripile unui
fluture. Am cunoscut atunci nuanţele diafane în care se descompune argintul luminii. Pe
aripile sale de voal era un praf în care am început să mă joc. Atunci am cunoscut
diversitatea şi bogăţia sensurilor.
Fluturele m-a abandonat în mâinile pufoase ale unei zâne. M-am uitat la aripile ei
edenice şi am învăţat ce înseamnă zborul. Atunci, zâna şi-a ridicat mâinile în cer, iar eu
am început să mă înalţ.
Tot colindând purtată de boarea dulce a timpului, am observat că aerul îmi şlefuia
forma. Eram un cuvânt şi viaţa cânta frenetic în mine. Am înţeles că acesta este destinul
meu - de a purta emoţii, de a bucura auzul cu sunetele în care se descompune freamătul
meu.
21
Într-o zi am trecut prin pânza delicată a unui curcubeu neastâmpărat. Când m-am
desprins din jocul său, eram la fel de colorată ca şi fâşiile de mătase ce împleteau
perfecţiunea acestuia.
Eram atât de încântată, încât am început să mă joc cu tot ce atingeam cu privirea.
Atunci mi-am dat seama: eram Copilăria. De atunci, prin dansul meu, dau savoare
inocenţei voastre, sufletelor voastre pure ca lacrima fierbinte din care m-am născut. Voi
rămâne cu fiecare dintre voi, pentru că, datorită mie, aveţi în urma voastră fericita pulbere
a amintirii.
Ana – Maria Brânzoiu,
clasa a VI-a B
22
Copilăria
Copilăria
Senină, naivă,
Alergând, descoperind, învăţând,
Ocrotită de iubirea părintească,
Joacă.
Miruna Budoiaş şi Codruţa Poşchină,
clasa a VI-a C
Copilăria
Copilăria
Jucăuşă, naivă,
Fugind, râzând, plângând,
Adăposteşte speranţe şi oameni,
Transformând.
Ana-Maria Brânzoiu şi Ioana Ceposu,
clasa a VI-a C
23
Cartea
Cartea
Tăcută, preţioasă,
Vibrând, destăinuind, bucurând,
Deschide căi spre cunoaştere,
Inspiraţie.
Miruna Budoiaş şi Codruţa Poşchină,
clasa a VI-a C
Cuvântul
Cuvântul
Rotund, ascuţit,
Alinând, mustrând, înfiorând,
Creează legături între oameni,
Înţelegere.
Miruna Budoiaş şi Codruţa Poşchină,
clasa a VI-a C
24
Şcoala
Şcoala
Prietenoasă, luminoasă,
Formând, educând, înaripând,
Învaţă copiii adevăratele valori,
Familie.
Miruna Budoiaş şi Codruţa Poşchină,
clasa a VI-a C
Profesorul
Profesorul
Erudit, răbdător,
Modelând, dăruind, arzând,
Presară în inimi valori,
Izvor.
Ana-Maria Brânzoiu şi Ioana Ceposu,
clasa a VI-a C
25
Timpul
Timpul
Ireversibil, preţios,
Măsurând, zburând, eternizând,
Limitează visele umane ambiţioase
Ticăind.
Ana-Maria Brânzoiu şi Ioana Ceposu,
clasa a VI-a C
Vremea
Vremea
Trecătoare, neiertătoare,
Curgând, alergând, metamorfozând,
Aşterne pulbere de dor,
Zbor.
Ana-Maria Brânzoiu şi Ioana Ceposu,
clasa a VI-a C
Dorul
Dorul
Arzător, călător,
Zburând, răscolind, legănând,
Străpunge sărmana inima mea,
Foc.
Miruna Budoiaş şi Codruţa Poşchină,
clasa a VI-a C
26
Înger de gheaţă
Păşesc melancolică printre ruinele regatului culorilor. Ca prin magie, locul
miresmelor florale este furat de parfumul rece al sfârşitului de toamnă. Iarba, altădată
broderie infinită de smarald, pleacă acum spre alte zări, lăsând în urma ei cenuşă şi
rugină. Prin labirintul sacru de morminte mai răsare câte o crizantemă rătăcită. Boarea ei
dulce mângâie simţurile-mi încrustate de tristeţe. Petalele ei, odinioară sclipiri de
curcubeu, se frâng azi în nemărginirea clipei. Ultima mostră de fericire este risipită în
văzduh. Sufletu-mi se frânge... nu mai am aer... Înconjurată de relicve, vreau să mă alătur
florilor. Poate voi renaşte şi eu la primăvară... O ramură golaşă de cais îmi mângâie faţa
nostalgică, îmi dă putere prin şoapte mute, mă încurajează prin cântecul ei surd.
Deodată, o floare albă, fantomatică, îşi croieşte drum spre pământ. Poate că a
venit după mine! Poate mă va lua cu ea! Dar nu... Ajungând mai aproape, observ că nu
este decât un fulg de nea. Fără voinţa mea, o pulbere argintată mă atinge uşor. Atunci
încep să mă micşorez... În continuare, dansul mă farmecă prin paşii săi eleganţi. Devin o
zână fără binecuvântarea aripilor. O rochiţă albă, din ţesătură diafană de nori, îmi
înveleşte trupuşorul firav. Părul meu este şi el dalb, ca şi cum luna, bunica încărunţită de
stele, m-ar fi poleit în dorul ei argintat.
Între timp, floarea de gheaţă se aşază lângă mine. Formele ei încâlcite mă pierd
într-un labirint de beatitudine. Cu o mişcare uşoară, pare a mă invita să încalec pe ea ca
pe un cal alb, cu o coamă din spuma mării. Îi îndeplinesc rugămintea cu grijă. Mă aşez
uşor, pentru a nu strica perfecţiunea geometrică. Fulgul de nea începe a mă înălţa spre noi
orizonturi. Trecem uşor de zidul fantomatic de nori, însă frigul începe să mă cuprindă în
mrejele lui tăioase.
- Mi-e frig! Te rog, unde mergem? şoptesc uşor.
- Acolo unde florile nu mor niciodată, unde fluturii îşi încarcă aripile cu lumină...
- Dar de ce? De ce mă binecuvântezi tocmai pe mine?
27
- Durerea ta sfâşietoare m-a rănit şi pe mine. Nu ştiu de ce... Ne apropiem. Orice
ai face, nu plânge! Lacrima ta mă va topi...
Trecând şi de ultima poartă de nori, un eden de culori îmi invadează privirea. Una
îmi atrage atenţia într-un mod deosebit: un trandafir negru ca smoala, cel pe care eu şi
bunica îl plantesem la mormântul mamei. Îmi iau ochii de la el, nedorind să distrug cu
lacrima mea minunea albă care m-a adus aici. Nu zăresc cerul azuriu prin broderia feerică
a fluturilor. Aripile lor radiază o lumină dulce ca soarele primăverii. Dar unul se
desprinde din ţesătura perfectă... Pe aripile lui lumina moare, dezvăluind trandafirul
negru. Pe o petală diafană se ţese chipul drag al mamei. Orice teamă mi se risipeşte ca în
trecut, când mă ascundeam după şorţu-i înflorat, fiindcă mi-era teamă de albine. Vocea ei
mă îneacă prin miresmele trecutului:
- Draga mea!
- Mamă! Ce dor mi-a fost de tine, de ochii tăi, de glasul tău... Pot să rămân aici cu
tine? Doreşti să împarţi eternitatea cu mine?
- Îngerul vieţii mele, ştii cât de mult îmi doresc asta, dar eşti mică. Trăieşte-ţi
viaţa! Nu uita că eşti copil şi lumea de-acum înainte îţi va deschide alte porţi. Nu mai
plânge florile! Ele vor reînvia pentru tine mai puternice, mai grandioase! Bucură-te de
fiecare secundă! Nu te vei mai întâlni cu ea. Viaţa e efemeră, iar amintirea e veşnică.
Acum trebuie să pleci... Voi fi mereu în sufletul tău. Drum bun!
Fluturele şi steluţa de gheaţă s-au îndepărtat, petalele s-au scuturat. Am simţit
lacrimile invadându-mă încet, încet. Am încercat să le opresc. Jur că am încercat! Dar...
nu am putut! O boabă fierbinte de rouă mi s-a prelins pe obrazul schimonosit, apoi s-a
topit. Pe celelalte le-am transformat în slove de cărbune ce ard această filă de gheaţă,
pentru ca eu să nu uit nicicând şi să vă amintesc şi vouă.
Ana - Maria Brânzoiu,
clasa a VI-a B
28
Clepsidra vieţii
Totul începe când treci de la copilărie la adolescenţă. Cel puţin aşa spune mama...
Fiecare om are un copac al timpului său. Ca să-l poţi vedea, trebuie să închizi ochii, să
bei trei stropi de ploaie, să te învârteşti de trei ori spre dreapta, de două ori către stânga şi
poarta universului se deschide.
Am încercat şi eu într-o zi, după ploaie, când se năştea curcubeul. Nuanţe de roz
şi albastru mi-au învăluit corpul ce părea o pasăre cu aripile gândului deschise către înalt.
Un vârtej cu arome de piersici m-a lăsat la marginea unui drum.
Un domn în vârstă păşea agale, ţinând cu grijă un balon din sticlă care avea în
interior, în partea de jos, un copac din care zburau mii de păsări străvezii. Emoţionată şi
atrasă de ciudatul spectacol, am atins uşor balonul.
- De ce trezeşti cuvintele fără niciun motiv? tună bătrânul îndată. Balonul acesta
conţine viaţa, fiecare cuvânt este o pană, iar atingerea ta amestecă zborul păsărilor.
Trebuie să înveţi să-ţi ordonezi ideile mai înainte de toate!
Am încercat să găsesc cuvintele potrivite, dar n-am izbutit. Atunci bătrânul Timp
s-a oferit să mă ajute. Mi-a dat să gust o alună şi m-am transformat într-un norişor pufos,
roz. Am pătruns împreună în propriul meu balon de sticlă, ajungând la copacul meu mic
şi încărcat de flori. El m-a îndemnat să ating, cu grijă, o floare. Gâdilată, aceasta a râs şi
s-a scuturat. Din ea au apărut cărţi minuscule, colorate şi puternic parfumate. Filele lor
eliberau personajele poveştilor din copilăria mea. Cântau, se amuzau, dădeau o
reprezentaţie şi apoi se retrăgeau în norişorul roz.
Constatând că nu toate cărţile se deschideau la atingerea mea, l-am întrebat
nedumerită ce se întâmplă. Răbdător, acesta mi-a explicat că paginile se modelează
scriind mereu, pe măsura timpului, amintiri, idei, sentimente, vise până ce fiecare carte se
va putea deschide.
La plecare, Moş Timp m-a sfătuit:
- Viaţa este extrem de scurtă, clipele de linişte sunt prea puţine... Ai grijă să nu le
iroseşti scriind poveşti urâte! Pentru a intra în Marea Carte a lumii, în clepsidra timpului
29
fără sfârşit, trăieşte frumos, bucură-te şi dăruieşte, iar speranţa să fie condimentul ce îţi
păstrează copacul cu flori curate, diafane!
M-am trezit ţinând în mână o clepsidră din lemn de trandafir strălucitor, cu două
compartimente de sticlă. Am mişcat-o uşor şi din ea a apărut un copăcel plin de flori.
Curcubeul îl ţinea în braţe şi deasupra păsările zburau fericite. Privindu-l, am ştiut că voi
avea grijă de el mereu.
Iulia – Maria Radu,
clasa a VI-a B
30
Calea spre poezie
De-aş şti s-aleg fluturi firavi de argint,
Din zborul lor pe-al rimelor avânt,
Cuvintele-ntrerupte de murmurul visării
Ar împleti punţi vii prin clipele uitării!
De-aş şti să torc a florilor mireasmă
Şi să brodez în versuri la fereastră,
Cu fir de dor şi cântec de iubire
I-aş coase soarelui o rază, amintire!
Dac-aş avea o daltă meşterită
Să pot să sparg un ciob într-o clipită,
L-aş pune-ofrandă-n veşnice cleştare
Ca mărturie a vieţilor plimbare...
Dac-aş putea şti graiul genezei infinte,
Să pot schimba destine din şoapte nerostite,
De-aş desluşi magia creării universale,
Aş strânge-n poezie minunea umbrei sale!
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C
31
Ploaia
Ploaia
Deasă, rece,
Coboară, surprinde, ameninţă,
Cu mantia-i firavă provoacă
Reverie...
Vrăbiuţa
Vrăbiuţa
Gureşă, atentă,
Ciripeşte, descoperă, înţelege...
Zbor plăpând de scorţişoară,
Miracol.
Vântul
Vântul
Tăios, puternic,
Înalţă, risipeşte, grăieşte,
Prin vuiet viu impune
Teamă.
Clasa a VI-a B
32
Frunzele
Frunzele
Rubinii, arămii,
Freamătă, plutesc, coboară,
Covor de file ruginii,
Fineţe.
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C
33
Ştiri zgribulite
Totul a început într-o zi de luni. De duminică seara, toată natura a fost neaşteptat
de tăcută, pregătind parcă un ritual al liniştii. Numai glasul câinelui a mai spart din când
în când monotonia. Gerul aspru şi sălbatic a strâns în braţe valea şi casele pitite pe sub
acoperişuri şi după pomii dezbrăcaţi cu atâta îndrăzneală de vânt.
Dimineaţa avea să aducă cu ea mii de fulgi ce săreau în sus şi în jos, ca nişte
floricele de popcorn. Streaşina casei părinteşti, ruşinoasă, se acoperea cu o fustă din
ghirlande de cristal. În tăcerea sa, iarna, stăpână peste visul alb, făcea să strălucească în
mii de diamante grădina, casele şi amintirile.
Fereastra mea a înflorit în această dimineaţă de decembrie. Mi-am apropiat nasul
de geam să simt mirosul florilor de gheaţă, dar ele s-au topit rând pe rând. Dincolo de ea,
câţiva oameni, marionete manevrate de frig, au înaintat cu greu prin decorul hibernal.
Gerul de la munte se oprea din nou în faţa caselor, dornic să-şi risipească ştirile
înţepătoare. Dar toată lumea era prea obosită şi fugea înfrigurată de acele sale, preferând
să se aşeze la gura sobei, aproape de focul ale cărui scântei îi spunea poveşti.
Seara, în bătaia de argint a lunii, au valsat pe omătul îngheţat mii de stele. Dansul
lor hipnotizant a adormit toate vietăţile. Numai omul de zăpadă a stat cu străşnicie în
mijlocul ogrăzii, păzind-o, fiindcă Azorel a fost prea obosit de la sanie.
Iulia – Maria Radu,
clasa a VI-a B
34
Speranţa renaşte în apus
Fiecare firicel de nisip scurs în clepsidra eternităţii universale schimbă peisajul
treptat, aducând acum frigul pe pământ. Dunga cenuşie a orizontului se măreşte cu
fiecare clipă, devenind din ce în ce mai închisă, mai aproape de noi.
Spinările dealurilor sunt negre şi tăcute, iar misterul se adânceşte şi mai mult sub
blânda mângâiere a unei raze purpurii, ajunsă, nu se ştie cum, din trena soarelui călător.
Doar trosnetul sec al vreunui ram tulbură liniştea ce-a pus stăpânire peste văi.
Vântul cotrobăie alene printre câteva frunze ruginii ce abia mai stau atârnate de
crengile uscate ale copacilor. Cuiburile bătute de ploaie ale micilor rândunele vor rămâne
pustii până la primăvară. Doar lungile mătănii ale tufelor de crizanteme veştejite mai
amintesc de clipele cu cer senin şi cu verdeaţă, de zilele în care natura cânta despre viaţă.
Deodată, liniştea serii e sfâşiată de sute de corbi croncănitori ce împâzesc cerul în
fâlfâit de aripi, zburând spre neştiut. Larma lor se pierde într-un ochi de lumină, rămas în
pătura deasă de nori, iar privirea firavă a soarelui străbăte văzduhul, înviorând parcă
peisajul în încercarea de a alunga întunericul. Ochiul de raze devenise parcă stăpânul
cerului, în timp ce norii alergau speriaţi spre miazănoapte.
Lumina mi-a dat speranţă, mi-a readus căldura în inimă la fel ca astă-vară. Jocul
infinit de culori, asemeni unui ciob de curcubeu, a făcut colinele roşiatice. Zarea s-a
luminat purpuriu, iar norii îndepărtaţi păreau tiviţi cu diamante roz.
Într-o seară ce se anunţa a fi mohorâtă şi lipsită de viaţă, a apărut ceva fără de care
visul mi-ar fi cotrobăit în cele mai întunecate unghere ale amintirilor. Acel ceva a fost
apusul ce a reînnoit speranţa din inima mea! Urmează un nou început!
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C
35
Stăpân peste toamnă
Pădurea-i atât de frumoasă toamna! Trebuie doar să ştii să
priveşti prin marea arămie ce te înconjoară şi cu timpul să înveţi să-nţelegi jocul frunzelor
aurii ce strălucesc sub mângâierea razelor reci.
Vântul poartă pe aripi nevăzute din voaluri şi dantele fine miros înţepător de
ghebe. Păsări zgribulite părăsesc copacii dezgoliţi în fâlfâit de aripi, înotând fără vlagă pe
cerul plumburiu, pictat parcă în triste acuarele.
Codrul a rămas acum atât de pustiu sub umbra cârdurilor călătoare! Doar un uriaş
singuratic se plimbă prin aerul rece, rezistând adierilor tăioase. Pare atât de puternic sub
sclipirile ruginii din pădure! Glasul îi răsună din ram în ram, ajungând departe, în zare. E
ursul, pustnic al muntelui sur, ce se pregăteşte de lunga-i hibernare.
Înotând prin oceanul fără ţărmuri al toamnei, adulmecă prudent orice miros,
ascultă atent orice foşnet subţire, priveşte pătrunzător spre orizont. Vrea pesemne să se
asigure că este stăpânul deplin al acestui univers încremenit de vreme.
Coboară măreţ pe o potecă numai de el ştiută, mormăind molcom un cântec de
singurătate. Pare a fi gătit de sărbătoare, căci poartă costum de catifea brună şi cravată
maro de postav. Două pietre bine şlefuite, de onix, îi sunt ochii, iar luciul lor stins
scrutează pădurea. Nasul lui negru şi umed freamătă în adierea vântului, încercând să
descifreze mesajele negrăite ale frunzelor.
Păşeşte alene prin ploaia rece, lăsând urme adânci în pământul moale al potecii,
ca nişte stele înfipte-n pădure. Îşi continuă nestingherit drumul spre o peşteră ascunsă
privirii, în care se refugiază admirând peisajul autumnal.
Acum, privind spre tot regatul său, se simte în măreţia singurătăţii un adevărat
împărat al pădurii, dar mai ales stăpân peste toamnă!
Adelina Niculescu,
clasa a VII-a C
36
Turcoaz şi ambiguu
Azi am fost la magazin.
Mi-am cumpărat acuarele.
Da, altele.
Îmi place să am culorile la îndemână, să le simt proaspete,
Să ştiu că pot să ofer o pată de culoare vieţii.
Şi am ajuns acasă, m-am aşezat la birou.
Da, biroul meu învechit de vreme, care a suferit multe stări de spirit...
Am scos o foaie de hârtie. Alb imaculat.
Am rămas cu ochii aţintiţi. Mă întrebam cum de e atât de perfectă, atât de albă.
Nu îi găseam niciun defect.
Atunci mi-am dat seama: ăsta era defectul ei - perfecţiunea.
Ştiam că nu e bine. Şi m-am gândit să o „stric” cumva.
Am luat o pensulă. Nici mare, nici mică. Mijlocie, potrivită.
Nu ştiam ce culoare să aleg.
Roşul era prea roşu, galbenul prea galben şi verdele prea verde.
Aşa că am închis ochii şi am ales o culoare la întâmplare.
E bine să-ţi laşi sufletul să hotărască pentru tine uneori.
Turcoaz.
Nici albastru, nici verde. Turcoaz.
Am îmbrăţişat perii aspri ai pensulei cu pigmenţii vii ai acuarelei
Şi am început să aştern pe hârtie ce simţeam.
Nici nu ştiu sigur ce simţeam. Tot ce se poate simţi la un loc.
Nu eram atentă, lăsam inima să hotărască pentru mine
Şi, în final, m-am oprit.
Am privit foaia şi am văzut ceva. Nu ştiu sigur ce, nu se poate defini.
Prea ambiguu, prea turcoaz, prea altfel...
37
Mi-am dat seama că e exact ce căutam. Parcă eu nu căutam, de fapt, nimic.
Sau poate îmi căutam sufletul. Şi am găsit ceva ce s-ar potrivi.
Am suflet de copil. Toţi avem,
Numai că al meu e turcoaz şi e ambiguu.
Romina Banu,
clasa a VIII-a B
38
Oarecum...
M-am aşezat pe scaunul mic şi oarecum familiar.
În faţa mea - o mare de clape albe şi negre. Mici şi mari.
Am întins mâinile şi am închis ochii.
Ştiam melodia pe de rost, de mult timp.
Am început să cânt. Notele curgeau, le cunoşteam, ştiam cum să le fac să vibreze.
Mi-am golit mintea şi sufletul. Era aşa liniştitor...
Uneori tresăream, imaginându-mi diferte lucruri, lăsându-mi inima să sune
În ritmul coardelor, al notelor...
Mai greşeam câte o notă. Şi o luam de la capăt.
Ce conta?
Nu conta. N-aveam nimic de pierdut.
Cântam şi îmi aduceam aminte.
Oarecum...
Romina Banu,
clasa a VIII-a B
39
Arta cuvântului
Cuvântul, o undă de energie ce se revarsă asupra tuturor… Un praf de stele ce
acoperă întreaga lume. Un…
Închid ochii şi mă gândesc… Oare cum a apărut primul cuvânt? Lumea ar mai fi
la fel fără cuvinte?
Acestea sunt întrebări retorice…
Cuvântul este arta şi apa ce curge din izvoarele nesfârşite de cunoaştere ale cărţii.
Cuvântul creează şi dansează în mijlocul horei tuturor limbilor de pe pământ. El stă la
baza vorbirii şi alcătuieşte o minunată crăiasă a fiecărei ţări, limba neamului.
V-aţi imaginat vreodată cum e să vorbiţi cu acest ,,cuvânt”? Cum ar arăta?
Pentru mine cuvântul e... multicolor. Arată ca o zână mică, jucăuşă, şi năzdrăvană, plină
de magie şi de frumuseţe. Are toate culorile care se găsesc în lume. Zboară deasupra
noastră şi cu ajutorul baghetei sale fermecate face totul să aibă sens.
Cuvântul a fost, este şi va fi! În fiecare zi va da puţină strălucire şi un strop de
mister sufletelor noastre.
Mihaela Ciocodeică,
clasa a VII-a B
40
Iarna
A venit din nou crăiasa
Cu fulgi mari,
De prin poveste.
Caleaşca-i de diamant,
Trasă e de un iepuraş
Cu priviri de copilaş.
Zboară-n nori învolburaţi,
Din basme parcă luaţi,
Să ne bucure privirea,
Ïn suflet – nemărginirea!
A străbătut al vremii drum,
Din ţara lui Moş Crăciun
Să ne-aducă iarăşi veşti
Din noianul de poveşti.
Vine doar trei luni pe an,
Să ne-aducă bucurii,
Şi surprize mii şi mii,
Hai, s-o-ntâmpinăm, copii!
Alexandra Petrescu,
clasa a V-a A
41
Peisaj autumnal
Plouă cu şoapte de frunze pe poteca prăfuită. Lacrimi mărunte de aramă cad
legănat din copacii sărăciţi. Soarele de aur stins se pierde printre norii cenuşii. E toamnă
iar!
Câmpurile veştejite se ascund sub pături grele de ceaţă. Iazul trist îşi oglindeşte
strâmb chipul în oglinzi tăioase de plumb. Dealurile încovoiate lucesc în zare, în straniu
joc de umbre şi sclipiri. Zburătoare temerare croncăne rar, îndreptându-se în fâlfâit
monoton de aripi, prin mantia fumurie a cerului, spre codrul tăcut şi pustiu.
Prin sat, fiori reci vântură potecile şerpuite de frunze şi cotrobăie prin cuiburile
părăsite ale rândunelelor. În grădinile oamenilor, crizantemele plăpânde îşi scutură
bosumflate petalele. Parfumul lor înţepător se pierde prin aerul rece. Arse de bruma
argintată, ultimele frunze de trandafiri se chircesc neputincioase pe tulpinile înnegrite.
La răspântia străjuită de un brad mândru, casa bunicilor, cu muşcate roşii în
ferestre, parcă se bucură de venirea mea. Până şi poarta parcă mă recunoaşte şi-mi
scârţâie prietenos atunci când o împing! Curtea însă este goală şi străină, dar se termină
promiţător sub polată, lângă pivniţă. Aici, ferite de răceala şi nostalgia toamnei, şi-au
găsit locul, pe rafturi generoase, merele parfumate, perele moi, gutuile pufoase. Cepele
aurite îşi dau mâna împletite în funii prelungi. Din borcanele uriaşe îmi fac cu ochiul
castraveciorii verzui, gogoşarii ca focul şi rotofeiele gogonele. Mănunchiurile bogate de
mărar şi leuştean îşi risipesc cu dărnicie mireasma îmbietoare.
Toamna e frumoasă şi aromată numai în cămara bunicilor!
Ariana Anghelescu,
clasa a VI-a A
42
Poveste de iarnă
… Însă cel de-al treilea fulg de nea nu a mai vrut să moară. A rămas undeva, la
marginea infinitului. În visul uitat al unei nopţi de iarnă.
Aşteaptă…
Însă ce? Un alt fulg de nea? Nu ştie că atunci ar simţi fiorul primei iubiri. O
secundă ar fi de ajuns pentru a se topi.
Visează…
Dar unde pot ajunge gândurile lui îngheţate? Într-un spaţiu ideal, unde o Prinţesă
de Alb ghidează sufletul pierdut al fiecărei lacrimi de cristal…
Meditează…
Se întreabă mereu: El de unde a venit? Din ce speranţă suferindă şi fără sens a
apărut sufletul lui solitar?
Caută raspunsuri…
Însă ce întrebări născute dintr-o solitudine eternă pot primi răspunsuri adevărate,
palpabile?
Apropie-te, fulg de nea… Tu eşti mesagerul pierdut în negura timpului, mesager
pe care eu îl aştept… Eu sunt Prinţesa de Alb ce-ţi poate arăta calea spre un nou Paradis.
Îţi voi răspunde la fiecare întrebare infantilă, născocită de al tău suflet străin. Îţi voi scrie
povestea în cuvinte înţelese doar de noi.
Dar stai!
Nu pleca…
Nu, din nou…
Singură!
Andreea Solomon,
clasa a VIII-a B
43
Paşii toamnei
Septembrie… Zilele se scurg din ce în ce mai repede precum nisipul auriu din
clepsidra timpului. Zi de zi, sufletul meu resimte din ce în ce mai intens prefacerile
naturii care îşi pierde rând pe rând podoabele ei fermecătoare. Căldura binefăcătoare a
verii nu ne mai mângâie acum sufletele, lăsând loc frigului să pătrundă în fiecare colţişor,
cât de neînsemnat ar fi. Dimineaţa şi seara, norii se adună în grămezi nenumărate şi
supăraţi, varsă peste întrega lume fuioare de ploaie deasă şi rece. Frunzele galbene, roşii
şi arămii se pierd de mâini şi încep să danseze în văzduh ritmuri ameţitoare.
Păsările călătoare, speriate de vălul de brumă, se încolonează în lungi şiruri,
plecând spre ţinuturi mai calde. Florile toate îşi apleacă una câte una capetele firave din
cauza frigului necruţător pe care toamna l-a adus. Gâzele, fluturii, albinele s-au ascuns
sub vălul călduros al pământului sau în scoarţa bătrână a copacilor, sperând în zile mai
bune.
Paşii toamnei sunt din ce în ce mai repezi şi mai apăsători lăsând urme adânci
peste întreaga natură. Ca şi ceilalţi oameni mă simt mai însingurată şi devin nostalgică
după zilele călduroase de vară. Toamna îşi lasă paşii şi-n adâncul sufletului meu, iar
amprentele ei poate vor fi şterse de o primăvară întineritoare.
Ştefania Manta,
clasa a V-a A
44
Iarna
Iarnă, frig, zăpadă, gheaţă… Toţi copiii stau în casă fiindcă afară sunt minus
cincisprezece grade. Totul este îngheţat, până şi patinoarul pe care niciun copil nu vrea să
se dea.
Eu stau în casa călduroasă şi privesc pe gemuleţul aproape îngheţat. Afară se văd
fulgii ca nişte steluţe cu mai multe capete ascuţite şi argintii. În gândul meu vorbesc
singur, de parcă aş vorbi cu pereţii înalţi de zăpadă.
Însă, deodată, zic cu voce tare.
- Dragă Iarnă, dragă Iarnă, eu te cred frumoasă, dar uneori eşti prea geroasă şi tare
trist mă faci! Nu vrei tu, Iarnă dragă, să devii mai călduroasă?
După ce am spus acele vorbe despre iarnă, afară a apărut o strălucire verzuie ca şi
un fulger, iar termometrul din casă arăta că temperatura crescuse brusc. Afară erau minus
cinci grade, iar mulţi copii au ieşit din căsuţele lor călduroase cu săniile.
Eu mi-am luat haine mai groase şi sania şi m-am dus să mă joc cu prietenii mei
dragi. Am făcut un om de zăpadă, m-am dat cu sania peste pantă, m-am bătut cu bulgării
de zăpadă.
Pe la ora cinci s-a făcut întuneric beznă, iar eu am plecat spre casă şi tot cu voce
tare am spus:
- Îţi mulţumesc, scumpă Iarnă, a fost o zi perfectă! N-aş fi reuşit fară tine!
Daniel Dinulescu,
clasa a V-a A
45
Zâna de gheaţă
Vine iarna la copii
Cu fulgi mari şi argintii,
Vine iar cu bulgări moi
Să ne bucurăm şi noi.
Un om de zăpadă încercăm să clădim,
Oare ne mai amintim?
Un morcov îi punem ca nas
Şi-n loc de pălărie, un vas.
Ce frumos este acum...
Vezi copii pe orice drum,
Fericiţi şi bucuroşi
Şi cu toţii prietenoşi.
Iar, în loc de încheiere,
Eu vă spun: La revedere!
Tudor Paşcu,
clasa a V-a A
46
Dorinţă
Acum ştiu. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi: adolescent sentimental şi visător. Sunt acel
cineva melancolic care se plimbă prin oraş într-o după-amiază de noiembrie.
Clădirile însângerate de amurguri, spinarea neagră a copacilor, dungile cenuşii de
pe violetul cerului, aerul cald... toate acestea mă ispitesc să visez şi să rătăcesc pe străzile
pustii. Din când în când, vântul alb, îmbătrânit de trecerea nemiloasă a timpului, ridică în
aer fire subţiri de praf. Sub paşii mei se aude o trosnitură seacă. Probabil am strivit o
frunză moartă, galbenă, bolnavă; totuşi... nu mă uit în urmă să văd ce am lăsat. Cineva
mi-a spus că viaţa este prea scurtă pentru a mai avea timp să te gândeşti de două ori
înainte să faci un lucru sau să te uiţi în urmă când ai greşit. Cineva mi-a spus că trebuie să
trăiesc fiecare zi din viaţa mea ca şi cum ar fi ultima, pentru că una dintre ele chiar va fi.
Merg mai departe... Ochiul de raze priveşte în jos, ruşinat. Cred că încearcă să se
ascundă. Oare de ce? Oare unde va merge? Oare voi şti vreodată toate acestea? Presupun
că nu! Cad pe gânduri, gânduri naive...revoltător de naive. Prin minte îmi trec tot felul de
idei. De exemplu, cum ar fi să mă aşez pe această bancă verde, iar ea să înceapă să zboare
şi să mă plimbe prin tot universul în numai 24 de ore? Buzele mi se arcuiră într-un
zâmbet la acest gând. Păcat că lumea este mult prea reală pentru fanteziile mele...
Dezamăgită, mă aşez încet pe bancă. Gândul îmi zboară tot la visul meu de
neatins. Eram atât de scufundată în ideile mele, încât nici nu observasem că se înunecase.
„Trebuie să plec”, mi-am zis eu. Dar... fix înainte să fac prima mişcare, realizez că
pluteam. Pământul se afla undeva în spatele meu... era aşa de mic. Privesc în dreapta
mea. O stea albă şi uriaşă se afla la nici două degete de mine. Ciudat..., dar pentru mine
chiar semăna cu un cuţit plin cu frişcă ce încerca să taie universul. O ating... din ea se
scutură ceva, cred că erau flori de cireş. „Imposibil”, am şoptit. Toamna nu înfloresc
cireşii! Dar totul părea atât de frumos, încât pur şi simplu am încetat să mai gândesc
logic. Îmi repetam mereu în minte: „este real, doar atât trebuie să crezi”..., încât gândul
meu prindea contur de adevăr.
În sfârşit, visul meu se împlinise! Oare nu meritam?
Adina Moc,
clasa a VIII-a B
47
Marea călătorie
Au fost odată trei prieteni buni: Apa, Aerul şi Pământul. Aceştia au trăit în deplină
armonie până când vecinii lor, oamenii, le-au aruncat în curte toate gunoaiele lor,
îmbolnăvindu-i grav. Sătui de atâta nepăsare, Apa şi Aerul i-au propus Pământului să-i
părăsească pe nepăsătorii oameni. Mai milos din fire, acesta din urmă i-a refuzat,
gândindu-se că vecinii lor ar rămâne prea singuri pe lume.
Cei doi şi-au luat rămas-bun şi au plecat în căutarea unui loc mai bun. Au ajuns pe
Soare, dar acesta i-a sfătuit cu înţelepciune:
- Plecaţi până nu va distrug! E pentru binele vostru.
Aerul şi Apa au plecat mai departe, pe Venus. Dar aceasta era morocănoasă şi
acolo nu puteau avea prieteni, deoarece n-au găsit decât un strat gros de gaz care atrăgea
căldura şi o împiedica să se risipească.
Ocolind Pământul cu dispreţ, ei s-au gândit ca le-ar fi mai bine pe Jupiter pentru
că ar avea spaţiu suficient să se relaxeze. Dar planeta le-a explicat că are destui
extratereştrii de îngrijit şi nu mai are nevoie şi de alţii. Aşa că au plecat mai departe.
Au trecut cu mare greutate de o centură de asteroizi care, nesuportându-i pe cei
doi în preajma sa, i-a bombardat cu mii şi mii de meteoriţi.
Frânţi de oboseală, plini de cucuie şi de praf, au ajuns într-un final pe Marte.
Planeta aceasta le-a spus:
- Bine aţi venit! Puteţi sta aici cât vreţi. Poate vă împrieteniţi şi cu micuţii mei
verzi...
Dar aici Apa şi Aerul au constatat că lucrurile nu erau atât de frumoase pe cât
păreau la început. Au observat că marţienii erau mai dezordonaţi decât oamenii şi poluau
totul. Mai mult decât atât, deşi îi numeau prietenii lor şi-i băteau pe umăr cu simpatie,
erau surzi când li se atrăgea atenţia asupra acestor aspecte. Cei doi erau din ce în ce mai
negri, şi din pricina supărării, dar şi a murdăriei.
Sătui de atâta „prietenie” şi plini de dor pentru pământenii lor, Apa şi Aerul şi-au
făcut repede bagajele şi s-au întors pe Terra. Au făcut un pact cu oamenii: ei să le ofere în
48
continuare puritatea lor, iar oamenii să se oprească din poluare. Şi aşa Pământul, Aerul,
Apa şi pământenii au devenit din nou prieteni de nedespărţit!
Sebastian Sprinceană,
clasa a V-a C
49
Bătrâna iarnă
A venit iarna... O doamnă bătrână şi tristă ce spune în fiecare an o legendă,
legenda vieţii sale.
Această bătrână iarnă, îmbrăcată în veşminte argintii, îşi trimite copilaşii…
fulgişorii ce valsează lin sub felinarul străzii aproape îngheţat, acoperind întreg pământul
reavăn cu o plapumă rece, presărând mici cristale, care mai de care mai strălucitoare.
Singurul glas este cel al vântului care suflă greu printre crengile acoperite şi ele cu
argintatul covor de zăpadă. Însă doamna iarnă nu se opreşte aici… casele pitite sub
pufoasa pătură sclipitoare par nişte mici căbănuţe, unde focul roşu parcă bate în geam, iar
flori de gheaţă se aştern la fereastră.
Norii plumburii cern alene mici mărgăritare pe întreg cerul cenuşiu, cerul încărcat
cu singurătate şi tristeţe… Peste tot s-a aşternut o tăcere adâncă şi misterioasă. Parcă totul
a încremenit…
Doar oceanul alb şi îngheţat îşi transmite melancolic sentimentele sale faţă de
iarnă. Doar săniuţele ce zboară pe câmpul îngheţat umplu acest peisaj trist cu zumzetul
lor asurzitor şi doar blândul om de zapadă cu doi ochi negri asemeni unui cărbune si un
năsuc cârn ne aduc aminte cât de frumoasă este bătrâna iarna…
Din depărtare, aceasta îşi arată chipul gingaş - chipul unei zâne îmbrăcată într-o
rochie diafană, cusută cu mici fluturaşi de argint, purtând pe creştet o coroană
strălucitoare, împletită cu flori de gheaţă.
Într-o caleaşcă acoperită cu micuţii fulgişori, zâna iarnă poartă pe aripile sale
străvezii ultimele clipe… clipele unui basm de iarnă… un basm ce nu poate fi uitat
niciodată…
Diana Duţă,
clasa aVIII-a A
