Contextul european postbelic

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial ne oferă tabloul european al unui

continent confruntat cu o mare instabilitate politică asociată cu tensiuni sociale dificil de

gestionat. Deşi în termeni materiali şi umani, consecinţele acestui război erau dintre cele

mai grave pentru întreaga omenire, Europa era victima principală a acestora. Numărul

total de victime era estimat la aproape patruzeci de milioane, din care mai mult de

jumătate erau civili. Ca urmare a diverselor deportări şi expulzări în 1945 existau aproape

douăzeci de milioane de persoane care aşteptau să fie repatriate. Persecuţiile religioase,

politice şi rasiale precum şi deportările în masă în lagăre de muncă şi concentrare au

alimentat sentimentele de ură dintre popoarele Europei şi au adus grave atingeri

fundamentelor morale şi spirituale ale civilizaţiei vestice. În acest context, ideea unificării

europene a reaprins dezbaterile din cadrul mişcărilor pro-europene şi a celor federaliste.

Ele au constituit un Comitet Internaţional pentru coordonarea mişcărilor în vederea

promovării unităţii europene în 1947, iar în urma Congresului de la Haga din mai 1948 a

apărut Mişcarea europeană, preocupată de găsirea unor soluţii durabile problemelor care

se impuneau în mod frecvent în dezbaterile economice, sociale şi morale din acele

momente. Chestiunile economice vizau refacerea activităţilor industriale în mod deosebit,

iar cele politice căutau să reliefeze factorii care puteau preveni potenţialele conflicte din

Europa. Conflictele de interese dintre noile puteri mondiale au dus la instalarea unui

climat de suspiciune şi teamă pentru o lungă perioadă în relaţiile internaţionale.

Impactul acestor transformări asupra continentului european a fost explicat prin

acţiunea unor factori de natură economică şi politică . Factorii politici aveau în vedere

necesitatea combaterii naţionalismului, noua situaţie geopolitică a Europei, noul raport

internaţional de forţe şi problema germană. Războiul a generat o nouă mişcare în direcţia

apropierii statelor şi naţiunilor europene exprimată în grade diferite de intensitate.

Readucând in dezbatere moştenirea ideologică şi culturală a Mişcării Pan-Europa fondată

de contele Coudenhove- Kalergi în 1923, Winston Churchill invocă necesitatea unei

construcţii politice anticipate de el sub denumirea ’’ Statele Unite ale Europei ’’ în

celebrul discurs din septembrie 1946 la Zürich. Spre deosebire de poziţia federalistă a

Uniunii Federaliştilor Europeni condusă de Altiero Spinelli, Churchill întruchipa opţiunea

’’unionistă’ caracterizată printr-o formă limitată de integrare. Deosebirile dintre unionişti

şi federalişti generate de raţiuni politice, geografice şi culturale au devenit clare la

Congresul Europei de la Haga care a reunit peste 600 de personalităţi din 16 ţări europene

în mai 1948. Cele două grupări împărtăşeau necesitatea iniţierii unei acţiuni viguroase în

vederea consolidării unităţii europene chiar şi instituţionalizarea acesteia sub forma unei

organizaţii internaţionale cu un organ parlamentar. Pentru unionişti, organul parlamentar

ar fi o adunare parlamentară cu un rol consultativ, iar pentru federalişti aceasta ar fi o

adunare constituantă cu sarcina de a redacta proiectul unei Constituţii a Statelor Unite ale

Europei. Negocierile dintre cele două grupări au avut drept rezultat întemeierea

Consiliului Europei cu obiectivul declarat al construcţiei unei uniuni tot strânse între

statele europene. In acest mod, noua organizaţie ar contribui la apărarea şi promovarea

idealurilor şi principiilor ce constituie moştenirea comună europeană şi să sprijine

totodată progresul economic şi social al acestui continent.

Tratatul de la Paris

Concentrându-se asupra căilor de depăşire a antagonismelor dintre Franţa şi

Germania, Jean Monnet redactează în aprilie 1950 un Memorandum în care propune

punerea în comun a industriilor de oţel şi cărbune ale Germaniei şi Franţei ca formă

concretă de manifestare a unei Federaţii Europene. Producţia de oţel şi cărbune a ţărilor

care ar urma să adere la o astfel de comunitate ar fi plasată sub o Înaltă Autoritate. În

iulie 1950 guvernul belgian şi cel olandez au propus ca activităţile Înaltei Autorităţi să fie

periodic revizuite de un forum compus din reprezentanţi guvernamentali. Germania şi-a

dat acordul – prin cancelarul Konrad Adenauer – la Declaraţia Schuman considerând că

imporatanţa acestui proiect este în primul rând politică şi apoi economică. Italia, Belgia,

Luxemburg şi Olanda au răspuns invitaţiei conţinute în Declaraţia Schuman şi au semnat,

alături de Franţa şi Germania, Tratatul de la Paris prin care ia fiinţă Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului pentru o perioadă de cincizeci de ani de la data

intrării în vigoare. Noua entitate a creat o nouă temelie în principal prin două elemente :

Scopurile politice erau extrem de ambiţioase şi cuprindeau nu numai

crearea unei zone comerciale libere, ci şi bazele unei bazele unei pieţe

comune prin faptul că oţelul, cărbunele, fierul constituie materialele de

referinţă pentru orice societate industrializată ;

Reprezenta prima organizaţie interstatală europeană cu caracteristici

supranaţionale asigurate de noile instituţii centrale care aveau puterea,

printre altele, de a examina şi interzice bariere vamale, subsidii de stat şi

practici restrictive, de a fixa - în anumite condiţii - preţurile şi armoniza

politica externă comercială prin stabilirea, spre exemplu, a unor taxe

vamale minime şi maxime la importurile de oţel şi cărbune din alte ţări.

Au fost create patru noi instituţii : Înalta Autoritate, Consiliul Miniştrilor,

Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Înalta Autoritate, potrivit articolului 8 din

Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, acţiona în vederea

atingerii obiectivelor fixate. Consiliul de Miniştri, născut din preocuparea ţărilor din

Benelux ca noua Comunitate să nu fie dominată de axa franco-germană, promova

cooperarea şi armonizarea acţiunilor Înaltei Autorităţi cu acelea ale guvernelor statelor

membre responsabile pentru politicile lor economice generale. Procedurile de decizie din

Consiliul Comunităţii depindeau de problemele analizate, uneori vot unanim sau

majoritate calificată, alteori o simplă majoritate. Practica acestei instituţii a demonstrat pe

o parte, o rezervă generală a statelor de a nu pierde prea mult din puterea lor asupra

industriei naţionale, iar pe de altă parte - din motive politice – lăsau Consiliului o

considerabilă independenţă mai ales în momente dificile pentru industria de oţel. Rolul

Adunării Comune era acela de a asigura un ‘’ input democratic’’ în procesul decizional

al Comunităţii, fapt totuşi greu de observat în practică. Membrii erau numiţi de

parlamentele naţionale, iar atributele acestei instituţii erau în mod esenţial consultative.

Curtea de Justiţie a fost creată pentru a trata conflictele potenţiale dintre state şi instituţii,

dar şi dintre instituţiile comunitare.

Analizele economice întreprinse asupra începuturilor Comunităţii Cărbunelui şi

Oţelului demonstrează un grad înalt de succes prin abolirea cotelor şi tarifelor vamale,

progres în desfiinţarea barierelor non-tarifare în domeniul comerţului, sprijin în

restructurarea industriilor, dobândirea unei culturi noi organizaţionale în rândul

oamenilor politici şi funcţionarilor din ţările membre şi creşterea rapidă a volumului

schimburilor comerciale dintre satele membre.

Au existat câteva teste care au pus la încercare capacitatea Înaltei Autorităţi de a

reglementa o serie de procese din domeniul cărbunelui şi oţelului. Între 1958-1959, Inalta

Autoritate s-a confruntat cu o scădere a consumului de energie în ansamblul ţărilor

membre asociată cu o creştere a producţiei de cărbune şi importuri de petrol la preţuri

scăzute. Statele membre au respins propunerile Inaltei Autorităţi de a căuta o soluţie

globală şi s-au retras în acţiuni protective, fapt ce a demonstrat slabiciunea acestei

instituţii în efortul de a impune o politică specifică în dpmeniul energiei. O explicaţie

parţială a acestei situaţii poate fi găsită în declinul importanţei oţelului şi cărbunelui în

raport cu alte surse de energie ceea ce întăreşte opinia potrivit căreia se impunea cu

necesitate o politică a energiei şi mai puţin o politică singulară a cărbunelui.

Tratatul de la Roma

Progresele incontestabile înregistrate de Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului au

dat un nou avânt procesului de integrare europeană. Miniştrii de externe ai celor şase

state membre ale Comunităţii s-au întâlnit la Messina pentru a analiza propunerile de

adâncire a integrării, dincolo de dimensiunile cărbunelui şi oţelului. Rezoluţia adoptată la

încheierea reuniunii accentuează necesitatea de a a avansa în construcţia europeană, mai

întâi în domeniul economic. De asemenea, sunt avansate patru direcţii de acţiune în

vederea consolidării şi adâncirii integrării: dezvoltarea instituţiilor comune, unificarea

graduală a economiilor, crearea unei pieţe comune şi armonizarea politicilor lor sociale.

O astfel de abordare cuprinsă în Rezoluţia de la Mesina ar asigura menţinerea poziţiei

Europei în lume, restaurarea influenţei sale şi permite creşterea standardelor de viaţă a

locuitorilor săi. Un comitet de reprezentanţi guvernamentali şi experţi din ţările membre a

fost constituit sub conducerea premierului belgian pentru a analiza aspectele generale ale

adâncirii integrării europene. Acesta şi-a prezentat în aprilie concluziile cu rolul de a oferi

o bază pentru negocierile care aveau să evalueze modul în care obiectivele Rezoluţiei de

la Mesina ar putea fi transpuse în practică. Rezultatul acestor negocieri a fost reprezentat

de cele două tratate prin care s-au constituit Comunitatea Economică Europeană şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Ele au fost semnate la 25 martie 1957 şi au

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Articolul al doilea al Tratatului asupra Comunităţii

Economice Europene trasa obiectivele generale ale acesteia: realizarea unei pieţe comune

şi apropierea politicilor economice ale statelor membre, promovarea unei dezvoltări

armonioase a politicilor economice ale statelor membre, expansiune continuă şi

echilibrată, creşterea stabilităţii generale a acestor state, creşterea accelerată a

standardului de viaţă a locuitorilor statelor membre. Primul obiectiv – realizarea unei

pieţe comune - conţine o serie de măsuri precum desfiinţarea tuturor tarifelor şi a

restricţiilor cantitative în comerţul intern al statelor membre, stabilirea unui tarif extern

comun pentru bunurile care intră în comunitate, eliminarea acelor practici care au drept

consecinţă distorsiunea competiţiei între statele membre, precum şi promovarea unor

măsuri privind atât libera circulaţie a bunurilor cât şi a persoanelor, serviciilor şi

capitalului. Tratatul cuprindea şi unele orientări ce constituia o dovadă a preocupărilor de

atunci de a crea atât o comunitate economică dar şi una care să dezvolte în comun unele

politici sectoriale în domeniul agriculturii, social sau al transporturilor.

Evoluţia tratatelor

Tratatul de la Paris şi cele două tratate de la Roma au constituit tratatele fondatoare ale

ale celor trei Comunităţi Europene.

De-a lungul anilor, ca răspuns la presiunile ce vizau simplificarea, clarificarea, extinderea

şi democratizarea cadrului constituţional al Comunităţii Europene, tratatele fondatoare au

fost suplimentate şi amendate în diferite moduri. Aceste dezvoltări au fost realizate prin

următoarele decizii şi acţiuni :

Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a

Comunităţilor Europene.

Semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967 ele stabileşte un singur Consiliu al

miniştrilor pentru cele trei comunităţi şi reuneşte înalta Autoritate a Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comisia Euratomului şi Comisia Comunităţii

Economice Europene. Puterile exercitate de aceste corpuri reunite erau în continuare

bazate pe Tatatele fondatoare.

Tratatul de amendare a unor prevederi bugetare ( semnat în 1970) şi Tratatul de

amendare a anumitor prevederi financiare a tratatelor semnat în 1975.

Ele pun bazele unei proceduri bugetare şi alocă puteri bugetare între instituţiile

Comunităţii. Capătă o anumită importanţă puterile bugetare conferite Parlamentului.

În 1975, Tratatul înfiinţează o Curte de Auditori care are rolul de a examina toate

veniturile şi cheltuielile Comunităţii.

Actul privitor la alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct ,

semnat în 1976 dar ratificat doar în 1978 de statele membre. Acest Act asigură

baza legală pentru alegerea directă a Parlamentului European stabileşte unele

reguli pentru desfăşurarea lor, dar nu măreşte puterile Parlamentului.

Tratatele de accedere (Treaties of Accesion) au asigurat lărgirea Comunităţii prin

includerea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii semnat în 1972 şi intrat în

vigoare în 1973, Grecia, semnat în 1979 şi intrat în vigoare în 1981, Spania şi

Portugalia semnat în 1985 şi intrat în vigoare în 1986. Ele au asigurat baza

juridică şi pentru lărgirile succesive din 1995, 2004 şi 2007

Actul Unic European . Semnat în februarie 1986 dar intrat în vigoare la jumătatea

anului 1987 datorită greutăţilor de ratificare din partea Irlandei.

Cele mai importante măsuri din Actul Unic European se referă la :

1. incorporarea în Tratatul asupra Comunităţii Europene un număr de noi politici în

unele domenii şi întărirea capacităţii de decizie. Domeniile vizate includeau

politicile de mediu, cercetare şi dezvoltare tehnologică, ‘’coeziunea economică şi

socială ( politica regională ) ;

2. realizarea pieţii interne spre finele anului 1992, percepută ca un scop specific şi

inclus în Tratat.

3. introducerea unei noi proceduri legislative – procedura de cooperare - cu scopul

de a mări eficienţa procesului de decizie în Consiliul miniştrilor şi de a creşte şi

puterile Parlamentului European. Cele mai importante caracteristici ale procedurii

de cooperare erau : înlocuirea citirii unice a propunerilor legislative de către

Parlament şi Consiliul Miniştrilor din procedura tradiţională de consultare prin

două citiri; Consiliul putea, cu anumite restricţii, să ia decizii la prima şi la a doua

citire prin majoritatea calificată. Apoi a fost mărită capacitatea Parlamentului

European de a influenţa conţinutul legislaţiei deşi nu se bucura de puteri depline

legislative; o agendă strictă a fost introdusă pentru stadiul final al procesului

legislativ. Domeniile legislative acoperite de procedura de cooperare includea

unele aspecte ale politicii sociale, implementarea deciziilor în strânsă legătură cu

fondul regional şi cu programele de dezvoltare tehnologică şi cercetare ştiinţifică,

şi, cel mai revoluţionar, printr-un nou articol în Tratat - 100A -, majoritatea

măsurilor care erau destinate să conducă la stabilirea şi funcţionarea pieţei interne.

4. creşterea rolului şi a influenţei Parlamentului European prin stabilirea unei

proceduri de aprobare - assent – Prin noua procedură, acordul PE printr-o

majoritate absolută a devenit necesar atât pentru admiterea noilor membri – art.

237 – din CEE cât şi pentru înţelegerile de asociere dintre Comunitate şi ţările din

lumea a treia – art. 238 din CEE.

5. Cooperarea politică europeană cunoscută sub termenul de foreign policy

cooperation a fost pusă pe o bază legală dar nu şi incorporată în Tratat.

6. Intâlnirile dintre şefii de state din cadrul Consiliului European au primit o

recunoaştere legală dar nu a fost inclusă în Tratat,

7. Extinderea capacităţii Curţii de Justiţie prin înfiinţarea unei noi Curţi de Primă

Instanţă

Pe lângă această evoluţie numită de unii ca fiind oarecum ‘’constituţională’’,

Comunitatea s-a dezvoltat prin multiple căi în raport cu momentul de început marcat de

Tratatul de la Roma. Aceste domenii pot fi grupate în trei categorii, lărgirea,

dezvoltări în procesele politice şi dezvoltarea politicilor europene. ( Neill Nugent, The

Government and the Politics of the European Union, Fifth Edition, Palgrave Macmillan,

Londra, 2003 ).

Lărgirea Comunităţii europene a avut loc în mai multe etape: în 1973, Danemarca,

Irlanda, şi Regatul Unit, în 1981 – Grecia – 1986, Spania şi Portugalia. In 1995, Austria,

Suedia şi Finlanda au devenit membre ale Uniunii Europene, 2004 un grup de zece state

preponderent din zona centrală şi est-europeană, iar de la 1 ianuarie România şi Bulgaria.

Toate aceste noi aderări au influenţat şi schimbat, în mod inevitabil, comunitatea

europeană:

a) Comunitatea a devenit mai mare, afirmându-se ca o importantă organizaţie

internaţională; cuprinde o populaţie de peste 450 de milioane precum şi state

tradiţional influente, se transformă într-o putere comercială mondială;

b) Procesul intern de decizie a devenit mai complex cu noii reprezentanţi în

Consiliu şi cu o sferă mai mare a intereselor naţionale şi politice care trebuie

satisfăcute;

c) Axa franco-germană în jurul căreia s-a constituit Comunitatea şi care a avut un

rol fundamental în anii ‘60 şi la începutul anilor ‘70 a devenit mai puţin centrală

şi dominantă.

d) Dezbaterile politice, preocupările şi priorităţile Comunităţii europene au fost

afectate prin faptul că noii membri au venit cu probleme şi cerinţe probleme

proprii; de o considerabilă importanţă pentru dezvoltarea viitoare a EU a fost

faptul creşterii influenţei sudului european, cu ţări mai puţin industrializate şi mai

sărace care au produs presiuni asupra reorientării Politicii Agricole Comune şi

asupra unor politici redistributive care să sprijine dezvoltarea economică a

Sudului.

Tratatul de la Roma a indicat şi un model al elaborării politicilor precum şi al

structurii decizionale potrivit căruia Comisia Europeană elabora propuneri de decizii,

Parlamentul analiza. iar Consiliul decidea. În cazul elaborării unor norme cu caracter

juridic, Curtea venea cu interpretările sale.Treptat, au apărut noi amendamente şi adăugiri

la modelul iniţial. Spre exemplu, relaţiile dintre cele patru instituţii au fost influenţate

prin schimbările intervenite în numărul membrilor şi complexitatea problemelor care au

intrat în sfera de decizie a Comunităţii. Cu cât s-a intensificat procesul integrării cu atât

mai mult s-au extins interesele instituţiilor, fapt care nu a dus numai la o lipsă de claritate

a responsabilităţilor dar şi la schimbări în structura puterilor. Consiliul a intervenit în

iniţierea şi stabilirea agendei politice, deşi acesta era un atribut al Comisiei. Prin unele

aprecieri care au avut implicaţii politice şi instituţionale, Curtea a intervenit în direcţia

procesului general de integrare, iar Parlamentul European şi-a extins influenţa legislativă

prin schimbările intervenite în Tratat. A crescut sfera participanţilor în procesul de

elaborare a politicilor şi de decizie. Cel mai important s-a dovedit a fi Consiliul European

care şi-a asumat responsabilităţi majore în stabilirea agendei reducând puterea şi a spaţiul

de manevră a Comisiei şi Consiliului. Procesele de elaborare a politicilor şi cele de

decizie au devenit mai complexe. Pe lângă cadrele structurale ale întâlnirilor Comisiei şi

Consiliului, ale comitetelor parlamentare şi şedinţelor Curţii, există un mozaic de canale

mai puţin formale în care reprezentanţi ai instituţiilor, statelor, diverselor grupuri de

interese se întâlnesc, discută şi propun politici şi decizii.

EU se dovedeşte a fi o organizaţie internaţională distinctă cu structura sa

instituţională şi împreună cu procesele politice de decizie şi de elaborare a politicilor, prin

aria şi importanţa responsabilităţilor sale. Ele s-au extins permanent prin schimbările

intervenite în Tratat, internaţionalizarea crescândă a forţelor economice, competiţia

economică internaţională acerbă, recunoaşterea avantajelor cooperării comune, presiunile

de integrare impuse de Comisie şi Parlamentul European cât şi prin impactul reciproc al

politicilor. Cea mai cunoscută din acele politici este Politica Agricolă Comună care

consumă aproape jumătate din bugetul anual. Ea s-a aflat în centrul unor frecvente

dezacorduri determinate de problemele garantării preţurilor şi a gestionării

superproducţiei. Noile politici au drept obiective promovarea liberei mişcări a bunurilor,

serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, iar pe de altă parte, ele sunt destinate să mărească

capacitatea instituţională de acţiune comună în relaţiile economice şi comerciale cu alte

ţări. Mecanismele specifice Pieţei Unice Europene au determinat o dezvoltare

semnificativă a politicilor bazate pe piaţă precum şi o prezenţă activă a Comunităţii

Europene în procesele de reglementare. Uniunea Europeană a dezvoltat o serie de politici

care au avut un impact direct asupra funcţionării pieţei :

stabilirea condiţiilor esenţiale pentru standardele de producţie, testarea şi

certificarea lor;

deschiderea procesului de achiziţionare prin competiţie europeană;

stabilirea criteriilor pe care companiile trebuie să le satisfacă în comerţul lor pe

piaţa europeană;

controlul circumstanţelor în care guvernele statelor membre pot să ofere subsidii

industriei interne;

extinderea activităţilor de control reglativ la aspecte sociale legate de mediu,

condiţii de lucru sau protecţia consumatorului.

Momentul marcat de Piaţa Unică Europeană a avut şi alte consecinţe pentru politicile

Comunităţii. Astfel, acesta a promovat politicile sectoriale legate de transport,

telecomunicaţii şi energie în rândul acelor politici care au devenit subiect al unei atenţii

considerabile în ultimii ani. Piaţa Unică Europeană a stimulat în mod radical mişcarea

spre Uniunea monetară şi economică. Identificat de la începuturile construcţiei europene

ca un scop important, progresul real spre Uniunea economică şi monetară s-a impus la

sfârşitul anilor ‘80 când majoritatea statelor au ajuns la concluzia potrivit căreia politicile

financiare şi de armonizare macroeconomică sunt necesare pentru ca Piaţa Unică

Europeană să-şi realizeze întregul său potenţial. De aceea, s-a dezvoltat treptat o strategie

pentru crearea Uniunii Monetare şi Economice.

De-a lungul anilor, Comunitatea şi-a asumat responsabilităţi crescute în politica externă şi

de securitate. Aceste preocupări au fost recunoscute în Actul Unic European şi au devenit

mai târziu componente ale Tratatului de la Maastricht ca piloni ai EU. Politicile

educaţionale, culturale şi de sănătate au dovedit implicarea Comunităţii şi în domeniul

acelor politici care nu se referă în mod exclusiv la piaţă.

Consiliul miniştrilor

Principala responsabilitate a Consiliului este aceea de a decizii de natură politică

şi legislativă. Cu toate că atât Comisia cât şi Parlamentul au astfel de atribuţii ele nu se

compară cu acelea ale Consiliului. În mod practic, toate propunerile de schimbare

legislativă trebuie sa aibă aprobarea Consiliului pentru a putea fi adoptate.

În mod normal, Consiliul acţionează pe baza propunerilor care vin de la Comisie.

Doar Comisia Europeană poate iniţia propuneri pentru decizii sau alte recomandări.

Totuşi, potrivit articolului 152 din Tratatul asupra Comunităţii Europene, Consiliul poate

cere Comisiei Europene orice propunere sau studiu care poate reprezenta un instrument

pentru atingerea unor obiective comune.

Există patru factori care au mărit puterea Consiliului de a iniţia diverse propuneri:

1. Adoptarea din ce în ce mai frecvent de către Consiliu a opiniilor, rezoluţiilor şi

recomandărilor care, deşi nu sunt texte legale, au totuşi o mare greutate politică în

faţa Comisiei. Uneori ele reprezintă presiuni din partea Consiliului faţă de

Comisie pentru ca aceasta să înainteze propuneri către Consiliul Miniştrilor ;

2. Dezvoltarea Uniunii Europene astfel că apar domenii ce nu sunt acoperite de

textele tratatelor şi în care iniţiativa Consiliului se poate manifesta pe deplin.

3. Creşterea complexităţii structurii Consiliului şi apariţia Preşedinţiei Consiliului ca

un actor instituţional important în influenţarea deciziilor Consiliului ;

4. Dorinţa din ce în ce mai mare a statelor membre de a găsi aspecte ale cooperării

lor mai puţin pe baza legislaţiei şi mai mult prin înţelegeri. Acest fapt este cel mai

mult observat în domeniul politicii externe, justiţiei şi afacerilor interne, al doilea

şi al treilea pilon al EU.

Ca un for al întâlnirii intereselor naţionale, Consiliul a avut de la început rolul de a

dezvolta înţelegerea reciprocă dintre statele membre. Mai mult, o condiţie necesară a

cooperării politice din cadrul Consiliului a fost aceea de avea abilităţi de compromis în

negocieri. Cu cât Comunitatea a crescut ca număr, cu atât mai mult capacitatea de

mediere şi negociere a devenit mai necesară, mediere între diferite interese naţionale şi

ideologice reprezentate în Consiliu, dar şi între Consiliu şi Comisie şi Consiliu şi

Parlament şi Consiliu şi interese non-instituţionale. De-a lungul anilor, Consiliul a

câştigat puteri şi responsabilităţi dar a şi pierdut unele, fapt care s-a întâmplat din două

motive; mai întâi, Consiliul European şi-a asumat responsabilităţi din ce în ce mai mari în

luarea deciziilor finale în domenii cum ar fi noile aderări, reforma instituţională, lansarea

unor iniţiative politice mai largi, apoi, atât Actul Unic European cât şi Tratatul asupra

Uniunii Europene au mărit puterile legislative ale Parlamentului European.

Activitatea Consiliului este împărţită în domenii politice.

General Affairs Council

Compus din miniştri afacerilor externe, General Affairs Council se ocupă cu probleme

generale legate de coordonarea dintre politica internă a Consiliului cu şi relaţiile politice

externe precum şi cu probleme extrem de sensibile din punct de vedere politic din

perspectiva rolului pe care îl are de poartă ( gate-keeper) spre Consiliul European precum

şi datorită dreptului de a participa la reuniunile Consiliului European ( Art. 4, ex-D).

Miniştri de finanţe au dobândit şi ei acest drept fără ca acesta să fie inclus în tratat.

Problemele sectoriale sunt tratate în Consiliile tehnice alcătuite din miniştrii

Transportului, Mediului etc.

Întâlnirile Consiliului sunt stabilite de către ţara care deţine preşedinţia dar sunt

posibile iniţiative din partea unui stat membru sau din partea Comisiei. Principalele

sarcini ale preşedinţiei sunt:

1. organizarea ( împreună cu Secretariatul Consiliului ) şi prezidarea întâlnirilor

Consiliului ;

2. realizarea consensului necesar iniţiativelor Consiliului, dobândit prin negocieri

ample, convingere, mediere ;

3. asigurarea unei continuităţi a dezvoltării politicilor prin ’’ troika ’’ ce permite

cooperarea dintre preşedinţia precedentă, prezentă şi viitoare ;

4. reprezentarea Consiliului în raport cu alte instituţii europene, cu ţări ne-membre

ale Uniunii.

Deţinerea Preşedinţiei Consiliului are avantaje şi dezavantaje. Unul dintre avantaje

este legat de prestigiul şi statutul asociat funcţiei pentru perioada de şase luni când şeful

statului membru şi ministrul său de externe reprezintă UE în raporturile cu alţi şefi de

state şi guverne. Un alt avantaj ţine de faptul că statul ce deţine preşedinţia UE se află în

centrul atenţiei mass-mediei precum şi de rolul însemnat în conturarea priorităţilor

politicii Uniunii Europene. Cu toate acestea, potenţialul preşedinţiei în termeni de

dezvoltare a politicii europene nu trebuie exagerat pentru că adesea trebuie să termine

unele sarcini ale preşedinţiei precedente şi trebuie să armonizeze deciziile sale şi cu

interesele statului ce urmează să preia preşedinţia Consiliului. Unul din dezavantaje este

acela de a prelua o dificilă activitate administrativă, mai ales pentru statele mai mici ale

Uniunii. Regularitatea întâlnirilor din cadrul Consiliului reflectă importanţa unor domenii

Astfel, miniştrii de externe, ai agriculturii, finanţelor şi economiilor se întâlnesc o dată pe

lună sau mai frecvent în funcţie de evenimente; cei de la piaţă internă, mediu, pescuit şi

transport au patru-cinci întâlniri pe an, iar miniştrii cercetării, energiei, industriei şi

afacerilor sociale de două sau trei ori pe an.

COREPER

Fiecare stat membru are o delegaţie, sau o reprezentanţă generală care funcţionează ca o

ambasadă pe lângă Consiliu. În afara nivelului ministerial, Consiliul lucrează în cadrul

Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi. În realitate există două Coreper-uri. COREPER

2, compus din reprezentanţi permanenţi, este mai important întrucât lucrează pentru

miniştrii de externe şi pentru cei de economie şi finanţe şi funcţionează ca un forum de

informare şi mediere pe lângă statele membre. Coreper 1, compus din reprezentanţi

permanenţi adjuncţi, se ocupă de problemele de mediu, afaceri sociale, transport şi piaţă

internă. Problemele legate de agricultură sunt tratate, din cauza complexităţii lor într-un

Comitet special pentru Agricultură şi nu intră în activitatea COREPER decât în aspectele

de legislaţie, comerciale cu ţări ne-membre, armonizare şi finanţare. Coreper şi Special

Committee on Agriculture se întâlnesc o dată pe săptămână.

Secretariatul Consiliului

Secretariatul General asigură suportul administrativ al Consiliului. Are aproximativ 2000

de persoane de grad A, nivel diplomatic. Secretariatul pregăteşte propuneri pentru

agendă, păstrează documentele, oferă consiliere juridică, pregăteşte şi pune în circulaţie

deciziile Consiliului, traduce, monitorizează dezvoltările politicilor europene pentru a

permite continuitatea şi coordonarea activităţilor Consiliului, Această ultimă sarcină are

şi rolul de a uşura tranziţia de la o Preşedinţie la alta.

Funcţionarea Consiliului

Există o ierarhie în cadrul Consiliului ce constă în Consiliul Afacerilor Generale, Consilii

tehnice, Coreper şi SCA, Comitete ale consiliului şi Standing Committees.

Procedura de lucru

În prima etapă, se examinează textul trimis de Comisie. Există o serie de factori care

influenţează progresul propunerii Comisiei. Un factor a cărui importanţă a crescut în mod

constant se referă la probabilitatea ca propunerea să impună o majoritate calificată din

partea miniştrilor. Dacă nu este cazul, atunci grupurile de lucru vor delibera pentru a

ajunge la unanimitate ( dacă se impune), fapt ce poate dura luni şi chiar ani. Unele

delegaţii caută să impună partenerilor o înţelegere a situaţiei lor:

prin considerarea proiectului de decizie ca important pentru interesele lor

naţionale pentru a obţine unele concesii;

prin încercări de amendare a propunerii dacă se consideră că proiectul este

acceptabil;

prin încercări de a ajunge la o ’’ înţelegere ’’ cu alte delegaţii pentru a crea ‘’o

minoritate blocantă’’.

Secretariatul General al Consiliului presează întotdeauna pentru progrese astfel încât

să nu fie nevoie de mai mult de trei întâlniri pentru a discuta o propunere. Prima întâlnire

a grupului de lucru este de obicei o discuţie generală asupra punctelor cheie. Următoarea

permite o examinarea cuvânt cu cuvânt a textului Comisiei şi dacă rezultatul este pozitiv,

atunci se produce un document ce indică punctele de acord şi dezacord şi, adesea, ataşate

la acesta, rezervele statelor pentru care ele nu pot să aprobe textul sau părţi din acesta.

In a doua etapă, documentul grupului de lucru este înaintat COREPER-ului sau în cazul

agriculturii, Comitetului Special pentru Agricultură. Fiind plasată între grupurile de lucru

şi Consiliul Miniştrilor, Coreperul acţionează ca un filtru pentru întâlnirile ministeriale.

Dacă se întrunesc condiţiile adoptării textul aşa cum rezultă din documentul grupului de

lucru, atunci acesta este înaintat Consiliului pentru aprobare formală. Dacă nu există un

agreement în grupul de lucru, Coreper-ul are la dispoziţie trei posibilităţi:

să rezolve dezacordul prin statutul său politic;

să retrimită documentul la grupul de lucru cu unele indicaţii;

să-l trimită reuniunii ministeriale.

Oricare ar fi progresul înregistrat la nivelul grupurilor de lucru sau la cel al Comitetului

Reprezentanţilor Permanenţi, doar nivelul ministerial permite adoptarea formală a

textului provenit de la Comisie.

A treia etapă este aceea a întâlnirilor ministeriale. Itemii Agendei întâlnirilor

ministeriale sunt grupate în două categorii, A şi B. In categoria A vor intra acele

probleme asupra cărora s-a convenit în COREPER şi este sigur că aprobarea Consiliului

va veni fără nici o problemă. În categoria B intră probleme lăsate fără rezolvare de la

întâlnirile anterioare, sau de la nivelul COREPER.

Proceduri de decizie

Tratatul prezintă trei modalităţi în care pot fi luate deciziile din cadrul

Consiliului unanimitatea, votul majoritar calificat, vot majoritar simplu.

Unanimitatea a fost folosită ca o condiţie a iniţierii unei politici sau modificării

ori dezvoltării uneia deja implementate. Actul Unic European şi Tratatul asupra Uniunii

Europene au redus în mod semnificativ circumstanţele în care se impunea condiţia

unanimităţii rezervată acum domeniului Politicii Externe Comune şi de Securitate şi celui

legat de Justiţie şi Afaceri Interne. Unanimitatea este cerută atunci când Consiliul doreşte

să amendeze o propunere a Comisiei împotriva dorinţei acesteia. Abţinerile nu constituie

un impediment în adoptarea acelor decizii ce impun unanimitatea.

Votul majoritar calificat se aplică acum majorităţii tipurilor de decizii din cele mai

multe domenii ale politicii UE

Votul majoritar simplu, este utilizat pentru decizii legate de proceduri, iar din

februarie 1994 pentru tarife anti-dumping şi anti-subsidii în contextul politicii Comerciale

Comune.

Până relativ recent propunerile din partea Comisiei nu impuneau un sistem de vot chiar

atunci când votul majoritar era prevăzut în Tratat. Intr-o încercare de a determina un

progres în Consiliu, Comisia a propus un important pachet de reformă cu importante

implicaţii politice şi instituţionale. Cele mai semnificative aspecte ale propunerilor vizau

Politica agricolă comună, schimbarea bazei venitului Comunităţii şi acordarea unor puteri

mai mari de control al folosirii acestor resurse de către Parlamentul European. Guvernul

francez a obiectat împotriva implicaţiilor supranaţionale a acestor propuneri şi a decis

retragerea reprezentanţilor săi din instituţiile de decizie în iulie 1965. Această politică a

’’ scaunului gol’’ a continuat timp de şase luni până când guvernul francez a acceptat în

ianuarie 1966 decizia unei întâlniri speciale la Luxemburg terminată cu Acordurile de la

Luxemburg sau cu ceea ce s-a numit apoi Compromisul de la Luxemburg. În acest

document se arăta că atunci când este vorba de decizii bazate vot majoritar şi se află în

joc interese majore ale unui stat membru atunci membrii Consiliului se vor strădui ca

într-o perioadă rezonabilă de timp să ajungă la soluţii care vor putea fi acceptate de toţi.

Delegaţia franceză a impus în textul Acordului prevederea potrivit căreia atunci când erau

în joc interese foarte importante ale unui stat discuţia trebuie să continue până când se

ajunge la o înţelegere fondată pe unanimitate.

Compromisul de la Luxemburg nu a înlocuit sistemul de vot majoritar. După 1966, s-a

ajuns nu la vot unanim ci la absenţa votului. Cele mai multe decizii se luau după

deliberări îndelungate, greoaie. La jumătatea anilor ‚’80, s-a revenit treptat la practica

votului majoritar acolo unde era prevăzut în Tratat. Actul Unic European a dat semnalul

renunţării la Compromisul de la Luxemburg. După lărgirile din 1981 şi 1986 a devenit

evident faptul că practica compromisului constituia un obstacol în calea unor decizii mai

eficace. Actul Unic European şi Tratatul asupra Uniunii Europene au extins domeniile de

politică în care era permis votul majoritar. În 1986, cu un an înainte de intrarea în vigoare

a Actului Unic European, mai mult de o sută de decizii au fost luate prin votul majoritar,

majoritatea în domeniul agriculturii, bugetului şi comerţului exterior.

Întrebări

1. Cum funcţionează Consiliul?

2. Care este relaţia dintre Comisie şi Consiliul în procesul

de dezvoltare a politicilor comunitare

Consiliul European

Originile Consiliului european

Consiliul European îşi are originea în întâlnirile convocate de şefii de state la

începutul anilor ’70, prima dintre ele fiind realizată la iniţiativa preşedintelui Franţei, de

Gaulle în 1961.

Comunicatul Final al summit-ului din 1971 arăta că ,,şefii de state şi guverne au

decis să se reunească împreună cu miniştrii de externe, de trei ori pe an şi ori de câte ori

este necesar, în Consiliul Comunităţii înţeles ca formă de cooperare politică”.

Transformarea întâlnirilor la nivel înalt a reprezentat rezultatul iniţiativei preşedintelui

Franţei, Giscard d’Estaing. Actul Unic European recunoaşte rolul Consiliului European în

determinarea politicii generale a comunităţilor europene. Tratatul de la Amsterdam arată

în articolul 4 (ex-D) rolul Consiliului European în definirea liniilor generale de politică

ale Uniunii.

Consiliul European se compune din şefi de state sau guverne şi din preşedintele

Comisiei. Consiliul European exprimă o clară intenţie politică, iar cei care îl compun sunt

persoanele cu cel mai înalt grad de reprezentativitate şi responsabilitate politică din

fiecare. Compoziţia a fost gândită astfel încât să fie viabilă în diversele situaţii

constituţionale ale statelor membre.

Funcţiile Consiliului European ( Stuttgart, iunie 1983 )

asigură impulsul politic general necesar construcţiei europene ;

defineşte orientările politice generale ale Comunităţilor Europene şi ale

cooperării politice europene ;

deliberează asupra unor aspecte importante ale integrării, asigurând

consistenţa lor ;

iniţiază cooperarea în noi domenii de activitate ;

exprimă solemn poziţia comună în probleme de politică externă.

Sursa : Bulletin of the European Communities, 6 ( 1983)

Consiliul European se convoacă de cel puţin de două ori pe an, forma sa de

funcţionare fiind foarte flexibilă. Reuniunile se desfăşoară sub preşedinţia şefului de stat

sau guvern care exercită funcţia de Preşedinte al Consiliului European

La reuniunile Consiliului European vor asista miniştrii de externe, alături de şefii

de state sau guverne, cât şi un membru al Comisiei, în afară de Preşedintele acesteia.

Este o practică deja ca miniştrii de finanţe împreună cu un membru al Comisiei să se

întâlnească cu această ocazie atunci cănd trebuie discutate probleme economice şi

financiare. Funcţia de asistenţă pe care o oferă Tratatul Uniunii Europene miniştrilor de

externe, Comisiei şi Parlamentului European, trebuie înţeleasă în sensul ei ,,politic” şi

nu ,,tehnic”, fiind una de mare relevanţă. Deschiderea Consiliului European are loc cu o

primă întâlnire cu Preşedintele Parlamentului care se retrage după discursul său oficial.

Rolul Parlamentului European în funcţionarea Consiliului European, în afara celui

semnalat, era încă redus. Tratatul Uniunii a dorit să compenseze această situaţie stabilind

obligaţia prezentării unui raport ulterior fiecărei reuniuni şi a unui raport scris anual în

faţa Parlamentului de către Preşedinţia Consiliului ce conţine o dare de seamă asupra

progreselor Uniunii Europene.

Procesul de decizie în interiorul Consiliului European este unul al consensului,

rezultat din caracterul său de instituţie internaţională. Membrii Consiliului schimbă în

mod informal opinii asupra unor procese europene. Concluziile reprezintă modul în care

Consiliul European priveşte problemele Uniunii, inflaţia, şomajul, protecţia mediului,

competiţia industrială, progresele financiare sau cele legate de piaţa unică ; ele conţin şi

recomandări pentru Comisie sau Consiliul Uniunii remarcându-se o distanţare de faţă de

apărarea unor poziţii naţionale. Totodată, Consiliul European poate acţiona ca forum de

rezolvare a unor dispute pe care miniştrii din Consiliul Uniunii nu le-au putut soluţiona în

întâlnirile acestei instituţii comunitare. Tratatul de la Amsterdam consideră că şefii de

state şi de guverne acţionează ca un Consiliul al Comunităţii în două situaţii :

pe baza articolului 121 ( ex109k), Consiliul European decide asupra ţărilor

care sunt capabile să îndeplinească condiţiile alăturării la uniunea monetară

sau care dintre ţări satisfac criteriile de convergenţă ( articolul 122 ) ;

potrivit articolului 7 ( ex-F1 ) şefii de state întruniţi în formula Consiliului

European pot lua în discuţie posibilitatea suspendării calităţii unui stat de

membru al Uniunii.

Consiliul European dublează Conferinţele interguvernamentale participând la ultima lor

fază ca în cazul Actului Unic European, a Tratatului de la Amsterdam şi Nisa.

Totodată, întâlnirile Consiliului European reprezintă cadrul exprimării unor poziţii

comune faţă de evenimente internaţionale semnificative.

Consiliul European s-a caracterizat de la început prin dualitatea sa funcţională,

determinată de existenţa unei legitimităţi diferite în sfera comunitară şi cea a cooperării.

Pentru a rupe această dualitate Tratatul Uniunii Europene a transformat Consiliul

European într-un ,,centru de decizie al Uniunii” şi în ,,expresie a întregului comunitar şi a

formelor de cooperare ale acestuia”. Neatribuirea unor funcţii detaliate în zona

comunitarului poate fi explicată prin încercarea de a evita intersectarea cu nivelul

instituţiilor comunitare propriu-zise. Aceeaşi explicaţie poate fi dată şi faptului că în zona

comunitarului se fac referiri exprese la Consiliul European doar când i se recunosc

funcţiile generale de orientare.

Consiliul European a avut un rol important în evoluţia comunităţilor europene, în

special prin reuniunile de la Dublin, Fontainbleau, Milano, Strasbourg, Maastricht, în

care s-au adoptat măsuri deosebit de importante pentru evoluţia construcţiei comunitare.

Consiliul European va avea un rol important şi în viitoarea politică europeană de

securitate şi apărare.

Consiliul European a întărit de-a lungul anilor importanţa statelor membre şi a

autorităţilor acestora în cadrul Uniunii, fapt ce nu s-a realizat în dauna atribuţiilor

Parlamentului European, aşa cum anticipaseră unii sceptici. Apoi, Consiliul European nu

a devenit un ‘’tribunal’’ final în faţa Consiliului Uniunii , instituindu-se într-o instanţă de

rezolvare a litigiilor dintre miniştrii statelor membre.

Întrebare

Explicaţi rolul Consiliului European în evoluţia Uniunii

Europene;

Parlamentul european

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957,

"popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Primele alegeri directe în

Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979.

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct,

este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant puteri şi

influenţă prin modul în care au fost încheiate tratatele europene. Aceste tratate, în special

Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat

Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu

puteri similare cu cele ale parlamentelor naţionale.

Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine

dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în

Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Una din problemele esenţiale care să întărească procedurile uniforme de alegere a

membrilor Parlamentului dar şi legitimitatea sa a fost rezolvată prin Raportul Comitetului

Afacerilor Instituţionale care a propus parlamentului alegerea candidaţilor prin sistemul

proporţional. Statele membre cu o populaţie mai mare de 20 de milioane tebuie să aibă

liste regionale şi că se introduce un prag de 5% pentru ocuparea unui loc în parlamentul

european

Sisteme electorale în statele membre la alegerile din iunie 1999

State membre sistem electoral circumscripţie

Austria R P cu prag de 4% o circumscripţie naţională

Belgia R P 4 circumscripţii

Danemarca R P o circumscripţie naţională

Grecia R P o circumscripţie naţională

Finlanda R P 4 circumscripţii

Franţa R P cu prag de 5% o circumscripţie naţională

Germania R P cu prag de 5% landul este circumscripţie

Irlanda R P vot transferabil 4 circumscripţii

Italia R P 5 circumscripţii

Luxemburg R P o circumscipţie

Olanda R P o circumscripţie

Portugalia R P o circumscripţie

Spania R P o circumscripţie

Suedia R P cu prag de 4% o circumscripţie

Regatul Unit R P 11 circumscripţii

Understanding the European Union – Sir William Nicoll, Trevor C. Salmon, Pearson

Education, Londra, 2001.

Numărul locurilor din Parlamentul European alocate pe ţări membre, iunie 1999

State membre locuri State membre locuri

Germania 99 Franţa 87

Regatul Unit 87 Italia 87

Belgia 25 Spania 64

Suedia 22 Finlanda 16

Grecia 25 Portugalia 25

Irlanda 15 Danemarca 16

Austria 21 Luxemburg 6

Olanda 31

Understanding the European Union – Sir William Nicoll, Trevor C. Salmon, Pearson

Education, Londra, 2001

Organizarea Parlamentului

Preşedintele este ales prin scrutin secret de către membrii Parlamentului şi are un mandat

de doi ani şi jumătate. El reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale faţă de celelalte

instituţii comunitare şi în relaţiile internaţionale. Preşedintele Parlamentului prezidează

şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului, participă şi ţine un discurs la deschiderea

lucrărilor Consiliului European. Parlamentarii aleg de asemenea vice-preşedinţii şi

chestorii reponsabili cu gestionarea administraţiei parlamentare. În formula Biroului

Parlamentului, acesta este responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni

administrative, de organizare şi de personal. Conferinţa Preşedinţilor este formată din

Preşedinte şi şefii grupurilor parlamentare şi este organismul politic conducător al

Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul

activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi

delegaţiilor parlamentare.

Pe măsura ce s-a intensificat procesul de integrare europeană, competenţele

Parlamentului European au crescut, fiind încă departe de cele ale unui parlament obişnuit,

dar în acelaşi timp şi departe de lipsa de competenţe de la început. Aşadar, funcţiile

Parlamentului European au crescut progresiv, de la avizele din anii ’60 (Parlamentul

putea emite avize conforme şi avize consultative), la competenţele bugetare de la

mijlocul anilor ’70 şi procedura numită codecizie câştigată la Maastricht în 1992. Dacă

iniţial Parlamentul European avea funcţii mai curând decorative, treptat acesta a căpătat o

serie de alte funcţii importante din punct de vedere politic şi material. Astfel că,

Parlamentul European împarte cu Consiliul competenţele în materie bugetară (autoritatea

bugetară este vitală din punct de vedere material), participă la procesul legislativ

(consultare, aviz, cooperare, codecizie) şi, de asemenea, dispune de unele capacităţi de

control asupra Comisiei.

După Tratatul de la Amsterdam doar procedura de aprobare ( assent), co-decizie şi

procedurile referitoare la Buget sunt semnificative pentru competenţe Parlamentului.

Înainte de Tratatul de la Amsterdam următoarele domenii constituiau subiect al co-

deciziei: libera deplasare a muncitorilor, dreptul de stabilire, tratamentul acordat

cetăţenilor europeni aflaţi în alt stat decât cel de origine, recunoaşterea reciprocă a

calificărilor profesionale, coordonarea prevederilor referitoare la ‘’self-employment’’,

libertatea de a oferi servicii, piaţă internă, măsuri de motivare educaţională, cultură,

sănătate publică, protecţia consumatorului, reţele trans-europene, cercetare şi dezvoltare,

adoptarea programelor de acţiune în protecţia mediului.

După Amsterdam, noi domenii au intrat în sfera co-deciziei: măsuri de motivare a

ocupării forţei de muncă, politica socială, cooperare a vămilor, statistică, combaterea

fraudei faţă de interesele financiare ale comunităţii, reguli de protecţie pentru combaterea

discriminării pe bază de naţionalitate, politica de transport, Fondul Social European,

pregătirea profesională, deciziile de implementare a politicii europene de dezvoltare

regională, dezvoltarea cooperării şi altele.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii lucrează

în comisii permanente: afaceri externe, drepturile omului şi politica de securitate şi

apărare; buget; control bugetar; libertăţi şi drepturi cetăţeneşti, justiţie şi afaceri interne;

afaceri economice şi monetare; afaceri legale şi piaţă internă; industrie, comerţ extern,

cercetare şi energie; angajare şi politică socială; mediu, sănătate publică şi politica

consumatorului; agricultură şi dezvoltare rurală; pescuit; politică regională, transport şi

turism; cultură, tineret, educaţie şi media; dezvoltare şi cooperare; drepturile femeilor şi

oportunităţi egale; petiţii.

Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate înfiinţa şi subcomisii,

comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de anchetă.

.

Secretariatul

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar

General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai

funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor parlamentarilor. Cele

unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul

secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate

acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru,

bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunităţii, adică

un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.

Puterile Parlamentului European

Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale: puterea

legislativă, puterea administrativă financiară, puterea de a supraveghea executivul.

Prin procedura c-odeciziei Parlamentul European şi Consiliul se află la egalitate,

actele fiind adoptate împreună de Consiliu şi de Parlamentul European. Prin procedura de

co-decizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt introduse în legile

comunitare; de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul oficial al

Parlamentului European şi al Consiliului European.

Deşi co-decizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi

problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care parlamentul îşi

exprimă doar părerea.

Autoritatea în materie bugetară este împărţită între Consiliu şi Parlament. Prin

Tratatul de la Bruxelles din 1975 s-a stabilit ca procedura bugetară să aibă următorul

traseu:

- Comisia propune un ante-proiect de buget Consiliului;

- ante-proiectul, după ce suferă intervenţia Consiliului, este transmis Parlamentului,

care poate să-l aprobe sau nu.

În legătură cu bugetul comunitar, se impune, în primul rând, o distincţie între cele

două tipuri de cheltuieli comunitare:

- cheltuieli obligatorii – reprezintă 70% din buget (ex.: angajamente externe);

- cheltuieli non-obligatorii – reprezintă 30% din buget (ex.: fondurile structurale,

strategii industriale, cercetare).

Parlamentul European poate aproba sau propune modificări pentru cheltuielile

obligatorii, în timp ce pentru cheltuielile non-obligatorii Parlamentul dispune de ultimul

cuvânt, amendamentele sale fiind hotărâtoare. Deci, dacă pentru cheltuielile obligatorii

ultimul cuvânt îl are Consiliul, Parlamentul, în schimb, are un veritabil drept de

amendament asupra cheltuielilor non-obligatorii şi îşi impune decizia când există o

majoritate de trei cincimi din voturile exprimate, ceea ce reprezintă peste jumătate din

numărul celor prezenţi.

Competenţele Parlamentul European au crescut din ce în ce mai mult, de

asemenea şi controversele dintre acesta şi Consiliu. Astfel, Parlamentul, având o altă

legitimitate, a respins bugetele din anii 1980 şi 1985. Probleme, însă, au apărut şi la

aprobarea proiectelor de buget din 1982, 1984 şi 1986. Bugetul din 1986 a fost chiar

anulat de către Curtea de Justiţie, principala cauză a conflictului fiind lipsa de claritate în

delimitarea cheltuielilor obligatorii de cele non-obligatorii, adică în delimitarea

cheltuielilor asupra cărora Parlamentul European nu avea nici un cuvânt de spus, de cele

în care Parlamentul avea putere de decizie.

Parlamentul este în măsură să respingă bugetul în ansamblu dacă are motive

importante. În baza acestor motive întemeiate, Parlamentul are posibilitatea de a respinge

bugetul prin votul a 2/3 din parlamentari. Dacă se întâmplă acest lucru, Consiliul este

obligat să elaboreze un nou proiect, a cărui adoptare va fi tardivă, în acest caz

Comunitatea trebuind, timp de mai multe luni, să funcţioneze într-un regim de

supravieţuire al celor doisprezecimi provizorii. Aceasta înseamnă că, până la prezentarea

noului buget, Comunităţile Europene funcţionează cu a 12-a parte din bugetul anului

precedent al fiecărui capitol. Execuţia bugetară reprezintă sarcina Comisiei. Alături de

competenţele legislative şi bugetare apar şi cele de control al activităţii altor instituţii, în

special Comisia. Parlamentul European dispune de anumite instrumente de informare şi

control: întrebări scrise şi orale, declaraţii ale preşedinţiei, precum şi moţiunea de cenzură

asupra Comisiei. Parlamentul are dreptul de intervenţie, printr-o serie de mijloace, în

structura altor organisme şi instituţii. De asemenea, Parlamentul se poate informa vis-a-

vis de activităţile comunitare şi poate chiar să-şi exprime părerea despre acestea.

Parlamentul poate exercita atât un control organic, cât şi unul funcţional.

Controlul organic poate conduce la o serie de rezultate pozitive sau negative. În primul

caz, Parlamentul poate aproba prin vot nominalizarea preşedintelui şi a membrilor

Comisiei. În al doilea caz, Parlamentul poate depune o moţiune de cenzură, iar în cazul în

care aceasta moţiune este adoptată, Comisia este constrânsă să demisioneze. O moţiune

de cenzură poate fi iniţiată de către un grup parlamentar şi este aprobată doar în cazul în

care sunt întrunite două treimi din voturile exprimate; efectul acestei aprobări a moţiunii

este demisia colectivă a Comisiei.

Printre capacităţile de control ale Parlamentului se înscrie şi dreptul pe care îl are

acesta de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul în care se consideră că, prin abţinere,

Comisia sau Consiliul intră în contradicţie cu tratatele constitutive. Parlamentul are, deci,

capacitatea de a controla activitatea Comisiei şi a Consiliului, adică de a controla dacă

acestea îşi desfăşoară activitatea în baza dreptului comunitar sau a unor criterii sau

judecăţi politice. Parlamentul European poate de asemenea elabora un Recurs pentru

inactivitate, omisiune sau lipsă, dacă Consiliul sau Comisia se fac vinovate de lipsa de

activitate normativă, altfel spus, dacă nu adoptă un act normativ (directivă, regulament)

pe care Parlamentul îl considera important. În anumite condiţii, Parlamentul poate depune

recurs în anulare pentru orice act normativ al Consiliului care a fost adoptat fără

participarea sa, în cazul în care acest fapt este prevăzut în documentele comunitare.

Controlul funcţional are în vedere o serie de mijloace de informare, cum ar fi

chestionare scrise sau orale, anchete, adunarea şi examinarea rapoartelor sau declaraţiilor

Comisiei sau Consiliului. Orice cetăţean are posibilitatea de a sesiza mediatorul sau poate

să adreseze o plângere Parlamentului referitoare la o problema ce priveşte domeniile de

activitate ale Comunităţii. Plângerea trebuie făcută la cel mult doi ani de când

reclamantul şi-a dat seama de respectiva iregularitate. Dacă se constată iregularitatea,

respectiva instituţie va fi informată şi, în termen de trei luni aceasta trebuie să se justifice.

Acest răspuns, precum şi o expertiză a cazului, prezentând situaţia reclamantului, va

ajunge în faţa Parlamentului European.

Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre

după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la

1.27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;

Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale Uniunii;

1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii în cadrul Uniunii;

o "a patra resursă", calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat Membru -

produsul intern brut al acestor state.

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975 care au creat resursele proprii

ale Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European ele împart puterea

administrativă financiară.

Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni

(Fondul European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva şomajului, mai ales în

rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe

culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates; Parlamentul poate

mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European şi de

Comisia Europeană. Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mări fondurile pentru

ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce priveşte cheltuielile cu

agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul are ultimul cuvânt în

acest sens. Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice,

prin Comisia de Control Bugetar. Aceasta înseamnă controlul asupra administrării

fondurilor şi acţiuni permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor de împiedicare,

detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat cele mai

bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii

fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a

implementării bugetului

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor

comunitare. Această putere, care iniţial se aplica numai asupra activităţilor Comisiei

Europene, a fost extinsă şi asupra Consiliului de Miniştri, asupra Consiliului European şi

a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului. Parlamentul

European poate de asemenea constitui comisii de anchetă. Acest lucru a fost făcut de

câteva ori - spre exemplu, în chestiunea "bolii vacii nebune", care a dus la constituirea

unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a asigurat şi crearea

Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene s-a creat postul de Ombudsman. El este

numit doar de Parlament şi poate, la iniţiativa sa proprie sau la cerere, să investigheze

cazurile de posibile de proastă administrare a instituţiilor comunitare El are acces la

documentele necesare şi poate solicita informaţii de la funcţionarii instituţiilor europene.

De asemenea, membrii Curţii de auditori sunt numiţi de Consiliu după consultarea

Parlamentului. Totodată, preşedintele, vice-preşedintele şi cei patru membri ai Băncii

Centrale Europene sunt numiţi de Statele membre după consultarea Parlamentului.

Parlamentul European nu exercită nici o influenţă asupra numirii membrilor Comitettului

Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor sau ai Comitetului de Management al

Băncii Europene de Investiţii. În schimb, Parlamentul European joacă un rol important în

procesul numirii Comisiei Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru Preşedintele

Comisiei, Parlamentul audiază membrii nominalizaţi pentru Comisiei, numind apoi

Comisia printr-un vot de încredere.

Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia - o

armă politică puternică, de vreme ce adoptarea unei moţiuni de cenzură ar obliga Comisia

să demisioneze.

Parlamentul îşi exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare

număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le

prezinte (spre exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la

implementarea bugetului). Puterile bugetare şi legislative extinse ale Parlamentului au

mărit influenţa acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a

ajutat la crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi

Parlamentul European.

Codecizia

Codecizia devine procedura legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi importanţă

Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu:

transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Două treimi dintre legile europene sunt

adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu.

Comisia trimite propunerea sa Parlamentului şi Consiliului. Aceste instituţii o examinează

şi o discută în două lecturi succesive. Dacă nu ajung la un acord după a doua lectură,

propunerea este transmisă unui Comitet de conciliere format dintr-un număr egal de

reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Reprezentanţii Comisiei asistă, de

asemenea, la întrunirile Comitetului de conciliere şi participă la discuţii. Odată ce

Comitetul ajunge la un acord, textul convenit este trimis Parlamentului şi Consiliului pentru

o a treia lectură, astfel încât acesta să poată fi adoptat în final ca text legislativ. Acordul

final al celor două instituţii este indispensabil pentru adoptarea textului. Chiar şi în cazul în

care Comitetul de conciliere convine asupra unui text comun, Parlamentul poate respinge

actul propus cu majoritatea absolută a membrilor săi.

Componenţa Parlamentului European

Grupuri politice (septembrie 1999)

EPP- ED Grupul Partidului Poporului European şi al Democraţilor Europeni

PES Grupul Partidului Socialiştilor Europeni

ELDR Grupul Partidului European Liberal, Democrat şi Reformist

Greens/EFA Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană

EUL/NGL Grupul Confederal al Stângii Europene Unite/Stânga Verde Nordică

UEN Grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor

EDD Grupul Europa Democraţiilor şi Diversităţii

TDI Grupul Tehnic al Membrilor Independenţi - Grupul Mixt

Parlamentul european este alcătuit din grupuri politice şi lucrează în comitete funcţionale.

Grupurile politice din Parlament suferă schimbări după alegeri şi în termeni parlamentari.

Cele mai mari grupuri sunt creştin-democraţii care formează Partidul Poporului

European ( Centru- dreapta) şi Partidul Socialiştilor Europeni ( Stânga)

Din totalul de 626 de mandate, 223 au revenit Partidului European al Poporului şi

Democraţilor Europeni, 180 Socialiştilor Europeni, 50 Grupului Reformist şi Democratic

Liberal European, 48 Ecologiştilor, 42 Grupului Confederal al Stângii Europene Unite,

21 Uniunii pentru Europa Naţiunilor, 16 mandate au revenit Grupului pentru Europa

Democraţiilor şi Diversităţilor, 18 TGI ( Grupul Radical Bonino din Italia, Vlaams Blok

din Belgia, Frontul Naţional din Franţa şi Separatiştii Basci), 18 Independenţilor.

Alegerile din Iunie 1999 au marcat o schimbare majoră în compoziţia Parlamentului

European întrucât pentru prima data din 1979 Partidul Socialist European nu a mai reuşit

să câştige cel mai mare număr de mandate.

Membrii Parlamentului European se întâlnesc la Strasburg în şedinţă plenară, timp

de o săptămână la sediul Parlamentului European.

Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la

Bruxelles, pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia

săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru şedinţa

plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la

Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg.

Parlamentul european se bucură în prezent de atribuţii importante în procesul de

decizie, modificând raporturile anterioare dintre instituţii; co-decizia a determinat o

amplificare a practicilor informale precum şi o cultură specifică în relaţie cu Consiliul

Miniştrilor limitând spaţiul de acţiune al Comisiei europene în domeniul legislativ.

Moravcik arată că procesul de creştere a atribuţiilor Parlamentului a produs o schimbare

inter-instituţională a echilibrului de putere1. Noua alocare a locurilor în Parlament va mări

componenţa acestuia de la 700 cât s-a agreat la Amsterdam la 732 la Nisa, trecându-se

1 A. Moravcsik, The Choice for Europe, London, UCL Press, 1999.

peste principiul proportionalităţii demografice în stabilirea mandatelor pe ţară. Astfel

Belgia şi Portugalia au o populaţie mai mică decât cea a Cehiei dar li s-au acordat mai

multe mandate. Ungaria are o populaţie mai mare decât a Belgiei, dar are mai puţine

locuri în Parlament.

Pe termen lung, scopurile Parlamentului european rămân cele legate de extinderea

co-deciziei şi majorităţii calificate la un număr mai mare de domenii, introducerea mai

multor politici în primul pilon, extinderea puterilor sale de control asupra Comisiei.

Dezbaterile referitoare la deficitul democratic al Uniunii Europene au determinat

o amplificare a procesului de identificare a soluţiilor prin care interesele cetăţenilor să fie

mai bine promovate la nivelul Uniunii. Corbett ( şi alţii) consideră că o legitimitate mai

mare ar trebui să conducă la o structură a Comisiei în funcţie de rezultatele alegerilor

pentru Parlamentul european.2 Alţi autori ( Neunreither 3) consideră că cetăţenii statelor

membre se simt mai apropiaţi de parlamentele naţionale decât de instituţiile europene,

drept urmare parlamentele naţionale trebuie să monitorizeze într-un mod mai strict

Parlamentul European, care, la rândul său, trebuie să-şi îmbunătăţească relaţiile cu aceste

instituţii politice. Pe de altă parte, preocuparea Parlamentului European pentru puteri

sporite în vederea reducerii deficitului democratic este serios subminată de reducerea

participării cetăţenilor la alegerea sa.

Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este instituţia comunitară care are rolul de a

asigura interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar.

Tratatul din 25 martie 1957 a stabilit o Curte unică pentru CEE şi CEEA şi

unificarea ei cu aceea a CECO.

Articolul 189 din Tratatul asupra Comunităţilor Europene precizează

instrumentele legale comunitare: reglementări, directive, decizii, recomandări şi opinii. O

reglementare are o aplicare directă, generală în întregul său de către statele membre.

2 Corbet, R., Jacobs, F., şi Shackleton , M. ( 2000), The European Parliament, London, John Harper Publishing, 2000.3 Neunreither, K, The democratic deficit of the European Union: Towards Closer Cooperation between the European Parliament and National Parliaments

Directiva permite oricărui Stat Membru să aleagă forma şi metoda de aplicare. Decizia

trebuia aplicată integral, iar recomandările şi opiniile nu au forţă de obligativitate.

Compoziţia Curţii de Justiţie este precizată în articolele 225-245 din Tratatul asupra

Comunităţii Europene. Iniţial, numărul lor era limitat la şase, dar având-se în vedere

expansiunea Comunităţilor şi creşterea numărului de cauze, el a fost mărit

periodic.Curtea are 15 judecători, câte unu pentru fiecare ţară membră. Ei sunt numiţi de

comun acord cu Statele Membre fără implicarea Parlamentului. Potrivit Tratatelor,

judecătorii sunt aleşi din rândul acelor persoane a căror independenţă este mai presus de

orice îndoială, posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii

juridice, au o competenţă recunoscută. Judecătorii nu pot să deţină vreo funcţie politică

ori administrativă în afara celor didactice şi de cercetare.

Judecătorii îşi aleg Preşedintele prin vot pentru o perioadă de trei ani. La expirarea

acestui termen el poate să fie reales. Preşedintele conduce activitatea juridică şi

administraţia Curţii, prezidează dezbaterile cauzei şi deliberările. De asemenea el

îndeplineşte şi atribuţii executive legate de buna administrare a justiţiei cum ar tabilirea

termenelor pentru intervenţii sau a datelor la care va începe procedura orală, acordarea

unor priorităţi pentru unele cauze în împrejurări speciale.

Articolul 228.6 şi art. 234 TCE se referă la rolul Curţii în observarea respectării

de către statele membre şi instituţiile comunitare a obligaţiilor ce le revin din acordurile

internaţionale la care sunt părţi precum şi la rolul Curţii în garantarea compatibilităţii

dintre normele comunitare şi eventualele convenţii internaţionale încheiate de un stat

membru înainte de a adera la UE.

În ceea ce priveşte dreptul intern al statelor membre, Curtea de Justiţie garantează

că instituţiile comunitare urmăresc, în anumite situaţii, normele de drept intern. Datorită

diversităţii legislaţiilor naţionale pot apărea probleme atunci când se produc aplicări

diferite ale dreptului comunitar. Curtea trebuie să vegheze ca acest lucru să nu se

întâmple.

Curtea este ajutată de un corp de nouă avocaţi a căror sarcină este aceea de a

prezenta judecătorilor o opinie asupra cazurilor analizate. Avocaţii generali sunt numiţi

pentru o perioadă de şase ani. O dată la trei ani are loc o înlocuire parţială. Judecătorii se

întâlnesc în dispunerea completă a Curţii sau în Camere de trei, cinci ori şapte. Numărul

este impar pentru a permite luarea uni decizii cu majoritate în cazul în care există

diferenţe de opinie între judecători.

Ataşată Curţii de Justiţie, Curtea de Primă Instanţă a fost creată în virtutea

articolului 235 (ex-168a) introdus ca amendament prin Actul Unic European. Un

asemenea corp a fost propus de Curtea Europeană de Justiţie în 1978 pentru a reduce

cantitatea excesivă de muncă. Curtea de Primă Instanţă este compusă din 15 membri, are

jurisdicţie pentru anumite clase de acţiuni care pot fi mărite ca număr prin decizia

unanimă a Consiliului. În ciuda dezacordului exprimat de Baroul European, Consiliul din

Aprilie 1999 a amendat baza legală a Curţii de Primă Instanţă considerând că aceasta

poate lua decizii prin participarea unui singur judecător în cazuri reduse la dispute între

funcţionari superiori din instituţii, legalitatea actelor care afectează persoane juridice,

arbitrajul contractelor încheiate de către Comunitate.

Pe lângă Curte funcţionează un grefier şi un grefier asistent, numiţi de Curte pentru un mandat de şase ani, exercitând funcţii de administrare financiară şi contabilă.

Secretariatul juridic cuprinde secretari jurişti competenţi, desemnaţi pe lângă

fiecare judecător şi avocat general spre a-i asista în pregătirea cauzelor. Ei sunt numiţi în

general pentru trei ani şi în număr de câte trei pentru fiecare judecător sau avocat general.

În mod obişnuit Curtea se întruneşte în plen pentru dezbaterea cauzelor, dar ea

poate să constituie camere, fiecare cu un număr de trei, cinci sau şapte judecători, în

funcţie de importanţa litigiilor. Preşedinţii Camerelor sunt numiţi pentru un an. Camerele

întreprind cercetări prealabile asupra tuturor cauzelor aflate pe rolul Curţii şi vor decide

asupra cererilor privind sprijin pentru asistenţă juridică atunci când una din părţi nu are

mijloace suficiente spre a face faţă costurilor sau atunci când apar divergenţe în legătură

cu recuperarea cheltuielilor de judecată. Curtea poate încredinţa unei Camere orice cauză,

în măsură în care dificultatea ori importanţa acesteia ori împrejurări speciale nu sunt de o

asemenea natură încât să facă necesară o decizie a Curţii în şedinţa plenară.

Curtea poate să acţioneze ca o curte administrativă pentru Comunităţii pentru a proteja

subiecţii de drept ( statele membre ) precum şi persoane. Apoi, poate acţiona ca o curte

constituţională, atunci când, la cererea Consiliului a Comisiei sau a unui stat membru,

formulează un aviz în legătură cu compatibilitatea unui acord încheiat între Comunitate şi

unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale cu Tratatul. Totodată, Curtea de

Justiţie poate acţiona ca o curte internaţională, avându-se în vedere competenţa de

reglementare. Curtea acţionează şi ca instanţă de recurs prin competenţa de a decide

asupra recursurilor introduse împotriva hotărârilor Curţii de primă instanţă.

Curtea de justiţie şi tribunalele naţionale au competenţe bine delimitate. Curtea

nu se poate pronunţa în sensul de a interpreta legile sau reglementările naţionale atunci

când soluţionează o cerere pentru o hotărâre preliminară.

Dacă un stat membru a adoptat acte în legătură cu care Comisia a solicitat

intervenţia Curţii, aceasta nu va putea să anuleze actele respective întrucât acesta ar

constitui o ingerinţă în activitatea jurisdicţională internă, necompatibilă cu dispoziţiile

Tratatelor. Ea poate numai să constate o neîndeplinire a obligaţiilor de către statul

respectiv cu consecinţa că acesta trebuie să ia măsurile pe care le comportă TUE.

Complexitatea şi profunzimea procesului de integrare europeană precum şi creşterea

cazurilor înaintate Curţii, de la 145 în 1990 la peste o mie în 1998, impune elaborarea

unor proiecte de reformă a Curţii Europene de Justiţie şi, în sens mai larg, a funcţionării

uniforme ale normelor de drept

Comitetul Regiunilor

CR este cea mai tânără instituţie a Uniunii Europene, creată prin Tratatul de la

Maastricht, articolele (263-265), ca o adunare reprezentativă a autorităţilor locale şi

regionale europene.

Comitetul regiunilor reprezintă un răspuns politic la cerinţele unităţilor sub-

naţionale de a fi implicate în procesul decizional comunitar. Consecinţă a expansiunii

fondurilor structurale, corpurile locale au devenit interlocutori ai Comisiei. În ţările cu o

structură federală, autorităţile locale au dorit să aibă acces la oportunităţile comunitare şi

să-şi exprime interesele în mod specific în procesul european de decizie. Un prim pas a

fost acela al hotărârii Consiliului de a înfiinţa un Comitet Consultativ al Regiunilor şi

Autorităţilor Locale. Există şi alte motive pentru înfiinţarea acestei instituţii europene:

majoritatea legislaţiei UE este implementată la nivel regional sau local fapt ce

legitimează participarea reprezentanţilor la producerea şi aplicarea legislaţiei comunitare;

riscul rămânerii în urma procesului legislativ şi al proceselor europene în general poate fi

contracarat prin aducerea nivelului european mai aproape de cetăţean.

Comitetul funcţionează pe baza a trei principii fundamentale: subsidiaritate,

proximitate şi parteneriat. Principiul subsidiarităţii arată că deciziile comunitare privind

UE ar trebui luate la cel mai apropiat nivel faţă de cetăţeni. Principiul apropierii defineşte

faptul că toate nivelurile de guvernare ar trebui să încerce să fie mai aproape de cetăţen,

asociind cetăţenii şi structurile asociative civice la procesul decizional. Conform

principiului parteneriatului, o administrare eficientă înseamnă cooperarea nivelului

european, naţional, regional şi local de guvernare.

Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să consulte Comitetul Regiunilor ori de câte

ori apar propuneri în domenii cu implicaţii pentru nivelul sub-naţional ori regional în

domeniile coeziunii sociale şi economice, reţelelor transeuropene de infrastructură,

sănătăţii, educaţiei şi culturii ( Tratatul de la Maastricht) la care s-au adăugat prin Tratatul

de la Amsterdam alte 5 domenii, politici în domeniul angajării forţei de muncă, politică

socială, mediu, educaţie profesională, transporturi. Ele acoperă acum acoperă cea mai

mare parte a domeniilor de acţiune ale UE.

În cazul în care Comisia şi Consiliul consideră că este necesar să ceară avizul

Comitetului Regiunilor, cele două instituţii fixează acestuia un termen pentru a-şi

prezenta avizul. Acest termen nu poate fi mai mic de o lună.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul European pot consulta CR, în afara domeniilor

enumerate, în diverse probleme specifice dacă se consideră că acestea au implicaţii

importante la nivel local sau regional. De asemenea, CR poate redacta(elabora) avize

consultative şi din proprie iniţiativă, fapt ce echivalează cu aducerea unor probleme pe

agenda de lucru a Uniunii Europene.

CR are 222 de membrii şi acelaşi număr de membrii supleanţi numiţi pe o

perioadă de patru ani de către ani de către Consiliu la propunerea statelor membre,

personalităţi din rândul figurilor semnificative ale autorităţilor locale. Alegerea

membrilor CR trebuie aibă la bază principiul echilibrulului politic, geografic şi

regional/local. Fiecare stat trebuie să prezinte Consiliului o listă în care numărul celor

propuşi să fie dublu faţă de locurile existente.

Comitetul îşi organizează lucrările prin intermediul comisiilor de specialişti care

examinează detaliile propunerilor pentru care el a fost consultat şi redactează un proiect

de opinie. Acest proiect subliniază punctele în care există dezacorduri cu propunerea

Comisiei Europene precum şi schimbările care ar trebui operate. Biroul este format din

40 de membrii împreună cu Preşedintele şi Vice-Preşedintele, ales pe doi ani dintre

membrii Comitetului şi este responsabil pentru implementarea programului politic a al

CoR. Procesele de analiză şi elaborare a opiniilor pentru Comisie şi Consiliu beneficiază

de o structură specializată pe domenii: Comisia pentru Politica de Coeziune Teritorială,

Comisia pentru Politica Socială şi Economică, Comisia pentru Susţinerea Dezvoltării,

Comisia pentru Cultură şi Educaţie, Comisia pentru Afaceri Constituţionale şi Guvernare

European

Proiectul de opinie solicitat de Comisie şi Consiliu este apoi discutat într-una din

cele cinci şedinţe plenare care au loc anual. Dacă majoritatea îl aprobă, proiectul de aviz

este adoptat şi este trimis Comisiei, Parlamentului şi Consiliului. De asemenea, CR

adoptă unele rezoluţii referitoare la probleme politice importante pentru dezvoltarea

regională şi locală.

În CR există patru grupuri politice ce reflectă principalele familii politice

europene: PES (Partidul Socialiştilor Europeni), EPP (Partidul Popular European), ELDR

(Partidul European Liberal - Democrat şi Reformist) şi EA (Alianţa Europeană).

Lărgirea UE reprezintă reprezintă şi pentru CR o problemă importantă întrucât

autorităţile regionale şi locale ale statelor care doresc să facă parte din UE incluse în

procesul efectiv de aderare Din această perspectivă, CR organizează conferinţe în ţările

candidate pentru a permite reprezentanţilor autorităţilor regionale şi locale să cunoască

politicile europene, mai ales politica de coeyiune şi cea regională. Prin Comitetele

Consultative Comune se realizează un forum pentru un schimb de informaţii, concepte şi

probleme specifice autorităţilor locale şi regionale ale ţărilor candidate. Potrivit Tratatului

de la Nisa (decembrie 2000) Comitetului regiunilor ia i se vor alătura reprezentanţii

noilor state membre. Numărul maxim de membrii a fost stabilit la 350.

Tratatul de la Nisa propune de asemenea două schimbări referitoare la modul de

alegere a membrilor CR. Membrii CR trebuie să deţină funcţii politice la nivel local şi

regional locale sau regionale, iar ei vor fi vor fi numiţi cu o majoritate calificată a

Consiliului.