of 200 /200
1 LIVIU CHISCOP LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ GHID DE PREGĂTIRE INTENSIVĂ PENTRU CLASELE a XII-a şi a XIII-a – TEXTE ŞI COMENTARII - Autori canonici. Opere reprezentative - • Direcţii şi orientări culturale • Curente literare • Genuri şi specii • Planuri de idei • Planuri de comentariu • Conspecte şi sinteze • Analize literare • Texte şi comentarii • Scheme recapitulative • Caracterizări de personaje • Tablouri sinoptice • Lecturi suplimentare • Elemente de stil • Norme ale limbii române literare actuale Lucrare alcătuită în conformitate cu prevederile programelor analitice în vigoare şi ale programei de bacalaureat EDITURA „GRIGORE TABACARU” 2010

Com Limba Si Literatura Romana

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Com Limba Si Literatura Romana

1

LIVIU CHISCOP

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ GHID DE PREGĂTIRE INTENSIVĂ

PENTRU CLASELE a XII-a şi a XIII-a –

TEXTE ŞI COMENTARII

- Autori canonici. Opere reprezentative -

• Direcţii şi orientări culturale • Curente literare • Genuri şi specii • Planuri de idei • Planuri de comentariu • Conspecte şi sinteze • Analize literare • Texte şi comentarii • Scheme recapitulative • Caracterizări de personaje • Tablouri sinoptice • Lecturi suplimentare • Elemente de stil • Norme ale limbii române literare actuale

Lucrare alcătuită în conformitate cu prevederile programelor analitice

în vigoare şi ale programei de bacalaureat

EDITURA „GRIGORE TABACARU” 2010

Page 2: Com Limba Si Literatura Romana

2

Copyright 2010 Toate drepturile asupra acestei cărți aparțin Editurii ”Grigore Tabacaru” din Bacău. Reproducerea integral sau parțială a textului din această carte este posibilă numai cu acordul scris al Editurii ”Grigore Tabacaru”.

Consultanți științifici:

- Prof. gr. I Aurel Jămneală - Prof. gr. I Aurica Băbuțanu

Tehnoredactare computerizată: Oana Georgiana Kerekeș

Page 3: Com Limba Si Literatura Romana

3

Argument

O necesitate: viziunea cronologică asupra literaturii române

În urmă cu 2-3 ani, la examenul de bacalaureat s-a dat un subiect care a împărţit România în două: unii candidaţi au luat în seamă doar o secvenţă din formularea aparţinând specialiştilor din Minister, iar alţii au considerat drept reper partea rămasă a subiectului. Era vorba despre romanul „Moromeţii”, care deşi tratează problematica satului românesc dintre cele două războaie mondiale, este o creaţie contemporană: volumul I, antologic, a apărut în 1955, iar volumul al II-lea, încă discutabil, a fost tipărit 12 ani mai târziu. Bieţii copii - candidaţi la examenul de bacalaureat - au fost victime ale unui mod de abordare a literaturii române exclusiv tematice („Joc şi joacă”; „Iubire” etc.), nesocotindu-se necesara viziune cronologică asupra fenomenului literar autohton. Consecinţele nu au fost doar pentru candidaţi (foarte mulţi au ratat examenul), ci şi pentru dascăli. Profesori cu vechi state de serviciu în învăţământul liceal, recunoscuţi pentru calităţile didactice şi morale, au sfârşit prin a fi daţi afară din slujbă pentru că au încălcat principiile evaluării, impuse de baremul de corectare şi notare. Unii dintre aceştia, dorind să-i salveze pe bieţii candidaţi, au scos din contextul tezelor fragmente care li s-a părut că aduc a răspuns „la obiect” şi au dat note de trecere. Controalele întreprinse de Minister au penalizat atitudinea „mămoasă” a profesorilor şi au redus notele date iniţial la ele reflectând cu adevărat conţinutul unei teze. Problema a rămas să fie rezolvată din mers, de către cei rămaşi pe baricade, adică de profesorii care se confruntau în continuare cu un mod de organizare tributar schematizării excesive, probabil de dragul atragerii elevilor spre lectură. Nu vreau să fiu înţeles greşit: e corectă abordarea tematică, dar lipsa unui sistem de predare - învăţare - evaluare axat pe doi piloni - tematizarea şi istoricitatea - şi nu doar pe unul produce adevărate drame între cei aflaţi în faţa problemei de limba şi literatura română. Nu e nicio ruşine să se apeleze la excelentele „Sinteze pentru bacalaureat” editate de Societatea de Ştiinţe Filologice din R.S.R. în

Page 4: Com Limba Si Literatura Romana

4

anii ’80, în colaborare cu Direcţia Învăţământului Preuniversitar din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Directorul adjunct al acestei Direcţii, prof. dr. Constanţa Gârbea, a coordonat excelent astfel de suplimente ale revistei „Limba şi literatura română (pentru elevi)”, în care existau scheme, sinteze, fragmente de texte ilustrative, mai precis o istorie didactică a literaturii române. Lucrarea lui Liviu Chiscop acoperă acest deziderat şi de aceea o considerabilă în actul pregătirii examenului de bacalaureat. Nu este prima carte pe care autorul băcăuan o produce în câmp didactic şi de aceea credibilitatea este maximă. Fără să excludă forma de prezentare, L. Chiscop acordă atenţie elementelor de stil, precum şi normelelor limbii române actuale, aplicabile în astfel de contexte. Structura generală a cărţii este una axată pe aplicabilitate, dar şi pe creaţie/ imaginaţie. Având la îndemână o crestomaţie de texte din literatura beletristică, dar şi din critica şi istoria literară, candidatul îşi va construi propriul discurs şi, prin aceasta, va demonstra cel mai important obiectiv asumat de disciplina limba şi literatura română în învăţământul liceal - înţelegerea textului. Selecţia fragmentelor este cea corectă, prin apelul la critică şi istorici literari care se bucură de autoritate în domeniu: Eugen Simion şi O. S. Crohmălniceanu, pentru literatura contemporană şi, respectiv pentru cea interbelică. Textele suplimentare propuse au menirea de a-l determina pe elev/ candidat să extrapoleze deprinderi de analiză literară la alte pasaje din interiorul creaţiei aceluiaşi scriitor şi, prin aceasta, să facă faţă cerinţei de a aborda un fragment/ text la prima vedere. Finalul - „Periodizarea literaturii române” - este o necesară evaluare / organizare a fenomenului artistic autohton, pentru a-l feri pe cititor de capcana plasării unui text literar interbelic în contemporaneitate sau invers …

Conf. univ. dr. Ioan Dănilă

Page 5: Com Limba Si Literatura Romana

5

PARTEA I

LITERATURA ROMÂNĂ INTERBELICĂ

1918-1948

Page 6: Com Limba Si Literatura Romana

6

EUGEN LOVINESCU

Teoretician şi promotor al modernismului românesc

- S-a născut la 31 octombrie 1881 în Fălticeni. - Urmează studiile gimnaziale la Fălticeni, absolvind apoi liceul la Iaşi şi facultatea la Bucureşti (1903). - Activitate didactică de excepţie în calitate de profesor de latină la licee din Bucureşti. - În 1919 înfiinţează cenaclul „Sburătorul” (şi, mai apoi, revista cu acelaşi nume), pe care îl conduce până la sfârşitul vieţii. Prin cenaclul său s-au format numeroşi poeţi, prozatori, critici literari şi eseişti ai epocii interbelice. - Se stinge din viaţă la 16 iulie 1943, la Bucureşti. - În critica literară, Eugen Lovinescu aduce modelul criticii impresioniste, care desfiinţează criteriile de valoare obiective şi introduce subiectivismul în forma sa de „impresie totalizatoare”. - El pune bazele modernismului românesc, atât în privinţa concepţiei teoretice, cât şi prin acţiunea de orientare a literaturii noastre către sensibilitatea contemporană. - S-a spus despre Lovinescu, pe bună dreptate, că este ultimul nostru mare „critic de direcţie”, în sensul că şi-a subsumat întreaga energie intelectuală orientării literaturii noastre spre modernism. - Pe bazele teoretice ale modernismului, elaborează sintezele Istoria civilizaţiei române moderne (vol. I-III) şi Istoria literaturii române contemporane (vol. I-VI). În cea dintâi, criticul explică procesul de formare şi de evoluţie a civilizaţiei române. La baza acestui proces se află legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influenţă din partea celor avansate. Ţelul este ca popoarele mici să devină sincrone, să ajungă din urmă, prin imitaţie, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. - Criticul consideră că civilizaţia românească modernă a început din momentul în care au pătruns la noi primele semne ale spiritului apusean. - Aşadar, teoria imitaţiei - împrumutată de la sociologul francez Gabriel Tarde - e strâns legată de principiul sincronismului.

Page 7: Com Limba Si Literatura Romana

7

- Lovinescu a elaborat şi teoria mutaţiei valorilor estetice, prin care el înţelege că, odată cu trecerea timpului, operele îşi pierd din importanţa şi frumuseţea lor, - El a susţinut autonomia esteticului, la care a adăugat imperativul etic. - Lovinescu a contribuit, prin toate scrierile sale, nu numai la ierarhizarea valorilor, ci şi la formarea limbajului criticii româneşti moderne. La şcoala sa se vor forma critici de valoare, care îi vor continua activitatea: Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius ş.a. - În ultimii ani de viaţă, Lovinescu îşi consacră activitatea studiului moştenirii maioresciene: T. Maiorescu (vol. I-II), T. Maiorescu şi contemporanii lui (vol. I-II), Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943). - În concluzie, trebuie să reţinem despre Lovinescu faptul că este al doilea critic de direcţie după Maiorescu, că este cel mai important critic al perioadei interbelice, că a fost teoreticianul modernismului la noi, îndrumând în această direcţie pe tinerii scriitori prin cenaclul şi revista „Sburătorul”.

Concepte de teorie literară

MODERNISMUL Originea termenului Cuvântul modernism este derivat de la modern = “recent, de . curând, care aparţine epocii actuale, care ţine de prezent sau de trecutul apropiat; nou, care corespunde stadiului actual al progresului”. Termenul provine din lat. modernus, fiind preluat, la noi, din fr. moderne. Prin modernism se înţelege, de la sfârşitul sec. al XIX-lea încoace, tot ceea ce este nou şi inovator în planul creaţiei artistice, precum şi manifestările de exacerbare a modernităţii, tentativele ei ultime de ieşire din orice convenţie. Termenul de modernism a fost utilizat pentru prima dată la noi de E. Lovinescu în “Istoria literaturii române contemporane” (1927). Prin modernism, E. Lovinescu a denumit noua mişcare estetică de după 1880, pentru a o deosebi de tradiţionalism.

Page 8: Com Limba Si Literatura Romana

8

Definiţie Modernismul este o direcţie importantă a literaturii române din

prima jumătate a sec. al XIX-lea, opusă tradiţionalismului şi caracterizată prin aderenţa la tendinţele inovatoare şi proclamarea unor noi principii de creaţie. În sfera conceptului de modernism se însumează toate curentele postromantice de avangardă literară: simbolismul, futurismul, expresionismul, imaginismul, dadaismul, suprarealismul, constructivismul ş.a. Trăsături caracteristice - modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapăa

unei literaturi; - apare în literatura română începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea; - proclamă noi principii de creaţie ; - atitudinea de inacceptare a dogmelor, a rigorilor clasicizante în

artă şi de afirmare a tendinţelor novatoare care merg, uneori, până la anularea substanţei acesteia;

- se opune tradiţionalismului, cu care coexistă în prima jumătate a secolului;

Prin lucrările sale de doctrină, precum şi prin cenaclul şi revista “Sburătorul”, Eugen Lovinescu, este cel mai de seamă teoretician al modernismului românesc. Iată câteva dintre contribuţiile sale : - susţine europenizarea: sincronizarea literaturii române cu

literatura Europei; - susţine promovarea tinerilor scriitori; - militează pentru eliminarea decalajului în cultură; - acceptă teoria formelor fără fond, criticată de Maiorescu; - afirmă necesitatea înnoirii prin depăşirea spiritului provincial; - propune trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o literatură

de inspiraţie urbană; - susţine cultivarea prozei obiective ; - afirmă necesitatea evoluţiei poeziei de la epic la liric ; - adept al intelectualizării prozei şi a poeziei; - susţine dezvoltarea romanului psihologic, analitic; militează

pentru adaptarea unor formule estetice moderne.

Page 9: Com Limba Si Literatura Romana

9

Reprezentanţi în literatura română - Eugen Lovinescu rămâne cel mai important teoretician al

modernismului românesc. Principalele lucrări de doctrină : “Istoria civilizaţiei române moderne” (3 vol., 1925 - 1926) ; “Istoria literaturii române contemporane” (5 vol., 1926 - 1929); “Critice”, “Memorii” etc.

- E. Lovinescu sesizează modernitatea romanului “Ion” (1920), de L. Rebreanu, deşi tematica era rurală.

Scriitori care au aderat la modernism (după ce, în prealabil, trecuseră prin cenaclul “Sburătorul”): Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Anton Holban, Gh. Brăescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Hortensia Papadat-Bengescu, ș.a.

Opere reprezentative. Fragmente Despre sincronism „(…) Scriitorii vor fi judecaţi şi din punctul de vedere al

caracterului de sincronism cu dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale şi cu multiple întrebări de curente ideologice, dar şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte, diferenţiere de material de inspiraţie, în sensul evoluţiei preocupărilor momentului istoric, şi de expresie, în sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin imagine şi armonie”.

(Istoria literaturii române contemporane)

Mutaţia valorilor estetice

Literatura trăieşte şi ea sub raporturi sau vine în conjuncţiune cu alte valori; adresându-se unui public, adică unui mediu social, căruia îi comunică şi îi sugerează stări sufleteşti, emoţii, care trec peste individ şi interesează colectivitatea (ura de rasă, sentimente religioase, ura de clasă etc.), literatura are o latură socială şi morală. Amestecul de valori există, incontestabil, într-o bună parte a literaturii, ce nu se prezintă totdeauna sub forma esteticului pur. Nu conjuncţiunea de valori voim să tăgăduim, ci afirmăm numai evoluţia literaturii noastre în sensul primatului esteticului asupra celorlalte

Page 10: Com Limba Si Literatura Romana

10

valori cu care intră în compoziţie. În ceea ce priveşte esteticul, stăm încă pe poziţia schopenhaueriană, exprimată cu atâta constanţă la noi de Maiorescu, a caracterului moral al oricărei opere de artă; există în fenomenul contemplaţiei estetice o astfel de înălţare, de depersonalizare, de obiectivare, încât devine de la sine morală; când nu s-a făcut într-însa combustiunea tuturor elementelor operei contemplate, elemente impure şi imorale considerate în sine, atunci imoralitatea operei e de natură estetică şi nu etică. (…) Şi pentru a reveni la scurta epocă, obiect al acestui studiu, constatăm că faţă de acţiunea lui Maiorescu de a desprinde esteticul cel puţin de sub tirania eticului, cele două mişcări succesive de la începutul veacului - sămănătorismul şi poporanismul - reprezintă un regres în sensul primatului eticului şi al etnicului în simbioza lor cu esteticul. Numai prin dispariţia acestor curente, descătuşarea esteticului e într-un proces de înfăptuire, ajutat nu puţin de mişcarea simbolistă.

Evoluţia poeziei lirice

Poezia românească debutează la începutul veacului printr-o fază care, sub aparenţe de renaştere şi de vitalitate, reprezintă, în realitate, o epocă de decadenţă, adică de sleire a oricărei originalităţi şi forţe de creaţie: este epoca sămănătorismului, epocă de ruralism şi de naţionalism, în care toţi versificatorii sunt „barzi” şi „poeţi ai neamului”, epocă limitată în timp, în ce-i priveşte preponderenţa, dar prelungită până în zilele noastre prin tot ce-i constituie mediocritatea, epocă din care noi înşine am analizat peste 70 de poeţi, pentru a-i dovedi caracterul de decadenţă. Întrebuinţarea materialului rural sau folcloric, a peisagiului naţional sau a altor elemente tradiţionale nu constituie prin sine o inferioritate sau o decadenţă; inferioritatea şi decadenţa stau numai în deficitul de originalitate şi diferenţiere. Sub pretextul unui tradiţionalism literar - care nu are nici un sens dincolo de conformismul etnic - întreagă această poezie sămănătoristă şi neosămănătoristă a prelungit, anacronic, idilismul coşbucian sau elegiacul eminescian, cu o sterilitate de invenţie verbală ce-i ridică orice valoare pozitivă. Numai O. Goga a adus o expresie nouă pentru ideologia naţională a sămănătorismului, şi, prin însăşi această originalitate, a devenit şi el punctul de plecare al unui nou parazitism poetic, mai ales în Ardeal şi Bucovina. Că nu materialul întrebuinţat

Page 11: Com Limba Si Literatura Romana

11

constituie condamnarea sămănătorismului, ci lipsa de originalitate a expresiei lui, anacronismul estetic deci, o dovedeşte fenomenul evoluţiei acestui sămănătorism inestetic în tradiţionalismul actual, care, într-un peisaj şi ideolgie identice, s-a realizat estetic.

(Istoria literaturii române contemporane) Romanul social: „Ion” de Liviu Rebreanu

„Formula lui Ion nu e o formulă nici actuală, nici comodă; ea e, totuşi, formula marilor construcţii epice, pornind de la cei vechi şi ajungând la cei moderni, formula romanului naturalist, a Comediei umane, de pildă, dar, mai ales, formula epicei tolstoiene: formula ciclică a zugrăvirii, nu a unei porţiuni de viaţă limitată la o anecdotă, ci a uni vast panou curgător de fapte învălmăşite, ce se perindă aproape fără început și fără sfârșit, fără o necesitate apreciabilă, fără o finalitate deci, și această zugrăvire nu printr-o selecțiune de elemente simple, caracteristice, ci printr-o îngrămădire de imponderabile. E, negreșit, o metodă fără strălucire artistică, fără stil, cu mari primejdii (și cea mai amenințătoare e banalitatea), dar care ne dă impresia vieții în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planșe anatomice de studiu, ci curgătoare și naturală; formulă realizată rar în toate literaturile și pentru prima data la noi în „Ion”

Obiectul de studiu al lui „Ion” este viața socială a Ardealului care, deși închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întraga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești, cu o faună bogată în exemplare variate. Cu un material aparent haotic, cu epizoade numeroase ce se pun de-a curmezișul, romanul se organizează, totuși, în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust și voluntar, al lui Ion.(...)

Cum Ion este expresia violentă a unei energii, în limitele ideației lui obscure și reduse, e un erou stendhalian, în care numai obiectul dorinței e schimbat, dar încordarea, tenacitatea și lipsa oricărui scrupul moral rămân aceleași. Julien râvnește la o bruscă ascensiune socială, cu toate resursele energiei lui plebee; feciorul Glanetașului râvnește la delnițele lui Vasile cu foamea de pământ a unei vechi sărăcii; la amândoi femeia nu e decât o treaptă necesară unui alt scop suprem, un obiect de schimb în vederea stăpânirii bunurilor pământești. În psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuințat, înt-o măsură oarecare, simplificarea artei clasice, reducându-l la instinctul

Page 12: Com Limba Si Literatura Romana

12

principal, tot așa după cum eroii lui Molière se organizează în jurul unei singure mari pasiuni. În cele mai însemnate creații ale sale, Balzac a accentuat procedeul unității temperamentale, izbutind, de altfel, prin bogăția amănuntelor, să susțină enormitatea caracterelor.”

Romanul psihologic: „Concert din muzică de Bach” de Hortensia Papadat-Bengescu

Prin Concertul din muzică de Bach (1927), o nouă literatură

română începe printr-o afrimaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici sensibilitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atâtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.

Referinţe critice „Lovinescu face critică în chip consecvent, scrie, adică, nu

două-trei articole pe an, ci in fiecare săptămână şi despre toate cărţile. Nimeni din generaţia lui nu-1 va urma in această acţiune istovitoare. încă un semn că E. Lovinescu era predestinat — sau a voit el însuşi să fie — înaintea tuturor, criticul nu al unei singure generaţii, ci al unei epoci. Epoca înseamnă, pentru el, 40 de ani, adică din amurgul unui romantism tardiv, ţărănesc, până în momentul în care pojarul avangardismului aproape că trecuse. Aceasta înseamnă ceea ce numim cu un termen nesigur literatura română modernă.”

Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, 1971

„Istoria literaturii române contemporane” rămâne o operă eminamente critică. Totuşi, punctul de vedere evolutiv nu-i lipseşte.

Page 13: Com Limba Si Literatura Romana

13

Contribuţiile ultimelor decenii sunt situate în serii istorice. Sămănătorismul e prezentat ca o mişcare izolată din ideologia eminesciană. Gândirismului i se indică rădăcinile în tendinţele tradiţionaliste care l-au precedat. Poporanismul „Vieţii româneşti” e pus şi el în legătură cu ideea specificului naţional, aşa cum o schiţase Kogălniceanu, la „Dacia literară”. Simbolismului, văzut ca efect al contactului poeţilor noştri cu lirica franceză mai nouă, i se lărgeşte evoluţia către ermetism şi imagism. Filiaţiile istorice intră şi în caracterizările autorilor. Lovinescu descoperă ecouri eminesciene la Iosif, Goga, la Arghezi. În poezia lui Pillat regăseşte viziunea idilică a naturii, seninătatea şi simplitatea mijloacelor verbale care-1 caracterizează pe Alecsandri, trecute însă prin tot progresul suferit sub raportul sensibilității de lirica românească în cinci decenii. Nichifor Crainic e raportat la Vlahuţă; Demostene Botez şi Camil Baltazar sunt urmaşi ai lui Bacovia. Povestitorii moldoveni pleacă de la Neculce ca să ajungă, prin Negruzzi, Creangă, Nicu Gane şi Hogaş, la Sadoveanu; Rebreanu descinde din rasa prozatorilor ardeleni cu un puternic simţ realist: Slavici, Agârbiceanu(Ovid Crohmălniceanu).

3. E. Lovinescu — Istoria literaturii române contemporane.

Eugen Lovinescu aduce în critica literară modelul criticii impresioniste care desfiinţează criteriile de valoare obiective şi introduce subiectivismul în forma sa de „impresie totalizatoare”, adică maximum, de ambiguitate, pentru a deschide calea promovării nonvalorilor. În capitolul „Mutaţia valorilor estetice” el promovează un sistem de ambiguizare a valorii, care este la discreţia „gustului” criticului şi a impresiilor lui. Teoria imitaţiei, preluată de la Gabriel Tarde este un alt concept viclean de bulversare a valorilor. Creaţia ar fi imitaţie şi nu originalitate. De aceea premizele actului fundamental de critică propuse de Eugen Lovinescu sunt false şi-de aici- aprecierile lui care se contrazic dovedind diletantism. Eugen Lovinescu nu are formaţie estetică fundamentală pentru a propune un model axiologic, pentru a formula criteriile de apreciere a valorii după concepte ştiinţifice. Discuţia despre romanul Ion este limitată la impresii şi parafrazări, cu analogii forţate la literatura universală, fără a preciza care ar fi contribuţia lui Liviu Rebreanu la dezvoltarea romanului în aria literaturii europene, fiindcă nu are criterii de valoare. De aceea nu înţelege că Ion aducea faţă de Viaţa la ţară a lui

Page 14: Com Limba Si Literatura Romana

14

Duiliu Zamfirescu. o trecere de la romanul liric la romanul obiectiv realist, ca formă superioară a spiritului critic. Nu percepe nuanţele şi subtilităţile stilului lui Liviu Rebreanu, după el romanul este realizat „fără strălucire, fără stil”, dar „care ne dă impresia vieţii”, fiindcă este „curgătoare şi naturală”. Nu remarcă arhitectura, romanului, sinteza estetică, tehnica algoritmică, nuanţele, subtilităţile, fiindcă nu are la îndemână instrumentele fundamentale ale criticului profesionist. De aceea el nu ştie că „instinctul de avariţie” pe care el îl numeşte „instinctul de stăpânire a pământului” nu este un criteriu de valoare pe baza căruia să se poată face o comparaţie cu romanul lui Emile Zola La terre sau cu romanul lui Honore de Balzac Les paysans. Nici compararea lui Ion cu ambiţioşi ipocriţi ca Julien Sorel din Roşu .şi negru de Stendhal nu are la bază o categorie de valoare. Eroul este redus la „instinctul principal”. Instinctele nu sunt principale şi secundare. Dacă este vorba, instinctul principal este cel de conservare şi apoi cel de reproducere. Avariţia nu este instinct ci patima lăcomiei. Expresiile sunt gratuite, bombastice şi ridicole. Sufletul lui Ion „simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate” sau „e o forţă ce se destinde prin virtutea legilor ei interioare”. Care sunt aceste legi? Ce rol au ele?

El remarcă dorinţa lui Liviu Rebreanu „de a crea o figură simbolică, mai mare ca natura”, fiindcă nu cunoaşte mitologia străveche românească şi nu poate înţelege proiectarea lui Ion într-un context mitic arhetipal, care-i dă valoare arhetipală.

(Emil Alexandrescu: Analize și sinteze de literatură română)

Page 15: Com Limba Si Literatura Romana

15

GEORGE BACOVIA

Conspecte. Universul poetic. • G. Bacovia (1881 - 1957) aparţine, cronologic vorbind, perioadei, cunoscute sub numele de literatura română de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul sec. XX (1890 -1920). • G. Bacovia se situează între două momente ale istoriei literare româneşti. El ilustrează „devenirea istorică a curentului simbolist”, care evoluează spre formule lirice intermediare impresioniste şi expresionist-moderniste. • Originalitatea poetului: Bacovia este unul din marii poeţi originali de după Eminescu; despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscută în istoria literară sub numele de „bacovianism” au vorbit toţi marii critici. Atmosfera lăuntrică particulară este, cum spunea E. Lovinescu, deprimantă: „de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator ... atmosferă de plumb ... în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului. “

Găsim în poezia lui Bacovia influenţe din E.A. Poe şi din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine - prin atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morţii, cromatica şi predilecţia pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondenţe muzicale, dar şi prin culoare, poetul fiind influenţat de pictori impresionişti, ca Renoir şi Degas.

Bacovia este cel mai autentic reprezentant al simbolismului românesc, dar el nu se încadrează cu totul în limitele acestui curent, depăşindu-1 şi constituindu-se într-un mare precursor al poeziei române moderne. El este deopotrivă un poet expresionist şi chiar existenţialist, întrucât trăieşte intens realitatea vieţii, într-o criză existenţială continuă, într-un infern perpetuu, ameninţat permanent cu prăbuşirea şi cu pieirea în neant.

Poezia lui Bacovia este monocordă, în sensul că poetul trăieşte numai stări depresive, dezolări cumplite, care îl ameninţă mereu cu marea prăbuşire ce stă să se producă dintr-o clipă în alta. Cele două capodopere bacoviene - Plumb şi Lacustră - realizează deopotrivă o atmosferă de depresiune sufletească totală, valorificând motivul singurătăţii, care devine sentiment fundamental.

Page 16: Com Limba Si Literatura Romana

16

• Teme şi motive simboliste. G. Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante şi nevrotice (Decembre, Lacustră, Cuptor, Nervi de primăvară etc). cadrul fizic al poeziilor lui Bacovia este oraşul de provincie, cu parcuri pustii, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, cuprinse într-o realitate demoralizantă, ameninţând să se prăbuşească.

• Tema generală a liricii bacoviene o constituie cântarea unui destin tragic, în contextul dezolant al unei mahalale de târg provincial, cu un interminabil vagabondaj prin bodegi sordide, printre cimitire şi abatoare, însoţit de târâitul ploii necontenite şi de sonorităţile stridente ale fanfarei care intonează un marş funebru.

• Motivele simboliste ale poeziei bacoviene sunt: • motivul singurătăţii; • motivul vagabondajului; cultivarea poeziei de atmosferă; • senzaţia perpetuă de disconfort (ploaie, umezeală, căldură

toridă, nevroze etc); • sentimentul de inadaptare; • existenţa văzută ca drum spre moarte (“sfârşitul continuu”); • corespondenţe muzicale, cromatice şi olfactive; • muzicalitatea interioară şi exterioară a versurilor; • târgul provincial cu fanfara din parcul pustiu, catedrala,

cimitirul, abatorul şi cazarma. Specific bacoviană este, în acest context, prezenţa motivelor

sociale, sub forma cuvintelor calde pe care le adresează proletarului, căruia îi prevede un “măreţ viitor” (Serenada muncitorului, Poemă finală, Spre primăvară). În Cogito anunţă chiar că e “fericit”, întrucât şi-a realizat “toate profeţiile politice”. • Arta poeziei. La G. Bacovia, “sensibilitatea fuzionează cu tema lirică, astfel încât actul liric devine un act existenţial”. Tudor Vianu vorbea de două procedee în realizarea estetică. Poetul face asociaţii decorative şi individualizează impresia. De fapt, Bacovia nu realizează sugestia printr-o tehnică impresionistă; nu există nuanţe în culorile bacoviene, culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului, ale trăirii. Trăirea existenţială a durerii, sentimentul de pustietate şi singurătate sunt elemente expresioniste realizate însă de poet prin corespondenţe între sentiment şi culoare, între sentiment şi

Page 17: Com Limba Si Literatura Romana

17

muzică. Gama de culori este restrânsă, concentrată pe câteva motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, vagabondajul, monotonia, ele având corespondenţe în lumea instrumentelor muzicale. • Concluzii. Bacovia este unul dintre cei mai valoroşi poeţi români, atât prin profunzimea liricii sale, cu un specific original, cât şi prin expresia poetică superconcentrată, de mare plasticitate şi cu o excepţională putere de sugestie. Poezia lui Bacovia este un avertisment dat lumii, de la care nu aşteaptă vreun răspuns de înţelegere: de aici sentimentul vidului, râsul absurd, nevrozitatea. Bacovia experimentează procedee moderne. Trei sunt elementele care duc la dezagregarea şi la dezordinea lumii: focul, care mocneşte şi agonizează, apa, care descompune şi vântul, ale cărui sunete sinistre reprezintă simbolic dezechilibrul lumii.

Concepte de teorie literară

SIMBOLISMUL

Originea termenului Cuvântul simbolism - derivat de la simbol - este de provenienţă

franceză (fr. symbolisme). Denumirea curentului literar a fost dată de poetul francez Jean Moreas care publică, în “Le Figaro” din 18 septembrie 1886, articolul “Le Symbolisme”, considerat a fi manifestul literar al simbolismului.

Definiţie Simbolismul este un curent literar - artistic constituit în Franţa,

în ultimele două decenii ale secolului al XlX-lea, şi având ca obiectiv promovarea unui concept modern de poezie în spiritul unui idealism neoromantic.

Trăsături caracteristice • Simbolismul se manifestă în literatura europeană între 1880-

1920; • Apare ca o consecinţă a nevoii de îmbogăţire a liricii. • Primii poeţi simbolişti francezi îşi însuşiseră eticheta de

“decadenţi”, Jean Moreas fiind cel care înlocuieşte denumirea de “decadentism” cu cea de “simbolism”.

• Charles Baudelaire este considerat precursorul simbolismului francez, prin volumul “Les fleurs du mal”, în care exprimă drama

Page 18: Com Limba Si Literatura Romana

18

omului modern apăsat de “spleen” şi obsedat de ideea morţii. Cultivă forţa de sugestie, armonia, sinteza, ca în sonetul Corespondenţe : “parfum, culoare sunet, se-ngână şi-şi răspund ...”

• Simboliştii se bazează pe teoria simbolurilor şi a “corespondenţelor” senzoriale (vizuale, auditive, olfactive).

• Apelează la corespondenţele între eul poetului (universul mic) şi lume (universul mare).

• Corespondenţa dintre lumea materială şi cea spirituală prin mijlocirea simbolurilor;

• Descoperă condiţia metafizică a poeziei şi esenţa ei de natură muzicală;

• Cultivă enigmaticul şi intimismul; nevrozele şi misterul, morbidul şi lugubrul.

• Investighează zone tematice noi, specifice oraşului tentacular: taverne, spleen, nevrozele etc.

• Apare poezia oraşelor, fie ele mari, fie târguri provinciale, triste, melancolice, anihilante, cuprinse de spleen.

• Cultivă solitudinea şi nostalgia plecărilor, a călătoriilor imaginare spre ţinuturi necunoscute, îndepărtate; motivul evadării.

• Preferinţa pentru decoruri şi peisaje autumnale (ploioase, ceţoase,cu corbi în zare).

• Abordarea unor teme sociale: inaderenţă, inadaptabilitate, revoltă antifilistină, antiburgheză, contra prozaismului existenţial.

• Conştiinţa vidului şi a derutei interioare, a izolării morale, a condamnării artistului în societate.

• Respinge retorismul romantic şi naturalismul. • Poetul este un magician al verbului, cu intuiţii vizionare în

perceperea existenţei. • Stil aluziv, de practicare a sugestiei, fără organizare logică. • Muzicalitatea interioară, receptarea muzicală a lumii. • Obsesia unor instrumente ale căror sunete exprimă stări

sufleteşti: clavirul, vioara, fluierul, armonica, pianul, harfa etc. • Obsesia culorilor - alb, violet etc. • Cultivă o sensibilitate şi emoţii mai rafinate. • Se scontează pe forţa sugestiei. • Sub raport formal, simbolismul înseamnă eliberarea versului

de constrângerile impuse de prozodia tradiţională.

Page 19: Com Limba Si Literatura Romana

19

• Simboliştii revoluţionează conceptul clasic al poeziei, creând versul liber.

• Deschide drumul grupărilor şi tendinţelor moderniste propriu- zise. Poezia simbolistă - artă de sugestie metaforică, dar mai ales de sugestie muzicală.

• Mallarme spunea că poezia tinde “a lua din muzică bunul ei”. • Verlaine, în poezia “Artă poetică”, proclamă primatul muzicii

în poezie: “Muzica înainte de orice”. • Verlaine pledează pentru cultivarea “vagului”, a “nuanţei”, a

versului “solubil în aer”.

Reprezentanţi • În literatura universaiă: Stephan Mallarme,Arthur Rimbaud,

Paul Verlaine, Jules Laforgue (Franţa); Liliencorn, St. George, Rilke, G. Trakl (Germania şi Austria); Thomson, Hopkins, F. M. Ford, T.S. Elliot, E. Pound (Anglia); Block, Esenin, Pasternak, Ana Ahmatova (Rusia); Ungaretti, Montale (Italia); Ady Endre (Ungaria) etc.

• În literatura română: precursor poate fi considerat şi M. Eminescu, dar mai ales Al. Macedonski (articolele: “Poezia viitorului” - 1892; “Despre logica poeziei” - 1880; “Arta versurilor” - 1881); alţi poeţi: Şt. Petică, D. Anghel, I. Minulescu, M. Demetriad, Train Demetrescu etc. G. Bacovia - reprezentantul cel mai autentic al simbolismului românesc. Lirica filozofică – arta poetică

• Originea termenului. Geneza și evoluția speciei • Cuvântul poetică provine din limba greacă veche poiitiki, de

unde a fost preluat în limba latină sub forma poetică și apoi, din sec. XVIII, în franceză și în celelalte limbi romanice. În sens larg, prin poetică se înțelege o lucrare teoretică referitoare la principiile și regulile esențiale ale artei literare în general, ale poeziei în special. Termenul a fost utilizat de Aristotel ca titlu al tratatului său de estetică literară. Poetica, influențând, Ars poetica - Arta poetică (epistola Ad Pisonis - Către fraţii Piso) a lui Horaţiu şi, mai apoi, L'art poétique (Arta poetică) a lui Boileau (1674).

In epoca modernă, după modelele clasice oferite de Horaţiu şi Boileau, numeroşi poeţi au ţinut să-şi formuleze principiile şi opiniile referitoare la rostul artei, al poeziei şi al artistului în societate etc. în

Page 20: Com Limba Si Literatura Romana

20

creaţii lirice cu caracter programatic (în care şi-au expus crezul estetic, programul artistic).

Definiţie

- Arta poetică, ca specie a liricii culte, este o poezie cu caracter programatic în care autorul îşi expune, într-un mod mai mult sau mai puţin explicit, propriile opinii, sentimente, idei referitoare la concepţia sa despre artă şi despre poezie în general, la menirea poetului şi la programul său artistic, estetic. Trăsături caracteristice

- creaţie lirică în versuri aparţinând literaturii culte; - specie a liricii filozofice alături de meditaţie şi de elegie); - vechime considerabilă, de peste două milenii; - poezie cu caracter programatic, uneori cu pronunţat caracter

de manifest literar; - uneori tema respectivă (fiindcă arta poetică reprezintă, în fond,

o categorie tematică) îmbracă forma altor specii lirice, cum ar fi epistola (Horaţiu: Ad Pisonis) sau imnul (O. Goga: Rugăciune);

- poezie prin care poetul îşi exprimă convingerile despre rostul şi despre idealul său poetic. Reprezentanţi şi opere

- În literatura universală: Horaţiu - Ad Pisonis; Nicolas Boileau - L'art poetique Paul Valery - Arta poetică ş.a.

- În literatura română: Dosoftei - Stihuri la stema Moldovei; Ienăchiţă Văcărescu - Testament; Iancu Văcărescu: Prolog (la deschiderea Teatrului din Bucureşti -1819); V. Alecsandri - Unor critici; M. Eminescu - Epigonii; Iambul; Numai poetul; Criticilor mei; G. Coşbuc - Poetul; O. Goga - Rugăciune; T. Arghezi - Testament; Lucian Blaga - Eu nu strivesc corola de minuni a lumii; Ion Barbu - Din ceas dedus; Timbru; Nichifor Crainic - Poetul; Radu Gyr - Testament; Poetul către carte; Mihai Beniuc - Mărul de lângă drum; N. Labiş - Meşterul; N. Ştefănescu - Ars poetica; Grigore Vieru - În limba ta etc.

Page 21: Com Limba Si Literatura Romana

21

Lirica peisagistă – pastelul

Originea termenului. Geneza speciei Cuvântul pastel a fost mai întâi utilizat în artele plastice unde

desemnează culoarea realizată cu creioane alcătuite dintr-o pastă solidificată, întrucât cu ajutorul acestora se obţin pe hârtie nişte tonuri catifelate, lipsite de stridenţă; asemenea culori au fost numite ele însele “pastelate”(în italiană: pastello = pastă; creion colorat).

Vasile Alecsandri a fost acela care a aplicat termenul de pastel din artele plastice în domeniul liricii, numind pasteluri poeziile de natură pe care le-a publicat, în cea mai mare parte, între 1867 - 1869.

În accepţia pe care i-a dat-o V. Alecsandri, pastelul este o specie a genului liric, o poezie descriptivă, care prezintă un peisaj, prin intermediul căruia sunt exprimate, cu discreţie, sentimentele poetului. Definiţie

Pastelul este o specie a liricii culte în versuri în care autorul descrie un tablou din natură, un moment al unui anotimp, aspecte din lumea plantelor şi animalelor, exprimându-şi gândurile şi sentimentele sale în legătură cu acestea. Caracteristici : -element predominant în pastel este descrierea naturii; -sentimentele poetului sunt exprimate prin intermediul descrierii de natură; - preponderente în pastel sunt imaginile vizuale şi auditive; - specifică pastelului este şi utilizarea epitetelor cromatice ; -exprimă sentimente de admiraţie, de veneraţie faţă de măreţia tabloului prezentat; -de obicei, tabloul din natură nu este lipsit de viată; peisajul este umanizat; -unele pasteluri sunt pline de viaţă, de mişcare (pasteluri dinamice). Evoluţia speciei în literatura română

În poezia română cultă, elemente de pastel apar încă înainte de V. Alecsandri, fără a se folosi de această denumire : - în creaţia lui Vasile Cârlova - Înserare ; - în balada Zburătorul de I. H. Rădulescu (pastelul înserării); - V. Alecsandri este creatorul speciei ca atare în literatura noastră; - după el, au mai scris pasteluri: M. Eminescu, G. Coşbuc, Şt. O. losif, Duiliu Zamfirescu, Ion Pillat, G. Bacovia, O. Goga, Lucian Blaga ş.a.

Page 22: Com Limba Si Literatura Romana

22

Reprezentanţi în literatura universală - Charles d'Orleans: Rondelul primăverii; - H. Heine: În amurg, târzia rază; - Verhaeren: Octombrie; - Verlaine: Marină.

Opere reprezentative:

PLUMB

Dormeau adânc sicriele de plumb Şi flori de plumb şi funerar vestmânt – Stam singur în cavou ... şi era vânt ... Şi scârţâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig Stam singur lângă mort ... şi era frig ... Şi-i atârnau aripile de plumb.

• Geneza poeziei. Agatha Grigorescu - Bacovia, soţia poetului,

spune (în Bacovia. Viaţa poetului, din 1961) că poezia Plumb i-ar fi fost inspirată lui Bacovia de o vizită pe care o face, în 1900, în cavoul familiei Sturdza de la Bacău. Poezia va fi terminată în 1902 şi publicată, în 1911, în revista Versuri, de la Iaşi, condusă de I. M. Raşcu. Ulterior, poezia Plumb va fi aşezată de autor în fruntea volumului de debut, cu acelaşi titlu, apărut, în 1916, la Editura “Flacăra”, prin grija poetului Ion Pillat. .

• Semnificaţia titlului. Cuvântul plumb - reluat de şase ori în poezie - e sugestiv în două planuri: greutate, culoarea gri, sugerând absenţa vieţii, nemişcarea; apoi sonoritatea, cuvântul fiind complet închis (-mb). Greutatea specifică mare şi culoarea cenuşie au darul de a sugera convingător o atmosferă apăsătoare, înăbuşitoare, o stare depresivă culminantă, prin acel “amor de plumb” cu “aripile de plumb”, cu care nu poţi zbura, dar te poţi prăbuşi.

Compoziţia. Poezia e structurată pe două niveluri: un cadru perceput esenţial şi schematic, redus la câteva elemente (cavou, sicrie, flori

Page 23: Com Limba Si Literatura Romana

23

funerare) şi un al doilea nivel al eu-lui poetic, receptor al acestui cadru şi valorizant al cadrului prin proiecţia asupra lui a stării interioare. Secretul poeziei bacoviene constă într-o subiectivizare accentuată a percepţiei: poetul percepe obiectele sub semnul stării lui sufleteşti, semnificaţiile lirice dezvăluindu-se treptat, discret şi discutabil, ca în orice operă deschisă. redundanţa este un element esenţial, întrucât cele două strofe puse alături îşi relevă punctele comune: primul vers al fiecărei strofe începe cu verbul a dormi şi se termină cu acelaşi cuvânt - plumb. Similitudinea este semnificativă. Al doilea vers conţine, de asemenea, o simetrie: “flori de plumb”. Versul 3 al fiecărei strofe este şi el asemănător: diferă doar senzaţia receptată (vânt - frig). • Semnificaţii şi simboluri • Semnificaţia cadrului fizic: prezenţa sensibilă a morţii. Starea

subiectului: singurătatea, devitalizarea. • în ansamblul poeziei lui Bacovia se conturează un univers unde moartea e omniprezentă. Existenţa, viaţa nu e altceva decât un drum spre moarte. Ca şi la Blaga sau la R. M. Rilke, existenţa stă sub un dublu senin: al unei morţi permanente sau parţiale, în aşteptarea sfârşitului definitiv. E o moarte permanentă sau un sfârşit continuu. Surpriza apare atunci când subiectul (eul poetic) se percepe ca încă trăitor, ca în poezia Pastel, care se încheie cu versurile: “Tălăngile trist, / Tot sună dogit... / Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit.” • Prima strofa înfăţişează un obişnuit tablou funerar simbolist,

schiţat cu mijloace desprinse din recuzita imagistică simbolistă: “Dormeau adânc sicriele de plumb, Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -. Stam singur în cavou ... şi era vânt... Şi scârţâiau coroanele de plumb.”

Aflat în asemenea decor, poetul trăieşte intens sentimentul singurătăţii şi pe cel al disconfortului pricinuit de scârţâitul coroanelor de plumb. Percepţia este subiectivizată, dar obiectele au semnificaţie funebră: cavou, sicrie, coroane, flori de plumb. Este o percepţie vizuală şi auditivă, peste care se va adăuga ulterior una tactilă: frigul. • Strofa a doua este mai complexă, dezvăluind profunzimi lirice

neaşteptate. Cadrul fizic schiţat în prima parte devine acum

Page 24: Com Limba Si Literatura Romana

24

proiecţie metafizică, reflectare în oglindă ca în Glossa lui Eminescu, sau ca în Joc secund de I. Barbu:

“Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-1 strig - Stam singur lângă mort... şi era frig ............. Şi-i atârnau aripele de plumb.”

• Interpretarea primului vers presupune o decodare dublă: ce înseamnă “dormea întors”? Cine e amorul? O interpretare posibilă ar fi aceea că acest somn este ultimul, ireversibil. “întors” = evocarea, morţii. Sau: revenirea, în conştiinţă, a ideii de iubire, dar fără intensitate pasională, deoarece acest amor “dormea”. Sensul ar fi de revenire în conştiinţă, dar în versul 3: “stam singur”. Această interpretare presupune alte două: 1) fiinţa moartă este fiinţa iubită; 2) prezenţa sicrielor aduce în conştiinţă amorul defunct, terminat.

• Versul al doilea reia elemente din primul distih al poeziei, dar adaugă reacţia eu-lui poetic. Este o reacţie care nu atinge graiul articulat, ci o reacţie sonoră unde nici chiar articularea nu este posibilă.

• Versul al treilea aduce o amplificare a universului fizic prin percepţia tactilă - frigul - propriu universului evocat: moartea are atributul de rece.

• Greu de sensuri este şi versul ultim. El e conclusiv, cu o anume neclaritate, și totuși semnificativ: ”Și-i atârnau aripele de plumb”. La cine se referă acel “-i”? La cadavrul din sicriu, sau la amorul dispărut, prezent ca amintire doar în conştiinţă? “Aripele de plumb” par a sugera absenţa elanului afectiv, în ipoteza că este vorba de iubită. Cert este că avem de-a face cu o meditaţie pe tema fortuna labilis, pe tema destinului, a ireversibilităţii timpului, ca în poezia romantică. Motivul mormintelor are şi el o nuanţă romantică, fiind reluat aici cu accente simboliste şi cu un mesaj expresionist, ceea ce confirmă evoluţia firească a unui romantic întârziat spre simbolism şi expresionism,

• Profund lirică, încărcată de semnificaţii şi având o structură complexă, poezia Plumb poate fi revendicată, simultan, de cel puţin trei curente literare şi de tot atâtea specii:

• sentimentul de melancolie, de factură romantică, dă acestei poezii un caracter de elegie; • privită din unghi simbolist este o meditaţie;

Page 25: Com Limba Si Literatura Romana

25

• analizată din unghi expresionist, este un pastel structurat pe conceptul de cunoaştere; • în sfârşit, din punct de vedere estetic este o ars poetica, întrucât evidenţiază plenar, aderenţa autorului la estetica simbolismului, la tehnica, recuzita şi motivele poeziei simboliste..

LACUSTRĂ

De-atâtea nopţi aud plouând, Aud materia plângând ... Sunt singur, şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pe scânduri ude, În spate mă izbeşte-un val – Tresar prin somn, şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc ... Şi simt cum de atâta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc. De-atâtea nopţi aud plouând, Tot tresărind, tot aşteptând ... Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre.

Consideraţii introductive • Lacustră a fost publicată iniţial în volumul Plumb din 1916. • Este una dintre capodoperele liricii bacoviene şi, în acelaşi timp, una dintre capodoperele poeziei simboliste româneşti. • Poezia conţine una dintre cele mai izbutite metafore din lirica românească: “aud materia plângând”, despre care se poate spune că este emblema întregii poezii a lui Bacovia. Compoziţia Poezia e alcătuită din patru catrene, cu rime laborios elaborate: în prima şi ultima strofă rimează versurile 1, 2 şi 3 (monorimă), iar în

Page 26: Com Limba Si Literatura Romana

26

strofele a doua şi a treia - versurile 2 cu 4. Se poate vorbi şi de o simetrie compoziţională, întrucât - cu excepţia versului 2 - ultima strofă e identică cu prima, rimele în -ând sugerând un geamăt prelung, sfâşietor. Semnificaţii şi simboluri • Primul vers - “De-atâtea nopţi aud plouând” - e singurul în care se caracterizează ambianţa, decorul. În primul rând este evocat un timp, iar acesta este nocturmul: ”De-atâtea nopţi”. În toată poezia, vizualul lipseşte, dacă-1 raportăm la cadru, la decor. E un timp parcă diluvian. Modul verbal utilizat este gerunziul, care are o conotaţie de prezent continuu. Stilistic, procedeul va reveni în ultima strofă, versul 2. În restul poeziei, starea de disconfort sugerată în primele două versuri este proiectată în imaginaţie (“mă duce-un gând”): “Sînt singur şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre”. Graţie lucidităţii - care e o trăsătură frecventă în poezia . bacoviană - în versurile citate mai sus sunt definite cele două atribute ale stării poetului: solititudine şi imaginar în dezvoltare halucinantă. • Următoarele două strofe se caracterizează prin ceea ce se numeşte anistorie, adică prin faptul că determinarea istorică lipseşte, timpul fiind suspendat: “Un gol istoric se întinde”. • Strofa a doua oferă spectacolul materiei aflate în dezagregare continuă, apa fiind un simbol al eroziunii şi al instabilităţii. Starea sufletească de copleşitoare dezolare e sugerată printr-o enumerare de senzaţii: “Şi parcă dorm pe scânduri ude, / în spate mă izbeşte-un val - / Tresar prin somn şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”. • Versul al doilea - “Aud materia plângând”, - tutelează întreaga poezie, dar poate tutela întreaga operă bacoviană. Ploaia îi apare ca plâns al materiei, starea de a fi înseamnă suferinţă. Impresia catastrofică invadează poezia prin sentimentul prăbuşirii oricărui element stabil de susţinere. Ploaia devine un element destructiv, catastrofic. • Lacustră e o poezie ciclică, întrucât strofa ultimă reia strofa întâi, cu modificarea versului doi: “Tot tresărind, tot aşteptând ...” Remarcăm aici reluarea gerunziului şi a monorimei în -ând. Apoi, sensul adverbului tot, întărit prin repetiţie, este acela de precaritate, de frică, de spaimă, dar şi de aşteptare a ceea ce nu ştim, dar putem

Page 27: Com Limba Si Literatura Romana

27

presupune: fie a sfârşitului stării de solitudine şi disconfort, fie a catastrofei menită a pune capăt la tot şi la toate • În toată poezia, vizualul lipseşte dacă-1 raportăm la cadru, la decor. Sintagmele - cheie sunt imagini auditive: “aud plouând”, “aud materia plângând”, sau chiar; “în spate mă izbeşte-un val”, “piloţii grei se prăbuşesc”. Elemente şi motive simboliste • Conştiinţă neliniştită şi tragică a poetului damnat. • Drama individului superior, incapabil să se adapteze. • Simbolul existenţial al şubrezeniei umane. • Motivul singurătăţii şi al nevrozei. • Motivul ploii şi al teroarei de umed. • Muzicalitatea deosebită a versului, susţinută de monorima în-ând, care creează efectul sonor al unui geamăt prelung şi sfâşietor, un plâns cosmic al materiei pentru destinul tragic al omului. DECOR Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar: Decor de doliu, funerar... Copacii albi, copacii negri. În parc regretele plâng iar... Cu pene albe, pene negre O pasăre cu glas amar Străbate parcul secular... Cu pene albe, cu pene negre... În parc fantomele apar... Și frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri; şi pene albe, pene negre, Decor de doliu, funerar... În parc ninsoarea cade rar...

Page 28: Com Limba Si Literatura Romana

28

Comentariu literar

Poezia Decor a fost publicată iniţial în volumul Plumb din 1916. Aşa cum indică şi titlul, ca specie literară poezia aceasta este un pastel, deoarece înfăţişează un tablou din natură. Decor este un pastel de o profundă modernitate şi originalitate aflat în antiteză cu creaţiile similare ale lui Alecsandri şi Coşbuc. Modernă este în primul rând sursa de inspiraţie citadină, Bacovia fiind un poet citadin, un poet al oraşului de provincie. Tabloul pe care îl înfăţişează nu este unul campestru, rustic sau alpin ca la Alecsandri şi Coşbuc, ci unul citadin, al parcului. De asemenea, spre deosebire de Alecsandri şi Coşbuc, care-şi exprimau sentimentele de admiraţie faţă de frumuseţile naturii, de bucurie şi de satisfacţie pentru prezența lor în cadrul natural, în mijlocul naturii, Bacovia exprimă, ca în toate poeziile sale, sentimente de tristeţe profundă, de angoasă existenţială şi de singurătate, de dezolare pe care i le provoacă parcul oraşului în anotimpul de iarnă. Ca anotimp, iarna este un timp al morţii, când natura se află în doliu, urmând a renaşte primăvara... În consecinţă, cadrul fizic este funerar, de doliu: “decor de doliu funerar”.

Motivul central al poeziei, care este, de fapt, motivul principal al întregii creaţii lirice a lui Bacovia este cel al morţii. Alături de acesta se află celelalte motive specific bacoviene, cum ar fi singurătatea - “parcul solitar” - dezolarea - “regretele plâng iar” -şi universul închis, spaţiul fără ieşire, claustrofobia. Sentimentul acesta este potentat de repetarea versurilor iniţiale (la sfârşitul primelor două strofe) şi reluarea lor în poziţiile 2 şi 3 ale strofei finale. Este un procedeu tipic simbolist care sugerează monotonia existenţială, învârtirea omului într-un cerc mereu reluat, ca un alt ecou al “cercului strâmt” din Luceafărul lui Eminescu.

Page 29: Com Limba Si Literatura Romana

29

Lecturi suplimentare PASTEL Buciumă toamna Agonic-din fund- Trec păsărele Şi tainic s-ascund. Țârâie ploaia ... Nu-i nimeni pe drum ; Pe-afară de stai Te-năbuşi de fum.

Departe, pe câmp, Cad corbii, domol Şi răgete lungi Pornesc din ocol. Tălăngile, trist, Tot sună dogit ... Şi tare-i târziu. Şi n-am mai murit

NERVI DE PRIMĂVARA

Primăvară ... O pictură parfumată cu vibrări de violet, În vitrine, versuri de un nou poet, În oraş suspină un vals din fanfară.

O lungă primăvară de visuri şi păreri ...

O lungă deşertare zvoneşte împrejur, E clar şi numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur. O nouă primăvară pe vechile dureri ... Apar din nou ţăranii pe hăul din câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând : Vor fi acum de toate cum este orişicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie. O, când va fi un cântec de alte primăveri ?!...

Page 30: Com Limba Si Literatura Romana

30

ALB Orchestra începu cu-o indignare graţioasă. Salonul alb visa cu roze albe- Un vals de voaluri albe ... Spaţiu, infinit, de o tristeţă armonioasă ... În aurora plină de vioare, Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări Cântau clare sărutări ... Larg, miniatură de vremuri viitoare ...

AMURG VIOLET

Amurg de toamnă violet ... Doi plopi, în fund, apar în siluete – Apostoli în odăjdii violete- Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet ... Pe drum e-o lume leneşă, cochetă Mulţimea toată pare violetă, Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet ... Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; Străbunii trec în pâlcuri violete, Oraşul tot e violet.

Page 31: Com Limba Si Literatura Romana

31

TUDOR ARGHEZI

Concepte de teorie literară

Lirica filozofică- meditația

Definiţie Meditaţia este o specie a liricii culte, cu caracter filozofic, în care autorul face reflecţii asupra condiţiei existenţei umane.

Originea termenului. Geneza speciei. Termenul provine din limba latină, unde meditaţio, -onis înseamnă cugetare, reflecţie, meditaţie.

Evoluţia speciei Apărută încă din antichitate, meditaţia, ca specie literară, a cunoscut o maximă dezvoltare în preromantism şi romantism şi o nouă strălucire în poezia modernă. a) Reprezentanţi în literatura universală

- A. de Lamartine : Meditaţii poetice; - A. de Vigny: Moartea lupului; - M. Lermontov: Meditaţie; - R. M. Rilke: Amintire; - R. Valery: Cimitirul marin; - Puşkin, Petofi, Leopardi, Young ş.a.

b) Reprezentanţi în literatura română - V. Cârlova: Ruinurile Târgoviştei; - Gr. Alexandrescu: Meditaţie ; Anul 1840 ; - I. H. Rădulescu: O noapte pe ruinele Târgoviştii; - M. Eminescu: Mortua est; La steaua; - P. Cerna: În peşteră; - T. Arghezi: Lumină lină; De ce-aş fi trist...; -1. Pillat: Aci sosi pe vremuri... ; - L. Blaga: Cântec pentru anul 2000.

Caracteristici : - lirismul se îmbină cu reflecţia filozofică asupra existenţei umane; - este o specie a liricii intime (cu varianta ei - lirica filozofică);

Page 32: Com Limba Si Literatura Romana

32

- autorul este în acelaşi timp poet şi filozof: ca filozof, el, este preocupat de problemele cele mai înalte, îmbrăcându-şi ideile în culorile cele mai bogate ale poeziei;

- în meditaţie, accentul cade tot pe sentimente, ca în orice creaţie lirică;

- prin faptul că presupune o puternică participare afectivă, a poetului, meditaţia se deosebeşte de poezia didactică, dominată de o atitudine obiectivă faţă de cele prezentate;

- meditaţia începe, de obicei, cu evocarea unui fenomen al naturii, a unui peisaj, a unui personaj istoric sau are ca pretext un anumit eveniment;

- a doua parte a meditaţiei prezintă gândurile şi sentimentele poetului în legătură cu cele prezentate şi, uneori, compară fenomenele naturale cu aspecte ale vieţii morale;

- exprimă experienţe intelectuale esenţiale; - atunci când este lipsită de încărcătura emoţională necesară,

meditaţia rămâne o simplă disertaţie în versuri asupra unei probleme de viaţă.

Opere reprezentative

TESTAMENT

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte, În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine, Prin râpi şi gropi adânci, Suite de bătrânii mei pe brânci, Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. Ea e hrisovul vostru cel dintâi, Al robilor cu saricile pline De osemintele vărsate-n mine.

Page 33: Com Limba Si Literatura Romana

33

Ca să schimbăm, acum, întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite Şi leagăne urmaşilor stăpâni. Şi, frământate mii de săptămâni, Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. Veninul strâns l-am preschimbat în miere, Lăsând întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale. Durerea noastră surdă şi amară O grămădii pe-o singură vioară, Pe care ascultând-o a jucat Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte Şi izbăveşte-ncet pedepsitor Odrasla vie-a crimei tuturor. E-ndreptăţirea ramurei obscure Ieşita la lumină din pădure Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi, Rodul durerii de vecii întregi. Întinsă leneşă pe canapea Domniţa suferă în cartea mea.

Page 34: Com Limba Si Literatura Romana

34

Slova de foc şi slova făurită împerecheate-n carte se mărită, Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei. Comentariu literar

Titlul poeziei, dincolo de sensul propriu al cuvântului, prefigurează în embrion, un crez poetic, un program care, estetic vorbind, se reflectă în expresia lirică a poeziei argheziene, pe care o discutăm.

În acest sens, cartea - testament oferă lecturii modalitatea propriei sale elaborări. Ea se desfăşoară progresiv în discursul poetic, dependent de titlu, prin perifrază (figură de stil care constă în a spune prin mai multe cuvinte, ceea ce s-ar fi putut spune printr-un singur cuvânt), în dialog cu cea căruia i se adresează, lectorul său, prin indicatorii pronominali, conform schemei:

mesaj Eu → Tu în prima parte a poeziei, cu un reper de sens, în finalul ei. Cartea - testament, mărturiseşte poetul, implică în elaborarea ei

truda, strădania, uneori de o viaţă. Ea devine un bun ce depăşeşte orice interes familial, de vreme ce rămâne în posteritate. Posteritatea îl asimilează, devine o “treaptă”, cu rădăcini în istoria trudnică a neamului său de pălmaşi.

Operaţia de resemnificare a caznei străbune din versurile lui Tudor Arghezi, prin transcodaj metaforic şi translaţie de sens, se vrea a fi un hrisov, un memento scris de un urmaş al robilor din alte vremuri.

Prin mutaţie de sens în planul artei, materia şi uneltele scrisului, derivă din ideea străbună de trudă: condeiul, din sapa iobagului, călimara din brazdă - pământ răsturnat din care creşte pâinea, iar poezia, “din bube, mucegaiuri şi noroi... Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Şi leagăne urmaşilor stăpâni”.

Page 35: Com Limba Si Literatura Romana

35

Reversul oximoronic (sinteză lexicală care. practic, exprimă, prin opoziţie, noţiuni sau idei contradictorii) din finalul poeziei califică neputinţa de înţelegere a textului poetic de către vlăstarele din protipendada boierească a trecutului:

“Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei”

Limbajul poeziei argheziene, şi în Testament, îşi are obârşia: a) în “graiul cu îndemnuri potrivite” al trudnicilor străbuni, din lumea către care se-ndreaptă gândurile sale: străbuni, râpi, gropi, sudoare, vite, sapă, brazdă - lume a trudnicilor de altădată, osândită să-şi ducă existenţa în zdrenţe, mucegaiuri, bube şi noroi. b) şi, prin opoziţie, prin analogii metaforice ce definesc imperiul artei: icoane, muguri, coroane, miere, vioară. Frazarea poetică, sub impuls iambic, prin mutaţii de accent ritmic,

prin extensie metrică, dincolo de iamb, sintagmatic prin răsturnări şi dislocări topice, antepuneri sintactice şi treceri frazeologice dincolo de vers, de la un vers la altul. E ceva “bolovănos”, de asprime în “zicerea” argheziană, dacă se are în vedere stilul fatic (funcţia fatică: comunicare ce derivă din situaţia de contact dintre emiţător şi destinatar, de prelungire sau întrerupere a comunicării) şi metalingvistic (funcţia metalingvistică: care se manifestă printr-o abatere), predominant din urzeala discursului poetic. PSALM Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere Şi te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: eşti şoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. Pentru credinţă sau pentru tăgadă, Te caut dârz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. Ca-n oglindirea unui drum de apă, Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;

Page 36: Com Limba Si Literatura Romana

36

Te-ntrezării în stele, printre peşti, Ca taurul sălbatec când se-adapă. Singuri, acum, în marea ta poveste, Rămân cu tine să mă mai măsor, Fără să vreau să ies biruitor, Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!» „PSALMI“ – prezentare generală

Ineditul psalmilor din lirica argheziană, derivă parabolic încă din substanţa psalmului biblic. Ruga din psalmul biblic izvorăşte din conştiinţa înfăptuirii unui păcat, o abatere de la ordinea morală instituită prin creaţia divină, întruchipată de un Dumnezeu a toate făcător. Din dorinţa de purificare a spiritului, mustrarea de conştiinţă reclamă sprijinul protector şi bun al acestui Dumnezeu, Părintele, Tatăl.

Umanul şi divinul, conceptual, în poezia lui Tudor Arghezi, sunt, categorial, la antipod unul faţă de altul: umanul e îmbâcsit cu bube, mucegaiuri şi noroi, într-o lume bazată pe injustiţie, opresiune şi descurajare.

Răzvrătirea lui Tudor Arghezi împotriva acestei ordini lumeşti, ar putea fi compensată de o altă ordine. În acest sens, Dumnezeu ar întruchipa şi ideea altei ordine de armonie universală, iar poezia, o imagine a acestei lumi, a prototipurilor perfecte.

Oscilând între credinţă şi tăgadă, psalmii arghezieni descoperă o latură gnoseologică a liricii scrisului lui Tudor Arghezi, izvorât din dorinţa de cunoaştere, nu în termeni filozofici, ci dramatizând aspiraţia spre absolut a poetului, cât şi eşecul neputinţei.

Osândit să trăiască într-un rău lunecos, după opinia poetului, Dumnezeu este de vină. Tăgada argheziană de aici porneşte: psalmistul se simte vinovat că a râvnit la un “bun oprit”, la “bunurile toate” pe care şi le-a dorit. Dumnezeu însă i-a spus că nu se poate.

Acelaşi laitmotiv străbate şi alte supoziţii existenţiale în alte poezii ale poetului, din exasperare, din neputinţa harului divin de a interveni în răul lumesc, de îndreptare, de oblăduire.

Page 37: Com Limba Si Literatura Romana

37

Lecturi suplimentare

DUHOVNICEASCĂ Ce noapte groasă, ce noapte grea ! A bătut în fundul lumii cineva, E cineva sau, poate, mi se pare. Cine umblă fără lumină, Fără lună, fără lumânare Şi s-a lovit de plopii din grădină ? Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas, Ca un suflet de pripas ? Cine-i acolo ? Răspunde ! De unde vii şi ai intrat pe unde? Tu eşti, mamă ? Mi-e frică, Mamă bună, mamă mică ! Ţi s-a urât în pământ. Toţi nu mai sunt. Toţi au plecat, de când ai plecat. Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat, Toţi au murit de tot. Şi Grivei s-a învârtit în bot Şi-a căzut. S-au stârpit cucuruzii. S-au uscat busuiocul şi duzii, Au zburat din streaşina lunii Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii, Ştiubeiele-s pustii, Plopii-s cărămizii, S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda ... Ei ! cine străbătu livada Şi cine s-a oprit ? Ce vrei ? Cine eşti, De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti ? Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani ... Eu sunt risipit prin spini şi bolovani ... Au murit şi numărul din poartă

Page 38: Com Limba Si Literatura Romana

38

Şi clopotul şi lacătul şi cheia. S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine ... Care n-a mai fost şi care vine Şi se uită prin întuneric la mine Şi-mi vede cugetele toate. Ei ! Cine-i acolo-n haine-ntunecate ? Cine scobeşte zidul cu carnea lui, Cu degetul lui ca un cui, De răspunde-n rănile mele? Cine-i pribeag şi ostenit la uşă ? Mi-e limba aspră ca de cenuşă. Nu mă mai pot duce. Mi-e sete. Deschide, vecine. Uite sânge, uite slavă. Uite mană, uite otravă. Am fugit de pe Cruce. Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine.

CREION Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, In care se-oglindesc Azurul şi copacul. Şi capul tău mi-i drag, Căci e ca malu-n stuf, Unde păianjeni dorm, Pe zori făcute puf.

Surâsul tău mi-i drag, Căci e ca piatra-n fund, Spre care-noată albi Peşti lungi cu ochi rotund. Făptura ta întreagă De chin şi bucurie, Nu trebuie să-mi fie, De ce să-mi fie dragă ?

DE-A V-AŢI ASCUNS Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi, de-a ceva ciudat. Nu ştiu când o să fie asta, tată, Dar, hotărât, o să ne jucam odată, Odată, poate, după scăpătat.

Page 39: Com Limba Si Literatura Romana

39

E un joc viclean de bătrâni Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine, Joc de slugi şi joc de stăpâni, Joc de păsări, de flori, de câni, Şi fiecare îl joacă bine. Ne vom iubi, negreşit, mereu Strânşi bucuroşi la masă, Subt coviltirile lui Dumnezeu. Într-o zi piciorul va rămâne greu, Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. Jocul începe încet, ca un vânt. Eu o să râd şi o să tac, O să mă culc la pământ. O să stau fără cuvânt, De pildă, lângă copac. E jocul Sfintelor Scripturi. Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri, Care din câteva sfinte tremurături Au isprăvit jocul, frumos. Voi să nu vă mâhniţi tare Când mă vor lua şi duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormântare În lutul afânat sau tare. Aşa e jocul, începe cu moarte. Ştiind că şi Lazăr a-nviat, Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi, Ca şi cum nu s-a întâmplat Nimic prea nou şi prea ciudat. Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi. Tata s-a îngrijit de voi,

Page 40: Com Limba Si Literatura Romana

40

V-a lăsat vite, hambare, Păşune, bordeie şi oi, Pentru tot soiul de nevoi Şi pentru mâncare Toţi vor învia, toţi se vor întoarce Într-o zi acasă, la copii, La nevasta, care plânge şi toarce, La văcuţe, la mioarce, Ca oamenii gospodari şi vii. Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi, Voinici, zglobii, cu voie bună, Cum am apucat din moşi-strămoşi. Deocamdată, feţii mei frumoşi, O să lipsească tata vreo lună. Apoi, o să fie o întârziere, Şi alta, şi pe urmă altă. Tata nu o să mai aibă putere Să vie pe jos, în timpul cât se cere, Din lumea cealaltă. Şi, voi aţi crescut mari, V-aţi căpătuit, V-aţi făcut cărturari, Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari, Şi tata nu a mai venit ... Puii mei, bobocii mei, copiii mei ! Aşa este jocul. îl joci în doi, în trei, îl joci în câte câţi vrei. Arde-l-ar focul!

Page 41: Com Limba Si Literatura Romana

41

NICIODATĂ TOAMNA ... Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte. Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare, Din mocirla cărui aur am băut. Pasările negre suie în apus, Ca frunza bolnavă-a carpenului sur Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus, Foile-n azur. Cine vrea să plângă, cine să jelească Vie să asculte-ndemnul nenţeles, Şi cu ochii-n facla plopilor cerească Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

MELANCOLIE Am luat ceasul de-ntâlnire Câtă vreme n-a venit Când se tulbură-n fund lacul M-am uitat cu dor în zare. Şi-n perdeaua lui subţire Orele şi-au împletit îşi petrece steaua acul. Firul lor cu firul mare. Şi acum c-o văd venind Pe poteca solitară, De departe, simt un jind Şi-aş voi să mi se pară.

Page 42: Com Limba Si Literatura Romana

42

LUCIAN BLAGA Concepte de teorie literară Expresionismul c) Expresionismul este o mişcare artistică modernistă apărută la începutul sec. al XX-lea în Germania. Se caracterizează prin: - atitudine neconformistă şi accentuat subiectivistă; - în pictură: accent pe linia expresivă, monumentală, decorativă, pe culorile violent contrastante; - în poezie: tendinţa spre simplificare, imagini spontane, şocante, fantasticul simbolic, viziuni tulburi, haotice; - are la bază expresia lumii subiective a autorului, transpunând trăiri absolute, necondiţionate; - Lucian Blaga, adept al expresionismului în literatura noastră, defineşte astfel esenţa curentului: “De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl transcende trădând relaţii cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” - Reprezentanţi ai expresionismului în literatura română: Lucian Blaga, A. Maniu, V. Voiculescu, Al. Philippide ş.a. Opere reprezentative – texte comentate

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii,

Page 43: Com Limba Si Literatura Romana

43

aşa îmbogăţesc şi eu-întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari sub ochii mei - căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Comentariu literar

Motivul din poezia lui Lucian Blaga, se referă, dincolo de conceptul filozofic, nicidecum terminologic, ci metaforic, la o dualitate posibilă de cunoaştere, între revelaţia intuitivă a existenţei, în ceea ce e frumos în ea şi ne încântă, şi raţiunea analitică, demonstrativă a ei.

În primele versuri, textul poetic prin două enunţuri, dispuse adversativ: Primul termen al relaţiei, prin negaţie, implică indirect opusul ei, afirmativ: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi / pe buze ori morminte” - de unde deducem datul existenţei, perceput din senzaţia de înfiorare, de farmec pe care poetul o resimte, din taina datului existenţei.

Al doilea termen al relaţiei adversative se referă la o altă modalitate de cunoaştere în sprijinul ideii după care. un plus de cunoaştere raţională, anulează impresia de farmec, relevată intuitiv: “Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”.

Cadrul acestei prime reprezentări, e reluat adversativ în a doua parte a poeziei, suplimentând asertiv - metaforic, primele consideraţii ale poetului: “Dar eu / cu lumina mea sporesc a lumii taină'* ... “îmbogăţesc şi eu - întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister”, (...) şi concluziv, “căci eu iubesc / şi tlori şi ochi şi buze şi morminte”. Situaţia conflictuală pe care o deducem din întregul discurs poetic, între cele două modalităţi de cunoaştere, se îndreaptă înspre aşa numita filozofie a vieţii, lebenphilosophie, din cultura germană din pragul secolului, după care, între raţiune şi trăire există o opoziţie disjunctă: acceptând raţiunea ca principiu de existenţă, excludem trăirea, şi invers. Singura cale de acces în a trăi viaţa, e intuiţia, încât

Page 44: Com Limba Si Literatura Romana

44

adevărurile logice urmează a fi înlocuite prin mituri şi simboluri - imagini sintetice, capabile să sugereze misterele.

De remarcat, sub aspectul grafic al dispunerii versurilor nu se supune canoanelor prozodiei clasice. Fiecare vers e un segment sintactic, cu măsura silabică determinată de dimensiunea acestuia. Spaţiile libere indică pauzele fluenţei frazeologice, dar şi ale distribuţiei componentelor, permite cititorului cum se cuvine a fi citit textul, în măsura inegală a versurilor, ce nu impune omofonii orchestrale, prin rimă, ci prin distribuţia ritmică a accentelor, prin aliteraţii şi asonante de coloratură melodică.

PARADIS ÎN DESTRĂMARE Portarul înaripat mai ţine întins un cotor de spadă fără de flăcări. Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins. Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor Serafimi cu părul nins însetează după adevăr, dar apele din fântâni refuză găleţile lor. Arând fără îndemn cu pluguri de lemn, arhangheli se plâng de greutatea aripelor. Trece printre sori vecini porumbelul Sfântului Duh, cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Noaptea îngerii goi zgribulind se culca în fân : vai mie, vai ţie, păienjeni mulţi au umplut apa vie, odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ţărâna va seca poveştile din trupul trist.

Explozia de vitalitate din ciclul poetic Paşii profetului, atenuată în ciclul din în marea trecere, se converteşte în Lauda

Page 45: Com Limba Si Literatura Romana

45

somnului în anxietatea unor viziuni cu alte întruchipări, spre ancestral, la obârşie, la “mume”, în formule primare ale vieţii.

Prin somn, consideră metaforic poetul, sângele, ca un val, “se trage înapoi la părinţi, în anistoric în noaptea arhetipală a Universului, cu latenţele lui, în care “dănţuiesc în iarbă stelele”, în care potecile “se retrag în pădure şi-n peşteri”, într-un “întuneric fără martori”.

Evident, în poezia lui Lucian Blaga se află un refuz de a accepta“cultura majoră a oraşului”. Nu împotriva tehnicii propriu - zise se manifestă atitudinea poetului, ci împotriva efectelor nocive ale civilizaţiei moderne care strangulează spiritualitatea, îndepărtând omul din natură. Invazia de îngeri din versurile lui Lucian Blaga, se produce şi în viaţa domestică şi civică. Veniţi să pedepsească sodomele moderne ale civilizaţiei, “S-au rătăcit, prin baruri, cu penele arse, / Dănţuitoarea albă le trece prin sânge / Râzând s-a oprit / pe-un vârf de picior, ca pe o stâncă întoarsă”.

Limbajul viziunii apocaliptice din poezia “Paradis în destrămare”, pare să invite cititorii pentru a regăsi satul pierdut din vremurile lui mistice. Poezia se îndreaptă către un pesimism mistuitor.

Reluând versetul biblic, după care Domnul Dumnezeu, izgonind pe Adam din Eden, “a pus heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare” ca să păzească drumul ce duce spre pomul vieţii. In “paradisul” din versurile lui Lucian Blaga, “portarul înaripat” mai ţine încă întins, “un cotor de spadă fără de flăcări” şi “nu se luptă cu nimeni !, dar se simte învins”. În altă perspectivă, în acelaşi context, figuraţia umană e înlocuită cu arhangheli şi îngeri dezgoliţi, care, noaptea, zgribuliţi, se culcă în fân şi mor, putrezind sub glie.

Discursul poetic se desfăşoară în consonanţă cu secvenţele prozaice ale frazării, fără fluenţă ritmică, firească în alte versuri, din “Poemele luminii”, de pildă. Fiecare enunţ se desface în sintagmele-i componente, de la un vers la altul, încât accentul subliniază partea din întreg din distribuţia sintagmatică a părţilor constitutive.

Page 46: Com Limba Si Literatura Romana

46

Lecturi suplimentare

DAŢI-Ml UN TRUP VOI MUNŢILOR Numai pe tine te am trecătorul meu trup şi totuşi flori albe şi roşii, eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port. Daţi-mi un trup voi munţilor, mărilor, daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! Pământule larg fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te-n lăcaşul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic ! Prin cosmos auzi-s-ar atuncia măreţii mei paşi şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt. Când aş iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările ca nişte vânjoasc, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer să-l cuprind, mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieţi sori

Page 47: Com Limba Si Literatura Romana

47

călători şi poate-aş zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup. AUTOPORTRET Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ţine loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare în mută, seculară căutare de totdeauna, şi până la cele din urmă hotare. El caută apa din care bea curcubeul. El caută apa, din care curcubeul îşi bea frumuseţea şi nefiinţa. IZVORUL NOPŢII Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare, că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste şesuri, acoperind pământul c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi lumina mea.

Page 48: Com Limba Si Literatura Romana

48

MIRABILA SĂMÂNȚĂ Mă rog c-un surâs şi cu dulce cuvânt rost să fac de seminţe, de rarele, pentru Eutopia, mândra grădină, în preajma căreia fulgere rodnice joacă să-nalţe tăcutele seve-n lumină. Neapărat, mai mult decât prin oraşul rumorilor, c-o străduinţă mai mare decât subt arcade cu flori, voi umbla primăvara întreagă prin târguri căutând vânzători de sămânţă. Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-1 am pentru tot ce devine în patrie, pentru tot ce sporeşte şi creşte-n izvorniţă. Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în faţa puterilor, în ipostază de boabe, în faţa mărunţilor zei, cari aşteaptă să fie zvârliţi prin brazde tăiate în zile de martie. Am văzut nu odată sămânţa mirabilă ce-nchide în sine supreme puteri. Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par seminţele ce mi le ceri. Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har. În rânduri de saci cu gura deschisă – boabele să ţi le-nchipui: gălbii, sau roşii, verzii, sinilii, aurii, când pure, când pestriţe. Asemenea proaspete, vii şi păstoase şi lucii culori se mai văd doar în stemele ţărilor, sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme de le ridici, răcoroase, un sunet auzi precum ni l-ar da pe-un ţărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri. Copil, îmi plăcea, despuiat de veşminte, să intru-n picioare în cada cu grâu,

Page 49: Com Limba Si Literatura Romana

49

cufundat pân' la gură în boabe de aur. Pe umeri simţeam o povoară de râu. Şi-acuma, în timpuri târzii, când mai văd câteodată grămezi de seminţe pe arii, anevoie pun cumpăt fierbintei dorinţi de-a le atinge cu faţa. De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama de-a nu trezi zeii, solari, visătorii de visuri tenace, cuminţi. Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor! Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină, s-ascunde în fieştecare din ele, când dorm. Palpită în visul seminţelor un foşnet de câmp şi amiezi de grădină, un veac pădureţ, popoare de frunze şi-un murmur de neam cântăreţ.

Page 50: Com Limba Si Literatura Romana

50

ION BARBU Concepte de teorie literară Ermetismul Termenul provine din fr. hermetisme, fiind derivat de la numele lui Hermes Trismegistos (zeu al vechilor greci, pe care alchimiştii î1 considerau drept părinte al ştiinţelor oculte, al alchimiei şi magiei). Reprezintă o calificare a ceea ce implică un înţeles ascuns, în măsură să fie relevat numai prin iniţiere (caracter ezoteric). Definiţie: Ermetismul este un curent literar din categoria modernismului acut, extremist, adică un curent de avangardă manifestat în poezia europeană de la sfârşitul sec. XXI şi începutul sec. XX caracterizat prin tendinţa de a cultiva un limbaj obscur, ininteligibil, eliptic. Trăsături caracteristice: - tendinţă de încifrare a comunicării lirice într-un spirit ezoteric; - partizanii ermetismului consideră că arta adevărată ar fi apanajul unui cerc restrâns de iniţiaţi; - simbolismul cult, expresie sibilinică; - investirea cuvintelor cu virtuţi de magie; - versul capătă o notă de obscuritate enigmatică; - folosirea unui limbaj artistic concentrat, esenţializat; - exprimarea se intelectualizează, devine “autonomă”, evoluând spre rafinament şi gusturi elevate; - expresia artistică devine dificilă, greu accesibilă, datorită simbolurilor ei secrete, abstracte. Reprezentanţi - Deşi ermetismul s-a manifestat plenar în sec. XTX - XX, totuşi în accepţia de poezie greu de înţeles, de descifrat, cu mesaj abscons - i se pot găsi urme încă din sec. al XII -lea în legătură cu deosebirile existente intre trobar clar (cântec clar) şi trobar clus (cântec închis, greu de descifrat).

Page 51: Com Limba Si Literatura Romana

51

- În conştiinţa estetică europeană, poezia ermetică se impune spre sfârşitul sec. XIX. Părintele poeziei ermetice este poetul francez Mallarme. - Ermetizarea actului poetic, prin intelectualizarea radicală a lirismului, este caracteristică poetului francez Paul Valery şi poetului austriac Stefan George. - Un întreg curent ermetic poate fi întâlnit în literatura italiană dintre anii 1920-1945 (D. Campana, G. Ungaretti, E. Montale ş.a.). - În literatura română, reprezentantul cel mai autentic al ermetismului este Ion Barbu, cu volumul său Joc secund (1930). - Sub influenţa poeziei lui Ion Barbu, apar, între 1930 - 1940, o serie de poeţi care practică un ermetism de natură mai mult filologică, o obscuritate manieristă şi artificială (Barbu Brezianu, Dan Botta, Cicerone Theodorescu ş.a.). - În anii '60, o dată cu reluarea modernismului, Ion Barbu e utilizat din nou ca model de către o serie de tineri poeţi în frunte cu Nichita Stănescu. Balada Originea termenului: Geneza și evoluția speciei Cuvântul baladă își are originea în latină (ballare), păstrat în franceză(ballade) și în provensală(ballada=cântec de joc, dans). La popoarele romanice din sud este atestat încă din sec. al XIII-lea, fiind o poezie lirică cu formă fixă, care denumea un cântec de joc, sau melodia care denumea un cântec de joc, sau melodia care acompania un dans. - Cu timpul, caracterul liric al acestui cântec de dans s-a transfonnat, în versurile lui introducându-se, în Evul Mediu, elemente narative de origine cultă, cavalerească. în sec. XIV se întâlneşte şi în Anglia şi Scoţia, sub forma cântecului epic popular al menestrelilor. în sec. XV se răspândeşte în Germania. - Fiind pe gustul poporului, multe din aceste balade au intrat în circuitul oral, autorii lor pierzându-se în anonimat.

Definiţie Balada este o specie a epicii culte în versuri, cu o acţiune de mică întindere, în care se povesteşte o întâmplare inspirată de obicei din

Page 52: Com Limba Si Literatura Romana

52

tradiţia istorică sau populară pusă pe seama unor eroi cu caractere opuse, care săvârşesc acţiuni ce ne impresionează puternic. Trăsături caracteristice - specie epică în versuri; - dimensiuni relativ reduse; - acţiune de mică întindere; - subiectul inspirat din tradiţia istorică sau populară; - la acţiune participă eroi cu caractere opuse; - eroi înzestraţi cu însuşiri excepţionale; - eroii săvârşesc fapte ieşite din comun, de natură să impresioneze puternic cititorii; - în derularea firului epic se urmăresc momentele subiectului.

Reprezentanţi şi opere - în literatura franceză, au scris balade cu formă fixă: Machant, Froissart, Eustache, Deschamps, Alain Chartier, Charles d'Orleans, Francois Villon, Christine de Pisan, Clement Marot, iar mai târziu şi la Fontaine, Th. DeDanville, Francois Coppee. - în literatura română, au scris balade de inspiraţie folclorică sau istorică : V. Alecsandri, D. Bolintineanu, G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, G. Topârceanu, Ion Barbu, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Deşliu ş.a.

Opere reprezentative – texte și comentarii

RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL - Menestrel trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Mult-îndărătnic menestrel, Un cântec larg tot mai încearcă, Zi-mi de lapona Enigel Şi Crypto, regele ciupearcă ! Nuntaş fruntaş ! Ospăţul tău limba mi-a fript-o

Page 53: Com Limba Si Literatura Romana

53

Dar cântecul, tot zice-l-aş, Cu Enigel şi riga Crypto. -Zi-l, menestrel ! Cu foc l-ai zis acum o vară; Azi zi-mi-1 stins, încetinel, La spartul nunţii, în cămară. Des cercetat de pădureți În pat de râu şi-în humă unsă, Împărăţea peste bureţi Crai Crypto, inimă acunsă, La vecinie tron, de rouă parcă ! -Dar printre ei bârfeau bureţii De-o vrăjitoare minătarcă, De la fântâna tinereţii. Şi răi ghioci şi toporaşi Din gropi ieşeau să-l ocărască, Sterp îl făceau şi nărăvaş, Că nu vroia să înflorească În ţări de ghiaţă urgisită, Pe-acelaşi timp trăia cu el, Lapona mică, liniştită, Cu piei; pre nume - Enigel. De la iernat, la păşunat, În noul an, să-şi ducă renii, Prin aer ud, tot mai la sud, Ea poposi pe muşchiul crud La Crypto, mirele poienii. Pe trei covoare de răcoare Lin adormi, torcând verdeaţă, Când lângă sân, un rigă spân, Cu eunucul lui bătrân, Veni s-o-îmbie cu dulceaţă: -Enigel, Enigel, Ţi-am adus dulceaţă, iacă. Uite fragi, ţie dragi Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

Page 54: Com Limba Si Literatura Romana

54

- Rigă spân, de la sân. Mulţumesc Dumitale. Eu mă duc să culeg Fragii fragezi, mai la vale. - Enigel, Enigel, Scade noaptea, ies lumine, Dacă pleci să culegi, Începi, rogu-te, cu mine. Te-aş culege, rigă blând... Zorile încep să joace Şi eşti umed şi plăpând: Teamă mi-e, te frângi curând, Lasă. Aşteaptă de te coac

,,Să mă coc, Enigel, Mult aş vrea, dar, vezi, de soare, Visuri sute, de măcel, Mă despart. E roşu, mare, Pete are fel de fel; Lasă-l, uită-1 Enigel, In somn fraged şi răcoare. -Rigă Crypto, rigă Crypto, Ca o lamă de blestem Vorba-în inimă-ai înfipt-o! Eu de umbră mult mă tem, Că dacă-în iarnă sunt făcută, Şi ursul alb mi-e vărul drept, Din umbra deasă, desfăcută, Mă-închin la soarele-înţelept. La lămpi de ghiaţă, supt zăpezi, Tot polul meu un vis visează. Greu taler scump, cu margini verzi, De aur, visu-i cercetează.

Page 55: Com Limba Si Literatura Romana

55

Mă-închin la soarele-înţelept, Că sufletu-i fântână-în piept Şi roata albă mi-e stăpână Ce zace-în sufletul-fântână. La soare, roata se măreşte, La umbră, numai carnea creşte Şi somn e carnea, se desumflă, -Dar vânt şi umbră iar o umflă... Frumos vorbi şi subţirel Lapona dreaptă, Enigel. Dar timpul, vezi, nu adăsta, Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel. -Plângi, prea-cuminte Enigel ! Lui Crypto, regele ciupearcă, Lumina iute cum să-i placă ? El se desface uşurel! De Enigel. De partea umbrei moi să treacă... Dar soarele, aprins inel, Se oglindi adânc în el; De zece ori, fără sfială, Se oglindi în pielea-i chială; Şi sucul dulce înăcreşte! Ascunsa-i inimă plesneşte, Spre zece vii peceţi de semn, Venin şi roşu untdelemn Mustesc din funduri de blestem; Că-i greu mult soare să îndure Ciupearcă crudă de pădure, Că sufletul nu e fântână Decât la om, fiară bătrână,

Page 56: Com Limba Si Literatura Romana

56

Iar la făptură mai firavă Pahar e gândul, cu otravă. -Ca la nebunul rigă Crypto, Ce focul inima i-a fript-o, De a rămas să rătăcească Cu altă faţă, mai crăiască : Cu Laurul Balaurul Să toarne-n lume aurul Să-l toace , gol la drum să iasă, Cu măselarița-mireasă, Să-ți ție de împărăteasă.

Comentariu literar

Concepută în manieră baladescă germanică, invenţia poetică din prima parte a poeziei se desfăşoară în factura unui scenariu şi atmosferă de mister medieval, sugerată prin dialog, la invitaţia unui menestrel, adresată unui nuntaş, ca să asculte povestea despre lapona Enigel şi regele Crypto pe care o mai spusese “cu foc”, cu o vară înainte, la o altă petrecere de nuntă.

Prima poveste, aşadar, cea spusă cu o vară în urmă. este cadrul celei de a doua, spusă la un spart de nuntă. într-o cămară.

Povestea în poveste este deci imaginară şi se referă la o altă nuntă, stranie, care introduce cititorul în misterul scenariului medieval, al unei istorii nemaiîntâlnite, unui “a fost odată”, cândva, de mult, în anistorie: domeniul de existenţă al regelui - Ciupercă, al craiului Crypto, e lumea vegetală din zona de umbră şi de umed a bureţilor. Vieţuind în asemenea condiţii, riga Crypto nu înfloreşte, e sterp, aparţine deci naturilor embrionare. Simbolic aşadar, regele Ciupercă al lui I. Barbu sugerează o postură viabilă într-un univers propriu, izolarea: “nărăvaş”, că nu voia să înflorească. “Inimă ascunsă” în substanţa lui viabilă, sensibilitatea lui e letargică, latentă, din cauza condiţiei sale tragice de existenţă, care-1 inhibă.

Lapona Enigel e o fiinţă umană: ea nu se poate împlini decât în lumină, în căldură. Simbolic, trăind “în ţări de gheaţă”, ea întruchipează metaforic gândirea, lumea ideilor, ca antipod al vieţii vegetative, embrionare.

Page 57: Com Limba Si Literatura Romana

57

Întâlnirea dintre cei doi se petrece într-un moment de metamorfoză a vremii: ea coboară la păşunat cu renii, spre sud - în context, sugestie a unui proces de transhumanță, în ipoteza îngemănării spiritului cu natura.

Povestea se desfăşoară în vis. În vis, aspiraţiile scapă din faptul existenţial dat, din potențele acestuia, prinzând contur fabulos, suscitat impresiv, de un element exterior: “ea poposise pe muşchiul crud / La Crypto. mirele poienii”. E înspre zori, şi-n vis, riga Crypto o invită să se împlinească cu dânsul, cu faţa întoarsă însă de la soare.

Dialogul e întreţinut de halucinanta dorinţă de împlinire erotică a rigăi Crypto. El îi oferă roade dulci din lumea lui. Refuzul Laponei, de trei ori. relevă în replică dramatica încercare de împlinire a regelui Ciupercă, capabil de sacrificiu, care nu-i poate oferi decât: “dacă pleci să culegi, / începi, rogu-te. cu mine”, ceea ce, uman, Lapona refuză, pentru că e “umed şi plăpând”, recomandându-i să aştepte, ca să se coacă.

Invitaţia de împreunare e tentantă. Refuzul Laponei desluşeşte în conştiinţa ei un alt destin, al ei, din care nu poate ieşi, de vreme ce, “din iarnă făcută” ea se închină soarelui, oglindă în suflet, fântână în piept. Trupul e carne: creşte în umbră, în întuneric, e somn, vieţuieşte sub impulsul său vital, inconştient. Simbolic, soarele e viaţa însăşi, lumina - ideal de cunoaştere. O lumină în umbră o ucide, precum şi somnul, visele.

Riga Crypto nu e om, e o făptură crudă, firavă, nu se poate împlini într-o altă lume, de unde şi epifonemul din finalul poeziei, din care se desprinde tâlcul alegoriei: Enigel, ca şi Luceafărul lui Eminescu, are o condiţie dată prin predestinare. Ea aparţine Ideii. Dragostea fără soţ a rigăi Crypto semnifică metaforic aspiraţia spre ideal din poezia lui Eminescu. Planurile sunt însă răsturnate: Enigel e fiinţă superioară, “fântână în piept” - fiinţă umană, capabilă de reflectare a datului lumii în conştiinţă, emanaţie de spiritualitate, de desmărginire de trup, de materie. Regele Crypto, fiinţă inferioară cu gândul, “pahar plin de otravă”. Pe de altă parte, nebunul rege Crypto semnifică alienarea, căci e o adevărată nebunie să aspiri către o lume ce nu-ţi este dată.

Page 58: Com Limba Si Literatura Romana

58

Lecturi suplimentare DIN CEAS DEDUS Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. TIMBRUL Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum, Durerea divizată o sună - încet, mai tare... Dar piatra-în rugăciune, a humei despuiare Şi unda logodită sub cer, vor spune-cum ? Ar trebui un cântec încăpător, precum Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum. OUL DOGMATIC E dat acestui trist norod Şi oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou, la vârf cu plod, Făcut e să-1 privim la soare ! Cum lumea veche, în cleştar, Înoată, în subţire var, Nevinovatul, noul ou, Palat de nuntă şi cavou.

Page 59: Com Limba Si Literatura Romana

59

Din trei atlazuri e culcuşul În care doarme nins albuşul Atât de galeş, de închis, Cu trupul drag, surpat în vis. Dar plodul ? De foarte sus Din polul plus De unde glodul Pământurilor n-a ajuns Acordă lin Şi masculin Albuşului în hialin: Sărutul plin. Om uitător, ireversibil, Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil? Precum atunci, şi azi - întocma: Mărunte lumi păstrează dogma. Să vezi, la bolţi, pe Sfântul Duh Veghind vii ape fără stuh, Acest ou-simbol ţi-l aduc, Om şters, uituc.

Nu oul roşu. Om fără saţ şi om nerod, Un ou cu plod Iţi vreau plocon, acum de Paşte: Îl urcă-în soare şi cunoaşte ! Şi mai ales te înfioarâ De acel galben icusar, Ceasornic fără minutar Ce singur scrie când să moară Şi ou şi lume. Te-înfioară

Page 60: Com Limba Si Literatura Romana

60

De ceasul galben, necesar... A morţii frunte - acolo-i toată. In gălbenuş, Să roadă spornicul albuş, Durata-înscrie-în noi o roată, Întocma - dogma. încă o dată : E Oul celui sterp la fel, Dar nu-1 sorbi. Curmi nuntă-în el Şi nici la cloşcă să nu-1 pui ! Îl lasă - în pacea - întâie-a lui, Că vinovat e tot făcutul. Şi sfânt, doar nunta, începutul.

Page 61: Com Limba Si Literatura Romana

61

MIHAIL SADOVEANU Concepte de teorie literară

TRADIȚIONALISMUL

Originea termenului Cuvântul tradiţionalism este derivat de la tradiţie (lat: tradiţio) =

ansamblu de idei, obiceiuri, credinţe, datini, mesaje artistice, structuri şi mijloace de expresie etc. care se transmit, în cadrul unor grupuri, popoare sau naţiuni, dintr-o generaţie în alta.

În limba română, termenul tradiţionalism provine din fr. tradiţionalisme.

Definiţie Tradiţionalismul înseamnă, de regulă, un ataşament necritic,

excesiv, faţă de valorile trecutului, văzute global şi în opoziţie cu cele noi. în artă (şi, deci, inclusiv în literatură), tradiţionalismul semnifică negarea procedeelor, a tendinţelor şi a valorilor moderne şi, cu atât mai mult, a celor moderniste.

În cultura şi literatura română din prima jumătate a sec. al XX-lea s-au înfruntat (şi s-au confruntat) două direcţii principale -tradiţionalismul şi modernismul - fiecăreia dintre ele subsumându-i-se curente literare distincte. Astfel, direcţiei tradiţionaliste îi aparţin sămănătorismul, poporanismul şi gândirismul (cu variante precum trăirismul şi ortodoxismul).

Tradiţionalismul este, deci, o mişcare culturală înglobând curente literare care puneau accentul pe specificul naţional şi pe tradiţie, inclusiv pe factorul spiritual, religios, văzut ca element esenţiaţ al sufletului ţărănesc.

Trăsături caracteristice - accent programatic pe specificul naţional şi pe tradiţie ; - spirit conservator, ataşament faţă de trecut; - credinţa ortodoxă văzută ca element esenţial al sufletului

ţărănesc; - ethosul includea ideea de religiozitate ; - spiritualizarea existenţei prin valorificarea credinţelor

autohtone, a miturilor;

Page 62: Com Limba Si Literatura Romana

62

- rădăcini adânci în cultura română (semne spontane la Neculce, apoi în scrierile lui Asachi, în orientarea propusă de programul “Daciei literare”, la Eminescu şi mai ales la poporanişti şi sămănătorişti) ;

- sămănătorismul este întâia reacţie relativ sistematică, din cultura noastră, în direcţia tradiţionalistă;

- elemente negative: negarea mişcărilor, literar - artistice înnoitoare; promovarea unei oarecare izolări faţă de orientările moderne din cultura lumii; proslăvirea nediferenţiată a trecutului naţional (mai ales a celui rural); spirit conservator; axarea exclusivă pe determinismul ortodox; exaltarea autohtonismului, a misticismului şi a primitivismului rural văzute ca elemente definitorii ale vieţii satului şi ale spiritualităţii româneşti;

- elemente pozitive: necesitatea promovării literaturii de inspiraţie naţională; simpatia şi ataşamentul faţă de popor şi îndeosebi faţă de ţărănime; compasiunea pentru viaţa grea a ţăranilor; încercările de luminare a poporului prin cultură; accentul pe specificul național; descoperirea folclorului şi absorbirea acestuia în opere culte; relevarea aspectului existenţial al unor creaţii folclorice; valorificarea unor aspecte ale fondului autohton; lărgirea ariei tematice a literaturii culte prin inspiraţia din mitologia creştină.

Reprezentanţi şi opere

- Ideologi şi critici literari: N. Iorga, Al. Vlahuţă, C, Stere, Gr. Ibrăileanu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Vasile Băncilă ş.a.

- Prozatori: M. Sadoveanu (“Hanu Ancuţei”, “Baltagul”, “Fraţii Jderi”); Cezar Petrescu; Gib Mihăescu; V. Voiculescu (“Povestiri” - 2 vol.) etc.

- Poeţi: I. Pillat, Aron Cotruş, V. Voiculescu (“Poeme cu îngeri”), L. Blaga, A. Maniu, Radu Gyr, Horia Vintilă etc.

- Dramaturgi: Lucian Blaga (“Meşterul Manole”), V Voiculescu, Ion Luca (“Icarii de pe Argeş”) etc.

Page 63: Com Limba Si Literatura Romana

63

ROMANUL Geneza speciei. Originea termenului

Romanul există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă însă. încă din antichitate, când a fost ilustrat de scriitori ca: Petronius, Apuleius. Longos, Heliodor.

În evul mediu, prin roman se înţelegea o operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă romanică. (Exemple: Roman de la Rose, Roman de Renart etc). După conţinutul lor, romanele din evul mediu pot fi clasificate în:

- cavalereşti; - eroice; - galante; - pastorale; - scrise în spirit aristocratic.

Evoluţia speciei În perioada Renaşterii, romanul cunoaşte primele sale concretizări

modeme, ca viziune şi modalitate, precum şi o sferă de cuprindere tematică şi tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă.

În epocile următoare, în funcţie de schimbările sociale care au loc de îmbogăţirea continuă a ariei de cunoaştere, de dezvoltarea generală a ştiinţei şi filozofiei, a literaturii şi artei înseşi, ca şi prin contribuţiile unor scriitori deosebit de originali, romanul se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât şi sub acela al mijloacelor de expresie.

Începând mai cu seamă din secolul al XIX-lea, romanul devine, progresiv, una dintre speciile cele mai reprezentative şi mai cultivate,' exprimând gustul şi mentalitatea momentului istoric respectiv şi tinzând să contureze tablouri reprezentative ale epocii.

În secolul al XX-lea, romanul capătă o largă dezvoltare în toate literaturile lumii. Interesul pentru roman creşte necontenit, fapt care face să se diversifice neîncetat şi modalităţile sale narative.

Clasificare tematică Dintre toate speciile literare, romanul este cel care cunoaşte cea

mai largă diversitate tematică. Astfel, potrivit temelor tratate, romanul poate fi:

Page 64: Com Limba Si Literatura Romana

64

- filozofic; - sentimental; - umoristic şi de moravuri; , - exotic; - picaresc; - epistolar; - poliţist; - psihologic; - istoric; - de aventuri; - pedagogic (Emile de J. J. Rousseau); - fantastic; - pastoral; - ştiinţifico - fantastic; rural; - citadin. Potrivit viziunii estetice sau curentului artistic în care se

integrează, romanul poate fi: - romantic; - realist; - naturalist; - bildungsroman (roman al formării, al devenirii); - pentru copii; - pamfletar etc. - suprarealist; - existenţialist;

Din punct de vedere al structurii materiei, al compoziţiei, romanul poate fi: epopeic; fluviu; ciclic; foileton etc.

Reprezentanţi în literatura română În literatura română, romanul a apărut la jumătatea secolului al

XlX-lea, prin încercarea lui M. Kogălniceanu (Tainele inimii) şi creaţiile lui D. Bolintineanu (Manoil, Elena). Abia o dată cu Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon se realizează primul roman românesc de valoare. Realizări de prestigiu sunt puţine până la sfârşitul primului război mondial (D. Zamfirescu: Viaţa la ţară; Tănase Scatiu; I. Slavici: Mara; I. Agârbiceanu: Arhanghelii; M. Sadoveanu: Neamul Şoimăreştilor ş.a.), când apare Ion de L. Rebreanu, urmat într-un

Page 65: Com Limba Si Literatura Romana

65

timp scurt de alte capodopere aparţinând lui Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat - Bengescu etc.

Definiţie Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu o

acţiune complexă, care se desfăşoară pe mai multe planuri, de-a lungul unei anumite perioade de timp şi angajând un număr mare de personaje.

Caracteristici - acţiune complexă şi de mare întindere; - mai multe planuri ale acţiunii, cărora le corespunde câte un

conflict; - personaje numeroase; - prezintă destinul unor personalităţi bine individualizate sau al

unor grupuri; - înfăţişează aspecte bogate din viaţa unei societăţi; - presupune un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi

analizei psihologice; - cunoaşte o mare varietate de forme.

Romanul tradiționalist, de tip obiectiv Caracteristici - Inspirat din mediul rural; - Personajele sunt, în genere, țărani; - Autorul este obiectiv, detașat de acțiune, nu se implică; - Relatare la pers. a III-a; - Narator omniscient; - Ubicuitate. - Exemple: ”Ion” de Liviu Rebreanu; ”Baltagul ” de M. Sadoveanu; ”Moromeții” de Marin Preda.

Page 66: Com Limba Si Literatura Romana

66

Opere reprezentative – texte și comentarii ”Baltagul”(fragmente)

Domnul-Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam ...

La urmă, au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. Domnul-Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

- Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat? - Am întârziat, preaslăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii.

Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem, şi dau zvon numai tălăngile. Iar aşezările neveste-lor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăzneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line. - Apoi aţi venit cei din urmă, zice domnul cu părere de rău. Dragi

îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe ...

III

- Părinte - vorbi ea cu stăpânire - nu ştiu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. Părintele Daniil îşi arătă dinţii puternici şi răspunse cu voie bună;

- Ce grijă? Caută-ţi de treaba. Omul se află la afacerile lui. Mâni-poimâni se-ntoarce acasă cu chimirul plin. Iţi aduce de la Piatra o casâncă nouă de matasă.

- Bine ar fi să fie cum spui sfinţia-ta. Eu socot că are o pricină, de aceea întârzie.

- Ştii ceva? ai oblicit ceva? - Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. În douăzeci de ani am

ajuns eu să-i ştiu drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori doua, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă. Părintele Daniil râse:

- Cunoaştem asta şi nu ne pare rău.

Page 67: Com Limba Si Literatura Romana

67

- Aşa că eu, deşi-s femeie proastă, am numărat pe degete zilele. S-a mai dus ş-acu şapte ani la Dorna după oi. Le-a cumpărat cu bine şi s-a întors cu pace. A avut vreme să le coboare la iernatic în locurile pe care le are năimite, le-a dat în seama bacilor, a stat cu ei la numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut şi-n târg la Iaşi o zi, a stătut altă zi la Piatra - şi după douăzeci de zile a fost înapoi. Dar acu au trecut de două ori pe atâta.

- Cum se poate? Asta n-am ştiut. - Apoi, părinte, sfinţia-ta nu-i eşti soţ şi n-ai nevoie să ştii.

Durerea-i la mine, şi socotelile astea numai eu le fac noaptea, când îs singură trează ş-aud numai greierul din vatră. Acu, astă-noapte, am avut şi semn în vis.

- Lasă visurile. Îs mai mult înşelări. - Câteodată poate-s înşelări; dar aicea îmi răspund mie. Cât

chem şi cât doresc trebuie să-mi răspundă. L-am visat rău, trecând călare o apă neagră.

- Atuncea are să vie. - Nu. Era cu fața încolo. - Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul şi vă spun

să nu credeţi în eresuri! - Ba-i vis cu adevărat, părinte, nu-i eres ...

V

Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă veni de la apa Jijiei, unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrân, Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toţi anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din răvaşul alcătuit de părintele Dănilă .

. . .Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbuşea şi zise încet, privind spre lumina de-afară.

- Încă n-am primit nici o știre de la tată-tău. Gheorghiţa aşeză domol lingura lângă strachină şi împinse

deoparte pânea coaptă anume pentru el. Se uită şi el pe fereastră. Drumuşorul cotit era pustiu.

- Ce să fie, n-am înţeles, urmă nevasta. M-am sfătuit cu părintele, am plătit slujbe. Mai aştept puţin, să văd hotărârea de sus. Mă gândesc fel şi chip şi am un vis care-mi mănâncă sănătatea şi mă

Page 68: Com Limba Si Literatura Romana

68

îmbătrâneşte. Mai stau până ce gătesc de postit cele douăsprezece vineri. Fiind singuri aicea în sat şi fără neamuri, trebuie să te trimet pe tine, ca un bărbat ce eşti, să-1 cauţi şi să-l afli.

- M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială. Se poate să i se fi întâmplat ceva.

- Ce să i se întâmple? răspunse aprig nevasta. Să-i fi făcut farmece vreo muiere, cum spune baba Maranda, eu n-aş crede ... Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întâmplat ceva la care mă îngrozesc a gândi. Mai bine să fie ce zice baba decât ce arată visul meu.

- Ce spune baba Maranda şi de care vrăji e vorba? întrebă fecioraşul şi rămase foarte uimit, cu gura uşor căscată.

- Cum nu ştii, băiete, aşa să nu te ştie necazurile şi bolile. Grăiesc şi eu ca şi cum aş fi singură, îmi închipuiesc că şi alţii ştiu. Căci şi ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta. Trebuie să te duci şi să-l cauţi pe tatu-tău, alta nu-i nevoie să ştii.

- M-oi duce, dacă spui, dar e bine să-mi arăţi ce şi cum ca să ştiu ce să fac.

Vitoria îl privi clipind. Îl văzu sfios şi nesigur, pe când ea era plină de gânduri, de patimă şi durere ...

VI

... S-a dus la părintele Daniil Milieş, ca să puie la cale jalba către stăpânire.

- Părinte Dănilă - i-a spus ea cu umilinţă - eu nu mă pricep cum ar trebui întocmită asemenea jalbă, dar sfinţia-ta ştii toate şi tare te rog să pui într-însa ca piper într-o mâncare, toate necazurile care mă ustură. Să spui aşa, cum tot am aşteptat degeaba, doar-doar or înţelege slujbaşii să umble şi să caute ...

- Bine, am să scriu, Vitorie. Ştiu eu ce să spun. - Atât am vrut; pe urmă facă ei ce-or şti, că eu n-aştept de la

dânşii sprijin. - Ai dreptate, cel mai mare sprijin trebuie să-l aşteptăm de la

Dumnezeu. - Da. După ce trimet jalba, îmi isprăvesc toate câte am de

isprăvit şi m-oi duce singură la Dorna. Am primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului, pân'ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.

Page 69: Com Limba Si Literatura Romana

69

- Atuncea de ce să mai scriu jalba? - Aşa, ca să fie; să ştie şi alţii cât mi-i de neagră inima. Mai am

cinci vineri, şi pân-atunci vând ce am şi strâng banii care-mi trebuie; mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.

- Poate pân-atuncea vine vreo ştire. - Părinte, asta n-o mai cred. Adevărul s-a dat pe faţă şi l-am

primit de la obraz sfânt. Cuvioasa Ana numai decât s-a uitat la mine şi m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au venit şi hotărârile de-acuma.

- Bine, Vitorie, dacă crezi, du-te. Asta-i datoria ta. X

La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi

druştele1 cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alun-ge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus' pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.

Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasa urare miresei. Arăta veselă, faţă şi limbă ascuţită, deşi s-ar fi cuvenit să fie scârbită, căci se ducea la răi datornici, la Dorna.

- Eu îs de loc de la Tarcău - mai spunea ea - şi sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut şi el câteodată pe aici şi a închinat poate şi el, ca mine, un pahar la nunţile dumneavoastră.

... Mie numai să-mi spuneţi, dacă puteţi, cine-aţi văzut pe un om de la noi calare pe un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie.

Nu s-a aflat nimeni dintre nuntaşi sa răspundă că ar fi văzut asemenea om. Numai între femei s-a ales una care parcă îşi aducea aminte; dar îndată a uitat ş-aceea. Nunta a pornit înainte şi iar s-a lăsat pe ghiaţa Bistriţei, cu chiote sălbatice ...

XI ... Omul îşi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se

însenina puțintel. Cătră Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea turmă cum o

Page 70: Com Limba Si Literatura Romana

70

prubuluia nevasta. Ciobanii când s-au mişcat înspre crâşmă, au sosit din urmă şi stăpânii în număr de trei. Da-da! unul era pe-un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie. Acela a avut poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi doi tovarăşi. Aflându-se de faţă şi părintele Vasile, 1-a poftit şi pe sfinţia-sa să guste cu dânşii un păhărel. Părintele Vasile nu s-a împotrivit, văzându-i oameni cumsecade, şi crâşmarul i-a pus scaun la masa drumeţilor. Nu mult după asta, după ce-au mai cinstit o litră, omul cel cu căciulă brumărie a avut gust să-i facă părintele o cetanie şi-o aghiazmă şi să-i stropească oile.

............................................................................................ - Caută-l bine unde va fi făcut un popas mai lung ... zâmbi

crâşmarul... ... însă Vitoria nu putea să se mulţumească numai cu asemenea

răspuns. Mai avea nevoie să i se lămurească toate despre stăpânii oilor. Fireşte, întăi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat şi stăpânii. - Aşa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnul Vasile. După

aceea au venit stăpânii. - Întăi au făcut, şi oile şi ciobanii, popas. Ciobanii au aşteptat pe

stăpâni. - Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt

câte-o pâne. S-au dus înainte. - Şi stăpânii au sosit pe urmă, nu-i aşa? Erau călări. - Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au

descălicat şi le-am dat o gustare -ca şi dumneavoastră. Scrumbie, pâne şi bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri şi şosea, italienii. - Nu erau doi, zise cu linişte Vitoria. Erau trei. - Ba erau doi. Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise

înăuntru. Domnul Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu aşteptând şi cugetând. Acuma vedea adevărat şi bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, si amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoiala că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el ...

Page 71: Com Limba Si Literatura Romana

71

XVI Pe când i se învălmăşeau aceste cugetări, Bogza, simţindu-se

privit, bău pe nerăsuflate un pahar de vin, şi încă unul. După aceea, fără să ştie cum, luă deodată o hotărâre năprasnică. Muierea-i muiere şi bărbatu-i bărbat. El era un bărbat, de care încă nu-şi bătuse joc nimeni în viaţa lui.

- Dă baltagul, vorbi el, încă stăpânit, întinzând mâna îndărăt cătră Gheorghiţă. - Mai stai puţintel, îl opri femeia, ca să încheiem praznicul după

cuviinţă. Ce te uiţi, Gheorghiţă, aşa la baltag? întrebă ea după aceea, râzând; este scris ceva pe el? - Ascultă, femeie - mormăi cu mânie Bogza - de ce tot mă fierbi şi

mă înţepi atât? Ai ceva de spus: spune! - Nu te supăra, domnu Calistrat, eu întreb pe băiet dacă nu ceteşte

ceva pe baltag. - Destul! răcni gospodarul bătând cu pumnul în masă şi înalţându-

se de la locul lui. Tacâmurile se învălmăşiră, mesenii se ridicară spăriaţi. Ceea ce se făcea nu era bine, căci era la un praznic. Bogza avea întrucâtva dreptate.

- Destul! răcnea omul, destul! Glasul îi răguşi dintr-o dată. - Destul! Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu,

mi-oi primi osânda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?

- Eu? n-am nimic! se apără munteanca, uimită mai presus de orice de o întrebare ca aceea. - Cum n-ai? mugi Calistrat, împrăştiind cu dosul mânilor talgerele

şi paharele. Dar cu cine vorbeşti tu aşa, muiere? Dar ce? Ai trăit cu mine, ca să ai asupra mea vreun drept? - Gheorghiţă - vorbi cu mirare femeia - mi se pare că pe baltag e

scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău. Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-şi

ieie arma. Cuţui i se puse în faţă, poprindu-1 cu braţele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuţui în frunte şi-1 lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de aproape şi-i dărâmă şi pe ei. Se zvârli cu capul pe uşa deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu braţele ca din aripi după el. într-o clipă fugi şi ea în prag ţipând:

- Gheorghiţă! dă drumul cânelui!

Page 72: Com Limba Si Literatura Romana

72

Flăcăul avea de mai înainte hotărât cum să facă. Se încurcă însă în lanţug, în cotlonul şurii. Prin lucirea amurguluui, Bogza îl văzu şi se prăvăli pe-o coastă asupra lui. Atunci cânele dădu un urlet fioros. Izbindu-se înainte, chelălăi zugrumat. Izbindu-se a doua oară, rupse lanţugul. Bogza îl ocoli, cercând să apuce, dintr-un salt, braţul feciorului cu baltagul.

Împuns de alt ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte. Calistat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.

Oamenii fură îndată asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, răcnind, să cheme pe loc jandarmii de la masa cea mică din căsuţa din fundul ogrăzii. Veniră şi jandarmii în fugă. Ilie Cuţui se supuse numaidecât. Cele două femei boceau, blăstămând răutatea acelei muieri străine. Oamenii despărţiră pe câne, bătându-1 cu despicături de lemn, vărsând asupra lui apă, învelindu-1 într-un ţol şi trăgându-l. Aduseră pe Bogza pe braţe şi-1 întinseră pe prispă.

Se făcuse întuneric. Cineva aşeză pe prichiciul ferestrei, înlăuntru geamului, o lumină. Nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecât apă. Îi aduse Vitoria cofa din casa cea mică. Amândouă stropiră pe rănit.

Bogza gâfâia şi pufnea. Încet-încet se linişti şi-şi întoarse privirile obosite într-o parte. Înspre oamenii adunaţi.

Munteanca întreba cu voce dură: - Mai vrei ceva, omule? Omul făcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva. - Ce vrei? - Vreau să mă mărturisesc.

Se făcu tăcere. Preotul cel bătrân şi burduhos îşi făcu loc, gâfâind. Bărbaţii se descoperiră. Jandarmii vorbeau tare în preajma şurii, punând felurite întrebări lui Cuţui. Cei de lângă rănit îi ţistuiră. Ei tăcură şi veniră în vârful degetelor spre adunare, aducând şi pe prizonier. Cuţui mormăia:

- N-aveţi să mă asupriţi; n-aveţi să mă ucideţi. Eu spun de bună-voie. Şi să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului.

Oamenii ţistuiră din nou. Omul cel mare, întins pe prispă, începea să vorbească.

Page 73: Com Limba Si Literatura Romana

73

- Părinte - zise Bogza, gâfâind iar - eu văd că se poate întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie, dar întocmai aşa este.

- Părinte - şopti munteanca - să spuie şi de ce. Rănitul pricepu. - Am făcut fapta asta, ca să-i luăm oile. Am socotit că nu s-a mai

afla nimic. Acuma turma oierului să se întoarcă înapoi, după dreptate. - Bine, grăi cătră sine Vitoria. Bogza îşi aţinti ochii asupra ei. Erau ochi umezi în care pâlpâiau

luminiţi. Ruptura buzei de sus părea un surâs straniu. - Părinte - vorbi el iar, cu nelinişte, - să nu mă laşi să mor aşa.

Pune asupra mea patrafirul şi ceteşte-mi dezlegarea. Mă rog şi de nevasta asta şi de feciorul ei să mă ierte.

Vitoria făcu semn lui Gheorghiţă să se apropie. - Iertaţi-mă. - Poate să trăiască, şopti Vitoria. Stăpânirea facă ce ştie cu el! - Iartă-mă femeie! ceru muribundul. M-a suguşat cânele. Mă duc

şi eu după Nechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi. - Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria. Îşi strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. După aceea se retrase. - Vină încoace Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji multe.

Vezi de ţesală caii, după moda nouă care am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu ni s-au sfârşit. Facem cu domnu Toma toate socotelile şi-i plătim cinstit, mulţămindu-i frumos. Plătim preoţilor, oamenilor care s-au ostenit şi tuturora. Pe urmă, stăm şi ne hodinim trei zile, după care facem parastasul întăi tatălui tău. Îndată ne încălărăm şi ne ducem la apa Prutului la Ştefăneşti, ca să cunoaştem turma de la Rarău. Socot că mergând cu spor, pe vreme bună, ne putem întoarce iar aici în Sabasa, ca sa facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo de Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa şi să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munţi, unde avem tocmita păşunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici şi vom ruga pe domnu Toma şi pe părintele să ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Văraticului şi pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un

Page 74: Com Limba Si Literatura Romana

74

chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.

Conspecte. Analize. Comentarii Trăsături caracteristice ale operei. 1. Coeficient de poeticitate. S-a spus că i se potrivesc mai bine

titlurile de “rapsod” şi “poet” decât cele de “romancier” ori “nuvelist” (Crohmălniceanu, Ov. S.)

a) Miticul - încercare de exprimare a unui raport fiinţă - mister; după Blaga: perfect logice (semnificativ) şi care nu au o posibilitate logică (transsemnificativ);

b) Caracterul epopeic e valabil şi la nivelul unei opere, dar şi în ansamblul operei (l'oeuvre). Epopeea = surprindere a unui nivel de existenţă eroic (“Fraţii Jderi”, “Neamul Şoimăreştilor”) în cadrul unei civilizaţii repetitive, stereotipă prin repetitivitate.

Personajul exponenţial: structura lui stă în tipicitate reprezentativă (după Călinescu, trăsătura se păstrează şi la Rebreanu, în Ion).

Epopeicul presupune şi amploare; opera lui Sadoveanu ocupă, tematic, un evantai uriaş: istorie, viaţa ţăranului, om - natură.

c) Primitivismul = percepţie directă, frustă, a existenţei, a naturii. Există la multe personaje, un gust, în sens pozitiv, pentru sălbăticie: oamenii, de multe ori, sunt singuratici;

d) Legendarul care e ca o aură a existenţei oamenilor sau a unor personaje (Ştefan cel Mare)

2. Socialul - surprinde raportul dintre diverse pături sociale. în mare, două pături în înfruntare: ţărănimea şi boierimea. Termenul “ţărănime” este folosit într-un sens foarte larg. Practic ţărani, adică plugari, truditori ai pământului, sunt puţini. Dar îi considerăm ţărani ca fiinţe ce trăiesc în mediul rural. Ei sunt boieri, prisăcari. vânători, pescari, plutaşi, argaţi etc. între ţărănime şi boieri rezultă conflict. Ţăranul e supus unei duble agresiuni: economică, pentru că este spoliat (În drum spre Hîrlău - imaginea femeilor, stane de piatră ale durerii. Ion Ursu este trimis de boier la oraş pentru a i se lua . casa, averea, nevasta. În Bordeienii - mizeria existenţei ţăranilor pe moşia lui Jorj Avrămescu; în Emigranţii la Brazilia cei doi ţărani sunt asupriţi şi determinaţi să fugă. Poate că cea mai evidentă povestire

Page 75: Com Limba Si Literatura Romana

75

despre exploatarea socială este în Hanu Ancuţei: Judeţ al sărmanilor - cuvânt semnificativ: Motoc - bătut - luat nevastă).

Tema socială e prezentă şi în romanul istoric (Neamul Şoimăreştilor). Răzeşii nu vin încă. Gestul final are o semnificaţie adâncă, de reîmprospătare: dă foc şi arde. Dar acest conflict este şi în plan moral. Ţăranul este lezat în integritatea lui morală. Lui Moțoc şi Ursu li se iau nevestele. în Vizitiul, boierul îl pălmuieşte nemotivat pe ţăran. Avem imaginea unei rupturi sociale ireconciliabilă. Ai impresia uneori că ţăranului îi este refuzată calitatea umană.

Reacţiile ţăranului: a) retragerea, fuga: încearcă să scape din acest univers în care se

simte anihilat: Emigranţii la Brazilia fug din ţară. Moțoc, după o încercare de răzbunare, fuge şi el spre munte.

b) Izolare în tăcere refuz al oricărei comunicări, acceptându-se cu umilinţă situaţia, dintr-un sentiment fatalist (țărăncile din În drum spre Hîrlău). Ele amintesc parcă de imaginea ţărănimii pe câmp, de Goga din Clăcaşii (“Moşnegi cărunţi ...”)

c) răspunsul pedepsitor, împlinirea actului justiţiar. Moțoc întâlneşte pe Vasile cel Mare, îl prinde pe boier, îl pedepseşte; Şoimaru - dă foc conacului (Alte exemple posibile din alte opere, pentru a sugera că această temă este constantă: Rebreanu, Cezar Petrescu, Arghezi).

3. Fuziunea trecut - prezent. Fiinţele sadoveniene poartă acest trecut în două planuri: ca personaje exponenţiale, care reprezintă o civilizaţie, ce prezintă date ale unor epoci vechi. Satul Vitoriei Lipan, de la începutul secolului XX, păstrează ceva din caracterul satului străvechi. El este izolat şi fundamentele lui sunt constante: şi cele economice şi cele morale şi cele existenţiale. În Fraţii Jderi ne aflăm în epoca lui Ştefan cel Mare (epocă de înflorire...); personajele sunt continuatoare ale unei existenţe verificată de timp, fiecare generaţie înscriindu-se, în egală măsură, în prezent cât şi în trecut. Esenţa acestei fuziuni constă în faptul că personajele sadoveniene au încredere în ceea ce a fost verificat de timp (vezi preceptele morale dar şi unele amănunte: ţăranul foloseşte o flintă veche, îşi aprinde ţigara cu amnarul, practica magică nu e respinsă). E o concepţie adâncă unde timpul e convertit în experienţă.

4. Fuziunea om - natură. Oamenii sunt legaţi de natură prin sentimentul naturii şi sentimentul cosmic. În Baltagul existenţa lor

Page 76: Com Limba Si Literatura Romana

76

este ritmată de transhumanță, care e determinată de ritmul anotimpurilor, ritmate de elemente cosmice. Personajele poartă parcă amprenta naturii: puhavii au ceva pe chip din mediul în care trăiesc; pescarii şi vânătorii sunt tăcuţi şi solitari, ca ecou al ambianţei în care trăiesc: bălţile sau codrii. Această fuziune este rezultatul unei experienţe transmisă din generaţie în generaţie. Victoria Lipan este rezultatul unei simbioze înţelese. Drumul ei spre munte e facilitat tocmai de cunoaşterea naturii. Contactul nemijlocit cu natura devine, la personaje, o cheie a existenţei practice.

5. Miticul. Fiinţa, în raport cu cosmicul, formulează raporturi prin care misterul devine formalizat într-un plan translogic. Vitoria ştie să decodeze visul.

6. Legendarul - mai ales în romanul istoric. Sursa romanului istoric este, în egală măsură, cronica, dar şi folclorul, împotriva distorsiunilor subiective, romanul istoric este obiectiv prin înfăţişarea sensurilor fundamentale ale istoriei româneşti: patriotismul, nevoia luptei pentru independenţă, sentimentul solidarităţii comunităţilor rurale, deci adevăruri ce sunt constante ale istoriei naţionale. Dar viziunea asupra personajelor împrumută ceva din viziunea folclorică. în folclor, Ştefan e proiectat ca un erou de legendă; aceeaşi viziune o găsim în Fraţii Jderi şi Viaţa lui Ştefan cel Mare. Personajele par ieşite din basm.

7. Relaţia cu folclorul; vezi mai sus. Sadoveanu ia motive folclorice: de exemplu, motivul legăturii

magice între flăcău şi calul său (Ştefan - Catalan). În Nicoară Potcoavă pare a fi Sf. Vineri. Practici magice, superstiţii;

8.Subiectivitatea percepţiei. Este deplin obiectivă descripţia istoriei şi a naturii, dar trecând totul prin propria-i sensibilitate. Este o fericită conjuncţie estetică între realism şi poeticitate. George Călinescu: “El are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic”. Nicolae Manolescu: “Are o viziune romantic - paseistă asupra lumii, fiind un contemplator ce tinde spre împăcarea conflictelor reale prin meditaţie”. S-a vorbit despre un realism sentimental şi naturalism descriptiv. Această natură descrisă poartă pecetea sufletului lui. Într-un sens, putem spune că, pentru noi, astăzi, natura moldovenească s-a sadovenizat. La fel istoria, poartă o amprentă proprie lui Sadoveanu.

Page 77: Com Limba Si Literatura Romana

77

9.Filozofia istoriei. Într-un sens valorile au fost în epocile iniţiale. Trecutul, ca şi Ia Eminescu, stă sub semnul sublimului: Creanga de aur, epoca Iui Ştefan. Dar acestui miracol iniţial îi urmează declinul. În Creanga de aur, magul Kesarion Breb asistă la degradarea istoriei prin egoism. El asistă la luptele distructive din Imperiul Bizantin. Epocii lui Ştefan îi urmează declinul, a cărei decădere maximă o descrie în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi - Vodă. Aceasta este cauza tristeţii. Este parcă o lege a firii degradarea istoriei. Treptat, această atitudine este dublată de o a doua, concentrată mai dur în Nicoară Potcoavă. Atitudinea aceasta este optimistă. Este o speranţă ce străbate constant secolele, împotriva înfrângerilor vremelnice.

10. Actul justiţiar. Personajele nu se răzbună, ci împlinesc dreptatea. Vitoria Lipan strânge dovezi asupra vinovăţiei lui Bogza şi Cuţui. Organizează un praznic care pe lângă funcţia, ritualică, o are şi pe aceea de instanţă judiciară. De ce? Pentru că ea ştie că un act criminal nepedepsit, în societatea aceasta primitivă, ruptă de sisteme administrative, putea ameninţa cu disoluţia comunitatea ţărănească. Ea este o interpretă a spiritului şi a necesităţii judiciare colective. Moțoc din Judeţ al sărmanilor nu se răzbună nici el. Stimulat de Vasile cel Mare se întoarce, îl prinde pe boier, adună obştea în faţa bisericii şi îl judecă.

George Călinescu: Vitoria - “Hamlet feminin”. Superficial, avem de-a aface cu o investigaţie pentru stabilirea cauzei unei morţi, în ambele - o crimă: se urmăreşte pedepsirea ucigaşului. Mai adânc însă, îi uneşte metoda investigaţiei: gândirea inductivă şi nu cea deductivă: Hamlet şi Vitoria pornesc de la prezumţii, construiesc ipoteze mentale, pe care ulterior le probează pe cale deductivă, prin dovezi. în ambele avem o scenă a verificării ipotezei mentale: scena teatrului în teatru şi scena praznicului.

- Rezumat -

Acţiunea romanului se petrece în Munţii Stânişoarei, din nordul Moldovei şi are în prim plan pe Vitoria Lipan, nevasta lui Nechifor Lipan, oier şi neguţător iscusit. Acesta, fiind plecat după o turmă de la Rarău, nu se întorsese acasă la sorocul stabilit.

Îngrijorată peste măsură, Vitoria se interesează peste tot de soţul său şi, negăsind vreun răspuns liniştitor, pleacă împreună cu fiul ei

Page 78: Com Limba Si Literatura Romana

78

Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor Lipan, după ce şi-a lăsat casa în slujba argatului şi şi-a trimis fata, Minodora, la o mănăstire.

Mergând din sat în sat, din han în han, Vitoria întâlnea în drumul său nunţi şi botezuri, unde se veselea laolaltă cu oamenii, mai buni sau mai puţin buni, cum se nimereau. Pe toţi îi întreba de Nechifor Lipan, dar nimeni nu-1 văzuse. Dar de la Bicaz începând, Nechifor era obraz cunoscut pentru hangii şi muşterii. Era prezentat ca un petrecăreţ, dar om de ispravă.

La Vatra Dornei, la notariat, descoperi că Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi, iar mai apoi află că soţul ei a pornit însoţit de doi munteni, cu care avusese o daravelă. Din Vatra Dornei întâlni, până la Sabasa, la fiecare popas urma celor trei călători. Dar, după Sabasa, la Suha hangiul îi amintea numai de doi drumeţi. Lipsea tocmai cel cu căciula brumărie, Nechifor Lipan. Aici, la Suha, află că tovarăşii soţului se numeau Calistrat Bogza şi Vasile Cuţui. Vitoria înţelese că bărbatul ei fusese ucis pe muntele Stânişoara, între Sabasa şi Suha. Făcu o plângere la autorităţi, şi procurorul Atanasie Balmez veni să înceapă cercetările. Dar Vitoria nu se baza pe autorităţi şi începu singură cercetările asupra celor doi bănuiţi. Aceştia, simţind că cercul se strânge în jurul lor, comit unele greşeli, care în faţa Vitoriei îi dă de gol.

Pornind în căutarea rămăşiţelor pământeşti ale soţului, Vitoria le descoperă, cu ajutorul câinelui lui Lipan, într-o râpă. După ce făcu toate cele de cuviinţă, Vitoria pofti la praznic pe procuror şi pe Bogza şi Cuţui.

Aici se produce o scenă memorabilă. După o serie de cuvinte cu tâlc ale Vitoriei, Bogza îşi pierde cumpătul, se demască şi încearcă să fugă. Gheorghiţă îl loveşte însă cu baltagul în frunte. În ultimele clipe de viaţă, Bogza mărturiseşte că el 1-a omorât pe Lipan şi îşi ceru iertare de la nevasta mortului.

După ce îşi împacă sufletul, descoperind şi pe ucigaşul soţului său, Vitoria reveni la viaţa de zi cu zi, urmând a relua totul de la capăt.

Comentariu literar

Coordonatele epice din construcţia romanescă din Baltagul lui M. Sadoveanu, se desprind din cadrul mioritic al baladei, publicată în primă versiune de V. Alecsandri, extinsă însă pe spaţii mai largi, cuprinse în zona subcarpatică a Moldovei, de la Tarcău, şi mai sus,

Page 79: Com Limba Si Literatura Romana

79

până la Dorna şi de la Dorna, pe pârâul Neagra, pe sub culmea Stănişoarei, până la Sabasa şi Suha, pe unde ciobanii au aşezări şi gospodării.

Situaţia fabulativă, atât în epicul baladesc, cât şi în roman, este aceeaşi. În epicul baladesc, trei ciobani, din diferite zone pastorale coboară spre iernatic pe acelaşi drum, cu turmele lor. Pe parcurs o mioară năzdrăvană dezvăluie baciului ei un sfat de taină al celorlalţi tovarăşi de drum, care şi-au propus să-1 omoare, cândva, la un popas.

Mobilul crimei puse la cale e jaful. Ciobanul înţelege avertismentul mioarei şi-n consecinţă, îi încredinţează dorinţele-i testamentare şi cine să i le îndeplinească, dacă va fi să moară. În roman, faptul e îndeplinit şi sancţionat de Vitoria Lipan, nevastă de oier de la Tarcău, care, intuind că bărbatul ei, plecat din toamnă să cumpere oi de la Dorna, ca să-şi sporească turma de la iernatic din Valea Jijiei, lăsată în grija baciului Alexa şi a fecioraşului ei, nu se mai întorsese acasă, până spre sărbătorile de iarnă.

Dincolo de atemporalitatea baladescului mioritic, Mihail Sadoveanu reface însă, în cazul Vitoriei Lipan, o obişnuinţă de viaţă străveche, încă necontaminată de tarele civilizaţiei moderne şi administrative, cam de pe la începutul secolului al XX-lea.

Rânduielile gospodăreşti din satul Vitoriei Lipan sunt după datină, prin tradiţie. Nu ziua, ci vremea ce se arată prin semnele ei, statornicesc calendaristic şi treburile oierilor, într-un circuit al vieţii, pe acelaşi făgaş, cu drumuri ce pornesc şi se întorc prin transhumanță, în aceleaşi locuri, între plecarea turmelor la păşunat şi întoarcerea lor de la iernatic.

Vitoria Lipan aflase din două răvaşe, unul de la Gheorghiţă, şi altul, de la baciul Alexa, că Nichifor al ei nu se întorsese la iernatic cu oile ce avea să le cumpere de la Dorna. Spuneau că aveau nevoie de parale pentru simbrii şi hrana dobitoacelor şi oilor. În răspunsul ei, scris de părintele Daniil, le dădu sfat să vândă din oile canarale şi, dacă va fi nevoie, să le trimită bani din produsele stânii de acasă, pe care le va vinde; oricum hotărî, ca Gheorghiţă să vină acasă până la sărbătorile de iarnă.

Visase de altfel, într-o noapte pe bărbatul ei, trecând peste o apă neagră, cu faţa întoarsă de la casă. De aceea îl chemase pe Gheorghiţă, ca, după sărbători să plece împreună, să afle ce s-a întâmplat cu bărbatul ei. S-a sfătuit cu preotul, a plătit slujbe, a

Page 80: Com Limba Si Literatura Romana

80

înştiinţat autorităţile de la Piatra despre necazul ei, după cuviinţă. Către sfârşitul lui februarie a încărcat în sanie zestrea Minodorei, şi şi-a pus la adăpost fiica, în grija unei rubedenii, călugăriţă la mănăstirea de la Agapia.

În martie, a vândut marfă unui negustor ovrei de la Călugăreni, a lăsat gospodăria în grija argatului Mitrea, şi a plecat apoi, călare, cu Gheorghiţă, la drum, pe lângă apa Bistriţei, spre Dorna. De la o cancelarie de la Dorna a aflat că Nichifor Lipan a numărat 300 de oi, că pe parcursul spre iernatic a vândut o parte din oi altor doi ciobani, unul, după nume, Calistrat Bogza, zis iepure, după buza lui ruptă la mijloc, şi altul, Ilie Cuțui, mai mărunţel. Împreună au făcut popas şi la Broşteni şi la Sabasa, dar nu şi la Suha. Aşadar, socoti Vitoria Lipan. Nichifor al ei, căzuse pe undeva, între Suha şi Sabasa.

De la nevasta crâşmarului din Suha, unde găzduise, aflase că tovarăşii de drum ai lui Nichifor Lipan au neveste într-un cătun apropiat, că le-ar fi căzut din cer o nebănuită avere.

De faţă cu primarul din Suha, Calistrat Bogza i-a spus Vitoriei că la Crucea Talienilor din Culmea Stănişoarei, s-au despărţit de Nichifor Lipan. Şi-a vândut oile şi a plecat, cine ştie pentru ce, poate pentru vreo femeie.

Peste noapte, i-a apărut în vis Nichifor al ei, arătându-se cu faţa. grăind lămurit ceea ce i s-a întâmplat. Regăsind câinele care-1 însoţi- se pe Nichifor Lipan, urcă din nou spre Crucea Talienilor. Dădu drumul câinelui din zgardă la un pod al văii. Câinele, neliniştit, coti pe lângă parmaclâcul podului într-o râpă şi iarăşi veni la drum. Îl încolţi pe Gheorghiţă de pulpana surtucului şi chelălăind, se duse iar în vale pe aceeaşi urmă. Cobori şi Victoria Lipan, auzind chemarea înfricoşată a flăcăului. Descoperi rămăşiţele pământeşti ale lui Nichifor, făcu cele de cuviinţă în prezenţa autorităţilor, iar la praznic, privind ţintă pe Calistrat Bogza, înfăţişă ceea ce i-a spus mortul. În altercaţia care a urmat, între Calistrat Bogza şi Gheorghiţă, se împlini şi judeţul uman al Vitoriei Lipan de o măreţie tragică: Gheorghiţă lovi cu tăiuşul baltagului lui Calistrat Bogza, umărul, iar câinele scăpat din lanţ, îl muşcă de beregată, doborând criminalul.

Formula narativă pe care o adoptă scriitorul se desfăşoară în funcţie de biografia eroului, pornită de la un punct nodal. Naratorul povesteşte aşadar o întâmplare care, prin invenţie fabulativă. o actualizează, transpunându-se în diverse situaţii ordonând

Page 81: Com Limba Si Literatura Romana

81

evenimentele, cu implicită motivare în lenta ascendenţă a intrigii, până la deznodământ, prin cumul de supoziţii, sub masca adevărată a faptelor.

Se prefigurează astfel în roman, un profil uman al unei femei, Vitoria Lipan, nevastă de oier: fără ştiinţă de carte, cu inteligenţă nativă, robustă, cu simţ practic, răbdare şi stăpânire de sine. cu simţul realităţii: prevăzătoare, dar şi sub impulsul inimii ei, judecă, constată şi decide ceea ce are de îndeplinit. Niveluri de lectură

Nivelul zero: al dramei familiale, determinate de dispariţia ciobanului Nechifor Lipan. - coincide cotidianului (familial, păstoresc, social).

Nivelul unu: al traseului tradiţional: al satului arhaic ”cosmicizat” prin înscrierea în rituri tradiţionale determinate de evenimente cruciale: botez, nuntă, moarte. În ciuda conflictelor şi dramelor umane, viaţa îşi urmează cursul ei ciclic.

Nivelul doi: al refacerii mitice: a) mitul mioritic - înglobând mai multe motive: al

transhumanței, al drumului, motivul complotului, al piedicilor în descoperirea adevărului, motivul câinelui credincios.

b) mitul lui Isis (şi Osiris), întruchipat prin perseverenţa Vitoriei de a-şi găsi soţul (viu sau mort); mit al iubirii familiale şi al devotamentului total.

Nivelul trei: al iniţierii existenţiale - alimentat de motivele călătoriei, al piedicilor, al coborârii în Infern - transcrie formarea personalităţii umane, prin urmărirea gradării de la flăcăiandrul Gheorghiţă la succesorul demn al tatălui, pe care îl răzbună bărbăteşte.

Nivelul patru - nivelul simbolic: - simbolistica numelui: Gheorghiţă - propriu fiului şi de alint tatălui; identificarea lor în momentul crucial al descoperirii mortului; propus înlocuirii de fiu: simbol al biruinţei. Vitoria = izbândă; Nechifor -Nike = victorie, izbândă. - simbolistica baltagului - echivalent al paloşului din basme: arma identificării tatălui, arma crimei, arma identificării criminalilor şi a răzbunării lor.

Page 82: Com Limba Si Literatura Romana

82

Teme oferite de substan ţa romanului 1.Pornind de la afirmaţia lui Mircea Eliade: “Pentru apologeţii creştini, simbolurile erau încărcate de mesaje: ele arătau sacrul prin intermediul ritmurilor cosmice. Revelaţia adusă de credinţă nu distrugea semnificaţiile precreştine ale simbolurilor: îi adăuga doar o valoare” (Sacrul şi profanul, p. 127) arătaţi împletirea dintre simbolistica “semnelor” şi sacru din romanul Baltagul. 2.Argumentaţi că demersurile întreprinse de Vitoria pentru căutarea lui Nechifor Lipan constituie totodată o cale de “manifestare plenară a Fiinţei”, în sens tradiţional şi sacru, (vezi Mircea Eliade: “pentru omul religios, sacralitatea este o manifestare plenară a Fiinţei” - Sacru şi profan, p. 128). 3. Faceţi o paralelă între motivul drumului, prezent în romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu şi în Povestea lui Harap - Alb, de Ion Creangă, insistând pe valenţele iniţierii lui Gheorghiţă şi a feciorului de crai. 4. Pe baza analogiei dintre călătoria Vitoriei, în căutarea soţului şi a lui Ulysse, în revenirea la soţia sa Penelopa, găsiţi corelaţiile posibile: spaţiale, caracterologice şi simbolice, dintre romanul Baltagul şi epopeea Odisseea, de Homer.

Lecturi suplimentare: „Frații Jderi” – fragmente „Urdia se mişcase toată noaptea. Când s-a oprit frământarea, la

dezvăluirea dimineţii, s-a întins tăcere cătră mlaştinile ce se chiamă Trei Ape şi s-au auzit glasurile tânguitoare ale hogilor şi ulemalelor. După ce au proslăvit pe Alah şi pe Mahomed proroc, acele glasuri neînţelese ale oamenilor străini au contenit, şi foirea urdiei a pornit din nou, ca unui balaur cu multe capete şi labe care se târâia prin mlaştină. Într-un timp iar s-a făcut o oprire şi atunci au sunat pe mare întindere strigările crainicilor, care făceau cunoscute iulucurilor înşirate în lungul văii, ori răsfirate pe aripi, poruncile beiului Soliman. Străjile Măriei sale Ştefan-Vodă, care băgau de seamă la toate din locurile lor din ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puştile urdiei

Page 83: Com Limba Si Literatura Romana

83

dincolo de vărsarea Chiţocului. Se auzeau îndemnurile bouarilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile robilor la roţile înglodate.

Când a căzut de la Domnie porunca aşteptată, surlaşii şi trâmbiţaşii de dincolo de lunca Bârladului au dat zvoană mare, iar alţii au bătut din tobe şi au slobozit sacaluşuri.

Asemenea zvoană repezită până la cer a părut a fi dintr-o dată o strămurare năprasnică dată urdiei. Achingiii şi spahiii s-au repezit prin ceaţă înainte. Au dat în mlaştină, au descălecat; au trimes numaidecât ştire în urmă să înainteze la harţ pedestrimea cu baltagurile, să taie. lunca şi să deschidă drumuri oştii. În zvoana şi în neorânduiala acestui început, capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înşelătoare de război; s-au adaos şi carăle cu pive care s-au înglodat în mlaştină şi s-au pus apoi de-a curmezişul. Îndată ce s-a înţeles asemenea lucru, Măria sa a mişcat cătră coarnele dinainte ale armiei încă neînglodate pe unii dintre curtenii săi şi pe secui.

Pe loc s-a cunoscut care-i înţelepciunea şi cumpăna acelei bătălii. Şi Măria sa a repezit alte porunci.

Atunci s-a mişcat comisul Manole cu cele şaisprezece steaguri. Fruntea urdiei se îmbulzea în mlaştină, cercând să treacă dincolo, la lărgime. Nu putea trece ş-o călcau din urmă alţii care se repezeau cu nerăbdare aprigă. Prin dimineaţa nedesluşită două tovărăşii de steaguri au pălit mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. Din laturea stângă a apei Bârladului, de cătră Bobriac, au pălit Jder şi Nicoară Păr-Negru. în acelaşi timp de pe Chiţoc au intrat în cealaltă coastă a urdiei Manole bătrânul şi comisul Simion. Aşa de tari au fost aceste lovituri şi atât de neînduplecate, cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încât trupul balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins a bate şi a mâna înapoi coada, prăvălind-o spre căruţele şi saivanele hadâmbului, iar Manole Păr-Negru şi Simion Păr-Negru, împingând bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbândă a lui Ştefan-Vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile de berbece ale steagurilor comisului celui bătrân, ieşeau şi într-o parte şi în alta viermete de oameni negri, în care spaima iz-bucnise ca pulberea de puşcă. Osmanlâii au pornit în risipă mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat, care vine îndată asupra oamenilor după descumpănirea minţii.

O clipă s-a arătat lumină asupra învălmăşelii. Atunci când s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lângă altul, cu arma în mână,

Page 84: Com Limba Si Literatura Romana

84

străpunşi de multe suliţi, Simion Jder şi părintele său Manole Păr-Negru. Tot atunci cei dintâi fugari ismailiteni au năboit prin văile de sub Bobriac şi pe sub dealul lui Mirenilă, iar gloatele s-au îndemnat asupra lor, stupind în palme şi pregătindu-şi topoarele şi coasele. Unii întrebuinţau îmblăciul, pălind pe fugari din goană după cap. S-a înşirat urdia la mari depărtări, prigonită astfel de pământeni, în vremea asta curtenii şi răzeşii au pisat pe cei din mlaştină până ce li s-au trudit braţele. Măria sa a trimes steaguri proaspete cătră vremea amiezii ca să împresure şi să ia în stăpânire ce mai rămânea. Jder şi Nicoară au muşcat şi au hărţuit o poştă pe hadâmb cu curtea lui; apoi au oprit şi au poruncit răzăşilor să descalece şi să caute în desagi pită şi brânză, ca unii ce se osteniseră şi flămânziseră cu folos.

După ceasul al cincilea, au fâlfâit perdelele cetii şi au prins a fi mânate de un vânt din răsărit. Se părea că acel vânt le învăluie în sus, amestecandu-le cu nourii coborâţi. Spuneau bătrânii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate cetele de jos cu nourii de sus, şi a binevoit Domnul Dumnezeu să fie asta tocmai în cel răstimp de greu cumpăt. Se vedea împrejmuirea umplută de spaimele morţii şi risipiri, puştile intrate ca în sorb, cu vitele şi omenirea care le slujeau, cai şi călăreţi căzuţi cât n-ar fi fost chip să-i numeri. Cât vedeau ochii în josul mlaştinei şi apei, se afla lume şi dobitoc măcinat în vârtejul urgiei şi risipit grămezi ca de o mânie sfântă. Zdrobirea aceea a balaurului se încreţea încă de zvârcoliri şi tresărea de gemete. Pe sub nouri au trecut două învăluiri de corbi.

Atunci s-a arătat pe un pripor Măria sa Ştefan călare, sub prapor, privind. Veneau vestitori, descălecau, se închinau şi-i aduceau ştirile. În jurul Măriei sale se aflau stând cu încremenire şi cu inimile îngheţate unii dintre boieri. Măria sa a aflat nu târzie vreme de pieirea unora dintre slujitorii săi iubiţi şi a poruncit să fie aleşi din nomoluri. Mai cu samă dorea să se aleagă comisii: bătrânul şi tânărul. Locul unde căzuseră ei şi cei care luptaseră împreună cu dânşii se cunoştea subt un val mort de pedestrime a ismailitenilor.

- Acolo sunt şi să-i scoateţi, a poruncit Măria sa înălţand privirile spre nouri. Apoi a adăogit cu un suspin, mai mult cătră sine: Acolo s-au trudit secerătorii din Apocalipsis.

Cartea pe care o cetise cu destulă greutate Preasfinţitul Iosif, punând între dânsa şi ochii Sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a Măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei Mănăstiri

Page 85: Com Limba Si Literatura Romana

85

Neamţu. Acum vestea asta o aflau şi noroadele. Pe când dădea sunet greu şi prelung, din când în când, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiile mohorâte şi-şi aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă, murmurul trecu dintr-o lăture în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tângui cu mânile la tâmple şi a-şi căuta pruncii.

Dacă bate clopotul şi vine Măria sa, cine ştie ce are să se întâmple! Au să se işte puhoaie, are să se reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas acasă, în sat, mâţa închisă în chiler; găinile umblă slobode şi n-are cine Ie da de mâncare. Cuminte şi bine ar fi să înhame gospodarii caii şi pe Ioc să pornească fiecare la locul său; dar mai întâi trebuie să se ştie de ce-i vorba şi numaidecât fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe Măria sa. Cu toate că numai un orn viteaz poate cuteza să ridice ochii spre Măria sa, iar cei nevrednici cată să-şi plece pletele în ţărână, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloş cu care ceartă pe unii boieri, scurtându-i, după câte se povestesc? Dacă şi riga ungurilor, Măria sa Matiaş-Crai, a dat înapoi de la Baia, când s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, Măria sa Ştefan-Vodă - ce poate face un creştin de rând? Acel crai a şi căzut la pat din acel cutremur, zăcând trei luni. I s-au şi risipit ostile, a prăpădit puştile cele mari. A ieşit la toţi craii spaimă despre acest Ştefan-Vodă, cum că a bătut şi cetatea Hotinului şi a Chiliei; şi este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din Muntele Atonului, ca să se ridice în zilele Iui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni. Așa că mâța și găinile or mai răbda, până ce ochii oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe Măria sa și până ce urechile s-or îndestula de toate veștile pe care le aduc curtenii și ostașii. Afară de asta, este praznic. Cum să porneşti la drum pe inima goală? Cine scorneşte asemenea zvonuri de primejdie şi de ce să plece lumea aşa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit şi de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfântului lăcaş? Numai nişte bărbaţi bezmetici cum sunt moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rânduială şi cuminţenie, ce s-ar face ţara? Nepotrivit şi prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieşi întru întâmpinare.

Page 86: Com Limba Si Literatura Romana

86

Femeile deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie alaiul domnesc.

Despre asta nu ştie nimeni. Nu se afla slujitor ori monah care să dea ştire pe unde şi cum are

să vie alaiul Iui Vodă. Atunci de ce-s buni slujitorii şi monahii, dacă nu cunosc batâr

atâta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri şi monahii să cetească în cărţile lor şi să spuie.

Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puţin bune şi monahii cărţi mai puţin iscusite decât în vremea veche!

S-aude chiar că Măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca să stârnească omenirea; iar Măria sa are alte treburi.

Aşa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe Măria sa în fiecare zi; pe când sărmanii nu-1 pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în ţara asta boieri şi să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi câte unul. Şi batâr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate Măria sa, cu toată pohfala!

Se vorbeşte prin sate despre Măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana. Iar când vine la o sfântă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Când vine la o sfântă mănăstire (dacă vine într-adevăr şi nu scornesc aceşti monahi vorbe deşarte); când vine la o sfânta mănăstire, Măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta?

Ca un stăpân al ţării ce se află, Măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul şi a cui e nevasta, îndată vin boieri lângă Măria sa şi-i spun la ureche. Astfel Măria sa vede şi cunoaşte unele şi altele; mai ales că Măria sa, fiind văduv de atâţia ani, de când a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-şi desfăteze ochii şi să se mai îmblânzească din străşnicia în care se ţine.

Să zicem că Măria sa nu se uită la dreapta şi la stânga şi, cufundat fiind în gânduri, nu-şi vede decât socotelile lui domneşti. Atunci sunt ostaşi şi curteni care se uită la lume. Bune sunt hramurile când pe lângă praznic au şi asemenea alaiuri ...”

Page 87: Com Limba Si Literatura Romana

87

LIVIU REBREANU

Concepte de teorie literară Realismul Originea termenului Cuvântul realism provine din fr. realisme = real. Termenul a fost

folosit pentru prima dată în 1850, pentru a desemna modernismul picturilor lui Gustave Courbet, iar în 1857 de către romancierul Jules Hussand (Champfleury), considerat ca fiind teoretician al realismului.

Ca mişcare literară, realismul apare la jumătatea sec. al XlX-lea. în Franţa, ca o reacţie antiromantică.

Definiţie În sens larg, prin realism se înţelege reflectarea, oglindirea,

înfăţişarea cât mai fidelă a realităţii obiective. În calitatea sa de curent literar, realismul denumeşte concepţia

artistică, literară care are ca preocupare reprezentarea obiectivă, veridică a realităţii.

Trăsături caracteristice: - reprezentarea veridică a realităţii; - personaje tipice în împrejurări tipice; - obiectivitatea scriitorului; - lipsa idealizării; - atitudinea critică faţă de societate (realismul critic); - preocuparea pentru problematica socială; - observarea socială şi psihologică a realităţii (realismul

psihologic); - surprinde personajul în transformare, în toată complexitatea sa,

cu lumini şi umbre inerente; - reflectă lupta dintre grupuri sociale sau dintre individ şi societate

(conflicte diverse”): - înfăţişează tare sociale şi morale precum: intensificarea

exploatării, lipsa de patriotism, demagogia, parvenitismul, lipsa de cultură, snobismul etc.

- personajele sunt exponente tipice ale unor categorii sau grupuri sociale;

Page 88: Com Limba Si Literatura Romana

88

- limba şi vocabularul devin mijloace de caracterizare şi tipizare a personajelor;

- stil sobru şi impersonal. Reprezentanţi - în literatura universală : Sthendhal; H. de Balzac; P. Merimee;

Ch. Dickens; G. Flaubert; Thackeray; H. Ibsen; L. Tolstoi; N. Gogol; Dostoievski ş.a.

- în literatura română, realismul a cunoscut trei direcţii principale:

a) realismul de factură clasicistă: Ioan Slavici; Al. Odobescu; B. Şt. Delavrancea; G Călinescu.

b) realismul liric, de factură romantică : I. Creangă, Duiliu Zamfirescu, M. Sadoveanu, Geo Bogza, Zaharia Stancu.

c)realismul critic - obiectiv : N. Filimon, I.L. Caragiale, L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, I. Agârbiceanu, G. Galaction, Cezar Petrescu, Marin Preda.

Opere reprezentative – texte și comentarii

”Pădurea spânzuraților” – fragment

Într-un târziu uşa se deschise singură, se învîrti molcom în ţîţîni şi se propti de perete. În bezna pervazului stătea pretorul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blînd ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit:

- Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos...

Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în uşă figura pretorului, îşi aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără panglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrase brusc mîna, desfăcu binişor cureluşa şi-1 dădu preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, zicînd încet:

- Constantine, să nu mă uiţi... Popa strînse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura. Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor.

Page 89: Com Limba Si Literatura Romana

89

- Bologa... a sosit ora... Curaj ! zise pretorul, dispărînd imediat. Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul şi, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldaţi cu făclii aprinse, cu căşti lucitoare, ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfîrăiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei îşi însemna contururile în coasta dealului din spate, peste care vîrfurile plopilor bătrîni se înălţau ca nişte mîini negre imploratoare spre cerul vînăt, ciuruit de stele. Priveliştea înfiora inima lui Apostol, iar în corp simţi privirile tuturor oamenilor. îl cuprinse frigul, tresări şi,cu amîndouă mîinile, îşi îndesă pălăria în cap, trăgînd-o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gîtul gol.

- Înainte ! răsună deodată peste sfîrăitul torţelor, glasul pretorului, undeva, departe. Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotul era lîngă el. Se agăţă de braţul lui, mulţumit c-a găsit sprijinul, şi coborî treptele. Merse un răstimp, împrejur auzea numai sfîrîit de făclii şi zgomot de bocanci tîrîţi anevoie. Apoi, din stînga, izbucni brusc un hohot de plîns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplînd văzduhul ca un cîntec de mort. Apostol îşi zise că e Ilona, strînse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii. Ieşiră în şosea... Făcliile nu mai fîlfîiau aşa de sfârăitor, parcă li s-ar fi risipit lumina şi le-ar fi rămas numai fumul. În spate însă gemea mereu plînsul, tot mai stins şi mai depărtat. Apostol văzu că au apucat-o în dreapta, se minună şi şopti preotului limpede şi cu părere de râu :

- Unde mergem, părinte ? în suflet îi încolţi, lîngă părerea de rău, un firicel de nădejde, care-i spunea în taină: „Poate că totuşi !...” Curînd însă părăsiră şoseaua, trecură pe sub un viaduct cărămiziu, apoi peste un podeţ de scînduri noi. „Doamne, unde mergem ?” se întreba Apostol acuma cu durere, mai ales că pe aici nu umblase niciodată. Nu-şi simţea de loc picioarele, se mira cum poate merge fără picioare şi i se părea că pluteşte în aer, ca în vis. în aceeaşi vreme zise iarăşi preotului, care-i ţinea crucea în faţă:

- Iartă-mă Constantine, că din pricina mea trebuie să te oboseşti atîta... atîta... Drept răspuns, Boteanu murmură un crîmpei de rugăciune. Apostol nu înţelegea nimic, voia să-1 întrebe ce zice, dar ţinutul necunoscut îl necăjea atît de rău, că uită ce-a vrut şi iar se gîndi, amărît: „Unde mergem ?”

Page 90: Com Limba Si Literatura Romana

90

O bucată de vreme urcară pe un drum tăiat într-o coastă de deal. Pîrîul de sub podeţul de scînduri noi acuma gîlgîia, în dreapta, la picioarele coastei... Auzind cum gîfîie oamenii împrejurul lui, Apostol şopti la urechea preotului:

- Nici nu-mi mai simt picioarele... parc-aş pluti. Boteanu rosti mai tare rugăciunea, înfricoşat de cuvintele lui Apostol, care atîrna tot mai greu pe braţul lui amorţit... Urcuşul se isprăvi. Pîrîul iar murmura alături, somnoros. Lui Apostol i se părea că merge de o veşnicie pe o cărare fără sfîrşit şi din nou îi răsări în creieri întrebarea: „Unde mergem ?” Atunci preotul parcă se poticni şi îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite.

- Am sosit ? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii. - Fii tare, fiule, fii tare ! bolborosi popa Constantin, plîngător.

Apoi Apostol simţi iarbă sub tălpi. Şi deodată picioarele începură să-l doară, ca şi cînd ar fi dus o povară, peste puterile lui.

-Faceţi loc !... Pe dincolo, părinte! se auzi, foarte răguşit, glasul pretorului. Atunci Bologa, nerecunoscînd glasul şi vrînd să vază cine a strigat, ridică fruntea şi dădu cu ochii, de-abia la vreo zece paşi, de un stîlp alb şi lucios, cu un braţ cîrligat în vîrf. Ştreangul se legăna puţin, şi legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mâinile, rezistenţa funiei. În lucirea albă a lemnului se desluşea ceva straniu, încît Apostol lăsă repede capul în jos. Cînd deschise iar ochii, se pomeni lîngă stîlp. Mâna dreaptă atinse întîmplător lemnul rece şi umed ca pielea de şarpe. Se scîrbi şi începu să-şi şteargă umezeala pe dunga pantalonului. În timpul acesta îşi plimba liniştit privirea peste mulţimea de feţe ciudate şi necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omeneşti, care se ascundeau sub căşti lătăreţe, în lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de răşină arsă îi gîdila nările, şi fumul îl supăra, fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puţin capul şi, aproape de picioare, văzu pămîntul deschis ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adîncă, şi lutul era azvârlit numai în dreapta,, alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălţîndu-se deasupra tuturor, ca şi cum el ar fi trebuit să... În stînga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit... Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin şi se întrebă aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa ?”

Page 91: Com Limba Si Literatura Romana

91

- Gata ?...Gata! strigă pretorul, pe movila de pămînt, fluturînd o foaie de hîrtie. Apostol ascultă numai începutul sentinţei, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui, gândindu-se că generalul n-a venit şi probabil că doarme... Lîngă movila pretorului zări un doctor cu ceasul în mînă: „Nu-i doctorul Meyer... nu, nu...” La picioarele groapei recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plînşi, îngroziţi, care-1 obosiră, încât întoarse capul. La doi paşi, în stînga, stătea un ţăran sprijinit în hârleţ, cu capul gol, cu părul asudat şi lipit de frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. „Uite groparul... Vidor...” se gîndi dînsul cu bucurie şi vru să-i facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârşi citirea cu glas ascuţit şi strident ca un scîrţîit de uşă cu ţîţîni ruginite, şi Apostol îşi luă seama, întrebîndu-se speriat ce-o să fie acuma... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce şovăitoare :

- Trebuie... pe scaun... Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lîngă genunchii lui şi nu-1 observase pînă acuma. îi era teamă că iar nu va putea mişca picioarele... „Trebuie... trebuie să încerc”, îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mustăţile ude.

- La o parte ! răcni pretorul, spăimîntat, ridicînd braţele. Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atîrna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă în groapă, în aceeaşi clipă izbucni un plîns gros, desperat, nestăpînit. „Cine plînge?” se gîndi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept. Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorîtă parcă din rărunchii pămîntului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întîrziate. Crestele munţilor se desemnau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pămîntul i se smulse de sub picioare. îşi simţi trupul atîrnînd ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:

- Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol... Comentariu literar

Titlul romanului i-a fost sugerat scriitorului de un album de fotografii care înfăţişează atrocităţile săvârşite de justiţia militară, în

Page 92: Com Limba Si Literatura Romana

92

primul război mondial. Se aflau în acest album şi imagini înfiorătoare: şiruri de spânzurători pentru cei de alt neam decât al majorităţii etnice a imperiului austro-ungar, care nu voiseră să lupte împotriva confraţilor lor din ţările învecinate, beligerante.

Ardelean de origine, şi scriitorul însuşi a suferit din această pricină. Rămas în zona ocupată de trupele austro - ungare, a fost arestat, ca dezertor, cum a fost considerat. A reuşit însă să fugă în Moldova - peripeţii pe care le-a povestit în nuvela Calvarul. Chiar unul dintre fraţii scriitorului, Emil, fusese spânzurat pe frontul de la Ghimeş, acuzat de trădare, pentru că ar fi încercat să treacă în liniile româneşti. Eroul romanului, Apostol Bologa, ofiţer în armata austro -ungară, a îmbrăcat haina militară dintr-o ambiţie, ca să dovedească uşuratecei sale logodnice, Marta, că este capabil de o faptă îndrăzneaţă şi de curaj. Om al datoriei, ca cetăţean al unui stat multinaţional, obţine decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia şi când e numit în completul de judecată al unui tribunal militar, încearcă un sentiment de mândrie. Condamnarea cehului Svoboda, pentru că încercase să dezerteze la inamic, osândit la spânzurătoare, i se pare dreaptă. El însuşi supraveghează execuţia. Conştiinţa îi este însă zdruncinată într-o discuţie cu camarazii săi la popotă, apoi într-o alta cu căpitanul Klapka. Ştirea că regimentul său va fi transferat în Transilvania, îl descumpăneşte. încearcă să dezerteze pe frontul rusesc, încercare nereuşită, căci fusese rănit. Obligat să judece nişte ţărani din preajma frontului, acuzaţi fiind pentru că au fraternizat cu inamicul, Apostol Bologa, pentru a evita mustrări de conştiinţă, porneşte către liniile româneşti, e prins însă şi condamnat la spânzurătoare.

Destinul tragic al eroului e motivat şi de antecedentele biografice ale copilăriei lui. Tatăl, avocat, e mulţumit de educaţia ultrareligioasă în care mama îşi crescuse fiul. Înscris la liceul din Năsăud, copilul se simţise izgonit, străin, neputincios. Îşi reţinuse lacrimile, din teama de a nu fi luat în râs de copiii gazdei. Depresiunea sufletească o ascunde din orgoliu, voind să pară altfel decât este. Când i-a murit tatăl, faţa fotografiei tatălui său. Starea depresivă, interiorizată, e de durată. Când s-a întors la Năsăud, după decesul tatălui său, “cu sufletul zdrenţuit de îndoieli, simţea că şi-a pierdut rostul în lume”. Adolescent, devenise gânditor, chiar visător, cu impulsuri romantice, şi hotărâri clin încăpăţinare, întocmai cum se despărţise de Marta, dintr-un orgoliu rănit.

Page 93: Com Limba Si Literatura Romana

93

Sondajul psihologic al unui caz de conştiinţă din romanul lui Liviu Rebreanu, se înscrie meritoriu în istoria prozei analitice deschisă de I. L. Caragiale prin O făclie de Paşte, Păcat, În vreme de război şi de I. Slavici în Moara cu noroc şi Mara, dar şi prin cadrul descriptiv al împrejurărilor pe care. în roman, le străbate Apostol Bologa, în consonanţă cu starea psihică a eroului: toamnă târzie la începutul romanului, cu cer rece, câmpie neagră, sârmă ghimpată, soldaţi înotând în noroi, tranşee, şuieratul obuzelor.

Lecturi suplimentare

ION

(Fragmente) I

GLASUL PĂMÂNTULUI Capitolul 1

ÎNCEPUTUL 1

Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăita, spintecă saţul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecăloarea Bârgăului.

Lăsând Jidoviţa, drumul urcă mai întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmlorate, pe urmă însă. înaintează vesel, neted, mai ascuzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domneşti, mai poposind puţin la Cişmeaua-Mortului, unde picură veşnic apă de izvor răcoritoare, apoi coteşte brusc pe sub Râpele-Dracuiui, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline...

2 Hora e în toi... Locul geme de oameni...

...Cei trei lăutari cântă lângă şopron să-şi rupă arcuşurile. Briceag, cu piciorul pc o buturugă, cu cotul stâng pe genunche, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închişi, îşi sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior şi are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeaşi patimă cu care Găvan, un ţigan urât şi negru ca un harap, apasă cu

Page 94: Com Limba Si Literatura Romana

94

arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se opreşte să-şi acordeze vioara. Holbea şi Găvan atunci îşi îndoiesc meşteşugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia.

De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei; poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag înteţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul sa se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite... Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrăţişează pe toţi... Numai arar vreunul mai ţanţoş începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răguşit, dar după două-trei versuri, o sfârşeşte într-un iuit aspru, istovit Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii îşi încolăcesc braţele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor... Sânii acestora tremură sub iile albe şi ating din când în când pieptul flăcăilor, turburându-le ochii şi inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute şi fugare.

Învârtita ţine de vreun ceas, fără întrerupere, şi tinerii nu se mai satură [...].

Capitolul 2

ZVÂRCOLIREA 2

[...] Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri la marginea delniţei, pe răzorul ce-o despărţea de altă fâneaţă, tot aşa de lungă şi de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetaşu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-1 îmbrăţişeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli pătimaş în palme.

Page 95: Com Limba Si Literatura Romana

95

Se aşeză pe răzor, înţepeni nicovala în pământ, potrivi tăişul coasei şi apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii ţintă la oţelul argintiu. Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o înmuie bine în apa din toc şi apoi mângâie ascuţişul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, şterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delniţa lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpiţe care stăteau încremenite ici-colo, ca nişte mormoloci speriaţi. Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând... Privindu-l, Ion oftă şi murmură:

- Locul nostru, săracul! ... Sub sărutarea zorilor tot pământul crestat în mii de frânturi,

după toanele şi nevoile atâtor suflete moarte şi vii, părea că respiră şi trăieşte. Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, eânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzăiau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, îuţelegându-se între ele şi liucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului:

- Cât pământ, Doamne!... ... Acuma, Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau drepte,

grele, mirositoare. Când răsări soarele, roşu şi somnoros, Ion simţea o amorţeală uşoară în şale şi degetele parca i se încleştau pe codiriştea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ştergea tăişul cu şomoiogul de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu şi iar se aşeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era draga, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare.

Soarele urca mereu pe cer, culegând cu razele-i calde, stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca nişte gândaci albi, se trudeau în sforţări vajnice spre a stoarce roadele pământului. Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene și, căzând, se frământa în humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea și braţele îi atârnau ca nişte poveri de plumb.

Page 96: Com Limba Si Literatura Romana

96

Capitolul III

IUBIREA ... Se simţea înfrânt şi neputincios, iar simţământul acesta îi aprindea sângele şi-i umplea creierii de planuri care de care mai năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu și nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară la Florica. Ochii ei albaștri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când își amintea de făgăduinţa lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei era un purcel jigărit și câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gândurile după Ana. În curând Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap tot parcă nu s-ar fi supărat atât de rău. Veni acasă galbenă și se răsti la Ion din poartă:

- Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit câtu-i satul de mare?! Da ce mă mai mir dragu mamii, ce mă mai mir?!

Flăcăul înțelese îndată și se înfurie, dar nu de cele ce răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei:

- Nu-s eu destul de cătrănit, mai mă amărăşti şi d-ta? Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva clipe Ion, scos din

fire, se repezi la ea ca s-o lovească. Glanetaşu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l:

- Ionică, taci mulcom, las-o! Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieşi în uliţă să se vaite şi

să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său:

- De ce mi-ai mâncat şi mi-ai băut pământurile, hodorogule? Glanetaşu, cu nişte ochi foarte trişti, răspunse jalnic: - Acu ce să-ţi mai fac, omule, şi ce să-ţi mai dau, dacă n-am?

Sufletul din oase să și-l dau? Iacă, ţi-l dau!... Auzindu-l, Ion răcni şi mai proclet; - Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu de batjocura

oamenilor!... În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul cel

vechi dinspre Jidoviţa. Primprejur nici ţipenie de om. El a oprit-o şi a

Page 97: Com Limba Si Literatura Romana

97

luat-o de mână, iar ea a început îndată să plângă cu hohote şi să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniştească, dar nu-i putu spune decât:

- Lasă, Anuţă, fii liniştita, că noi tot împreună... împreună... împreună...

Mai stătură un minut, tăcuţi, şi se despărţiră. Pe când însă fata se depărta cu aceeaşi deznădejde în suflet, Ion simţea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolţit în inimă o încredere nouă îşi urmă calea mai sprinten şi atât de mulţumit că-i venea mereu să râdă şi-şi zicea: „De-acuma nu-mi pasă de nimic!”

Încă nu ştia ce va face, dar încrederea îi creştea întruna, schimbându-i parcă toată fiinţa.

Capitolul IV

NUNTA Din clipa când Vasile Baciu, în faţa peţitoarelor, îi făgăduise tot,

Ion fu cuprins de o adevărata beţie de fericire şi de încredere. Era atât de plin în sine însuşi încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petec de pădure, şi habar nu mai avea nici de Vasile şi mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ţinut de zestre... Doar când îi pomenea numele cineva, îşi aducea aminte că şi ea mai este pe lume, şi se încrunta uşor.

În schimb Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau ruşinea şi bătăile şi suferinţele. Ea nu ştia nici de planuri, nici de vicleşuguri... Sufletul ei dornic de iubire aştepta împlinirea visului ca o mântuire şi gura ei şoptea numele lui cu aceeaşi nerăbdare plăcută ca şi în nopţile bune de odinioară.

Nunta ţinu trei zile, după obicei... Sâmbătă porni tot alaiul, în căruţe, la notar, în Jidoviţa. În frunte călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frângeau degetele cântând şi totuşi nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele apoi o brişcă cu naşii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruţă cu părinţii mirilor şi câteva fete mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete chiuiau şi se zbenguiau.

De-abia acum înţelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana şi că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea.

Page 98: Com Limba Si Literatura Romana

98

Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină şi nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădeşte o fiinţă din sângele lui... O privea şi se mira c-a putut el săruta şi îmbrăţişa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii, şi care, împopoţonată cum era astăzi, părea şi mai urâtă. În aceeaşi vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana şi-o alesese druşcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaş. Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roşii, umede şi pline, cu ochii albaştri şi limpezi ca cerul de vară şi avea în toată înfăţişarea o veselie sănătoasă pe care se silea şi nu izbutea s-o ascundă. Ion îşi aduse aminte cum a strâns-o în braţe astă-toamnă şi mai înainte, cât i-a fost de dragă şi cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era ruşine că acuma se însoară cu alta şi de ruşine îl bufnea un râs prostesc şi nu-şi putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea şi o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită şi aproape înfricoşată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată în sat, deoarece îşi zicea că mirele ar fi luat-o pe ea dacă nu l-ar fi ademenit altele...

GLASUL IUBIRII

Capitolul XIII SFÂRŞITUL

5 La Râpele-Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi

mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în faţa crucii, cu capul gol şi, cum stătea acolo aşa, parcă făcea un jurământ mare.

Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros. In stânga rămâne în urmă Cişmeaua-Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veşted, delniţele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea-Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase...

Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş...

Page 99: Com Limba Si Literatura Romana

99

CAMIL PETRESCU Romanul modernist După părerea noastră, romanul modernist este de două feluri: • de tip obiectiv, în sensul că autorul este detaşat de acţiune, nu se implică în aceasta, relatând la pers. a III-a, exact ca în romanul tradiţionalist; de fapt, acest tip de roman face trecerea - am spune - de la romanul tradiţionalist la cel modernist, având caracteristici specifice ambelor categorii. Astfel de romane sunt, de pildă, „Pădurea spânzuraţilor”, de L. Rebreanu şi „Enigma Otiliei”, de G. Călinescu. Acestea au atât trăsături ale romanului tradiţionalist (obiectivarea, relatarea la pers. a III-a, omniscienţă, ubicuitate), cât şi ale romanului modernist (inspiraţia din lumea citadină, personaje intelectuali, analiză psihologică etc.). • de tip subiectiv, având următoarele caracteristici:

- inspiraţie din viaţa oraşului; - personajele principale sunt intelectuali, care-şi pun probleme

de conştiinţă; - subiectivismul, implicarea autorului, relatarea la pers. I; - impresia de autenticitate, creată prin utilizarea unor fragmente

de jurnal, scrisori etc. Concepte de teorie literară Romanul modernist, de tip subiectiv Caracteristici:

- inspiraţia din lumea citadină; - personajele principale - intelectuali care-şi pun probleme de

conştiinţă, care trăiesc o dramă a inadaptatului; - autenticitatea: autorul vrea să ne convingă, cu orice preţ, că

cele relatate sunt autentice; - de aici rezultă subiectivismul, implicarea autorului în acţiune şi relatarea la pers. I;

- Autorul/ naratorul nu mai este omniscient; nu mai există ubicuitate)

- Pentru a fi şi mai convingător, utilizează fragmente de jurnal, scrisori etc.

Page 100: Com Limba Si Literatura Romana

100

Camil Petrescu a fost un teoretician al romanului modernist, de

tip subiectiv (a se vedea eseul Noua structură şi opera lui Marcel Proust), dar şi un promotor al acestuia, în sensul că a ilustrat principiile teoretice în cele două romane ale sale din perioada interbelică: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi Patul lui Procust (1933). Ulterior, după al doilea război mondial, va reveni la romanul de factură tradiţionalistă, obiectivă, în romanul Un om între oameni (1956-1958, 3 volume).

Opere reprezentative

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” -

fragmente „- Domnule, românii e deştepţi … Ţi-o spun eu … - Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu

cred ce susţin unii, că nu suntem pregătiţi … - Ce pregătire, domnule? şi ridică ochii desperat în tavan. Ce pregătire?… Că mă omori cu zile. Ce să te mai pregăteşti?

- N-avem tunuri… cine ştie? Domnul Predescu râde acum indulgent şi cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind…” - N-ai tunuri? Da' intră-n război, domnule, şi-ţi dă franţuzul câte tunuri vrei, vrei o mie? îţi dă o mie... Vrei zece mii, îţi dă zece mii... Şi ridică braţele, apoi le lasă să cadă, uimit şi dezgustat. Dar de asta e vorba acum?... Ce nevoie ai de tunuri, domnule? Şi întorcându-se surâzător spre ceilalţi, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise şi şeful de tren, mustaţa ciupită). Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamţul şi franţuzul ăla, că sunt crescuţi în puf - şi, brusc, furibund: Dumneata ştii cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înţelegi dumneata?... Că o vâră până în prăsele... Şi dacă se rupe, dă cu palul armei ... uite-aşa - şi lovea îndârjii şi imaginar, înspre toate colţurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântaţi.

- Zi, baioneta şi patul armei, domnule Predescu? - Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma

românului ... Aş vrea să văd eu pe neamţul ăla care să stea la baionetă

Page 101: Com Limba Si Literatura Romana

101

... şi se întoarce triumfător şi dârz în dreapta şi în stânga. Domnule, când or intra ai noştri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noştri numai la scăfârlie trag”.

„Un camarad e sigur că luptăm cu «divizia de la Sighişoara» [...]. O întârziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne prăbuşim o dată cu ele. Nervii plesnesc, pământul şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim obrazul de pământ [...]

La început caut cu cei câţiva oameni care se ţin după mine cu ochii scoşi din orbite, albi de groază, vreun adăpost, cât de mic. Dar povârnişul acesta uşor pe care coborâm după o costişă mai abruptă, deşi scade neregulat, nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuş de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii [...]

Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul lor, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu o mână îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică, şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta, întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe-amândouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele melc arc capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.

- Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit... - E rău, Zamfire. Oamenii se închină neîntrerupt. «Doamne, Maica Domnului,

măiculiţă». Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a şti dacă te opreşti lângă un smoc de iarbă, sau lângă un muşuroi de pământ, e ca de începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind s-ajungem la râpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele, pândind: în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbuşind tot, vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vânători,

Page 102: Com Limba Si Literatura Romana

102

cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Mrigura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjeşte (sau, cine ştie, numai «îi plictiseşte»)”. .................................................................................................

Unchiul Tache locuia pe strada Dionosic într-o casă veche, mare cât o cazarmă, fără să primească pe nimeni, mai avar şl mai ursuz încă, de când era atât de bolnav. Propriu-zis nu locuia decât într-o ca-meră, care-i slujea şi de birou şi de dormitor şi de sufragerie, ca astfel să nu mai cheltuiască cu lumina şi încălzitul, căci era foarte friguros. Era îngrijit de bătrânul Gligore, a cărui nevastă, Tudora, era şi jupâ-neasă, şi bucătăreasă.

Masa era pusă acum în sufrageria cea mare şi bogată ca în zilele tinereţii. Era un lux prăfuit şi întunecat parcă, fiindcă mobila era lăcuită castaniu şi se stacojise, iar scaunele reci şi înalte. Unchiul Tache, cu un şal pe umeri, sta în fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, căci nu mânca decât cartofi fără sare şi macaroane la tavă. Deputatul era, fireşte, în vervă şi într-adevăr era amuzant. Cred că mama nu putea să-l sufere şi avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. E şi adevărat că era foarte temut ca «gură rea», iar colegii lui spuneau despre el:

«Ascultă-mă pe mine, e mai bine să fii prieten cu Nae Gheorghidiu, decât duşman».

Era unul dintre puţinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opoziţie, dar chiar de gazetele de seară democrate, căci «nu era sectar». N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil şi împăciuitor în principii. Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureştene, socotit printre «intelectualii de rasă».

- Ei, Nae, ce se aude, intraţi sau nu intraţi în război? N-am înţeles bine dacă prin acest «intraţi», în loc de «intrăm»,

unchiul Tache înţelegea să lase doar partidului liberal problema intrării în acţiune sau folosea persoana a doua numai pentru că el se şi considera mort.

- Nene Tache - căci deputatul era mai tânăr cu cincisprezece ani - de ce să intrăm când putem avea Ardealul fără război? înţelegi dumneata ce formidabilă situaţie va avea România, când la încheierea păcii vom prezenta nota noastră, având la spate o armată intactă de opt sute de mii de oameni? Cine să îndrăznească să te refuze? Puterile care până la sfârşit se vor fi măcinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Brătianu o fi ştiind el ceva... că nu degeaba e şef de partid. De

Page 103: Com Limba Si Literatura Romana

103

altfel eu am încredere în steaua României ... în politică nimic nu se poate realiza decât prin încredere.

- Şi atunci? - Şi atunci ... stăm cu arma la picior şi aşteptăm.

Respectul pe care toţi îl aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toată lumea căuta să-l mulţumească, să-i ghicească, de se poate, intenţiile. Era acum - aşa uscat, negricios, cu mustaţa mare - cu adevărat şeful familiei. N-aş putea spune însă că nouă, celorlalţi, deputatul nu ne-a plasat câteva ironii, care nu au supărat deloc pe bătrân. Am impresia că nici unul, nici celălalt nu l-au iubit pe tata. Găseau amândoi - ei, care făcuseră avere - că fusese nepractic şi neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise după o viaţă foarte agitată, încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii. Nu-i putuseră ierta că s-a însurat cu o femeie săracă şi cred - după bunăvoinţa distinsă cu care au acceptat pe nevastă-mea - că nici mie nu-mi iertau asta. De altfel către sfârşitul mesei a si venit vorba despre tata ... Mă şi vedea dezmoştenit, cel puţin pe mine, dacă nu şi pe toţi ai mei. Chiar mama şi surorile - deşi fusese vorba despre tata - nu se simţeau parcă aşa bine. În faţa mea am întâlnit însă ochii umezi de emoţie şi admiraţie ai nevestei mele şi un surâs trimis ca o promisiune de sărut. Singuri noi riscam, cu voie bună, o moştenire, şi ea se dovedea astfel atât de frumos dezinteresată, ca să apărăm memoria unui om.

Deputatul a început să facă exces de zel în dragoste, ca să-i arate fratelui mai bătrân că se desolidarizează de o atitudine atât de obraznică şi că e şi el de părere că nu e nimic de făcut din şi pentru băiatul lui Corneliu. Dar toate drăgălăşeniile au rămas de prisos. Bătrânul avar rămânea încruntat. De altfel s-a şi sculat numaidecât la sfârşitul mesei şi ne-a dat mâna să i-o sărutăm, deopotrivă de rece cu toţi nepoţii. Celor bătrâni abia le-a întins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am ajuns în stradă, că nu aveam trăsuri, şi izbucnind, s-a apropiat de mine parcă gata să mă ia de piept.

- Bine, domnule, cum poţi să faci una ca asta? Nemaipomenit ... Auzi dumneata, noi nu ştim cum să-l mai ţinem pe maniacul ăla pe vârful degetelor şi poftim ... dumneata îi întorci rânza pe dos.

Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a întrebat-o pe nevastă-mea dacă şi ea urmează filosofia. Nu ştiu de ce, intimidată

Page 104: Com Limba Si Literatura Romana

104

sau înţelegând că mă întovărăşeşte pe mine la curs, i-a răspuns afir-mativ.

- Aşadar - şi parcă surâdea - studiaţi amândoi filosofia? Răspică domol silabele cuvântului filosofie.

- !? Da ... - Ciudat ... De obicei amorul e cel care duce la filosofie... - şi încă

şi mai ironic - şi ce filosofie! La dumneavoastră văd că drumul a fost dimpotrivă ... filosofia v-a condus la amor. Rostea „amor” cu gura rotundă, de parcă ar fi fost numele cremei de curăţat nasturi.

Toţi au început să zâmbească, pentru că au văzut că unchiul Tache se amuză.

- Ceea ce vă doresc sincer e să nu reveniţi vreodată la filosofie. Ar fi dureros. Mai rămâne să faci politică, tot în felul în care a făcut-o bietul Corneliu, care, dacă nu mă-nşel, era şi el filosof. Şi întorcându-se, cu obrajii aproape căzuţi, ras de tot, către figura uscată şi negricioasă: Nene Tache, orice ai spune, e fermecătoare naivitatea să crezi că tu poţi îndrepta o ţară.

Fierbeam de nemulţumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atâta uşurinţă despre tata, dar parcă eram şi eu înrâurit de sfiala îngrijorată a celorlalţi în faţa unchiului de care depindea viitorul nostru.

- Îşi cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mârâia cu acreală bogătaşul, căruia cheltuiala îi făcea rău, chiar la alţii şi chiar dupa ani de zile.

- A, în privinţa asta, nene Tache, nu mă împac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, şi Nae îşi mângâia grav şi ironic reverul hainei. Iscălea cu acelaşi entuziasm un articol de gazetă ca şi o poliţă. Mie îmi plac şi mi-au plăcut totdeauna entuziaştii ... de la distanţă. Vreau să-ţi spun, de pildă, că n-aş vrea să fiu deloc copilul unui entuziast, şi de câte ori pronunţa cuvântul entuziast, îl dansa cu surâsuri, spre bucuria bătrânului inginer şi antreprenor, care lucrase toată viaţa numai cu cifre.

O priveam pe nevastă-mea, cerându-i parcă iertare şi ea îmi surâdea împăciuitoare şi inteligentă.

- Drept să-ţi spun, n-am pomenit un om care să fi avut mai puţin noţiunea banului ca el. De ce crezi că nu mi-a vorbit o jumătate de an? Scosese o gazetă, nu ştiu cum îi spunea, şi mi-a trimis-o şi mie.

Page 105: Com Limba Si Literatura Romana

105

De cetit n-o ceteam, că nu mă interesau bazaconiile pe care le scria el acolo...

- A, nu... nene Tache, nu se poate spune că bazaconiile susţinute de Corneliu nu erau amuzante, şi turnându-şi anume cu încetineală în pahar, deputatul surâdea perfid. Cel puţin pe mine mă amuzau enorm discuţiile de principii.

- ...dar împacheta în ea Gligore ghetele, când mi le ducea la cârpit. Într-o zi mă pomenesc cu o carte poştală a administraţiei, ca să plătesc abonamentul. Am crezut că e o glumă. Peste vreo lună. altă carte poştală. Ei, m-am necăjit şi am dat poruncă să dea gazeta înapoi, la poştă. Când mă întâlnesc cu Corneliu. Că de ce n-am plătit abonamentul? Cum asta? «Abonamentul pentru gazetă» ... De ce să plătesc? Ţi-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru că ai vrut ... nu mai vrei... nu mi-o mai trimite... Şi din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumătate de an. A ... altfel, ca şi Ştefan cel Mare, «de felul lui era iute la mânie», după cum ne spune Ureche.

Afară de ai mei (care au zâmbit numai), ceilalţi au râs zgomotos, amuzaţi de acest «joc» spiritual care mi s-a părut stupid.

Masa era surprinzător dc bogată, totuşi toţi mâncau puţin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului.

- Ei, Ştefane, dacă tată-tău ar fi fost ceva mai strângător, dacă n-ar fi risipit atât ... v-ar fi lăsat şi vouă să trăiţi altfel decât trăiţi (vasăzică, deşi avea aerul că ignorează, ştia că trăim în dificultate, când părea că pluteşte pe deasupra). De altfel îi semeni leit. Acum văd că te-ai însurat şi tu tot din dragoste.

- Unchiule dragă - i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea - drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori, părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu cocoaşă, rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.

Mai ales cu paranteza ştiam eu, şi ştiau toţi, la ce fac aluzie. A fost o consternare. Uscat şi negru, unchiul Tache a devenit

parcă şi mai uscat. S-a închis în el fără să spună o vorbă.”

Page 106: Com Limba Si Literatura Romana

106

Comentariu literar Romanul lui Camil Petrescu se desprinde de factura romanului

obiectiv cu implicaţii sociale, dar şi de proza de analiză, cu motivaţie psihologică din scrisul lui Liviu Rebreanu, de pildă.

Intervenind pe marginea unui articol al lui Mihail Ralea (Mihail Ralea -1896 - 1964 - sociolog, psiholog şi eseist, îndreptat în critica sa literară, către determinările sociale şi psihologice ale operelor literare) publicat în 1927, sub titlul De ce nu avem roman? - Camil Petrescu pledase în replică, într-o conferinţă cu public, publicată mai târziu, în 1936 în Teze şi antiteze, pentru o nouă structurare a romanului, cu referire la Marcel Proust. Asemenea scriitorului francez, eroul romanului lui Camil Petrescu rememorează întâmplări care s-au petrecut şi care i-au hotărât destinul, în istoria scurtei sale căsnicii.

Propriu - zis, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sunt două romane, legate: în prima parte o căsnicie, în istoria ei, în a doua un jurnal de război, înscris, coparticipativ, de proeminentul romanului, Ştefan Gheorghidiu.

Ştefan Gheorghidiu, student sărac, la începutul romanului, o duce din greu din pensia rămasă de la tatăl său, din care se întreţine şi mama şi surorile sale. Student în Filozofie, se căsătoreşte cu o colegă. Şi ea e săracă, orfană crescută de o mătuşă. El are însă doi unchi: unul avar şi mizantrop, nesociabil, posac, ursuz; altul, avocat afabil şi om politic. Unchiul Tache, mizantropul, moare şi, surprinzător, lasă întreaga avere colţosului său nepot, Ştefan, încât, peste noapte devine milionar. Moştenitorul plasează banii celuilalt unchi, Nae, om întreprinzător, ca din câştig, să primească dividente, ca rentă. Cum eroul romanului explorează metafizicul, el încearcă să comunice cu Ela, soţia sa, pe această cale. Soţia, cu descendenţă burgheză, cu bunăstarea pe care i-o asigură bărbatul, râvneşte către o viaţă mondenă: reuniuni, excursii în grup, modă şi dans, maniere alese.

Femeie frumoasă, de o frumuseţe comună însă cu temperament labil, copilăroasă, ascunde egoism şi suficienţă intelectuală. Suspicioasă, îşi urmăreşte soţul, bănuind că cochetează cu colegele ei. De aceea se vrea prezentă în preocupările Iui, pe care nu le pricepe, cerând explicaţii în patul conjugal, urmate de “plăceri” conjugale inedite.

Dragostea ei e acaparatoare, tinde să anihileze personalitatea soţului ei. Vrând, nevrând, Ştefan Gheorghidiu e nevoit să-şi

Page 107: Com Limba Si Literatura Romana

107

însoţească nevasta, ca să-i facă plăcere, printre oameni care-i repugnă. Un popas de excursie de la Odobeşti e relevant în starea de anxietate care, de la o vreme îl nemulţumeşte. Schimbarea de conduită a Elei îl îngrijorează, conştient că se află ca “un talger de mămăligă, lângă un compot”. Ii displace că Ela cochetează cu un dandi, pretins avocat. Ca să-i distragă atenţia. într-o altă situaţie, pentru a-i îndepărta bănuielile pentru presupusul ei amant, Ela joacă comedia iubirii; aşteaptă să-şi sărute bărbatul, spre a-i cere, când va redacta testamentul, să-i asigure existenţa, în cazul că va muri pe front.

A doua parte a romanului, pare a fi un reportaj de război. Fost combatant în primul război mondial, autorul, în postura lui Ştefan Gheorghidiu, redactează un jurnal de război, de pe front.

Asemenea lui Fabrice del Dongo din romanul lui Stendhal La chartreuse de Parme, privitor la bătălia de la Waterloo, autorul demitizează eroismul fără acoperire, acuzând demagogia critică a publicităţii patriotarde, încă de la începutul romanului, înaintea declanşării războiului.

În jurnalul său, Ştefan Gheorghidiu reflectă o stare de spirit, deloc eroică. Ea se referă la catastrofica retragere a oştirii române din faţa inamicului, într-un limbaj cu efecte vizuale şi auditive, ca de apocaliptic. Nu acte de bravură înfăţişează jurnalul, ci de infern, în manieră dantescă, care se întrepătrund, cu reflexii intratextuale consternante, precum în următoarea secvenţă: “Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge (...) Fugim deci la întâmplare, căci e totuna de stai pe loc”.

Formula de roman pe care o adoptă scriitorul este totuşi proustiană, deşi romanul are mai multă filiaţie cu proza lui Stendhal. Asemenea eroilor lui Stendhal, Ştefan Gheorghidiu e înrobit în dragostea lui pentru Ela, dar, în acelaşi timp, o observă şi-i gelos. Ca şi Julien Sorel, Ştefan Gheorghidiu e impulsiv, dar şi lucid. Luciditatea îi ascultă sensibilitatea, trăind obsesiv incertitudinea, dacă Ela îi este sau nu credincioasă.

Modalitatea narativă pe care o adoptă scriitorul “obiectivează”, precum s-a spus, un roman confesiv. solicitând eroul într-un dialog cu sine însuşi. Naraţiunea devine astfel un monolog întins, desprins din memoria afectivă a eroului său, care-şi rememorează experienţa căsniciei sale, prin alte conexiuni şi contraste simultane, ce conferă

Page 108: Com Limba Si Literatura Romana

108

romanului o sustanţă analitică remarcabilă în proza românească interbelică.

Lecturi suplimentare

PATUL LUI PROCUST

Epilog II

Povestit de autor

(fragmente)

De la întâlnirea din dreptul Cercului Militar, când, arătându-mi o trecătoare banală și gândind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simțise un gol în propria lui existență, nu ne mai întâlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă își ține făgăduiala dată.

Până la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întâmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atât.

- Poimâine e 1 octombrie... Încep la 1 octombrie. I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş... Numai şcolarii lăsălori, leneşi, se decid să înveţe bine „începând din ziua întâia a trimestrului", îşi fac frumos temele numai când inaugurează caiete „noi".

-Poate că e adevărat... Dar mai e şi altceva. E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfârşitul lunii pleacă...

Într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu". Că frazele se fac mai mari decât ar vrea el, şi-ţi încurcă propoziţiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfârşit. A râs şi mi-a promis că aşa o să facă. (...)

Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis tocmai o zi sau două după cincisprezece noiembrie... Mi-a dat un telefon la gazetă... - Diseară la nouă vine şoferul meu să-ţi aducă o mapă cu toate prostiile pe care le-am scris. I-am răspuns cu promptitudine: -Astă-seară, până mâine dimineaţă la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis.

Page 109: Com Limba Si Literatura Romana

109

- Da? vrei să ne vedem mâine?... să-mi spui dacă notele îţi pot fi de folos? Hai să luăm masa împreună mâine seară...

- Negreşit.. - Unde? ai vreo preferinţă?... Şi am fixat un restaurant în oraş. - Vii la limp? - Mâine de dimineaţă zbor, după-masă dorm, iar la nouă seara vin

să stăm de vorbă până dimineaţa, dacă vrei... Voi fi absolut punctual. La 9 seara n-a venit şi nu va mai veni niciodată.

La Cameră se anunţase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, ameninţând să ocupe toată şedinţa de după-masă. Celalalt a trebuit să fie amânat deci pentru a doua zi.

Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereţilor, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat ţigări şi am coborât pe dealul Mitropoliei prin şanţul în fun-dul căruia era aleea. Toamna târzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, ceţoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul dc benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig... Abia puţină umezeală, lci-colo, prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini...

În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă, în vehicule de tot soiul, vânzătorii de ziare strigau ediţie specială... Oricât au abuzat câteva ziare mici de aceste ediţii, când unul dintre cele două cotidiene mari de informaţii scoate o ediţie specială, nu poţi să-ţi stăpâneşti un fior, ca pentru o întâmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voinţa sunt atinse ca dc aripi mari nevăzute.

Erau numai patru rânduri, cu litere cât nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.

GROAZNIC ACCIDENT DE AVION

Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului. Cadavrul zvârlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi.

S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor. Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără

importanţă.

Page 110: Com Limba Si Literatura Romana

110

Se întâmplase în devenirea lumii ceva care nicicând nu se va mai întâmpla. Gândul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frânge tot fierul din lume, de s-ar prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimânta ca infinitul sensibilizat.

Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte”. [...]

Abia în primăvară, după lungi dezbateri sufleteşti, m-am hotărât să aduc la cunoştinţa doamnei T. manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul acesta care închidea în el, calde încă de zbucium, două existenţe, îmi dădea un vag fior şi prin această coincidenţă, care făcea ca a doua zi după ce l-a încheiat, Fred să se prăbuşească... A fost, parcă, o moarte amânată până la realizarea unui mod de perpetuare... Frenezia cu care el transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existenta lui mă înfiora... [...]

Totuşi pe doamna T. n-am putut-o întâlni decât peste jumătate de an, la începutul lui iunie. [...]

- Doamnă, ştiţi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu, Din cât am înţeles - căci vorbeam adese - cred că vă iubea mult... foarte mult.

A ridicat neîncrezătoare din umeri. - Ştii ... vreodată? Ai dumneata impresia asta? - E pentru mine o certitudine... - Nu poate să fie adevărat ... Uneori şi mie mi se părea că mă

iubeşte ... Erau gesturi care trădau parcă - acesta e cuvântul adevărat - o iubire pătimaşă ascunsă.

- Şi cum vă explicaţi atunci faptul că vă ocolea? - Dar ce ipoteze n-am făcut? Cât nu mi-am ars mintea în îndoieli

de tot soiul. Nu stiu ce ar fi putut să fie. (...) Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colţ, pe care am pus sulul caietelor. Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică. Îmi spune cu vocea scăzuță, bănuind că vreau să umblu la el:

- Nu merge... l-am sfărâmat. - !?

- Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea morţii lui. O frază spusă răspicat şi indiferent, culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aş mai putea asculta.

Îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită.

Page 111: Com Limba Si Literatura Romana

111

- Doamnă, pentru un roman de-al meu, Fred Vasilescu mi-a scris câteva amintiri din viaţa lui... Cred că vă vor interesa.

A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira. - Toate caietele astea... întregi? - Da. Le-am pus pe colţul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu

mâinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau. - Până când mai rămâneţi în Bucureşti? - Nu ştiu, foarte puţin... - Dintre prieteni aţi mai întâlnit pe cineva? - Nu... - Acum vreo două săptămâni m-a întâlnit doamna Demetriade şi

m-a întrebat dacă v-am văzut... Spunea că vrea... [...] - Te rog, fii bun... lasă-mă cu caietele astea. Şi-i tremura mâna pe

ele. De trei ani n-am mai vorbit cu cl... M-am ridicat, şi în prag mi-a strâns recunoscătoare mâna în mâna

ci fierbinte. Cred că nici n-a închis uşa şi s-a năpustit asupra textului. Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor va găsi reazem şi o mai adâncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decât acea sete, care nu se poate potoli în vis? De altfel, când e un acord aproape unanim asupra relativităţii spaţiale, de n-am crede că sistemul dc repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.'''

Page 112: Com Limba Si Literatura Romana

112

GEORGE CĂLINESCU

Opere reprezentative

”Enigma Otiliei” – fragmente I

Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli, cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. într-adevăr, toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci capitala. Vântul scutura, după popasuri egale, coamele pomilor, făcând un tumult nevăzut, şi numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele dădea trecătorului bănuiala că mari vârfuri de arbori se mişcau pe cer. Tânărulmergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era bine strânsă pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea de pe un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu cunoaşte casa pe care o căuta. Strada era pustie şi lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca să nu dea căldură. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior. însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei

Page 113: Com Limba Si Literatura Romana

113

străzi italice. În apropierea mănăstirii şi peste drum de ea, o casă cu ferestre înalte era încă luminată. În faţa ei staţiona o trăsură luxoasă cu doi cai albi, înăuntrul căreia dormea, cu capul în piept şi cu hăţurile în mână, un birjar gros, înfăşurat în tipicul veşmânt lung şi încreţit de catifea. Tânărul ajunsese cu greaua lui valiză în chip de holercă în dreptul ei şi, după oarecare examen, se opri lăsând o clipă jos povara. Casa avea un singur cat, aşezat pe un scund parter-soclu, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console. La faţadă, acoperişul cădea cu o streaşină lată, rezemându-se pe console despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane erau vopsite cu ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. Un grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenţa unei curţi, în care se zărea prin întuneric atât frunziş şi atâtea trunchiuri, încât întinderea ei, deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului fiind totuşi de pădure fără fund. Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanţ. Doar o portiţă mai mică era deschisă, şi pe aceea, luându-şi sacul în mână, intră tânărul, după oarecare chibzuială. Ajungând în faţa uşii de la intrare [...] Tânărul apăsă pe clanţa moale şi dădu să tragă de uşă. Însă spre spaima lui, uşa cea uriaşă se mişcă aproape de la sine, căzând spre el cu un scârţâit îngrozitor. Intimidat, aşteptă ca lumea din casă, intrigată de zgomot, să năvălească jos, dar nu se întâmplă nimic. Tânărul intră atunci, încercând să închidă cât mai bine infernala uşă, şi abia înăuntru făcu uimitoarea descoperire că mânerul de os al unui probabil clopoţel interior atârna în sală. Nu îndrăzni totuşi să sune numaidecât, într-atât îl miră anticamera. Ea era de o înălţime considerabilă, ocupând spaţiul celor două caturi laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă, în vârful căreia un Hermes de ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu glob de sticlă în chipul unui astru. Lampa era stinsă, în schimb o altă lampă plină de ciucuri de cristal, atârnată de înaltul tavan, lumina tulbure încăperea. Ceea ce ar fi

Page 114: Com Limba Si Literatura Romana

114

surprins aici ochiul unui estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite. Pereţii, care, spre a corespunde intenţiei clasice a scării de lemn, ale cărei capete de jos erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene, ar fi trebuit să fie de marmură sau cel puţin de stuc, erau grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând picturile pompeiene, şi îndeosebi por-firul, prin naive stropituri verzi şi roşii. însă sistemul de perspective şi festoane în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o optică falsă de zugrav, era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor. în sfârşit, tavanul imita prin zugrăveli casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală. Tânărul, hotărându-se în fine, trase de mânerul clopoţelului. Atunci un fel de schelălăit metalic răsună de sus ca-n nişte spaţii mari şi goale cu ecou rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de jos, apoi scara începu să scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă încetineală. Când provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi vădit contrariat. - Unchiul Costache? îndrăzni să deschidă gura tânărul, pe urmă, intimidat, refăcu întrebarea: Aici șade domnul Constantin Giur-giuveanu?

Bătrânul clipi din ochi, ca şi când n-ar fi înţeles întrebarea, mişcă buzele, dar nu răspunse nimic. - Eu sunt Felix - adăugă tânărul, uimit de această primire -nepotul dumnealui.

Omul spân păru tot atât aşa de plictisit de întrebare, clipi de câteva ori din ochi, bolborosi ceva, apoi cu un glas neaşteptat de răguşit, aproape şoptit, duhnind a tutun, răspunse repede:

- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc... Buimăcit, tânărul stătu locului nemişcat, aşteptând o revenire asupra tăgadei. [...]

Page 115: Com Limba Si Literatura Romana

115

- Dar, papa, e Felix! Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în

apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până pe umeri. [...]

Comentariu literar

Enigma Otiliei e un roman de tip balzacian, cu “altoiri moderne”, după opinia comentatorilor săi. Romanul e istoria unei moşteniri, pe care, după moartea unui bătrân cămătar, o râvnesc rubedeniile apropiate. Se interpune însă încă un moştenitor, Felix Sima, orfan de părinţi, care trece sub autoritatea tutelară a unchiului său moş Costache, cămătarul. Tânărul, hotărât să urmeze medicina, e găzduit şi întreţinut din banii săi, păstraţi în custodie de unchiul său.

Bătrânul are în grijă şi o fată vitegră, Otilia, pe care nu a înfiat-o deşi nu e lipsit de afecţiune pentru ea. În jurul bătrânului foiesc interesele acaparatoare ale mătuşii Aglaia, soră mai mare a lui moş Costache, şi a copiilor ei, Aurica şi Titi, precum şi a ginerelui său, Stănică Raţiu, avocat tară procese.

După un atac de apoplexie al bătrânului, casa acestuia e ocupată de rubedenii, care-şi însuşesc mobilierul şi tablourile, iar Stanică Raţiu banii.

Întocmai ca în romanele lui Balzac, fabula romanescă se înscrie într-un cadru de epocă, prin delimitarea unor tipologii, cu exterioare şi interioare de clădiri: strada prin care trece Felix, în căutarea unchiului său avea un aspect bizar: nici o casă cu cat superior, dar cu ferestre neobişnuit de mari, cu frontoane greceşti şi chiar cu ogive, cu umezeală pe ziduri şi lemnărie uscată “caricatură în moloz a unei străzi italice”. Casa bătrânului, cu scară de lemn de la intrare până într-un soi de antreu, scârţâie sub apăsarea picioarelor.

Odaia în care e condus Felix e înaltă, cu iz de tutun; o masă rotundă cu o lampă de petrol cu glob de sticlă la mijloc, e locul de prezentare a principalelor personaje strânse în jurul mesei la un joc de table, fiecare individualizat prin fizionomie şi ţinută: Pascalopol, cam de cincizeci de ani, “cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant”, cu haine de stofa fină, cu breloc de aur la vestă, corpolent, afabil; mătuşa Aglae. de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu faţa gălbicioasă, cu buzele subţiri, acre şi nasul încovoiat şi ascuţit - semn

Page 116: Com Limba Si Literatura Romana

116

de răutate şi plinătate de sine, îl priveşte scrutător pe Felix examinându-1 din cap până în picioare, ridicându-şi mâna pentru a fi sărutată; Aurelia, fiica Aglaei, o fată cam de treizeci de ani, sfioasă, domnişoară cu cozi împletite, cu faţă prelungă şi bărbie ascuţită, privindu-1 pe Felix cu “avidă curiozitate”. Spre fundul odăii, un alt personaj, lângă o mesuţă: un bătrân, cu papuci în picioare şi broboadă pe umeri, cu ochi spălăciţi, brodează o bucată de etamină pe un mic gherghef - semn de decrepitudine, de ramolisment. E soţul Aglaiei. Tulea, Simion Tulea.

Camera Otiliei, în care fusese găzduit în prima noapte, e “un mic ascunziş feminin” - o prefigurare a firii locatarei; mobilier de modă veche: patul cu tot-felul de nimicuri împrăştiate; o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi multe sertare, trase în afară, cu amestec de “nimicuri de fată”: panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste; rochii şi pălării zăcând pe fotolii, dresuri şi flacoane de apă de colonie, destupate, pe masa de toaletă - toate în învălmăşeală, relevând o copilărească lipsă de ordine în care se complace, dar şi cochetăria feminină fluctuantă, de gust dar şi de capriciu. în alegerea detaliilor de ţinută şi de prezentă, ca înfăţişare.

În casa Aglaiei e “o curăţenie şi ordine de sanatorii ...” iar atmosfera, încărcată cu un miros pătrunzător de ulei. ambianţă ce sugerează mania artistică a bătrânului Tulea şi gospodărească a Aglaiei.

Într-o privinţă, Enigma Otiliei e romanul a doi orfani. Moş Costache o protejează pe orfană. E îndatorat faţă de dânsa şi pentru că averea rămasă de la mama sa o băgase în afaceri. Între Aglaia şi Otilia, bătrânul e oscilant: cu teamă de sora lui, care-i mai mare, şi cu grijă faţă de Otilia, căreia ar vrea să-i asigure un viitor. Dar moş Costache e un avar: se teme de lume, pentru că lumea îl solicită. De aceea e mereu în gardă. Bolnav, sfătuit de Pascalopol. Îi oferă acestuia o sumă de bani. pentru a-i fi înmânată mai târziu Otiliei, ca moştenire, ca siguranţă de subzistenţă. Amână însă gestul pentru mai târziu. Afecţiunea paternă a bătrânului e strangulată de dorinţa de a păstra banii, de care nu se poate despărţi: se hotărâse să-i lase de zestre Otiliei “o casă cu de toate”. Cum pe strada Antim nu erau prăvălii o asemenea casă ar putea să-i aducă beneficii: cumpără cărămizi provenite din demolări, pentru că sunt mai ieftine, rară însă a se gândi la lipsa lor de durabilitate. Când Felix îi ceruse bani pentru a-

Page 117: Com Limba Si Literatura Romana

117

şi cumpăra în primăvară un pardesiu, căci avea nevoie, şi de cărţi şi de o mulţime de lucruri, surprins şi înfricoşat, bătrânul caută să îl îmbuneze. În cele din urmă, cu “tonul răguşit”, îi face o neaşteptată propunere: să se împrumute de la cineva cu o mie de lei, că poate-şi găseşte un prieten.

A doua zi veni cu un bilet de ordin, îndemnându-1 pe Felix să-1 completeze cu suma de 1.000 lei şi să-1 dateze cu 30 decembrie 1910. Scadenţa rămăsese însă în alb. Consultând un coleg de la Drept, i s-a explicat că bătrânul a datat cambia în decembrie, adică atunci când va fi major, deci responsabil de plată.

Aglae e prototipul balzacian al “babei absolute”, “fără cusur în rău”: acră, suspicios vulgară, rapace, apucătoare. Îl internează pe soţul ei, Simion, într-un sanatoriu de boli mintale, dar nu plăteşte birja cu care a fost transportat. Aşteaptă ca să-1 lovească damblaua pe frate - său, ca să-i rămână averea. Rudenia o concepe unilateral, ca un drept al ei. Pentru ea, Otilia e “prefăcută, dezmăţată”.

Şi totuşi, complicaţia interioară a personajelor nu e balzaciană. Scriitorul studiază psihologii incerte, cu reacţii derutante, cum e Otilia. Interesul prozatorului pentru psihologii insuficient cercetate sub aspect literar, dezagregarea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei - e o caracteristică a romanului modern. Gargarismele verbale ale lui moş Costache sunt o mască ce ascunde şiretenia, ca şi asiduitatea echivocă a lui Pascalopol. ca modalitate de protecţie delicată.

Tehnica relativizării imaginii, prin răsfrângerea în mai multe oglinzi cu unghiuri de incidenţă diferite, ca la Camil Petrescu, e de sorginte proustiană. Pentru Felix, Otilia este o enigmă - amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurinţă. Sunt mai multe Otilii în roman: una tandră, copilăroasă - a lui Felix; o alta e “fe - fetiţa” lui moş Costache; o alta e “zăpăcită”, “dezmăţată”, “străina” mătuşei Aglaie.

Cel mai interesant cuplu e Otilia - Pascalopol. Pascalopol e un aristocrat avut şi cult, blazat şi generos, cu distincţie socială şi sufletească, oscilând între sexualitate şi afecţiune paternă, la vârsta pe care o are. Tip de om rafinat, cu rezerve de candoare sufletească, moşierul e îndrăgostit de Otilia. Otilia e cochetă, luminoasă, cu instincte sigure şi abilităţi feminine, nuanţat urmărite de autor, evoluând între adolescentul Felix şi bărbatul cu experienţă,

Page 118: Com Limba Si Literatura Romana

118

Pascalopol, cu o artă de invidiat. E opinia lui Pompiliu Constantinescu.

Iubind luxul, călătoriile, muzica, Otilia rămâne într-o penumbră de mister pe întregul parcurs al romanului. Enigma e în însăşi feminitatea ei mereu proaspătă. Comportamentul Otiliei e dezarmant: cântă la pian şi când e tristă, şi când se simte fericită; spontană; ia uneori hotărâri derutante. O îngrozeşte gândul îmbătrânirii, convinsă fiind că omul nu trăieşte în deplinătate decât cinci - şase ani. Fiecare imagine a Otiliei e singulară, nerepetabilă, ceea ce îl tulbură pe Felix. Contrastul cu fetele Aglaiei e izbitor: Olimpia e o fată bătrână, indolentă cu obsesii erotice; Aurica, ca şi Aglae, e însăşi negarea feminităţii.

Felix venise în capitală cu dorinţa de a urma Facultatea de Medicină, nu însă pentru a deveni un medic oarecare, ci un cercetător cu carieră universitară. Un articol publicat în străinătate îi înfierbântase gândul jurându-şi “să lucreze şi să studieze atât, încât la vârsta când unii îşi dau doctoratul, el să aibă îndărătul lui o activitate publicitară remarcabilă. Şi se hotărî totdeodată să-şi reprime orice vanitate şi să nu mai comunice nimănui, să nu mai amintească de scopurile lui, până când meritul său va izbucni singur şi indiscutabil peste câţiva ani, conştient fiind de capacitatea intelectuală de care dispune. Erotic vorbind, Felix n-ar putea vedea în femeie decât un tovarăş al aspiraţiilor sale. Aceasta e şi opinia Otiliei: “Un ambiţios e puţin egoist, orice, ai zice, şi vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul lui personal”.

Pentru ea, Felix are o profunditate care sperie o fată. “Fetele admiră pe oameni ca tine, îi spuse, şi merg după oameni ca Stanică”.

Stănică Raţiu e un intrus în familia Tulea şi, ca rubedenie, în ambianţa casei lui moş Costache. Stănică, după opinia autorului care-şi formulase observaţii “critice” despre opera sa literară în a sa Istoria literaturii române de la origini până în prezent, e un Caţavencu al ideii de paternitate. Avarismul său nu e de ordin politic, ci prin familia pe care şi-o revendică pentru sine, Vorbeşte avocăţeşte despre “căminul părintesc”, de “căsătorie” şi menirea ei. Tupeul personajului izvorăşte din sentimentul de intimitate cu lumea din jur. E dreptul lui de a se amesteca în viaţa celorlalţi: “Nostimă fată Otilia, constată insinuant către Felix, are temperament, ştie Pascalopol după ce umblă, stai alături de ea, las că-i bine, las că-i bine, şi eu când eram student

Page 119: Com Limba Si Literatura Romana

119

şedeam în gazdă pe aceeaşi sală cu o fată delicioasă, ehe, ce fată, să te fereşti însă de Otilia, e şireată, fă-ţi interesele şi atât, las că nu eşti dumneata prost, nu te văz eu?”

Personajul e extraordinar. Volubilitatea lui este de a trivializa orice lucru. In materie de demagogie şi versatilitate, Stănică are geniu. Şi într-adevăr, Stănică aţâţă spiritele, lasă portiţă deschisă pentru ca să poată trage foloase într-o eventuală situaţie, când germenul discordiei a prins.

Perseverent, inventiv în maşinaţii de culise, lipsit de scrupule, cu diplomaţie de Mefisto, Stănică înşeală buna credinţă a altora. I-o plasase lui Felix pe Georgeta, din amuzament. Cinic, neruşinat, minte cu dezinvoltură avocăţească, perfid, îşi face reproşuri că 1-a aruncat pe Felix în braţele Georgetei şi-i reproşează că nu şi-a făcut din Otilia o metresă.

Invidios, cu fantezie juridică, întinde o cursă bătrânului, pregătind terenul ca moş Costache să nu-şi facă testamentul.

Lecturi suplimentare CARTEA NUNŢII

Capitolul Vino din Livan, mireasă! (fragment)

Din zorii zilei şi până după-amiază, femeile se îmbrăcară. Ieşeau atât de rar din casă, încât toaleta de stradă devenise un eveniment. (Ultima dată când călcaseră pragul porţii fusese cu patru ani în urmă, la înmormântarea unei rude colaterale.) în ziua aceea masa fu abolită, şi toată lumea stătu închisă în casă, cotrobăind, încercând şi bombănind. Neieşind în lume, nu prea uzau lucrurile şi nici n-aveau sentimentul evoluţiei modei. Îşi făceau bunăoară o rochie în 1900, pe care n-aveau prilejul s-o poarte decât în 1914, şi-şi cumpărau ciorapi de broderie în 1913, spre a-i purta în 1925. Când, la orele patru, se adunară toate în salon, gata de plecare, dom' Popescu, deşi obişnuit, izbucni în râs. Păreau ieşite dintr-un muzeu de modă retrospectiv. Tanti Mali avea pe cap, în jurul nodului de păr bine consolidat, o bonetă de jeuri negre strălucitoare ca cocsul ud. O mantelă lungă, formată din două clopote suprapuse, o acoperea de sus până jos ca un sarcofag de mumie egipteană. Ghenca avea căciulită şi manşon de

Page 120: Com Limba Si Literatura Romana

120

lutru şi gâtul îi era sugrumat într-o zgardă lată de mici mărgele. Tanti Caterina purta ciorapi de broderie neagră, puşi pentru a doua oară în viaţă, iar celelalte purtau un fel de surtuce de astrahan cu mânecile bufante şi tichii mici din aceeaşi blană, de sub care părul cădea în streşini mari, groase. Rochiile le erau la toate lungi până în duşumea şi rotate, şi din obişnuinţă le ridicau într-o parte cu o mână, lăsând să se vadă nişte ghete prelungi, ridicole, cu nasturi mulţi,, carâmbi mari, noi şi străvechi totodată. Salonul se umplu de un miros pătrunzător de naftalină şi molii, şi dom' Popescu începu să strănute ostentativ. Silivestru apăru şi el mai deşirat şi încovoiat în lunga redingotă lucioasă ca tuciul lustruit şi cu semijoben pe cap. Mânecile nu-i acopereau îndeajuns lungile şi tarile manşete şi, intimidat, în hainele de mult nepurtate, semăna cu Monsieur de Paris, melancolicul călău.

- Haideţi, frate, odată, că se face târziu! strigă dom' Popescu. După îndemnuri repetate, asistenţa se urni, aşezându-se de la început într-un pluton ordonat. Dom' Popescu deschise convoiul, călcând bine dispus, cu melonul pe-o ureche, cu iataganul înfipt într-un buzunar şi cu pistoalele la sân. După el, tanti Mali, la distanţă de un metru, ca în marile parade, îşi clătina bonetul şi ducea lin cele două clopote. După altă distanţă de un metru, urmau două câte două, monahal, Caterina cu Ghenca, Agepsina cu Magdalina şi Lisandrina cu Fira. Convoiul era, în sfârşit, închis de sumbrul Silivestru. Trecură astfel încet prin faţa bisericii, privite de pe geam de mahalagii curioşi, o luară pe lângă Lucaci şi continuară neosteniţi drumul pe jos până în strada Polonă, căci pensionarele din casa cu molii ieşeau rar în lume, dar erau în stare să facă de trei ori ocolul oraşului pe jos, ca o demonstraţie de ostilitate împotriva lumii noi „coşcovite”, care nu se mai dă jos din tramvai şi automobil.

Convoiul intră cu demnitate şi ostilitate în casa din strada Polonă, privit de m-me Policrat, prin lorgnon. Vera însă, intimidată de atâtea femei bătrâne şi încă respectuoasă faţă de cei mai în vârstă, sărută mâna la toate, fapt ce stârni admiraţie. Cele şapte femei o sărutară pe rând pe amândoi obrajii, o mângâiară, o învârtiră şi o contemplară şi, strânse în cerc, îşi dădură în sfârşit verdictul:

-E un copil! [...] Casa era toată luminată a giorno şi uşile date de perete. Spaţiile

fuseseră lărgite prin retragerea mobilelor spre colţuri, iar în salon fotoliile imitaţie Aubusson fuseseră orânduite lângă perete, ca într-o

Page 121: Com Limba Si Literatura Romana

121

sală de consiliu. Toată lumea se aşeză jos de jur împrejur şi aşteptă în tăcere, cu pachetele în mână, ca unul să deschidă vorba. în cele din urmă, tanti Ghenca se ridică în picioare şi zise solemn: - Să fie într-un ceas bun!

Apoi, scoţând dintr-un săculeţ de mătase şi broderie neagră un pumn de agrafe, cercei şi inele, cele mai multe de argint, în lucrătură veche, dar cu foarte mari pietre galbene, roşii şi sinilii, le puse pe masa Louis XV din mijloc. Toţi se ridicară pe rând şi depuseră ofranda lor, aşa încât masa se prefăcu în tarabă de anticărie plină cu icoane, talgere de aramă, sfeşnice de argint, feligene, linguriţe, pahare de cristal, şi, fireşte, cu şalul înjumătăţit al tantei Mali. Dom' Popescu, desfăcând misteriosul corp contondent, depuse iataganul, precum şi pistoalele. Silivestru fu cel din urmă care se ridică. Sfios, rătăcit, puse pe un colţ al mesei o cărticică cu scoarţe scorojite şi se retrase pe scaunul său.

M-me Policrat examina cu lorgnon-ul piesele şi exclama entuziasmată la fiece lucru:

- Oh, oh, dar e minunat! Ce de lucruri vechi! [...] După o jumătate de ceas ceremonia de care avusese atâta silă Jim

începu. În picioare, de jur împrejurul salonului, şedeau cei nouă pensionari ai casei cu molii, m-me Policrat, foarte fardată şi seniorială, domnul Emilian Protopopescu cu „mămica”, Bobby, în smoching împrumutat şi, în apropierea mesei, gata pentru funcţiunea de naşi, un ofiţer înalt ca un ulan, dar cu faţa copilăroasă şi zâmbitoare, care intrase de curând bătând din pinteni şi salutând milităreşte asistenţa, şi o femeie tânără, elegantă, dar blândă în ochi şi în încovoierea nudă a sirii spinării. Erau cumnatul şi sora Verei.

Jim veni şi el încruntat şi aşteptă, la un semn al popii cu barba afumată, lângă masă. Dacă n-ar fi iubit-o pe Vera, ar fi făcut extravaganţe, ar fi sărit bunăoară pe geam sau s-ar fi agăţat de candelabru, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. Atâţia martori la solemnitatea vieţii lui i se păreau odioşi. Supărarea îi trecu însă pe dată ce Vera, intimidată, păşi pragul, în rochie de mireasă, condusă de două tinere fete, pline de importanţa misiunii lor. Un fior de gravitate îi trecu prin inimă şi aşteptă, cu spiritul critic mai potolit, ca evenimentul să se petreacă.

Îmbrăcată în alb şi cu cununa grea de beteală în jurul luciosului breton, Vera era angelică. Ochii îi sclipeau ca panselele ude, şi colţul

Page 122: Com Limba Si Literatura Romana

122

gurii îi tremura într-un zâmbet continuu de sfială, uimire şi fericire. Veni cu atâta sfială înspre Jim, încât acesta se gândi s-o ia în braţe şi s-o învârtească prin casă, sub ochii holbaţi ai popii şi ai dascălului galben ca de icter. Barba afumată a popii şi pântecele lui masiv i se părură lui Jim demoniace. În jurul Verei ar fi voit o gardă strălucitoare de douăsprezece genii şi deasupra o ploaie de artificii planetare, căzând lent, languros, ca ninsoarea de afară, nu însă aci, în mijlocul atâtor feţe zbârcite, ci undeva pe plaja mării, sau într-un pat de mic hotel de provincie, ca o binecuvântare înainte de întâia atingere corporală.

Părintele începu să cădelniţeze în jurul mesei pe care erau cununiile, în vreme ce galbenul dascăl îngâna pe nas, cu ochii în tavan:

„Slavă ţie, Dumnezeul nostru, slavă ţie.” Slujba porni încolăcită şi cu fum de tămâie, părintele mârâind

profund, dascălul învârtind melodia nazală în chip de melc. Din când în când, una din bătrâne se închina rar şi cucernic, rămânând apoi pironită spre miri. Vera şedea smerită şi urmărea cu ochi ascultători punctele ceremoniei şi Jim îi simţea alături răsuflarea aburoasă şi caldă.”(...)

Page 123: Com Limba Si Literatura Romana

123

PARTEA A II-A

LITERATURA ROMÂNĂ POSTBELICĂ

Page 124: Com Limba Si Literatura Romana

124

LITERATURA ROMÂNĂ POSTBELICĂ (din 1948 până azi)

Pentru a înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu literatura română după al doilea război mondial, trebuie să precizăm, mai întâi, că ne referim, prin sintagma din titlu, la o perioadă din istoria literaturii române, în cadrul căreia - ca şi în perioadele sau epocile anterioare - s-au manifestat mai multe curente literare. Aşa, de pildă, epoca de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX (1780-1830), cunoscută şi sub denumirea de literatura română veche, a fost influenţată de ideile iluminismului (care nu este un curent literar, ci doar unul ideologic, social-politic). În epoca respectivă, curentele literare existente în literatura occidentală au fost clasicismul şi preromantismul. La noi, ele s-au manifestat mai târziu, după 1830, odată cu romantismul, pentru simplul motiv că nu aveam până atunci literatură propriu-zisă.

Epoca următoare, dintre 1830-1860, este epoca paşoptistă (paşoptismul), numită aşa fiindcă are în centrul ei Revoluţia de la 1848 şi fiindcă scriitorii epocii au fost, aproape fără excepţie, participanţi şi protagonişti ai Revoluţiei. Acum pătrunde, la noi, clasicismul şi, după 1840, şi romantismul, cele două curente marcând, în egală măsură, operele lui Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri ş.a.

Perioada dintre 1860 şi 1890 este cunoscută sub numele de epoca marilor clasici, întrucât acum au activat şi au creat - îndrumaţi şi sprijiniţi de Titu Maiorescu - scriitori ca Minai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale ş.a. În epocă, a continuat să se manifeste romantismul, dar au apărut şi curente literare noi, precum realismul, parnasianismul, simbolismul şi naturalismul.

Epoca următoare, denumită, convenţional, literatura română de la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX (1890-1920) este marcată de curente literare noi, precum poporanismul şi sămănătorismul, ambele circumscrise direcţiei culturale a tradiţionalismului, iniţiată, la noi, de M. Kogălniceanu, la revista „Dacia literară” (1840) prin curentul naţional-popular.

După cum se vede, epocile literare au, la noi, o durată de circa trei decenii. Este şi cazul perioadei care urmează, cea de după primul

Page 125: Com Limba Si Literatura Romana

125

război mondial, denumită epoca interbelică (1918-1948). De ce 1948, veţi spune, că doar al II-lea război se sfârşeşte în 1945. Pentru motivul că, de fapt, până la 30 decembrie 1947 continuă literatura interbelică, îşi continuă activitatea scriitorii interbelici, care creează în maniera cunoscută, adică cea modernistă, avangardistă chiar, dar şi în cea tradiţionalistă (ortodoxist-gândiristă).

Abia de la 1 ianuarie 1948 - când, prin înlăturarea monarhiei, comuniştii preiau deplin puterea politică în stat - se produc mutaţii importante nu doar în sfera social-politicului, ci şi în cea spirituală, în cultură şi literatură. Obiectivul principal al Partidului Comunist (devenit, din februarie 1948, Partidul Muncitoresc Român) era acela de a transforma literatura într-un instrument de propagandă ideologică. Pentru aceasta, imediat după 1 ianuarie 1948, P.M.R. întreprinde următoarele acţiuni: ~ Începând din 6 ianuarie 1948, Sorin Toma, redactor-şef la

„Scânteia”, oficiosul partidului, publică un serial intitulat „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” în care îl atacă dur pe Arghezi, cel mai important scriitor român în viaţă, criticându-i opera şi acuzând-o de slujire a intereselor burghezo-moşierimii. ~ Toţi marii scriitori (Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Voiculescu,

Eliade şi mulţi alţii) sunt interzişi: nu mai au voie să publice - fiindcă fusese instituită cenzura -, iar scrierile lor sunt scoase din librării şi biblioteci, trimise la topit sau încuiate în biblioteci la „fond secret”. Este tipărită atunci, sub forma unei cărţi de vreo 200 pagini, un „Index cuprinzând scriitorii şi operele care trebuie epurate din biblioteci”, iar la scurtă vreme apare un Supliment la acest Index, cu mult mai voluminos decât cel iniţial. Practic, toată literatura română - cu excepţia lui Sadoveanu, Al. Sahia, Ioan Păun Pincio, D. Th. Neculţă, A. Toma - este scoasă în afara legii. ~ Perioada care începe acum, în 1948, şi care se întinde pe mai mult

de un deceniu, până prin 1960-1964 (practic, până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, 12 martie 1965) este cunoscută sub numele de epoca proletcultistă sau obsedantul deceniu, cum 1-a numit Marin Preda. ~ Curentul literar - artificial creat şi impus în epocă - este realismul

socialist, care presupunea blamarea fermă a orânduirii capitaliste, a exploatării muncitorilor şi ţăranilor săraci de către burghezie şi moşierime, demascarea vieţii de huzur şi desfrâu a claselor posedante,

Page 126: Com Limba Si Literatura Romana

126

evidenţierea traiului mizer a satelor şi cartierelor muncitoreşti, pe de o parte, iar pe de altă parte proslăvirea ideologiei comuniste şi a eroilor epocii: activistul de partid, muncitorul cu o conştiinţă înaintată, ţăranul sărac care trebuie atras şi instigat împotriva celui înstărit, a chiaburului. Astfel spus, scriitorii - cei tineri mai ales şi care avem „drept de semnătură”, cum se spunea atunci, fiindcă celor mai vechi li se retrăsese acest drept -puteau să scrie orice, adică să abordeze orice temă, cu condiţia să laude realizările socialismului şi să omagieze pe eroii lumii noi. ~ După 1965, după venirea lui N. Ceauşescu la cârma ţării şi a

partidului unic, în „epoca de aur”, asistăm la o oarecare deschidere, la o mai mare libertate de creaţie. Acum scriitorii nu mai sunt obligaţi să proslăvească socialismul. Condiţia era doar aceea de a nu critica socialismul, ideologia comunistă şi, mai al'es, clanul Ceauşescu. Cei care vor încălca regula, ignorând consemnul, vor plăti cu viaţa, aşa cum s-a întâmplat cu Marin Preda, autor al romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980), unde perioada comunistă este numită „era ticăloşilor” şi în care se afirmă că o orânduire bazată pe raptul proprietăţii private, pe furtul muncii, pe interzicerea libertăţilor constituţionale fundamentale etc. nu poate rezista. ~ Aşadar, perioada comunistă (1948-1989) din istoria literaturii

române are două subperioade: epoca proletcultistă (1948-1964) şi „epoca de aur” (1965-1989). Dacă în prima etapă curentul literar era - cum am spus - realismul socialist, în cea de a doua curentele nou ivite sunt neomodernismul (1960-1980) şi postmodernismul (după 1980- 1983). ~ În epoca proletcultistă, renegarea şi blamarea perioadei capitaliste

include - cum am văzut - renunţarea la cultura şi literatura anterioară, fiind repudiate totodată curentele literare din trecut şi abandonate modalităţile de creaţie, tehnicile artistice, narative mai ales, câştigate în epoca interbelică. Este abandonat romanul modernist, de tip subiectiv, revenindu-se la cel tradiţionalist, de tip obiectiv, în care autorul-naratorul omniscient relatează la pers. a III-a. Aşa procedează însuşi Camil Petrescu, teoreticianul şi promotorul romanului modernist, de tip subiectiv şi susţinător al principiului autenticităţii. Romanul său postbelic Un om între oameni (3 voi. - 1957-1958) este o astfel de creaţie, ca şi Desculţ (1949) de Zaharia Stancu, Moromeţii (1955) de Marin Preda, Cronică de familie (1956) de Petru Dumitriu,

Page 127: Com Limba Si Literatura Romana

127

Zbateri (1957) de Toma Spătaru, Groapa (1957) de Eugen Barbu. Acestea sunt, de altfel, izbânzile estetice ale perioadei, considerate de unii, excepţii. Toate au ca numitor comun faptul că se inspiră nu din contemporaneitate, ci din momente istorice şi epoci revolute. Dar reprezintă oare excepţii, adică au reuşit autorii respectivi să păcălească regimul, să eludeze cenzura care funcţiona fară cusur? Părerea noastră este că toate aceste romane - deşi izbutite artistic - aparţin totuşi proletcultismului întrucât corespund cerinţelor realismului socialist: sunt scrise cu permisiunea partidului, demascând carenţele vechiului sistem social-politic, condamnând clasele opresoare şi manifestând simpatie pentru „cei mulţi şi obidiţi”, cum se exprimase Sadoveanu.

Page 128: Com Limba Si Literatura Romana

128

MARIN PREDA

Concepte de teorie literară PROLETCULTISMUL Originea termenului

După victoria revoluţiei bolşevice din februarie 1917, în Rusia a fost creată organizaţia Proletassvaia cultura (Cultura proletară) de la care s-a format termenul proletkul’tura, de unde a fost preluat, la noi, după 1 ianuarie 1948, sub forma de proletcultism. Definiţie:

Proletcultismul ar putea fi definit ca fiind o anume atitudine faţă de artă şi cultură, izvorâtă dintr-o interpretare îngustă şi sectară a dorinţei de a se da creaţiei artistice un conţinut proletar. Caracteristici: - Proletcultismul neagă moştenirea culturală, adică arta şi, mai ales, literatura create anterior, precum şi întreaga artă „neproletară” contemporană, tocmai pe motivul că n-ar fi în întregime proletare; - Sunt acceptate doar creaţiile artistice care au un conţinut proletar, ceea ce conduce la nesocotirea specificului creaţiei artistice; - Singura sursă de inspiraţie acceptată o constituie procesul de producţie, reflectat - şi acesta - în chip simplist şi vulgarizat; - Metoda de creaţie recomandată şi promovată a fost realismul social. Reprezentanţi:

- Principalul teoretician al proletcultismului a fost A. A. Bogdanov (Malinovski), care a fondat, încă din 1908, grupul Cultura proletară. El consideră că experienţa de viaţă şi artistică a proletariatului ar fi diametral opusă experienţei claselor dominante (burgheziei şi moşierimii). Pentru a-şi construi o cultură proprie - susţinea Malinovski - proletariatul nu poate prelua din trecut decât cel mult experienţa tehnică;

- În octombrie 1920 are loc cel de al II-lea Congres al Proletcultului. Cu acest prilej, V. I. Lenin redactează un proiect de rezoluţie în care formulează tezele referitoare la moştenirea culturală, afirmă că nu se poate face abstracţie de cuceririle extrem de preţioase

Page 129: Com Limba Si Literatura Romana

129

ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, trebuie preluat şi prelucrat tot ce e mai de preţ din epocile anterioare; - După Congresul din 1920, Proletcultul îşi pierde din importanţă, ocupându-se, până prin 1932 - doar de mişcarea artistică de amatorii din fabrici şi uzine; - În România, proletcultismul n-a fost teoretizat niciodată; - La noi, influenţe proletcultiste încep să apară îndată după 1944, manifestându-se iniţial mai ales în poezie şi în critica dogmatică; - Proletcultismul cunoaşte la noi, o extindere remarcabilă între 1948-1955 (şi chiar până în 1960-1964), în epoca numită, inspirat, de către Marin Preda „obsedantul deceniu”. Reprezentanţi:

- În critică: N. Moraru, Ion Vitner, M. Novicov, Savin Bratu; - În poezie: Nina Cassian, Maria Banuş, Veronica Porumbacu,

Dan Deşliu ş.a. - În proză: Eugen Barbu, P. Dumitriu etc. Cu excepţia ultimilor trei dintre cei citaţi anterior, reprezentanţii

proletcultismului la noi au fost evrei. Pentru ei a fost un pretext şi un prilej de a interzice şi de a discredita cultura română, aşa cum au procedat întotdeauna şi cum încă mai procedează (a se vedea cele spuse şi scrise de V. Tismăneanu la moartea lui A. Păunescu).

Realismul social Originea conceptului. Scurt istoric

Realismul socialist a apărut iniţial în literatura sovietică, fiind fundamentat teoretic la primul congres al scriitorilor din 1934;

La originea realismului socialist se află atitudinea scriitorilor sovietici, de după Revoluţia din 1917, care doreau sprijinirea noii orânduiri (spre deosebire de alţii care i se împotriveau). Pe toţi aceştia îi unea dorinţa de a difuza ideile Revoluţiei socialiste şi de a reflecta, în scrierile lor, noile realităţi sociale;

Cert este că a apărut o nouă modalitate de reflectare a realităţii în artă, pe care Gorki o numea romantism revoluţionar, A. Tolstoi - realism monumental, alţii - simbolism socialist etc. până la urmă s-a impus termenul de realism socialist. - Realismul socialist a fost fundamentat teoretic la Congresul scriitorilor sovietici din 1934, când s-a acceptat că el presupune o

Page 130: Com Limba Si Literatura Romana

130

mare diversitate de orientări, de stiluri, genuri, modalităţi etc. - În România, termenul apare în publicaţiile literare de stânga la finele deceniului patru al secolului XX; - Începând din 1948-1949, se poate vorbi de programul realismului socialist la noi, stabilindu-se direcţii tematice pentru proză, poezie, dramaturgie. Definiţie: Realismul socialist este curentul literar al perioadei proletcultiste, constând în aspiraţia comună a scriitorilor de a reflecta noile realităţi ale socialismului şi de a contribui la educarea maselor în spiritul noii ideologii. Trăsături caracteristice:

- „Zugrăvirea veridică şi istoriceşte concretă a realităţii se îmbină cu sarcina influenţării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”;

- Urmând a se adresa maselor largi de muncitori şi ţărani, literaturii i se cerea să renunţe la experimentele formale în favoarea unei largi accesibilităţi;

- Mare diversitate de stiluri, genuri, modalităţi şi chiar de programe estetice puse în slujba aceluiaşi ţel;

- Realismul socialist se opune modernismului interbelic, considerat ca fiind o expresie artistică a ideologiei burgheze;

- La noi, după 1972 s-a încercat înlocuirea conceptului de realism socialist cu cel de umanism socialist, caracterizat prin aspiraţia comună de a crea opere inspirate din munca eroică a poporului.

Page 131: Com Limba Si Literatura Romana

131

Opere reprezentative

”Moromeții” (I) - fragmente Partea întâi

I În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui dc-al doilea

război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari.

Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme dela câmp. Cât

ajunseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea, Nilă: intrase în casă şi, după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-1 mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tiţa şi llinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.

Rămas singur în mijlocii bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigara în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească cum trebuie. Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva... Oamenii stăteau însă în curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop.

- Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu

pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta...

- Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule? - Am terminat şi eu. Mai avem un petic dincoace de Pământuri,

mi l-au săpat ai lui Ţugurlan... Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise

el la drum şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi

Page 132: Com Limba Si Literatura Romana

132

vând un salcâm! Poate am să ţi-1 vând... poate n-o să ţi-1 vând... De ce trebuie să ne grăbim aşa!? - părea să-i spună.

- Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când e voiajor nu-1 mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că fiind ocupat... mai adăugă el.

Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fl putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta...

- Păi, de ce zici că nu vrei să mi-1 dai, Moromete? Că vroiam să ţi-1 plătesc... Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.

- Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el.

Bălosul nu mai zise nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorba: - Mă întâlnii pe la prânz cu Albei. Zicea ca mâine dimineaţă

porneşte prin sat după fonciire. Moromete a rămas nemişcat.

- Zicea că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-I ia... Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.

Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă; un cal scăpase din grajd şi voia să iasă la drum.

IV

Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră în tindă. Unul câte unul copiii intraseră în tinda casei. Se înserase bine şi de pe vatră focul arunca până departe o fâşie roşie de lumină, făcând, să strălucească bătătura.

Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Nicolae, Moromeţii mâncau afară în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau pe partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete; bărbatul acesta îi

Page 133: Com Limba Si Literatura Romana

133

murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) şi când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toţii, cu care însă Catrina nu se avea bine.

Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fî bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.

Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii tăcuţi, moi, ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna ei se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fî trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se aşeză şi el pe prag, făcând în acelaşi timp câteva cruci repezi şi închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pământ. [...]

XXIII Moromete trecu pe lângă prispă tară să se uite la cei doi care îl

aşteptau şi se opri în dreptul tindei: - Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat aruncând

secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fî fost afacerea care nu-i plăcea.

Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau Ia pândă în casă.

Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent şi la însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi când cei doi de pe prispă nici n-ar fî existat:

- Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo şi bag-o în şopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai înţepa în ea şi tot n-ai s-o ridici!...

Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi strigă:

-N-am!

Page 134: Com Limba Si Literatura Romana

134

Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăși , de astădată desfacându-şi braţele în lături:

-N-am!

- Asta mi-o cânţi dumneata, nea Ilie, de când te știu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terrminat cu n-am. Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!

Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă liniştit de stâlpul casei și începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf de tutun, amestecat cu gunoi,”şi vru să-l toarne înţr-o foiţă, dar îl suflă repede și se uită la omul care îl însoțea pe agent. I se adresă supărător şi poruncitor:

-Dă-mi mă o țigare! Omul își scoase repede jacheta şi i-o întinse. - Foncierea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot

Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci și trei de lei, zise agentul, frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine știe ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni.

Moromete, care în acest timp îşi răsucea ţigarea, îşi ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:

- Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc! Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier şi începu

să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete...” înainte de a scrie se uitase la om să audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.

Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitul rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o geantă, pe care o ţinea subbraț. Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigare.

- Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! Se grăbi Jupuitul, pocnind încuietoarea genţii.

Page 135: Com Limba Si Literatura Romana

135

- Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!

- Ce dracu, nea Ilie, strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor...

- Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţin eu?

- Nea Ilie, a tăiat chitanţa! Zise şi însoţitorul grav. - Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete. - Plăteşte, Moromete? Strigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne

jucăm de-a baba oarba? Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească.

- Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am! - Ia treci încoa! Îi făcu agentul un semn însoţitorului. Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete

rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeții şă se repezi spre capul unui pat, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau unele peste altele vreo cinci - şase covoraşe ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:

- Ia-le! O să-1 învățăm minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate...

În tindă, însă. Tita le ieşi înainte şi începu să strige: - Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să

luaţi? Nu vă dau ţoalele!...[...] - Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni

Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia, ici o mie de lei şi mai încolo aşa, discutăm noi! Ce, crezi că noi fătăm bani?

XXVIII

(...) Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană...

Page 136: Com Limba Si Literatura Romana

136

... Lipsite însă de omul lor aceste adunări aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.

Moromeții Un posibil plan de dezbatere Romanul propune un cod:

- al epocii - al satului - al familiei

Romanul reprezintă o poetică a raportului omului cu Lumea. Identificăm ipostaza: Eu - familie Eu - ceilalţi Eu - istorie Istoria este dispusă biplanic: 1. actualitatea: cu frământări socio - politice; 2. eternitatea: sulfetul uman, ca receptacol al esenţei trăirii. Din această perspectivă, identificăm în roman: 1. Discurs cronologic 2. Discurs non - istoric În discursul cronologic, identificăm două laturi: A. Continuitatea istorică: un “anvers” al individului faţă de istorie; B. Discontinuitatea istorică: un “revers” al istoriei faţă de individ: o presiune a prezentului (“timpul n-a mai avut răbdare”).

Această discontinuitate are ca efect, pe de o parte, surparea caracterelor, sub influenţa transformărilor social - politice, iar, pe de altă parte, consecvenţa caracterului moromeţian. Altfel spus, identificăm un deficit de perspectivă şi de biografie; o spulberare a mitului duratei şi a mitului personalităţii: pater familias.

Din ipostaza Eu - istorie (pe care am putea-o considera ca subtemă a romanului) putem identifica trei atitudini diferite:

1. Omul e străin istoriei - raportul e de juxtapunere 2. Omul e supus istoriei - raportul e de subordonare dramatică 3. Omul e critic faţă de istorie - raportul e de alteritate activă

Cele două volume pun în evidenţă raportul individ / istorie, astfel: - I volum: al reacţiei individuale; istoria trece în plan secund;

Page 137: Com Limba Si Literatura Romana

137

- al II-lea volum: al reacţiei istoriei; individul trece în plan secund şi apoi este anihilat.

În acest volum, realitatea devine un imperiu al dezordinii bine regizate, în care omul este aneantizat; personajele rămân nişte alterităţi desparate iar realitatea e o scenă a insului comun, impulsiv, pustiit sufleteşte. Raportarea individului la istorie favorizează privirea existenţei eroului din dublă perspectivă: interioară şi exterioară. Exteriorizarea lui Ilie Moromete se produce în primul volum iar a celorlalţi, lipsiţi de orizont lăuntric, în volumul al doilea.

Tema rostirii

Forţa romanului nu este dată atât de construcţia secvenţelor narative, cât de instrumentarea lor verbală, de suportul vizual şi gestual al mecanicii desfăşurării unei personalităţi. Nu trăirea ocupă locul principal în roman ci rostirea despre trăire. În roman, Ilie Moromete oficiază în Templul cuvintelor, trăind bucuria sevei de sensuri (voi. I), pentru ca apoi să se însingureze treptat, într-un discurs al solitudinii, şi să coboare în Mormântul cuvintelor. El urcă şi coboară în roman o scară a destinului care coincide cu o scară a rostirii. Agora (Poiana lui Iocan) se mută în scena eului iar discursul pentru ceilalţi devine un, solioc amar, dar demn. în planul rostirii, interiorizarea este retragere în peştera cuvântării prime, pentru a-i salva sevele şi funcţia mitică (mut = mit în etimologia primă).

Comentariu literar Primul roman al “Moromeţilor” îşi trage seva din primele sale

nuvele, din antecedentele biografice ale eroilor săi, transfigurate şi în cauzele disensiunilor din familia lui Ilie Moromete. Şi cei din familia lui Ilie Moromete mocnesc în ei pentru o cauză mai veche, aşteptând momentul să-şi împlinească ceea ce gândesc şi plănuiesc, Tac, rabdă şi izbucnesc cu mânie stăpânită, când sunt în impas. Asemenea şi în familia lui Ilie Moromete cu copii din două căsnicii. Paraschiv, Nilă, Achim, feciorii mai mari ai lui Ilie Moromete se simt nedreptăţiţi din pricina unor drepturi care li se cuvin. Ca să se sfătuiască se duc la Guica, Măria Moromete, soră cu Ilie. Femeia nu se măritase, şi-şi duşmăneşe fratele, pentru că şi-a însuşit pământul din spatele casei, pentru că s-a însurat a doua oară şi ea ar fi putut creşte copiii rămaşi de la cumnata sa. Cu limbă rea, ascuţită, femeia instigă pe feciorii lui

Page 138: Com Limba Si Literatura Romana

138

Moromete. Achim pleacă cu oile la Bucureşti şi nu se mai întoarce. Ceilalţi fug şi ei de acasă cu caii. Duşmănită de copiii mai mari ai lui Moromete, Catrina, care are motivele ei să-şi urască bărbatul, nu se teme, dacă va fi alungată, căci i-au mai rămas şapte pogoane din zestrea ei (unul îl vânduse Ilie Moromete, şi-acum îi pare rău).

Familia, deci, e măcinată de interese opuse, dar e ţinută în frâu de un tată autoritar, preocupat să nu înstrăineze nici un petec de pământ, să nu se risipească nici un ban, care ar putea duce la destrămarea structurii arhaice a familiei.

Pe de altă parte, Ilie Moromete are problemele lui: are de plătit rate la bancă şi “fonciirea”. Dacă nu va avea un an bun va trebui să vândă din pământ, ceea ce nu ar vrea.

Situaţia economică a lui Ilie Moromete se află deci într-un impas. Timpul pare să fie foarte răbdător cu oamenii, în aparenţă însă. în Siliştea - Gumeşti, într-adevăr, nu se petrec drame zguduitoare. Există însă o luptă pentru existenţă în care eroii lui Marin Preda nu se călăuzesc după zicala: “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Şi bogat, şi sărac se zbat pentru existenţă. Bogatul îşi apără averea, străduind să cumpere. Teodor Bălosu, om avut şi ranchiunos, refuză să recunoască mezalianţa Polinei, cu Birică, pentru că flăcăul e desculţ. Polina are în ea ceva din firea tatălui, dârzenie agresivă, ea are drepturi. De aceea îl împinge pe Birică, care e gata să se lase păgubaş, să se impună, că ea e muierea lui şi are drepturi la zestre: “Tata n-o să-mi dea nimic, dacă n-o să te baţi cu el”. Ţugurlan, pălmuit pe nedrept de şeful de post, îl izbeşte şi împroşcă zidul primăriei cu sângele plutonierului.

Oamenii în vârstă, părinţi şi fraţi, n-au scrupule în educaţia pe care o dau copiilor. Băiatul lui Ţugurlan primise o păruială de la un altul, mai mare. Părintele îl avertizează: “Dacă mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pământ în gură, te omor în bătaie” şi, spre mai bună încredinţare, îi cârpeşte o palmă odraslei nevolnice. Bătut cu ciomegele de doi copii, pe câmp, Nicolae e silit de fratele său Achim să se revanşeze sub ochii lui.

Nicolae e altfel decât fraţii lui mai mari: e plăpând, bolnăvicios, iubitor de carte, dar, încăpăţânat, tenace, nu suferă jignirea, le seamănă.

Moromete, tatăl, e nu mai puţin tenace, om matur şi inteligent, judecă, căci are probleme despre care nimeni nu trebuie să ştie. El poartă răspunderea capului de familie, el trebuie să se descurce în

Page 139: Com Limba Si Literatura Romana

139

impasul în care se află. Omul are o bună părere despre sine însuşi Şi pentru că ceilalţi nu simt ca el, îşi face o plăcere în a se juca cu spusele altora, insinuând ignoranţă şi naivitate. Ignorant nu este, dar e precaut, rezervat, şiret. în aparenţă, consideraţia pe care o manifestă faţă de oameni, e bătaie de joc. Mirarea, nedumerirea, calmul care exasperează pe interlocutorii săi sunt faţetele care ascund interesele lui Ilie Moromete, sau mijloc de apărare, în alte împrejurări. Oamenii fiscului vin să încaseze măcar o parte din “fonciire”. Se face că nu-i observă. Trece pe lîngă prispă, unde se aflau cei doi, îşi face de lucru, supărat parcă pe Catrina. Strigă la Catrina, strigă la Paraschiv, apoi, întorcându-se către oamenii fiscului, le zice răspicat: “N-am!” Apoi îşi răsuceşte o ţigară, cere unei fete să-i aducă foc, lăsând impresia că ar vrea să stea de vorbă. Ia chitanţa, o citeşte cu răbdare, apoi o restituie, reluând naiv: “Păi nu ţi-am spus că n-am?” Când gluma se îngroaşă, şi “Jupuitul” strânge lucruri din casă, admonestat de Tita, Moromete, calm, se hotărăşte: ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi!” El mai are două sute, pe care îi păstrează, ca să-i poată spune lui Bălosu, după ce “afacerea” s-a încheiat: “L-am păcălit cu două sute de lei”.

Nu e lipsită de comic scena aceasta, dar dincolo de comicul situaţiei, cititorul înţelege firea lui Moromete. Ţăranul aţâţă, pândeşte reacţia celuilalt, savurează parcă plăcerea de a provoca, derutează apoi prin reacţie inversă pe adversar, satisfăcându-şi o toană.

Cu ai săi, pare sucit, întotdeauna nemulţumit aspru, răstit. Nimănui nu-i îngăduie să facă altfel decât zice el, apostrofează stropşindu-se cu prefăcut calm, când pe nevastă, când pe copii, e susceptibil, insinuant. Între oamenii din sat, e comunicativ, condescendent, stă de vorbă, ascultă pentru a-şi confirma propriul său gând. Moromete e cineva. Din sentimentul acesta e seriozitatea sau indiferenţa pe care o afişează după caz, uneori cu prefăcută candoare sau naivitate. Din pricina aceasta personajul pare “complicat” contradictoriu. Se delectează când citeşte gazeta, mimând retorica informaţiei politice, cu care nu crede. Se transpune în istorisirile tulburătoare pe care i le citeşte Nicolae, iar când el însuşi povesteşte, se ascultă parcă pe sine însuşi, rememorând întâmplări, amuzându-se printr-o surprinzătoare suprapunere de planuri. Moromete este el însuşi eroul povestirii, dar şi obiect de observaţie. De aici e savoarea anecdoticului spre care îşi îndreaptă evocarea lui Moromete, care

Page 140: Com Limba Si Literatura Romana

140

incită sau surprinde pe cei care-1 ascultă, căci toţi recunosc “ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Moromete însă se amuză, ironia lui, când nu e cu tâlc, e muşcătoare. Cineva îi spuse că feciorul lui terminase poarta la care meşterise. Moromete îi răspunde: “Nu e gata! ... Mai trebuie un viţel care să se uite la ea!” E maliţios, când îşi vede nevasta rugându-se noaptea, stând în genunchi în faţa icoanei, sfătuind-o, în batjocură: “Hai, ajunge ... Dumnezeu n-are altă treabă, acum, noaptea, decât să te asculte pe tine?” - Aceleeaşi, care blestemă câinele care apucase o bucată de brânză, îi recomandă să-i dea să bea apă. Femeia îi stricase liniştea pe care şi-ar fi dorit-o la cină.

Cu sine însuşi, Moromete e altfel. Grijile gospodăriei îl lăcătuiesc. Se retrage în sine însuşi, ca să pună ordine în gândurile sale, convins că cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas. Furat de ele, Moromete dialoghează cu sine însuşi: a dat ploaia.

Pipăie cu palma adâncitura pe care o atinsese ploaia şi se întreabă: “cât a fost în anul trecut dublul de grâu?” Apoi îşi porunci: “Ei, ia înmulţeşte două sute de duble cu cinzeci... Scapă de daravelă? Cinci mii ar fi rate la bancă, plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani ... Nu mai rămâne nimic, dar în fine!... Faci tu ceva la Bucureşti?, întreabă apoi pe cineva în gând. Bine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar bagă de seamă! încheie ameninţător şi se sculă hotărât de pe tălpici”. Are Moromete multă capacitate de interiorizare. Când se simte descoperit, parează stângaci. Moromete nu se aşteptase ca feciorul lui, Nicolae, să ia premiul întâi. E surprins şi băiatul, pe care-1 admonestează: “Mă, n-auzi? Ia pălăria din cap!” şi, mai mult pentru sine, deşi se adresează lui Cocoşilă: “Săracu de el, nu i-am luat de loc o pălărie şi uite că nu e învăţat să o poarte, stă cu ea pe cap”.

Deşi romanul e al lui Ilie Moromete, lumea satului nu e însă mai puţin diferenţiată. Direcţia analitică a romanului e aceeaşi, ca în cazul Moromeţilor: satul se zbate egoist în lupta cu viaţa. Diferită e modalitatea în care fiecare îşi agoniseşte existenţa. Feciorii lui Moromete, ca să scape de tutela părintească îşi caută norocul în altă parte, luându-şi, în compensaţie, pentru că de la tatăl lor nu pot obţine nimic, oile şi caii. Birică va reface poate căsnicia lui Bălosu, Anghelina lui Botoghină n-o să mai aibă de plătit “fonciirea”, căci va munci pe la alţii. Numai Ţugurlan are să poarte în el un potenţial de răzvrătire împotriva sărăciei, pentru că are un alt temperament.

Page 141: Com Limba Si Literatura Romana

141

Drama lui Ilie Moromete e drama proprietăţii mijlocii ţărăneşti, hărţuită de economia capitalistă. Prozatorul notează undeva despre eroul său: “... se crezuse om liber, stăpân pe liniştea şi bunurile sale şi iată că libertatea în care crezuse se prăbuşea, iar neliniştea şi spaima ameninţa să-i ia locul”.

Stăruinţa încăpăţânată a lui Ilie Moromete de a-şi apăra avutul şi familia nu putea decât să eşueze, căci, cu câţiva ani înaintea celui de al doilea război mondial, siguranţa economică era o iluzie. În satul lui Ilie Moromete, etica tradiţională, sănătoasă, se destramă pentru că nevoia de a trăi incită egoismul, patimi care stârnesc pe oameni, stricând echilibrul social până şi în viaţa de familie. Satul se desfăşoară firesc, în cotidianul vieţii. Faptul, în sine, nu are nimic neobişnuit în el. Raportat însă la psihologia umană, devine memorabil, încărcat de semnificaţii, sugerând dramatica mişcare a timpului, care nu mai este răbdător cu oamenii.

Există o dramă a pământului, alta decât în romanul lui Liviu Rebreanu. Altele sunt coordonatele istorice ale dramei. Drama socială a satului e analizată de Marin Preda sub aspectul ei uman. Pornirea e balzaciană, arborescenta romanului pleacă însă şi se întoarce la acelaşi om, Ilie Moromete, către care se concentrează toată atenţia cititorului. Celelalte personaje rămân în memorie numai în măsura în care rămân în primul plan al naraţiunii. Achim e destul de şters, Paraschiv se detaşează în contrastul dintre el şi Nilă. Reţinem pe Nicolae, care ocupă mai mult spaţiu în al doilea volum, prin oponenta unui alt “vreau” decât al fraţilor săi. Fetele lui Moromete nu sunt suficient creionate, încât confuzia e posibilă, pentru că linia conduitei lor nu e distinctă. Se impune însă figura Polinei.

Densitatea analitică exclude, în parte, metodologia clasică a individualizării; nu există, decât în rare cazuri, o altă proiecţie umană, decât din punctul de vedere al eroului de roman. Comportamentul celorlalte personaje este deci ilustrativ. Ilie Moromete judecă oamenii, intuindu-le firea. De aceea îi provoacă, ca să-şi confirme observaţia, în felul său, de a se amuza pe seama celorlalţi. De aici apare şi dezinteresul prozatorului pentru descripţii de cadru. Surprinsă fragmentar, natura subliniază cel mult o stare.

Ilustrativă, ni se pare, o scenă a secerişului. Moromete n-avea de ce să nu fie, ca întotdeauna, el însuşi, adică aparent nepăsător, uitând de toate şi pierzându-şi ochii pe mirişte, în contemplări

Page 142: Com Limba Si Literatura Romana

142

nesfârşite. Nicolae se bucura, era vesel; fetele nu se mai gândeau că nu mai sunt oi în bătătură, iar nevasta lui Moromete lăuda pe Dumnezeu pentru “mana cerească”, pentru că se făcuse grâu.

Era vremea prânzului. Fetele serviseră mâncare şi, lângă căruţă, făcuseră umbră cu rogojina. Catrina aprinse focul şi puse la încălzit o tigaie mare, plină cu fasole scăzută. La lumina albă a zilei, flăcările de paie pâlpâiau, în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit şi viu, care o înşelau pe femeie, frigându-i mâna. în aşteptare, Paraschiv şi Nilă zăceau sub căruţă, cu feţele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse parcă mai mare şi, aprins cum era ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură şi suferă în tăcere cu mintea buimăcită. Este acesta un răgaz rustic, restrâns descriptiv, numai pentru ilustrarea unui moment în care vibrează tensiunea interioară, într-un spectacol rustic de largă perspectivă.

În această privinţă, în reflectarea universului intim al eroilor săi, în evoluţia scrisului său, Marin Preda trece de la înregistrarea reacţiilor fiziologice, vizibile mai ales în Întâlnirea din pământuri, la notarea aproape exclusivă a stărilor de conştiinţă. E cazul lui Ilie Moromete, dar nu şi al lui Bălosu, Paraschiv sau Nilă. Fundamentală este oralitatea expresiei. Ea se potriveşte cu firea, cu temperamentul eroului, care impune şi ritmul vorbirii, timbrul, accentul. În Moromeţii, fonetismul şi construcţia gramatical - lexicală e proprie limbii vorbite, deşi pare mai literar decât ne putem aştepta de la un ţăran din Câmpia Dunării. Vorbirea e colorată, într-un context limpede, cu interjecţii şi exclamaţii de sursă populară: “fa, nu te prosti, mai trage-te pe fălcile alea ...”

Construcţia gramaticală iese din tiparul formulei literare, zona lingvistică e a şesului dunărean. Nivelul expresiei este stilistic, limba vie fiind sursa afectivităţii pe care o deducem din “nervul” vorbirii lui Ilie Moromete.

Repetiţiile, răsturnările abrupte, discontinuitatea replicii sunt expresia unei stări de spirit, şi ele au aceeaşi filiaţie popular - orală. Trecerea bruscă de la un amănunt la altul, suspensia, izolarea subordonatelor, fără o relaţie logică evidentă, denotă pentru Ilie Moromete, când are griji, obsesia acestora, disimulată de violenţa limbajului. Pe alocuri e un naturalism lingvistic, care tinde să devină manieră: “- Belciugele, mă-si! Strigă Toderici, frământându-şi carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste ... pe

Page 143: Com Limba Si Literatura Romana

143

mă-sa de Inochenţie ... Dar când te cheamă ţara la datorie, trebuie să te duci, că de nu, te ia mama dracului ... că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochenţiu al meu îi dă cu belciugele.”

Uneori avem impresia că frazele se încheagă greu. O explicaţie există, pentru că stângăcia expresiei, aspră, colţoasă în întortocherea ei, este reflexul unei frământări interioare incoerente. Prozatorul utilizează stilul indirect liber. Este acesta un mijloc de a integra naraţiunea în modul de a gândi al personajului.

Lecturi suplimentare

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI (fragment)

Uneori gândul la felul cum îmi lichidasem eu torţionarul

venea ca un balsam peste suferinţa mea fără nume care îmi chinuia dimineţile. Îmi aminteam scene, cele mai multe comice, de genul celor cu cosorul lui Moceanu, care fusese inventat de Moceanu. La intrarea în galerie, treceam prin faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig, un gardian, căruia trebuia să-i spunem ce număr suntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). Si nu ştiam ce îl apuca pe gardian când i se spuneau numere care treceau de o mie, de pildă 1003, cum era al meu, începea să urle, ieşea afară şi începea să ne care la pumni în figură şi lovituri cu bocancul în fluierele picioarelor, cu înjurături de o mare inventivitate. Am înţeles repede, însă, că individul nu ştia să scrie astfel de numere, şi unul dintre noi ne scăpă de furia turbată a acestui semianalfabet, pronunţând nu o mie trei, ci zece, zero trei.

...Mi se luase costumul meu civil şi mi se dăduse unul vărgat, şi în locul căciulii, o bonetă. Deși fusesem prevenit (vezi, mi se spusese, că liftul ăla nu seamănă cu cel dintr-un bloc, e puţin mai rapid), totuşi crezui că leşin când deodată se smulse din nemişcare şi mă pomenii în întuneric. Ăla fusese un glumeţ când se exprimase zicând că „e puţin mai rapid”. Pur şi simplu se prăbuşi în adâncuri cu o viteză de cădere ai fi zis liberă, dar nu era departe de aşa ceva şi când, se opri, buf! dacă n-am fi fost înghesuiţi ca sardelele, aşi fi căzut şi eu lat pe jos şi mi-aşi fi spart capul. Astfel de lifturi lăsase moştenire Franz Iosif şi nimeni nu le înlocuise de-atunci. Munca, jos,

Page 144: Com Limba Si Literatura Romana

144

în subterană, mi se păru suportabilă, numai praful negru începu să mă supere. îţi intra în ochi, în urechi, îl trăgeai pe nas, îţi năclăia capul ras, îţi intra în haine şi în piele, printre picioare... Ca în orice lagăr, din zece deţinuţi unul era turnător... Mi se spuse acest lucru tot aşa, cât sosii... Iar peste ei un şef, care era tot atât de puternic ca şi comandantul lagărului, dacă nu chiar mai puternic, căci într-o zi, când veni în inspecţie un colonel de la Bucureşti, cu el stătu de vorbă, în văzul nostru (fu însoţit de el peste tot), şi nu cu comandantul oficial. Ca să-1 distreze pe colonel şi să ne arate nouă cât e el de bine văzut, se legă de un deţinut care de la Auschwitz nimerise la Baia-Sprie. „Mă, Griinfeld, ia spune, ce cauţi tu, mă, aici? Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, să nimereşti printre reacţionarii ăştia, aceşti duşmani înrăiţi ai poporului? Cum, mă, printre criminali de război, tocmai tu, care ai fost victima lor?” Griinfeld tăcea, dar ăsta continuă să-1 ia peste picior în acelaşi stil. În carceră fiecare gândea în felul său. Unii îşi spuneau (cei mai mulţi) că trebuie să se mişte, să nu îngheţe şi să moară. Eu, dimpotrivă, îmi spusei că mişcarea degajă energie şi că după un anumit timp oboseşti tot mişcându-te şi abia după aceea organismul nu se mai poate apăra împotriva frigului. Mă făcui deci covrig, îmi strânsei braţele la piept, îmi pusei capul pe genunchi şi adormii lipit de scândura, care mi se păru caldă, a acestei invenţii menite să elimine pe cei care o dată închişi mai vroiau să rămână oameni şi să reacţioneze ca fiinţe umane. Instinctiv îmi lipeam pe rând de scândura carcerei acea parte a corpului care simţea mai tare frigul, când umerii, când coastele, când şalele, dar mai mult spinarea, unde ştiam că sunt plămânii... restul putea să mai îngheţe... picioarele, de pildă, tălpile goale, simţeam că ard după ce mai întâi deveniseră reci ca un sloi. Noroc că nu bătea vântul, era un sfârşit de februarie cu zăpadă care se topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise. ...Mă trezii având senzaţia că o dihanie deschisese usa si se uita la mine. în curte era linişte, culcările încetaseră. Cât să fi dormit? Câteva minute sau câteva ore? Eram amorţit de frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pe dinafară, şi câteva clipe mă stăpâni acea stare de frăgezime pe care ţi-o dă odihna după o trudă grea. Mă ridicai în picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului care mă băgase la carceră. Vocea cu care mi se adresă mi se păru duioasă: „Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carceră?” „Nu e bine”, îi răspunsei, cu speranţa pe care glasul său mă făcea s-o întrevăd, că de-aia venise

Page 145: Com Limba Si Literatura Romana

145

la mine, să-mi dea drumul şi să mă duc în dormitor. El ridică atunci ceva negru pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tâmpla mea. Era un vătrai. „Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care o iubeşti, şi mă lovi de câteva ori în tâmplă, dar uşurel, cu gingăşie, să nu mă doară). Ei, înţelegi? continuă el vârându-mi de astă dată vătraiul sub nas, pe care mi-1 puse apoi pe gură, cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea dânsul în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de scândura carcerei: „Aici, uite aici, ar trebui să te lovesc”, repetă el şi repetă şi figura ciocănindu-mi iarăşi tâmpla. După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii îndepărtându-se. Nu mai putui dormi. Mă copleşi întâi o mare mâhnire. Ce-avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stătuse probabil în gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stând cu vătraiul în mână şi răscolind focul se gândise

la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, până ce gândul i se distilase şi se făcuse esenţă de gând, rupt, detaşat de vreo pornire

turbure, până descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, până la simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap decât

al lui şi atunci luase vătraiul în mână şi venise să-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi corpuri, mâna e mână, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie... Capetele sunt diferite! Şi de ce să fie? îi trezisem simpatia pentru această profundă descoperire pe care existenţa mea i-o pricinuise. Eu nu eram bătrân,

să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stăpân al acestei lumi. Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult

mai tânăr decât el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul.

Page 146: Com Limba Si Literatura Romana

146

NICHITA STĂNESCU

Concepte de teorie literară Neomodernismul Evoluţia firească, normală a fenomenului literar românesc a fost întreruptă brutal la 1 ianuarie 1948, când, după abolirea monarhiei, Partidul Comunist preia în totalitate conducerea politică în stat. Prima măsură adoptată, primul gest politic cu repercusiuni în sfera culturii şi literaturii, a fost instituirea cenzurii şi interzicerea circulaţiei scrierilor autorilor români afirmaţi înainte de război. Începând din 6 ianuarie 1948, Sorin Toma (evreu), redactor-şef al Ziarului „Scânteia”, organul de presă al P.C.R., începe o campanie furibundă împotriva literaturii române discreditând opera lui Arghezi în serialul „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei”. Sunt acceptate spre publicare doar scrierile proletcultiste, adică cele care reprezentau un instrument de propagandă ideologică, preamărind politica înţeleaptă a partidului unic, pe activistul de partid, pe ţăranul sărac şi pe muncitorul cu o conştiinţă înaintată. Toată literatura anterioară anului 1948 este adecvată în încăperi şi depozite speciale, constituind „fondul secret”, care putea fi consultat doar pe baza unor legitimaţii speciale. Tineretul nu mai putea citi pe Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Goga etc. Apare un „Index” cuprinzând autorii şi operele interzise, iar foarte curând un „Supliment” la acel index, având formatul unei cărţi voluminoase. În şcoală nu mai existau manuale (de altfel, şi vechii profesori fuseseră înlăturaţi din învăţământ); se studiau doar autori proletari (D. Th. Neculţă, Ioan Păun Pincio, Al. Sahia) sau proletcultişti (M. Banuş, V. Porumbacu, D. Deşliu şi alţi vreo câţiva). În acest context şi în aceste condiţii, tinerii poeţi citesc pe ascuns pe Blaga, Arghezi, Bacovia (aşa cum va mărturisi Nicolae Labiş, buzduganul generaţiei de după 1960). Abia după 1960, tineri poeţi precum N. Stănescu, Ioan Alexandru, M. Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu ş.a. reuşesc să reînnoade firul întrerupt al literaturii române, întorcându-se la realismul socialist al epocii proletcultiste. Noua orientare literară impusă de tinerii scriitori de după 1960 -1964 poartă numele de neomodernism. Dacă ar fi să-l definim, am spune că neomodernismul reprezintă

Page 147: Com Limba Si Literatura Romana

147

un curent literar apărut la noi după 1960, mai ales în poezie, caracterizându-se prin revenirea la imaginile artistice, la reflecţiile filosofice, toate conducând la o revigorare a poeziei. Ulterior, poeţilor tineri li se adaugă cei maturi, afirmaţi înainte de 1948 şi cenzuraţi (interzişi) în „obsedantul deceniu”: Emil Botta, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu etc. Opere reprezentative - texte şi comentarii

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica, azi de faţă. Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, Curcubeu tăiat în două, Şi auzul o-întâlni Tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme …

Page 148: Com Limba Si Literatura Romana

148

COMENTARII LITERARE UNIVERSUL POETIC

Originalitatea creaţiei

“Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-1 vestesc (...) pe cel ce-1 va renaşte pe Eminescu” (Respirări, Editura Sport - Turism, 1982), afirmă, cu vădită conştiinţă artistică, Nichita Stănescu, în capitolul intitulat “Hemografia”, precizând că ea desemnează “scrierea cu tine însuţi”. Anunţându-se a fi solul devenirii superlative a literaturii române, Nichita Stănescu ocupă un loc esenţial în modernizarea acesteia, provocând prin creaţia sa poetică o despicare a materiei prin cuvânt: “exprimarea este o ispăşire de lucruri” (op. cit.) şi o extensie a lumii înlăuntrul său, prin care să sporească înavuţirea fiinţării: “Te scrii pe tine pe dinlăuntrul sufletului mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora” (op. cit.).

Debutul din 1960, cu volumul Sensul iubirii, va fi un eveniment literar, confirmat de celelalte: O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, Elegii, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, In dulcele stil clasic, Cartea de recitire, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica Magna, Opere imperfecte, Carte de citire, carte de iubire, Respirări, Noduri şi semne, Oase plângând. Favorizat al Muzei şi al Sorţii, Nichita Stănescu s-a bucurat de o recunoaştere naţională şi internaţională, concretizată în traducerea poeziilor sale în alte limbi (germană, engleză, franceză, sârbo - croată, maghiară, suedeză), în obţinerea de distinciţii şi premii naţionale (“Meritul Cultural Clasa a Il-a”, Premiul “Mihai Eminscu” al Academiei, de trei ori Premiul Uniunii Scriitorilor) şi internaţionale (“Gottfried von Herder”, “Cununa de Aur”), precum şi în propunerea sa de către Academia suedeză pentru premiul “Nobel”.

Trecut prin poezia filosofică a lui Eminescu şi apoi a lui Blaga, Nichita Stănescu duce mai departe durerea sinelui bolnav de univers şi de poezie, convins că are de dat vamă pentru tentaţia spre absolut: “Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze / la vămi. Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem, / organele-s sfărâmate, maestrul, / ah, e nebun, căci el suferă / de-ntreg universul.” (Elegia a zecea: Sunt)

Page 149: Com Limba Si Literatura Romana

149

Din această acaparare lacomă a tot ce este real sau închipuit, ce e prezent sau trecut, se naşte o substituire temporală deplină: “învins în afară, / Evul Mediu s-a retras în mine” (A patra elegie) şi una biologică: “Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri”; “în numele pietrelor trăiesc”. “în numele cărămizilor trăiesc”, “Trăiesc în numele cailor”, “Trăiesc în numele păsărilor, / dar mai ales în numele zborului” (A şaptea elegie).

Zborul imaginativ va fi luat de cel spiritual, al cugetării apolinice, concretizat într-o “pasăre mai mare decât toate, / cu ciocul ca o osie albastră, / în jurul căreia se-nvârte, / cu patru anotimpuri, sfera.” (Elegia a opta: Hiperboreeana)

Dispunându-şi creaţia într-o formă a postmodernismului Nichita Stănescu se vrea un titan al cuvântului, prin intermediul căruia radiografiază poetic existenţa universului, eludând timpul şi materia: “Visez acel laser lingvistic / care să taie realitatea de dinainte / care să topească şi să străbată / prin aura lucrurilor” (Necuvinte). Atitudinea poetului faţă de existenţă, de univers şi de cuvânt, a determinat evidenţierea a trei etape în creaţia sa: “un moment iniţial, de manifestare a stării jubilatorii, a elanurilor adolescentine, dominate de un lirism încă nediferenţiat, de consonanţă cu sine şi cu lumea” (Ştefania Mincu, Texte comentate, Nichita Stănescu, Poezii, Lyceum, Editura “Albatros”, Bucureşti, 1987, p. XLV), vizibil în primele două volume, o etapă extinsă de la volumul Dreptul la timp până la Măreţia frigului, pe parcursul căreia într-un mod elegiac de o originalitate excepţională (aici intră şi celelalte 11 Elegii) “se descoperă conştiinţa scizionată, efectul timpului asupra statutului cuvântului în discursul poetic, ca şi aventura conştiinţei de sine în cunoaştere” (ibidem) şi o exacerbare a conştiinţei scriiturii, concomitent cu obsesia efemerităţii, vizibilă în celelalte volume.

Parcurgerea poeziei lui Nichita Stănescu ne oferă bucuria relevării consubstanţialităţii emoţionale şi ideatice a cuvântului. Existenţa devine motivaţie a scrierii, iar scrierea - conştiinţă a universului, lăuntric şi cosmic. Devenit radiografie existenţială, scrisul dă cititorului sentimentul coparticipării la actul creaţiei, o dată cu dezvăluirea eului empiric nichitastănescian. Toată opera poetului devine un demers al participării lectorului la actul creaţiei, în care naşterea, iubirea, universul, timpul, identificarea cu materia până la depersonalizare, umplerea cuvântului cu povestea lumii şi cu

Page 150: Com Limba Si Literatura Romana

150

nescrisele poveşti ale cunoaşterii hiperboreene, moartea şi credinţa, devin “noduri şi semne” în descifrarea originalităţii poetului.

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

Varianta l

1. Relaţia metaforic - apozitivă din titlul poeziei, asociată figurativ prin inversiune topică, în al doilea termen, IUBIREA, comparativ cu atributele zoomorfic - umane ale unei LEOAICE TINERE.

2. Discursul epic se desfăşoară confesiv, către lectorul său. Motivul epic se referă la o întâmplare, parţial alegorică, în prima strofă:

“Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica azi de faţă.”

3. Efectul psihic al întâmplării, reflectă vizual senzaţia înfiorată de uimire, resimţită vizual, “ca un vârtej de ape / cât mai larg / cât mai aproape”, şi cromatic, “ca un curcubeu tăiat în două”, imagine duală a privirii, presupunem.

4. Epifonemul (epifonem = figură de stil care constă în adăugarea la sfârşitul unei unităţi compoziţionale, un rezumat a ceea ce s-a spus mai înainte) din finalul poeziei, e concluziv: factorul iniţiatic al iubirii incipiente, revine din când în când iluzoriu în amintire, “înco -vreme / şi - nco - vreme”, ca într-un deşert, “peste care trece -alene / o leoaică arămie / cu mişcările (-i) viclene”. 5. De remarcat, este şi procesul de disiminare, de împrăştiere a frazării poetice, nu numai în contextul acestei poezii, de rupere şi aşezare în versuri, a segmentelor sintactice ale enunţării poetice, unul sub altul, în fiecare vers, ceea ce lasă impresia de dezordine, sugerând şi spontaneitatea afectivă a creaţiei, prin deviere de la cursul previzibil al comunicării.

Page 151: Com Limba Si Literatura Romana

151

Varianta II

Remarcând mutaţia produsă în poezia românească de către Nichita Stănescu, criticul Nicolae Manolescu evidenţiază originalitatea acestuia, concluzionând: “Poezia, deci, nu mai exprimă, nu mai arată, nu mai sugerează lumea: ea a devenit lume, a făcut din lume instrumentul ei muzical şi din lucruri, coardele sau clapele ei inefabile. Copaci - cuvinte, aştri - cuvinte, păsări - cuvinte: cuvintele se scurg în lucruri şi lucrurile în cuvinte. Aici găsim poate aspectul cel mai revoluţionar artistic al poeziei lui Nichita Stănescu şi el constă într-un dublu raport: de substanţializare a limbajului şi de poetizare a realului”. (Nichita Stănescu, în România literară, nr. 29 / 1975)

La Nichita, poezia devine citire a Universului, văzut dinlăuntrul, scris cu viaţa poetului: “îţi scriu cu trupul meu viaţa / şi mersul stelelor ţi-1 scriu” (Testament, vol. În dulcele stil clasic). Leagăn sonor, înlesnind prin “muzica sferelor” transcenderea terestrităţii: “alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetelor / şi se ridică la stele”, poezia este oaspetele mereu înnoitei zile de mâine: “numai viitorul o aşteaptă” (Poezia, vol. Ordinea cuvintelor). Cuprindere şi exprimare a Universului prin Unu, poezia lui Nichita Stănescu devine privire către Lume şi iluminare prin ea.

După fiinţarea Cuvântului prin propria-ţi naştere, îi revine Iubirii rolul de a te deprinde cu conştiinţa vieţuirii în Fiindul universal. “Vârsta de aur a dragostei” determină “trezirea” lui “a simţi” din “a trece”, aerul prin sentimente: “E un sentiment dulce acesta, / de trezire, de visare” (Vârsta de aur a dragostei, vol. O viziune a sentimentelor).

În acelaşi volum, poezia Leoaică tânără, iubirea este o alegorie a violentei iviri a iubirii. Apariţie frumoasă, de felină nobilă, sprintenă şi agilă, ea se năpusteşte brutal într-un atac direct:

“Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă”. Acaparat de sentimentul frumos în esenţă, îndrăgostitul nu poate

să nu realizeze puterea penetrantă a acestuia, resimţită aproape dureros. Astfel, frumuseţea e consubstaţială durerii, pentru că iubirea presupune jertfă de sine:

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă. m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.”

Page 152: Com Limba Si Literatura Romana

152

Găsim aici o materializare modernă a oximoronului erotic eminescian: “suferinţă, tu, dureros de dulce”. Concretizarea durerii devine conştientizarea sentimentului, ce fusese alimentat subteran printr-o stare de indecizie, “de pândă”; bănuită, dar nealungată; cu alte cuvinte, printr-o stare de complicitate a “leoaicei” - iubiri cu “victima” sa:

“Mă pândise-n încordare mai demult”. Declanşarea iubirii atrage după sine descătuşarea. Ieşit din

violenţa confruntării total schimbat, eul îndrăgostit ia în posesie întreaga natură, a cărei existenţă abia acum o realizează, o dată cu conştientizarea propriei existenţe:

“Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc”. Ieşirea din sine este, aşadar, simultană cu intrarea în sinele

Naturii, folosirea simbolică a cercului sugerând şi nevoia de perfecţiune prin lărgirea orizontului cunoaşterii, dar şi ciclicitatea căreia trebuie să i se supună. Libertatea provocată de extensia sentimentului nu anulează însă marginea. Derularea conţinută în expresia “de-a dura” atrage după sine prin raportarea la flux - refluxul marin, conştiinţa limitării umane, dar şi putinţa eludării ei prin trăire maximă: “se făcu un cerc de-a dura,

când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape.”

Trup şi suflet, omul e terestritate inundată de celest prin privire. Iubirea este sentimentul care-1 propulsează printre luceferi:

“Şi privirea-n sus ţâşni Curcubeu tăiat în două”. Devenit neîncăpător, precum la Blaga, eul îndrăgostit vrea să

asimileze cosmosul întreg, iluminând prin cromatica sentimentului său clocotitor “curcubeice”, traiectoria gândului spre absolut. Auz al vederii propulsate cosmic, starea de îndrăgostit se materializează sinestezic în cântec. Zborul imaginaţiei poetice nichitastănesciene închipuie înălţarea omului prin sentimentul năvalnic al iubirii, înflorit curcubeic şi sonorizat prin cântecul inegalabil al ciocârliei, ea însăşi înstăpânită în absolut:

“Şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii.”

Page 153: Com Limba Si Literatura Romana

153

După imaginarea unei astfel de aventuri cosmice provocate de eros, revenirea la terestritate îi dă sentimentul înstrăinării de sine. Juxtapunerea spaţiului nesfârşit, ale cărui însemne sunt varietatea cromatică şi sublimarea melodică, cu acela limitat al trupului uman, concretizat prin: mână, sprânceană, tâmplă, bărbie, devine, de fapt, o antiteză semantică, accentuând ideea că zborul erotic are un rol iniţiatic:

“Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie.” Chiar dacă spaţiul imaginat de frenetica trăire este unul

iluzoriu: “deşert în strălucire” (e posibilă aici o corelare cu drumul spre Meka, el este preferabil pentru senzaţia de depăşire a condiţiei umane limitate pe care o procură, pentru îngemănarea ideii de împlinire umană cu aceea a atingerii absolutului, prin dragoste. A iubi înseamnă a cunoaşte, aşadar, dar mai ales a te cunoaşte. De aceea, instalarea deplină a iubirii în sufletul poetului, imaginată alegoric prin mişcarea leneşă şi sigură, ca într-un spaţiu ce-i aparţine de drept, a unei leoaice atrăgătoare: “peste care trece - alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene”, capătă atributul generalităţii: iubirea poposeşte în sufletul nostru pentru a ne înlesni proteicitatea.

Repetiţia sintagmei temporale din final: “încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme”, vine să statueze în povestea lumii îngemănarea omului cu iubirea, trecerea prin timp a acestui sentiment având rolul de a împlini existenţa. Astfel, nu dragostea în sine, ci ideea de dragoste (după cum nu sentimentele, ci “o viziune a sentimentelor”) devine tema poeziei, conform originalei concepţii despre artă a lui Nichita Stănescu: “Numai o călătorie în ideea de real te modifică şi te face să fii adolescentul etern. Dar ideea de real este însăşi Arta (Respirări, p. 28).

Etern îndrăgostit, pentru că viaţa sa a stat sub semnul pur al iubirii, Nichita Stănescu se lasă frenetic “muşcat” de starea generatoare de poezie, trecând prin vârste ca printr-o aventură a întrupării mereu înnoirea cuvântului: “Dacă materia are timp, cuvântul are eternitate, dacă materia este simultană numai cu secunda, cuvântul este simultan cu orice, oricând. Umbra vieţii mele sunt cuvintele mele” - notează el, testamentar parcă» în Războiul cuvintelor, apărut postum (N. Stănescu, Ordinea cuvintelor, Editura

Page 154: Com Limba Si Literatura Romana

154

“Cartea românească”, Bucureşti, 1985, prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, p. 83). Lecturi suplimentare

În dulcele stil clasic “Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară. Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de domnişoară. Dintr-o înserare-n seară pasul tău de domnişoară. Dintr-o pasăre amară pasul tău de domnişoară. O secundă, o secundă eu l-am fost zărit în undă. El avea roşcată fundă. Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău parcă pe timpanul meu blestemat şi semizeu căci îmi este foarte rău. Stau întins şi lung şi zic, Domnişoară, mai nimic pe sub soarele pitic aurit şi mozaic. Pasul trece eu rămân.”

Page 155: Com Limba Si Literatura Romana

155

Cu o ușoară nostalgie Cu cât se-nsera peste arborii rari, cu atât începeau să lumineze mai tare inimile noastre de hoinari, căutătorii pietrei filozofale. Totul trebuia să se transforme în aur, absolut totul: cuvintele tale, privirile tale, aerul prin care pluteam, sau treceam de-a-notul. Clipele erau mari ca nişte lacuri de câmpie, şi noi nu mai conteneam traversându-le. Ora îşi punea o coroană de nori, liliachie. Ţi-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gândule? Către Galateea Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău ce cutremur au şi ce culoare anume, şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-1 pun în pietre şi mă rog de tine, naşte-mă. Ştiu tot ce e mai departe de tine, atât de departe, încât nu mai există aproape – după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea... şi tot ce e dincolo de ele, şi atât de departe, încât nu mai are nici un nume. De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun pe genunchiul pietrelor, care-1 îngână. Şi mă rog de tine, naşte-mă.

Page 156: Com Limba Si Literatura Romana

156

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine, bătaia inimii care urmează bătâii ce-o auzi, sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui, copacii — umbre de lemn ale vinelor tale, râurile — mişcătoare umbre ale sângelui tău, şi pietrele, pietrele — umbre de piatră ale genunchiului meu, pe care mi-1 plec în faţa ta şi mă rog de tine, naşte-mă. Naşte-mă.

Page 157: Com Limba Si Literatura Romana

157

MARIN SORESCU Concepte de teorie literară

Genul dramatic Definiţie

Genul dramatic cuprinde operele create pentru a fi reprezentate pe scenă.

Caracteristici - genul dramatic este cel mai complex gen literar, deoarece

cuprinde în structura lui atât elemente epice cât şi elemente lirice; - reprezentarea unei opere dramatice necesită şi ajutorul altor

arte: pictura, arhitectura, sculptura, muzica, coregrafia etc.; - prin reprezentarea lor scenică, operele dramatice înfăţişează

spectatorilor cu mai multă putere de sugestie imaginea vie şi amplă a vieţii;

- modul de expunere al operelor dramatice este dialogul; - specific operelor dramatice este conflictul (esenţială e

ciocnirea caracterelor şi a concepţiilor despre lume) ; conflictul dramatic se caracterizează prin intensitatea şi concentrarea sa;

- teatrul e silit la o mai mare concentrare, din cauza numărului redus de tablouri, de personaje, de durata limitată a reprezentaţiei;

- prezenţa vie a personajului dă teatrului o intensitate particulară, pe care o simte orice spectator;

- fiind scris pentru scenă, textul dramatic trebuie să respecte condiţiile materiale ale reprezentării. '

Speciile genului dramatic Diferenţierea dintre speciile genului dramatic este dată de felul

impresiei estetice. Din acest punct de vedere, speciile fundamentale ale genului dramatic sunt:

a) Tragedia; b) Drama; c) Comedia.

Page 158: Com Limba Si Literatura Romana

158

TRAGEDIA

Geneza speciei. Originea termenului Tragedia s-a constituit în Grecia antică, derivând din ditirambi şi a

avut la origine un scop religios, legat de festivităţile în cinstea lui Dionisos

Termenul de tragedie derivă din cuvântul grecesc “tragos” = țap care indică înfăţişarea zeului şi costumaţia grupului de satiri din convoiul ceremonial.

Definiţie Tragedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză

prezentând personaje puternice angajate în conflict cu destinul potrivnic' cu ordinea existentă a lumii sau cu propriile lor sentimente, conflictul soluţionandu-se cu înfrângerea sau moartea eroului.

Evoluţia speciei. Ca specie literară, tragedia cunoaşte patru etape distincte: a) Tragedia clasică greacă (secolul al V-lea şi al IV-lea î.e.n.); b) Tragedia shakespeariană (secolul al XVII-lea); c) Tragedia clasică franceză (secolul al XVII-lea); d) Tragedia modernă (secolul XX). a) Tragedia clasică greacă Perioada de înflorire a tragediei antice se situează în secolul al V-

lea î.e.n., în Atica, principalii săi reprezentanţi fiind Eschil, Sofocle şi Euripide.

Tragedia greacă a prezentat caractere puternice in lupta cu voinţa zeilor doborâte fatal de o vină ce apasă asupra unei întregi familii, în succesiunea generaţiilor. Ca atare, tragedia trezeşte în spectatori sentimente de groază şi milă, considerate de Aristotel ca purificatoare (katharsis).

Însuşiri distinctive ale tragediei antice: - forţa pasiunilor;

- măreția personajelor; - respectarea regulii celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune); - prezența în scenă a corului ca martor și comentator al

evenimentelor.

Page 159: Com Limba Si Literatura Romana

159

b) Tragedia shakespeariană

William Shakespeare (1564 -1616) este cel mai mare dramaturg şi poet al Renaşterii engleze şi unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai literaturii universale.

Tragediile lui Shakespeare lărgesc considerabil cadrul social, sparg tiparele convenţionale ale dramaturgiei clasice, introduc personaje complexe într-o acţiune bogată în episoade, înviorează atmosfera sumbră prin elemente comice şi groteşti.

c) Tragedia clasică franceză Reprezentanţii tragediei clasice franceze sunt Pierre Corneille şi

Jean Racine, care au creat tragedii bazate pe conflictul dintre datorie şi pasiune.

Tragedia clasică franceză este foarte apropiată de cea grecească antică:

- îşi alege subiectele tot din legendele antice şi din istorie; - aduce în scenă personalităţi marcante; - menţine regula celor trei unităţi; - în locul corului introduce aşa - numiţii confidenţi.

Spre deosebire de tragedia antică, ea dezvoltă, paralel cu acţiunea externă, o acţiune internă, bazată pe un conflict de ordin psihologic, constând în ciocnirea dintre sentimente şi datorie şi punând în valoare forţa şi avatarurile pasiunii.

d) Tragedia modernă Astăzi, deşi şi-a pierdut preponderenţa, tragedia continuă a fi

cultivată pe baza unei tematici sociale, psihologice sau filozofice, reflectând critic aspecte din realitate» curentă (F.G.Lorca, O’Neill, A, Camus, Anouilh ş.a.), dar fără o viziune clară a perspectivelor ei. Această trăsătură este şi mai evidentă în așa-numitul ”teatru al absurdului”(S. Beckett, E. Ionescu ș.a.). Caracteristici : - sunt implicate puternice elemente contrare; - înfruntarea lor generează sentimente patetice, de măreţie, de sublim; - personaje puternice; - conflict între personaj şi destin sau conflict psihologic; - conflictul se soluţionează cu înfrângerea sau moartea eroului;

Page 160: Com Limba Si Literatura Romana

160

- deşi tragediile se încheie cu înfrângerea eroului, din ele se degajă sentimentul măreţiei şi demnităţii umane.

DRAMA

Originea termenului Sensul fundamental, strict etimologic, al cuvântului grecesc

drama indica existenţa unei acţiuni. Aristotel, în Poetica, spune că ”imitaţia dramatică” “înfăţişează pe cei imitaţi în plină acţiune şi mişcare”. Aristotel avea în vedere, deci, acţiunea desfăşurată pe scena unui teatru.

Termenul de dramă, cu sensul de piesă de teatru, a fost pus în circulație, în sec. XVIII, de către Diderot. “Ideea de dramă - citim în Enciclopedia lui Diderot - convine oricărei piese de teatru, deoarece sensul său literal este acţiunea, iar piesele de teatru sunt acţiuni sau imitaţiile unor acţiuni”. Aşadar, iniţial cuvântul dramă era un termen generic prin care se desemna orice piesă de teatru. Ca specie literară, drama va căpăta mai târziu individualitate.

Evoluţia speciei Începuturile dramei cu caracter popular se situează în sec.

XV-XVI. Ea se afirmă în epoca Renaşterii, în Anglia (C. Marlowe, W. Shakespeare) şi în Spania (Lope de Vega, Calderon de la Barca).

Drama cunoaşte o mare dezvoltare în sec. al XVIII-lea, o dată cu ascensiunea impetuoasă a forţelor sociale antifeudale în deceniile care au precedat revoluţiile burgheze. O dată cu ridicarea burgheziei, în teatru pătrunde un public nou, care cere o literatură nouă, menită să aducă pe scenă probleme şi conflicte corespunzătoare aspiraţiilor lui. Apare astfel drama burgheză, opusă practicilor tradiţionale şi canoanelor clasice ale teatrului.

Iluminiştii Denis Diderot în Franţa şi G. E. Lessing în Germania au fost teoreticienii dramei, situând noua specie între tragedie şi comedie.

Definiţie Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în

proză, prezentând un conflict complicat şi puternic, determinat de o luptă încordată între personaje, şi în care, ca în viaţă, accentele tragice se împletesc cu cele comice.

Page 161: Com Limba Si Literatura Romana

161

Caracteristici : - spre deosebire de tragedie, drama se inspiră nu numai din viaţa

regilor şi a claselor dominante, ci şi din cea a maselor populare; - drama nu respectă regula clasică a celor trei unităţi; - prezintă realitatea în datele ei contradictorii; -spre deosebire de tragedie, drama exprimă încrederea în

capacitatea omului de a se împotrivi forțelor oarbe ale naturii şi ale propriului său destin;

- fiind inspirată din aspectele diverse ale realității, prezintă o mare diversitate tematică.

EXISTENŢIALISMUL

Originea termenului. Scurt istoric. Evoluţie, reprezentanţi

- Cuvântul provine din fr. existentialisme. - Izvoarele existenţialismului se află în „Biblie”, unde se

formulează chiar o „doctrină a existenţei”, privind omul în raporturile lui cu divinitatea.

- Mai târziu, Sf. Augustin, în „Confesiunile” sale, îşi povesteşte experienţele trăite, descriind neliniştile şi ascensiunea sufletului spre contemplaţia mistică.

- Prin căutarea sensului existenţei umane, Pascal (în Pensées) este şi el un precursor al existenţialismului.

- Curentul existenţialist apare în Danemarca, în prima jumătate a sec. XIX, cu Sören Kirkegaard (1813-1855), ale cărui principii şi idei (conceptul individualităţii, alegerea, paradoxul, anxietatea, neliniştea în faţa necunoscutului, disperarea) vor fi preluate de succesorii săi.

- Metoda filosofică a existenţialismului este împrumutată fenomenologiei secolului XX, reprezentată de Husserl, filosof raţionalist, moştenitor al lui Descartes şi Kant, care recomandă descrierea exactă.

- Şcoala existenţialistă a luat naştere din joncţiunea intuiţiilor psihologice şi estetice ale lui Kirkegaard cu metoda fenomenologică de abordare a realităţii.

Page 162: Com Limba Si Literatura Romana

162

- Existenţialismul cunoaşte două tendinţe: una atee - Martin Heidegger (Sein und Zeit - Fiinţă şi timp, 1927), Jean-Paul Sartre (L’Etre et le Néant - Fiinţa şi neantul, 1942); alta creştină - Miguel de Unamuno (Del sentimento tragico de la vida - Despre sentimentul tragic al vieţii, 1913); K. Jaspers (Philosophie - Filozofie, 1933) Gabriel Marcel (Journal métaphysique - Jurnal metafizic, 1927).

Existenţialismul în România

Asupra scriitorilor români o influenţă însemnată a avut-o A. Gide. Gidianismul afirma că sensul artei este cunoaşterea; prin urmare, artistul trebuie să trăiască personal, să traverseze experienţe de viaţă, să cunoască intense şi profunde trăiri. De aici, admiratorii şi teoreticienii „trăirii” au fost numiţi la noi „trăirişti”. Printre aceştia putem aminti pe M. Eliade (experimentalismul egotist), Camil Petrescu (autenticitatea, semnificaţia documentară); Vasile Pârvan, Emil Cioran, Anton Holban, Lucian Blaga, M. Sebastian, Marin Sorescu ş.a. Trăsături caracteristice - Existenţialismul refuză gândirea abstractă, logică şi obiectivă şi

abordează existenţa umană în realitatea ei concretă, prin mijlocirea experienţei imediate, descrise analitic.

- Romancierii şi poeţii au proclamat falimentul raţiunii logice în favoarea „raţiunii vitale”, a fervoarei vitaliste, a adevărului particular al experienţei umane.

- Neliniştea în faţa neantului şi a condiţiei tragice a vieţii. - Concepţie filosofico-mitică asupra istoriei. - Obsesia experienţelor tragice ale vieţii. - Alienarea şi absurdul - stări simptomatice ale unei societăţi aflate în

criză existenţială, socială, psihologică şi culturală. - Demiterea raţiunii în favoarea iraţionalismului şi nihilismului

axiologic. - Prăbuşirea valorilor şi idealurilor tradiţionale şi proclamarea

nonsensului, a haosului, a anxietăţii şi a disperării.

Page 163: Com Limba Si Literatura Romana

163

Existenţialismul - curent literar - După 1940, existenţialismul francez pătrunde în literatură, dând

naştere unui curent literar. - Existenţialismul literar cultivă teme precum: alienarea omului prin

trăiri care-l înstrăinează atât de univers, cât şi de propria sa fiinţă; neputinţa cunoaşterii şi a comunicării; condamnarea la singurătate, într-o lume în care ceilalţi nu pot fi decât străini; sentimentul contractului cu neantul şi al disperării iraţionale; necesitatea angajării în acte prin care omul, alegând liber, devine responsabil de propria sa existenţă; absurdul unei existenţe de neînţeles.

- Teza principală a existenţialismului este aceea că existenţa precede esenţa, omul fiind ceea ce se face el însuşi să fie, prin actele sale.

- Literatura absurdului aprofundează conceptul contingenţei, al angoasei, al neantului.

- Filosofia existenţialistă a libertăţii înţelese ca o creaţie a valorilor culminează în individualism.

- Nevoia conştiinţei umane de speranţă (Camus: La Peste - Ciuma; M. Sorescu: Iona).

- Concilierea filosofiei deznădejdii cu tentativa literară de a zugrăvi o existenţă care trebuie îndurată.

Definiţie Existenţialismul este un curent filosofic care alege existenţa ca centru al reflecţiei, ca gândire empirică şi descriptivă a condiţiei umane, existenţialismul este o veche formă de cunoaştere metafizică. În a doua jumătate a secolului XX, existenţialismul interferează literatura, transformându-se într-un curent literar.

Page 164: Com Limba Si Literatura Romana

164

Opere reprezentative – texte și comentarii

IONA- fragmente Personaje

IONA, pescar PESCARUL I fără vârstă, figuranți PESCARUL II

Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge” după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ. Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.

TABLOUL IV O gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În faţă,

ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. în dreapta, o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie. Linişte. La gura grotei răsare barba lui lona. Lungă şi ascuţită, vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede. Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele.

- Doar atât! Soarele, (Râzând.) Şi să-1 pun la sărat, poate ţine mai mult. ; - (Se arată şi lona, îşi pune mâinile la ochi, ferindu-se de lumină.)

Marea. (Luându-şi mâinile de lă ochi.) Marea! - Aerul! (Respiră adânc. Constatativ.) Da, ăsta e aer. (Mai respiră o dată adânc.) Să nu-mi spui că şi cel dinăuntru a fost aer.

- Nu, să nu-mi spui asta, că... te iau la palme. , - - Numai eu ştiu ce-am respirat. Eu și cu nările astea ale mele.

- (Dăndu-şi un bobârnac peste nas.) Acum încep să înfrăgezească şi ele. (Vesel.) Aici, în larg, la înfrăgezirea nărilor... - (Dilatându-şi nara stângă.) Ia respiră tu acum, cum ştiai să respiri la tinereţe. (Respiră.) - - Şi tu! Leneşo! (Acelaşi joc, cu cealaltă.) - (Cu emoţie.) Aer adevărat.

Page 165: Com Limba Si Literatura Romana

165

- (Întinde mâna dreaptă înainte, resfirându-şi degetele.) Vreau să respir un pic şi cu podul palmei. - Lasă, că ştiu eu ce fac. - Puţin ozon pe liniile norocului. - Şi puţină briză. (Pauză. Toată scena până aici trebuie jucată exaltat, ca o nebunie. Acum lona începe să se dezmeticească.) Cum pierd timpul cu fleacuri! - (Aproape plat.) Nu trebuie să ne pierdem timpul cu fleacuri. - în curând, hoitul acesta se va scufunda... Va lua apă şi... (Gest de adio.) - (Indemnându-se.) La treabă! - Dacă sunt tocmai în mijlocul mării? -O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt... Ies eu la un liman. - (Dă să se arunce.) Dar unde e... marea? - Nu se vede strop de apă. - (Speriat.) S-o fi evaporat. O fi trecut pe aici vreun potop de foc şi ne-a luat marea pe tălpi. - Sclipea nisipul şi eu credeam că sunt nasturii valurilor. - Mi s-a prostit vederea. - (Se dă jos, începe să se plimbe.) O plajă? - Poate e mai bine aşa. Cine ştie singur dacă aş fi reuşit. - (Gest către peştele din care a ieşit.) A făcut şi el un bine. - Săracul! - Nu mai zice „săracul”. Ti-am mai spus. - Nu mai zic. (Pauză.) - E bine şi afară. - Peste tot e bine. - Lasă, că ştiu eu. - Aici e foarte bine. - Ar trebui să fiu fericit. - Chiar sunt. - Nu.

Page 166: Com Limba Si Literatura Romana

166

- Asa e. - Poate, mai târziu. - Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie. - O să mă bucur pentru clipele astea, atât de importante, cine ştie când -(Zâmbind.) Când am sărutat prima fată - asta a fost demult n-am simţit nimic, decât un gust de carne. Parcă sărutasem o mână în plus. - N-am putut sesiza deosebirea, fiorul. - Aşa se întâmplă. - Abia după vreo două zile m-a apucat o fericire. Aşa, din senin. - La urmă, mi-am dat seama că din cauza sărutului ăla. - Aşa şi acum. - Simt numai că am pus piciorul pe uscat şi că mă duc acasă. - Încotro o veni casa mea? - Să-ntreb pe cineva. - Cam pustiu pe aici. - Unde-or fi? - La pescuit. - Ce să-i faci, burta cere. - Şi a lor, si a peştilor. - Taci! - N-am zis-o cu răutate. (Strigă.) Hei, oameni buni! (Nimic.) -(Strigă.) Hei, oameni buni... (Intră Pescarul I şi Pescarul II, cu bârnele respective în spinare). -(Vesel.) Şi voi?! Grozav! Pe unde-aţi ieşit? -V-aţi luat bârnele. Or fi început să se ruineze casele voastre, aşa e. Totuşi, nu trebuie să vă omorâţi cărându-le tocmai de pe ţărmul celălalt. Or mai fi şi pe la noi lemne. - (Râzând.) Sau ați vrut să-i faceți(semn: „lui”) pagubă? (Scena începe să se clatine, cei doi pescari ies.) -(Suspicios.) S-o fi îngustat lumea până într-atâta? E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre - copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le-ntrebăm ce mai fac, cum au dormit. - (înţelegând.) îngrozitor! - Mă miram eu de ce nu sunt fericit. - (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi? - Orizontul. - Ce e orizontul ăla?

Page 167: Com Limba Si Literatura Romana

167

- (Îngrozit.) O burtă de peşte. - Şi după burta aia ce vine? - Alt orizont. - Ce e orizontul acela? - O burtă de peşte uriaş. - Ia mai uită-te o dată. (lona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.) - Ce-ai văzut? - Nimic. - Ce-ai văzut? - Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul. - Închis între toate aceste geamuri! -Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, si viaţa, până şi moartea - dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu capul de toti pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere! -Şi lumea-1 aşteaptă sus. -Toti cred în el, unii sunt aproape distraţi de atâta credinţă. „Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia, cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Si se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.” -Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi pe la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre. -Dar vrem să-1 vedem întâi pe el. - Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!” - (Cu glas stins, impersonal.) Un pescar sărac, pe malul mării, trăgea şi el cu năvodul la peşti foarte mici... Si cum stătea el aşa, deodată se cască apa şi un chit uriaş... (Rejoacă scena. Pauză.) - Dar cine anume era omul acela? Ce gândea? - Şi de ce tocmai el? - Puteţi să-mi spuneţi? -Nimeni nu suflă nici un cuvânt... - Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă.

Page 168: Com Limba Si Literatura Romana

168

- (Făcându-şi curaj.) Dar eu... -(Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul. - Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi? - Lumea există hăt, de când! - (Iluminat.). Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru. - Hm! Naiv ce sunt! Poate am trecut demult de locul unde eram la-nceput. Vezi, trebuia să-1 însemn şi pe-ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, <să ştii unde te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte. -(Meditativ.) Afară... (Rectificând primul gând.) Un astfel de loc trebuie totuşi să existe. Poate nu prea mare, să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi să vină altul, cu tălpile lui arse de noapte. Şi altul. Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc... - (Ironic) E o proorocire? Ce prooroc ai mai fost şi tu! Viitorul, am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să-ţi prezici trecutul. Să vedem dac-o nimereşti măcar cu ăsta, prorocule! încearcă să-ţi aminteşti totul. (îşi acoperă cu mâinile faţa, stă aşa câteva clipe, dă din cap că nu poate.) E ceaţă! - Încearcă să-ţi aminteşti măcar ceva! (Acelaşi joc.) Ce ceaţă! (îngrozit.) Nu-mi mai aduc aminte nici o Iimbă-n vânt. (Pauză.) -(Cu mâna streaşină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început parcă nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de vreo câteva ori? în fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte, cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? (Pauză). - (Iluminat deodată.) Iona. - (Strigând.) Ionaaa!

Page 169: Com Limba Si Literatura Romana

169

- Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. (Pauză.) - Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. - (Strigă.) Iona, Ionaaa! E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. - (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină. ”Iona”- comentariu literar Specificul operei. Tema

Un dialog al omului cu propria conştiinţă pe tema limitelor existenţiale, piesa Iona face parte, alături de Paracliserul şi Matca din trilogia dramatică metaforică Setea de sare (1968). Poetul îşi menţine discursul metaforic şi în registru dramatic, aducând o notă de originalitate în acest domeniu, aşa cum făcuse şi Eugen Ionescu în Franţa (Scaunele, Rinocerii, Victimele datoriei).

Tema singurătăţii omului speriat de limită (“Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, spune Sorescu, intervievat despre semnificaţia piesei), cântarea identităţii prin dedublare şi raportare, tema labirintică a destindai din care nu poţi ieşi, tema creaţiei, ca salvare din efemeritate, sinonimă unei alte naşteri; se înglobează, toate, în conştientizarea dramatică a limitei lui A FI.

Piesa, favorizată de atâtea teme, pendulează mereu între ontologic şi gnoseologic, statuând nevoia de atingere a absolutului. Pescar - căutător de esenţe, Iona este manifestare pragmatică şi contemplativă în acelaşi timp realizând suprapunerea ipostazelor dintre pescar şi pescuit.

Nivelurile textului: 1. Nivelul mitic: • Iona, personaj biblic pedepsit de Dumnezeu pentru nesupunere, prin închiderea în burta unui chit, meditează asupra atitudinii sale şi revenit la condiţia iniţială e un credincios supus.

Page 170: Com Limba Si Literatura Romana

170

• Mitul Labirintului - burţile succesive sunt încăperi iluzorii lipsite de capăt. • Mitul întoarcerii la origini: “Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”; “Povestea ce zice, ce ne învaţă?”; “Tare - curios aş fi să ştiu dac-a mai ieşit omul din chit”; “Ce pustietate! - Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici”. • Mitul întemeierii prin cuvânt: a) ecoul: “Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul ... (băgând de seamă că n-are ecou) Ei, dar ecoul? b) strigarea numelui: făcută gradat, în trepte, parcă spre a sugera timpul ridicării pe verticală, a luării la cunoştinţă de sine: “Io ... (Aşteaptă) ... na ... (Aşteaptă), Receptarea Eului ca pe Celălalt: “Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe lona. (Strigă) Ionaaa! - Nimic- (Strigă) Să nu te prind pe aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!- De fapt, Iona sunt eu. “(aflarea identităţii) c) nevoia rostirii: “ - Fac ce vreau. Vorbesc.” d) valoarea povestirii / literaturii e dată doar de funcţia ei iniţiatică: “Povestea ce zice? ce ne învaţă? - Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă că poţi fi înghiţit de un peşte. - Asta puteam să nici n-o mai învăţ. O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?” e) povestea cotropeşte identitatea: “Cum se numea povestea aceea... ?”; “Cum mă numeam eu?” 2. Nivelul istoric/politic: “Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile”. “E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile. Nu e prea greu”. “E chiar o nimica toată.” Pentru că există anumite condiţii... Ce mare bogată avem! “De-aici fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.” “Să privească în cercul său. Şi să tacă.” 3. Nivelul social: “Atunci de ce-i mai mănâncă dacă n-are condiţii? (...)” “Trebuie să trăiască şi el, nu?” “Toţi trebuie să trăim.” “Păi, din moment ce erau cu bârnele alea-n spinare ...” “(Cu obidă) I-a pus şi la treabă.” “Greu se mai câştigă o bucată de pâine ...”

Page 171: Com Limba Si Literatura Romana

171

“Trăim şi noi cum putem înăuntru” “Plevuşca săraca. Ea duce greul ...” 4. Nivelul filozofic: “Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, şi de aceea trebuie să ne naştem mereu.” “Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire.” “Ar trebui pus un grătar la intrare în orice suflet ” “De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii? ” “Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia” ”Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut”. ”... trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde te opreşti...” 5. Nivelul estetic / parodic: ”Apă mică... Nevoile de hrană mereu crescânde... Te pui cu nevoile?” ”Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi peştii, înotăm printre ele ... Visul nostru de aur e sa înghiţim una, bineînţeles pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa”. . ”Că noi oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi pe la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre.” “Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor şi nici nu mai are glas să urle până la ei: “Oameni buni, învierea se amână!” 6. Nivelul poetic: “Mai bine m-aş face pescar de nori.” “Începe să fie târziu în mine. Uite s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile.” “Un astfel de loc trebuie totuşi să existe (...) Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi să vină altul cu tălpile lui arse de noapte.” “O fi trecut pe aici vreun potop de foc şi ne-a luat marea pe tălpi!”

Simbolistica peştelui a) biblic: simbolul creştinismului şi a identificării celor credincioşi între ei.

b) la nivel zero: mijloc de existenţă: “Unde-or fi? La pescuit. Ce să-i faci, burta cere.”

Page 172: Com Limba Si Literatura Romana

172

c) nivelul întâi: peştele este visul oricărui om, şi, din această perspectivă, pescarul devine cel capabil să viseze: “Sunt pescar şi trebuie să se găsească oricând un peşte şi-n casa mea.” d) nivelul doi: peştele din acvariu materializează vocaţia de artist şi nevoia de a-şi delimita spaţiul propriu faţă de mare; el dă măsura dorinţei de a recrea universul la dimensiuni umane. e) nivelul trei: peştele devine, din pescuit, pescar de oameni, determinând transcenderea pescarului Iona în postură de peşte: “Noi, peştii, înotăm printre nade”. Asta era. Peştele. (Realizând întreaga situaţie). Peştele, peştele ... (mai mult nu poate să articuleze. Mică pauză / Sunt înghiţit. Tot? (Se cercetează) Tot. înghiţit de viu de ... (ezită) ... de mort? Din moment ce-mi dau seama...” f) nivelul patru: popas de meditaţie înainte de vărsare în marea timpului. Filonul de triplă sorginte: lirică, dramatică şi tragică se îmbogăţeşte semantic în ipostaza claustrării lui Iona în burta peştelui. Prilej de meditaţie asupra limitei vieţii umane, asupra ideii de predestinare, de răzvrătire împotriva finitudinii prin creaţie (concretizată atât în plasarea bărcii în mare, simbolistica ferestrei, cât şi a unghiei) şi re-naştere. Se poate identifica o similitudine între mulţimea burţilor de peşte şi a naşterilor succesive, anunţându-se pe rând. Un peşte conţinut de un altul devine, în felul acesta, scop şi limită ce trebuie depăşită. Formele de manifestare: strigăt, interogaţie, râs sunt mărci ale căii de autodefinire prin raportare la ceilalţi şi detaşare.

Tăcerea e starea paradisiacă a Logosului, forma desăvârşită a rostirii (care e o creaţie a aşteptării). Necuvântarea identifică un nex semantic nenumit, accentuând tensiunea dramatică. Teama de rostire e alimentată şi de frica necuprinderii adevărului absolut.

Eliberarea de limită şi de înrobire exterioară se face prin sublimarea tăcerii (iar tăcerea în plan existenţial este nonexistenţă).

Este Iona un visător ucis de propriul vis, sau Demiurgul născut după propria-i dorinţă, stăpân pe moartea sa?

Este el cugetătorul aflat la margine de Lume, propunând partea a Il-a a poveştii cu biblicul Iona, sau Ziditorul unui mesaj existenţial printr-un perpetuu nascendi. Asumarea zidirii cu sine transformă piesa într-o experienţă cognitiv - creatoare a dezamăgirii.

Page 173: Com Limba Si Literatura Romana

173

Lecturi suplimentare Adam

Cu toate că se afla în rai, Adam se plimba pe alei preocupat şi trist Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte. Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva Dintr-o coastă a lui Adam. Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune, Încât chiar în clipa aceea Şi-a pipăit coasta imediat următoare, Simţindu-şi degetele frumos fulgerate De nişte sâni tari şi coapse dulci Ca de contururi de note muzicale. O nouă Eva răsărise în faţa lui. Tocmai îşi scosese oglinjoara Şi se ruja pe buze. „Asta e viaţa!” - a oftat Adam Şi-a mai creat încă una. Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială Se întorcea cu spatele, Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie, Adam scotea la lumină o nouă cadână Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat Această creaţie deşănţată a lui Adam L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte, Şi l-a izgonit din rai Pentru suprarealism.

Page 174: Com Limba Si Literatura Romana

174

Scară la cer Un fir de păianjen Atârnă de tavan, Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasă tot mai jos. Mi se trimite şi Scara la cer - zic, Mi se aruncă de sus! Deşi.am slăbit îngrozitor de mult, Sunt doar fantoma celui ce am fost, Mă gândesc că trupul meu Este totuşi prea greu Pentru scara asta delicată. - Suflete, ia-o tu înainte Pâş! Pâş!”

Echerul

Echerul, folosit şi în matematică. Devine tot mai mult Un instrument literar. Cu el poţi citi cu succes O mulţime de opere. Îl aşezi frumos Pe prima pagină, Şi nu citeşti decât ce scapă în afara liniilor lui De lemn. Împuţinate, Cuvintele se umflă

Page 175: Com Limba Si Literatura Romana

175

Ca nişte broaşte, Sugând şi sensul celor ascunse. O jumătate de verb Te face să urli De acţiunea tuturor romanelor Din viitorul deceniu. Apoi echerul se poate extinde Şi în viaţa de toate zilele. Sunetele, imaginile, sufletele Sunt exagerat de mari, Ascultaţi vorbele cu echerul, Pliviţi spectacolele cu echerul. Nu vă aventuraţi Într-o dragoste adevărată Fără un echer la butonieră. Şi de asemenea, seara, înainte de culcare, Puneți la capul patului un echer Pentru visele voastre de aur.

Page 176: Com Limba Si Literatura Romana

176

Partea a III-a Limbă și comunicare

Page 177: Com Limba Si Literatura Romana

177

ELEMENTE DE STIL

Consecințele contextului social-cultural asupra exprimării

Conținutul diferitelor mesaje este influențat de o serie întreagă de factori, care ar putea fi grupaţi în două mari categorii: - interni (sau de natură lingvistică propriu-zisă) acţionează sub forma regulilor gramaticale: - externi (sau extralingvistici) - care acţionează sub forma unor modificări sau restricţii aplicate mesajului. Principalii factori extralingvistici sunt de ordin:

-geografic (care determină deosebirile dialectale); -etnic; - psihologic; - sociologic; - socio-cultural. În cele ce urmează, ne vom ocupa doar de factorul social -

cultural, care constă într-o mulţime de împrejurări capabile să producă modificări ale mesajelor, cum ar fi:

- domeniul sau sfera comunicării; - domeniul de activitate al emiţătorului: -- intenţia emiţătorului; - relaţia dintre emiţător şi receptor (oficială sau neoficială: publică sau intimă etc); - particularităţile emiţătorului (vârsta, ocupaţia, nivelul de

cultură, starea de spirit etc,); - particularităţile receptorului (unul singur sau mai mulţi,

ocupaţia, nivelul de pregătire etc). Luate în ansamblu, toate aceste circumstanţe alcătuiesc

contextul social-cultural în care are loc procesul comunicării. Fiecare dintre factorii respectivi influenţează, într-un fel sau altul, exprimarea, determinând apariţia unor mesaje cu particularităţi speciale de conţinut şi expresie, concretizate prin mijloace lingvistice specifice. „Oricine îşi dă seama uşor că, fără să se supravegheze, îşi ..modelează” vorbirea în funcţie de obiectul comunicării (ce tip de informaţie este vehiculată: oficială, ştiinţifică, publicistică, colocvială, artistică) şi de situaţie (oficială, publică, intimă etc).

care

Page 178: Com Limba Si Literatura Romana

178

Stil. Stil individul. Stil funcțional.

De aici rezultă că limba îndeplineşte funcţii de comunicare diferite, că există limbaje diferite, condiţionate social. Aceste variante funcţionale ale limbii se numesc stiluri funcţionale. Aşadar, factorul social-cultural acţionează asupra limbii, creând sisteme lingvistice specifice unui anumit nivel cultural sau domeniu de activitate, sistem care poartă numele de stiluri funcţionale sau limbaje specializate. Stilul funcţional reprezintă, deci, un mod de a folosi limba propriu unor grupuri de oameni care activează în acelaşi mediu, sau folosit într-un anumit domeniu de activitate (ştiinţă, presă, literatură etc).

Dacă stilurile funcţionale reprezintă variante colective ale limbii (ale mesajelor), trebuie spus aici că există şi variante individuale în utilizarea limbii, ceea ce face să se vorbească despre stil individual. „Într-un şir de mesaje formulate de acelaşi vorbitor în împrejurări diferite, se disting trăsături particulare, care nu se întâlnesc în mesajele altor vorbitori”. (M. Andrei - Iulian Ghiţă, Limba română. 1983, p. 16). Stilul individual ar putea fi definit, deci, ca fiind modul propriu unui individ, unei singure persoane de a folosi limba, de a-şi exprima cât mai personal, mai îngrijit şi mai sugestiv ideile şi sentimentele.

Este locul să deschidem aici o paranteză pentru a aminti definiţia stilului. Etimologic, termenul de stil derivă din gr. „stylos”, lat. „stylus” = beţişorul cu care se scria pe tăbliţele de ceară (de unde şi cuvântul „stilou”). în accepţia care i se dă astăzi, stilul reprezintă totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice caracteristice modului de exprimare orală sau scrisă - a unui individ sau a unei categorii de vorbitori.

Stil direct. Stil indirect. Stil indirect liber Modalități de redare a vorbirii.

Când reproducem întocmai cuvintele celor care vorbesc

folosim vorbirea directă. Când redăm, povestind, cele spuse de alţii folosim vorbirea

indirectă.

Page 179: Com Limba Si Literatura Romana

179

- „Reproducerea spuselor cuiva se poate realiza în două feluri: fie transmiţând (consemnând în scris) integral, fără modificări, cele enunţate - vorbire directă (stil direct), fie conservând informaţia, dar modificând unele forme, omiţând sau adăugând unele cuvinte, eliminând nuanţele intonaţionale, afară de cea neutră (enunţiativă) -vorbire indirectă (stil indirect). (M. Andrei - I. Ghiţă: Limba română, p. 209)

- Trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă se face astfel: cuvintele rostite de fiecare vorbitor se introduc prin verbele „a spune”, „a zice”, „a răspunde”, „a întreba”, „a anunţa”, “a mărturisi” etc.

- Uneori însă vorbirea indirectă este liberă, adică nu mai depinde, din punct de vedere sintactic, de un verb de declaraţie şi nu mai este introdusă printr-o conjuncţie. Vorbirea indirectă liberă apare mai ales în monologurile interioare, dând mişcării sufleteşti a personajelor mai multă expresivitate: „Gândurile lui [ale lui Apostol Bologa] însă alergau când înainte, când înapoi, fără astâmpăr, ca un cârd de păsări rătăcite. Oare de ce-l chemă generalul? Poate că reclamaţia lui Pălăgieşu... dar tocmai acuma?... Şi Ilona, cum a rămas în poartă... parcă şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna... De ce şi-a luat rămas bun?” (L. Rebreanu: Pădurea spânzuraţilor)

- Totuşi, vorbirea indirectă nu trebuie confundată cu monologul interior, prima este o modalitate de reproducere a vorbirii, al doilea este o modalitate de organizare şi expunere compoziţională, care recurge uneori la vorbirea indirectă liberă. Vorbirea indirectă liberă conservă nuanţele intonaţionale şi elementele lexicale şi gramaticale de tip afectiv, iar în desfăşurarea naraţiunii permite racursiuri care condensează dimensiunea temporală:

„În acel an secerişul începu tot după legile agrotehnicii nescrise ale satului, adică îndată după Sân-Petru, cu toate că după părerea specialiştilor de la raion grâul era deja copt şi trebuia secerat puţin verde, să nu se scuture. Oamenii însă rămăseseră la ale lor, deși cădeau și ei de acord că așa e, se cam scutură el... Și nu mai adăugau și restul gândirii, limpede însă și fără cuvinte, și completat în cele din urmă cu glas tare, îndată după ce activistul și agronomul se îndepărtau pe poarta lor, unde veniseră să-i prelucreze, adică lasă să se scuture, ce atâta grijă pe voi că se pierde acolo un dublu de grâu la

Page 180: Com Limba Si Literatura Romana

180

cinci pogoane. Mănâncă și păsările cerului, ele nu trebuie să mănânce, să trăiască și ele, numai voi vreți să trăiți?”(Marin Preda, Moromeții).

5. Principalele stiluri funcționale

În procesul de comunicare apare, ca reacţie la contextul socio-

cultural, funcţia expresivă a limbii. „Expresivitatea spontană este manifestarea verbală a emoţiei corespunzătoare, în timp ce expresivitatea deliberată este manifestarea verbală a emoţiei contemplative". (Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, 1973, p. 76) în funcţie de distincţia expresiv - nonexpresiv, stilurile limbii se clasifică în: - stil artistic, caracterizat prin orientarea spre mesaj, marcat prin expresivitate; - stiluri nonartistice, caracterizate prin orientarea spre alţi factori ai comunicării, cum ar fi cel cognitiv, informaţional. a) Stilul ştiinţific (sau tehnico-ştiinţific) este utilizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu prilejulunor colocvii, seminarii şi dezbateri ştiinţifice sau în tratate de specialitate, în articole şi studii cu caracter ştiinţific, în prelegeri şi expuneri, în referate şi comunicări, în manualele şcolare etc Caracteristicile definitorii ale stilului ştiinţific sunt: - Lucrările în care este utilizat au drept scop şi transmită informaţii asupra unor fenomene, obiecte, procese etc, să formuleze şi să dezvolte teorii, concepţii, idei, să relateze rezultatele obţinute prin investigarea diferitelor domenii ale realităţii sau să precizeze tehnologiile cu aplicaţii variate în activitatea productivă. - Procesul comunicării se realizează direct, apelându-se la noţiuni ştiinţifice şi raţionamente riguroase, fără să vizeze sensibilitatea sau imaginaţia receptorului. - Specificul activităţii pe care o exprimă reclamă o serie de calităţi, precum: claritate, sobrietate, precizie, corectitudine, obiectivitate. - Vocabularul cuprinde numeroase neologisme, multe dintre ele de circulaţie internaţională, din domeniul ştiinţei şi tehnicii. - Termenii sunt utilizaţi în sensul lor propriu (denotaţiv) pentru a se evita eventualele confuzii.

Page 181: Com Limba Si Literatura Romana

181

-Frecvenţa unor termeni proprii fiecărei discipline (matematică, fizică, chimie, ştiinţa literaturii etc). - În domeniul sintaxei, remarcăm topica normală, cursivitatea, repetiţiile datorate sinonimiei perfecte. - Lipsa reliefului stilistic; expresivitatea este zero. b) Stilul oficial - administrativ îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale, fiind utilizat în acte normative, documente oficiale, în formele de comunicare referitoare la activitatea unor instituţii sau la relaţiile administrative, politice, juridice etc. Întâlnim şi aici o mare diversitate de specii, pe care le-am putea grupa astfel : - acte cu caracter normativ (care reglementează relaţiile dintre instituțiile statului şi cetăţeni): legi, decrete, hotărâri, rapoarte, directive, cuvântări etc. - documente cu caracter administrativ (care reglementează relațiile dintre diferite instituţii sau dintre instituţii şi cetăţeni): dare de seamă, referat, proces-verbal, cerere, certificat, adeverinţă, autobiografie, memoriu, memoriu de activitate etc. Principalele caracteristici ale stilului oficial-administrativ sunt: - Caracterul stereotip al limbajului: intenţia de a tipiza comunicarea; - Utilizarea unor clişee lingvistice, a unor formule fixe de tipul: ”Vă facem cunoscut că”, „Se adevereşte prin prezenta că”, „Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces-verbal” s.a.; - Sistematizarea perfectă a materialului, uneori recurgându-se la ordonarea pe articole, puncte şi paragrafe şi la repetarea unor formule; - Utilizarea unei terminologii specifice (adeverinţă, adresă, ere, certificat, decizie, dosar, lege, litigiu, paragraf, ordine de subsemnatul, sesiune etc); Accesibilitate, claritate şi precizie, întrucât documentele oficiale nu permit decât o singură interpretare; - Pentru evitarea echivocului, termenii sunt utilizaţi în sensul propriu; - Comunicarea este lipsita.de încărcătura afectivă; - Absenţa mijloacelor de expresie figurată; - Expresivitatea este zero. c) Stilul publicistic este limbajul specializat al presei(ziare, reviste) şi al emisiunilor de radio şi de televiziune. Altfel spus, el este stilul caracteristic speciilor jurnalistice: note, ştiri, articole, comentarii; cronici, interviuri, mese rotunde, foiletoane, pamflete, reportaje şi

Page 182: Com Limba Si Literatura Romana

182

altele. Scopul principal al tuturor acestora este de a informa la timp şi exact masele largi de cititori şi ascultători asupra unor evenimente sau situaţii dintre cele mai diverse. De aici derivă şi caracteristicile definitorii ale stilului respectiv: - Se adresează atât intelectului, cât şi afectivităţii; - Accesibilitatea este obligatorie, întrucât se adresează marelui public, eterogen ca pregătire intelectuală; - Mare diversitate lexicală (vocabular bogat şi variat) întrucât abordează probleme din sfere diverse ale vieţii: social-politică, ştiinţifică, tehnică, sportivă, literară; - Frecvenţa neologismelor; - Termeni utilizaţi atât în sens propriu, cât şi în cel figurat; - Utilizarea unor procedee artistice şi figuri de stil; - Expresivitatea este medie (din acest punct de vedere, stilul publicistic apropiindu-se tot mai mult de stilul artistic, mai ales prin unele specii ca reportajul, foiletonul, pamfletul).

d) Stilul artistic (beletristic) aparţine literaturii beletristice (poezie, proză, teatru), reprezentând forma de expresie a operelor literare. Speciile în care poate fi întâlnit sunt absolut toate speciile celor trei principale genuri literare: epic, liric şi dramatic. Stilul artistic se opune tuturor celorlalte stiluri, deoarece în cazul său accentul nu mai cade pe conţinutul informaţiei, ci asupra mijloacelor (artistice) prin care este transmisă informaţia: scopul scrierilor respective este mai ales acela de a delecta, de a produce emoţii de natură estetică, ele adresându-se cu prioritate afectivităţii.

Dintre trăsăturile caracteristice ale stilului artistic, reţinem: - Este cel mai complex dintre stilurile funcţionale, întrucât îmbină exprimarea raţională şi voliţională cu cea emoţională; - Mare deschidere spre cele mai diverse categorii lexicale, depăşind - sub acest aspect - sfera limbii literare, întrucât foloseşte termeni arhaici, regionali, neologici, precum şi elemente de jargon şi de argou; - Larga varietate în domeniul sintaxei; - Larga utilizare a cuvintelor cu sens figurat, ca şi acelora care, prin muzicalitate şi forţă sugestivă, conturează imagini plastice în conştiinţa cititorilor; - Utilizarea de figuri de stil şi procedee artistice; - Expresivitatea este maximă.

Page 183: Com Limba Si Literatura Romana

183

în concluzie, ar fi de precizat că între diferitele stiluri funcţionale nu pot fi trasate graniţe rigide. Normele comunicării

Toate mesajele sunt formulate după anumite reguli sau norme, în orice comunicare se disting trei feluri de norme:

a) Normele generale ale limbii, care trebuie cunoscute şi respectate de orice vorbitor (emiţător), pentru a face posibilă receptarea mesajului; în măsura în care ele sunt cunoscute şi respectate, comunicarea poate fi corectă sau greşită;

b) Normele stilistic-funcţionale (preponderenţa trăsăturilor unuia sau altuia dintre stilurile funcţionale determină apartenenţa textului la unul dintre acestea);

c) Normele interne, adică particularităţile specifice emiţătorului respectiv, capabile să contureze stilul său individual.

5. Reprezentarea grafică a structurii stilistice a limbii române

Este ştiut că faptele de lipbă pot fi încadrate în sisteme lingvistice. Un astfel de sistem este un ansamblu de elemente lingvistice (unităţi, clase, categorii, criterii, principii, reguli etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat. Se poate vorbi, astfel, de sistemul fonetic (sistemul vocalic, sistemul consonatic) al limbii, de sistemul gramatical (morfologic, sintactic etc), de sistemul lexical etc. Toate aceste variante şi subvariante ale limbii - la care ne-am referit mai sus - împreună cu caracteristicile lor, se încadrează şi ele într-un sistem, care ar putea fi numit sistemul stilistic al limbii (sau structura stilistică, sau ierarhia stilistică a limbii). El este numit, însă, uneori - impropriu, fireşte - diasistemul limbii. Or, diasistemul reprezintă totalitatea sistemelor specifice unei limbi sau, altfel spus, sistemul lingvistic general. Sistemul stilistic este, aşadar, doar unul dintre elementele diasistemului.

Page 184: Com Limba Si Literatura Romana

184

Cunoaşterea sistemului stilistic al limbii române ajută la: - folosirea conştientă a limbajului; - perfecţionarea deprinderilor de vorbire; - îmbunătăţirea comunicării prin limbaj; - transmiterea unor cunoştinţe bogate şi nuanţate; - educarea capacităţii de receptare a unor mesaje aparţinând unor stiluri individuale sau funcţionale diferite. 6. Figuri de stil

La examenele de bacalaureat, la cele de definitivat şi gradul II sau la concursurile de admitere în facultate se dau uneori subiecte prin care se solicită candidaţilor efectuarea analizei stilistice a unui text beletristic (în versuri sau în proză). De regulă, comentariul literar - stilistic al unui astfel de text poate fi structurat conform planului-robot sau, altfel spus, conform algoritmului care urmează:

1. Informaţii privind opera studiată. Unde şi când a fost publicată iniţial. Geneza operei, sursa de inspiraţie. Genul şi specia cărora le aparţine. Explicarea titlului.

Page 185: Com Limba Si Literatura Romana

185

Comparaţia - „Procedeul prin care se alătură doi termeni (persoane, obiecte,

acţiuni, idei etc), pe baza unor însuşiri comune, cu scopul de a evidenţia anumite caracteristici ale primului termen, poartă numele de comparaţie”.

- Exemple: „Nalt cât casa / Verde ca mătasa”; „Ca un glob de aur luna strălucea” (Dimitrie Bolintineanu).

Enumerația - „O înşiruire de mai mulţi termeni de acelaşi fel, folosită pentru

a atrage atenţia asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor înfăţişate se numeşte enumeraţie”

Repetiţia „Folosirea succesivă a unui sunet, cuvânt sau a unui grup de

cuvinte pentru a impune atenţiei o imagine semnificativă, o idee, un sentiment, o acţiune sau un obiect se numeşte repetiţie”.

Antiteza - „Procedeul artistic constând în opoziţia dintre doi termeni

(cuvinte, situaţii, idei, fenomene, personalităţi) cu scopul de a reliefa unul din termeni prin celălalt se numeşte antiteză”.

Metafora - „Procedeul artistic prin care se înlocuieşte un termen obişnuit

(propriu) prin unul neobişnuit, figurat (impropriu), pe baza unor asemănări (între cei doi termeni) se numeşte metaforă”. Exemplu:

„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”. (M. Eminescu: „Scrisoarea III”).

Hiperbola - „Procedeul artistic prin care se exagerează intenţionat (mărind

sau micşorând) însuşirile unei fiinţe sau caracteristicile unui obiect, fenomen sau ale unei întâmplări pentru a impresiona pe cititor se numeşte hiperbolă”.

Page 186: Com Limba Si Literatura Romana

186

Alegoria - „Procedeul artistic de folosire a unei suite de comparaţii,

metafore şi personificări care, împreună, exprimă, într-o formă figurată, idei, atitudini s.a. prin intermediul întâmplărilor, lucrurilor etc. se numeşte alegorie”. Ex.: alegoria moarte-nuntă din balada „Mioriţa”.

Inversiunea - Exemple: „într-o sălbatică splendoare”; „Plutea-ntr-acest

imens senin”: „Ca-n horă dup-un vesel cânt”; „Un astfel de procedeu artistic, prin care se schimbă ordinea obişnuită a cuvintelor într-o propoziţie, cu intenţia de a obţine efecte poetice, se numeşte inversiune”.

Gradaţia - „Figura de stil constând în înlănţuirea mai multor cuvinte sau

expresii conform importanţei, puterii de reprezentare sau expresivităţii lor, în progresie crescândă (G. ascendentă până la un punct culminant - sau clima) samdescrescândă (G. descendentă sau anticlima). („Dicţionar de termeni literari”, 1970, p. 195)

7. Analiza stilistică

2. Tehnica artistică a) Compoziţia (structura textului) - Elementele de arhitectură a compoziţiei: părţi, tablouri, acte,

scene etc; cicluri, cânturi, strofe, refrene; - Tema şi ideea operei: motive şi laitmotive; b) Moduri de expunere utilizate; raportul dintre ele. Descrierea

(procedee descriptive). Naraţiunea (procedee narative). Dialogul. Monologul interior.

c) Tehnica utilizării simbolurilor . 3. Tehnici de expresie: a) Fapte de limbă cu potenţial stilistic: - la nivel fonetic (aliteraţii, asonante, armonii imitative, asocieri

sonore, onomatopei, alte efecte sonore); - la nivel lexical (sinonime, antonime, omonime, cuvinte

polisemantice, regionalisme, arhaisme, neologisme, termeni de argou sau de jargon, cuvinte derivate, compuse, expresii şi locuţiuni);

Page 187: Com Limba Si Literatura Romana

187

- la nivel gramatical (contribuţia procedeelor morfologice: părţi de vorbire dominante; adjective cu rol de epitet; frecvenţa verbelor de mişcare etc. şi sintactice: raporturi de coordonare şi subordonare în propoziţie şi în frază, mijloace de legătură, topică, intercalări, reveniri, tipul de structură a frazei: liniară, arborescentă, simetrică);

- la nivelul ortografiei şi al punctuaţiei: rolul semnelor de punctuaţie.

b) Expresivitatea limbajului: rolul figurilor de stil: epitetul, enumeraţia, repetiţia comparaţia, metafora, hiperbola, personificarea, inversiunea, alegoria, antiteza, gradaţia (mai ales în cazul operelor în versuri).

c) Rolul elementelor de prozodie: versuri şi strofe, ritm (trohaic, iambic, dactilic, amfibrahic etc), măsura (în cazul operelor în versuri).

4) Conţinuţii de idei şi sentimente. Ideea principală şi idei secundare. Sentimente şi atitudini exprimate. Sentimentul dominant.

5) Concluzii finale. Importanţa operei: raportul operă-realitate; originalitate; valoare stilistică şi epică (mesaj); semnificaţia contemporană a operei; locul operei respective în ansamblul creaţiei autorului şi în contextul literaturii române.

C. TESTE PENTRU AUTOEVALUARE

Testul nr. 1 1. Enumeraţi factorii care influenţează comunicarea. (25 p.) 2. Explicaţi ce este stilul oficial-administrativ. (20 p.) 3. Ce este metafora? Exemplificaţi. (25 p.) 4. Precizaţi stilul funcţional utilizat în fragmentul de mai jos şi indicaţi trei dintre caracteristicile acestuia: „Strategia reformei educaţionale precizată de viitorul ministru cuprinde, cu prioritate, mărirea salariilor celor ce lucrează în învăţământ şi depăşirea pragului de 4% la bugetul alocat acestui domeniu în 1997 până la cel puţin 6%, a declarat Virgil Petrescu în cadrul audierilor. El a mai spus ca va încuraja învăţământul particular dacă acesta se va dovedi de calitate. Noul ministru nu va cederiza învăţământul, dar va controla modalitatea în care au fost numiţi unii inspectori, a mai precizat Virgil Petrescu”. (30 p.)

Page 188: Com Limba Si Literatura Romana

188

Testul nr. 2 1. Ce este alegoria? Exemplificaţi. (25 p.) 2. Numiţi trei dintre trăsăturile stilului publicistic. (15 p.) 3. Exemplificaţi cum se manifestă influenţa contextului social-cultural asupra exprimării. (30 p.) 4. Identificaţi, în versurile care urmează, trei figuri de stil: “Ele sar în bulgari fluizi peste prundul din răstoace. în cuibar rotind de ape, peste care luna zace” - M. Eminescu. (30 p.) Testul nr. 3 1. Formulaţi definiţia stilului. (20 p.) 2. Ce este hiperbola? Exemplificaţi. (25 p.) 3. Numiţi trei dintre trăsăturile stilului ştiinţific. (15 p.) 4. Arătaţi cărui stil funcţional aparţine textul de mai jos şi indicaţi trei dintre elementele prin care argumentaţi apartenenţa textului la stilul respectiv: „Cristal rotund, pe-o umbră de velur, Cu inima de-a pururea senină. M-am născocit din apele de-azur, Am îngheţat sub ţurţuri de lumină” - T. Arghezi (40 p.) Testul nr. 4 1. Numiţi trei dintre trăsăturile stilului beletristic. (15 p.) 2. Ce se înţelege prin stil individual? (20 p.) 3. Ce este rima? Ce tipuri de rimă cunoaşteţi? Exemplificaţi. (40 p.) 4. Precizaţi stilul funcţional utilizat în fragmentul de mai jos, indicând trei dintre elementele caracteristice acestuia: „Prin prezenta vă comunicăm că până la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei de Evaluare şi Acreditare a Învăţământului Particular Preuniversitar, Ministerul Învăţământului avizează favorabil existenţa Grupului Şcolar „Grigore Tăbăcaru”, având în vedere următoarele...” (25 p.) Testul nr. 5 1. Ce se înţelege prin stil funcţional? (25 p.) 2. Ce este ritmul? Dar piciorul metric? Exemplificaţi. (30 p.)

Page 189: Com Limba Si Literatura Romana

189

3. Numiţi trei dintre tipurile de compunere specifice stilului oficial-administrativ. (15 p.) 4.Precizaţi ritmul, rima şi măsura următoarelor versuri: „Despre tine şi otravă, despre slavă şi albine, scriu în rune o poveste căci ce este nu se spune” - L. Blaga (30 p.) Testul nr. 6 1. Numiţi trei dintre speciile stilului publicistic. (15 p.) 2. Ce este comparaţia? Exemplificaţi. (15 p.) 3. Reprezentaţi grafic sistemul stilistic al limbii române. (40 p.) 4. În textul care urmează, precizaţi: a) stilul căruia aparţine; b) rima versurilor; c) figura de stil din primul şi ultimul vers: „Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar Decor de doliu funerar... Copacii albi, copacii negri”. (30 p.) Testul nr. 7 1. Explicaţi ce este stilul beletristic (20 p.) 2. Ce este ritmul trohaic? Exemplificaţi. (25 p.) 3. Numiţi trei dintre speciile stilului ştiinţific. (15 p.) 4.Precizaţi cărui stil funcţional aparţine textul care urmează şi indicaţi trei elemente prin care argumentaţi apartenenţa textului la stilul respectiv: „Art. 4 - Asociaţia „Gr. Tăbăcaru” este o asociaţie fără caracter politic, independentă faţă de instituţiile administrative ale statului, faţă de partide şi grupări politice şi faţă de oricare alte instituţii sau organizaţii. Art. 5 - Asociaţia „Gr. Tăbăcaru” este înfiinţată în temeiul art. 37 (1) din Constituţia României şi ale Legii 21/1924 şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii 84/199S şi ale altor acte normative în vigoare”. (40 p.)

Page 190: Com Limba Si Literatura Romana

190

Testul nr. 8 1. De câte feluri sunt factorii care influenţează comunicarea?(20 p.) 2. Numiţi cinci dintre speciile stilului beletristic. (25 p.) 3. Ce este epitetul? Exemplificaţi (20 p.) 4.Arătaţi cărui stil funcţional aparţine textul de mai jos şi indicaţi trei dintre elementele prin care argumentaţi apartenenţa textului la stilul respectiv: „Simetria este proprietatea a două figuri sau a două puncte diferite aparţinând aceleiaşi figuri, de a fi aşezate la aceeaşi distanţă, de o parte si de alta faţă de un punct (centrul de simetrie), de o dreaptă (axă de simetrie) sau de un plan (plan de simetrie)”. (35 p.) Testul nr 9 1. Explicaţi ce este stilul publicistic. (15 p.) 2. Care sunt normele comunicării? (30 p.) 3. Se dă textul: “Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier, Şi zalele-i zuruie crunte Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda-i din stânga ajunge la cer Şi vodă-i un munte”. Se cere să precizaţi: a) stilul căruia aparţine; b) trei dintre caracteristicile stilului respectiv; c) trei figuri de stil. (40 p.) Testul nr. 10 1.Ce este antiteza? Exemplificaţi. (25 p.) 2.Explicaţi ce se înţelege prin măsura versurilor. Exemplificaţi. (20 p.) 3. Ce este ritmul iambic? Exemplificaţi. (20 p.) 4. Identificaţi figurile de stil din textul: „Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu lacrimi ude și suspină-n flori molatec, Când coboară-n dulce ropot din tăpșanul prăvălatec”. M. Eminescu (35 p.)

Page 191: Com Limba Si Literatura Romana

191

II. NORME ALE LIMBII ROMÂNE LITERARE ACTUALE

a.Norme morfologice ARTICOLUL (Normele scrise cu aldine precum și exemplele scrise cu aldine indică noua normă literară) Unele substantive nume de plante sau de animale au numai formal articol hotărât. Aceasta înseamnă că pot primi pentru aceeaşi formă şi articol nehotărât: floarea-soareiuj - o floarea-soarejui. Numele unor dansuri populare cunoscute sub formă articulată pot fi folosite şi nearticulat: sârba - sârbă. Unele substantive provenite din abrevieri se folosesc fără articol: ONU (nu ONU-ul). Este corectă forma mamei (nu lui mama) pentru genitiv-dativul articulat al substantivelor comune feminine. Sunt corecte formele: aceşti aştri cu un i (nu aceşti aştrii) şi aştrii galaxiei noastre, cu doi i, (nu aştri galaxiei noastre). Substantivele la care se aplică această regulă sunt terminate în grup consonantic plus u la singular. Este corectă forma ouălor (genitiv-dativ plural), nu ouălelor. Este corectă forma: unei prietene a mele (nu ale mele sau a mea), deoarece articolul posesiv trebuie să aibă acelaşi număr (aici singularul) cu substantivul pe care îl determină. Articolul hotărât se scrie cu cratimă în împrumuturile care au la finală deosebiri între scriere şi pronunţare ( bleu-ul, acquis-ul) sau care au finale grafice neobişnuite pentru cuvintele vechi ale limbii române (dandy-ul, gay-ul, play-boy-ul).

Page 192: Com Limba Si Literatura Romana

192

ADJECTIVUL Sunt corecte formele cu trei i (argintiii cercei) ale adjectivelor la plural antepuse, care la singular au un i la finală. Când sunt postpuse, aceste adjective se scriu cu doi i la plural: cerceii argintii. Sunt corecte formele de genitiv-dativ singular bunei note, marii speranţe (nu bunii note, marei speranţe). Când sunt postpuse, aceste adjective la genitiv-dativ singular au forma acestei note bune, acestei speranţe mari. Este corectă forma dragile mele (nu dragele mele), datorită faptului că adjectivul postpus are forma terminată în i: fetele mele dragi (nu drage).

PRONUMELE Şl ADJECTIVUL PRONOMINAL Acordul în persoană, (număr şi gen al adjectivelor pronominale de întărire (însumi, însuţi însuşi etc) cu substantivul sau pronumele pe care îl determină este obligatoriu. ADVERBE ȘI LOCUȚIUNI Sunt corecte numai formele cu un singur i ale pronumelor şi adjectivelor posesive noştri, voştri. Sunt corecte şi sunt variante literare libere formele posesive de singular şi respectiv de plural un prieten de-al meu (de-ai mei), o prietenă de-a mea (de-ale mele). Este obligatorie folosirea prepoziţiei pe pentru acuzativul pronumelui relativ care: fata pe care o cunosc (nu fata care o cunosc).

NUMERALUL Este corectă scrierea fără -l final a numeralului unu (nu unul). Scrierea cu -l final este corectă numai în cazul pronumelui nehotărât: unul a abandonat. Numeralul cardinal „12” şi cel ordinal corespunzător se folosesc la feminin cu substantive feminine.

Page 193: Com Limba Si Literatura Romana

193

Sunt corecte şi sunt prin urmare, variante literare libere ambele formele de gen ale numeralelor doi (şi formate de la doi), atunci când sunt folosite pentru indicarea datei: doi-două mai, doisprezece-douăsprezece decembrie. Pentru indicarea primei zile a lunii trebuie întrebuinţat numai numeralul ordinal: întâi Decembrie (nu Unu Decembrie). Genitivul numeralelor cardinale se construieşte cu prepoziţia a (părerea a doi colegi), iar dativul cu prepoziţia la (cărţi date la trei studenţi). Sunt corecte şi sunt variante literare libere ambele forme de gen ale numeralului ordinal întâi, atunci când sunt aşezate după substantivul feminin: clasa întâi-întâia, compania întâi-întâia. Exerciții: 1. Precizaţi dacă următoarele exemple sunt B corecte: Am cules nişte traista-ciobanuiui. NATO nu este doar o organizaţie militară. Să nu-i mai spui şi lui tata. Bucovina e plină de codrii seculari, l-am spus unei prietene ale tale că nu mai vii. 2. Scrieţi pentru cuvintele bleu, acquis, dandy, gay, playboy propoziţii în care aceste cuvinte să fie articulate hotărât. 3. Alegeţi forma corectă din variantele propuse mai jos. Acolo unde este cazul, precizaţi că formele sunt variante literare libere.

auriii/aurii ochi; marii/marei încrederi; el însăşi/însuşi; un prieten al meu/ un prieten de-al meu; copiii noştrii/noştri; ai noştri/ai noştrii copii; unu/întâi ianuarie; compania întâi/întîia: astăzi suntem în doisprezece/ douăsprezece martie. VERBUL Verbele de conjugarea I a agrea şi a crea păstrează vocala e înaintea sufixului de prezent: agreez, agreezi, agreează.

- Forma corectă a verbului a continua la persoana I indicativ şi conjunctiv prezent este continui (nu continuu).

Page 194: Com Limba Si Literatura Romana

194

Conjunctivul de persoana a III-a al verbului a avea este să aibă (nu să aibe sau să aivă). Verbele de conjugarea a III-a: a bate, a duce, a face, a merge au accentul pe temă, la persoana I şi a II-a indicativ şi conjunctiv prezent: să batem (nu să batem). Verbele de conjugarea a IV-a terminate în i se scriu la infinitiv prezent, precum şi la perfectul simplu al persoanei a III-a, cu un singur i: a veni, el veni (nu a venii, el venii). Verbul a absolvi trebuie conjugat fără -esc -eşti -eşte, indiferent de sensul pe care îl are: eu absolv o şcoală, judecătorul îl absolvă pe inculpat de pedeapsă. Sunt considerate corecte, şi prin urmare variante literare libere, formele verbelor a vrea şi a voi, dar nu şi formele rezultate din combinarea acestora (de exemplu, vroiam). ADVERBE Şl LOCUŢIUNI Este incorectă încercarea de evita cacofonia prin intermediul cuvintelor ca şi (de exemplu, ca şi consilier). Cacofonia se poate evita folosind locuţiunea prepoziţională în calitate de. Adverbul decât se foloseşte doar în construcţii negative (N-am decât doi Iei nu Am decât doi lei). Pentru construcţia pozitiva se foloseşte adverbul numai: Am numai doi lei.

Exerciții: 1. Alegeţi varianta corectă. Acolo unde este cazul precizaţi că sunt variante literare libere: eu continuu - eu continui; el agreează - el agreează; el a creat - el a creeat; ea să aibă - ea să aibă; eu absolv - eu absolvesc; eu vream - eu voiam - eu vroiam. 2. Să se formeze câte un enunţ pentru fiecare din sensurile verbului a absolvi.

Page 195: Com Limba Si Literatura Romana

195

3. Să se aleagă infinitivul corect al următoarelor verbe: - a încăpea - a încape, a tace - a tăcea, a face - a făcea; a place - a plăcea; a dispare - a dispărea, a cade - a cădea. 4. Precizaţi formele de imperativ pozitiv şi negativ ale verbelor; a face, a duce, a fi, a zice.

b. Norme ortografice

ASPECTE ALE SCRIERII CU LITERĂ MARE

Se scriu cu literă mare numele instituţiilor Administraţia Prezidenţială, Facultatea de Litere, Guvernul României, Editura Albatros), chiar şi atunci când sunt folosite eliptic (secretar de stat la Externe). Se scriu cu literă mare toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe:Alteţa Sa Regală. Maiestatea Sa. Se scrie cu literă mare primul element din numele proprii compuse reprezentând: a. denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din

instituţii: Adunarea generală a acţionarilor. Serviciul de contabilitate:

b. titluri de publicaţii, opere literare şi ştiinţifice, documente: Adevărul literar şi artistic, Pădurea spânzuraţilor, Legea partidelor politice;

c. mărci de produse: Izvorul minunilor; d. nume ştiinţifice latineşti: Sequoia giganteia. Abrevierile se scriu: a. integral cu literă mare când sunt alcătuite din iniţialele unor nume

proprii compuse: O.U. (Ordonanţa de Urgenţă). b. cu literă mare pe primul loc când provin de la cuvinte scrise cu

literă mare: D-lui (Domnului). provin de la unii termeni de specialitate precum: dB (decibel), pH (puterea hidrogenului).

Page 196: Com Limba Si Literatura Romana

196

ASPECTE ALE SCRIERII DERIVATELOR

Regula generală a scrierii derivatelor este următoarea: derivatele se scriu într-un cuvânt.

La această regulă există totuşi unele excepţii: Se scrie obligatoriu cu cratimă prefixul ex- („fost”): ex-prim-

ministru. Se desparte obligatoriu prin cratimă un prefix ataşat unei abrevieri:

pro-NATO. Se despart obligatoriu prin cratimă sufixele ataşate la o abreviere:

RATB-ist, PNL-ist. Se despart facultativ prin cratimă sufixele ataşate la un nume

propriu străin: shakespearian - shakespeare-ian, rousseau-ist - rousseau-ist.

ASPECTE ALE SCRIERII CUVINTELOR COMPUSE

Adjective Se scriu într-un cuvânt adjectivele compuse vechi ale căror părţi s-au sudat: binecuvântat, binefăcător, binevoitor, atotputernic. Se scriu cu cratimă adjectivele nesudate: (televizoare) alb-negru; (portocale) Adverbe Se scriu într-un cuvânt adverbele compuse sudate: altădată („odinioară”), deseori, bineînţeles, aşadar, cândva, darămite, demult, întruna („mereu”), încontinuu („mereu”). Se scriu cu cratimă:

a. adverbe parţial analizabile (precum azi-noapte, mâine-dimineaţă):

b. adverbe ritmate sau rimate (tam-nisam, harcea-parcea); c. adverbe provenite din substantive compuse: după-amiaza,

după-masă.

Page 197: Com Limba Si Literatura Romana

197

Exerciții 1. Corectaţi, acolo unde este cazul, greşelile de scriere cu majusculă.

Facultatea de electronică; Secretariatul General al Guvernului; ministrul de interne; Excelenţa sa ambasadorul Marii Britanii; serviciul de Contabilitate al liceului „Gheorghe Şincai”; Cancelaria Primului Ministru; Izvorul Alb (marcă de apă minerală); domnului rector al Institutului Politehnic.

2. Corectaţi, acolo unde este cazul, greşelile de scriere a compuselor şi a derivatelor. ASPECTE ALE SCRIERII CUVINTELOR COMPUSE

Substantive

Se scriu cu cratimă substantivele având o anumită unitate gramaticală şi semantică (uneori aceste substantive au flexiunea organizată după primul element): bună-credinţă, bună-cuviinţă. viţă-de-vie, unsprezece-metri. (Arbitrul a dictat unsprezece-metri dar Arbitrul a dictat lovitură de la unsprezece metri), pește-cu-spadă, peste-ciocan. watt-pră, vaca-Domnului. Se scriu cu cratimă substantivele proprii: a.formate din două nume proprii: Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin; b.cu structura substantiv-comun + nume propriu de loc: Ocna-Şugatag, Baia-Sprie; Pronume şi adjective pronominale Se scriu într-un cuvânt pronumele şi adjectivele pronominale negative niciun. Nicio, niciuna etc (N-am mâncat niciun măr-niciunul). Îmbinările sintactice ale adverbului nici cu articolul nehotărât, numeralul cardinal sau cu pronumele nehotărât se scriu separat: N-am nici un frate, nici doi. Nu e nici un om prost, nici un needucat Nu-mi trebuie nici unul, nici celălalt.

Page 198: Com Limba Si Literatura Romana

198

Precizaţi dacă v-aţi întâlnit cu variante literare I libere. - exministru în Guvernul Năstase - pro-UE - voltaire-ian, voltaireian -darmite, dar-mi-te - a toate ştiutor - observaţie bine venită, observaţie bine-veniti - Vorbeşte în continuu - Ieri noapte a nins - După-masă mă odihnesc - S-a ascuns după masă - N-am cumpărat nicio carte - Nici o vacanţă pe Coasta de Azur nu mi-ar displăcea! - Nicio vacanţă pe Coasta de Azur nu mi-a plăcut.

c. cu structura substantiv propriu +substantiv comun cu funcţie distinctivă: Bolintin-Deal, Domneşti-Târg;

d. Nume cu structură complexă de personaje: Statu-Palmă-Barbă-Cot.

Se scriu în cuvinte separate: a. Nume proprii geografice cu structura

substantiv+substantiv în genitiv: Peştera Muierii, Piatra Craiului; Normele scrise cu aldine precum şi exemplele scrise cu aldine

şi subliniate indică noua normă literară. b. Nume proprii geografice cu structura substantiv+adjectiv: Baia

Mare, Marea Neagră. ASPECTE ALE SCRIERII LOCUŢIUNILOR

-În general, locuţiunile se scriu în grupuri separate: a. locuţiuni adjectivale: altfel de, astfel de; b. locuţiuni adverbiale: altă dată („în altă împrejurare”), cu bună ştiinţă, de bună voie;

c. locuţiuni conjuncţionale: dat fiind că, odată ce; d. locuţiuni interjecţionale: Doamne ferestel e. locuţiuni prepoziţionale: din cauza, în jurul, odată cu; f. locuţiuni pronominale: Domnia Lui, Excelenta Sa. cine ştie cine;

Page 199: Com Limba Si Literatura Romana

199

g. locuţiuni substantivale: aducere aminte, băgare de seamă; h. locuţiuni verbale: a da năvală, a băga de seamă. Se scriu cu cratimă unele locuţiuni adverbiale rimate sau ritmate: calea-valea, harcea-parcea, treacă-meargă. Se despart prin virgulă componentele unor locuţiuni adverbiale cu structură simetrică, ritmată sau rimată: cu chiu, cu vai, de bine, de rău, de voie, de nevoie. SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE

Grupurile relativ stabile se scriu în cuvinte separate, mai ales dacă elementele componente îşi păstrează sensul de bază. adjectiv+substantiv: prim ajutor, triplu exemplar

Excepţii

işr prepoziţie+substantiv sau verb la supin: de mâncare, de mâncat, după masa de prânz, după prânz

Excepţii

Se scriu însă într-un cuvânt sau cu cratimă j cuvintele compuse cu structură asemănătoare: după-masă, după-amiază, demâncare („mâncare”).

substantiv+adjectiv: bună stare (L-am găsit în bună stare), comisar principal, director adjunct, director general

Excepţii

Se scriu însă într-un cuvânt sau cu cratimă cuvintele compuse cu structură asemănătoare: bună-creştere („politeţe”) bună-cuviinţă.

Exerciții

Corectaţi acolo unde este cazul scrierea următoarelor cuvinte compuse:

Page 200: Com Limba Si Literatura Romana

200

Vatra-Dornei, Predealul Sărari, Filipeştii de Pădure, Bolintin-vale, Baia-de-Aramă, Lacul roşu, Moara Vlăsiei Corectaţi acolo unde este cazul scrierea următoarelor locuţiuni:

A făcut-o cu bună ştiinţă. Odată cu vântul a încetat şi ploaia. A terminat liceul cu chiu cu vai. Să nu uiţi, Doamne-fereşte, aragazul deschis ! 0 Se scriu însă într-un cuvânt sau cu cratimă substantivele compuse

având structură asemănătoare: dubtu-case-tofon, prim-plan triplu-sec.

adverb+adjectiv: bine crescut, bine cunoscut prepoziţie+adverb: de mult („de mult timp”)

I Cuvintele: bine-crescut, bine-cunos- cut se scriu corect cu cratimă.

Construiţi pentru fiecare câte o propoziţie. Alternativ, construiţi câte o propoziţie în care să avem nu cuvintele

compuse: bine-crescut, bine-cunoscut, ci îmbinarea liberă adverb-adjectiv.

Excepţii ** Se scriu însă într-un cuvânt sau cu cratimă cuvintele compuse

cu structură asemănătoare: bine-crescut. bine-cunoscut. demult („odinioară”) niciodată.