CARACTERUL

Curs 5

Pe schema definită de temperament se organizează în urma acumulării experienţei de viaţă caracterul

este un portret psihologic individual şi stabil, totalitatea însuşirilor care deosebesc un om de altul se exprimă în categorii de trăsături ce se convertesc în atitudini morale faţă de sine, faţă ce ceilalţi şi faţă de muncă

Caracterul

Constituie profilul psihomoral al individului, manifestat în consistenţa relaţiilor interpersonale şi în activitatea sa

El se defineşte prin referire la valorile etice, deoarece relaţiile interpersonale sunt normate, pătrunse de norme etice, juridice, etc.

Etimologie

În greaca veche termenul de caracter se asocia cu un semn care se folosea pentru a separa două terenuri.Ulterior semnificaţia lui s-a extins, fiind utilizat pentru a exprima ceea ce distinge un lucru de altul, un organism de altul.pecete, marcă

În biologie

Termenul este folosit în sens de însuşire sau trăsătură diferenţiatoare sau asemănătoare (comună), ereditară sau dobândită, care permite descrierea sau clasificarea indivizilor.Sunt considerate caractere culoarea pielii, culoarea ochilor, talia, conformaţia fizică, etc.

În psihologie există două curente

1. Include în sfera noţiunii de caracter atât noţiunile genotipice determinate biologic, cât şi pe cele fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social.2. Raportează noţiunea de caracter numai la personalitatea umană

Psihologia contemporană

Abordează caracterul ca pe o entitate distinctă a sistemului personalităţii, ireductibilă la temperament.

Definirea caracterului

Se impune operarea cu două accepţiuni:

Accepţiunea lărgită – cadrul general de referinţăAccepţiunea restrânsă – instrument de abordare şi cercetare concretă

Definiţia caracterului în accepţiunea lărgită

Caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psihosocial al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice.Include elemente corelate şi integrate într-o structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare. Aceste elemente sunt:

Concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectuluiSfera convingerilor şi sentimentelor socio-moraleConţinutul şi scopurile activităţilorConţinutul aspiraţiilor şi idealurilor

Definiţia caracterului în accepţiunea restrânsă

Caracterul desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi.

Caracterul prezintă două segmente

un segment direcţional, de orientare, format din ţelurile activităţii, drumul de viaţă ales, valorile pe care individul le recunoaşte şi le ilustrează practic prin conduită;un segment efector, care cuprinde mecanismele voluntare ale conduitei (voinţa).

Caracterul se dezvăluie în primul rând în faptele de conduită, în

relaţiile cu ceilalţi. Aceste acte de conduită şi relaţiile cu alţii relevă poziţiile specifice pe care persoana le adoptă faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de muncă şi faţă de sine. Aceste poziţii se numesc atitudini, iar caracterul se prezintă ca un sistem de atitudini şi trăsături.

Atitudinile

Reprezintă recunoaşterea valorilor, însuşirea sau interiorizarea lor de către individ.

Atitudinile stabilizate devin trăsături de caracter, iar suportul lor îl constituie deprinderile şi obişnuinţele.

Analiza şi evaluarea caracterului

Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o sumă de atitudini şi trăsături care formează trei grupaje:

Atitudinea faţă de societate Atitudinea faţă de activitatea prestată Atitudinea faţă de sine

Atitudinea faţă de societate

faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni se dezvaluie în:

trăsături pozitive de caracter cum sunt sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere trăsături negative cum sunt individualismul egoist, linguşeala

Atitudinea faţă de activitatea prestată

apare în: trăsături pozitive cum sunt sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate trăsături negative ca lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou

Atitudinea faţă de sine

apare în: trăsături pozitive ca modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sinetrăsături negative ca îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii

Relaţia temperament - caracter

Temperamentul – se implică şi se manifestă în orice situaţie, naturală sau socială.Caracterul – se implică şi se manifestă numai în situaţii sociale.

Caracterul

Se structurează numai în interacţiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare şa particularităţile şi exigenţele acestui mediu.

Distincţie între planul de abordare psihologic şi cel etic

Psihologia se ocupă de studiul caracterului sub aspectul mecanismelor, structurii şi rolului adaptativ pentru individ.Etica evaluează caracterul din punct de vedere al concordanţei sau discordanţei lui cu normele, principiile şi metodele morale proprii mediului socio-cultural în care trăieşte individul.

PSIHOLOGIA ESTE O ŞTIINŢĂ EXPLICATIVĂ, IAR ETICA ESTE O

ŞTIINŢĂ NORMATIVĂ

Din punct de vedere psihologic

Orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un mediu social, în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni (familia, colegii de şcoală, profesorii, cercul de prieteni, etc.) îşi structurează pe baza unor complexe transformări în plan cognitiv, afectiv, motivaţional, un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile sociale, adică un anumit profil caracterial.

Latura axiologică a caracterului

Pentru a evidenţia latura axiologică a caracterului trebuie să luăm în consideraţie interacţiunea a două mulţimi de solicitări:

Mulţimea solicitărilor interne, pe care individul le are faţă de societateMulţimea solicitărilor externe, pe care societatea lşe formulează faţă de individ.

Caracterul apare

Ca mod individual specific de relaţionare şi integrare a celor două mulţimi de solicitări

Caracterul poate pune individul în trei ipostaze:

De concordanţă deplină cu societateaDe respingere reciprocă totalăDe concordanţă parţială – discordanţă parţială

Concordanţa deplină cu societatea

Toate solicitările sociale sunt acceptate şi integrate ca norme proprii de conduită şi toate solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor societăţii.O asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, ea desemnând o limită ideală, teoretică, spre care se poate tinde.

Respingerea reciprocă totală

Cele două mulţimi de solicitări nu concordă în nici un punct.

Şi această situaţie are o semnificaţie doar teoretică, neîntâlnindu-se în realitate.

Concordanţa parţială – discordanţa parţială

Cele două mulţimi de solicitări se intersectează pe o plajă mai îngustă sau mai extinsăGenerează două situaţii:

Când plaja de intersecţie se îngustează după un anumit prag:

Societatea declară individul ca lipsit de caracterIndividul declară etaloanele şi criteriile impuse de societate ca neacceptate, trebuind să fie revizuite.

Când plaja de intersecţie se lărgeşte, tinzând spre limita superioară de

concordanţă

Societatea declară individul ca având caracter.Individul consideră criteriile şi etaloanele societăţii ca fiind ale lui.

Caracterul

Se structurează prin integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ în situaţiile, evenimentele şi experienţele sociale.Ca urmare el se manifestă numai în asemenea împrejurări,De aceea dezvăluirea trăsăturilor de caracter este incomparabil mai dificilă decât a celor temperamentale.

Evaluarea caracterului

Modalitatea cea mai eficientă de cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza actelor de conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ.