Mărfuri din lemn

339

Lemnul este una din cele mai importante materii prime naturale fiind utilizat în principal la fabricarea mobilei, ca material de construcţii, la fabricarea hârtiei, fibrelor celulozice, articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de uz casnic, jucăriilor, articolelor de papetărie, ambarcaţiunilor, ambalajelor etc.

6.1 Structura, compoziţia chimică şi proprietăţile lemnului Lemnul este un material de natură organică cu o compoziţie chimică complexă, eterogen şi anizotrop, obţinut din arbori forestieri de esenţă răşinoasă sau foioasă.

6.1.1 Structura lemnului Lemnul are o structură fibroasă şi orientată, formată din celule cu membrane lignificate. Acestea formează ţesuturi specializate care conferă rezistenţă şi totodată servesc la conducerea apei cu substanţe minerale din sol şi a sevei elaborate. a. Structura microscopică a lemnului Lemnul este constituit din celule variate ca formă, mărime şi poziţie, după funcţiile pe care le îndeplinesc în arbore (fig. 6.1 a,b). Cea mai mare parte a celulelor din arbore mor încă din timpul când arborele este în viaţă. Din aceste celule, în lemn rămân numai pereţii sau membranele celulare şi uneori o parte din conţinutul celular, în special unele substanţe de rezervă şi de secreţie. După forma lor, celulele din lemn sunt de două tipuri: parenchimatice şi prozenchimatice. Celulele parenchimatice sunt izodiametrice sau puţin alungite, iar cele prozenchimatice sunt alungite şi înguste. În lemnul de răşinoase sunt următoarele celule parenchimatice: celulele de parenchim din razele medulare şi celulele epiteliale ale canalelor rezinifiere, iar în lemnul de foioase: celulele de parenchim din razele medulare, parenchimul lemnos, celulele epiteliale ale canalelor gumifere.

MĂRFURI DIN LEMN 6.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

340

a. răşinoase

1 – traheidă axială (lemn timpuriu), 2 – traheidă axială (lemn târziu), 3 – traheidă radială, 4 – celulă de parenchim radial, 5 – celulă de parenchim epitelial, 6 – canal rezinifer vertical,

7 – canal rezinifer orizontal

b. de foioase

1 – element de vas (lemn timpuriu), 2 – element de vas (lemn târziu), 3 – fibră (lemn timpuriu), 4 – fibră (lemn târziu), 5 – celulă de parenchim lemnos longitudinal, 6 – celulă

de parenchim radial

Fig. 6.1. Structura microscopică a lemnului

Secţiune radială

Secţiune tangenţială

Secţiune transversală

4

3

6

64 5 2

1

4 7

Secţiune radială

Secţiune tangenţială

Secţiune transversală2

6

6 5

6

4

1 5 3

Mărfuri din lemn

341

Celulele prozenchimatice prezente în lemnul de răşinoase sunt traheidele, iar în lemnul de foioase vasele (traheele), traheidele şi fibrele. Elementele anatomice principale ale lemnului sunt: traheidele, vasele (traheele), fibrele, parenchimul şi canalele intercelulare. Traheidele sunt celule alungite, închise, ale căror capete sunt mai ascuţite în lemnul târziu şi mai rotunjite în lemnul timpuriu. La unele specii, pereţii prezintă îngroşări spiralate. Traheidele ocupă volumul cel mai mare (aproximativ 90 %) al lemnului de răşinoase şi se găsesc în lemnul multor specii de foioase. Vasele sau traheele sunt formate prin fuzionarea unui număr mare de celule prozenchimatice cu pereţi relativ subţiri – elemente de vase – aşezate cap la cap în direcţie longitudinală şi ai căror pereţi intermediari au dispărut total sau parţial, rezultând astfel tuburi de diferite lungimi. Acestea servesc, la speciile de foioase, la conducerea în arbore a sevei brute. Elementele de vase la maturitate sunt celule deschise, perforate. Ele sunt foarte variate ca formă, dimensiuni, îngroşări ale pereţilor, perforaţii şi incluziuni. Fibrele (fibrele liberiene) constituie elementele de rezistenţă ale lemnului de foioase. Ele sunt celule foarte alungite şi subţiri, cu pereţi groşi. Au contur de obicei poligonal în secţiune transversală, iar la capete sunt uneori dentate sau bifurcate spre a se ancora mai bine unele de altele. Fibrele sunt distribuite foarte variat în lemn, de la împrăştiate uniform, până la grupări caracteristice (benzi, zone sub formă de flăcări, zone insulare cu contur neregulat etc.). Lungimea şi grosimea fibrelor variază de la o specie lemnoasă la alta. De asemenea, proporţia fibrelor în lemn variază foarte mult de la o specie la alta, ajungând până la 70 % sau chiar mai mult. Parenchimul din lemn, după poziţia pe care o are, este de două tipuri: parenchim lemnos şi parenchim de rază, întrucât se află în razele medulare. Parenchimul lemnos este format din celule parenchimatice dispuse paralel cu axa arborelui. Parenchimul de rază este format din celule parenchimatice dispuse radial, în formă de benzi, constituind în unele cazuri, împreună cu celulele de parenchim epitelial şi celulele prozenchimatice (traheidele), razele medulare ale lemnului. Canalele intercelulare sunt reprezentate prin canalele rezinifere la răşinoase şi canalele gumifere la foioase. Canalele rezinifere conţin doar răşini, în schimb cele gumifere conţin substanţe de diferite naturi: gume, răşini, uleiuri etc.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

342

b. Structura macroscopică a lemnului Datorită neomogenităţii, structura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă în funcţie de cele trei secţiuni principale care se pot executa prin trunchi (fig. 6.2): • secţiunea transversală, făcută perpendicular pe axa longitudinală a

trunchiului; • secţiunea radială, longitudinală, care trece prin axa trunchiului; • secţiunea tangenţială, făcută perpendicular pe rază şi tangentă la inelul

anual.

Fig. 6.2. Secţiuni principale prin trunchi

În secţiune transversală, trunchiul prezintă de la exterior către interior următoarele zone concentrice principale (fig. 6.3): scoarţa, cambiul şi lemnul (partea lemnoasă). Scoarţa (coaja) este ţesutul exterior al trunchiului, care înveleşte lemnul protejându-l. Ocupă un volum de 7-30 % din volumul arborelui şi este alcătuită din ritidom şi liber. Ritidomul este partea moartă exterioară a scoarţei care are rolul de a apăra trunchiul de acţiunea agenţilor fizici sau biologici din mediul exterior. În funcţie de specie, ritidomul poate fi neted sau poate prezenta crăpături,

Secţiune transversală

Secţiune radială

Secţiune tangenţială

Mărfuri din lemn

343

brăzdări sau poate fi desprins în diferite moduri (în solzi, în fâşii sau în plăci).

Fig. 6.3. Structura macroscopică a lemnului

Liberul este partea vie a scoarţei care se găseşte spre interiorul trunchiului. Se dezvoltă anual din cambiu şi este alcătuit din vase, fibre liberiene şi ţesuturi de parenchim. Scoarţa se îndepărtează la prelucrarea lemnului, doar cea a anumitor specii beneficiind de o valorificare superioară. Astfel, din coaja stejarului se extrag substanţe tanante, iar din cea a arborelui de chinină se obţin diferite substanţe medicinale. Cambiul este un ţesut generator, format dintr-un singur strat de celule situat între scoarţă şi lemn, care determină creşterea în grosime.

Măduvă

Coajă sau scoarţă

Raze medulare

Cambiu Alburn

Duramen

Raze medulare

Lemn timpuriuLemn

târziu

Secţiune transversală

Secţiune tangenţială Secţiune radială

Inel anual

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

344

Celulele care alcătuiesc acest ţesut au proprietatea de a se multiplica în mod continuu în timpul perioadei de vegetaţie a arborelui, dând naştere în fiecare an, spre interior, la ţesuturi care formează liberul. Lemnul este o grupare de ţesuturi de structură complexă, care constituie cea mai mare parte din volumul trunchiului, al ramurilor şi al rădăcinilor, fiind totodată şi cea mai valoroasă parte. În secţiune transversală, lemnul prezintă, de la exterior către interior, următoarele trei zone concentrice principale: alburnul, duramenul şi măduva. Alburnul este zona de la exterior a trunchiului cu ţesut rar, cu umiditate ridicată, obişnuit de culoare deschisă (gălbui-albicioasă), prin care se face circulaţia ascendentă a sevei brute. Ocupă un volum mai mic sau mai mare în raport cu volumul întregului trunchi în funcţie de specie, vârsta arborelui şi condiţiile climatice. Duramenul sau lemnul matur este o zonă interioară situată după alburn, formată prin procesul de duramnificare a alburnului. Din punct de vedere fiziologic duramenul este inactiv, el servind numai pentru rezistenţa arborelui. Formarea sa începe la diferite vârste cuprinse între 3-5 ani la salcâm şi 30-55 de ani la stejar. Duramenul prezintă un ţesut dens, rezistent, puţin permeabil la lichide şi cu proprietăţi fizico-mecanice superioare alburnului. Grosimea şi culoarea duramenului variază după specie, vârstă, locul secţiunii etc. De exemplu, la speciile de foioase duramenul este mai dezvoltat decât la cele de răşinoase. De asemenea, la anumite specii precum: stejarul, nucul, ulmul, laricele etc. duramenul are o culoare distinctă de cea a alburnului, iar la altele (fag, tei, molid etc.) cele două zone nu pot fi diferenţiate cu ochiul liber, apelându-se în acest caz la analize chimice. Măduva este partea din mijloc a tulpinii, situată central sau excentric, formată din ţesut de parenchim, afânat, moale, deosebită în general de lemnul înconjurător şi prin culoare. În secţiune transversală măduva se prezintă în variate forme (circulară, ovală, triunghiulară, pentagonală etc.). În mod obişnuit măduva poate fi de culoare albicioasă, alb-verzuie, alb-roşcată, alb-cenuşie, alb-brun deschis, gălbuie, galben-roşcată, roşiatică, roşie-brună, brună, brun-verzuie, cenuşiu deschis, negricioasă etc. Diametrul măduvei variază de la o specie la alta, de la câteva fracţiuni de milimetru până la 10-12 mm şi chiar mai mult. Dintre speciile cu măduvă foarte dezvoltată pot fi menţionate socul, oţetarul, iar dintre cele cu măduva foarte mică, ienupărul, mesteacănul, tisa, ienupărul etc.

Mărfuri din lemn

345

În jurul măduvei se grupează primele formaţiuni de lemn primar. Măduva împreună cu lemnul primar se numeşte canal medular şi reprezintă 0,001-0,003 % din trunchi. Măduva este lipsită de valoare şi se înlătură în procesul de debitare. În afara elementelor menţionate, în secţiunea transversală prin trunchi mai pot fi observate: inelele anuale şi razele medulare. Inelele anuale sunt inelele concentrice formate succesiv în fiecare an şi sunt vizibile în toată partea lemnoasă a trunchiului. Conturul inelelor anuale poate fi regulat (la molid), ondulat grosolan (ex: carpen, ienupăr) sau ondulat fin (la anin, fag), uneori prezentând retrageri vizibile în dreptul trecerii razelor medulare (la fag, anin, stejar). Lăţimea inelelor anuale depinde de specie, de condiţiile de vegetaţie, de vârstă şi de poziţia lor în arbore. Unele specii prezintă inele anuale foarte late (ex. plopul negru, cenuşarul etc.), iar altele, inele anuale foarte înguste (tisa, jneapănul etc.). La unele specii, inelele anuale sunt distincte datorită prezenţei a două zone deosebite în cuprinsul lor şi anume: zona de lemn timpuriu (lemn de primăvară), mai puţin densă şi de culoare mai deschisă, formată în prima parte a perioadei de vegetaţie şi zona de lemn târziu (lemn de vară), mai densă şi mai închisă la culoare, formată în a doua parte a perioadei de vegetaţie. Trecerea de la lemnul timpuriu la cel târziu este treptată la unele specii (molid, brad, cireş) şi bruscă la altele (larice, pin, ulm). Razele medulare sunt linii radiale foarte subţiri de culoare şi luciu diferite de masa lemnoasă înconjurătoare. Ele pornesc din măduvă sau dintr-un inel anual şi se continuă până la scoarţă, deoarece au rolul de a conduce şi înmagazina substanţele nutritive primite de la frunze şi, totodată, de a conduce apa din lemn către scoarţă. În număr mic, razele medulare late şi cele înguste conferă un aspect deosebit suprafeţei, crescând valoarea estetică a produsului; în schimb, prezenţa în număr mare a razelor medulare late înrăutăţeşte proprietăţile mecanice ale lemnului.

6.1.2 Compoziţia chimică a lemnului Lemnul este constituit în principal din substanţe organice ce au la bază carbonul (49,5 %), oxigenul (43,2 %), hidrogenul (6,3 %), azotul (0,1 %), din substanţe anorganice compuse din diferiţi oxizi (oxid de potasiu – K2O, oxid de sodiu – Na2O, oxid de calciu – CaO, pentaoxid de fosfor – P2O5 etc.) şi din oxigen.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

346

Substanţele organice se împart în: • componenţi principali precum: celuloză, hemiceluloză şi lignină, care au

o pondere ridicată (96 %) în compoziţia chimică a lemnului; • componenţi secundari precum: răşinile, uleiurile eterice, substanţele

tanante, gumele, coloranţii, acizii organici, acizii graşi, alcaloizii etc. care se găsesc în cantităţi mai mici în compoziţia chimică a lemnului.

a. Componenţii principali Celuloza (C6H10O5)n este o polizaharidă cu structură macromoleculară, care constituie componenta principală a pereţilor celulari din plante. Celuloza se prezintă sub formă de macromolecule filiforme. Lemnul are un conţinut de celuloză cuprins între 50-70 %, variind în funcţie de specie. Celuloza se întrebuinţează la fabricarea hârtiei, lacurilor, fibrelor artificiale, alcoolului etilic etc. Hemicelulozele sunt grupuri de polizaharide care însoţesc celuloza în pereţii celulelor vegetale. Cantitatea de hemiceluloze din lemn variază între 15-27 %. Nu au o compoziţie bine definită chimic, fiind considerate ca amestecuri complexe de pentoze (C5H8O4)n şi hexoze (C6H10O5)n. Pentozele predomină în lemnul de foioase, iar hexozele în cel de răşinoase. Lignina este o substanţă organică de natură vegetală care impregnează celulele, fibrele şi canalele lemnului, conferindu-i impermeabilitate şi rigiditate; se formează pe măsura îmbătrânirii celulelor, o dată ce acestea nu se mai înmulţesc. După celuloză, lignina este constituentul cel mai important al lemnului. Lignina are o structură macromoleculară complexă, fiind un compus amorf. Conţinutul de lignină din lemn este de 26-29 % la speciile de răşinoase şi de 19-26 % la speciile de foioase. b. Componenţii secundari Răşinile sunt produse organice rezultate din procese vitale, fiziologice sau patologice, care se produc în anumite specii de arbori. Sunt sisteme coloidale de acizi rezinici în uleiuri eterice, esteri aromatici de consistenţă moale până la solidă. Răşinile se găsesc în proporţie de 0,5-0,8 % în lemnul de răşinoase, fiind în cantitate mai mare în duramen decât în alburn. Prin prelucrarea lor se obţin terebentina, colofoniul, copalul, răşina de guaiac este utilizată în medicină etc.

Mărfuri din lemn

347

Uleiurile eterice sunt substanţe volatile de natură vegetală, insolubile în apă, având de obicei un miros plăcut, caracteristic. Din punct de vedere chimic sunt amestecuri de substanţe complexe cu funcţiuni chimice diverse (hidrocarburi, alcooli, cetone, eteri, esteri). Se extrag din lemnul răşinoaselor, eucaliptului, santalului etc. Substanţele tanante se găsesc în coaja, frunzele şi fructele unor plante: în coaja stejarului, salciei şi molidului, în lemnul de stejar (în proporţie de 5-10 %) şi în cel de quebracho (în proporţie de peste 25 %), în fructe de valonee, mirobalan, în gogoşile de ristic etc. Gumele sunt materii vâscoase, amorfe, din clasa polizaharidelor, produse de sucurile ţesuturilor cambiale ale unor plante, sub acţiunea luminii, a aerului şi a bacteriilor. Guma ia naştere în coaja sau lemnul plantei şi apare în exterior datorită unor leziuni în locurile în care coaja este rănită. Gumele sunt utilizate în industrie, în farmacie, în lucrările de papetărie etc. Un exemplu de gumă este guma arabică care este obţinută prin evaporarea apei din lichidul vâscos secretat de unele specii de Accacia. Coloranţii sunt caracterizaţi de prezenţa în molecula lor a anumitor grupări funcţionale, numite grupări cromofore (azo –N=N–, carbonil >C=O, nitro – NO2), cărora li se datorează culoarea substanţei şi grupări auxocrome (hidroxil –OH, amino –NH2), care dau substanţei proprietatea de a colora un produs. Coloranţii se găsesc în special în duramenul unor specii exotice, cei mai cunoscuţi fiind: hematoxilena, xantolina, brazilina, tinctorina. Sunt folosiţi pentru colorarea fibrelor textile, pieilor, materialelor plastice etc. Acizii organici influenţează pH-ul lemnului. În lemn pot fi întâlniţi, în cantităţi mai mici, acidul formic, acidul acetic, acidul lactic, acidul butiric, acidul citric. Acizii graşi care pot fi întâlniţi în lemn sunt: acidul oleic, acidul palmitic şi acidul linoleic. Prezenţa acizilor graşi în lemn influenţează în mod negativ încleierea şi finisarea.

6.1.3 Proprietăţi fizice Lemnul fiind un material anizotrop şi un produs al vieţii vegetale, proprietăţile sale fizico-mecanice depind de: structura sa fibroasă şi orientată, conţinutul de apă, defectele sale. De aceea, proprietăţile sale se referă la materialul sănătos, fără defecte, cu un conţinut de apă de 15 % şi la secţiunea avută în vedere (transversală, radială sau longitudinală). Culoarea lemnului variază de la o specie la alta, de la alb la negru. Totodată, ea poate varia chiar la aceeaşi specie, în jurul unei culori

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

348

caracteristice de bază. La operaţiile de identificare a speciei se ia în considerare culoarea lemnului netratat, deoarece culoarea se modifică în urma tratamentelor termice sau chimice. Culoarea lemnului se schimbă sub acţiunea razelor solare, devenind în general cenuşie sau negricioasă şi, totodată, ca urmare a oxidării. La speciile cu alburn şi duramen, culorile celor două zone sunt diferite, având fie nuanţe ale aceleiaşi culori de bază, fie culori de bază complet diferite. Lemnele fără diferenţă de culoare între alburn şi lemnul matur sunt denumite şi unicolore, iar cele cu alburn şi duramen distinct, lemne bicolore, ţinându-se seama doar de diferenţa de culoare dintre cele două zone, nu şi de variaţia de culoare a acestora. Culoarea lemnului poate fi uniformă sau variată, în zone sau benzi de diferite nuanţe sau chiar culori de bază deosebite. În general, lemnele se pot grupa după următoarele culori de bază: alb, galben, brun, roşu, cenuşiu, verde, violet şi negru. În tabelul 6.1 sunt prezentate culorile specifice ale lemnului unor specii autohtone sau exotice.

Tabelul 6.1. Culorile lemnului unor specii autohtone şi exotice Culoarea lemnului Specia

Specii autohtone Alb-gălbui Brad, alburn de dud, alburn de gorun, mesteacăn

pitic, molid, paltin, alburn de salcâm, alburn de salcie, alburn de stejar, alburn de tisă

Alb-gălbui-roşiatic Alburn de duglas, păr, tei, ulm Alb-gălbui-roz Alburn de cer, alburn de frasin Alb-roşiatic Anin, fag, carpen, alburn de cireş, mesteacăn,

alburn de oţetar, alburn de platan Alb-brun Alburn de castan, iederă Alb-cenuşiu Alburn de alun, alburn de nuc Gălbui Alburn de cenuşar, alburn de pin, soc Gălbui-portocaliu Duramen de cenuşar Gălbui-trandafiriu Duramen de duglas Gălbui-brun deschis Alburn de gorun, alburn de stejar pufos Gălbui-brun-roşiatic Alburn de larice Galben-auriu Duramen de salcâm Brun Duramen de ienupăr, duramen de jneapăn Brun deschis Duramen de castan, duramen de frasin

Mărfuri din lemn

349

Tabelul 6.1. (continuare) Culoarea lemnului Specia

Brun-gălbui Duramen de gorun, duramen de stejar, duramen de tisă

Brun-roşiatic Duramen de larice, duramen de stejar, duramen de tisă, duramen de ulm

Brun-roz Duramen de duglas Brun-verzui Duramen de salcâm Roşiatic Duramen de salcie, tei cu frunză mică Roşiatic-roz Duramen de frasin, duramen de stejar pufos,

duramen de pin Roşiatic-brun Duramen de cireş, duramen de platan, prun,

duramen de salcie, duramen de plop Cenuşiu-albicios Duramen de nuc Cenuşiu-brun Duramen de alun

Specii exotice Alb Balsa Alb-gălbui Framire Roşu Santal Roşiatic închis Mahon, pernambuc Brun-roşiatic Macore, sapeli, sipo, tiama Roz-brun Bose Gălbui-brun Eiong Brun-verzui Guaiac, mansonia Violet Amarant Negru Abanos

Luciul lemnului este determinat de proprietatea sa de a reflecta lumina. Luciul depinde de structura lemnului, poziţia secţiunii prin lemn (respectiv faţă de elementele anatomice), calitatea netezirii suprafeţei şi unghiul sub care cade lumina pe ea. Razele medulare sunt elementele anatomice care contribuie cel mai mult la formarea luciului lemnului, deoarece secţiunea radială reflectă foarte bine lumina (cu excepţia aninului, carpenului şi plopului tremurător). În al doilea rând, fibrele lemnului, prin aşezarea lor compactă în zone, în anumite poziţii de secţionare dau un luciu caracteristic. Lemnul este foarte puţin lucios pe secţiunea transversală, este uneori lucios pe secţiunea tangenţială şi prezintă luciul caracteristic pe secţiunea

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

350

radială. Spre a sugera caracterul luciului, acesta este indicat prin comparaţie cu alte materiale. De exemplu, paltinul, platanul şi bradul prezintă un luciu mătăsos, mesteacănul un luciu argintiu, salcâmul un luciu auriu etc. Speciile de lemn care prezintă luciu sunt utilizate la fabricarea furnirelor estetice radiale. Desenul lemnului rezultă din combinarea elementelor structurale vizibile precum: inelele de creştere anuală, razele medulare, fibrele, nodurile, culoarea şi sunt puse în evidenţă prin modul de debitare. În timp ce desenul lemnului debitat în secţiune transversală nu prezintă interes din punct de vedere estetic, secţiunile radiale, tangenţiale şi cele derivate (oblice, semiradiale, semitangenţiale) conduc la obţinerea unor desene cu un aspect deosebit. În general, speciile de răşinoase, datorită constituţiei mai regulate şi mai omogene, au desenul simplu, iar cele de foioase, mult mai variat, datorită structurii neomogene. Un desen frumos se obţine prin tăierea în plan tangenţial în special a speciilor: nuc, frasin, ulm, arţar, paltin, mesteacăn. O serie de defecte de structură ale lemnului conduc la apariţia unor desene foarte valoroase din punct de vedere estetic. Astfel, nodurile mici, provenind din muguri dorminzi, conduc la apariţia desenului „ochi de pasăre” la paltin, mesteacăn, arin, iar existenţa fibrelor creţe conduce la apariţia unui desen ondulat (la paltin şi frasin), înflorat (la mahon), penat sau „coadă de păun” (paltin). Desenul lemnului prezintă importanţă îndeosebi la alegerea furnirelor utilizate la acoperirea pieselor de mobilier. Textura este o caracteristică a suprafeţei lemnului determinată de forma, dimensiunile şi gruparea elementelor anatomice. Textura este specifică fiecărei specii de lemn şi poate fi: foarte fină (tisă, mahon), fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn, anin) sau aspră (stejar, ulm, frasin). Densitatea lemnului, definită ca raport între masa şi volumul acestuia, determinate la aceeaşi valoare a umidităţii, diferă de la o specie la alta. Ea este influenţată de condiţiile de vegetaţie din timpul dezvoltării arborilor, variind chiar în cuprinsul aceluiaşi arbore şi este foarte mult dependentă de umiditatea lemnului. De aceea, în practică se determină mai ales densitatea aparentă∗ corespunzătoare unei umidităţi de 15 %. Din acest punct de vedere, speciile de lemn se împart în şase clase:

∗ Densitatea aparentă este dată de raportul dintre masa lemnului şi volumul total ocupat de masa lemnoasă, pori şi golurile interioare

Mărfuri din lemn

351

• lemn foarte greu, cu densitatea aparentă mai mare de 0,8 g/cm3 (stejar brumăriu, ulm, corn, jugastru de Banat, abanos, guaiac, lemnul de lămâi, macore, lemn de măslin etc.)

• lemn greu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,71-0,8 g/cm3 (stejar, carpen, salcâm, amarant, palisandru, santal etc.)

• lemn semigreu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,61-0,70 g/cm3 (mesteacăn, nuc, fag, frasin, tisă, mahon american, tec etc.)

• lemn semiuşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,51-0,60 g/cm3 (tei, castan, arin, nuc american, cedru de Liban etc.)

• lemn uşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,41-0,50 g/cm3 (brad, molid, plop, salcie etc.)

• lemn foarte uşor, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3 (plopul negru, balsa etc.).

Umiditatea lemnului după tăiere, în funcţie de specie, este de 60-100 % (raportată la masa lemnului uscat). Este neuniform repartizată în masa lemnului, fiind mai ridicată în ţesuturile tinere şi în partea superioară a trunchiului. În lemn, apa se găseşte sub următoarele forme: • apă liberă sau de îmbibaţie, prezentă în cavitatea celulelor lemnoase,

vase, traheide şi spaţii intercelulare. • apă de higroscopicitate sau de saturaţie, fixată prin adsorbţie şi

condensare capilară pe fibrele de celuloză din pereţii celulelor. • apă legată chimic în substanţele ce intră în compoziţia chimică a

lemnului şi care poate fi eliminată numai prin arderea sa. Un lemn cu peste 30 % apă este un lemn verde şi, lăsat în aer, pierde treptat toată apa liberă. În acel moment, el conţine numai apa de higroscopicitate şi apa legată chimic, ajungând la punctul de saturaţie al fibrelor lemnoase. Acesta corespunde unei umidităţi relative în lemn de 25-40 %, în funcţie de specie. Până în acest punct proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului nu variază semnificativ. Dacă lemnul este lăsat timp îndelungat în aer cu umiditatea relativă şi temperatură constante, evaporarea continuă, lemnul pierde în continuare şi o parte din apa de higroscopicitate, până când se stabileşte un echilibru de umiditate a lemnului, cu umiditatea din atmosferă. Această umiditate de echilibru, numită şi umiditate normală, este practic egală pentru toate speciile de lemn, fiind de 15 % pentru condiţiile climatice din ţara noastră. Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate a lemnului antrenează o variaţie a proprietăţilor fizico-mecanice ale lemnului. Astfel, dacă

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

352

umiditatea lemnului se reduce sub punctul de saturaţie, rezistenţele mecanice cresc, atingând valori maxime când apa de higroscopicitate dispare complet. Contragerea şi umflarea. Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate provoacă şi variaţia de volum a lemnului (lemnul „lucrează”). Prin micşorarea conţinutului în apă de higroscopicitate sub punctul de saturaţie, lemnul suferă un fenomen de contragere, datorită adsorbţiei apei de pe suprafeţele pachetelor celulozice, ele apropiindu-se unele de altele. Prin creşterea conţinutului în apă de higroscopicitate peste punctul de saturaţie, lemnul suferă un fenomen de umflare datorită adsorbţiei apei pe suprafeţele pachetelor celulozice hidrofile, apa având în acest caz rolul unei pene care desface şi îndepărtează pachetele unele de altele. Umflarea şi contragerea nu se manifestă uniform datorită elementelor anatomice care au o comportare diferită la variaţia umidităţii. Astfel, contragerea pe direcţia tangenţială este de 4-14 %, pe direcţia radială de 2-8,5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-0,35 %, iar umflarea pe direcţia tangenţială este de 6-13 %, pe direcţia radială 3-5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-0,8 %. De asemenea umflarea şi contragerea lemnului diferă în funcţie de specie. Din acest punct de vedere distingem specii cu: • contragere mică (nucul, plopul) • contragere medie (răşinoasele) • contragere mare (stejarul, fagul, frasinul) Contragerea şi umflarea sunt fenomene nedorite, deoarece provoacă deformarea şi crăparea lemnului, iar umiditatea ridicată îi micşorează rezistenţa mecanică favorizând, totodată, putrezirea sa. Dilatarea termică a lemnului este redusă. Coeficientul de dilatare termică a lemnului este de 3-8 ⋅10-6 1/°C în sensul fibrelor şi de 10-20 de ori mai mare în sens perpendicular. Coeficientul de dilatare termică la lemn este de 2-4 ori mai mic decât la oţel. Conductibilitatea termică este în general mică, coeficientul de conductibilitate termică fiind în medie de 0,09-0,30 kcal/m⋅h⋅grd, ceea ce face ca lemnul să fie considerat un material termoizolant. Coeficientul de conductibilitate termică este de două ori mai mare în direcţia paralelă cu fibrele decât perpendicular pe fibre; în direcţia radială este puţin mai mare decât în direcţia tangenţială. Coeficientul de conductibilitate termică creşte cu densitatea aparentă, cu umiditatea şi temperatura lemnului.

Mărfuri din lemn

353

Conductibilitatea electrică a lemnului depinde în mod determinant de umiditatea sa. Astfel, lemnul verde sau umed este un bun conducător de electricitate, în timp ce lemnul uscat, vopsit, lăcuit sau impregnat cu răşini, electroizolant este un bun izolator. Rezistivitatea de volum a lemnului cu umiditatea de 15 % variază în funcţie de specie între 1,5⋅1010-3,6⋅1016 Ω⋅cm, iar rigiditatea dielectrică este în jur de 27-28 kV/mm. Conductibilitatea acustică a lemnului depinde de specie, de umiditate, de direcţia de propagare a undelor acustice şi de grosimea obiectelor din lemn. O conductibilitate acustică bună prezintă molidul, bradul, paltinul şi carpenul. De asemenea, conductibilitatea acustică este mai bună în lungul fibrelor şi mai slabă în sens perpendicular. Datorită şi altor fenomene care au loc la transmiterea undelor sonore prin masa lemnului, precum: reflexia, absorbţia şi rezonanţa, lemnul este un material valoros nu numai ca fonoizolant, ci şi pentru confecţionarea instrumentelor muzicale.

6.1.4 Proprietăţi mecanice Duritatea este definită ca rezistenţa pe care o opune lemnul la pătrunderea în suprafaţa sa a unui corp apăsat cu o anumită forţă. Lemnul fiind un material anizotrop, duritatea sa variază în funcţie de direcţia de aplicare a forţei faţă de fibrele lemnoase. Astfel duritatea obţinută prin aplicarea forţei paralel cu fibrele este mai ridicată decât cea rezultată în urma aplicării forţei perpendicular pe fibre. Un procedeu uzual de determinare a durităţii lemnului este procedeul Janka, care constă în măsurarea forţei ce trebuie aplicată asupra unei bile de oţel cu diametrul de 11,284 mm spre a pătrunde jumătate în lemn. Luând în considerare duritatea Janka determinată în direcţia paralelă cu fibrele, speciile de lemn pot fi grupate în următoarele clase: • foarte moi, cu duritatea mai mică de 250 daN/cm2 (pinul strob, balsa) • moi, cu duritatea cuprinsă între 251-500 daN/cm2 (brad, molid, tei alb,

salcie, plop tremurător, pin, cedru de Liban etc.) • semidure, cu duritatea cuprinsă între 501-650 daN/cm2 (platan, ulm,

castan, stejar roşu american, arţar american, tec, santal) • dure, cu duritatea cuprinsă între 651-1000 daN/cm2 (fag, frasin, cer,

jugastru, nuc, stejar, tisă, salcâm, pernambuc, mahon african, macore, palisandru)

• foarte dure, cu duritatea mai mare de 1000 daN/cm2 (stejar pufos, corn, soc, frasin american, măslin, guaiac, abanos etc.).

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

354

Rezistenţele mecanice ale lemnului depind în mare măsură de specia arborelui precum şi de direcţia de executare a efortului faţă de direcţia fibrelor. Astfel, rezistenţele mecanice ale lemnului de stejar, fag, frasin, salcâm sau nuc, care se numesc esenţe tari, sunt sensibil mai mari decât ale lemnului de brad, molid, tei, plop sau salcie, care se numesc esenţe moi. Rezistenţa la compresiune perpendicular pe fibre este de 1/5-1/10 din rezistenţa paralel cu fibrele. În tabelul 6.2 sunt prezentate câteva valori ale rezistenţei la compresiune pentru speciile lemnoase uzuale.

Tabelul 6.2. Rezistenţa la compresiune a lemnului Rezistenţa la compresiune (daN/cm2) Specia lemnului Paralelă cu fibrele Perpendiculară pe fibre

Brad 400 40 Molid 420 60 Stejar 550 100 Fag 525 90 Nuc 580 120

Rezistenţa la întindere (tracţiune), paralel cu fibrele, este de două ori mai mare decât rezistenţa la compresiune paralel cu fibrele, iar perpendicular pe fibre este de 1/20-1/40 din rezistenţa la întindere paralel cu fibrele. În tabelul 6.3 sunt prezentate valorile rezistenţei la tracţiune pentru principalele esenţe lemnoase.

Tabelul 6.3. Rezistenţa la tracţiune a lemnului Rezistenţa la tracţiune (daN/cm2) Specia lemnului Paralelă cu fibrele Perpendiculară pe fibre

Brad 850 20 Molid 900 30 Stejar 1000 40 Fag 1300 70 Nuc 1000 35

Rezistenţa la încovoiere a lemnului este bună, întrucât la încovoiere distrugerea începe la partea inferioară (în zona întinsă), astfel că lemnul este solicitat în sensul în care prezintă cea mai mare rezistenţă. În tabelul 6.4

Mărfuri din lemn

355

sunt prezentate valorile rezistenţei la încovoiere statică pentru principalele esenţe lemnoase.

Tabelul 6.4. Rezistenţa la încovoiere statică Specia lemnului Rezistenţa la încovoiere (daN/cm2)

Brad 620 Molid 660 Stejar 920 Fag 1050 Nuc 1190

Rezistenţa la uzură a lemnului exprimă capacitatea acestuia de a se opune unor forţe mecanice de frecare. Rezistenţa la uzură depinde de specie, fiind mai mare la speciile cu densitate aparentă mai mare şi umiditate mai mică. Din acest punct de vedere, speciile din ţara noastră se clasifică în: • foarte rezistente: salcâmul • rezistente: nucul, fagul, carpenul, frasinul, stejarul, gorunul • puţin rezistente: pinul silvestru, salcia albă, ulmul, bradul. Rezistenţa la uzură depinde şi de direcţia forţelor de frecare faţă de orientarea fibrelor. Uzura cea mai redusă se obţine pe secţiunea radială, iar cea mai ridicată pe secţiunea transversală. Rezistenţa la uzură este o caracteristică importantă mai ales pentru parchet şi pardoseli.

6.1.5 Alte proprietăţi ale lemnului Comportarea la încălzire progresivă. Lemnul este instabil la temperaturi sub 110 °C, combustibil la 200 °C şi inflamabil la 300 °C, aprinzându-se şi în absenţa flăcării, datorită substanţelor gazoase distilate. Rezistenţa la coroziune în apă curată este bună. În apă cu activitate biologică intensă rezistenţa lui este slabă, iar în apă de mare lemnul se comportă rău. În soluţii alcaline slabe este aproape rezistent, iar în soluţii acide începe să se distrugă abia de la pH ≤ 2∗, răşinoasele fiind mai stabile la acţiunea acizilor decât foioasele. Durabilitatea reprezintă rezistenţa lemnului la acţiunea distructivă complexă a mediului înconjurător şi depinde de specia lemnului, de zona atacată, de umiditate, de temperatură. În aer, unele specii de lemn durează mult (stejarul, ulmul, salcâmul, nucul), durează mijlociu (molidul, bradul,

∗ Oţelul începe să se distrugă chiar de la pH≤5.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

356

frasinul) sau durează puţin (fagul, teiul, mesteacănul). În apă, stejarul, pinul, ulmul durează mult iar plopul, mesteacănul şi alte specii moi durează puţin. Durabilitatea lemnului poate fi mărită prin impregnarea sa cu diverse substanţe chimice (răşini sintetice sau substanţe antiseptice). 6.2 Caracteristicile şi domeniile de utilizare ale principalelor

specii de lemn Datorită proprietăţilor fizico-mecanice, care pot diferi substanţial de la o specie la alta, fiecare esenţă de lemn are anumite domenii de întrebuinţare. Recunoaşterea speciei de lemn şi cunoaşterea caracteristicilor, respectiv a domeniilor de utilizare, este importantă pentru obţinerea unor produse de calitate superioară.

6.2.1 Specii autohtone Speciile autohtone se clasifică din punct de vedere botanic în: specii de foioase şi specii de răşinoase. a. Specii de foioase Principalele specii de foioase, menţionate în ordinea importanţei lor, sunt: fagul, stejarul, nucul, frasinul, ulmul, carpenul, salcâmul, teiul, plopul, mesteacănul, aninul, paltinul. Fagul are un lemn de culoare alb-roşiatică, fără duramen sau cu duramen fals brun-roşiatic. Razele medulare sunt vizibile, formând oglinzi mari pe secţiunea radială şi lenticele pe secţiunea tangenţială. Inelele anuale sunt vizibile, fiind uşor retrase în dreptul razelor medulare. Lemnul prezintă o textură fină. Din punct de vedere al proprietăţilor fizico-mecanice, lemnul de fag este un lemn omogen, tare şi greu, prezentând contrageri mari. Este dens, cu fibra scurtă, cu elasticitate şi duritate medie. Se usucă uşor, dar cu tendinţa de crăpare şi deformare, putrezeşte uşor. Din punct de vedere tehnologic, lemnul de fag se prelucrează uşor, se pretează la colorare, se încleiază, se lăcuieşte şi se lustruieşte bine. Lemnul de fag se întrebuinţează la fabricarea parchetelor, placajului, mobilei obişnuite şi curbate, în industria chimică la distilarea uscată etc. Stejarul are un lemn cu alburn alb-gălbui-brun şi cu duramen brun-gălbui până la brun roşiatic. Razele medulare sunt bine conturate, înalte, formând oglinzi mari pe secţiunea radială. Porii, dispuşi inelar, sunt

Mărfuri din lemn

357

uşor observabili cu ochiul liber, iar inelele anuale, delimitate de porii mari din lemnul timpuriu, sunt mari şi mai neregulate. Lemnul de stejar are o textură uniformă, dar aspră, cu desene frumoase pe secţiunile longitudinale. Lemnul de stejar este tare, greu, dens şi cu contrageri mici. La uscare crapă şi de aceea este supus unor regimuri de uscare lentă. Din punct de vedere tehnologic se prelucrează şi se finisează bine, având o culoare frumoasă când este lustruit natur sau când este acoperit cu lacuri mate. Lemnul de stejar este utilizat la fabricarea furnirelor, panelelor, parchetului, mobilei, pervazurilor pentru uşi şi ferestre etc. Nucul. Sunt mai multe specii, cel mai întrebuinţat fiind lemnul nucului comun. Lemnul de nuc prezintă un alburn lat de culoare alb-cenuşiu şi un duramen brun-închis cu dungi negricioase. Porii sunt uniform împrăştiaţi, mari, vizibili cu ochiul liber şi umpluţi cu substanţe negricioase. Razele medulare fine formează oglinzi numeroase pe secţiune radială. Lemnul de nuc are textură fină, cu desene frumoase, cele mai apreciate din punct de vedere estetic fiind cele ale lemnului situat spre rădăcină. Lemnul de nuc este omogen, dens, tare şi greu, cu contrageri mijlocii. Este un lemn flexibil şi durabil. Din punct de vedere tehnologic se prelucrează bine prin frezare, strunjire, sculptare; se încleiază şi se finisează bine, prin lustruire suprafeţele căpătând un aspect frumos. Lemnul de nuc este utilizat la fabricarea furnirului, a mobilelor fine, a patului pentru arme etc. Frasinul are un lemn cu alburn lat, alb-gălbui şi cu duramen brun-deschis până la brun-cenuşiu sau brun-roşcat. Inelele anuale se văd datorită porilor mari din lemnul timpuriu, în schimb razele medulare nu se văd cu ochiul liber. Lemnul are o textură grosieră, aspră, prezentând adesea fibre ondulate, care formează, mai ales pe secţiunile longitudinale, desene foarte apreciate din punct de vedere estetic. Lemnul de frasin este dens, tare şi foarte elastic, prezentând contrageri mijlocii. Se usucă greu, cu o tendinţă pronunţată de crăpare, motiv pentru care se aleg regimuri lente de uscare. Se prelucrează, se încleiază şi se finisează bine. De asemenea, se curbează şi se derulează bine în furnire. Este utilizat la fabricarea mobilei, schiurilor, aparatelor de gimnastică etc.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

358

Ulmul este caracterizat de un lemn cu alburn alb-gălbui-roşiatic şi cu duramen brun-ciocolatiu. Razele medulare prezente în număr mare, slab vizibile cu ochiul liber, formează oglinzi brun-roşcate, în secţiunea radială. Inelele anuale sunt delimitate de porii mari din lemnul timpuriu. Prezintă o textură grosieră, cu desene frumoase pe secţiunile longitudinale. Lemnul de ulm este un lemn greu, potrivit de tare, elastic, cu contrageri mijlocii şi mari, care se despică greu. La uscare se deformează, crapă şi îşi închide culoarea. Se prelucrează mai greu, dar se curbează, se încleiază şi se colorează bine. Nu se poate lustrui bine. Lemnul de ulm este întrebuinţat la obţinerea furnirului (ulmul măzărat constituind un material preţios la fabricarea furnirelor estetice), parchetului, mobilei. Carpenul prezintă un lemn fără duramen, alb-roşiatic, cu luciu de sidef pe secţiune longitudinală. Razele medulare sunt late, iar inelele anuale destul de evidente, uşor ondulate, retrase în dreptul razelor medulare; uneori, inelele anuale sunt grosier ondulate. Prezintă o textură fină. Este un lemn omogen, dens, moale, potrivit de greu, rezistent la şocuri mecanice şi uzură; se despică foarte greu datorită fibrelor foarte încâlcite. Se foloseşte în principal la confecţionarea cozilor şi mânerelor pentru unelte şi scule: cozi de ciocane, mânere pentru pile, corpuri de rindele etc. Salcâmul are un lemn cu alburn alb-gălbui şi duramen galben-auriu până la brun-verzui. Culoarea lemnului se închide foarte mult din cauza oxidării sevei. Razele medulare, foarte fine, dau un luciu auriu secţiunii radiale, foarte apreciat. Porii, dispuşi inelar, sunt mari, vizibili cu ochiul liber şi apar ca zgârieturi evidente în secţiunile longitudinale. Inelele anuale sunt delimitate de porii din lemnul timpuriu. Lemnul de salcâm are o textură grosieră. Salcâmul are un lemn foarte durabil, tare, greu, dens, lipsit de elasticitate, caracterizat de contrageri mici. La uscare crapă, fiind necesară uscarea în regim lent. Se întrebuinţează ca lemn de construcţie, pentru pari de mină, stâlpi de telefon, doage de butoaie etc. Teiul prezintă un lemn fără duramen de culoare alb-gălbui-roşiatică. Razele medulare sunt rare şi mici, iar porii sunt mici, uniform împrăştiaţi, invizibili cu ochiul liber. Inelele anuale au linii sinuoase. Lemnul de tei are o textură fină, fără desene caracteristice. Teiul are un lemn moale şi uşor, omogen, cu contrageri mici până la

Mărfuri din lemn

359

mijlocii, aproape egale pe toate direcţiile. Se usucă greu. Lemnul de tei se prelucrează, se sculptează, se finisează şi se încleiază bine. Din lemn de tei se fabrică mobilă uşoară, planşete pentru desen, chibrituri, placaj, furnir, panel, obiecte de uz casnic etc. Plopul. Din varietatea de specii, sunt utilizate în special: plopul alb, plopul tremurător şi plopul negru. Plopul alb are un alburn îngust de culoare alb-gălbui sau alb-roşiatic şi duramen roşiatic sau roşiatic-brun. Razele medulare sunt foarte mici şi numeroase. Porii, vizibili cu lupa, sunt mai mari şi mai numeroşi în prima parte a inelului. Prezintă pete medulare alb-roşietice. Lemnul plopului alb este uşor, moale, elastic şi se lucrează uşor; este puţin durabil. Se întrebuinţează la fabricarea planşetelor pentru desen, a furnirelor (prin derulare), a chibriturilor etc. Din punct de vedere calitativ, plopul tremurător este superior plopului alb. Lemnul plopului tremurător este alb-cenuşiu, mat, cu inele anuale vizibile; duramenul nu este distinct de alburn. Textura este fină, fără desene. Lemnul plopului tremurător este omogen, uşor, moale şi prezintă contrageri mijlocii. Se usucă cu deformări şi se scămoşează la prelucrare. Se colorează bine, dar se lustruieşte greu şi nu prea bine. Se întrebuinţează la fabricarea chibriturilor, a celulozei necesară la obţinerea vâscozei etc. Plopul negru prezintă alburn alb-gălbui sau alb-gălbui-cenuşiu, de lăţime mijlocie (8-12 inele) şi duramen cenuşiu-gălbui. Inelele anuale sunt distincte şi uşor ondulate. Porii numeroşi, relativ mari, grupaţi de regulă radial, sunt sensibil egali ca mărime şi prezenţi pe toată lăţimea inelului anual. Petele medulare sunt rare şi de culoare albă. Lemnul plopului negru este durabil, uşor, poros şi moale. Fiind mai aţos, se prelucrează mai greu decât lemnul celorlalte specii de plop. Se utilizează la fabricarea furnirelor şi placajelor, a părţilor interioare ale mobilei etc. Mesteacănul are un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbuie sau alb-roşiatică, care prezintă un luciu sidefiu pe secţiunea radială, datorat razelor medulare foarte fine. Inelele anuale se disting mai greu. Textura lemnului de mesteacăn este fină şi uniformă. Lemnul de mesteacăn este foarte omogen, semigreu, moale, lucios şi elastic, prezentând contrageri mijlocii până la mari. Se usucă greu, cu tendinţă de pătare. Se prelucrează uşor şi bine, se încleiază şi se lustruieşte bine; de asemenea se colorează bine, dar numai cu coloranţi solubili în apă.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

360

Este utilizat la fabricarea aparatelor pentru gimnastică, a schiurilor, chibriturilor, furnirelor etc. Aninul. Specia cea mai des folosită este aninul negru. Aninul negru are un lemn fără duramen, iniţial de culoare alb-roşiatică, care devine portocaliu intens prin expunere la aer. Inelele anuale sunt vizibile, cu un contur uşor ondulat. Prezintă atât raze medulare false, mate, cât şi raze normale lucioase. Lemnul anin negru are o textură fină până la semifină. Pori sunt uniform împrăştiaţi, mici, invizibili cu ochiul liber. Lemnul de anin negru este semigreu, moale, puţin elastic, cu contrageri mijlocii până la mari. În apă este mai durabil decât în aer. Se usucă bine, fără a prezenta crăpături. Lemnul de anin se frezează şi se strunjeşte bine, se derulează uşor în furnire, se încleiază, se colorează şi se lăcuieşte bine. Se întrebuinţează la fabricarea creioanelor, a planşetelor pentru desen, a furnirelor şi a mobilierului simplu sau sculptat. Paltinul are un lemn fără duramen, alb sau alb-gălbui, cu luciu pronunţat pe secţiunea radială, dat de razele medulare care formează oglinzi numeroase, joase şi foarte lucioase. Inelele anuale sunt vizibile, iar fibrele ondulate şi nodurile mici, grupate, dau desene deosebit de apreciate (paltin creţ, măzărat, „coadă de păun”, „ochi de pasăre” etc.). Lemnul de paltin are textură fină şi uniformă. Paltinul are un lemn omogen, semigreu, semidur, elastic, cu contrageri reduse. Se usucă greu, cu tendinţe de crăpare şi de deformare. Se sculptează foarte bine şi se prelucrează, se colorează, se lăcuieşte bine. Lemnul paltinului se întrebuinţează la fabricarea mobilei, a instrumentelor muzicale, a furnirului şi placajului etc. b. Specii de răşinoase Principalele specii de răşinoase prezentate în ordinea importanţei sunt: molidul, bradul, pinul silvestru, tisa şi laricele. Molidul prezintă un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbui deschis, slab vărgat, cu luciu pe secţiunea radială. Inelele anuale, care se disting mai greu, au un contur regulat. Lemnul, cu inele regulate, înguste şi dese, este foarte apreciat la fabricarea instrumentelor muzicale. Canalele rezinifere sunt mici. Este caracterizat de o textură fină şi uniformă. Lemnul de molid este moale, uşor şi elastic, cu contrageri reduse. Se usucă uşor, repede şi fără defecte. Se prelucrează uşor şi se încleiază, se colorează şi se lăcuieşte bine.

Mărfuri din lemn

361

Lemnul de molid se întrebuinţează la fabricarea furnirului, panelului, mobilei, instrumentelor muzicale etc. Bradul are un lemn fără duramen, de culoare alb-gălbuie cu nuanţe albăstrui-cenuşii, fără luciu, fără canale rezinifere. Inelele anuale sunt distincte, cu contur regulat, cu lemn pronunţat, ceea ce determină o textură fină până la mijlocie. Lemnul de brad este uşor şi moale, se despică uşor, prezintă contrageri reduse. Se usucă repede, fără deformări, dar cu tendinţa de crăpare. Prezintă smulgeri de fibre la rindeluire şi se frezează mai greu, calitatea suprafeţelor prelucrate fiind slabă. Se încleiază şi se finisează bine. Pinul silvestru. Dintre speciile genului Pinus, pinul silvestru este cel mai întrebuinţat. Lemnul pinului silvestru prezintă un alburn lat, gălbui sau alb-roşiatic şi un duramen clar, distinct, de culoare roşiatic-brună. Inelele anuale se disting bine datorită diferenţei de culoare dintre lemnul timpuriu şi lemnul târziu. Lemnul pinului silvestru este bogat în răşină, prezentând canale rezinifere de mărime mijlocie până la mare. Pinul silvestru are un lemn moale, uşor, elastic, cu contrageri mici. Se prelucrează destul de bine, dar cu dificultăţi datorate conţinutului ridicat în răşină. Suprafeţele prelucrate nu sunt netede. Lemnul de pin silvestru se întrebuinţează în construcţii (pentru grinzi, duşumele, tâmplărie), ca stâlpi, la fabricarea mobilei etc. Tisa are un lemn cu alburn foarte îngust, de culoare alb-gălbui şi un duramen distinct, de culoare brun-roşiatică, care poate prezenta uneori dungi mai închise. Inelele anuale sunt clare, distincte, înguste, ondulate fin, cu textură fină şi uniformă, fără canale rezinifere. Nodurile numeroase dau un aspect deosebit, prin desenele frumoase care apar la debitarea tangenţială a furnirelor. Lemnul de tisă este greu, dur, foarte dens şi cu contrageri mici. Se prelucrează şi se finisează bine, iar îmbinările prin încleiere sunt rezistente. Lemnul de tisă se întrebuinţează la mobila stil şi la confecţionarea unor mici obiecte de artă sculptate. Laricele prezintă un alburn îngust, gălbui-roşiatic şi un duramen clar, distinct, brun-roşiatic. Inelele anuale sunt vizibile, cu o textură fină şi uniformă. Prezintă canale rezinifere mici. Lemnul de larice este moale, semigreu, cu contrageri mici. Se usucă uşor, dar cu tendinţe de deformare; se debitează mai greu şi se colorează şi se lăcuieşte cu dificultate datorită conţinutului ridicat de răşină. Din lemnul de larice se produce tâmplăria fină, lambriurile, mobila.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

362

6.2.2 Specii exotice

Principalele specii de lemn exotic, utilizate la fabricarea mobilierului, instrumentelor muzicale, articolelor sportive, sunt: abanosul african, balsa, macore, mahonul, palisandrul, pernambucul, santalul, tecul, trandafirul. Abanosul african are un lemn cu alburn lat, cenuşiu sau alb-gălbui, care prezintă frecvent dungi negricioase şi un duramen negru sau negru-brun. Are fibra dreaptă, dar adeseori neregulată. Porii mici, vizibili cu lupa, sunt împrăştiaţi uniform. Inelele anuale nu sunt distincte. Lemnul de abanos african are o textură fină şi uniformă. Lemnul de abanos este foarte greu, dens, foarte dur, cu contrageri mijlocii spre mari (apropiate pe direcţie radială şi tangenţială). Se usucă uşor, iar după uscare prezintă o mare stabilitate dimensională. Se prelucrează bine, dar cu un consum de energie şi cu o uzură a sculelor ridicate. Lemnul de abanos este utilizat în lucrările artistice de tâmplărie (în special intarsii), pentru claviatura pianelor, la fabricarea instrumentelor muzicale de suflat sau cu coarde, a obiectelor pentru fumat etc. Balsa este o specie originară din America Centrală, nordul Americii de Sud, Antile. Lemnul de balsa, de culoare albicioasă cu nuanţă uşor roşiatică, nu prezintă duramen distinct. Limitele inelelor anuale sunt vizibile la lemnul arborilor de pe coasta pacifică şi nevizibile cu ochiul liber la lemnul arborilor din celelalte zone. Porii mari, vizibili cu ochiul liber, sunt uniform împrăştiaţi. Razele medulare, vizibile pe secţiunea transversală ca linii mai albe decât restul lemnului, sunt drepte sau uşor ondulate; ele apar ca oglinzi fine, lucitoare pe secţiunea radială. Lemnul de balsa are o textură fină, este foarte uşor şi foarte moale. Este utilizat frecvent ca material termoizolant, amortizor fonic şi al vibraţiilor maşinilor, ca înlocuitor al plutei, la fabricarea elementelor constructive ale planoarelor, aeromodelelor, ambarcaţiilor etc. Macore (părul african) este originar din Africa vestică (Coasta de Aur, Camerun, Nigeria, Gabon). Lemnul său este de culoare roşie-brună până la roşie-cenuşie. Prezintă pori abia vizibili cu ochiul liber pe secţiunea transversală; ei sunt deschişi la culoare, uneori albicioşi, uniform împrăştiaţi, apărând ca striaţii fine pe secţiunile longitudinale, unele pline cu un conţinut albicios, altele cu substanţe roşiatice, lucioase. Razele medulare sunt numeroase, fine, omogene. Fibrele, aşezate regulat radial, au pereţi destul de groşi.

Mărfuri din lemn

363

Lemnul de macore prezintă o textură fină, fiind un lemn lucios, greu, dur, elastic, cu contrageri reduse. Se prelucrează bine manual şi mecanic, dar produce uzura rapidă a sculelor. La finisare este necesară umplerea porilor; se încleiază bine. Lemnul de macore este utilizat pentru decoraţiuni interioare, ca furnir (prezentând desene frumoase, caracteristice) şi mai rar ca lemn masiv, la confecţionarea mobilei. Mahonul. Numele de mahon a fost dat lemnului a numeroase specii. Prin standarde s-au stabilit două grupe: mahonul african, cunoscut mai mult sub denumirea franceză de acaju şi mahonul american. Mahonul african prezintă un alburn albicios şi un duramen roşu-brun închis. Zonele de creştere se disting datorită succesiunii zonelor cu pori numeroşi, mai deschise la culoare şi a celor cu pori mai puţini, de culoare mai închisă. Razele medulare sunt dispuse neregulat. Lemnul său este dens, cu textură fină, lucios, greu, dur. Este utilizat ca furnir decorativ, pentru mobilă şi alte obiecte artistice. Mahonul american prezintă un alburn albicios până la gălbui şi un duramen roşiatic, galben-brun până la brun-roşiatic, uniform colorat sau în benzi ori pete diferite ca nuanţă, care dau în lumină „ape” caracteristice, uneori cu aspect foarte frumos satinat sau moarat. Culoarea lemnului se închide cu timpul prin expunere la aer. Razele medulare apar în secţiune transversală ca linii fine, ondulate, vizibile cu ochiul liber, iar pe secţiunea radială se văd ca benzi fine, care dau lemnului de mahon un aspect caracteristic. Porii mici, împrăştiaţi destul de regulat pe secţiune transversală, se disting cu ochiul liber. Lemnul de mahon american este lucios pe secţiunile longitudinale, fiind totodată un lemn semigreu, semidur şi foarte elastic. Este utilizat ca furnir decorativ, la fabricarea placajului şi confecţionarea mobilei, a cutiilor de aparate etc. Palisandrul (trandafirul brazilian) este originar din America tropicală. Este un lemn de culoare brună cu benzi mai închise, distanţate regulat. Porii sunt puţin numeroşi, împrăştiaţi, de mărime mijlocie. Razele medulare sunt fine, nevizibile cu ochiul liber, iar fibrele au pereţi groşi. Lemnul de palisandru este dens, greu, dur, cu un miros plăcut şi prezintă o textură fină. Este utilizat în special la confecţionarea mobilei, a lucrărilor artistice. Pernambucul este originar din America Centrală şi America de Sud. Are un lemn de culoare roşie închisă până la violet. Pe secţiunea

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

364

transversală se disting zone de creştere de culoare mai închisă sau mai deschisă. Razele medulare fine, vizibile cu lupa, apar pe secţiunea radială ca linii lucitoare, omogene, uneori cu înmagazinări de substanţe negricioase. Este un lemn cu structură etajată şi cu textură fină, lucios, greu şi dur. Îşi găseşte întrebuinţări în tâmplăria artistică, fiind totodată cel mai bun lemn pentru arcuşuri de instrumente muzicale cu coarde. Santalul este originar din India şi insulele din Pacific. Prezintă un alburn de culoare albicioasă şi un duramen gălbui-brun imediat după tăiere şi brun-închis până la roşu-brun închis, după expunere la aer. Inelele anuale sunt puţin distincte, limitele lor fiind definite de banda de fibre mai dense şi mai închise la culoare de la limita inelului. Razele medulare, foarte fine, nu sunt vizibile cu ochiul liber. Santalul are un lemn cu textură foarte fină, cu miros caracteristic, greu şi semidur. Este utilizat la confecţionarea obiectelor de artă şi pentru extragerea uleiului de santal. Tecul este originar din Asia de Sud-Est. Lemnul de tec are un alburn albicios până la gălbui-brun deschis şi un duramen galben-auriu până la brun închis. Inelele anuale sunt distincte pe secţiunea transversală. Porii abia distincţi, dispuşi inelar, prezintă uneori incluziuni calcaroase care dau lemnului o nuanţă generală cenuşie. Razele medulare nu se văd cu ochiul liber. Este un lemn cu textură fină, uniformă, cu aspect unsuros, semigreu sau greu, semidur. Are utilizări cu deosebire în construcţia ambarcaţiilor, în construcţia de case (ca parchet, trepte şi mână curentă la scări), ca furnir la fabricarea mobilei. Trandafirul. Lemnul speciilor Rosaceae nu intră în grupa materialelor denumite comercial lemn de trandafir. Este originar din Honduras şi din India. Lemnul de trandafir are un alburn albicios şi un duramen brun până la brun închis sau purpuriu închis, cu benzi de culoare închisă. Inelele anuale sunt destul de distincte. Razele medulare fine, nu sunt vizibile cu ochiul liber. Lemnul de trandafir este utilizat în special la confecţionarea mobilei de lux, a lucrărilor artistice, a ambarcaţiilor şi obiectelor de sport.

Mărfuri din lemn

365

6.3 Principalele defecte ale lemnului În perioada de creştere şi dezvoltare a arborilor, cât şi în timpul tăierii şi apoi ulterior, după tăiere, pot interveni diverşi factori în măsură să afecteze structura, aspectul şi compoziţia chimică a materialului lemnos. Aceste defecte prezente uneori la lemn influenţează în sens negativ calitatea şi posibilităţile de utilizare ale acestuia. În tabelul 6.5 sunt prezentate principalele defecte ale lemnului, grupate după natura lor.

Tabelul 6.5. Defectele lemnului Defectul Definiţie

Defecte de formă Curbură într-un singur plan, simplă

O singură deviere curbă a axei longitudinale a lemnului rotund (fig. 6.4 a)

Însăbirea Curbură într-un singur plan, simplă, localizată la capătul gros al lemnului rotund, provenit de la cioată (fig. 6.4 b)

Curbură într-un singur plan, multiplă

Devierea curbă multiplă a axei longitudinale a lemnului într-un singur plan (fig. 6.4 c)

Curbură în planuri diferite

Devierea curbă a axei longitudinale a lemnului în planuri diferite (fig. 6.4 d)

Conicitatea Descreşterea semnificativă a diametrului trunchiului de la bază spre vârf. Se manifestă mai frecvent la foioase (fig. 64 e)

Ovalitatea Variaţia diametrului trunchiului în secţiune transversală (fig. 6.4 f)

Canelura Valuri existente pe circumferinţa trunchiului care dau un contur sinuos secţiunii transversale (fig. 6.4 g)

Înfurcirea Despărţirea trunchiului în două ramificaţii principale care pornesc din acelaşi loc

Scobitura Adâncitură longitudinală care apare de obicei sub locul de pătrundere în trunchi a unei crăci mari.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

366

Fig. 6.4. Defectele de formă ale lemnului

a.

b.

c.

d.

e.

f. g.

Mărfuri din lemn

367

Tabelul 6.5. (continuare) Defectul Definiţie

Defecte de structură Excentricitatea Deplasarea laterală a măduvei faţă de centrul

secţiunii transversale a trunchiului ca urmare a expunerii inegale la soare (fig. 6.5 a)

Fibră înclinată Devierea într-un singur plan a fibrelor lemnului în raport cu axa longitudinală a trunchiului (fig. 6.5 b)

Fibră încâlcită Deviere neregulată a fibrelor lemnului (fig. 6.5 c)

Fibră ondulată Devierea relativ regulată a fibrelor lemnului după linii ondulate. În cazul în care devierea fibrelor lemnului este accentuată, fibra ondulată este denumită fibră creaţă (fig. 6.5 d)

Fibră răsucită Deviere elicoidală a fibrelor în jurul axei lemnului rotund, fibrele menţinându-şi distanţa dintre ele. Devierea poate fi de la dreapta spre stânga sau de la stânga spre dreapta şi apare pe piesele debitate ca fibră înclinată. (fig. 6.5 e)

Excrescenţă Umflături de diverse forme ale lemnului rotund. Se caracterizează printr-o structură neregulată, care uneori cuprinde în interior sau la suprafaţă noduri mici izolate sau în cuiburi provenind de la muguri dorminzi. (fig. 6.5 f)

Buclă Devierea fibrelor şi inelelor anuale în jurul nodurilor sau a rănilor cicatrizate

Lunură Inelele anuale în cuprinsul duramenului având culoarea şi proprietăţile alburnului (fig. 6.5 g)

Inimi concrescute Provin din creşterea împreună a două sau mai multe tulpini (fig. 6.5 h)

Neregularitatea inelelor anuale

Constă în lăţimea diferită a unui inel anual, a uneia sau mai multor grupe de inele anuale, comparate cu lăţimea medie a inelelor de pe secţiunea transversală a unei piese. (fig. 6.5 i)

Coajă înfundată Fragmente din coaja arborelui înglobate total sau parţial în masa lemnului

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

368

Fig. 6.5. Defectele de structură ale lemnului

a. b.

c. d.

e. f.

g. h.

i.

Mărfuri din lemn

369

Tabelul 6.5. (continuare) Defectul Definiţie

Ondularea normală a contururilor inelelor anuale

Apare ca ondulaţii echidistante ale contururilor inelelor anuale, ce nu afectează în general rezistenţa mecanică a lemnului.

Pungă de răşină Cavitate între inelele anuale umplută cu răşină Nod Parte din ramură, înglobată în masa lemnului Nod concrescut Nod ale cărui inele anuale aderă la lemnul

înconjurător pe cel puţin 3/4 din perimetrul său (fig. 6.6 a)

Nod parţial concrescut Nod ale cărui inele anuale aderă la lemnul înconjurător pe o lungime cuprinsă între 1/4 şi ¾ din perimetrul său (fig. 6.6 b)

Nod căzător Nod ale cărui inele anuale nu aderă la lemnul înconjurător decât pe cel mult 1/4 din perimetrul său (fig. 6.6 c)

Nod sănătos Nod care nu prezintă semne de alterare sau putrezire

Nod normal colorat Nod sănătos având culoarea apropiată de cea a lemnului înconjurător (fig. 6.6 d)

Nod de culoare închisă Nod sănătos, de culoare mai închisă decât lemnul înconjurător (fig. 6.6 e)

Nod vicios Nod putrezit pe cel mult 1/3 din suprafaţa secţiunii (fig. 6.6 f)

Nod putred Nod putrezit pe mai mult de 1/3 din suprafaţa secţiunii (fig. 6.6 g)

Crăpături Discontinuităţi în masa lemnului rezultate prin separarea elementelor anatomice ale lemnului

Crăpături de inimă Crăpătură radială a duramenului pornind din inimă, având o întindere mare (fig. 6.7 a)

Crăpătură de ger (gelivură)

Crăpătură datorită gerului având direcţia radială şi în lungul trunchiului. Poate fi deschisă sau închisă şi prezintă în general pe marginile exterioare umflături de forma unei creste, precum şi ovalizarea zonală a secţiunii trunchiului datorită inelelor anuale de acoperire a crăpăturii (fig. 6.7 b)

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

370

Fig. 6.6. Noduri

Fig. 6.7. Crăpături

a. b. c.

d. e.

f. g.

a. b. c.

Mărfuri din lemn

371

Tabelul 6.5. (continuare) Defect Definiţie

Crăpătură inelară (rulură)

Crăpătură orientată după inelul anual (fig. 6.7c)

Coloraţii anormale şi alteraţii provocate de ciuperci Duramen fals Coloraţii anormale ale zonei centrale a

trunchiului, deosebite de culoarea normală a lemnului, ce apare la speciile care în mod normal nu formează duramen. Nu modifică în mod sensibil rezistenţa lemnului.

Inima roşie a fagului Coloraţie de la roşu deschis la roşu-brun, uneori cu nuanţe violacee sau cenuşie-negricioasă, cu contur neregulat, fără a urmări inelul anual. Zona colorată este formată din porţiuni uniform sau neuniform colorate, variate, ca nuanţă, delimitate prin linii colorate mai închis.

Inima roşiatică a stejarului

Coloraţie roşiatică-brună a duramenului. Lemnul îşi păstrează consistenţa sa dură, prezentând uneori un anumit stadiu de alterare.

Oxidarea foioaselor Coloraţie roşiatică-fumurie fără a diminua rezistenţa lemnului şi fără putrezirea lui.

Roşeaţa răşinoaselor Coloraţie în diverse nuanţe de roz, roz-gălbui, roşiatic, roşu până la roşu-brun, care apare sub formă de pete sau fâşii, fără a diminua rezistenţa lemnului şi fără putrezirea lui.

Albăstreală Coloraţie albăstruie cu nuanţe cenuşii sau verzui. Este frecventă la răşinoase şi mai rar la foioase.

Mucegai Miceliu şi spori de ciuperci pe suprafaţa cherestelei, de diferite culori, după specia lemnului şi a sporilor de ciuperci

Putregai Schimbare profundă a culorii, structurii, consistenţei şi proprietăţilor fizice şi mecanice ale lemnului, provocată de atacul ciupercilor xilofage. În stadiul avansat al putregaiului, lemnul devine sfărâmicios

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

372

Tabelul 6.5. (continuare) Defect Definiţie

Defecte cauzate de insecte Găuri şi galerii Excavaţii în lemn datorate acţiunii diverselor

insecte şi a altor vătămători animali. Din punct de vedere al diametrului pe care îl prezintă, găurile şi galeriile se împart în: - mici, cu diametrul până la 1 mm (fig. 6.8 a) - mijlocii, cu diametrul de 1-3 mm - mari, cu diametrul de peste 3 mm (fig. 6.8 b)

Fig. 6.8. Găuri şi galerii

6.4 Sortimentul mărfurilor din lemn Din punctul de vedere al gradului de prelucrare produsele din lemn se împart în: • produse brute • semifabricate • produse finite.

6.4.1 Produse brute din lemn Sunt produse cu un grad redus de prelucrare, aceasta fiind efectuată la locul de recoltare. Operaţiile tehnologice se limitează la tăierea la dimensiune a trunchiului, curăţarea de crăci şi eventual de coajă şi sortarea, în final obţinându-se un lemn rotund (cojit sau necojit) de diverse lungimi şi diametre. Produsele brute se împart, în funcţie de domeniul de utilizare, în: lemn destinat industriei şi lemn pentru construcţii.

a. b.

Mărfuri din lemn

373

a. Lemnul destinat industriei Lemnul destinat industriei este prelucrat pe cale mecanică sau chimică, în fabrici, în vederea obţinerii unor semifabricate sau produse finite. Prin prelucrarea mecanică a buştenilor se obţine într-o primă fază cherestea, furnire, lemn de rezonanţă pentru instrumente muzicale şi apoi diverse produse finite. Prin prelucrarea chimică a lemnului se obţine celuloză, hârtie, acetonă, acid acetic, metanol, tananţi, coloranţi etc. b. Lemnul pentru construcţii Produsele din această grupă sunt: bilele, manelele, prăjinile, lemnul de mină, stâlpii de lemn pentru linii aeriene, lemnul pentru piloţi etc. Bilele sunt buşteni de răşinoase (molid, brad), cu diametrul la capătul subţire de 12-16 cm şi lungimea de minimum 6 m. Manelele sunt buşteni de răşinoase cu diametrul la capătul subţire de 8-11 cm şi lungimea de minimum 3 m. Prăjinile sunt trunchiuri de răşinoase sau foioase (cojite sau necojite), cu diametrul la capătul subţire de 4-7 cm şi lungimea de minimum 2,60 m. Lemnul de mină este un lemn rotund de răşinoase (molid, brad, pin) sau de foioase (stejar, gorun, salcâm, fag), având lungimi de 1,5-5 m şi diametre de 10-23 cm la răşinoase şi 12-25 cm la foioase. Lemnul de foioase se utilizează neimpregnat (cu excepţia lemnului de fag), iar cel de răşinoase se utilizează impregnat. Stâlpii de lemn pentru linii aeriene sunt buşteni rotunzi, lungi şi drepţi, care sunt întrebuinţaţi pentru liniile de telecomunicaţii (telefon şi telegraf) şi pentru cele de transport şi distribuţie a energiei electrice. Lungimea stâlpilor este cuprinsă între 6-14 m, iar diametrul acestora este de 17-36 cm, la 1,5 m de la bază, respectiv 12-16 cm la vârf. Aceste caracteristici dimensionale determină încadrarea stâlpilor în trei clase de calitate. Stâlpii se fasonează atât din specii de răşinoase precum: molidul, bradul, pinul, laricele cât şi din specii de foioase (stejarul pedunculat, gorunul, salcâmul), doborâte în perioada repausului vegetativ. Stâlpii de foioase nu se impregnează, în schimb cei de răşinoase se utilizează numai impregnaţi cu substanţe fungicide (clorură de zinc – ZnCl2, sulfat de zinc – ZnSO4, clorură de mercur – HgCl2, creozot etc.), care îi apără de ciuperci şi insecte, sporindu-le durabilitatea.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

374

6.4.2 Semifabricatele din lemn Semifabricatele sunt produse obţinute din lemnul brut prin prelucrare manuală sau mecanică. Din punct de vedere al gradului de prelucrare a lemnului, semifabricatele se împart la rândul lor în: • semifabricate din lemn obişnuit (brut) • semifabricate din lemn cu structură ameliorată • semifabricate din lemn cu structură modificată a. Semifabricate din lemn obişnuit (brut) În această grupă de semifabricate intră toate produsele din lemn care menţin structura fibroasă, caracteristică, a arborelui din care provin. Principalele produse din această grupă sunt: cheresteaua şi furnirul. Cheresteaua este un material lemnos cu feţe plane şi paralele obţinut prin debitarea în direcţie longitudinală a buştenilor. În locul termenului de cherestea se mai întrebuinţează sinonimele de material fasonat şi material ecarisat. Elementele geometrice ale unei piese de cherestea sunt (fig. 6.9):

Fig. 6.9. Elementele geometrice ale unei piese de cherestea

• faţa, considerată în general suprafaţa lată longitudinală a oricărei piese cu

secţiune dreptunghiulară, iar la cele cu secţiune pătrată oricare din suprafeţele longitudinale;

• faţa exterioară. Este faţa cea mai depărtată de inima buşteanului; • faţa interioară. Este faţa cea mai apropiată de inima buşteanului;

Faţă interioară

Faţă exterioară

Cant

Capăt

Muchii

Mărfuri din lemn

375

• cantul. Este suprafaţa îngustă longitudinală a unei piese de cherestea tivită sau suprafaţa îngustă longitudinală rotunjită a unei piese de cherestea netivită;

• capătul este secţiunea transversală de la extremitatea unei piese de cherestea;

• muchia este linia de intersecţie a două suprafeţe învecinate ale unei piese de cherestea.

Debitarea lemnului în cherestea se poate face în mai multe moduri, în funcţie de dimensiunile şi calitatea buşteanului, sortimentul necesar şi destinaţia cherestelei, urmărindu-se totodată ca numărul de operaţii să fie mai mic. Debitarea pe plin (fig. 6.10 a) constă în tăierea buşteanului în lung, obţinându-se un pachet de scânduri de diferite lăţimi având canturile rotunjite (scândurile netivite). Părţile laterale, tăiate pe o singură faţă, se numesc lăturoaie, iar scândurile adiacente acestora constituie marginile. Acest mod de debitare prezintă următoarele dezavantaje: scândurile au lăţimi diferite, pentru obţinerea unor canturi plane, paralele între ele şi perpendiculare pe faţă (scânduri tivite) mai este necesară o operaţie de debitare, la uscare se produc deformaţii deoarece inelele anuale sunt tangente la feţele scândurilor. Debitarea pe prismă (fig. 6.10 b) constă în tăierea buşteanului, astfel încât să se obţină o prismă, 2 margini şi 2 lăturoaie. Prisma este ulterior debitată în scânduri de aceleaşi dimensiuni. Prin acest procedeu de debitare nu se înlătură defectele provocate de contragerea tangenţială. Debitarea pe sfert (fig. 6.10 c) constă în tăierea buşteanului în patru. Din fiecare sfert astfel obţinut se debitează ulterior scânduri paralele cu feţele sferturilor şi piese cu secţiuni pătrate (grinzi sau rigle). Este procedeul cel mai bun de debitare, deoarece se elimină defectele provocate de contragerea tangenţială. Alte procedee de debitare folosite în principal la obţinerea cherestelei de rezonanţă sunt debitarea radială (fig. 6.10 d) şi spintecarea tangenţială (fig. 6.10 e). Cheresteaua obţinută prin debitare radială este întrebuinţată la construcţia componentelor muzicale destinate propagării sunetului: capace de vioară, violoncel, contrabas, mandolină, funduri de pian. Cheresteaua obţinută prin spintecare tangenţială se utilizează în locuri care cer o elasticitate ridicată (de exemplu la confecţionarea clapelor de pian).

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

376

Fig. 6.10. Moduri de debitare a cherestelei

a.

b. c.

d. e.

Mărfuri din lemn

377

Cheresteaua se poate clasifica după următoarele criterii:

a) specia de lemn din care este obţinută • cherestea de foioase, provenind din debitarea buştenilor de fag, stejar,

arin, salcie, plop • cherestea de răşinoase, provenind din debitarea buştenilor de molid,

brad, pin, larice

b) forma secţiunii şi gradul de prelucrare • cherestea netivită (ne-ecarisată), la care canturile păstrează forma

buşteanului • cherestea semitivită (semiecarisată), având un singur cant plan şi

perpendicular pe feţe • cherestea tivită (ecarisată), cu ambele canturi plane, paralele şi

perpendiculare

c) umiditatea lemnului • cherestea verde, cu umiditatea mai mare de 30 % • cherestea uscată, la aer având umiditatea de circa 24 %

d) dimensiuni • cherestea lungă, având lungimea de 3 m la răşinoase şi 1,8 m la foioase • cherestea scurtă, cu lungimea cuprinsă între 1-2,75 m la răşinoase

respectiv 1-1,70 m la foioase • cherestea subscurtă, cu lungimi cuprinse între 0,45-0,95 m la foioase şi

0,50-0,90 m la răşinoase

e) poziţia planului de debitare faţă de poziţia inelelor anuale • cherestea radială (fig. 6.11 a), la care planul de debitare este orientat

după raza secţiunii transversale sau aproape de această direcţie, formând cu planul tangent la conturul inelelor anuale unghiuri cuprinse între 61-90º

Fig. 6.11. Cherestea

α=61º…90º α=45º…60º α<45º

a. radială b. semiradială c. tangenţială

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

378

• cherestea semiradială (fig. 6.11 b), la care planul de debitare formează cu planul tangent la conturul inelelor anuale unghiuri cuprinse între 45-60º

• cherestea tangenţială (fig. 6.11 c), la care planul de debitare formează cu planul tangent la conturul inelelor anuale unghiuri mai mici de 45º

f) clasa de calitate • clasa A, marcată cu o linie de culoare verde • clasa B, marcată cu două linii paralele de culoare albastră • clasa C, marcată cu trei linii paralele de culoare roşie • clasa D, marcată cu litera X de culoare neagră Sortimentul de cherestea cuprinde: scândurile, dulapii, frizele, şipcile, riglele, grinzile, marginile şi lăturoaiele. Scândurile sunt piese de cherestea cu cel puţin două suprafeţe plane şi paralele între ele, având grosimi de maximum 24 mm la răşinoase şi 40 mm la foioase, iar lăţimi mai mari decât dublul grosimii (însă cel puţin 60 mm). Dulapii sunt piese de cherestea cu cel puţin două feţe plane şi paralele. Au grosimi cuprinse între 28-75 mm la răşinoase, respectiv 50-90 mm la foioase, iar lăţimea este mai mare decât dublul grosimii, însă cel puţin 100 mm.

Fig. 6.12. Sortimentul de cherestea

a. b. c. d.

e. f.

Mărfuri din lemn

379

Frizele (fig. 6.12 a) sunt piese de cherestea tivite cu grosimi de cel mult 25 mm şi lăţimi cuprinse între 35 mm şi 120mm, care corespund calitativ fabricării parchetelor. Şipcile (fig. 6.12 b) sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane şi paralele, având la răşinoase grosimi de 12-24 mm şi lăţimi de maxim 48 mm, iar la foioase grosimi de 19-40 mm şi lăţimi de maxim 40 mm. Riglele (fig. 6.12c) sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane şi paralele cu grosimi de minim 28 mm şi lăţimi de maxim 96 mm la răşinoase, iar la foioase cu grosimi de minim 50 mm şi lăţimi de maxim 100 mm. Grinzile (fig. 6.12 d) sunt piese de cherestea cu feţele şi canturile plane şi paralele cu grosimea de minim 100 mm la răşinoase şi de minim 120 mm la foioase şi cu lăţimi mai mari sau cel puţin egale cu grosimile. Marginile (fig. 6.12e) sunt piese de cherestea netivite, rezultate din flancuri la debitarea buştenilor. Au grosimea de minim 10 mm la capătul subţire şi prezintă faţa interioară complet plană pe cel puţin jumătate din lungime. Lăturoaiele (fig. 6.12f) sunt piese de cherestea netivită rezultate din flancurile buşteanului. Au faţa interioară complet plană, iar cealaltă faţă rotunjită sau plană pe mai puţin de jumătate din lungime. Grosimea lăturoaielor este de minim 10 mm la foioase, respectiv 12 mm la răşinoase. Cheresteaua de rezonanţă provine din debitarea în condiţii speciale a buştenilor de molid din clasa selecţionată sau din foioase rare (paltin creţ, paltin cu „ochi de pitulice”). Este folosită la construcţia părţilor de instrumente muzicale care trebuie să posede proprietăţi acustice foarte bune. Sub denumirea de cherestea sau generic lemn de rezonanţă se comercializează cheresteaua de rezonanţă propriu-zisă şi lemnul de bară. Cheresteaua de rezonanţă propriu-zisă are grosimi de 14-65 mm şi lăţimi de minimum 6 cm. Lemnul de bară are grosimi de 26, 30, 32 mm din care se pot fasona baghete pătrate de 26x26 mm, 30x30 mm, 32x32 mm şi lungimi de minimum 5 cm. Furnirele sunt foi subţiri din lemn cu grosimi de 0,2-6 mm, obţinute prin decuparea plană sau derularea buştenilor de diferite specii, dar de clasă selecţionată. La fabricarea furnirelor este utilizat în principal lemnul de foioase din speciile: nuc, paltin, cireş, păr, stejar, frasin, ulm, fag, salcâm, mesteacăn, tei, plop, anin şi lemnul unor specii exotice precum mahonul, palisandrul, abanosul etc.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

380

Metoda de debitare se alege în funcţie de domeniul de utilizare al furnirului şi de aspectul acestuia. Decuparea plană se obţine prin acţiunea unui cuţit care execută o mişcare rectilinie alternativă în plan orizontal sau vertical, paralel cu suprafaţa plană a prismei sau a pieselor fasonate din buştean. Decuparea plană se poate face pe direcţia tangenţială (fig. 6.13 a), radială (fig. 6.13 b) sau semiradială (fig. 6.13 c), obţinându-se furnire estetice cu desene deosebite a căror grosime variază între 0,4-0,8 mm. Furnirele decupate radial sau semiradial prezintă o dispunere a inelelor anuale sub formă de linii paralele, iar razele medulare formează oglinzi. La furnirele decupate tangenţial inelele anuale apar ca linii curbe alungite.

Fig. 6.13. Metode de decupare plană a furnirului

Derularea. Furnirul derulat se obţine sub forma unei foi continue, tăiată dintr-un buştean care se roteşte în faţa unui cuţit, al cărui tăiş este

a.

b.

c.

Mărfuri din lemn

381

paralel cu axa buşteanului. Derularea se poate face centric (fig. 6.14 a), atunci când axa de rotaţie coincide de axa sa geometrică sau excentric (fig. 6.14 b), în cazul în care axa de rotaţie este în afara axei sale geometrice. Prin derulare se obţin furnire de calitate inferioară celei a furnirelor obţinute prin tăiere plană.

fig. 6.14. Metode de derulare a furnirelor

După locul ocupat de stratul de furnir cu ocazia întrebuinţării, acesta poartă următoarele denumiri: • furnir estetic (de faţă) cu grosimea de 0,3-1,5 mm folosit la acoperirea

panourilor de lemn pentru mobilă, uşi şi lambriuri obţinute din specii comune.

• furnir de bază, folosit ca strat de bază la furniruire sau ca strat exterior al panelelor;

• furnir intermediar (subfurnir), folosit în cazuri speciale, între furnirul de bază şi cel estetic;

• furnir tehnic (de uz general) cu grosimea de 0,2-3 mm, obţinut prin derularea centrică; este întrebuinţat la fabricarea placajelor, panelelor, a lemnului stratificat etc.

• microfurnir, cu grosimi de 0,08-0,4 mm, obţinut fie prin derulare şi încleiere pe un suport de hârtie sulfat, fie prin decupare plană şi lipire pe un suport textil; este utilizat pentru finisări de pereţi şi decorări interioare.

În funcţie de dimensiuni, aspect şi specie, furnirele estetice şi cele de bază se sortează în trei clase de calitate (I, II, III) iar furnirele tehnice în patru clase de calitate (A, B, C, D).

a. b.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

382

b. Semifabricate din lemn cu structură ameliorată În această grupă intră o serie de produse obţinute prin lipirea cu ajutorul adezivilor a unor elemente de lemn cu structură normală (nemodificată). La aşezarea elementelor componente se are grijă ca orientarea fibrelor din două piese vecine să nu coincidă. În acest fel se obţin elemente de dimensiuni mari, rezistente şi nedeformabile, realizându-se totodată şi o creştere a gradului de utilizare a materialului lemnos. Sortimentul semifabricatelor din lemn cu structură ameliorată cuprinde: placajul, panelul şi plăcile celulare. Placajul se realizează prin încleierea mai multor foi de furnir aşezate suprapus, astfel încât direcţia fibrelor din foile vecine să difere cu 30, 45, 60 sau 90º (fig. 6.15). Încleierea se realizează fie cu adezivi obişnuiţi de tâmplărie, fie cu adezivi pe bază de răşini sintetice. În acest caz, placajele obţinute au o rezistenţă sporită la umiditate.

Fig. 6.15. Placaj

Sortimentul de placaj se poate clasifica după următoarele criterii:

a) unghiul pe care îl formează între ele fibrele straturilor de furnir adiacente

• placaj normal, când unghiul dintre fibrele straturilor alăturate este de 90º; • placaj stelat, alcătuit din cel puţin 5 straturi în care unghiul dintre fibrele

straturilor alăturate este de 60, 45 sau 30º;

b) specia furnirelor care intră în alcătuirea placajului • placaje din foioase moi obţinute din furnire de tei, plop, anin etc.; • placaje din foioase tari, din furnire de fag, stejar, carpen, mesteacăn etc.;

c) locul de întrebuinţare şi aspectul exterior • placaj de interior, destinat a fi folosit în spaţii închise, în condiţii

normale de temperatură şi umiditate;

Mărfuri din lemn

383

• placaj de exterior, rezistent la apă şi intemperii; • placaj de uz general (obişnuit); este un placaj de interior, cu straturi din

specii indigene, încleiate cu răşini sintetice; • placaj cu feţe prelucrate, la care unul sau ambele straturi exterioare sunt

prelucrate sau acoperite; • placaj acoperit cu hârtie decorativă de imitaţie pe care sunt imprimate

diferite desene (desenul şi culoarea marmurei; a unor esenţe de lemn foarte valoroase etc.);

• placaj blindat cu foi metalice, care are pe una sau pe ambele feţe o foaie subţire de oţel, zinc, aluminiu, alamă etc. cu grosimea de 0,4-0,5 mm, încleiată cu răşini sintetice;

• placaj cu desene imprimate în relief, care are o faţă imprimată cu un desen în relief, realizat prin prelucrare mecanică, pirogravare, sablare sau imprimare la cald şi presiuni mari, între plăci de oţel gravate cu negativul modelului respectiv;

• placaj decorativ, format din placaj obişnuit la care se lipesc pe o faţă foi de furnir estetic, de obicei din specii exotice, iar pe cealaltă faţă furnir dintr-o specie comună;

• placaj metalizat, a cărui suprafaţă se acoperă prin pulverizare cu pulbere metalică suflată la o presiune de 6-7 atmosfere;

• placaj din furnire impregnate, obţinute prin încleierea furnirelor impregnate în prealabil cu diferite soluţii;

• placaj antiseptizat obţinut din furnire tratate cu fungicide sau insecticide; • placaj bachelizat rezistent la umezeală şi intemperii obţinut din furnire

impregnate cu răşini fenolice; • placaj ignifugat, cu rezistenţă mărită la aprindere, datorită impregnării

foilor de furnir cu substanţe ignifuge; • placaj melaminat, acoperit cu 1-3 straturi de hârtie impregnată cu răşină

melaminoformaldehidică, presate la cald; • placaj emailat, realizat prin acoperirea stratului exterior cu o peliculă de

finisare, constând dintr-un email de alchidal cu întărire la cald sau din email pe bază de răşini, de uree, melamină etc.

• placaj mulat, care are curburi într-unul sau două plane, obţinut prin încleierea şi presarea concomitentă între matriţe a mai multor straturi de furnir;

• placaj pentru cofraje, care este un placaj rezistent la acţiunea apei şi intemperii, protejat la exterior printr-unul sau două pelicule dintre cele

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

384

Fig. 6.16. Panel

folosite la încleiere; • placaj armat, care are intercalate între straturile de furnir ţesături

metalice; • placaj ondulat pentru învelitori; este un placaj de exterior ondulat,

acoperit cu film de bachelită sau vopsele ignifuge; • placaj termoizolant, alcătuit din două foi de furnir de faţă, lipite pe un

miez din material termoizolant; Cel mai des utilizat este placajul de uz general, fabricat din furnire tehnice de fag cu straturile exterioare de aceeaşi grosime. Pentru încleiere se folosesc adezivi pe bază de răşini sintetice. Dimensiunile placajului de uz general sunt cuprinse între 1250x1250 mm şi 2000x1250 mm, iar grosimea între 3-12 mm. În funcţie de anomaliile şi defectele furnirului tehnic, straturile exterioare ale placajului se clasifică în 5 categorii (A, B, C, D, E) şi pe baza acestora se stabilesc următoarele clase de calitate, care se aplică într-un colţ prin ştampilare: clasa A/B, clasa B/C, clasa C/D, clasa D/D, clasa E/E. Panelul este alcătuit dintr-un miez de şipci, acoperit pe ambele feţe cu câte un strat de furnir de bază, aşezat cu fibrele perpendiculare pe direcţia fibrelor miezului (fig. 6.16) şi încleiat. Straturile exterioare au grosimi de 3-4 mm şi se execută din lemn de tei, plop, anin şi fag, folosindu-se furnir de aceeaşi specie şi aceeaşi grosime pentru ambele feţe ale panelului. Miezul panelului se execută din şipci de răşinoase şi foioase cu lăţimea de maxim 25 mm. În funcţie de destinaţie, miezul de şipci poate să fie încleiat, neîncleiat sau parţial încleiat. Sortimentul de panele poate fi clasificat după următoarele criterii:

Mărfuri din lemn

385

Fig. 6.17. Plăci celulare

a) direcţia fibrelor straturilor exterioare • panele longitudinale • panele transversale

b)defectele straturilor exterioare • clasa de calitate A/A • clasa de calitate A/B • clasa de calitate B/C. Principalele caracteristici ale panelelor sunt dimensiunile. Lungimea şi lăţimea panelelor variază între 600x1700 mm şi 1250x2000 mm, iar grosimea este cuprinsă între 16 şi 40 mm. Panelele sunt utilizate la fabricarea uşilor interioare, a mobilei şi la decoraţiuni interioare. Plăcile celulare sunt panouri alcătuite dintr-o ramă executată din şipci

şi acoperită pe ambele feţe cu foi de placaj sau de furnir de bază. În interiorul ramei se fixează, de asemenea, prin lipire, benzi subţiri din lemn sub formă de melci sau de bucăţele de fâşii frânte, obţinute din plăci fibrolemnoase (fig. 6.17). Feţele plăcii se execută din placaj de 4 mm calitatea A/B, B/C şi C/D sau din plăci de fibre de lemn dure de 3,2 sau 4 mm grosime. Plăcile celulare sunt utilizate la fabricarea uşilor de

acces în locuinţe şi a uşilor interioare. c. Semifabricate din lemn cu structură modificată Semifabricatele din această categorie se realizează din aşchii sau fibre de lemn aglomerate cu răşini sintetice şi apoi presate puternic. Principalele semifabricate din lemn cu structură modificată sunt: plăcile din aşchii de lemn şi plăcile din fibre de lemn.

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

386

Plăcile din aşchii de lemn (PAL) sunt obţinute prin aglomerarea sub presiune a aşchiilor de lemn cu un liant sintetic. Aşchiile sunt fragmente de lemn, de obicei alungite, cu grosimea de maxim 2 mm şi lungimea de maxim 20 mm, desprinse din lemn printr-o acţiune mecanică. Se obţin din lemn de foioase tari (fag şi mesteacăn), foioase moi (salcie, plop, anin, tei) sau din răşinoase (molid şi brad). Adezivul folosit la încleierea aşchiilor este o răşină sintetică ureoformaldehidică. Plăcile din aşchii de lemn se pot clasifica după următoarele criterii:

a) densitatea aparentă • plăci uşoare, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3; • plăci semigrele, cu densitatea aparentă între 0,40-0,80 g/cm3; • plăci grele, cu densitatea aparentă mai mare de 0,80 g/cm3;

b) procedeul de fabricaţie • plăci presate perpendicular pe feţe, realizate cu ajutorul unei prese calde

cu platane paralele, prin aplicarea forţei de presare perpendicular pe feţe; • plăci extrudate, obţinute prin aplicarea forţei de presare într-o direcţie

paralelă cu suprafaţa plăcii şi în sensul extinderii, care pot fi pline sau cu miezul străbătut de goluri;

c) gradul şi modul de prelucrare a suprafeţelor • plăci brute, cu suprafeţele neprelucrate, aşa cum rezultă de la presare; • plăci şlefuite, cu grosimea uniformă şi suprafeţe plane, obţinute prin

şlefuire; • plăci furniruite, acoperite pe una sau ambele părţi cu furnir; • plăci melaminate, acoperite pe una sau ambele feţe cu un film de răşină

melaminoformaldehidic; • plăci emailate, acoperite pe una pe sau ambele părţi cu o peliculă de

email cu uscare la cald; Plăcile melaminate şi cele emailate mai sunt cunoscute şi sub numele de plăci înnobiliate.

d) modul de tratament al aşchiilor care alcătuiesc structura plăcii • plăci hidrofugate, în a căror masă a fost introdus o dată cu liantul şi un

produs hidrofug; • plăci ignifugate în a căror masă a fost înglobat o dată cu liantul şi un

produs ignifug sau care printr-un tratament de suprafaţă a devenit greu inflamabil;

Mărfuri din lemn

387

• plăci antiseptizate în a căror masă a fost introdus o dată cu liantul un produs antiseptic (fungicid sau insecticid) sau care, printr-un tratament de suprafaţă, a obţinut o protecţie împotriva ciupercilor şi insectelor.

Plăcile din aşchii de lemn au grosimi cuprinse între 4 şi 65 mm, iar lungimea şi lăţimea variază între 1830x1830 mm şi 4100x1830 mm. Pe baza aspectului suprafeţelor şi defectelor de suprafaţă, plăcile din aşchii de lemn se sortează în trei clase de calitate: A, B, C. Plăcile din aşchii de lemn sunt întrebuinţate la fabricarea mobilei şi în construcţii, unde sunt folosite la pereţi, uşi, tavane, pardoseli, căptuşeli interioare etc. Plăcile din fibre de lemn (PFL) sunt plăci cu o grosime mai mare de 1,5 mm, fabricate din fibre de lemn, a căror coeziune primară rezultă din împrăştierea fibrelor şi din proprietăţile adezive proprii, în ele putând fi adăugaţi lianţi şi alte materiale. Plăcile din fibre de lemn se pot clasifica după următoarele criterii:

a) densitatea aparentă • plăci nepresate din fibre de lemn a căror densitate aparentă este de

maximum 0,40 g/cm3 şi care se împart la rândul lor în: - plăci extramoi (extraporoase) a căror densitate aparentă este mai mică de 0,22 g/cm3;

- plăci moi (poroase) cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,22 − 0,40 g/cm3;

• plăci presate din fibre de lemn, a căror densitate aparentă este de maxim 0,65 g/cm3 şi care au fost presate la cald în timpul procesului de fabricaţie. Plăcile presate se împart la rândul lor în: - plăci semidure, cu densitatea aparentă între 0,65 − 0,85 g/cm3; - plăci dure, a căror densitate aparentă este mai mare de 0,85 g/cm3; - plăci extradure, cu densitatea aparentă mai mare de 0,85 g/cm3, dar care sunt impregnate cu uleiuri sicative sau tratate special termic pentru îmbunătăţirea caracteristicilor fizico-mecanice.

b) materialul de adaos înglobat în masa fibrelor • plăci bituminate, nepresate, cu densitatea aparentă de 0,25−0,40 g/cm3,

care au înglobat în masa de fibre o emulsie de bitum; • plăci antiseptizate, care pot fi nepresate sau presate, cu suprafaţa tratată

sau având în masa de fibre un produs antiseptic (fungicid sau insecticid);

Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn

388

• plăci ignifugate, presate sau nepresate, care au tratată suprafaţa sau înglobată în masa de fibre o substanţă ignifugă pentru a creşte rezistenţa la aprindere.

c) modul de prelucrare a suprafeţelor şi aspectul lor exterior • plăci cu o faţă netedă, care sunt presate şi au o faţă netedă, iar pe faţa

opusă prezintă urmele sitei de deshidratare; • plăci cu ambele feţe netede, obţinute prin presare la cald între două

platane netede, a unui covor uscat de fibre; • plăci perforate din fibre de lemn obţinute din plăci extradure, dure,

semidure sau moi, prevăzute cu găuri străpunse realizate în timpul procesului de fabricaţie în vederea sporirii capacităţii de absorbţie sonoră;

• plăci decorative din fibre lemn, obţinute din plăci dure şi semidure finisate în cursul procesului de fabricaţie, în vederea îmbunătăţirii aspectului exterior prin aplicarea de furnir, email, melamină, pastă mecanică etc. sau prin presare pe matriţe speciale. În funcţie de tratamentul aplicat, plăcile decorative din fibre de lemn poartă următoarele denumiri: - plăci furniruite, când sunt acoperite cu furnir; - plăci emailate, finisate prin acoperire cu o peliculă de email cu uscare la cald;

- plăci melaminate, finisate prin acoperire cu filme melaminice decorative sau cu filme fenolice şi melaminice;

- plăci canelate obţinute din fibre nepresate prevăzute cu caneluri longitudinale;

- plăci riflate obţinute din plăci dure sau semidure, care au pe faţă dungi în relief pe întreaga lungime a plăcii.

Plăcile din fibre de lemn au grosimea cuprinsă între 3,2−7 mm, iar lungimea şi lăţimea variază între 1830x1700 mm şi 5500x1700 mm. În funcţie de aspectul suprafeţei şi defectele admise, plăcile din lemn se sortează în trei clase de calitate: A, B, C. Plăcile din fibre de lemn au o largă întrebuinţare la fabricarea mobilei şi în construcţii unde sunt folosite la căptuşirea pereţilor, tavanelor, ca dale de pardoseală la decoraţiunile interioare etc.